Drept Constitutional Si Intitutii Publice - Muraru, Tanasescu

IOAN MURARU

SIMINA TĂNĂSESC

DREPT CONSTITUŢIONAL INSTITUŢII POLITICE - Ediţia a IX-a revăzută şi completată

7T II I i '

2001

IO AN MURARU

SIMINA TĂNĂSESCU ĂNĂ

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

lume:

româii

aceastr

- Ediţia a IX-a revăzută şi completată

Universiîuţii lUi J

«1 i S S r ><

2001

r..v,-' •, i(

'

" E A OTECA

• Editura LUMINA LEX

Bucureşti, str. Prof. Ion Filibiliu nr. 5, sector 3, tel. 320.36.00; 313.95.11; 315.06.13, Fax 315.06.13. • Comenzile se primesc pe adresa editurii, anexându-se la comandă copie după ordinul de plată sau recipisa de mandat poştal. Conturile editurii sunt: - nr. 2511.1-254.1/ROL B.C.R., Sector 3, Bucureşti - nr. 5069356700 Trezoreria statului, ^ctor 3 • Lucrarea poate fi procurată si de la t NCTJTL^ DE DIFUZARE al editurii, din B-dul Nicolae Bălcescu nr. 23A, scara C, mezanin, tel. 315.06.13

PREFAŢĂ Ediţia a IX-a a manualului Drept constituţional şi instituţii politice este o ediţie actualizată atât sub aspectul exigenţelor noului plan de învăţământ intrat în vigoare odată cu anul universitar 1999 - 2000, cât şi sub aspectul reflectării legislaţiei şi doctrinei. Astfel, mai întâi, s-au reaşezat capitolele pentru a răspunde distribuirii cunoştinţelor conform planului de învăţământ pe cele două mari părţi şi anume: Drept constituţional, semestrul I; Instituţii politice, semestrul II. în al doilea rând s-au adăugat unele paragrafe sau capitole noi şi anume: despre constiU4ipnalizarea dreptului, despre stat şi despre caracterele statului român regizate de către Elena Simina Tănăsescu, o veritabilă speranţă în această d ciplină ştiinţifică. Asocierea în realizarea manualului s-a impus ca un proiooeu larg ulilizat azi în lumea universitară, ştiut fiind că în scrierea unor manuale sau tratate, munca în echipă prezintă multiple avantaje de ordin ştiinţific şi asigură o credibilitate sporită lucrărilor. în al treilea rând, sunt necesare unele precizări privind denumirea disciplinei. în climatul de libertate ştiinţifică realizat după Revoluţia din anul 1989, am adăugat la clasica denumire ,,Drept constituţional" şi pe cea de „Instituţii politice". Am valorificat astfel spiritul ştiinţific vest-european, mai ales doctrina franceză. Ca de obicei şi spiritul ştiinţific este supus unei dinamici, rod al zbaterilor, reuşitelor, nereuşitelor şi experimentului. Astfel, într-un excelent manual, caracterizat de autorii săi, cu o rară modestie şi demnitate academică „Precis", se explică de ce învăţarea dreptului constituţional nu este învăţarea „dreptului constituţional şi instituţiilor politice", şi nici a „instituţiilor politice şi dreptului constituţional", sau a „dreptului constituţional şi ştiinţei politice". De aceea, echipa care a realizat manualul, coordonată de profesorul Louis Favoreu, un incontestabil în materie, pe

baza unei motivaţii savante, explicând de ce definiţia lui George Burdeau, nu ar mai fi convingătoare, 1-a denumit, simplu, Drept constituţional. Este vorba de lucrarea „Droit constitutionnel", Dalloz, Paris, 1998, realizată de Luis Favoreau, Patrick Gaia, Richard Ghevontian, Jean-Luis Mestre, Andre Rinx, Otto Pfersmann, Guy Scoffoni. Semnalarea acestei atitudini ştiinţifice este de fapt o invitaţie la gândirea şi regândirea dimensiunilor acestei importante discipline de studiu. în al patrulea rând, am realizat unele perfecţionări de ordin tehnico-ştiinţific, în sensul că, folosind sistemul de numerotare a ideilor de bază, am adăugat un index de materii precum şi o sinteză în limba franceză. Acestea permit o mai lesnicioasă consultare a manualului şi o lărgire a cercului celor interesaţi în studiul Dreptului Constituţional. în fine, am considerat necesară menţinerea prefeţei de la ediţia a VlII-a a manualului, deoarece sfaturile date acolo studenţilor îşi menţin actualitatea.

Prof. univ. dr. Ioan Muraru

PREFAŢĂ LA EDIŢIA A VIII-A 1. însuşirea Dreptului constituţional şi instituţiilor politice nu ridică prea multe dificultăţi dacă cei care se implică în acestea sunt în măsură să-şi ordoneze efortul şi conduita profesională. Ca orice disciplină de studiu Dreptul constituţional şi instituţii politice presupune şi el anumite nuanţe rezultate din noţiunile şi categoriile cu care se lucrează, din caracterul său mai abstract, din dinamica sa aparte, precum şi din implicaţiile sale politice pe care numai o anumită distanţare ne permite să le putem studia, pe cât posibil, obiectiv. De aceea, pretutindeni şi constant, profesorii de Drept constituţional se străduiesc să-şi avertizeze studenţii cu aceste dificultăţi şi mai ales să-i pună în gardă cu privire la unele capcane în care pot cădea cu uşurinţă. Explicaţia acestor străduinţe este simplă şi ea ţine de invitaţia la formarea, încă la începutul studiilor universitare, a unei atitudini ştiinţifice cu privire la instituţiile juridice şi politice. Aceste străduinţe urmăresc să sublinieze, odată în plus, pasul calitativ pe care trebuie să-1 realizeze tinerii - ca studenţi - în structura universitară de învăţământ şi educaţie. Studenţii trebuie să afle că Dreptul constituţional şi instituţiile politice, mai mult ca oricare altă disciplină juridică, lucrează cu expresii, categorii şi cuvinte cu care, în mare măsura, suntem familiarizaţi din viaţa cotidiană. Astfel, ei vor auzi frecvent vorbindu-se de Parlament, Guvern, deputaţi, senatori, alegeri, drept de vot, libertăţi publice. Sunt cuvinte şi expresii care, dis de dimineaţă, ne trezeşte radioul, pe care le întâlnim pe primele pagini ale gazetelor şi jurnalelor, pe care, uneori până la saturaţie, le proclamă platformele politice. Studenţii neavizaţi cred, din păcate cu sinceritate, că această familiarizare înseamnă şi cunoaşterea ştiinţifică a acestor fenomene, realităţi, categorii sau expresii. Aici apare de fapt eroarea, falsa impresie asupra cărora profesorul trebuie să-i avertizeze pe studenţii înce-

pători. Pentru că limbajul dreptului, deşi frecvent identic în formă cu limbajul cotidian, are un conţinut propriu, specific un conţinut tehnic-juridic, iar acest conţinut poate fi înţeles şi receptat numai printr-o abordare ştiinţifică şi un studiu temeinic. De aceea primul sfat pe care noi profesorii îl dăm studenţilor din primul an de studii este să pornească la învăţarea Dreptului constituţional şi instituţiilor politice prin reconsiderarea atitudinii faţă de corelaţia dintre limbajul cotidian şi limbajul juridic. 2. Câteva explicaţii privind această ediţie ni se par pertinente. Un manual de Drept constituţional nu se poate realiza într-o lună sau într-un an, ştiut fiind că el încorporează, mai mult sau mai puţin sintetic, problematica mai multor zeci de monografii, funcţiile sale ştiinţifice şi, mai ales, didactice fiind complexe. Elaborarea unui manual de Drept constituţional presupune eforturi intelectuale îndelungate, precum şi o bogată practică juridică şi de catedră. El este rezultatul valorificării unei îndelungate perioade de gândire şi regândire a instituţiilor, numai astfel putându-se înscrie în categoria construcţiilor solide şi durabile. O precizare este de asemenea pertinentă. Dreptul constituţional, deşi mai puţin ca alte ramuri de drept şi de ştiinţă, are totuşi constantele sale, verificate în secole de existenţă şi care, asemenea pietrelor rezistente, rămân. Valorificarea acestor constante, examinarea lor cu atenţie şi constructiv permite ocolirea exagerărilor şi speculaţiilor, specifice oricăror perioade şi mai ales celor de tranziţie şi care, din păcate, sunt străine motivaţiei ştiinţifice. Pentru că de fapt, pentru cercetătorul ştiinţific veritabil şi de bună credinţă, este un adevăr că anumite concepte s-au cristalizat încă de la Confucius, cel care a fost nu numai primul dar şi cel mai mare legislator al Chinei, cel ale cărui opere „formează baza dreptului public" (Doctrine de Confucius ou „Les quatres livres de philosophie morale et politique de la Chine", traduit du Chinois par M. G Panthier, Paris, Librairie Garnier Freres, Introduction p. XI - XII). Străbătând mileniile, aceste concepte s-au verificat sau nu, au fost utilizate sau nu, au fost completate şi corectate. Interpretarea acestora într-o viziune sau alta, colorarea lor în anumite nuanţe atunci când au fost aplicate, uneori primitiv, este desigur o problemă mai delicată, dar care nu le-a afectat substanţa. De aceea manualul încearcă valorificarea eforturilor ştiinţifice cărora ne-am consacrat mai mult de trei decenii. Desigur după Revoluţia din anul 1989 Dreptul constituţional a cunoscut o firească revigorare şi deschidere. A intrat în vigoare o nouă Constituţie (1991) la redactarea căreia ne-am adus şi noi o modestă contribuţie,

alături de ceilalţi membri ai Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituţie, în baza acestei Constituţii s-au elaborat şi se elaborează legi, în viziunea nouă şi perspectiva unui stat de drept şi democratic. Pe plan ştiinţific, alături de manualele unor constituţionalişti şi, desigur profesori, consacraţi (Drept constituţional şi instituţii politice, 1992 şi 1993, al profesorului Tudor Drăganu; Drept constituţional şi instituţii politice, două volume, 1991 şi 1992, al profesorului Ioan Deleanu) s-au editat şi alte cursuri, fenomen ce exprimă afirmarea mai largă a preocupărilor în acest interesant domeniu. Cred că toate aceste lucrări merită să fie studiate. Pentru că cel care doreşte ca, mai târziu, să se dedice Dreptului constituţional şi în general vieţii publice, trebuie să citească cât mai mult. El nu trebuie să fie descurajat cumva de desele controverse şi diversitatea punctelor de vedere (excluzând desigur pe cele primitive şi arogante), deoarece, în fond, această „contradictorialitate" este nu numai frumuseţea dreptului, ci şi calea spre cunoaştere şi adevăr.

Prof.univ.dr Ioan Muraru

Partea I DREPT CONSTITUŢIONAL

st

s

!

CAPITOLUL I Societate, stat, drept, politică şi morală 1. Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează. De aceea câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rare ori sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limbajului românesc poate uneori deruta. Desigur, studenţii anului universitar în care se predă Dreptul constituţional şi instituţiile politice cunosc, în mare măsură, terminologia utilizată sau în orice caz sunt familiarizaţi cu ea. Dar întrucât limbajul este deseori convenţional, pentru a ne putea situa pe aceeaşi lungime de undă este bine să cădem de acord, dintr-un început, asupra unor noţiuni. Vom putea observa că s-au cristalizat reguli morale bune, principii politice şi juridice excelent formulate de către minţi şi guvernăminte luminate. Toate acestea s-au studiat şi se studiază în şcoli şi universităţi, se proclamă zilnic, unele sunt veritabile constante, dar totuşi se respectă rar pentru că oamenii sunt mereu alţii.

§.1.Societatea

2. Termenul societate, despre care vom vorbi deseori are multiple 2. sensuri şi întrebuinţări. în mod deosebit ne interesează categoria societate 11

umană în sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice). Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Categoria societate umană nu poate fi străină categoriilor de stat, drept, politică şi morală. în ea şi pentru ea s-au creat şi există acestea. Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire. Ea este un punct de plecare dar şi de revenire pentru toate construcţiile sociale, politice şi morale. Societăţile umane se caracterizează ca primitive, subdezvoltate, dezvoltate, ele sunt leagănul civilizaţiilor, religiilor, culturilor, speranţelor dar şi al războaielor, neîmplinirilor şi dezamăgirilor. Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.

§.2. Statul 3. Cel mai adesea se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau chiar instituţie politică. Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate stata!, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). în această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul frontierele, autorităţile etc. în această accepţiune îşi găsesc fundamentarea exprimări de genul „state cu nivele de dezvoltare diferite", „statele lumii". Intr-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică.

12

Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţia unică şi optimă pentru dezvoltarea sa materială şi spirituală şi pentru conservarea valorilor umane. Statul este un concept şi o realitate. Deşi, paradoxal, statul „ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit". (Hans Kelsen) Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul creează unora speranţa, produce altora durerea, nemulţumire şi chiar adesea sentimentul revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi insurecţiilor. Oamenii dărâmă state pentru a le înlocui tot cu state. Statul este o mistică. Statul, se spune deseori, exprimă ordinea din natură, o copiază, o reproduce. Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a oamenilor, o ordine juridică de constrângere, b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor. Sintetizând multitudinea explicaţiilor putem arăta că statul este produsul istoriei societăţii umane. El a devenit formula juridică de organizare şi de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune. El a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, din raţiuni multiple, între care cea menţionată de marele profesor de drept Leon Duguit şi anume divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi are importanţa sa. Structurile şi funcţiile statului au evoluat dar în esenţă statul a rămas acelaşi, o putere de comandă, sau, în societăţile pluraliste şi democratice, un instrument de organizare şi conducere a societăţii. Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematic de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. în aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de nevoie (silit). Democratic sau nu, statul se impune, pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are implicaţii asupra trăsăturilor şi procedeelor utilizate de stat, dar nu asupra conceptului ca atare. Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă", funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale funcţii sociale, funcţii represive, etc. 13

Cei care compun aparatul de stat (demnitari, funcţionari, agenţi) se bucură de autoritate şi protecţie statală aparte. Am arătat că statul a apărut pe o anumită treaptă a istoriei societăţii omeneşti şi a evoluat odată cu aceasta, distingându-se, pe epoci, state sclavagiste, state feudale, state socialiste, state capitaliste. O problemă teoretică de mare importanţă, căreia i s-au căutat multe răspunsuri şi care totuşi a rămas fără răspuns, este aceea de a şti care este legitimitatea statului, adică legitimitatea puterii unora de a comanda altora. Cum se justifică existenţa sa milenară deşi a fost nu numai acceptat, ci şi dezavuat? S-ar putea totuşi considera că statul rămâne rezultatul convenţiilor sociale, pentru că până la urmă a convins că este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri şi bune şi rele. Cât priveşte cauza şi scopul acestor convenţii, condiţiile în care au fost încheiate sau impuse ele privesc mai puţin legitimitatea puterii pe care o fundamentează. Constituirea statelor şi a societăţilor umane - spunea Pufendorf - nu s-a petrecut de la sine ci a presupus intervenţia inteligenţei şi a voinţei, adică limitarea deliberată a libertăţii umane: o convenţie. Pentru caracterizarea statului trebuie reţinut că el este şi persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii (raporturile de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legate ce-i sunt adresate).

§.3. Dreptul 4. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice, intervenind, nu rare ori cu violenţă, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor. 5. Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Romanii arătau că Jus est ars boni et aequf adică 14

dreptul este arta binelui şi a echităţii. De atunci şi până astăzi s-au formulat numeroase definiţii. Pentru Jean Bodin dreptul este o rază de bunătate şi de prudenţă divină. într-o explicaţie simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului. Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Normele juridice, care formează sistemul de drept al unui stat se grupează în ramuri de drept şi instituţii juridice. 6. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Este o clasificare exactă, corectă, făcută încă de jurisconsulţii romani. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial, etc. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie însă absolutizată. Nu rare ori, din raţiuni puternice teoretice şi practice se produc „imixtiuni" ale dreptului privat în viaţa publică (sectorul industrial, comercial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o separaţie rigidă ca şi cum cele două mari părţi ale dreptului ar fi despărţite de un zid. Se merge pe ideea că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturile de drept public. Ideea este exagerată, dacă nu cumva chiar falsă. Atât dreptul public cât şi cel privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi contractuale dacă se admite ideea contractului de drept public. 15

De altfel, aşa cum vom observa, existenţa raporturilor cu dublă na tură juridică sau chiar cu multiplă natură juridică sunt efectul acestor co nexiuni. 7. Mai mult, asistăm la un proces de constituţionalizare a dreptu lui, de transformare a unor reguli juridice din anumite ramuri de drept î reguli constituţionale. Este efectul firesc al sporirii rolului constituţiilor î sistemele juridice şi al implicaţiilor deosebite pe care le are afirmarea puter nică a supremaţiei constituţiei. Acest proces nu trebuie însă interpretat exa gerat. Nu poate fi vorba de o încorporare a restului dreptului în dreptul con stituţional. Este o reevaluare a unor instituţii juridice şi principii de drepi din perspectiva statului de drept, democratic şi social. 8. Unele delimitări între drept şi lege, precum şi unele comparaţi sunt pertinente. Legea în sensul său cel mai larg este sinonimă cu dreptul, d aceea dreptul cuprinde toate legile, în acest sens larg. în sens restrâns, lucr ce-1 vom studia mai târziu, legea este unul din izvoarele dreptului. în acest sens restrâns vom observa că legile pot fi fundamentale sa ordinare, dar şi organice. De asemenea, ele pot fi administrative, fiscaU agrare, comerciale, în funcţie de domeniul reglementat şi deci de ramura d drept în care sunt încorporate. într-o explicaţie riguroasă dreptul cuprind toate izvoarele sale juridice care în afară de legi se referă şi la ordonanţe hotărâri, ordine, convenţii, obicei şi chiar practică judiciară şi precedent judiciare. Dreptul este deseori clasificat în drept natural şi drept pozitiv Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt simetric ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în ace eaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau u stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul evolueaz împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv.

§.4. Politica 9. Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel nu greu de definit. Multifuncţionalitatea sa, înţelesurile nuanţate, interpretării diverse, transformă încercările de o aşa natură într-un fel de muncă a leger darului Sisif. Mai ales că astăzi apoliticii fac politică mai vârtos decât politi cii. In această zonă ne aflăm, pe drept cuvânt, pe nisipuri mişcătoare. 16

Paradoxal însă, structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute în afara sau, în orice caz, fără legătură cu politica, sau mai corect exprimat cu politicile (pentru că frecvent se vorbeşte de politică economică, politică socială, politică demografică, politică ecologică, politică externă, politică internă). Nu există şi nu poate exista o guvernare apolitică, o asemenea guvernare fiind un non sens, nu există şi nu poate exista parlament apolitic (cum ar putea exista atâta timp cât parlamentarii rezultă din listele partidelor politice?), nu există şi nu pot exista partide politice apolitice. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare în sensul ce ne interesează politica este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinarea formelor, funcţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul problemelor ce interesează statul, maniera de a-1 conduce. Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea socială a unei ţări De aceea există politici şi politici. Apoi, exigenţele politicii se reflectă puternic în stat şi drept, le imprimă acestora trăsături şi funcţii. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii Politica explică exprimări precum instituţii politice, clasă politică.

§.5. Morala IU. Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). Uneori este considerată ca o ştiinţă care ne învaţă regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a face bine şi a evita răul. Intr-un cuvânt morala implică norme şi exigenţe valorice. Există desigur şi aici o diversitate de clasificări, de nuanţe. Se vorbeşte despre morala laică şi morala religioasă, morala dominantă (a clasei politice) şi morala guvernanţilor, morala burgheză şi morala proletară (devenită socialistă). Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, tre17

buie să fie morală Pentru aceasta ea trebuie practicată de oameni politici în sensul dat de Take lonescu în subtila clasificare şi democraţie pe care c făcea între omul de stat, omul politic şi politician. Pline de semnificaţii sunt, în acest sens, scrierile lui Alexis de Tocqueville, în sensul cărora „în lumea morală totul este clasat, coordonat, prevăzut, hotărât dinainte; în lumea politică, totul este agitat, contestat, incert In prima, ascultarea pasivă, deşi de bună voie; în a doua, independenţă, nesocotirea experienţei şi ostilitate faţă de orice autoritate. Departe de a-şi dăuna una alteia, aceste două tendinţe, în aparenţă atât de opuse, se manifestă în consens şi par a se sprijini reciproc". Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. De aceea în Constituţia României, referirile la ipostazele morale nu lipsesc. Aceste referiri constituţionale asigură moralei eficienţă, validitate. Astfel, spre exemplificare, art 26, art. 30, ocrotesc „bunele moravuri", art. 49 menţionează „morala publică". De asemenea, „buna credinţă" care evident este, mai întâi, un concept moral este consacrată prin art. 11 şi art. 54.

18

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I 1) Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi instituţii politice, voi I, Universitatea Ecologică, „Dimitrie Cantemir" Târgu Mureş, 1993, p. 92 97. Este interesantă constatarea lui T. Drăganu în sensul căreia numai puţine limbi au cuvinte diferite pentru cele două concepte drept obiectiv şi drept subiectiv. Limbile franceză, germană şi română nu cunosc decât un cuvânt. In schimb, limbile engleză şi arabă au termeni diferiţi. Limba engleză are cuvântul „law" pentru dreptul obiectiv şi cuvântul „right" pentru dreptul subiectiv, limba arabă desemnează prin cuvântul „kanun" dreptul obiectiv şi prin „hak", dreptul subiectiv. 2) Nicolae Popa defineşte dreptul ca ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale. în Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1993, p. 94. Vezi şi p. 95, 243. 3) Hans Kelsen, Teoria Generală a statului, tradusă din limba germană de Jean H. Vermeulen, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928, p. 5 - 8, p. 14. Astfel de acte de constrângere sunt - în mod tipic - în număr de două pedeapsa şi executarea. Scopul acestei ameninţări cu constrângerea este de a împinge astfel purtarea oamenilor ca să se ferească de constrângere, în vederea acesteia, oamenii se vor purta astfel ca raporturile lor să nu ofere nici o posibilitate de a se putea exercita actul de constrângere

19

4)

5)

6)

7) 8) 9)

Purtării oamenilor, proiectată de ordinea de stat, îi va fi opusă ca, contrast, sau pedeapsa sau executarea (op. cit. p. 16 - 17). Leon Duguit, Droit constitutionnel, Paris, 1907. p. 20 - 21, 55 - 64. îr sensul său cel mai general, spunea de asemenea Leon Duguit, cuvântu stat desemnează o societate omenească, în care există o diferenţiere politică, o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, într-un cuvânt o autoritate politică. In op cit p. 19. Iar la p. 68, arată că şi M. Hariou îr Franţa, M Laband şi M. O. Mayer în Germania, vorbeau curent de contracte de drept public. Duguit, defineşte dreptul public ca fiind „ansamblul regulilor de drept care se aplică statului" p. 55. Tudor Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Editura Oscai Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 33. Tudor Popescu deosebeşte dreptul public de dreptul privat prin scop. caracter, sancţiune. în timp ce dreptul public satisface interesele colective ale statului, dreptul privat satisface interesele individuale. Dreptul public conţine norme cu caracter imperativ în timp ce dreptul privat conţine norme supletive (în general). Pentru încălcarea dreptului privat competenţa sancţionării revine instanţelor judecătoreşti, această competenţă fiind, în principiu, exclusă pentru dreptul public De asemenea se consideră că între dreptul public şi dreptul privat s-au produs şi se produc „numeroase interferenţe" (op. cit. p. 22). Dreptul civil constituie dreptul privat comun (op. cit. p. 23). Ion Deleanu. Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 49. Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie sâ desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 1 le edition, Masson, Paris, 1992, p. 35. Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. 1, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 88. Philipe Malaurie, Antologia gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 116 (pentru Pufendorf), p. 93 (pentru Jean Bodin).

20

CAPITOLUL II Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice 1 1 . Am explicat deja că dreptul este definit ca ajnşajnhlul regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului. Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice. în explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia precum şi a instituţiilor politice. în procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume. Este ştiut că înaintea sfârşitului sec. al XVIIl-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie în sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, dreptului penal etc.

21

De aceea şi conceptul clasic de drept constituţional se formează mu mai târziu, el fiind de origină italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze. Prima catedră expres denumită „drept constituţional" s-a creat 1 Ferrara în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo. I Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris, ia cel care preda dreptul constituţional era Pellegrino Rossi, tot un italian. No ţiunea de drept constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. în unei state precum Austria, Germania şi Rusia această disciplină (şi implicit ra mura de drept) este răspândită şi cunoscută sub denumirea de drept de stat. în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună c dreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codresc îşi intitulează cursul publicat „Dreptul constituţional" iar la 1881 la Brăil apar „Elemente de drept constituţional de Christ I. Suliotis. Conceptul d drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) 1 Facultatea de drept din laşi a cursului de Drept constituţional al profesoruk Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului d Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât ş disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut cu excepţia unei scurt perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră. Astăzi, în lume, în afara denumirii de drept constituţional, există ş denumirea de drept de stat, ca de exemplu în Germania.

1 2 . în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unita existent într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreri Este foarte greu, dacă nu imposibil, de surprins cu această ocazie multitudi nea de păreri exprimate. De aceea vom sublinia doar unele puncte de veder şi numai în măsura în care prezintă un interes ştiinţific deosebit. Sintetizând părerile exprimate în literatura juridică, vom observa c dreptul constituţional este definit ca fiind alcătuit din norme juridice car reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturi! dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică ; statului etc. Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe speci fice. In acest sens trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile ş libertăţile omului şi cetăţeanului, altele nu. Apoi, asemenea nuanţări rezult din înţelesul diferit ce se dă unor noţiuni, aceasta având ca efect restrângere sau, dimpotrivă, extinderea sferei dreptului constituţional. Reţinem în aces sens că unii consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile soci ale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, alţii că organiza 22

rea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sânt cele care apar în înfăptuirea puterii. Dacă unele definiţii se mărginesc la prezentarea elementelor definitorii generale, altele cuprind şi enumerări de instituţii ale dreptului constituţional. De asemenea, unele definiţii exprimă ideea că anumite norme ale dreptului constituţional nu ar fi veritabile norme juridice deoarece nu ar cuprinde sancţiuni pentru încălcarea lor. în explicarea noţiunii dreptului constituţional trebuie să plecăm de la necesitatea de a identifica - pe baza unui criteriu ştiinţific - în totalitatea normelor dreptului, acele norme care formează ramura dreptului constituţional. Vom observa astfel că dacă toate normele dreptului reglementează relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, normele dreptului constituţional reglementează relaţiile fundamentale ce apar în acest proces. Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Sunt identificate şi exprimate aici atât genul proxim cât şi diferenţa specifică, precum şi obiectul de reglementare. Trebuie să adăugăm că noţiunea dreptului constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de constituţie. Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional, cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. 1 3 . Expresia instituţii politice cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri, dintre care vom reţine cele care ne interesează aici. în sens restrâns, în drept, prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa. Astfel, instituţia denumită şi juridică, este o parte a unei ramuri de drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc. Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să 23

realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum Preşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc. Vom observa că, astfel văzute lucrurile, este dificil de realizat o diferenţiere între instituţiile politice şi Dreptul constituţional, ridicându-se semne de întrebare în legătură cu asocierea celor două expresii pentru a denumi această disciplină de studiu. Explicaţia se găseşte în aceea că, instituţiile politice sunt avute în vedere într-un sens foarte larg, sens ce cuprinde nu numai formele organizatorice şi normele, dar chiar şi viaţa acestora şi aplicarea normelor. Altfel spus, dacă expresia instituţii politice are la început un conţinut juridic, care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia sa de cea de „regimuri politice (vezi şi Maurice Duverger, Piere Pactet). Iar regimul politic este, într-un stat anumit, rezultanta jocului forţelor politice, în principal al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările istorice, ideologice, economice (Pierre Pactet). Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice Aşa cum precizează Maurice Duverger, studiul simultan al dreptului constituţional şi al instituţiilor politice permite plasarea dreptului în contextul sociologic şi determinarea adevăratei sale semnificaţii. Trebuie să observăm, de asemenea, că această asociere exprimă evident legătura strânsă dintre politic şi dreptul constituţional, ştiut fiind că deseori dreptul constituţional este definit ca fiind acea parte a dreptului care reglementează instituţiile politice ale statului.

24

CAPITOLUL III Raporturile şi normele de drept constituţional 1 4 . Este îndeobşte admis în literatura juridică faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este rodul folosirii unui criteriu ştiinţific determinant şi acesta este obiectul reglementării juridice. La acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii auxiliare şi anume metoda reglementării juridice precum şi interesul guvernanţilor. După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului, problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme juridice formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale care, prin conţinutul lor sunt constituţionale. Aceste relaţii devin, prin reglementarea lor de către normele dreptului constituţional, raporturi juridice de drept constituţional.

25

Secţiunea I IDENTIFICAREA RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL 1 5 . Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii sociale sunt, în opinia noastră, acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care formează obiectul de reglementare al dreptului constituţional este faptul că ele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Spunem în opinia noastră, deoarece în stabilirea obiectului dreptului constituţional se ivesc mai multe dificultăţi. 1 6 . O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional. Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelat cu fenomenul putere de stat, cu categoriile conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică. Sub acest aspect apare edificatoare întrebarea pusă deja în literatura juridică dacă nu cumva dreptul constituţional (dreptul de stat) este prin esenţa lui o „teorie despre puterea de stat care este organizată şi funcţionează pe baza dreptului". Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a consolida factorii care determină conţinutul puterii, de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. întreagă această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional. Expresia „instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii" este mult mai cuprinzătoare şi mai exactă decât expresia exercitarea puterii, care nu evocă decât o parte a relaţiilor sociale reglementate de dreptul constituţional Ea evocă în acelaşi timp şi elementul organizare a puterii, căci instau26

rându-şi puterea, poporul o instaurează sub forma sa organizată (puterea de stat neputând exista - prin definiţie - neorganizată), organizare ce se perfecţionează pe parcursul menţinerii şi exercitării puterii Expresia „organizarea şi exercitarea puterii" este şi ea mai puţin evocatoare, deoarece elemente de organizare se regăsesc şi în exercitarea puterii de stat. chiar dacă exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare. Cât priveşte expresia „înfăptuire a puterii" ea este sinonimă cu expresia „realizare a puterii" care desemnează întreaga activitate statală 1 7 . O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu. S-a exprimat opinia în sensul căreia constituţia ar cuprinde în afara normelor de drept constituţional şi norme de drept civil, drept administrativ, drept judiciar etc. In această opinie, folosindu-se criteriul obiectului, pentru delimitarea ramurilor de drept se consideră că normele din constituţie privitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că cele privitoare la administraţia de stat sunt norme de drept administrativ etc, deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice ramurilor de drept indicate Opinia aceasta nu este împărtăşită de prea mulţi jurişti. Ba dimpotrivă, majoritatea juriştilor - îndeosebi specialişti în dreptul constituţional consideră, şi pe bună dreptate, că toate normele cuprinse în constituţie sunt norme de drept constituţional. Această concluzie, pe care o împărtăşim şi noi este însă rodul unor argumentări diferite. Putem distinge câteva moduri diferite prin care se fundamentează ştiinţific teza că toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, menţionând că explicaţiile pe această temă existente în literatura de specialitate sunt mult mai numeroase. I o . Astfel s-a considerat că normele din constituţie care privesc sistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social, nu reglementează relaţii sociale, ci ele consfinţesc esenţa statului, bazele acestuia (economică şi socială), că relaţiile de proprietate de repartiţie etc sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, Constituţia nefăcând altceva decât să definească baza economică, scoţând în evidenţă ceea ce este principal, din acest punct de vedere, pentru însăşi existenţa puterii de stat Se ajunge la concluzia ştiinţifică în sensul că toate dispoziţiile constituţionale în discuţie au caracter de consacrare pe cale legislativă a unor fenomene sociale obiective, care stau la temelia puterii statale şi ca atare aceste dispoziţii nu pot fi cuprinse, în totalitatea lor, decât în acea ramură a dreptului care reglemen27

teazâ organizarea şi exercitarea puterii de stat. Cu privire la argumentarea menţionată mai înainte urmează a se observa că prin consacrarea bazelor puterii normele din Constituţie reglementează în acelaşi timp conduita subiectelor de drept în sensul consolidării şi dezvoltării acestor baze, lucru firesc datorat interacţiunii ce există între economic şi drept. Dreptul reglementează relaţiile de proprietate ca relaţii dintre oameni care apar ca subiecte de drept. Cât priveşte raporturile de proprietate şi cele ce privesc repartiţia, este clar că reglementarea lor se face, în primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului civil sau altor ramuri de drept nu fac decât să dezvolte aceste reglementări de principiu, fundamentale. Normele constituţionale în discuţie stabilesc veritabile obligaţii juridice pentru subiectele de drept. In explicarea acestei probleme trebuie corect înţeles procesul de constituţionalizare a dreptului, ca proces început mai demult şi care motivează şi natura juridică a normelor constituţionale. 1 9 . Aceeaşi teză este argumentată însă şi într-un alt mod, de asemenea interesant din punct de vedere ştiinţific. Astfel, se arată că folosind criteriul obiectului de reglementare, pentru divizarea dreptului în ramuri, nu se poate contesta că unele norme din Constituţie nu fac parte din alte ramuri de drept Ar fi deci greu de susţinut că aceste norme sunt norme de drept constituţional, atâta timp cât reglementează relaţii sociale specifice dreptului civil, administrativ etc. în această opinie se consideră că problema specificului raporturilor de drept constituţional se pune în termeni oarecum diferiţi în comparaţie cu alte ramuri ale dreptului, ca urmare a faptului că dreptul constituţional are un rol conducător faţă de celelalte ramuri de drept, stabilind principiile generale care le stau la bază. Ar fi deci imposibil să se facă o demarcaţie propriu-zisă între dreptul constituţional şi alte ramuri ale dreptului pornind de la specificul relaţiilor sociale reglementate de el. în această situaţie, ceea ce trebuie să se urmărească nu este atât stabilirea unui asemenea criteriu, cât precizarea locului dreptului constituţional în ansamblul sistemului juridic. Pe această linie de gândire şi ţinând seama de faptul că dreptul constituţional cuprinde principii privitoare nu numai la organizarea şi funcţionarea organelor puterii de stat, ci şi la sistemul social-economic şi la organizarea şi funcţionarea administraţiei de stat, justiţiei şi procuraturii, se propune o definiţie potrivit căreia obiectul dreptului constituţional îl formea/ă relaţiile sociale care, exprimând suveranitatea poporului, determină trăsăturile fundamentale ale sistemului social-economic şi ale organizării politice a societăţii.

28

Acest punct de vedere este criticat pentru motivul că nu ţine seama de faptul că există un domeniu de relaţii sociale pe care dreptul constituţional îl reglementează în exclusivitate şi că nu se poate susţine că ar fi lipsite de un element specific în măsură să le deosebească de raporturile sociale reglementate de alte ramuri de drept. De asemenea, nu se poate afirma că aceste relaţii sociale interesează dreptul constituţional numai în măsura în care au un caracter fundamental, odată ce în domeniul respectiv chiar raporturi sociale de însemnătate redusă sunt reglementate prin norme de drept constituţional, iar nu prin dispoziţii aparţinând altor ramuri de drept. Desigur, ultima parte a criticii este discutabilă. Acest punct de vedere, aşa cum am mai subliniat deja, este interesant din punct de vedere ştiinţific, el prezentând importanţă în egală măsură pentru toate ramurile ştiinţei dreptului. Preluarea lui ar duce la concluzia că este necesară o reconsiderare a criteriilor care sunt folosite la clasificarea normelor juridice în ramuri de drept, că dreptul nu poate fi considerat ca o totalitate de norme nediferenţiate, ci că dimpotrivă, între normele dreptului trebuie făcută o mare diviziune. Această mare diviziune îşi găseşte fundamentul în faptul că dreptul constituţional a apărut mai târziu, din necesitatea de a consacra cuceririle burgheziei, de a proclama drepturile omului şi cetăţeanului. Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. In sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului. Deşi acest punct de vedere explică de ce toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional şi de ce dreptul constituţional ocupă un loc dominant în sistemul de drept, el nu poate fi primit - în afara motivelor arătate deja - şi pentru faptul că este posibilă demonstrarea acestor adevăruri prin metoda clasică, anume aceea a obiectului reglementării juridice. 2 0 . Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală,

29

constituţia, reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept precum dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc. Reglementarea lor şi de către constituţie nu rămâne fără consecinţe, cât priveşte natura lor juridică, ele dobândind în acelaşi timp şi caracterul de raporturi de drept constituţional. Ceea ce atribuie acestor raporturi şi caracterul de raporturi de drept constituţional este faptul că principiile stabilite de Constituţie trebuie respectate de către Parlament atunci când procedează la elaborarea legilor ordinare. Aceasta este o veritabilă obligaţie juridică, garantată prin mijloace specifice dreptului constituţional ca, de exemplu, revocarea deputaţilor sau controlul constituţionalităţii legilor, obligaţie ce a luat naştere în activitatea de exercitare a puterii de stat, deosebindu-se astfel de obligaţiile specifice raporturilor civile, administrative de muncă etc. O asemenea argumentare prezintă, incontestabil, multiple avantaje de ordin ştiinţific. Folosind criteriul clasic de grupare a normelor juridice în ramuri de drept, se face în acelaşi timp o aplicaţie practică a regulii că ramurile de drept nu sunt despărţite de ziduri rigide, lipsind orice zone de influenţă, de interacţiuni. în interpretarea şi explicarea fenomenului juridico-statal nu se poate pleca decât de la teza că fenomenele sunt într-o strânsă legătură şi puternică interacţiune. Acest lucru se manifestă intens şi cât priveşte relaţiile sociale reglementate de drept şi fără a împărtăşi complet opinia exprimată deja în literatura de specialitate în sensul căreia „nu pot exista sau în orice caz sunt puţin frecvente raporturi de drept constituţional, în formă pură", nu putem să nu constatăm adevărul că există raporturi cu dublă natură juridică. Aceasta se explică cu atât mai mult cu cât priveşte relaţiile reglementate de dreptul constituţional, care este ramura principală a dreptului. Vom adăuga la cele spuse că numai privind astfel lucrurile se pot fundamenta ştiinţific şi alte teze şi anume teza că izvorul principal şi pentru alte ramuri de drept este tot Constituţia şi că, bineînţeles, toate celelalte ramuri de drept îşi au sursa în Constituţie. 2 1 . împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că în obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şi anume: a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional, b) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Ceea ce este 30

comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii Sunt, de asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în activitatea de exercitare a puterii. înţelegerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă înţelegerea exactă a noţiunilor folosite. Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exteriore statului care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său Aceste baze sunt factorii economici şi sociali. Ele impun în stat existenţa unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii. Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional este chemat sa reglementeze cât priveşte teritoriul, relaţiile privind structura de stat şi organizarea administrativ - teritorială, iar cât priveşte populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale. Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele putejrii şi bazele organizării puterii de stat privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. In ce priveşte relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat, ele sunt de drept constituţional deoarece în funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat, prin unul sau mai multe organe legiuitoare. La fel, sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în legătură cu organizarea administrativ - teritorială, căci aceasta indică aşezarea teritorială şi a organelor statale. Raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridic al cetăţeanului sunt raporturi de drept constituţional şi privesc direct instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. în fine, sunt raporturi de drept constituţional acele raporturi care se nasc în exercitarea puterii. Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului (vezi art. 2 din Constituţie). Am stabilit astfel care sunt relaţiile de drept constituţional, cu alte cuvinte obiectul dreptului constituţional ca ramură de drept.

31

Secţiunea a II-ti SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL 2 2 . Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe colective. Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. 23. înainte de a prezenta subiectele raporturilor de drept constituţional se impune elucidarea unei interesante dispute teoretice în jurul întrebării de a şti dacă unităţile administrativ-teritoriale sunt sau nu subiecte ale acestor raporturi. într-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că „şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi „că unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-teritoriale. Se pare că autorul consideră unităţile administrativ-teritoriale ca părţi de teritoriu. De aceea în replică se consideră concluzia total neîntemeiată, deoarece în nici un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale unităţilor administrativ-teritoriale. într-o altă opinie, se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale „pot apare ca subiecte şi în raporturile de drept constituţional dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept constituţional". Autorul opiniei adaugă dispoziţiile legale care vorbesc de personalitatea juridică a unităţilor administrativ-teritoriale.

32

în ce ne priveşte, credem că unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, dar nu înţelese ca părţi de teritoriu ci ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu. Aceasta este, de altfel, concepţia care se desprinde din anumite dispoziţii legale deşi personalitatea juridică nu prezintă importanţă pentru calitatea de subiect de drept în dreptul constituţional. Credem că s-ar putea discuta dacă unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, atunci când prin legea electorală ele ar fi declarate circumscripţii electorale. Un asemenea lucru s-a realizat prin Decretul-Lege privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990), precum şi prin legislaţia electorală din anul 1992. Ne-am afla deci în faţa unor raporturi ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii, iar unitatea administrativ-teritorială ar fi subiect al acestor raporturi, dar ca circumscripţie electorală.

§. 1. Poporul 2 4 . Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale. Pe această linie de gândire se arată, de asemenea, că ar fi incorect ca poporul să fie considerat ca subiect de drept paralel cu statul, deoarece drepturile poporului organizat în stat sunt inseparabile de drepturile statului. S-a ajuns chiar la concluzia că este imposibil de argumentat juridiceşte că poporul poate fi subiect de drept şi că poporul nu apare, în ansamblul său, ca participant în raporturile de drept constituţional, ci apar cetăţenii organizaţi pe circumscripţii electorale. împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine popo33

rului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apare mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

§.2. Statul 2 5 . Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apare ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.

§.3. Organele statului (autorităţile publice) 2 6 . Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti), pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndepli34

nesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare.

§.4.Partidele,formaţiunilepolitice,alteorganizaţii 2 7 . Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. De altfel, Constituţia şi unele legi (izvoare de drept constituţional) stabilesc expres posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se constituie birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

£5. Cetăţenii 2 o . Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. în primul caz ei intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale, în al doilea apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau a şefului de stat.

§. 6. Străinii şi apatrizii 2 9 . Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc. 15

Secţiunea a IH-a NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 3 0 . Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă că sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional. Fiind o parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul unitar român, este firesc ca şi aici să regăsim trăsăturile generale ale normei juridice. De aceea este inutilă reluarea tuturor explicaţiilor care privesc normele juridice, în schimb se impune elucidarea unor probleme teoretice legate de specificul normelor de drept constituţional. 3 1 . Vom observa astfel că în literatura juridică este respinsă teoria bivalentei noţiunii de drept constituţional, teorie susţinută cu mai mulţi ani în urmă şi conform căreia, lato sensu dreptul constituţional ar cuprinde şi alte ramuri de drept, cum sunt dreptul administrativ, dreptul penal, procesual penal, dreptul civil etc, iar stricto sensu ar cuprinde numai normele care ar avea un obiect de reglementare mai limitat, un obiect propriu-zis. 32. De asemenea, nu se poate admite nici ideea existenţei mai multor drepturi constituţionale şi anume a unui drept constituţional politic, a unui drept constituţional administrativ, a unui drept constituţional jurisdicţional şi a unui drept constituţional „demotic", idee avansată de Marcel Prelot, deoarece ea contravine noţiunii pe care am dat-o dreptului constituţional. «5*5. In fine, considerăm şi noi că este necesară evitarea îngustării sferei acestei principale ramuri a dreptului în sensul că el ar cuprinde numai 36

normele care reglementează organizarea şi funcţionarea organelor repre-j zentative ale statului şi raporturile dintre aceste organe şi cetăţeni, apărute î procesul realizării de către ei a drepturilor şi îndatoririlor ce le sunt stabilite de constituţie. Dreptul constituţional are o întindere normativă determinai de sfera relaţiilor pe care le reglementează. 3 4 . Unii autori de drept constituţional discutând dispoziţiile constituţionale care reglementează relaţiile sociale care privesc aspecte sociale şi economice consideră că acestea au caracter de consacrare. Se merge chiar mai departe, arătându-se că normele de drept constituţional nu s-ar conforma structurii logico - formale a normei juridice, în sensul că unora le-ar lipsi sancţiunea. O asemenea susţinere este de natură să ducă la concluzia că dreptul constituţional nu este un veritabil drept din moment ce normele sale fiind lipsite de sancţiuni nu pot fi aduse la îndeplinire şi pot fi deci ignorate. Făcând precizarea că problema normelor juridice de drept constituţional este o problemă atât de complexă şi de vastă încât ar putea forma obiectul unei monografii, vom încerca să expunem extrem de succint punctul nostru de vedere cu privireia specificul acestor norme cât priveşte structura lor logico-formală 35. în explicarea specificului normelor dreptului constituţional trebuie să se plece de la teoria normei juridice, urmând ca apoi să regăsim elementele generale în norma de drept constituţional şi, totodată, să observăm ce anume trăsături proprii are aceasta din urmă. Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de "conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferit forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii. Preved

37

rile care conţin formularea unor principii sau definiţii „nu pot fi excluse din sfera noţiunii normei juridice", deoarece „şi ele au un caracter normativ". 3 6 . Precizând deci că toate prevederile constituţionale conţin norme juridice, rămâne în discuţie numai structura normei juridice de drept constituţional. Bineînţeles, este vorba numai de structura logico-formală a normei de drept constituţional. în această privinţă, în lucrările ştiinţifice de teoria dreptului fâcându-se cuvenitele deosebiri între aplicarea şi realizarea dreptului, între structura logică a normei juridice şi formularea ei tehnico-juridică se ajunge la concluzia ştiinţifică că structura normei juridice este complexă şi că este fără îndoială că toate normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii prevăzând o comportare a cărei respectare atrage după sine aplicarea unor sancţiuni. De asemenea, se consideră, că toate normele juridice trebuie să conţină o dispoziţie, adică să prevadă o regulă de urmat - conţinutul dispoziţiei constând într-o îndrituire sau o obligaţie; că norma juridică îşi asigură caracterul general obligatoriu prin faptul că specificând comportarea necesară prevede, totodată, şi măsurile de asigurare a acestei comportări, măsuri al căror specific constă în aceea că, la nevoie, sunt impuse cu ajutorul puterii de stat; că sancţiunea nu e un element indispensabil al fiecărei norme juridice, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar exista norme juridice dotate cu sancţiune care sunt astfel garantate în aplicarea lor şi norme juridice fără sancţiune, a căror aplicare ar fi lăsată la aprecierea fiecăruia. Cu toate acestea, chiar în teoria dreptului se afirmă că unele norme, în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi normele juridice principii, normele juridice care stabilesc direcţii economice, normele referitoare la organizarea unei autorităţi, nu sunt alcătuite în general după schema ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Făcându-se distincţia între noţiunea garantării de către stat a realizării şi aplicării dreptului şi sancţiunea ca element al normei juridice se ajunge la concluzia că numeroase norme constituţionale nu conţin nici o prevedere concretă care să stabilească sancţiunea în cazul nerespectării ei. Cu toate explicaţiile date, considerăm că nu aceasta este soluţia problemei în discuţie. Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este faptul că, în ultimă instanţă, respectarea ei 38

este asigurată de forţa de constrângere statală. Ce este deci sancţiunea normei juridice în procesul de realizare şi aplicare a ei altceva decât măsura ce se aplică în ultimă instanţă atunci când norma nu este realizată de bună voie? Dacă în unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, în dreptul constituţional ea nu este atât de făţişă, de evidentă, dar există. A afirma că nu există înseamnă, credem noi, a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică. In dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor. în primul rând, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept. în fine, credem că aprecierea structurii logico-formale a unor norme din constituţie trebuie făcută prin raportarea lor la întregul sistem de drept. Aceasta duce la concluzia că pentru reglementările de principiu, de largă generalitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ. O asemenea interpretare este posibilă şi în acelaşi timp are un suport ştiinţific din moment ce unele norme constituţionale reglementează relaţii specifice şi altor ramuri de drept (raporturi cu dublă natură juridică), iar constituţia este în acelaşi timp şi izvor al dreptului constituţional dar şi izvorul principal al celorlalte ramuri de drept. O asemenea interpretare este posibilă numai pentru normele constituţionale şi se justifică, totodată, prin locul pe care-1 ocupă dreptul constituţional în sistemul de drept. Si. în încheierea explicaţiilor privind normele de drept constituţional vom mai observa că acestea pot fi clasificate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. în categoria normelor cu aplicaţie nemijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept.

39

De exemplu, norma cuprinsă în Constituţie în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmată de reglementările date de codul familiei. în categoria normelor cu aplicaţie directă, nemijlocită, urmează a fi cuprinse normele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie a fi precizate printr-o lege ordinară. Ca exemplu este dată norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Această distincţie prezintă o importanţă deosebită în explicarea locului dreptului constituţional în sistemul de drept, precum şi în aplicarea Constituţiei.

40

CAPITOLUL IV Izvoarele formale ale dreptului constituţional român JO. Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituţional. Pentru acest lucru vom observa încă de la început că nu toate izvoarele dreptului, explicate ca atare de teoria dreptului, sunt izvoare de drept constituţional. Cel puţin două criterii sunt în măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Vom observa că, în principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative. în al doilea rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Odată făcute aceste precizări, este necesar să discutăm câteva probleme privind unele izvoare ale dreptului şi anume problemele privind obiceiul, hotărârile guvernului, Regulamentul de funcţionare a Camerei Depu- j taţilor şi Regulamentul de funcţionare a Senatului (în general, regulamentele parlamentare) pentru a vedea în ce măsură ar putea fi considerate izvoare ale | dreptului constituţional. 41

3 9 . Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul din izvoarele principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al dreptului constituţional, în justificarea acestui punct de vedere, doctrina consideră că adeseori constituţia scrisă este opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de avantajul eleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-1 construiesc, decât de eficacitatea sa practică. Datorită acestui lucru, viaţa politică scoate în evidenţă ceea ce are artificial constituţia şi introduce uzanţe şi practici care o completează şi adesea o deformează sau o contrazic. Fără a confunda obiceiul (cutuma) constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat organizat prin o constituţie scrisă, o mare parte a doctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele dreptului pozitiv şi că obiceiul poate interveni contra legem putând modifica sau abroga dispoziţii cuprinse într-o lege constituţională. Cutuma constituţională este lăudată deoarece supleţea sa permite corijarea rigidităţii textelor scrise şi adaptarea la circumstanţele momentului, deoarece modul său de formare garantează oportunitatea sa într-un domeniu unde experienţa este adesea mai fecundă decât dogmatismul, deoarece ea este actuală, în timp ce textul contrazis este vechi. Deşi doctrina consideră că ceea ce trebuie să intereseze este expresia cea mai recentă a sentimentului juridic se subliniază totuşi că această soluţie este pur teoretică, ea fiind infinit mai complicată în practică. La întrebarea dacă obiceiul (cutuma) poate fi izvor al dreptului constituţional român, răspunsul nu poate fi simplu. în evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres (vezi de ex. art. 600 Cod civil potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc şi în lipsă de regulamente şi de obicei înălţimea zidului ...). Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul izvoarelor dreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea obiceiului" în art. 41 (protecţia proprietăţii private) atunci când se arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obice42

iului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale interesează! dreptul privat. Cât priveşte dreptul public nimic nu se opune ca anumite re-| euli de obicei să se impună (în viaţa parlamentară de exemplu) dar aceasta! necesită un anumit timp (o practică mai îndelungată) şi desigur necesită ol permanentă corelare cu rigorile statului de drept. De aceea teoretic este greul de admis obiceiul în rândul izvoarelor dreptului constituţional. Explicaţia stă în exigenţa reglementării prin norme scrise, clare şi| precise a relaţiilor sociale, exigenţă imperioasă în reglementarea raporturilor sociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Practica dezvoltării constituţionale poate scoate în evidenţă unele carenţe ale dreptului, iar în procesul perfecţionării activităţii statale se pot,| desigur, impune soluţii noi, diferite de cele din dreptul constituţional. Da aceste noi soluţii îmbracă şi este bine să îmbrace numai haina normelor juri-J dice edictate de către autorităţile publice, sau normele să le permită. De aceea Hans Kelsen scria că „Pentru a putea considera că tribunalele sunt abilitate a aplica de asemenea dreptul cutumiar, trebuie în mod ne cesar admis că ele sunt abilitate de către Constituţie, - mai exact în aceeaşi| manieră în care sunt abilitate să aplice legile - altfel spus că în mod nec trebuie admis că, Constituţia instituie cutuma care rezultă din conduita obiş nuită a indivizilor supuşi de stat ca fapt creator de drept" (Theorie pure di droit, p. 301). 4 0 . în ce priveşte hotărârile guvernului, în aprecierea lor ca iz-| voare de drept trebuie să se plece de la poziţia guvernului în sistemul autc rităţilor publice. Guvernul este organ central al administraţiei de stat care are menirea de a executa sau de a organiza executarea legilor. Faţă de rinţa ca relaţiile sociale importante să fie reglementate prin lege nu se poate admite că guvernul ar putea adopta acte normative care să fie izvoare ale dreptului constituţional. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la concluzia că] prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege ceea ce, desigur, nu intră îr activitatea de executare a legii. Ar însemna, de asemenea ca guvernul să-şj depăşească atribuţiile sale prevăzute expres prin Constituţie. 4 1 . Cât priveşte regulamentul de funcţionare al Parlamentului sa al Camerelor acestuia trebuie să observăm că natura sa juridică a fost vii discutată în literatura de specialitate şi ea a determinat plasarea sa diferită îr sistemul actelor normative. Pentru considerente ce le vom explica mai târzii mult timp s-a susţinut opinia în sensul căreia aceste regulamente sunt legi şij ca atare, ele erau cuprinse implicit la lege ca izvor al dreptului constituţioj nai. Dispoziţiile constituţionale actuale duc la concluzia că regulamentelej 43

parlamentului sunt acte distincte, cu natură juridică proprie şi ca atare trebuie nominalizate distinct în ierarhia izvoarelor dreptului constituţional. 4 2 . Vom adăuga că frecvent apar ca izvoare de drept constituţional şi actele cu putere de lege (legislaţia delegată) în statele în care asemenea acte se edictează. Pentru sistemul nostru constituţional asemenea acte sunt ordonanţele Guvernului, care, în măsura în care ar reglementa relaţii constituţionale, evident trebuie considerate izvoare ale dreptului constituţional. Viaţa constituţională poate oferi în perspectivă aspecte noi privind izvoarele dreptului constituţional. Vor trebui urmărite în acest sens chiar şi deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale. Nu se poate refuza de plano calitatea de izvor de drept constituţional nici unor acte juridice inferioare legilor sau ordonanţelor, dacă intervin în domeniul constituţional. Este adevărat că acestea intervin în situaţii mărunte, de regulă, detaliază reguli din alte izvoare sau sunt pur procedurale. Ar putea fi avute în vedere şi convenţiile colective reglementate prin art. 38 din Constituţie, convenţii ce au caracter obligatoriu şi sunt garantate. In structura Constituţiei ele sunt aşezate în contextul dreptului la muncă şi astfel pot fi văzute ca parte integrantă a garanţiilor constituţionale. Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

§. 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei 4 3 . Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Aşa cum am mai precizat, deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional, Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei.

44

§.2. Legea ca act juridic al Parlamentului 4 4 . Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale altor ramuri de | drept. Astfel, de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional,) printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc.

§.3. Regulamentele Parlamentului 4 5 . Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului | şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

§.4. Ordonanţele Guvernului, 4 6 . Se emit în baza art. 114 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât j priveşte cealaltă condiţie ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării | legislative date de Parlament.

£5. Tratatul internaţional 4 7 . Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţio-l nai trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform] 45

dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (pactele şi convenţiile privitoare la drepturile omului). Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale urmează a fi reţinute patru reguli mari şi anume: a) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă; b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate; d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea şi reglementările interne. Bineînţeles este vorba de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.

46

CAPITOLUL V Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

]

4 8 . Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale. Pîecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a dreptului îndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea, comune întregului sistem de drept - ceea ce, de altfel, asigură integrarea sa în acest sistem - se impune să stabilim ce loc ocupă el în sistemul dreptului românesc. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoare de drept). 4 9 . Cât priveşte cel dintâi aspect, aşa cum de altfel am mai explicat, la obiectul dreptului constituţional normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică. Apare deci cu claritate valoarea deosebită a intereselor ocrotite prin normele dreptului constituţional.

47

5 0 . Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional - şi aici trecem la cel de-al doilea aspect cercetat apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice, şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate. 5.1. Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept. O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, ca izvorul principal al dreptului constituţional este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul drept, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate, care privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia conţine printre altele, reglementări privind proprietatea, organele executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, organizării judecătoreşti. La o analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. De aici reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituţie. Necesitatea conformităţii duce la o a doua consecinţă, edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume că o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului constituţional sau prin intermediul altor norme juridice, aceasta depinde de faptul dacă normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. în orice caz însă, modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică. 48

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE I I - V 1)

2) 3) 4) 5) 6)

7)

Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dixieme edition, Dalloz, Paris, 1987, p 28 - 37 Trebuie să observam că M. Prelot distinge între dreptul public constituţional şi dreptul public relaţional, iar în cadrul primului drept constituţional politic, drept constituţional administrativ, drept constituţional jurisdicţional şi drept constituţional „demotic" (de demos, peuple). Tudor Drăganu, Drept constituţional. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 7 - 12, 16, 33 - 36. A. Esmein. Elements de droit constitutionnel, Recueil Sirey Paris 1927, p. şi urm Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1915, p 34, 416 R. Foignet, Manuel elementaire de Droit constitutionnel, libraire Arthur Rousseau, Paris, 1929, p 1 Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, voi 1 Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1975, p. 17 care defineşte dreptul constituţional ca „ansamblul regulilor de drept care determină compoziţia, mecanismele şi competenţele puterilor organelor superioare ale statului: guvernanţii şi poporul Aceste reguli au ca scop în regimurile politice liberale şi democratice asigurarea supremaţiei dreptului asupra guvernanţilor (Parlament, Guvern, şef de stat) şi, de asemenea, asupra majorităţii poporului şi prin urmare garantarea libertăţii: domnia dreptului" Nistor Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1977, p. 8-20.

49

8) 9) 10) 11) 12)

13) 14)

Pierre Pactet, Institutions politiques et droit constitutionnel, Masson Paris. 1989, p. 7-10. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel (1), Presses universitaires de France, Paris, 1988, p. 13-41. Gheorghe Bobos, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1983, p. 143 - 164, 178- 186. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Librairie Generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1966. Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, septieme edition, Edition Montchrestien, 1980. In concepţia acestora, dreptul constituţional este „încadrarea juridică a fenomenelor politice", iar misiunea sa consistă în a organiza în cadrul statului coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii. Dreptul constituţional este expresia autorităţii, a libertăţii, expresia concilierii autorităţii şi libertăţii. Vezip 12,28,29,31,33,34. Ioan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Naturismul, Bucureşti, 1991. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, T U B . , 1992, care defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale (p 57). Potrivit acestui autor statul este principala instituţie politică, iar norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinirea pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere (p 100).

15) Hans Kelsen, Theorie pure de droit. Dalloz, Paris, ediţia 1962. Merită a fi menţionate aici două idei importante şi anume: „Ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice plasate toate la acelaşi nivel (rang), ci un edificiu cu mai multe etape suprapuse, o piramidă sau ierarhie formată (pentru a spune aşa) dintr-un anumit număr de etape unde se află noi mele juridice" (p. 229). ..Unitatea sa rezultă din conexiunea dintre elementele care decurg din faptul că validitatea unei norme care este creată conform unei alte norme fundamentează pe aceasta, că la rândul său, crearea acesteia din urmă a fost ea însăşi reglată de altele, care constituie la rândul lor fundamentul validităţii sale, şi acest mers regresiv duce în final la norma fundamentală, norma presupusă'" (p 229). 50

16) Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, 2 volume, Ed. Lumina Lex, 1998 17) Th. S. Renoux, H. de Villiers, Code constitutionnel, Ed Litec, Paris, 1994. 18) Constance Grewe, Helene Ruiz-Fabri, Droits constitutionnels europeens, PUF., 1995. 19) Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996. 20) Victor Duculescu, Constanţa Calinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, 2 volume, Ed. Lumina Lex, 1999. 21) Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, 2 volume, Ed Servo-Sat, Arad, 1998.

CAPITOLUL VI Noţiunea de constituţie 5 2 . în istoria lumii, începând cu secolul al XVIll-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care şcoala dreptului natural îl denumea „societatea civilă". Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment de importanţă capitală pentru societatea umană, ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii şi sentimente sociale şi morale. Aceasta deoarece constituţia a fost şi este concepută, într-o viziune mai largă ce excede juridicului, nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică şi statală ce se identifică cu chiar societatea creată în urma revoluţiilor victorioase. De altfel, pretutindeni astăzi adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare, subliniind că „fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine" Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are 52

constituţie", iar prima constituţie scrisă din lume, constituţia americană dir anul 1787, arată în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei inte-1 rioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigură^ rii binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilir prezenta constituţie...,,. Aşa cum o spun chiar juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţional american Faţă de importanţa şi semnificaţiile constituţiei, de practica în acesil domeniu, constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic fun-f damental care, reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectânc direcţiile definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte, cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice şi politice precum şi dreptu^ rile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Ion Deleanu). 53. Astfel văzute lucrurile, în ideea stabilirii conceptului de constituţie două precizări prealabile se impun: mai întâi că între constituţie şij lege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub aspect) juridic, constituţia este şi ea o lege, adică un act normativ; apoi precizarea îr sensul căreia constituţia este o categorie istorică, ea apărând pe o anumite treaptă de dezvoltare a societăţii, anume într-o perioadă în care organizarea statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să fie înlocuită de o altă orga-l nizare. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu decât cea de legej Constituţia exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoc| în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii fundamentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şl sociale ce s-au conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al XVIIl-lea | 5 4 . Dacă termenul constituţie este foarte vechi, el fiind adeseori' folosit în accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat târziu.J Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul „constitulio" care însemna „aşezarea cu temei", „ starea unui lucru". în dreptul imperial termenul constituţie este sinonim cu cel de lege. în această accepţiune legile date de împărat erau denumite constituţii imperiale. Termenul constituţie continuă a avea accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, când i se dă un sens nou, acela de lege fundamentală. Această accepţiune este astăzi încetăţenită în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de organi-| zare (statute) a unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii (F.A.O., U.N.E.S.C.O., O.I.M.), aceasta marcând importanţa deosebită ce se vrea a se acorda acestora. Fenomenul constituţie a cunoscut şi cunoaşte ni 53

numai o dinamică a sa proprie, ci şi influenţele puternice ale intereselor economice şi sociale ale celor care, sub diferite denumiri (guvernanţi, cercuri conducătoare, clase politice, clase dominante), instituie reguli constituţionale. Iată de ce permanent se pot aduce adaosuri conceptului de constituţie, adaosuri care alături de elementele tradiţionale, consacrate, vin să pună în evidenţă realităţi şi perspective, ideologii şi tendinţe. Sintetizând preocupările în definirea constituţiei, câteva observaţii se impun. Constituţia a fost concepută iniţial ca ansamblul normelor juridice care au ca scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului Această concepţie a fost completată în sensul că normele constituţionale trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte legi Sfârşitul secolului al XX-lea aduc o renunţare la concepţia iniţială despre constituţie S-a considerat astfel că limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elementele indispensabile ale oricărei constituţii ci, într-un sens material se desemnează prin această noţiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului. In zilele noastre asistăm însă la o revigorare a conceptului de Constituţie şi la o îmbinare a sensului formal şi a celui material. 5 5 . Analiza unora din definiţiile formulate în literatura juridică prezintă, desigur, interes. Astfel, Constantin Dissescu, cel care prin predarea şi publicarea cursul m său în anul 1915 a încetate nil Dreptul constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, plecând de la ideea că obiectul dreptului constituţional este formal din organizarea suveranităţii, defineşte constituţia ca fiind „organizarea exerciţiului suveranităţii". Pentru ca apoi să adauge „şi fiindcă exerciţiul suveranităţii se numeşte guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem zice că, constituţiunea e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Obiectul dreptului constituţional e crearea şi regularea atribuţiunilor puterilor publice, precum şi stabilirea garanţiilor individuale şi drepturilor recunoscute cetăţenilor pentru conservarea libertăţilor lor ". Iar Paul Negulescu a definit constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi ia raporturile di. echilibru între diferitele puteri ale statului", precum şi drepturile omului (drepturile publice). în definiţiile mai actuale se consideră că scopul con54

stituţiei este de a organiza „exerciţiulputerii". Dezvoltându-se noţiunea de constituţie se arată că aceasta determină statutul guvernanţilor şi paralel precizează natura si finalităţile activităţii lor. Scopul constituţiei se spune - este deci dublu: de o parte ea desemnează personalităţile sau colegiile care vor decide şi fixează competenţa şi modalităţile de exercitare; pe de altă parte, ea indică ce doctrină de organizare socială şi politică reprezintă guvernanţii şi, prin aceasta, ea identifică ideea de drept care va fi ideea instituţiei statale. In concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte general prin constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. în acest sens, orice suit, prin faptul că există, are o constituţie, un număr de dispoziţii care reglementează organizarea şi raporturile dintre puterile publice şi fixează, printre altele, relaţiile de principiu între stat şi cetăţean. Acesta, spune Andre Hăuri ou, este sensul material al constituţiei, pentru că în sens formal constituţia este un ansamblu de reguli, edictate de regulă cu o anumită solemnitate, şi formând în general o categorie specială printre regulile juridice. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează instituţiile şi'care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept. Desigur, s-ar putea cita încă mulţi autori şi multe definiţii, pentru că literatura juridică este destul de bogată în acest sens, dar în general definiţiile se aseamănă. Acest lucru este întrucâtva firesc faţă de realitatea că după două secole de existenţă a constituţiei (luând ca punct de plecare adoptarea primei constituţii scrise din lume) lucrurile, în mare măsură, s-au conturai şi definitivat. Din cele expuse vom observa că unii constituţionalişti pun accent pe conţinutul normativ al constituţiei, alţii mai mult pe forma constituţiei. Examinând definiţiile prezentate vom constata că elementul comun, surprins în toate definiţiile, este elementul stat sau putere (puteri) de stat. Acest element este definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-1 consfinţesc şi reglementează relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu. Alături de elementul putere se mai adaugă şi alte elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în forme solemne etc. Dintre definiţiile formulate în literatura juridică românească mai nouă, vom reţine pe cele formulate în manualele universitare. Astfel Tudor 55

Dragau u, precum şi loan Deleanu definesc constituţia ca fiind acea lege care, având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât şi cele ale organizării si funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi. 5 6 . în stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterul de lege al constituţiei, deoarece constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în toate definiţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea. Dar constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor. Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc). Este şi motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea (puterile de stat), adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare social-statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale. Această subliniere este, în opinia noastră, decisivă în definirea constituţiei şi ea permite identificarea constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci chiar în dreptul constituţional, fiind ştiut că dreptul constituţional cuprinde mai mult decât constituţia, deşi aceasta este principala sa parte. Această trăsătură de conţinut este de mare utilitate în stabilirea conceptului de constituţie. Este îndeobşte admis că în fond întregul drept reglementează relaţii sociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Spre deo56

sebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a dreptului, reglementează relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii Realizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se explică unele prin altele, dar nu se confundă. Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică In acest sens se constată că ea are o forţă juridică supremă, ceea situează constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este forma scrisă a constituţiei Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea, ea fiind preferată constituţiei cutumiare din foarte multe motive. Cu toate acestea, această trăsătură nu figurează în definiţii pentru că astăzi există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua Zeelandă şi Israelul Multe definiţii ale constituţiei reţin ca o trăsătură solemnitatea adoptării, iar altele forma sistematică, plecându-se de la ceea ce afirma Thomas Paine (1737 — 1808) în sensul că „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar" In fine. nu lipseşte din unele definiţii ideea stabilităţii constituţiei, ca trăsătura ce o distinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor in constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile. Nu sunt lipsite de interes ştiinţific şi alte elemente care apar în definiţiile date constituţiilor. Astfel, adeseori se face distincţie între constituţia în sens material şi constituţia în sens formai. Fără a lua aici în discuţie justificările unei asemenea distincţii, şi nici criticile formulate, vom observa că definiţia constituţiei trebuie să înmănuncheze ambele sensuri Definiţia trebuie să cuprindă şi conţinutul (sensul material) şi forma, pentru că numai văzute împreună, într-o unitate juridică, acestea formează constituţia Reglementările care au valoare constituţională prin conţinutul lor (obiectul reglementărilor) devin constituţii numai dacă sunt adoptate prin procedurile specifice constituţiei, proceduri care le dau valoarea juridică constituţională De asemenea, unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează constituţia Această metodă este eficientă în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei, dar ridică uneie 57

bemne de întrebare atunci când unor constituţii concrete le lipsesc unele din elementele enumerate De aceea considerăm că definiţia constituţiei trebuie să pună accent pe elementele calitative, care să fie aplicabile tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemui dreptului constituţional. In acest sens constituţia trebuie considerată a ti legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează aceie reiaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

58

CAPITOLUL VII Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei §.L Apariţia constituţiei a) Cauzele apariţiei constituţiei 5 7 . în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară). ci numai cea scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii considera că prima constituţie a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze Trebuie să remarcăm că în aprecierea momentului apariţiei este exagerată afirmaţia potrivit căreia odată cu instaurarea burgheziei la putere apare şi constituţia. Deşi. în mare parte exact, un asemenea punct de vedere ar avea căderea de a nu lua în considerare procesul - destul de lung - de formare a constituţiei. De asemenea, un asemenea punct de vedere face trimitere numai la constituţia scrisă, rămânând în afara cercetării constituţia cutumiară precum şi constituţia mixtă (reguli cutumiare şi reguli scrise) In fine, un asemenea punct de vedere ar avea neajunsul de a face să se creadă j 59

că până la instaurarea puterii burgheziei statele nu au avut reguli constituţionale care să le organizeze. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise. Dacă secolul al XVIll-lea este hotărâtor în definirea conceptului actual de constituţie, nu credem că lui i se datorează şi inventarea constituţiei, ca ansamblu de reguli fundamentale de organizare a statului. Reguli constituţionale - indiferent dacă au fost numite aşa - au existat odată cu apariţia statelor suverane, căci în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizare şi funcţionare a guvernării. Meritul burgheziei venite la putere constă în faptul sistematizării acestor reguli - desigur completate şi adaptate ordinii şi intereselor instaurate - într-o lege scrisă, adoptată cu forme şi proceduri solemne şi investite cu cea mai înaltă forţă juridică. Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. > Prima constituţie apărută în lume este constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii, început odată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor constituţii scrise Prima constituţie scrisă este constituţia americană din anul 1787 (Constituţia de la Philadelphia). Trebuie obsen/at însă câ înaintea acestora, unele state americane eliberate de sub dominaţia engleză îşi adoptaseră deja, încă înainte de constituţia federală din 1787, constituţii scrise, rigide, ca de exemplu Virginia (1776), New Jersey (1777) etc. Cât priveşte Europa, de regulă se afirmă că, prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791. Desigur pot fi avute în vedere şi alte afirmaţii precum cea potrivit căreia Suedia posedă o constituţie scrisă încă de la mijlocul secolului XIV iar prima constituţie suedeză „propriu zisă" a fost elaborată în 1634. sau cea potrivit căreia întâietate ar avea constituţia Poloniei din 1791. După victoria revoluţiei franceze şi alte state europene şi-au elaborat constituţii, precum: Suedia (8 iunie 1809); Norvegia (17 mai 1814); Olanda (24 august 1815) etc. După aceasta, statele şi-au adoptat constituţii, iar constituţia a devenit nu numai legea fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic şi juridic care marchează momente importante în dezvoltarea economico-socială şi politico-juridică a statelor

6C

b) Constituţia cutumiară şi constituţia scrisă 5 8 . Doctrina juridică precizează pe bună dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului. în mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandâ. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală. 59. Este interesant de observat că deşi Anglia a dat ideea şi exemplul constituţiilor scrise, totuşi ea nu are o constituţie scrisă. Acest lucru trebuie explicat prin specificul dezvoltării statului englez. Constituţia engleză se prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în care sunt cuprinse dreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) şi dintr-o parte nescrisă formată din dreptul cutumiar, aşa-numitele convenţii constituţionale. Constituţia engleză cuprinde astăzi: Magna Chana Libertatum (1215); Bill-ul drepturilor (7 iunie 1628); Habeas Corpus (1679); Bill-ul drepturilor (13 februarie 1689); Actul de stabilire a succesiunii la tron (1700); Actul Parlamentului (1911) prin care se stabilesc puterile Camerei Lorzilor în raport cu cele ale Camerei Comunelor şi reducerea duratei mandatului şi Actul Parlamentului (1949) prin care se modifică cel din 1911; Actul Parlamentului (1958) privind autorizarea acordării calităţii de membru pe viaţă al Camerei Lorzilor. 60. în Israel mult timp modelul englez a fost considerat ca model de' referinţă şi a supravieţuit proclamării independenţei de stat în 1948. Regimul j parlamentar englez a fost perceput ca un fel de ideal. Deşi Declaraţia de lnde-l pendenţă făcea referire expresă la alegerea unei adunări constituante însăr-j cinate cu adoptarea unei constituţii scrise, acest proiect a fost repede pusj deoparte. B,en jQurieft a avansat ideea că este posibilă instaurarea unei veritabile democraţii fără constituţie scrisă. Dar simplitatea şi supleţea regimulu| englez nu se puteau adopta la un sistem multipartid. între 1990 şi 1992 o vastă mişcare populară pentru adoptarea de noi structuri constituţionale s-a pus îr mişcare. Rezultatul a fost adoptarea în anul 1992 a trei legi fundamentali (libertatea profesională, demnitatea şi libertatea individului, legea guvernuluj

care a înlocuit-o pe cea din 1968 şi care a introdus alegerea directă a primului ministru) care au modificat substanţial sistemul constituţional. La aceste trei legi fundamentale se adaugă legea asupra partidelor politice, menită să asigure acestora un veritabil statut. Revoluţia constituţională a fost îndeosebi opera Curţii Supreme. S-a emis teoria numită „a celor două pălării" ale Knessetului (o decizie din 9 noiembrie 1995) potrivit căreia Knessetul este, în acelaşi timp, legiuitor şi constituant. Actele Knessetului calificate „legi fundamentale" trebuiau considerate ca norme superioare legilor ordinare. 6 1 . Reguli constituţionale cutumiare au mai existat şi în alte state, înainte ca acestea să-şi fi dat constituţii scrise. Astfel, de exemplu, în Franţa, legile de succesiune Ia tron care admiteau principiul eredităţii erau socotite legi fundamentale şi erau respectate. Regulile constituţionale cutumiare au fost considerate ca necorespunzătoare, îndeosebi în secolul al XVIII-lea când, pentru juriştii şi filozofii acestui secol, a devenit o adevărată dogmă necesitatea de a încorpora într-o lege scrisă fundamentală o expunere sistematică de reguli relative la guvernare. Regimul constituţional cutumiar a fost considerat, începând cu secolul al XVIII-lea, ca necorespunzător. Aşa cum precizează doctrina juridică regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se şovăie în ce priveşte numărul şi întinderea lor în al doilea rând, regulile constituţionale cutumiare sunt în continuă mişcare şi ignoră dacă un fapt derogator de la cutumă era un precedent lăudabil sau nu. în al treilea rând, ele nu sunt limite redutabile pentru puterile constituite. înlăturând regulile constituţionale cutumiare, doctrina juridică a reclamat reguli scrise: care să fie clare, fără incertitudini, care să fie permanente şi intangibile atâta timp cât nu va interveni o procedură de revizuire, ea însăşi definită şi dificilă; cărora guvernanţii să nu le poată face nimic şi peste care voinţa lor să rămână fără rezultat. Această triplă reţetă este considerată a sta la baza dezvoltării constituţiei scrise contemporane. Secolul al XVIII-lea impune deci constituţia scrisă pe considerentul că ea oferă precizie, certitudine, claritate. în acelaşi timp, se impune o constituţie scrisă şi sistematică, căci aşa cum scria Thomas Paine (1737 - 1809) „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar". Aşa cum precizează Marcel Prelot, „din constituţia americană, franceză, Magna Charta Liheratiim se degajă noţiunea de constituţie ca o regulă scrisă, rigidă

62

şi juridiceşte obligatorie", bogată de un conţinut filozofic, complex, alimentată de surse istorice, doctrinare şi pragmatice. Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus. Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc. Alături de superioritatea legii scrise asupra cutumei, superioritate demonstrată cu mult aplomb de publiciştii secolului al XVIll-lea, la baza constituţiei scrise au mai stat şi: ideea contractelor scrise, ideea domniei legii, teoria contractului social şi ideea conform căreia constituţia trebuie să fie un mijloc de educaţie morală şi politică, graţie căreia individul se ridică la rangul de cetăţean prin cunoaşterea drepturilor sale. 62. Ideea contractelor scrise s-a materializat îndeosebi în Anglia, atât în luptele interne cât şi în raporturile cu coloniile sale. în luptele cu regele, pentru limitarea puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţi s-au încheiat anumite pacte scrise, îndeosebi prezentând importanţă. Magiia Charta Libertatum din 1215, Bill-ul drepturilor din 7 iunie 1628; Billul drepturilor din 13 februarie 1689; Actul de stabilire a succesiunii la tron din 1700. Mai mult, relaţiile Angliei cu coloniile erau reglementate prin pacte scrise, având o forţă juridică superioară legii ordinare, pacte care dădeau coloniilor dreptul de a se autoguverna şi a legifera cu obligaţia de a respecta legile metropolei. 63. Ideea domniei legii, de asemenea, a stat la baza constituţiei scrise s-a născut tot în practica constituţională engleză, considerându-se că organele de. stat trebuie să respecte regula de drept prestabilită şi să o considere, atâta timp cât nu e abrogată, ca sacra. în Anglia, unde regele era puternic, se considera că toate regulile ordinare alcătuiesc regimul constituţional şi că nu există deosebiri de forţă juridică între legile constituţionale şi cele ordinare. în Franţa, ideea domniei legii cunoaşte anumite nuanţări, căci teama ca nu cumva locul absolutismului să fie înlocuit cu un absolutism şi mai periculos - acela al parlamentului - a determinat o anumită diferenţiere între legile ordinare în ce priveşte forţa lor juridică, în sensul că acestea din urmă trebuie elaborate cu respectarea primelor, sub sancţiunea nulităţii. în orice caz, constituţia scrisă apărea ca cel mai eficient mijloc dej afirmare a ideii domniei legii. 64. La baza apariţiei constituţiei scrise a stat şi teoria contractuluil social. Ea se înscrie în ansamblul ideologic construit de burghezie în luptat sa împotriva feudalismului şi în efortul său de a atrage la această luptă forţe

sociale cât mai numeroase Secolul al XVIlI-lea este revoluţionat de teorj, precum teoria drepturilor naturale, conform căreia cetăţenii au drepturi «j libertăţi prin natura lor de oameni, teoria contractului social (Jean Jacques Rousseau) conform căreia statul nu este altceva decât rezultatul unei înţele. geri libere a cetăţenilor. Pregătind şi ideologic revoluţia franceză, în con. cepţia burgheziei franceze constituţia a apărut ca documentul cel mai im. portant în care contractul social să fie înscris, în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti să fie proclamate, căci numai înscrise în constituţie ele pot fi cunoscute şi respectate. Aşa cum remarcă Georges Burdeau, plecându-se de la contractul social era important de a se proclama clauzele într-o formă particulară, solemnă, astfel ca fiecare să cunoască şi prerogativele pe care le abandonează în profitul corpului social şi drepturile care îi sunt rezervate, imprescriptibile ca inerente naturii umane. Născută din aceste teorii succint expuse, ideea constituţiei scrise s-a materializat prin constituţia americană din 1787, prin cea franceză din 1791 şi prin cele ce i-au urmat. Este interesant să menţionăm în legătură cu aceste probleme ce arăta Hans Kelsen. Astfel, spunea el, constituţia poate fi creată printr-un act legislativ, în acest caz, ea este totdeauna consemnată într-un document; pentru acest motiv este denumită constituţie „scrisă" în timp ce constituţia cutumiară este o constituţie „nescrisă". (Theorie pure du droit, p. 300).

§.2.Adoptareaconstituţiei 6 5 . Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare.

1. Iniţiativa adoptării constituţiei 6 6 . Cât priveşte iniţiativa adoptării constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, socială sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. De asemenea un rol aparte poate avea iniţiativa populară. Studiind constituţiile actuale putem observa două situaţii. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării constituţiei. Alte constituţii nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Uneori, ştiinţa şi practica constituţională (trecute şi actuale) subordonează iniţiativa şi adoptarea constituţiei regulilor privitoare la puterea constituantă. 2. Moduri de adoptare a constituţiei 6 7 . în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei se impun mai multe explicaţii, având în vedere că în această privinţă teoria şi practica constituţională a statelor cunosc multe nuanţări. La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie, deseori s-a răspuns şi se răspunde prin teoria puterii constituante. Prin putere constituantă se înţelege de fapt organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme şi anume: putere constituantă originară şi putere constituantă instituită. Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), iar puterea constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare (sau anterioară), atât în ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi putere de revizuire) sau adopta o constituţie. în literatura juridică se arată că puterea constituantă originară ridică o serie de probleme precum: de a şti cui aparţine puterea constituantă originară, de a justifica legitimitatea operei sale constituţionale etc. Explicându-se cine este titularul puterii constituante originare se arată că acesta este individul sau grupul care încarnează, la un moment dat, ideea de drept sau poporul (atunci când în absenţa oricărui şef recunoscut sau consimţit este purtătqrul direct al ideii de drept) sau guvernământul de fapt (în revoluţii).

în legătură cu teoria puterii constituante se impun unele constatări Este corectă şi verificată în practică afirmaţia potrivit căreia organisme chemat să adopte o constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o autori, tate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a unui stat. La fel se prezintă şi distincţia între puterea con. stituantă originară şi puterea constituantă instituită. O asemenea distincţie este utilă şi actuală pentru că lumea este în continuă evoluţie şi în mod firesc în societăţile unde se produc transformări fundamentale ale realităţilor poli. tice, economice şi sociale se impune elaborarea unei noi constituţii, expresie a ideii de drept a noilor forţe sociale de guvernământ, iar această, constituţie creează noi structuri organizatorice, care nu puteau fi prevăzute de constituţiile anterioare. Ea este edictată în forme şi proceduri noi. Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat că cel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, politice, statale) nu-i purtătorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci al ideilor de drept şi justiţie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale date, este în ultimă instanţă exponentul intereselor celor care învingând în revoluţii preiau puterea. 6 8 . Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Unele dintre modurile de adoptare a constituţiei au fost criticate şi abandonate ca fiind total nedemocratice (vezi constituţia acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve, alte moduri tind însă spre o aplicaţiune largă şi constantă, în această din urmă categorie fiind cuprinse constituţiile adoptate de către adunări parlamentare, prin proceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea constituţiilor a cunoscut - după cum se ştie -- în general următoarele moduri: constituţia acordată; statutul (constituţia plebiscitară); pactul; constituţia convenţie (cu varianta constituţia referendarâ). Trebuie adăugată desigur şi constituţia parlamentară. Aceste moduri de adoptare a constituţiei, cărora li se pot adăuga şi altele, au fost larg studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări, justificări sau rezerve şi critici. Fără a analiza în acest loc clasificările modurilor de adoptare a constituţiilor vom reaminti totuşi că dacă unii autori divid aceste moduri în procedee monarhiste şi procedee democratice, alţii le divid în forme democratice (convenţia, referendumul), forme monocratice (constituţia 66

octroiată) şi forme mixte (plebiscitul şi pactul). în această din urmă concepţie, formele mixte sunt o combinaţie între monocraţie şi democraţia directa sau monarhia cu reprezentare. Importantă este însă nu analiza clasificărilor ci expunerea modurilor (procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţinutul lor. a) Constituţia acordată 69. Constituţiile acordate (octroyees, cum le denumesc francezii), cunoscute şi sub numele de charte concediate, sunt constituţiile adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această constituţie este considerată a fi cea mai rudimentară. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. b) Statutul 70. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie să observăm că această ratificare prin plebiscit nu este de natură a transforma constituţia într-o constituţie democratică, aşa cum s-ar crede din faptul că în unele clasificări constituţia plebiscitară este trecută la „procedeele democratice" sau la cele mixte. Aşa cum, de altfel, apreciază unii constituţionalişti, plebiscitul este o „alterare, în sensul cezarismului", a referendumului, prin acest procedeu „suveranitatea populară nu este activă, ci este pasivă", ea nu decide, ea acceptă, în condiţii în care este dificil de a face altfel. Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" de adoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente. Dacă la aceasta adăugăm gama largă a presiunilor folosite de cei care au redactat constituţia, apare evident caracterul nedemocratic al statului. în categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin (4 martie 1848) care devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit; Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938. 67

în legătură cu teoria puterii constituante se impun unele constatări Este corectă şi verificată în practică afirmaţia potrivit căreia organismul chemat să adopte o constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o autori, tate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a unui stat. La fel se prezintă şi distincţia între puterea constituantă originară şi puterea constituantă instituită. O asemenea distincţie este utilă şi actuală pentru că lumea este în continuă evoluţie şi în mod firesc în societăţile unde se produc transformări fundamentale ale realităţilor poli. tice, economice şi sociale se impune elaborarea unei noi constituţii, expresie a ideii de drept a noilor forţe sociale de guvernământ, iar această, constituţie creează noi structuri organizatorice, care nu puteau fi prevăzute de constituţiile anterioare. Ea este edictată în forme şi proceduri noi. Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat că cel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, politice, statale) nu-i purtătorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci al ideilor, de drept şi justiţie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale date, este în ultimă instanţă exponentul intereselor celor care învingând în revoluţii preiau puterea. 6 8 . Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Unele dintre modurile de adoptare a constituţiei au fost criticate şi abandonate ca fiind total nedemocratice (vezi constituţia acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve, alte moduri tind însă spre o aplicaţiune largă şi constantă, în această din urmă categorie fiind cuprinse constituţiile adoptate de către adunări parlamentare, prin proceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea constituţiilor a cunoscut - după cum se ştie -- în general următoarele moduri: constituţia acordată; statutul (constituţia plebiscitară); pactul; constituţia convenţie (cu varianta constituţia referendarâ). Trebuie adăugată desigur şi constituţia parlamentară. Aceste moduri de adoptare a constituţiei, cărora li se pot adăuga şi altele, au fost larg studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări, justificări sau rezerve şi critici. Fără a analiza în acest loc clasificările modurilor de adoptare a constituţiilor vom reaminti totuşi că dacă unii autori divid aceste moduri în procedee monarhiste şi procedee democratice, alţii le divid în forme democratice (convenţia, referendumul), forme monocratice (constituţia 66

octroiată) şi forme mixte (plebiscitul şi pactul). în această din urmă concepţie, formele mixte sunt o combinaţie între monocraţie şi democraţia directă sau monarhia cu reprezentare. Importantă este însă nu analiza clasificărilor ci expunerea modurilor (procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţinutul lor. a) Constituţia acordată 69. Constituţiile acordate (octroyees, cum le denumesc francezii), cunoscute şi sub numele de charte concedate, sunt constituţiile adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această constituţie este considerată a fi cea mai rudimentară. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. b) Statutul 7 0 . Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie să observăm că această ratificare prin plebiscit nu este de natură a transforma constituţia într-o constituţie democratică, aşa cum s-ar crede din faptul că în unele clasificări constituţia plebiscitară este trecută la „procedeele democratice" sau la cele mixte. Aşa cum, de altfel, apreciază unii constituţionalişti, plebiscitul este o „alterare, în sensul cezarismului", a referendumului, prin acest procedeu „suveranitatea populară nu este activă, ci este pasivă", ea nu decide, ea acceptă, în condiţii în care este dificil de a face altfel. Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" de adoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente. Dacă la aceasta adăugăm gama largă a presiunilor folosite de cei care au redactat constituţia, apare evident caracterul nedemocratic al statului. în categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin (4 martie 1848) care devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit; Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938. 67

c) Pactul sau constituţia pact 7 1 . Este considerată a fi un contract între rege şi popor. j>. este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru» rea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece ml trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului $1 anumite condiţii. El poate fi urmarea unei mişcări revendicative $ asemenea, putea fi folosit şi a fost folosit ca un mod de acces al unui cipe străin pe tronul unui nou stat, ceea ce s-a produs în Belgia şi \ din Balcani. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830, dinf când Louis Philippe d'Orleans este chemat la tronul Franţei rămaşii acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma act său cu parlamentul, rege al Franţei. Alte exemple de constituţii pact: Constituţia română de la 18). cum şi cea de la 1923. Constituţia română de la 1866 a fost un pact $ modul său de adoptare cât şi prin prevederile sale privitoare la moi (art. 128 alin. 3), prevederi care arătau că modificarea se face de că lamenta de acord cu regele. De asemenea şi constituţia română ado> 1923 a fost un pact. Ea se aseamănă foarte mult, sub acest aspect, t» stituţiadin 1866. Constituţia engleză nu este altceva decât un şir de pacte inti în decursul secolelor între monarh şi nobilime şi cler. d) Constituţia convenţie 72, Această constituţie este opera unei adunări, denumite cc'°4 l? Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată (*' parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat ş ! tenta puterii constituante. Cuvântul şi instituţia vin din America, un I stituţiile care s-au dat în statele uniunii începând cu 1776 şi Constitu telor Unite au fost opera convenţiilor. Franţa a cunoscut acest I pentru stabilirea constituţiilor din 1791, 1848 şi 1873, cu deosebire' menul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă. Trebuie să observăm că acest tip de constituţie a fost consf mijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale, aşa cui înţeleasă în secolele XVIII şi XIX. Faţă de situaţia că poporul singf decide şi că el este deasupra Parlamentului, procedura convenţiei a' 68

criticată pe motivul că Adunarea Constituantă poate hotărî după voinţa sa şi poate fi deci în dezacord cu cel care a ales-o. îndreptarea acestei situaţii s-a încercat prin adoptarea sistemului referendumului, în sensul că după adoptarea ei de către convenţie, pentru a fi perfectă juridiceşte, constituţia a fost supusă ratificării populare. Exemple de constituţii adoptate astfel, constituţiile franceze din 1793, a anului III (1795) şi din 1946. Constituţia României adoptată în anul 1991 poate fi, fără rezerve considerată o constituţie referendară. Redactată de către o comisie, ea a fost adoptată de către Adunarea Constituantă şi apoi aprobată prin referendum. e) Constituţia parlamentară 7 3 . După cel de-al doilea război mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului), în acest mod au fost adoptate constituţiile române din anii 1948, 1952 şi 1965. Votarea constituţiei fâcându-se de către un parlament nou ales, s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante. Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la guvernare, a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor şi în orice caz considerarea sa ca mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii sau a unei legi.

§.3. Modificarea constituţiei 7 4 . O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice priveşte modificarea constituţiei. Faţă de importanţa politică şi juridică a constituţiei, faţă de locul ce-1 ocupă în sistemul dreptului, este de majoră importanţă teoretică problema de a şti cine are iniţiativa revizuirii sale, cine are dreptul de a o revizui, precum şi care este procedura ce trebuie s-o urmeze: cel care are acest drept. înainte de a trece la cercetarea detaliată a acestei probleme, trei pre cizări sunt necesare. Mai întâi că, de principiu, dreptul de a revizui constitu-. ţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o. în al doilea rând, că autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul constituţiei. 69

în al treilea rând, că procedura de modificare a constituţiei este de r asemănătoare celei de adoptare, potrivit marelui principiu al simetriei jţjr-. 75. Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după ac procedură după care se modifică legile. în acest caz suntem în prezenta constituţii suple sau flexibile. Dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decât obişnuite după care se modifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei cor tuţii rigide. Divizarea constituţiilor în constituţii suple şi rigide este cercetat doctrina juridică sub toate aspectele sale, lucru firesc datorat importa politice şi juridice a constituţiei. în manualul său de drept constituţional C. Dissescu sublinia „americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărţirea constituţiilor în rigid flexibile. Sunt constituţii rigide, constituţiile scrise, care conţin o reţej principii, limitând puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexi sunt constituţiile nescrise, cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea \ Această precizare trebuie reţinută, căci, aşa cum se va observa, ea exprin anumită concepţie cu privire la clasificarea constituţiilor în suple şi rig Cei care au adoptat constituţia scrisă, au avut grijă să-i asigure acestei stabilitate în timp. Pentru aceasta au imprimat constituţiei o anumită rig tate. în realizarea rigidităţii constituţiei s-au folosit mai multe metode. 76. S-au exprimat opinii în sensul că o constituţie odată stabiliţi mai poate fi modificată. Aceasta s-a materializat prin legea constituţioi din 14 august 188^ din Franţa, care decidea că forma republicană nu va tea forma obiectul vreunei dorinţe de modificare. Asemenea interdicţie prind şi Constituţia franceză din 5 octombrie 1958, Constituţia italiana 1948. Doctrina juridică apreciază totuşi că valoarea juridică a unor ase nea prevederi este nulă, căci puterea constituantă de azi n-are nici o pu de a limita puterea constituantă ce va veni. Asemenea prevederi însă urmăresc să realizeze stabilitatea Consi ţiei, pentru că o constituţie este prin ea însăşi o reformă profundă, iar re tatele sale se produc în timp şi ca atare trebuie să se asigure o asemenea sibilitate. De aceea Constituţia României adoptată în anul 1991 stabil1 unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuite nu poate fi primită. AS potrivit art. 148 nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, dependent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernăfl1 integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi $ 70

oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau a garanţiilor lor. 77. în al doilea rând, s-a stabilit că nici o modificare a constituţiei nu poate fi făcută pe o perioadă de timp prestabilită. Această metodă s-a realizat sau prin stabilirea unui termen precis (de exemplu constituţia americană din 1787 prevedea că nici o modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani) sau prin stabilirea unei proceduri care nu se poate realiza decât după trecerea unei perioade de timp. Astfel, Constituţia franceză din 1791 interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi, altfel spus pe o perioadă de 4 ani. Propunerea de modificare prezentată trebuia să fie reînnoită în trei legislaturi consecutive. A patra legislatură, sporită cu 250 membri, devenea constituantă şi putea proceda la modificare. Faţă de situaţia că primul proiect de modificare nu putea fi depus decât la capătul a 4 ani şi că durata legislaturii era de 2 ani, Constituţia din 1791 putea fi modificată numai în 1801. Un asemenea procedeu s-a dovedit ineficient în practică ştiut fiind că în S.U.A. Constituţiei i s-au adăugat după doar câţiva ani cele 10 amendamente, dar în Franţa au fost adoptate mai multe constituţii şi anume: cea din 1793 care nu s-a aplicat, cea a anului III (1795), cea a anului VIII (1799). 78. O alta metodă folosită a fost a stabilirii unei proceduri extrem de greoaie de modificare. In acest sens trebuie menţionată Constituţia română de la 1866. Astfel, puterea legiuitoare trebuia să declare necesitatea revizuirii constituţiei. Declaraţia era citită şi aprobată, de ambele Camere, de trei ori din 15 în 15 zile. Dacă se realiza acest lucru, adunările erau dizolvate de drept şi erau convocate noile adunări. Noile adunări trebuiau să voteze şi ele propunerile de revizuire, propuneri ce trebuiau aprobate şi de domnitor (art. 128). Numai astfel constituţia putea a fi legal revizuită. O procedură asemănătoare a stabilit şi Constituţia Română din 1923 prin art. 129 şi 130. 7 9 . Unele constituţii prevăd şi alte reguli cu privire la revizuirea lor. Astfel, Constituţia franceză din 1946 (art. 94) precum şi cea din 1958 (art. 89) au stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită sau urmată în caz de ocupaţie parţială sau totală de către forţele străine. Explicaţiile date de doctrina juridică franceză justifică această prevedere prin necesitatea de a se evita ceea ce s-a petrecut la Vichy la 10 iulie 1940. Se consideră că valoarea juridică a acestei dispoziţii este incontestabilă căci, para- ] lizând exerciţiul suveranităţii naţionale, invazia face imposibilă exercitare?

71

puterii constituante şi orice modificare operată în asemenea condiţii este deci nelegală. Este'motivul pentru care şi art. 148 din Constituţia României interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau în timp de război. 80. Spre deosebire de constituţiile rigide, constituţiile flexibile se modifică după aceeaşi procedură care este folosită pentru modificarea legilor ordinare. Cu privire la clasificarea constituţiilor în rigide şi suple mai sunt necesare şi alte precizări. Trebuie să observăm că nu este justificată afirmaţia, întâlnită la foarte mulţi autori, că numai constituţiile scrise ar fi constituţii rigide. Pot fi constituţii rigide şi constituţiile nescrise, căci şi aici putem întâlni reguli de modificare care să difere de regulile folosite pentru modificarea legilor. De asemenea, urmează a se observa că această clasificare se aplică tuturor constituţiilor, ea punând în valoare supremaţia acestora în sistemele de drept. 8 1 . înainte de a încheia explicaţiile privitoare la modificarea constituţiei urmează să cercetăm cine poate avea iniţiativa modificării. Problema prezintă aceeaşi importanţă teoretică şi practică ca şi iniţiativa adoptării. Vom observa că unele constituţii prevăd expres, explicit, cine are dreptul de a iniţia modificarea constituţiei. Astfel, menţionăm, constituţiile române din 1866 şi 1923 care acordau dreptul de iniţiativă regelui şi Parlamentului, Constituţia română din 1938 care acorda dreptul de iniţiativă numai regelui, Constituţia franceză din 1958 care acordă acest drept preşedintelui republicii şi membrilor Parlamentului, Constituţia română din 1948 care prevedea în art. 103 că poate fi modificată în parte sau în total la propunerea guvernului sau a unei treimi din membrii Parlamentului. în fine, Constituţia actuală a României (1991) stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens. Faţă de practica constituţională urmează să conchidem că în aceste sisteme constituţionale modificarea se ghidează după aceleaşi reguli privitoare la iniţiativa adoptării constituţiei.

72

§.4. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea constituţiei 8 2 . O altă problemă teoretică priveşte încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei, adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei probleme se «mpune deoarece în practica constituţională a statelor au fost cazuri în care constituţiile au fost suspendate în total sau în parte. Trebuie să remarcăm că unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. Astfel, de exemplu, constituţia română din 1866 prevedea în art. 127: „Constituţiunea de faţa nu poate fi suspendată nici în tot nici în parte". Alte constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii cu privire la suspendare. în practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin proclamarea stării de asediu, sau a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat. în ce priveşte suspendarea constituţiei, doctrina juridică a mers de principiu pe ideea ilegalităţii acestor acte, dar în practică ele au fost justificate prin teoria necesităţii. Trebuie să observăm, însă, cu toate justificările ce se pot aduce în sens contrar, că suspendarea totală a constituţiei este de principiu o înlăturare a ideii de constituţionalitate şi de legalitate. în ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă constituţie.

73

CAPITOLUL VIII Conţinutul normativ al constituţiei 8 3 . Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în mod firesc se pune problema de a stabili ce anume norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Mai mult, aşa cum s-a spus deja în literatura juridică, determinarea cu toată rigoarea ştiinţifică a conţinutului constituţiei este indispensabilă, atât pentru înlăturarea impreciziei în delimitarea deosebirilor faţă de lege, cât şi, mai ales, pentru explicarea, pe de o parte, a celorlalte deosebiri (de dreptul constituţional, de exemplu), iar pe de alta, a însăşi supremaţiei constituţiei. Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic. El trebuie să exprime, firesc, poziţia constituţiei în sistemul normativ. Acest conţinut este un conţinut complex. Aceasta şi explică de ce cele mai multe încercări de identificare a conţinutului normativ al constituţiei s-au făcut prin definirea constituţiei, în sensul enumerării elementelor de conţinut al constituţiei. Dacă sub un anumit aspect acest mod de definire este perfectibil, el rămâne de mare utilitate în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei. Dacă astăzi practica constituţională a statelor, fără a ajunge desigur la o constituţie şablon, evidenţiază puncte de vedere comune (îndeosebi cât priveşte construcţiile juridice), acest lucru este rezultatul unei evoluţii în timp, evoluţie în care s-au îmbinat teorii şi practici, : realităţi, tradiţii şi perspective De asemenea, fenomen* 74

rămâne neschimbat, deoarece constituţia, ca parte a dreptului unei societăţi, este determinată în conţinutul şi funcţiile sale de realităţile economice şi sociale fiind supusă în mod obiectiv dinamicii pe care o cunosc chiar factorii care o determină sau o condiţionează. 84. O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc. Prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale. 85. în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei este interesant de reţinut şi o altă opinie, conform căreia trei ar fi elementele de conţinut şi anume: a) reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea, cum se desemnează guvernanţii); b) reguli străine organizării puterii (reguli cărora se vrea a li se da o anumită stabilitate, de asemenea cele privitoare la statutul persoanei, al bunurilor, la exercitarea altor industrii, dispoziţii de ordin economic, social); c) declaraţiile de drepturi. 86. Conţinutul normativ al constituţiei s-a stabilit atât prin definirea acesteia, definire prin inventarierea elementelor de conţinut, cât şi prin stabilirea deosebirilor dintre constituţie şi lege. Precum am arătat deja, definirea constituţiei prin enumerarea elementelor de conţinut are o anumită utilitate, dar prezintă şi dezavantaje de ordin ştiinţific. Cât priveşte metoda deosebirilor dintre constituţie şi legea ordinară, nici aceasta nu este privită ca suficientă pentru simplul motiv că nu reuşeşte să pună în valoare şi asemănările ce există între acestea. Trebuie să observăm că în literatura juridică, cu toate nuanţările semnalate, s-a reuşit stabilirea conţinutului normativ al constituţiei. Ideea de bază este aceea că dintre toate relaţiile sociale sunt unele a căror reglementare apare ca esenţială în asigurarea, menţinerea şi consolidarea puterii, activitatea organelor statului - inclusiv activitatea normativă 75

activitatea altor organisme, ca şi a cetăţenilor, deci activitatea întregii societăţi trebuind să se desfăşoare în conformitate cu normele care reglementează asemenea relaţii fundamentale, norme care alcătuiesc constituţia. 8 7 . Fără a dezvolta acum această interesantă problemă, câteva aspecte se impun a fi reţinute. Mai întâi că stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face în funcţie de conţinutul şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. La definiţia constituţiei am precizat că aceasta reglementează relaţiile sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Deci constituţia cuprinde normele juridice care consfinţesc cuceririle poporului. Apoi, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face prin considerarea practicii şi tradiţiilor statelor în acest domeniu, şi a elementelor novatoare ce au apărut şi pot apărea. Astfel, un pas calitativ în dezvoltarea constituţiei s-a realizat odată cu elaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, a constituţiilor care au valorificat marile documente internaţionale privitoare la drepturile omului, a constituţiilor statelor noi ce au apărut pe harta lumii ca urmare a marilor mutaţii produse în viaţa internaţională etc. S-au adus unele elemente noi, de conţinut şi s-au impus trăsături noi tendinţelor de dezvoltare a constituţiei contemporane. Putem observa că astăzi constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul organelor statului sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări privitoare la fundamentele ideologice ale societăţii, la ideologia ce stă la baza societăţii, la locul şi rolul partidelor politice în sistemul organizării politice. Astfel Constituţia Coreii de Nord stabileşte prin art. 4 că statul coreean are „drept for călăuzitor în activitatea sa ideologia Ciuce a Partidului Muncii din Coreea care reprezintă aplicarea creatoare a marxism-leninismului în realităţile ţării" Iar Constituţia Chinei stabileşte că ţara este condusă pe baza doctrinei marxist-leniniste şi a gândirii lui Mao Zedong, precum şi a teoriei lui Deng Xiaoping. în anumite ţări constituţiile oficializează o anumită religie. Astfel, art. 2 din Constituţia Egiptului (din septembrie 1971, amendată în anul 1980) stabileşte că islamul este religia de stat. De asemenea, constituţiile actuale stabilesc rolul şi locul familiei, locul individului în societate, stabilesc regulile de desfăşurare a vieţii economice, funcţiile şi rolul proprietăţii etc.

76

în fine, este interesant de semnalat faptul că multe dispoziţii din contitutiile statelor federative conţin delimitări de competenţe între statul federativ şi statele membre, ca de exemplu Constituţia Elveţiei (vezi mai ales t 32 bis, 36, 37 bis, 41, 42, 64, 69 etc). în unele constituţii sunt şi dispoar ziţii detaliate privind domeniul economic şi financiar, privind protecţia pădurilor, a mediului înconjurător, privind cultura cerealelor (vezi mai ales Constituţia Elveţiei din anul 1874, art. 23 bis, privind cultura şi depozitarea grâului), privind băuturile spirtoase (vezi Constituţia Elveţiei din anul 1874, art. 23 bis, care stabileşte regimul juridic al băuturilor distilate, art. 32 ter care interzicea, în toată Confederaţia fabricarea, importul, transportul, vinderea, deţinerea pentru vindere a licheorului denumit „absinthe", privind casele de jocuri (art. 35 din Constituţia Elveţiei). La 1 ianuarie 2000 a intrat în vigoare noua Constituţie a Elveţiei, care este de fapt o revizuire totală a Constituţiei din 1874. Din textul Constituţiei au fost înlăturate unele reglementări considerate anacronice, desuete sau pur şi simplu inutile. oo. Din această sumară prezentare se poate desprinde că în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se ţină seama de faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare. Făcând încă o dată precizarea că enumerarea unor elemente de conţinut al constituţiei nu este limitativă, că lipsa unui asemenea element dintr-o constituţie a unui stat nu poate duce la negarea caracterului de constituţie al acesteia vom observa că în conţinutul constituţiei intră normele privitoare la: esenţa, tipul şi forma statului; deţinătorul puterii; fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date, locul şi rolul partidelor politice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei (drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor) tehnica constituţională. Totodată trebuie să remarcăm că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiu toate domeniile vieţii economico-sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza principiilor stabilite de constituţie - legilor. Legile reglementează relaţii sociale numai din anumite domenii de activitate, mai largi sau mai restrânse, în funcţie de caracterul legii respective şi de necesităţile de reglementare.

77

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Numărul articolelor unei constituţii este diferit de la constituţie la constituţie. Astfel: Constituţia SUA are 7 articole şi 26 de amendamente (este drept articolul are un conţinut foarte bogat, conţinut ce poate forma mai multe articole în sensul actual al tehnicii legislative); Constituţia Chinei are 138 de articole; Constituţia Portugaliei are, cu modificări, 298 de articole, Constituţia Indiei în 1949 a avut iniţial 392 de articole, dar în 1987 s-a mai adăugat partea XII şi astfel împreună cu alte modificări s-a sporit numărul articolelor la 395 plus câteva anexe; Constituţia actuală a României are 152 de articole.

78

CAPITOLUL IX Supremaţia constituţiei 8 9 . Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal este fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegem că această problemă nu a preocupat pe constituţionali şti şi că nu este prezentă în teoria şi practica constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel, deoarece ea ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. Ce este interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut, firesc, de necontestat, şi de aici lipsa unor preocupări directe pentru motivarea, justificarea acestei supremaţii. în general, şi întotdeauna, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al constituţiei, iar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supremaţiei constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect. Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru ştiinţa dreptului constituţional, discutarea supremaţiei constituţiei nu este inutilă. Două probleme prezintă mai întâi interes teoretic şi anume: 1) ce este supremaţia constituţiei; şi 2) cum se fundamentează ştiinţific această supremaţie.

79

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei 9 0 . Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc. Toate aceste exprimări desemnează însă una şi aceeaşi calitate a constituţiei şi anume supremaţia. Ce este, deci, această supremaţie? O scurtă incursiune în literatura juridică este edificatoare. Astfel, unii explică supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este „legea legilor, legea supremă1' Alţii consideră că supremaţia constituţiei pe plan juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată de către parlament cu majoritatea calificată de două treimi din numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi adoptate, modificate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc. într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul că ocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii, adăugându-se că supremaţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică In literatura juridică întâlnim şi unele explicaţii mai nuanţate, care arată că, fie scrisă sau cutumiară, constituţia este legea supremă a statului, pentru ca apoi să se explice că supremaţia constituţiei rezultă din conţinutul acesteia (supremaţia materială) şi uneori din forma în care este edictată (supremaţia formală). 9 1 . Ce trebuie să înţelegem deci prin supremaţia constituţiei? Credem că mai întâi aceasta este o calitate a constituţiei (o trăsătură) care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice. Supremaţia constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una politico-juridică. Aceasta pentru motivul că însăşi constituţia este rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţâri, ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată.

80

Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul âreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care e\rimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci *n întregul sistem social-politic al unei ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex, dar bineînţeles şi importante consecinţe statale şi juridice, astfel cum acestea vor fi prezentate mai târziu. Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale

§.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei 9 2 . Se impune mai întâi un scurt examen şi al altor opinii. Trebuie să observăm că unora nu li s-a mai părut utilă şi căutarea cauzelor supremaţiei constituţiei şi numai au afirmat această supremaţie Cât priveşte pe cei care au mers însă mai departe, se poate constata o diversitate de motivări Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. în mod deosebit reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea l°r. Ea este în adevăratul înţeles al cuvântului, regula fundamentală. Superioritatea materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt ce are drept consecinţă că asigură întărirea legalităţii şi se opune ca un organ investit cu o competenţă să o delege altei autorităţi Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţi81

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei 9 0 . Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc. Toate aceste exprimări desemnează însă una şi aceeaşi calitate a constituţiei şi anume supremaţia. Ce este, deci, această supremaţie? O scurtă incursiune în literatura juridică este edificatoare. Astfel, unii explică supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este „legea legilor, legea supremă" Alţii consideră că supremaţia constituţiei pe plan juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată de către parlament cu majoritatea calificată de două treimi din numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi adoptate, modificate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc. într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul că ocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii, adăugându-se că supremaţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică In literatura juridică întâlnim şi unele explicaţii mai nuanţate, care arată că, fie scrisă sau cutumiară, constituţia este legea supremă a statului, pentru ca apoi să se explice că supremaţia constituţiei rezultă din conţinutul acesteia (supremaţia materială) şi uneori din forma în care este edictată (supremaţia formală). 9 1 . Ce trebuie să înţelegem deci prin supremaţia constituţiei0 Credem că mai întâi aceasta este o calitate a constituţiei (o trăsătură) care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice. Supremaţia constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una politico-juridică. Aceasta pentru motivul că însăşi constituţia este rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţări, ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată.

80

Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex, dar bineînţeles şi importante consecinţe statale şi juridice, astfel cum acestea vor fi prezentate mai târziu Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale

2 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei 9 2 . Se impune mai întâi un scurt examen şi al altor opinii. Trebuie să observăm că unora nu li s-a mai părut utilă şi căutarea cauzelor supremaţiei constituţiei şi numai au afirmat această supremaţie Cât priveşte pe cei care au mers însă mai departe, se poate constata o diversitate de motivări Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. în mod deosebit reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe constituţie Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor. Ea este în adevăratul înţeles al cuvântului, regula fundamentală. Superioritatea materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt ce are drept consecinţă că asigură întărirea legalităţii şi se opune ca un organ investit cu o competenţă să o delege altei autorităţi. Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-se ca redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţi81

ilor sale. Clasificarea constituţiilor în rigide şi flexibile (suple) este o distincţie pur formală, care ţine nu de materia de care se ocupă constituţia, ci de formele specifice de elaborare. De asemenea, aşa cum arată unii autori, numai în ca/ de rigiditate constituţională, se poate vorbi de supremaţia formală a constituţiei. Supremaţia constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism. Se pleacă în argumentare de la constatarea în sensul căreia constituţia este unul din mijloacele juridice principale de realizare, în organizarea şi activitatea de stat, a democratismului. în acest context se arată că „guvernarea reprezentativă, separaţia puterilor, supremaţia constituţiei apar, astfel, cu titluri diferite, ca însăşi construcţia principiului democratic, care, teoretic, le domină, dar care nu-şi dobândeşte adevărata sa valoare practică decât graţie lor". Cei care argumentează sau numai discută această fundamentare folosesc noţiunea de democratism fie în accepţiunea de principiu, fie în cea de caracter specific al puterii de stat. 9 3 . Succinta prezentare a unor argumentări permite constatarea în sensul căreia deseori s-a fundamentat şi se fundamentează supremaţia constituţiei pe însăşi constituţia, pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor care o alcătuiesc. Trebuie deci mers mai departe, la cauzele care legitimează această supremaţie. în acest sens vom observa din opiniile prezentate că nivelele succesive în care s-a realizat fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei sunt: a) fundamentarea pe însăşi constituţie şi anume pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine, b) fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului; c) fundamentarea pe trăsăturile puterii (puterilor) statale. Reconsiderând întreaga discuţie asupra supremaţiei constituţiei, putem observa că fundamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii trebuie căutată în dialectica fenomenului statal juridic, în complexitatea şi logica fenomenelor economice, politice, sociale şi juridice, în interrelaţiile dintre ele, identificând corect şi distingând cauzele şi condiţiile, de efecte şi consecinţe şi. bineînţeles, de garanţii. Astfel văzute lucrurile, apare clar că fundamentarea ştiinţifică a constituţiei înseamnă identificarea cauzelor care determină conţinutul şi forma sa, precum şi poziţia sa supraordonată din sistemul de conducere socială Plecând de la constituţie, va trebui deci să identificăm lanţul de determinări, de nivele de determinare a supremaţiei acesteia. Pe un 82

plan mai general, identificarea acestui lanţ de cauze şi efecte este înlesnită daca vedem corect corelaţiile dintre drept şi economic, dintre drept şi putere, dintre stat şi economic, dintre toate aceste categorii şi politică Astfel concepute şi văzute lucrurile vom observa că dacă statul şi dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica este determinată sau condiţionată de starea socială atunci şi constituţia (partea principală a dreptului) este determinată în ultima instanţă (cât priveşte conţinutul, forma, funcţiile şi poziţia sa juridică) de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată Soluţia problemei impune un lanţ de determinări care trebuie să înceapă cu identificarea locului constituţiei în ansamblul sistemului politico-juridic. Este stabilit că şi constituţia este o lege, deci parte a dreptului Ca lege fundamentală, constituţia are un conţinut şi o formă deosebite, dar fundamentarea supremaţiei sale pe conţinut şi pe formă nu este satisfăcătoare. Conţinutul şi forma constituţiei sunt rezultatul unor cauze economice, sociale şi juridice. De asemenea, nu este convingătoare nici distincţia ce o fac unii între supremaţia materială şi supremaţia formală. Supremaţia constituţiei este una singură, indivizibilă, ea putând desigur avea consecinţe asupra conţinutului şi formei constituţiei. Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţă strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi cultural, concret din societatea în care este edictată Această trăsătura explică conţinutul şi forma constituţiei. 9 4 . Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt deci determinate de funcţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar puterea este determinată în conţinutul său de anumiţi factori exteriori statului şi anume factori economi c i şi sociali. De aceea, în şirul cauzelor care determină şi explică supremaţia constituţiei nu pot lipsi tocmai aceşti factori. Dar, şi aceasta este de asemenea o constatare semnificativă în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, nu trebuie să privim izolaţi aceşti factori. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se regăseşte în totalitatea acestor factori economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi, care trebuie priviţi in raport cu constituţia în indivizibilitatea lor. 83

Ca atare, atunci când dorim să ne explicăm prevederile unei constituţii, ca şi poziţia sa în sistemul juridico-statal, trebuie să observăm cu atenţie starea materială a societăţii date, relaţiile sociale dar şi politice, ideologia şi religia.

§.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei 95. Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care privesc restul dreptului. Deocamdată vom cerceta din consecinţele ce privesc însăşi constituţia, consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică, nu o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de reguli şi practici viabile 1. Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei 96. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare 2. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei 97. Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială Se pune astfel problema modificării constituţiei, modificare ce trebuie să se realizeze, de asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de drept. In legătură cu modificarea constituţiei considerăm că prevederile constituţionale trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită, dar 84

sta stabilitate trebuie să fie în primul rând rodul realismului constituţiei şi al unor proceduri de modificare exagerate Nu se poate pierde din \ edere ' viata socială şi economică căreia prevederile constituţionale se adresea/ă noaste o permanentă evoluţie. In mod firesc şi constituţia trebuie să ţină oaşul cu dinamica socială şi economică. Astfel, prevederile constituţionale pot deveni o frână în dezvoltarea societăţii la al cărei progres trebuie să concure în strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea constituţiei se află şi suspendarea precum şi abrogarea constituţiei, care, de asemenea, trebuie să pună în valoare supremaţia constituţiei. 3. Deosebirile dintre constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei constituţiei 9 8 . Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului 4. Conformitatea întregului drept cu constituţia, consecinţă a supremaţiei constituţiei 9 9 . Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii în şi numai în prevederile constituţiei. Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă aceste dispoziţii de principiu, dar normele lor trebuie să fie în perfectă concordanţă cu litera şi spiritul constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei, ea ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză, constatarea acestor abateri facându-se prin controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vom analiza condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organelor de stat.

85

1 0 0 . Din^ceastă regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente Această modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de fapttfi dacă norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare interes practic.

§.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei 101. Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, ea nu este o simplă afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine însă cea mai importantă constatare ce se poate face şi anume că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Astfel văzute lucrurile, credem că trei sunt aceste garanţii şi anume: controlul general al aplicării constituţiei; controlul constituţionalităţii legilor; îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia. 1. Controlul general al aplicării constituţiei 102. Este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului. Totodată, stabilind sistemul statal, constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat. Acest lucru se face având în vedere că puterea poporului nu exclude, ci dimpotrivă implică, presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să nu rămână o simplă cerinţă, orice constituţie organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control general este şi prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei, el realizându-se prin formele şi căile de control statornicite. 86

2. Controlul constituţionalităţii legilor 103. Este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri, în general controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor constituţionale (Marcel Prelot) etc. în ce-1 priveşte pe Tudor Drăganu, el scrie că „în scopul de a consolida supremaţia constituţiei s-a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei, nu numai de administraţie şi justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia i s-a recunoscut competenţa de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituţional". 3. îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia 104. Se înscrie în cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

87

CAPITOLUL X Controlul constituţionalităţii legilor. Teoria generală §. L Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor 1 0 5 . Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi practice, privitoare la supremaţia constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă. în acest sistem de garanţii trebuie să existe şi un sistem de sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată. Existenţa sancţiunilor pentru încălcările constituţiei este de majoră importanţă căci acestea, alături de alte elemente, bineînţeles, dau dispoziţiilor constituţionale caracterul de norme juridice. Fără a relua întreaga problematică a sancţiunilor în dreptul constituţional trebuie să observăm că unii jurişti au negat caracterul de drept dreptului constituţional pe considerentul că acesta nu ar conţine sancţiuni care să dea eficienţă normelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state unde, deşi şefi de state au încălcat dispoziţii constituţionale, ei nu au fost sancţionaţi. Or, controlul constituţionalităţii legilor este tocmai un argument împotriva unei asemenea susţineri, căci el este un exemplu grăitor de existenţa evidentă a sancţiunilor în dreptul constituţional. 88

106. Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cercetează instituţia controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de control al constituţionalităţii legilor în această ordine de idei trebuie să observăm că doctrina juridică este de principiu de acord cu includerea constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia din urmă. Fără a intra în analiza conţinutului legalităţii ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative emise de organele de stat, care indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziţie superioară celor emitente în sistemul organelor statului. Este în mare măsură admis că principiul legalităţii, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului organelor statului, implică respectarea tuturor actelor normative. Faţă de această situaţie şi legea ordinară trebuie să fie conformă constituţiei, pentru a îndeplini condiţia de legalitate Constituţionalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în litera lor. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Cercetarea formelor de control, a autorităţilor competente a-1 efectua precum şi a procedurii de urmat, impun însă clarificarea unor probleme prealabile. 107. O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al parlamentului sau priveşte şi alte acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele organelor administrative. De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele 89

constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe în orice sistem constituţional, numai actele parlamentului ridică această problemă, deoarece organele administraţiei de stat fiind organe executive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele administrative nu pot conţine reglementări primare (reglementări cu caracter independent), iar controlul legalităţii lor (şi implicit al constituţionalităţii) se realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Cât priveşte actele organelor judecătoreşti şi ale procurorilor, aici problema nu se pune căci de principiu ele aplică legea şi nu emit norme juridice Spunem, că de principiu, controlul constituţionalităţii priveşte numai legea sau alte acte normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte normative, cu forţă juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Se poate cita în acest sens, art. 53 din constituţia noastră din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri. 108. O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi. In această privinţă, unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. Desemnarea unui organism special pentru verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de siguranţă, în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii dar aceasta nu poate duce la alte concluzii decât cele exprimate mai sus. 109. în fine, o a treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituţiei. Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că în unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la prima vedere imposibilă. Mai mult, faţă de exigenţele constituţionale ale guvernării într-un stat de drept înlăturarea unor dispoziţii fundamentale prin legi este contrară unui asemenea guvernământ. Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă 90

Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea fundamentală trebuie căutate în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale. în afara acestora au existat şi pot exista puternice contradicţii între anumite grupuri care formează guvernanţii, pot exista mai mulţi centri de putere. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituţia, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor - manifestate în textele constituţionale - grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituţiei. Unele neconcordanţe între constituţie şi legale ordinare se datoresc rigidităţii exagerate a unor constituţii. Neputând fi modificate lungi perioade de timp, ele nu mai sunt în acord cu unele interes^ care apar pe parcurs interese exprimate prin legile ce se adoptă în fine, anumite neconcordanţe se datoresc în principiu neobservării regulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor se justifică, de asemenea, în statele federative prin exigenţa de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. 1 1 0 . Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unoi realităţi statale şi juridice, este garanţia unor structuri şi principii constituţionale. Funcţiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele se urmăreşte garantarea supremaţiei constituţiei. Iar această supremaţie implică şi garantarea separaţiei/echilibrului puterilor precum şi protecţia drepturilor omului. Mai mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o garanţie pentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare. Dacă adoptarea sau modificarea unei Constituţii se poate realiza cu votul a cel puţin două treimi dintre parlamentari şi deci sunt dificil de realizat fără opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi presupun un cvorum mai mic. în această din urmă situaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul ce-1 are de a cere unor autorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei constituţionale evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare fa\orabilă. Utilitatea controlului constituţionalităţii legilor explică extinderea sa în lume mai ales în ultima jumătate de secol, astăzi vorbindu-se de două modele şi anume modelul american şi modelul european (L. Favoreu). Desigur mai există şi constituţii care nu prevăd un asemenea control

91

§.2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu 1 1 1 . Apariţia situaţiilor în care legile ordinare contraveneau constituţiei a pus problema, atât pentru doctrină cât şi pentru legiuitor, găsirii soluţiei de remediere, în primul rând prin stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor Soluţiile oarecum diferite, folosite azi în lume sunt expresia acestor căutări şi îndeosebi expresia dilemei în faţa cărora s-au aflat cei ce trebuiau să decidă şi anume dacă este bine ca acest control să revină tot Parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice. în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatea legilor, doctrina juridică desigur a clasificat acest control. 1 1 2 . într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei Această formă de control şi-a găsit fundamentul în Constituţia france/ă din 1793 care arăta că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanţilor „insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii'" şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a ilegalităţii şi a jar nori a eventualelor acte neconstituţionale. In ce priveşte această formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se apelează la violenţă Se consideră în această opinie că cel mai eficient şi mai ales cel mai conform cu natura lucrurilor este controlul constituţionalităţilor legilor exercitat prin judecători I 1 3 . într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei forme şi anume, controlul parlamentar, controlul politic şi controlul jurisdicţional în această opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal şi care funcţionează independent şi în afara parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin instanţele ordinare sau prin jurisdicţiile speciale 1 1 4 . într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent, controlul constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme şi anume controlul politic şi controlul judecătoresc. 92

1 1 5 . într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a Controlului constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îl exercită, cea mai conformă cu exigenţele ştiinţifice, este aceea care distinge între controlul exercitat de adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări, apar ca fiindu-le supraordonate, iar în cadrul organelor supraordonate adunărilor legiuitoare, distinge între organele politice, cele judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale. Desigur, mai sunt şi alte clasificări, prezentând nuanţe diferite. Am expus doar unele pentru a evidenţia mai mult deosebirile de vederi. Credem totuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferită după care se realizează controlul.

a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic 1 1 6 . Aici vom cuprinde atât controlul exercitat de către organele legiuitoare cât şi cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredinţat, alături de menirea lor de bază, şi această sarcină, fie că sunt special înfiinţate în acest scop. 1 1 7 . în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care uneori votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care le-a adoptat. Alţii consideră, că acest control al Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanţie, căci deşi există sancţiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta ar fi o sancţiune îndepărtată, greu de realizat în practică. Trebuie adăugat că, deşi Parlamentul este structura fundamentală a democraţiei constituţionale, este exagerat să i să ceară să-şi recunoască o greşeală în elaborarea unei legi şi ca atare credibilitatea unui asemenea control

93

este discutabil Mai mult ar însemna ca Parlamentul să fie judecător în propria cauză lucru contrar ideii de justiţie constituţională. 1 1 8 . în ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic, se observă că la început a apărut ideea creării unui organ politic însărcinat cu acest control, de tipul senatului conservator prevăzut prin Constituţia franceză din 1799 sau cel consacrat prin Constituţia franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a prevăzut şi dreptul organelor legiuitoare. Astfel, în ţara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statutul şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituţiei din anul 1965 stabilea că „Numai Marea Adunare Naţională hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor". Astăzi în lume controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic şi mai ales prin parlamente se realizează mai rar. 1 1 9 . în Franţa, controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de către Consiliul constituţional care cuprinde, pe de o parte, foştii preşedinţi ai republicii în viaţă şi, pe de altă parte, membri desemnaţi pentru nouă ani şi al căror mandat nu poate fi reînnoit. Membrii sunt desemnaţi astfel: trei de către preşedintele republicii, trei de către preşedintele adunării naţionale şi trei de către preşedintele senatului. Preşedintele Consiliului constituţional este numit prin decizie a preşedintelui republicii. Există regula că funcţia de membru al consiliului este incompatibilă cu cele de membru al guvernului, al parlamentului sau al consiliului economic şi social. Trebuie să subliniem că în competenţa acestui consiliu intră şi alte atribuţii în afara controlului constituţionalităţii legilor şi că în doctrina juridică franceză el este considerat o veritabilă curte constituţională (Henry Roussillon, p. 5). b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional 1 2 0 . Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor Controversat, cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în prac94

tica multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti singure şi l-au arogat. Precum arătam, dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii legilor a fost sau contestat sau admis de doctrina juridică. Pentru cei care admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor două probleme trebuiau rezolvate şi anume: a) existenţa unei diferenţieri precise între legile fundamentale şi cele ordinare şi b) o constituţie scrisă, de tip rigid. Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional. De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită „colaborare a puterilor în vederea realizării aceloraşi scopuri în această ordine de idei s-a considerat că cele trei puteri se echilibrează şi se controlează reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independenţă una faţă de cealaltă şi că numai această colaborare şi control reciproc asigură „legala şi buna lor funcţionare". Astfel, puterea judecătorească poate şi trebuie să controleze puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar la rândul ei şi puterea executivă poate controla celelalte puteri. Ce este esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi „regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor". Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale constituţionale. Se consideră că judecătorul, prin formaţia sa, prin obiceiurile sale va judeca cu imparţialitate. De asemenea, o bună şi echitabilă soluţie este posibilă deoarece procedura judiciară implică publicitatea dezbaterilor, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a sentinţelor.

95

1 2 1 . Nu au lipsit şi nu lipsesc în doctrina juridică nici argumente împotriva dreptului judecătorilor de a decide cât priveşte constituţionalitatea legilor In prim argument se bazează tot pe teoria separaţiei puterilor, dar pe o interpretare oarecum rigidă In această concepţie separaţia puterilor înseamnă o independenţă absolută a puterilor şi acordarea dreptului judecătorilor de a controia actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului separaţiei puterilor. într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuie să fie singur judecător şi este delicat a remite aprecierea lor unei autorităţi care nu are responsabilitatea guvernării Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut judecătorului de a controla activitatea legiuitorului face din acesta o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existenţa autorităţilor oficioase. 1 2 2 . Justificat teoreticeşte sau nu, controlul judecătorilor asupra constituţionalităţii legilor s-a impus în multe state. Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă controlul judecătoresc din Statele Unite. Deşi Constituţia S.U.A. nu dă dreptul Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, totuşi aceasta exercită acest control şi nimeni nu-şi pune întrebarea în legătură cu temeiul juridic al acestui drept. Curtea Supremă a Statelor Unite şi-a arogat abuziv dreptul de a decide asupra constituţionalităţii legilor, prin una din cele mai îndrăzneţe decizii pe care le-a dat vreodată şi anume prin decizia din 1803, când preşedinte al curţii era John Marshall, în afacerea Marbury versus Madison. Instaurarea controlului judecătoresc în Statele Unite a fost înlesnită de forma federală, de unele tradiţii din organizarea coloniilor (posibilitatea de a ataca înaintea Consiliului privat al Regelui legile coloniale depăşind limitele prevăzute prin Charte), precum şi de ideea, existentă în mentalitatea politică, a unei subordonări efective a legii faţă de constituţie şi a unui control susceptibil de a fi impus legislatorului 123. Astă/i în multe state precum Spania, Portugalia, Belgia, Germania. Italia, Austria, Ungaria, Polonia există un control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor. Fără a intra în detalii trebuie să observăm că astăzi se practică două „modele" de control al constituţionalităţii şi anume 96

modelul american şi modelul european. în primul sistem controlul este realizat de tribunalele obişnuite, în timp ce în al doilea este realizat de către autorităţi special abilitate, denumite tribunale sau curţi constituţionale. Aşa cum scria Maurice Duverger, sistemul unui tribunal special însărcinat să controleze constituţionalitatea pare preferabil celui al controlului prin judecători ordinari, căci el permite de a alege judecători mai bine adaptaţi funcţiei lor (p. 220). De regulă se folosesc două procedee şi anume: controlul pe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie. în ce priveşte controlul pe calea acţiunii este considerat a fi un procedeu ofensiv care permite atacarea unei legi în faţa unui tribunal determinat căruia i se cere să examineze validitatea constituţională şi să pronunţe anularea. Doctrina juridică consideră în acelaşi timp că acest procedeu ridică dificultăţi în organizarea tribunalului pe care-1 opune organului legislativ şi că „n-a dat în practică rezultate prea fericite şi, în general, doctrina îl judecă ca ineficace". Controlul constituţionalităţii pe cale de excepţie este considerat un procedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aştepţi ca legea să ţi se aplice.

§.3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor 1 2 4 . în afara formelor de control observate mai înainte şi care se stabilesc în funcţie de organul de stat chemat să verifice constituţionalitatea legilor, mai pot fi stabilite şi alte forme de control. In funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul constituţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îl prevede. In această situaţie, constituţia poate numai să înscrie în mod expres obligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice şi organul competent şi eventual procedura de urmat. Control explicit întâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Firesc, atunci când se venfică îndeplinirea condiţiei de legalitate se verifică şi constituţionalitatea ' e gii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a existat în dreptul nostru în perioada 1944 - 1965. 97

exercitat de o autoritate juri sdicţională reprezintă o consecinţă a caracterului de directă aplicabilitate al constituţiei, difuzarea normelor constituţionale fiind facilitată în bună măsură şi de caracterul obligatoriu al deciziilor jurisdicţiei constituţionale. 130. în practica diverselor state ale lumii s-a dovedit că procesul de constituţionalizare a dreptului este mult accelerat în domeniul drepturilor fundamentale, unde aplicabilitatea directă a normelor constituţionale este mai uşor de perceput. De asemenea, accesul direct al cetăţenilor la jurisdicţia constituţională reprezintă un catalizator al procesului de constituţionalizare, chiar dacă nu constituie în sine o condiţie absolut necesară pentru ca el să se manifeste. 1 3 1 . Ca o consecinţă directă a constituţionalizării dreptului, transformarea acestuia sub influenţa legii fundamentale se traduce prin deducerea unor noi norme juridice pe baza celor deja existente, prin anularea normelor juridice contrare constituţiei şi prin interpretarea şi aplicarea normelor juridice astfel încât ele să fie conforme cu cele cuprinse în legea fundamentală. In această transformare a întregului sistem juridic sunt implicate atât autorităţile statale, legislative şi judecătoreşti, cât şi jurisdicţia constituţională. Indirect, această transformare implică o simplificare în sensul unei modernizări a sistemului juridic, prin care acesta din urmă este implicat să devină rigid şi este sprijinit să se liberalizeze.

100

CAPITOLUL XI Constituţiile române §. 1. Câteva consideraţii privind apariţia constituţiei în România 1 3 2 . Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene de vest (Franţa, Italia etc). Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a imperiului otoman. înlăturarea dominaţiei otomane a permis Ţărilor Române o dezvoltare, dar această dezvoltare a fost mai lentă. Această dezvoltare se situează în secolul al XVIII-lea, îndeosebi începând cu a doua jumătate a sa, când apar manufacturile, apare munca salariată, se construiesc furnale şi turnătorii, se dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri, în agricultură se desfiinţează rumânia, şi când se încheagă tot mai organic, pe ambele versante ale Carpaţilor, naţiunea română care îşi formulează primul său program politic prin Suplex Libellus Valachorum (1791). Slăbirea dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române începe prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), continuă apoi prin Convenţia de la Akkerman (1817), convenţie ale cărei prevederi sunt reluate şi consemnate în Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului ruso-turc. Acest din urmă tratat dă ţărilor române libertatea comerţului şi retrocedează 101

principalele porturi de la Dunăre, dând astfel posibilitatea dezvoltării capitalismului şi limitând pe plan extern amestecul imperiului otoman în treburile interne şi externe ale Principatelor Române. Puse în aplicare prin Regulamentele organice, prevederile acestea au stimulat dezvoltarea elementelor capitaliste în economie. Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic. Revoluţia de la 1848 deşi înfrântă, a impulsionat aceste tendinţe, ideile exprimate atunci, conţinutul Proclamaţiei de la Izlaz, continuând să se dezvolte. Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.

£2 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris 133. întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului „Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea de „Statutul lui Cuza" şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a României. Statutul lui Cuza, aşa cum indica chiar denumirea sub care a fost supus plebiscitului, era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858, dar în acelaşi timp prin el se aduceau importante modificări acestei Convenţii, care era un act impus din afară, de către puterile străine. 134. Prevederile Statutului încredinţau puterile statului domnitorului şi reprezentanţei naţionale cu structură bicamerală. Reprezentanţa naţională este formată din Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Sistemul bicameral al Parlamentului este o modificare faţă de Convenţia de la Paris.

102

Cât priveşte puterea legiuitoare, ea este exercitată colectiv de către domn şi cele două adunări, iniţiativa legilor aparţinând domnului. Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Acest lucru reiese din „Modifîcaţiuni îndeplinătoare statutului în preambulul statutului" atunci când se arată că Principatele Unite pot în viitor a modifica şi schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntrul, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune; se înţelege însă că această facultate nu se poate întinde la legaturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la tratatele între înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi rămân obligaţiuni pentru aceste principate." Interesante sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 18 al statutului, care dau domnitorului dreptul de a emite, până la convocarea reprezentanţei naţionale, decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de Miniştri şi cu ascultarea Consiliului de Stat. Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului. Legea electorală anexată statutului, stabilea drepturile electorale, condiţiile pentru a alege şi a fi ales, regulile privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor. 1 3 5 . Privitor la Statutul lui Cuza, problema teoretică ce se pune este aceea de a şti dacă este sau nu o constituţie. Aşa cum am arătat chiar la început, Statutul împreună cu legea electorală sunt o constituţie, deoarece cuprind reglementări ale unor relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de organizare a puterii, iar legea electorală cuprinde unele drepturi fundamentale şi anume drepturile politice. Pe baza Statutului au fost adoptate celelalte legi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, el constituind deci baza constituţională a întregii legislaţii următoare. De altfel, chiar Statutul se defineşte a fi o constituţie prin art. 17 care stabileşte obligaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere Constituţiei şi legilor ţării". Opinia contrară, în sensul căreia Statutul lui Cuza nu este o constituţie, ci numai un act cu caracter constituţional, se fundamentează pe ideea că el nu stabileşte ansamblul principiilor organizării sociale şi de stat şi nu pre103

vede drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, ci stabileşte numai modul de organizare şi funcţionare a puterii legiuitoare şi a puterii executive. Dar, faţă de conceptul de constituţie aşa cum l-am formulat la explicaţiile generale, nu considerăm că lipsa unei instituţii din constituţie ar putea duce la transformarea acesteia într-un simplu act constituţional. Am menţiona, de exemplu, că prima constituţie scrisă, din lume, Constituţia americană din 1787, nu conţinea în textul iniţial dispoziţii privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, acestea fiind introduse prin amendamentele aduse constituţiei începând cu anul 1791. Nimeni nu a pus la îndoială însă că aceasta a fost o constituţie. Acelaşi lucru se poate spune despre Constituţia Uniunii Sovietice, adoptată în anul 1924, care având ca principal scop organizarea federaţiei sovietice, nu prevedea nimic cu privire la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi la sistemul electoral, deoarece acestea erau stabilite prin constituţiile republicilor unionale şi nu sufereau nici o schimbare. Mai recent, Constituţia franceză adoptată în 1958 face trimitere cât priveşte drepturile cetăţenilor, la Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în 1789, arătând în preambul că poporul francez proclamă solemn ataşamentul său la drepturile omului şi principiile suveranităţii naţionale aşa cum ele au fost definite prin Declaraţia din 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946 şi Declaraţia Universală a drepturilor omului din 1948.

§.3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866 1. Premisele istorice 1 3 6 . în baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Aceste legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata In condiţiile istorice concrete ale anilor 1865 - 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10/11 februarie 1866 şi se instituie o locotenentă domnească. Apoi pe tronul ţării este adus un principe străin. 104

în anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României. 2. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus 1 3 7 . Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturilor românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII). Constituţia consacră în chiar primul articol că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România". Se reglementează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. O grijă deosebită este acordată proprietăţii, care este declarată sacră şi neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică garanţie se stabileşte că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor" (art. 17). Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adunarea deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. De menţionat că alegătorii din colegiul patru, care era cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi care „plătesc o dare către stat oricât de mică", alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi. Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40 de ani. Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regula monarhiei străine. Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă şi dispoziţiile generale, îndeosebi art. 128 care interzicea posibilitatea suspendării constituţiei, cele privind revizuirea constituţiei (art. 129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care stabileau un anumit program legislativ. De asemenea, trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi 102 c are stabileau că o lege va preciza responsabilitatea şi pedepsele aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicte. Prin aceste dispoziţii - faţă şi de faptul că legea a fost adoptată abia după 13 ani - s-au dat atribuţii legislative orga105

nelor judecătoreşti. Astfel, art. 102 stabilea că până la adoptarea legii cerute de art. 102 „înalta curte de casaţiune şi justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa". Constituţia adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări precum: în 1879 dispoziţiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral şi la pământurile rurale; 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român; etc. •

§.4. Constituţia României din 29 martie 1923 1. Premisele istorice 1 3 8 . Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua jumătate a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. Se desfiinţează sistemul breslelor (1873), se înfiinţează sistemul monetar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). în 1921 se realizează reforma agrară. în lunga perioadă de timp (1866 - 1923) dintre cele două constituţii, transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României. De asemenea, alte evenimente de seamă au fost unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1917 - 1918), care au dus la desăvârşirea statului naţional român unitar. în fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918) care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu. 2. Conţinutul Constituţiei 1 3 " . Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat Ia 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923. Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală deoarece nu s-au respectat în106

tru totul regulile de revizuire a Constituţiei stabilite prin art. 12 al Constituţiei'din 1866. Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât priveşteşegalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin art. 6 alin. 2 se spunea că Jegi speciale „vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice". Trebuie reţinute, de asemenea, dispoziţiile din art. 17 care garantează proprietatea privată şi din art. 15 care interzic înfiinţarea pedepsei confiscării averilor. Cât priveşte puterile statului şi Constituţia din 1923, pornind de la afirmaţia că toate puterile emană de la naţiune, stabileşte că puterea legislativă se exercită colectiv de rege şi reprezentanţa naţională. Aceasta este formată din două camere, adunarea deputaţilor şi senatul, alese de astă dată prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret. Fără a analiza în acest loc sistemul electoral introdus prin constituţia din 1923 trebuie să remarcăm totuşi că era un mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor pe avere. Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi. Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţare^, de tribunale extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite. Trebuie, de asemenea, menţionate dispoziţiile art. 128 care interziceau suspendarea constituţiei, precum şi ale art. 131 care includ, ca parte integrantă a constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate până atunci. 1 4 0 . Deşi se aseamănă mult, nu numai în conţinut, ci şi prin formularea textelor, cu Constituţia din 1866 (au fost înlocuite sau au fost modificate radical un număr de 20 de articole, s-au adăugat şapte articole noi, a fost modificată redactarea ori au primit adaosuri un număr de 25 de articole, iar 76 de articole ale Constituţiei din 1866 au fost menţinute în întregime, lucru pentru care adeseori era considerată o modificare a acesteia), constituţia adoptată în anul 1923 este, evident, mai democratică. Ea acordă drepturi Şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem

107

electoral democratic etc. Acest caracter al constituţiei a şi determinat repunerea sa în vigoare după 23 august 1944. în fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era o procedură greoaie, aproape identică cu cea prevăzută de constituţia precedentă.

£5. Constituţia României din 28februarie 1938 1. Premisele istorice 1 4 1 . Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente. în condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al Il-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală. Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938. 2. Conţinutul constituţiei 1 4 2 . Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale. Dispoziţiile constituţiei consacră dictatura regală şi exprimă, în acelaşi timp, tendinţa de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Este semnificativ faptul că titlul doi al constituţiei începe prin a prevedea datoriile cetăţenilor. Constituţia interzice propovăduirea schimbării formei de guvernământ, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, interzice şi lupta de clasă (art. 7). Ea apără proprietatea, cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile precedente. Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat „capul satului" (art. 30). Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, el având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii108

Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea etc. Puterea executivă aparţinea, de asemenea, regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui. Fără a explica şi alte dispoziţii care se menţin ca în constituţiile precedente, trebuie să observăm că în locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe profesiuni. în ce priveşte vârsta de la care cetăţenii aveau dreptul de a alege şi a fi aleşi pentru Adunarea Deputaţilor, ea este foarte ridicată şi anume 30 de ani. Cât priveşte Senatul, el este format din trei categorii de senatori şi anume: senatori numiţi de rege, senatori de drept şi senatori aleşi. 3. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938 1 4 3 . începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei. în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.

§.6. Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948 1 4 4 . în condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elaborarea unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării în continuare a unor acte cu caracter constituţional. Actele elaborate în toată această perioadă şi a căror analiză o vom face aici, au fost acte cu caracter constituţional deoarece ele au cuprins reglementări fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat prin-

•SU.;---: •

tiHFAVA

J 10'T l *

cipii constituţionale, principii ce se vor regăsi înscrise mai târziu în constituţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De asemenea, aceste acte au avut un caracter tranzitoriu. 1. Decretul 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923" 1 4 5 . Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi încetarea războiului cu Naţiunile Unite a fost Decretul 1626 din 31 august 1944. Elaborarea lui a răspuns necesităţii de a se înlătura legislaţia adoptată de dictatura militară începând cu anul 1940 şi de a aşeza la baza întregii activităţi statale reguli democratice de guvernare. Prin acest decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923, deoarece dintre toate constituţiile din România aceasta a fost cea mai democratică. Trebuie să menţionăm că nu sunt repuse în vigoare toate dispoziţiile acestei constituţii, lucru evident din chiar redactarea decretului 1626/1944, precum şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi îndatoririle fundamentale. în acest sens, art. 1 al Decretului 1626 stabilea că „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923" Cât priveşte puterile statului, ele urmează a fi exercitate conform regulilor cuprinse în Constituţia din 1923, cu excepţia celor privitoare la puterea legislativă şi parţial cu privire la puterea judecătorească. Decretul 1626/1944 stabileşte că un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri „va organiza" Reprezentanţa Naţională. Prin aceste dispoziţii (art. 111) s-a exprimat nu intenţia de a se convoca corpul electoral, ci de a se da guvernului dreptul de a reglementa din nou structura acestui organ. Interesante sunt şi dispoziţiile din art. III conform cărora până la organizarea reprezentanţei naţionale „puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri". Deşi decretul menţine monarhia, prin aceste dispoziţii transformă Consiliul de Miniştri într-un organ suprem de stat, care concentra în mâinile sale întreaga putere de stat. In ce priveşte puterea judecătorească, decretul menţine desfiinţarea juriului şi stabileşte că o lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili. 110

în fine, prin art. V al decretului sunt abrogate decretele regale din 1940 referitoare la învestirea preşedintelui Consiliului de Miniştri cu depline puteri şi fixarea prerogativelor regale. 1. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou la finele art. IV din I.D.R nr. 1626 din 31 august 1944" 1 4 6 . Aşa cum o arăta titlul său, acest decret a fost adoptat cu intenţia de a adăuga unele dispoziţii la Decretul 1626 din 31 august 1944. Dispoziţiile sale statornicesc că „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor lor". Decretul 1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi pedepsire a celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţârii, pedepsire stipulată prin Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Pentru aceasta trebuiau înlăturate piedicile din ordin juridic (constituţional) datorate unor articole din Constituţia din 1923, care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele prevăzute de codul penal militar în timp de război. 3. Legea nr. 86 din februarie 1945, pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare 147. Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut menirea de a proclama şi asigura egalitatea cetăţenilor ţării indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în primul articol Legea nr. 86/1945 statorniceşte că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Legea interzice cercetarea originii etnice în vederea stabilirii situaţiei juridice, acordă drepturi egale, egală admitere în funcţiile publice, în exercitarea oricărei profesiuni, egalitate de tratament juridic. Pentru realizarea deplinei egalităţi, Legea 86 admite folosirea liberă a limbii materne, publicaţii în limba maternă, învăţământ în limba maternă. Legea 86/1945, prin prevederile sale privitoare la culte, proclamă libertatea cultelor religioase, bineînţeles a celor recunoscute de către stat.

111

4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare 148. Legea pentru înfăptuirea reformei agrare a definit reforma agrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. Legea a prevăzut exproprierea şi trecerea asupra statului „pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire,,, a bunurilor agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor. în temeiul legii treceau în proprietatea statului imediat şi fără nici o despăgubire bunurile agricole ale celor care au colaborat cu germanii, criminalilor de război şi vinovaţilor de dezastrul ţării, celor fugiţi din ţară, absenteiştilor etc, precum şi terenurile care depăşeau 50 ha. Legea stabilea, de asemenea, excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor locale de împroprietărire şi a comisiilor de plasă etc. Interesează în mod deosebit dispoziţiile art. 20 din lege care interziceau împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau parţială a proprietăţilor create în baza acestei legi. Legea nr. 187/1945, prin dispoziţiile sale formulează un important principiu constituţional şi anume principiul că pământul aparţine celor ce-1 muncesc. 5. Decretul 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative 149. Un moment important în dezvoltarea constituţională a României îl constituie adoptarea Decretului nr. 2218/1946 privind exercitarea puterii legislative. Venise deja momentul ca să fie organizată reprezentanţa naţională şi deci să se pună în aplicare dispoziţia art. III a Decretului 1626/1944, în sensul că „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională". Prin Decretul nr. 2218/1946 se organizează Reprezentanţa Naţională într-un „singur corp" denumit Adunarea Deputaţilor. Modificându-se Constituţia din 1923 se stabileşte deci un prim principiu constituţional şi anume acela al unicameralităţii organului suprem legislativ, renunţându-se la sistemul bicameral prin desfiinţarea Senatului. Că dispoziţiile din Decretul nr. 2218/1946 modifică dispoziţiile Constituţiei din 1923 reiese din chiar formularea lor expresă atunci când se vorbeşte de Constituţia „repusă în vigoare" prin Decretul 1626 şi „modificată prin dispoziţiile prezentului decret". (Vezi articolul 17 al decretului). In baza decretului, puterea legiuitoare urmează a fi exercitată colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională „conform dispoziţiilor prevăzute în Constituţia din 29 martie 1923, cu privire la puterile statului". Deci 112

raporturile dintre rege şi parlament urmau a fi guvernate de Constituţia din 1923, atunci în vigoare. Trebuie menţionat aici şi art. 18 din Decretul 2218/1946, conform căruia dispoziţiile privitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor din Constituţia din 1923 se vor „considera că se referă la Adunarea Deputaţilor". Din modul cum reglementează exercitarea puterii legiuitoare, reiese că Decretul 2218/1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat. Dispoziţii, de asemenea importante, erau cuprinse în articolul 2 alin. final în sensul că „Femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii". Aceste dispoziţii, stabilind egalitatea în drepturile politice a femeilor cu bărbaţii, constituie un pas în formularea principiului constituţional al egalităţii depline în drepturi a femeilor cu bărbaţii. Un al treilea principiu constituţional formulat prin Decretul nr. 2218/1946 este principiul votului universal, egal, direct şi secret (vezi art 3 din decret). Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el totuşi delimitează şi competenţa acesteia, atunci când prin art. 17 stabileşte că Adunarea Deputaţilor nu poate revizui Constituţia nici în total, nici în parte. Revizuirea Constituţiei se putea face numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din f923 şi „numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop". Aceasta explică de ce în februarie 1948 Adunarea deputaţilor va trebui să se autodizolve, iar sarcina adoptării noii constituţii va reveni unei adunări constituante special aleasă. Decretul privind exercitarea puterii legislative a fost urmat în aceeaşi zi de Legea nr. 560, privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, lege care a determinat procedura alegerilor, modul de repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi ales în Adunarea Deputaţilor. Decretul nr. 2218 şi legea nr. 560 din 1946 au constituit baza juridică a alegerilor parlamentare din luna noiembrie 1946. 6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română 1 5 0 . Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin legea nr. 363. O primă categorie de dispoziţii ale legii nr. 363/1947 este formată din dispoziţiile privitoare la forma de stat cuprinse în art. 1 şi 3.

113

Astfel se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca formă de stat republica populară. Denumirea statului devine Republica Populară Română. O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art. 2, „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 2 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă", urmând ca adunarea constituantă să hotărască asupra noii constituţii (art. 5). O a treia categorie de dispoziţii este referitoare la puterea legislativă. Desfiinţându-se monarhia şi abrogându-se şi Constituţia din 1923, legea nr. 363/1947 stabileşte că puterea legiuitoare va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor „până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei adunări legislative constituante care se va face la data ce se va fixa de Adunarea deputaţilor" (art. 4). Cea dea patra categorie de dispoziţii priveşte exercitarea puterii executive. Pentru exercitarea puterii executive, legea nr 363/1947 creează un nou organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, organ colegial, format din cinci membri aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale. în fine, a cincea categorie de dispoziţii cuprinde formulele de jurământ ale membrilor prezidiului, ale funcţionarilor publici, ale armatei, grănicerilor şi jandarmilor. Cu privire la legea 363/1947 se ridică două probleme teoretice. O primă problemă este aceea de a şti dacă această lege folosind expresiile de „putere legislativă" şi „putere executivă" mai menţine principiul separaţiei puterilor Vom observa că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ, deoarece legea foloseşte expresiile de mai sus atribuindu-le înţelesul de „împuternicire" (competenţă) şi nu acela de „organ" care i se dă în cadrul expresiei de „separaţie a puterilor statului". A doua problemă priveşte redactarea art. 4, redat mai sus Chiar la prima lectură redactarea pare deficitară deoarece stabileşte două termene care nu coincid în timp şi care se exclud, până la care Adunarea Deputaţilor va exercita puterea legislativă şi anume „până la dizolvarea ei" şi „până la constituirea unei adunări legislative constituante". Explicaţia dată în literatura de specialitate este că aceasta a fost o inadvertenţă, limpezită prin legea 32/1948 care stabilea că de la dizolvarea adunării şi până la alegerea adunării constituante, puterea legislativă va fi exercitată de guvern. Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi legea 364, prin care a numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentru stabilirea atribuţiilor, organizării şi funcţionării Prezidiului, s-a adoptat De114

creţul nr. 3 din 8 ianuarie 1948. Atribuţiile sunt atribuţii specifice funcţiei de şef al statului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate prin Consiliul de Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. Trebuie, de asemenea, menţionate şi dispoziţiile din Decretul 3/1948 care stabilesc stema, steagul şi capitala.

§. 7. Constituţia din 13 aprilie 1948 1. Premisele istorice 1 5 1 . Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republică populară în aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale Legea nr 32/1948, încredinţează exercitarea puterii legislative, până la constituirea Marii Adunări Naţionale, Guvernului. Alegerile pentru Marea Adunare Naţională, Adunare Constituantă, au fost stabilite pentru 28 martie 1948 Aleasă la 28 martie 1948, Marea Adunarea Naţională se întruneşte în sesiune la 6 aprilie 1948, ia în discuţie proiectul de constituţie întocmit de Consiliul Frontului Democraţiei Populare şi adoptă la 13 aprilie 1948, Constituţia. 2. Conţinutul Constituţiei 1 5 2 . Normele constituţionale, cuprinse in cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul 1), Structura social-economică (titlul 11); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV), Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V), Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şi parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X). Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului. Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului (art. 3) De asemenea ea stabileşte că mijloacele de 115

producţie aparţin sau statului ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice. Enumerând bunurile care pot forma numai proprietate de stat, ca bunuri comune ale poporului (art. 6 enumera următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că acestea constituie temelia materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a ţării, apărarea şi dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean In acelaşi timp, prin art. 6 alin. final se statorniceşte că „prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate" - care la data adoptării Constituţiei" se aflau în mâini particulare". Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări, stabilind că, în condiţiile prevăzute de lege, „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului". Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Ţinând cont de existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din 1948 o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire. Reţin de asemenea atenţia dispoziţiile constituţionale prin care se statorniceşte principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele privitoare la muncă. In titlul privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor vom observa că este înscris principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Sunt proclamate drepturi şi libertăţi. Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de stat. O explicaţie deosebită trebuie dată cu privire la art. 105, care stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu Constituţia şi statornicea că de la data intrării în vigoare a Constituţiei „se desfiinţează toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor Constituţiei". Faţă de imposibilitatea firească de a se realiza o revizuire a întregii legislaţii într-un timp scurt, acest text a pus un accent deosebit pe activitatea de interpretare a dreptului. 116

§. 8. Constituţia din 24 septembrie 1952 1. Premisele istorice 1 5 3 . Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţie în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară. 2. Conţinutul Constituţiei 154. Constituţia din 1952 avea un capitol introduc şi 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială (cap. I) Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII), Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X). Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale momentului istoric în care a fost adoptată, Constituţia menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă prin Constituţia din 1948. Ea conţine reglementări specifice privind puterea de stat, privind economia naţională cu cele trei formaţiuni social-economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şi particular-capitalistă. Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul statal la baza căruia stăteau Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare, organe alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. în capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt proclamate drepturi şi libertăţi. în mod deosebit trebuie menţionat art. 80 care reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare a unui singur partid politic.

117

§.9. Constituţia din 21 august 1965 1. Premise istorice 155. Perioada cuprinsă între anii 1952 - 1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate în campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei constituţii. însuşindu-şi această propunere, Marea Adunare Naţională a hotărât, în sesiunea sa din martie 1961, constituirea unei comisii care să procedeze la redactarea proiectului de constituţie Această comisie a pregătit un anteproiect de constituţie. Marea Adunare Naţională aleasă în martie 1965, a ales o nouă comisie pentru redactarea proiectului de constituţie, comisie care a definitivat munca începută. La 29 iunie 1965, proiectul este publicat şi supus discuţiei publice. El a fost adoptat la 21 august 1965 2. Conţinutul Constituţiei 156. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România [[); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele sujreme ale puterii de stat (111); Organele centrale ale administraţiei de stat IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX). Dispoziţiile constituţionale au consacrat forma republicană a statuui, suveranitatea şi independenţa, indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoiului. Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este poporul. Constiuţia menţine principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. în afara icestor dispoziţii titlul I al Constituţiei cuprinde prevederi referitoare la brmele de proprietate, funcţiile statului, principiile politicii externe, cetăţelie, organizarea administrativă a statului. Drepturile, libertăţile, şi îndatoriile fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate în titlul II, iar titlurile III VII, consacră organizarea statală a puterii. în această privinţă Constituţia tructurează organele de stat în patru mari categorii şi anume: organele puteii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Repu118

blicii, Consiliile populare); organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat); organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare). Titlul VIII, denumit „însemnele Republicii Socialiste România", stabileşte stema, sigiliul şi drapelul ţării. Ultimul titlu, tjtlul IX, denumit „Dispoziţii finale", conţine reguli privind intrarea în vigoare a Constituţiei şi abrogarea dispoziţiilor vechi sau contrarii.

§. 10. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989 1 5 7 . Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora Constituţia României. In această perspectivă s-a pus deseori întrebarea dacă în România, mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale Este ştiut că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare care în totalitatea lor formează Constituţia statului. In România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente. în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional. După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit. în această viziune. Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări. 119

Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre ele au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul 1991. Cele mai importante principii sunt: forma republicană de guvernământ, separaţia puterilor, statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerală a Parlamentului, democraţia şi libertatea, asigurarea demnităţii umane, inviolabilităţii şi inalienabilităţii drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare, consultarea poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită. Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei. l.Decret-Legc nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale 1 5 8 . Este primul act normativ emis de către guvernământul de fapt instaurat în urma victoriei revoluţiei din decembrie, act prin care s-a dat o organizare tranzitorie structurilor de putere din România. Acest Decret-Lege a fost emis în realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării Naţionale care a prevăzut, printre altele: abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate; restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distrugerii satelor; reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste, promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori ale umanităţii; eliminarea minciunii şi a imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate; aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale; libertatea presei, radioului şi televiziunii, tre:erea acestora în mâinile poporului; respectarea drepturilor şi libertăţilor ninorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu ro120

mânii; libertatea cultelor; garantarea liberei manifestări a credinţelor religioase; organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României, salvarea echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii moderne nepoluante; realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a popoarelor continentului. Prin acest Decret-Lege s-a constituit „Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat". Decretul-Lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică, funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ale biroului său executiv, atribuţiile Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, privind consiliile locale ale Frontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii. Decretul-Lege stabileşte că numele ţării este România, că forma de guvernământ este republica şi că drapelul ţării este tricolorul tradiţional având culorile albastru, galben şi roşu, aşezate vertical, cu albastrul lângă lance. Cele mai multe dispoziţii organizează conducerea statului, deoarece prin art. 9 se stabilea că „Sunt şi rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial". Pentru a se depăşi „vidul de putere" creat prin revoluţie, se organizează Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat şi, în mod corespunzător, consiliile teritoriale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Se organizează, de asemenea. Biroul Executiv al Consiliului şi se stabilesc atribuţiile Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Atribuţiile Consiliului cuprindeau cele mai importante atribuţii pe care le poate avea un parlament şi priveau: emiterea de decrete cu putere de lege şi decrete; numirea şi revocarea primului ministru, aprobarea componenţei guvernului; numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general, reglementarea sistemului electoral; aprobarea bugetului de stat; instituirea şi conferirea de decoraţii; acordarea graţierii şi comutarea pedepsei cu moartea; ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război etc. Consiliul Frontului Salvării Naţionale era compus din 145 de membri, îşi desfăşurau activitatea în sesiuni şi prin comisii de specialitate. In subordinea sa funcţiona Consiliul Militar Superior. Biroul Executiv al Consiliului, care avea menirea de a exercita atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia, era format dintr-un preşedinte (preşedintele Consiliului), un prim-vicepreşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi şase membri, toţi aleşi dintre membrii Consiliului. 121

Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale i s-au stabilit atribuţii specifice funcţiei de şef de stat. Decretul-Lege a organizat şi consiliile teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, organe locale ale puterii de stat, subordonate ierarhic până la Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care aveau rolul de a răspunde pe plan local de organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice, comerciale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ şi cultură, edilitar-gospodăreşti, precum şi de apărare a avuţiei poporului, de ocrotirea drepturilor cetăţeneşti, de asigurarea legalităţii şi menţinerea ordinii publice în unităţile administrativ-teritoriale. Consiliile teritoriale puteau adopta hotărâri, lucrau în sesiuni, îşi alegeau birouri executive. Cât priveşte administraţia locală, ea îşi continua activitatea în structura ce o avea. Trebuie adăugat că prin acest decret-lege, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie, iar organele de poliţie şi de pompieri au fost subordonate nemijlocit Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi consiliilor teritoriale ale acestuia. 2. Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România 1 5 9 . Am arătat că prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a afirmat un nou principiu constituţional şi anume al pluralismului politic, în aplicarea acestui principiu constituţional s-a emis Decretul-Lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice. în acest Decret-Lege se afirmă libertatea constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motive de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice. Partidele politice se pot organiza pe baze teritoriale, la înregistrare trebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de care dispun şi să facă dovada că au cel puţin 251 membri. Sunt stabilite organele de stat competente a înregistra (Tribunalul Municipiului Bucureşti), regulile de procedură, contestaţiile. Cât priveşte scopurile partidelor politice, legea prevede că acestea trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române. Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. De asemenea, se stabileşte că mijloa122

cele de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie sâ fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept. în fine, legea nu permite să facă parte din partide politice, cadrelor militare şi personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, judecătorilor, procurorilor şi diplomaţilor, precum şi personalului operativ al Radioteleviziunii Române Libere. 3. Decretul-Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională 1 6 0 . în acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică din România determinată de apariţia partidelor politice şi de nevoia participării lor la guvernarea ţării. în acest sens, printr-un comunicat s-a arătat că „Reprezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1 februarie 1990 în convorbiri cu reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale au convenit asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională, format prin restructurarea actualului Consiliu F.S.N (asigurând reprezentarea participanţilor activi la Revoluţie, a unor personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale, a muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, tinerilor, studenţilor, minorităţilor naţionale şi a judeţelor), precum şi prin reprezentarea egală, cu câte 3 membri, a partidelor constituite până la această dată sau prezente la reuniune (respectiv în proporţie de 50% din totalul membrilor). Reprezentanţii minorităţilor naţionale, absenţi la această reuniune, vor putea fi cuprinşi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, respectând principiul parităţii cu reprezentanţii partidelor. Frontul Salvării Naţionale se transformă în formaţie politică cu structură şi platformă de sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte forţe politice la alegeri. Reprezentanţii partidelor şi forţelor politice participante fac apel, cu acest prilej, la evitarea, în perioada următoare, a unor manifestări care să ducă la tensiuni şi confruntări violente. Dorim să asigurăm un climat favorabil desfăşurării vieţii economice, sociale, politice şt culturale din ţară, ca şi continuării dialogului constructiv dintre toate forţele politice". Decretul-Lege nr. 81/1990, în cele patru articole ale sale stabileşte modificarea alcătuirii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, el urmând a fi organizat pe baze paritare astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor 123

lationale participante la înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau formaţiune politică putea desemna câte cel mult 3 reprezentanţi. Noul organism îste denumit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. în mod similar s-au organizat şi consiliile teritoriale, devenite consiii provizorii de uniune naţională. Acest act normativ a fost urmat de Decretul-Lege nr. 82 din 13 fejruarie 1990, prin care s-a stabilit componenţa Consiliului Provizoriu de Jniune Naţională, a Biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului. Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil )arlament, adoptând multe decrete-legi, de interes major pentru ţară. 4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României 1 6 1 . A fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter conitituţional, care a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre ;tructuri clar definite prin legi. Vom reţine cele mai importante dispoziţii. Astfel, Decretul-Lege stabileşte că Parlamentul României va avea o structură licamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Deputaţii şi enatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. :ste introdus scrutinul de listă, fapt ce a implicat declararea judeţelor ca cir:umscripţii electorale. Decretul-Lege a stabilit că cele două Camere, reunite, or forma Adunarea Constituantă, al cărei rol de bază urma să fie elaborarea instituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni, când dunările se autodizolvă, efectuându-se noi alegeri. Concomitent cu laborarea Constituţiei, Parlamentul va desfăşura şi o activitate legislativă. Importante dispoziţii privesc şeful de stat, care este denumit Preşelintele României, alegerea sa facându-se prin vot universal, egal, direct şi ber exprimat, în două tururi de scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile Preşeintelui României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu, Decretul-Lege nu a tabilit durata mandatului Parlamentului şi Preşedintelui României. In mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile privind oranizarea şi desfăşurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea şi validarea reultatelor votării. în baza acestuia s-au desfăşurat alegerile din 20 mai 1990.

124

§.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991 1. Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei 1 6 2 . Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice. Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile structuri de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat alegerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru. Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti, desemnaţi, în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi Parlament prin termenul experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară specială, subordonată numai Adunării Constituante. Această subordonare a fost numai organizatorică şi procedurală, pentru că Adunarea Constituantă nu i-a stabilit nici un fel de coordonate, de fond, în legătură cu conţinutul documentului ce urma a fi elaborat şi prezentat. Prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituante s-a prevăzut că această comisie va elabora şi prezenta acesteia „într-o primă etapă, principiile şi structura pe capitole ale viitorului proiect de Constituţie. După aprobarea acestora, comisia va redacta textul integral al fiecărui capitol, care va fi supus spre dezbatere şi aprobare Adunării Constituante". Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate. Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, aşa cum a fost ea definită prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituante, Comisia â lucrat sub fireasca regulă a discreţiei, până la predarea către Comitetul Adunării Constituante a principiilor şi structurii proiectului de Constituţie, în luna decembrie 1990. Regula discreţiei în elaborarea unui proiect de constituţie este o regulă clasică. Două exemple pot fi dacă nu convingătoare, în orice caz semnificative, pentru utilizarea ei. Delegaţii statelor la Philadelphia, unde s-a plămădit prima constituţie scrisă din lume, extrem de conservatori în filozofia lor politică şi extrem de naţiona125

lişti în vederile lor, au fost ajutaţi în discuţiile lor de regula secretului, păstrat cu stricteţe Se povesteşte că odată, la masa lui, Franklin a menţionat prietenilor săi vechea fabulă a şarpelui cu două capete, care a murit de foame fiindcă cele două capete nu se puteau învoi pentru a hotărî de care parte a pomului să treacă; Franklin a spus că putea exemplifica această fabulă printr-o întâmplare recentă din Adunare; prietenii lui îi reamintiră însă regula secretului şi îl opriră. în Franţa, Decretul nr 92 - 1247 din 2 decembrie 1992 care a instituit un comitet consultativ pentru revizuirea constituţiei franceze, prevedea în art. 4 că membrii comitetului sunt ţinuţi de secretul deliberărilor lor. Principiile şi structura Constituţiei au fost discutate, până la detalii şi votate, în Adunarea Constituantă în perioada 13 februarie 1991 - 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituantă a adus îmbunătăţiri documentului prezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totuşi s-a folosit sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul privind alegerea şefului de stat. Acest amendament avea următorul conţinut: „Preşedintele României va fi ales de către Parlament". Amendamentul a fost respins, el întrunind 125 voturi'pentru şi 279 împotrivă, (vezi M. Of, Partea a Il-a, dezbateri parlamentare, nr. 11 din 19 aprilie 1991, p. 7). Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a elaborat proiectul de Constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au prezentat în scris amendamentele lor. Comisia de redactare a proiectului de Constituţie, primind amendamentele, a întocmit un raport cu propuneri motivate, de admitere sau de respingere a amendamentelor, raport ce a fost prezentat Adunării Constituante. Raportul Comisiei cuprindea, în cele 196 pagini ale sale, răspunsuri motivate la cele 1.019 amendamente înregistrate oficial. Desigur la proiectul de Constituţie s-au propus şi foarte multe amendamente de redactare (formulare) pe tot parcursul dezbaterilor. Dezbaterea proiectului de Constituţie în Adunarea Constituantă a început în ziua de 10 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din numărul total de 510 membri ai Adunării Constituante, au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă. Pentru adoptarea Constituţiei au votat 414 parlamentari, iar contra adoptării sale au votat 95 de parlamentari. Deci pentru Constituţie au votat mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante (M. Of, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991). Constituţia a fost supusă referendumului naţio126

nai, organizat în ziua de 8 decembrie 1991 şi fiind aprobată, a intrat în vigoare (art. 149 din Constituţie). Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „DA", 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „NU", 2.235.085 (20.4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of, Partea 1, nr. 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată, o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată. 2. Conţinutul Constituţiei 1 6 3 . Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 152 de articole, care sunt grupate în şapte titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni. Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Statul român este caracterizat ca un stat de drept, democratic şi social, în care suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin organele sale reprezentative sau prin referendum. în legătură cu teritoriul acesta este organizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. în acelaşi timp este stabilită obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioa.se, desigur cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române. Sub acest ultim aspect trebuie reţinută regula în sensul căreia cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale României - definite ca relaţii paşnice şi de bună vecinătate - şi valoarea juridică a tratatelor internaţionale. în acest sens se stabilesc două reguli de mare importanţă şi anume: România se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Tot în primul titlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, ziua naţio-

127

nală, imnul, stema şi sigilul statului), la limba oficială în stat - care este limba română - şi la capitală, care este municipiul Bucureşti. Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul I, purtând denumirea Dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul 2, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei), drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). în capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a satisface serviciul militar, îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi. Capitolul IV reglementează Avocatul Poporului, ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Titlul III, denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Mai întâi sunt reglementările privitoare la Parlament. Acesta este organizat ca un Parlament cu structură bicamerală (Camera Deputaţilor şi Senatul), ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor; procesul de legiferare; domeniul rezervat legii organice, etc. în capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările privind Preşedintele României, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt stabilite atribuţiile, incompatibilităţile, imunitatea şi răspunderea şefului de stat. 128

Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine norme privitoare la compoziţia, învestitura, incompatibilitatea şi actele acestuia. Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul obligaţia informării Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune întrebări, şi de a adresa interpelări, angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea de cenzură, delegarea legislativă. Capitolul V, Administraţia publică, reglementează administraţia publică centrală de specialitate şi administraţia publică locală, iar capitolul VI Autoritatea judecătorească. Dispoziţiile din acest capitol se referă la instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Un titlu distinct (IV) denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi. Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii, iar titlul VI, Revizuirea Constituţiei reglementează iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituţiei. în fine, titlul VII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.

129

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ LA CAPITOLELE VI - XI 1. Ioan Ceterchi, Ioan Muraru, Le pouvoir constituant, Constitution modeme, Edition Universitaire, Fribourg, Suisse, 1988, p. 73 - 97. 2. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei Bucureşti, 1969, p. 316. 3. J.M. Beck, La constitution des Etates-Unis, Librairie Armând Colin, Paris, 1923, p. 23 şi urm. 4. Tudor Drăganu, Drept constituţional, op. cit. p. 47 - 48, 54,81,90 - 91. 5. Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p. 368 369, 416, 421. Vezi mai ales caracterizarea Statutului la p. 368. 6. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, p. 117,209,214,480. 7. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op. cit., p. 57, 62, 66 - 67, 73 - 75, 78 - 80, 81 - 85, 97 - 98, 107 - 113. 8. Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Montchrestien, Paris, 1938, p. 273. 9. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques. Dalloz, Paris, 1968, p. 61. 10. Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, op. cit., p. 55, 225 şi urm. 11. Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974, p. 28, 3 2 - 3 5 , 42, 143 - 147, 158 - 164, 435 - 447 130

12. Joseph Barthelemy, Trăite elementaire de droit constitutionnel, Paris, 1928, p. 31, 189. 13. Ioan Muraru, Constituţiile române. Culegere, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1980. 14. Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses universitaires de France, Paris, 1986. 15. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit.p. 13 40. 16. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Le droit roumain dans le grand sysetme romano-germanique, Revue internaţionale de droit compare, nr. 4/1991, Paris, care explică invocarea, în perioada de tranziţie, a dispoziţiilor Constituţiei din 1965 privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (p. 831). 17. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses universitaires de France, Paris, 1975 care descrie astfel adoptarea Constituţiei americane: Sub impulsul lui Washington, o convenţie s-a reunit la Philadelphia, în 1787. Ea a votat fără entuziasm, la 17 septembrie, prin 39 de voturi din 55 de delegaţi (13 s-au retras, 3 s-au abţinut) Constituţia actuală a SUA. A fost greu ratificată de cele 134 state. Pentru obţinerea voturilor lor a fost necesar să se promită modificări care au fost votate în 1791 (p. 320). 18. Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Hachete, Paris, 1991. 19. Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. I, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 91, unde arată că pentru a cunoaşte legislaţia şi moravurile unui popor, trebuie să începem prin a studia starea lui socială, prin care autorul înţelege condiţiile materiale şi intelectuale ale unui popor într-o anumită epocă; p. 168 şi urm.; p. 229 unde spune „Constituţia Statelor Unite seamănă cu acele frumoase creaţii ale inteli-1 genţei umane care acoperă de glorie şi de bogăţie pe cei care le-au in- [ ventat, dar care rămân sterile în alte mâini". 20. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Partea a II-a, I Cluj-Napoca, 1992, p. 150 şi urm. Potrivit acestui autor, pe criteriul tim-1 pului s-ar identifica trei feluri de control. 21. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 202 din 2 septembrie 1994, p. 6332; nr. 235 din 11 octombrie 1994, p. 6578 22. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1945 (1 - 28 februarie), Imprime-1 ria Centrală, Bucureşti, 1945, p. 186 şi urm. 131

23. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1945 ( 1 - 3 1 martie), Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1945, p. 356 şi urm. 24. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1946 ( 1 - 3 1 iulie), Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1947, p. 1533 şi urm.; ( 1 - 3 1 martie), p. 1537 şi urm. 25. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1947 (1 oct. - 31 dec). Monitorul Oficial Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1948, p. 1489 şi urm. 26. Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a comisiilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în M. Of. nr. 4 din 27 decembrie 1989. Potrivit art. 10 „Sunt şi rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial". 27. Decretul-Lege nr. 92 din 18 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Publicat în M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990. Potrivit art. 80 „Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituie, de drept, în Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României". 28. Hotărârea Adunării Constituante nr. 1 din 11 iulie 1990 privind Regulamentul Adunării Constituante. Publicată în M. Of. nr. 90 din 12 iulie 1990. Prin acest Regulament, în legătură cu Comisia de redactare s-a prevăzut: Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României, va fi formată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului constituţional şi a altor ştiinţe socio-umane, aceştia din urmă neavând vot deliberativ (art. 6); deputaţii şi senatorii aleşi în Comisie vor asigura, pe cât posibil configuraţia politică a celor două Camere (6). 29. Hotărârea Adunării Costituante nr. 2 din 11 iulie 1990, privind aprobarea componenţei nominale a Comnisiei de redactare a proiectului Constituţiei României. Publicată în M. Of. nr. 90 din 12 iulie 1990. 30. Allan Nevins şi Henry Steele Commager, Istoria Statelor Unite, ediţia a Ii-a revizuită, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, îndeosebi p. 109 şi urm. La redactarea Constituţiei au contribuit, printre alţii, Georges Washington, Alexander Hamilton, Benjamin Franklin (membrul cel mai învăţat al Adunării), James Madison (mic de statură, dar uriaş prin capacităţile sale de analiză politică), George Wythe (de la care Jefferson, Madison, John Marshall şi alte lumini ale baroului din Virginia învăţa132

seră multă ştiinţă juridică). Ar fi fost greu de adunat în jurul unei mese, oriunde în lume, în 1787 mai mult talent şi mai mult caracter..., figuri mai impresionante decât seriosul, demnul Washington şi încântătorul, înţeleptul şi binevoitorul Franklin care, după cum a scris un contemporan, dădea impresia că radia libertate neţărmurită şi fericire. Este demn de notat că unii dintre cei care fuseseră cei mai activi în a provoca revoluţia şi a lupta în ea, nu erau delegaţi în Adunare: Jeferson se afla în Franţa, Patrik Henry refuzase să fie ales, cei trei tăciuni arzători Tom Paine, Sam Adams şi Christopher Gadsden nu fuseseră aleşi. Pe scurt, radicalii nu erau bine reprezentaţi. 31. Journal Officiel de Ia Republique Francaise, 3 dec. 1992. 32. Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării Constituante. Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998. 33. Istoria Dreptului Românesc, ed.Academiei R.S.R., vol.II/2, Bucureşti, 1987, p. 66, unde se arată că statutul lui Cuza a fost prima constituţie a statului naţional România. 34. Lois organiques de la Suede. Le Parlement Suedois 1989. 35. Islam et droits de 1 • homme. Sous la direction de Gerard Conac et Abdelfattah Amor, Economica, Paris 1994. Potrivit lui Abdelfattah Amor, logica islamului permite formularea a patru reguli: 1) Islamul este religie şi guvernământ. Nu există separaţie între Islam şi Stat; 2) Legislaţia oricărui stat islamic este, în consecinţă, obligatoriu islamică. Nu trebuie să existe contradicţie între legislaţia „sharaique"şi legislaţia pozitivă. 3) Şeful oricărui stat islamic este în acelaşi timp şeful unei comunităţi islamice. El este „imam", conducătorul credincioşilor. El este şeful spiritual şi laic; 4) mecanismele folosite trebuie să permită întâietatea valorilor şi normelor islamice asupra tuturor altor valori şi norme (p. 13). în 1983 la Conferinţa „Islamul astăzi", ţinută la Islamabad între 10 12 decembrie s-a făcut public un „model de constituţie islamică", elaborat din iniţiativa consiliului islamic din Europa, de către un grup de savanţi. Definind fundamentele puterii şi bazele societăţii, acest model prevede că: a) întreaga putere aparţine numai lui Dumnezeu... şi suveranitatea în întregime aparţine legii sale divine; b) legea divină care se prezintă în cartea lui Dumnezeu şi tradiţia profetului său este izvorul le133

gislaţiei şi regula puterii; c) autoritatea este un depozit sfânt la fel ca o responsabilitate, poporul o exercită conform dispoziţiilor legii divine (p. 13-14). 36. Claude Klein, L'actualite constitutionnelle dans Ies pays de common law et de droit mixte. Revue francai se de Droit constitutionnel, nr. 34/1998, P. UF., p. 345 şi urm. 37. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Noua Constituţie elveţiană, o constituţie a mileniului trei, Revista de Drept public, nr. 1/1999.

134

CAPITOLUL XII Cetăţenia română Secţiunea I NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE 1 6 4 . Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu obligaţia de apărare a patriei, cea de satisfacere a serviciului militar etc. Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor), organizată în stat. Deşi pentru ştiinţa dreptului constituţional interesează, în primul rând, sensul ei juridic, analiza cetăţeniei trebuie totuşi făcută pornindu-se de la legătura indisolubilă ce există între aspectele sale politice şi cele juridice.

135

Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni, în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice. Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. în această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, ea constituind obiectul controverselor din literatura juridică. 165. în literatura juridică cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între individ şi stat", fie ca o „legătură politică şi juridică", ca o „apartenenţă juridică" sau ca o calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică chiar mai veche, prezintă un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de cetăţenie. într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup sau anumite bunuri cu un stat anumit. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între persoane. Teza era principial greşită, neştiinţifică, întrucât raporturile juridice se pot stabili numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire la bunuri. Niciodată raporturile juridice nu pot lua naştere între oameni şi bunuri. într-o altă opinie, se pleacă la definirea cetăţeniei de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate, între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanţă, în esenţă, ei definind cetăţenia ca o legătură politică sau juridică sau ca o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului. O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos 166. Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţi economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată. 136

Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale. în definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român. Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivităţi. Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie, în nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care-1 dăm noi acestei categorii juridice. Astfel cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României. în fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie se impun câteva precizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă. Iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi astăzi, de exemplu în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememorăm câteva reglementări juridice din România vom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit în armată străină (M. Of. nr. 117 din 26.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of. nr. 41 din 24.11.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizare şi la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la do137

bândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of. nr. 16 din 19.1.1939); începând cu anii 1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991). Renunţarea, în timp, la termenul naţionalitate poate fi explicată prin aceea că naţionalitatea este o categorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile posibile, din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor juridice ale timpului la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.

138

Secţiunea a H-a NATURAJURIDICĂACETĂŢENIEI 167. Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura juridică a acesteia. Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o „legătură între individ şi stat", fie ca o „legătură politică între individ şi stat", fie ca o „legătură politică şi juridică", fie ca o „legătură juridică", ca o „apartenenţă juridică" sau ca o „calitate" a persoanei. Sunt exprimate în aceste formulări opiniile diferite privind încadrarea cetăţeniei în una din categoriile juridice. Fără a examina aceste opinii vom arăta totuşi că cetăţenia a fost considerată ca fiind fie: un statut personal; un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publică; o situaţie juridică; un raport contractual; un raport juridic (după unii de supuşenie); o parte a stării civile a persoanei etc. 168. Considerăm că în stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. Deşi plecăm de la această idee, nu putem împărtăşi părerea că cetăţenia este o situaţie juridică, mai ales pentru că noţiunea „situaţie juridică" nu ni se pare suficient determinată. în această ordine de idei, plecând - după cum am subliniat dealtfel mai sus - de la categoria juridică „subiect de drept", considerăm că cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Faţă de această situaţie, este necesar să dăm unele explicaţii privitoare la capacitatea juridică, deoarece ni s-ar putea replica faptul că, fiind un element, o parte a capacităţii juridice, cetăţenia ar apare ca o posibilitate abstractă, iar de pe altă parte că nici într-un caz cetăţenia nu poate fi o posibilitate abstractă. Cei care consideră capacitatea juridică ca o prerogativă abstractă iau ca punct de plecare capacitatea de folosinţă din dreptul civil - şi, fie spus, nici aici nu poate fi vorba de un asemenea lucru - fără a privi şi analiza capacitatea juridică, aşa cum se prezintă ea în celelalte ramuri ale dreptului. în general, în literatura juridică, noţiunile de subiect de drept şi de capacitate au fost ex139

puse ţinându-se seama în primul rând de raporturile de drept civil şi nu de variatele domenii ale raporturilor juridice. Faţă de această situaţie, urmează a folosi rezultatele numai ale acelor cercetări ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestor probleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice şi colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă însă, pe bună dreptate, că în anumite raporturi juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte. Explicaţia constă în faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lipseşte o parte din ce-ţi permite să fii subiect în toate raporturile juridice şi anume o parte din capacitatea juridică. Ni s-ar putea pune, pe bună dreptate, o altă întrebare: străinii sau apatrizii nu au capacitate juridică? Pentru aceasta, însă, este necesar să facem unele precizări privind capacitatea juridică şi legătura ei cu subiectele de drept. 1 6 9 . Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de avea anumite drepturi şi obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică, după cum bine este cunoscut, poate să se deosebească de la o ramură de drept la alta. în unele ramuri de drept, capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. în dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii, deoarece dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu are o mare importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea. Altfel spus, se poate divide capacitatea juridică în capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparţine unui titular fără să necesite în acelaşi timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular. în cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, ca de exemplu în cazul drepturilor politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi exerciţiu nu mai este posibilă. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare.

140

Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările mai importante survenite. Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice. Deci guvernanţii - căci ce este legea decât exprimarea voinţei acestora - stabilesc, în funcţie de prefacerile social - politice, de interesele lor, care sunt elementele care formează capacitatea juridică, stabilind astfel dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conţinut îl formează anumite drepturi şi obligaţiuni. în sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice, ci erau obiecte ale acestora (bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea de a fi subiecte ale raporturilor juridice deoarece lor nu le era recunoscută calitatea de persoană (de om), care este unul din elementele capacităţii juridice. Deci un prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică (sau juridică, dacă ne referim la colective) fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că şi bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice. Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice şi anume cetăţenia. Căci, şi cu aceasta răspundem la una din întrebările puse, capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Trebuie însă imediat să adăugăm că împărţirea în capacitate juridică deplină şi restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate de exerciţiu deplină şi restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în dreptul civil. Căci, dacă în aceste situaţii, împărţirea se face ţinând cont de faptul dacă subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, împărţirea în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, despre care vorbim noi se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice (posibilitate generală, desigur, dar reală) sau numai a unora, atunci când nu este cetăţean. Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale şi în special drepturile politice. 141

Fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice. De aceea, când am definit cetăţenia română ca o calitate a persoanei, am plecat de la ideea că ea este o calitate a persoanei numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică. în această ordine de idei, noi socotim deci că cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

142

Secţiunea a III-a REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI PRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LA CETĂŢENIE 1 7 0 . Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează cum este şi firesc, dreptul constituţional. Aspectul sub care-şi găseşte reflectarea în aceasta este cetăţenia. Plecând de aici, vom remarca că normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional, ele formând o instituţie a acestei ramuri de drept. Aceasta impune ca aceste norme care formează instituţia juridică a cetăţeniei să fie studiate, în primul rând, de ştiinţa dreptului constituţional. în această ordine de idei vom observa că norme privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie, care este izvorul principal al dreptului constituţional precum şi în legea cetăţeniei române. Legile care au reglementat cetăţenia română pleacă de la ideea, fundamentală de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică. Aşa cum mai arătam şi cu ocazia explicării noţiunii de cetăţenie, legea pleacă de la realitatea că cetăţenia română înseamnă apartenenţa persoanei fizice la patria română, că ea implică pentru cetăţean atât drepturi cât şi obligaţii. Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române. 1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. în această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Cu toate acestea, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu. Cât priveşte formula143

rea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de constituţia şi legile ţării noastre. în această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât şi drepturi subiective obişnuite. în grupa acestor drepturi sunt incluse: a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor. b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu. c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România; d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător; e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România; f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind -, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor. 2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitate civică.

144

în conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români., singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt următoarele: a) Obligaţia de fidelitate faţă de ţară; b) Obligaţia de a satisface serviciul militar; c) îndatorirea de apărare a patriei. 3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia: 4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. 5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei. 6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

145

Secţiunea a IV-a DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE 1 7 1 . Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi cele de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cât şi procedura după care ele se realizează.

§. 1. Modurile de dobândire a cetăţeniei române 1 7 2 . Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme şi anume: sistemul care are la bază principiul jus sangvmis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care are la bază principiul jus soli (dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană). Aceste două moduri de dobândire a cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state sau combinat sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia din aceste două sisteme găsindu-se în interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective. Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus hei, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Cât priveşte acest sistem, se consideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat prin familia sa unui alt stat. în dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte

146

pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională. Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (fus sangvinis) şi unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se autoriză. Prin modificarea realizată în anul 1999, modificare neinspirată am putea spune, în art. 4 al legii cetăţeniei române sunt nominalizate doar trei moduri. Cât priveşte repatrierea ea este nominalizată în art. 11 (Vezi Legea nr. 192 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române, nr 21/1991 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999). 1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere 1 7 3 . Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau tară cetăţenie. în toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, în nici într-un fel, cetăţenia copilului. 2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere 1 7 4 . Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au fost cetăţeni români au pierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, dar doresc să se reintegreze în societatea românească. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească. Aşa se explică de ce legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a cetăţeniei române. Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este şi firesc, o serie de probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi situaţiile posibile 147

Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii. Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede ca părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei. 3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie 1 7 5 . Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. In cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului. Soluţia legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua sa familie. Desigur, şi copilul străin adoptat de cetăţeni români trebuie să se integreze în noua sa familie. în cazul în care el nu ar dobândi şi cetăţenia română odată cu adopţia, întotdeauna ar trăi cu sentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexe de inferioritate sau de instabilitate în noua sa familie. Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. S-ar părea că deşi cetăţenia este incontestabil o problemă de stat, ea ar înceta să mai aibă acest caracter în cazul dobândirii prin adopţie, deoarece adopţia se face de către persoane fizice, prin acordul lor de voinţă. Trebuie să adăugăm însă că cetăţenia şi în această situaţie rămâne o problemă de stat deoarece adopţia unui străin de către părinţi cetăţeni români nu se poate face decât cu încuviinţarea unei autorităţi statale. Desigur problemele adopţiei se vor explica la Dreptul familiei. Pentru reţinerea clară a terminologiei în acest domeniu este necesar să precizăm că prin Legea nr. 11 din 31 iulie 1990 privind încuviinţarea înfierii (Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 148

1990) se stabileşte că, încuviinţarea înfierii este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Legea nr. 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind înfierea (Monitorul Oficial nr. 147 din 17 iulie 1991) înfiinţează Comitetul Român pentru Adopţii căruia i-a stabilit şi atribuţiile. Legea nr. 11/1990 este republicată sub denumirea de Legea nr 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei'(Monitorul Oficial nr. 159 din 26 iulie 1991). Potrivit art. 1 (republicat) încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin Legea nr. 192/1999 se realizează unificarea terminologiei în sensul că termenii: înfiere, înfiat, înfietor, precum şi sintagmele Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti şi buletin de identitate se înlocuiesc cu: adopţie, adoptat, adoptator şi, respectiv, notarul public şi buletin sau carte de identitate, după caz. 4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române ia cerere 1 7 6 . Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească. Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte integrarea în societatea românească a unor cetăţeni străini sau a unor persoane fără cetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi firesc, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia română, procedura de urmat, organul competent a aproba cererea, precum şi natura actului prin care se acordă cetăţenia română. Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) S-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional. Vom remarca imediat că legea distinge, aşa cum se vede, între persoanele care s-au născut pe teritoriul României şi celelalte. în primul caz, legea nu mai pune condiţia de a fi domiciliat un anumit timp pe teritoriul României, ci numai de a domicilia în timpul cererii, considerându-se că legăturile acestei persoane cu societatea românească sunt mult mai strânse decât în situaţia unei persoane născute în străinătate.

149

b) Dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul român. c) A împlinit vârsta de 18 ani. d) Are asigurate mijloacele legale de existenţă. e) Este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român. f) Cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială. g) Cunoaşte prevederile Constituţiei României. 1 7 7 . Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. în al doilea rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Existenţa acestor două categorii de persoane care cer (redobândirea şi dobândirea) cetăţenia română, nu rămâne fără efecte juridice cât priveşte condiţiile ce trebuiesc îndeplinite (vezi art. 11). Astfel, poate dobândi cetăţenia română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana care a mai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul. De asemenea, această persoană depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. In situaţia persoanelor care cer acordarea cetăţeniei române şi care nu au mai avut această calitate legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii jurământului în ţară. Data la care se dobândeşte cetăţenia română este cea în care s-a depus jurământul de credinţă. I 7 8 . Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său. Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, de pe lângă Ministerul Justiţiei. 150

Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru a comisiei sunt detaliat prevăzute prin lege (vezi art. 12-21). Comisia, în urma examinării documentelor va întocmi un raport pe care-1 va înainta ministrului justiţiei. Dacă în raport se arată că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului. Dacă sunt îndeplinite condiţiile, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei. Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor ministrului justiţiei, şi se publică în Monitorul Oficial. 5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României 1 7 9 . O situaţie ce poate fi întâlnită în practică şi care şi-a găsit o reglementare corespunzătoare în lege, este cea a copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul ţării noastre şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se elibereze un certificat de naştere etc. în acelaşi timp, trebuie să i se stabilească şi apartenenţa sa la un stat sau altul, căci cetăţenia îi dă posibilitatea să se bucure de deplinătatea drepturilor şi obligaţiilor. Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul jtis sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. In cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut. 6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice 180. Din examinarea legii cetăţeniei române se observă că, în cazul dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere, se cere depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România. Prin conţinutul său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotat patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interesele naţionale, de a respecta constituţia şi legile. 151

Obligaţia depunerii jurământului incumbă persoanei care redobândeşte cetăţenia română ca efect al repatrierii, precum şi persoanei căreia i se acordă cetăţenia română la cerere. Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română. Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consultare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator. Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii sale. El este deci o fază obligatorie în procedura după care cetăţenia română se dobândeşte la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel această procedură se încheie.

. Modurile de pierdere a cetăţeniei române. 1. Retragerea cetăţeniei române l o l . Trebuie să remarcăm că retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit art. 5 (2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Ca atare dispoziţiile legii cetăţeniei nu privesc această categorie. Se poate retrage cetăţenia română celui care: a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos. Analiza dispoziţiilor din legea cetăţeniei române permite formularea unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate retrage cetăţenia română. In primul rând, se constată că nu se poate retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara graniţelor ţării. Cetăţeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia română decât atunci când a obţinut-o în mod fraudulos. In al doilea rând, fiind vorba de o sancţiune, retragerea cetăţeniei române se pronunţă numai împotriva persoanei vinovate, aflate în una din 152

situaţiile prevăzute de lege şi menţionate mai înainte şi nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţului sau copiilor. Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea Ministrului justiţiei. Cetăţenia română în aceste cazuri se pierde pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de retragere. 2. Renunţarea la cetăţenia română 1 8 2 . Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte. Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate renunţa la cetăţenia română, organul competent a aproba renunţarea. In această ordine de idei, legea stabileşte că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care: a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei. Depunerea şi rezolvarea cererii sunt supuse aceloraşi reguli ca cele sta- 1 bilite pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române. Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română. Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte decât faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii, aşa cum de altfel am precizat şi la principiile cetăţeniei Române. Cu toate acestea, dovedind grija pentru integritatea familiei, legea română prevede că în cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă numai acesta e cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate, ori părăseşte împreună cu ei ţara, copilul pierde cetăţenia română odată cu părinţii sau, dacă aceştia au

I

153

pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani. 3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române 183. în afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate mai înainte, legea română mai prevede unele situaţii în care cetăţenia se pierde, situaţii care privesc însă numai copiii minori, copii care de regulă urmează condiţia juridică a părinţilor. Din analiza dispoziţiilor legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române: 184. Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetăţeniei române de către cel adoptat. In grija sa pentru copilul minor, legea merge mai departe şi mai impune o condiţie şi anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul să fie considerat că a dobândit cetăţenia străină. Această condiţie este deosebit de importantă, deoarece se evită situaţia neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără nici o cetăţenie. De aceea legea precizează că data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. Dar adopţia, din anumite motive, poate fi declarată nulă sau anulată. Aceasta, cum este şi firesc, nu poate rămâne fără efecte juridice faţă de cetăţenia copilului minor. Astfel, dacă adopţia a fost declarată nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. 185. Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini. 186. Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetă154

ţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o dobândise ca efect al adopţiei sale. Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea nulităţii adopţiei în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani şi domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate, duc la consecinţa că minorul e considerat că nu a fost niciodată român. Situaţia se prezintă în acelaşi mod şi în cazul desfacerii adopţiei, singura deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetăţenia română pe data când adopţia a fost desfăcută.

155

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII 1. Henri Capitant, Vocabulaire Juridique, Paris, 1930, p. 343. 2. J. Niboyet, Trăite de droit internaţional prive francais, voi. I, Paris, 1947, p. 77. 3. P. L. Pigeonniere, Droit internaţional prive, Dalloz, 1959, p. 707. 4. H. Batifol, Trăite elementaire de droit internaţional prive, Paris, 1955, p. 62. 5. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional, op. cit., p. 71, 75. 6. Ion. I. Ionescu, Dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, Tipografia „Imprimeria „ SAR., Bucureşti, 1939. 7. Tudor Popescu, Curs de drept internaţional privat, Bucureşti, 1972, p. 14,37,47. 8. Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti 1983, pag. 150 şi urm. 9. Legea nr. 25 din 17 decembrie 1969 privind regimul juridic al străinilor, Colecţia de Legi şi Decrete IV/1969, p. 77 şi urm. 10. Decret Lege nr. 7/1989 privind repatrierea cetăţenilor români şi a foştilor cetăţeni români, Monitorul Oficial nr. 9 din 31. XII. 1989. 11. Decretul-Lege nr. 137/1990 privind unele dispoziţii referitoare la cetăţenia română. Monitorul Oficial nr. 75 din 21 mai 1990. 12. Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991, Monitorul Oficial al României, nr. 44/1991. Modificată şi completată prin Legea nr. 192/1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. 13. Convenţia privind naţionalitatea femeii măritate (deschisă semnării şi ratificării în 1957, intrată în vigoare în 1958), în Recueil d'instruments internationaux, Nations Unies, New York, 1988, p. 270 şi urm. 14. Convention sur la reduction des cas d'ingratitude (1975). în „Recueil d'instruments internationaux", Nations Unies, New York, 1988, p. 274 şi urm.

158

CAPITOLUL XIII Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Secţiunea I-a NOŢIUNILE DE DREPTURI Şl ÎNDA TORIRI FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR §.1.Noţiuneadedrepturifundamentale 1 9 1 . Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice. De aceea este profundă constatarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane internaţionale. Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor pentru că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului şi deci juriştilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele şi de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noţiunile, vo159

cabularul folosit), să permită evidenţierea progreselor dar şi a rămânerilor în urmă, să ofere soluţii legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi desigur o eficientă protecţie a lor. 1 9 2 . O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor publice cum mai sunt deseori numite) a preocupat şi preocupă intens literatura juridică. Asemenea preocupări au fost şi sunt numeroase pentru că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au o importanţă aparte şi s-au impus în viaţa oamenilor şi societăţii. Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât trebuie să răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările cele mai importante care cere un răspuns este aceea de a şti de ce din sfera drepturilor pe care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând va trebui apoi să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape istorice. Altfel spus, ce raţiuni teoretice şi practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit, în altă perioadă istorică. Problema nu este nouă, ci este tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii). 193. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. 194. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea, este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective

160

numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie. Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni". în acest discurs, care este unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul XVIII în favoarea libertăţii umane, J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare (A. Esmein de exemplu), alţii ca drepturi esenţiale. Sau, se arată că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni cât şi pentru stat şi societate în ansamblu, că reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite drepturi sunt sau nu sunt esenţiale. întrebarea ne duce la lumea valorilor şi cea mai importantă problemă care se pune este selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică deosebită a acestora. Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reţine că ele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi bineînţeles conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta explică destul de clar de ce într-o anumită perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică Altfel spus, atunci qând analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile concrete ale societăţii, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi ex161

plicate numai văzute în interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară. 1 9 5 . Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale, înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor. La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. 1 9 6 . Câteva precizări terminologice. Precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului este un lucru de certă importanţă, mai ales când problemele se abordează într-o viziune ştiinţifică. Dacă în mare măsură această terminologie se aseamănă cu terminologia obişnuită, comună, din care de altfel rezultă, ele totuşi nu se confundă. Deşi limbajul - se ştie - este convenţional, în momentul în care s-a convenit asupra lui, convenţia obligă. Numai un limbaj comun, acceptat, permite comunicarea clară şi receptarea exactă. Precizările terminologice se impun mai ales pentru că domeniul drepturilor omului - un domeniu complex, dens în conţinut social şi politic - este exprimat, în cele din urmă, în limbajul juridic, care este un limbaj tehnic şi desigur obligatoriu, din moment ce devine chiar limbajul legii. Asemenea exigenţe sunt fireşti în domeniul juridicului, deoarece dispoziţiile legale trebuie să se aplice la cazuri concrete, produc efecte concrete. Legea dă soluţii aplicabile în practică, în viaţa oamenilor. De aici rezultă că legea trebuie nu numai cunoscută dar şi receptată corect, exact. Prin exprimarea legislativă (constituţională), drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti prind viaţă, există. 1 9 7 . Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Astfel Constituţia utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul de vot (art. 34), etc. în schimb Constituţia foloseşte termenul libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), li162

bertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36), etc. Cum se explică această terminologie? Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi libertate? Vom observa că terminologia constituţională, deşi astfel nuanţată, desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridiceşte, dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezenţa unei singure noţiuni juridice. Nuanţarea terminologică are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile, ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative, măcar de apărare. în timp aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi mai ales protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. 198. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţi publice, este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptul că acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte. 1 9 9 . Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor. Sunt deci exprimări ce se află într-o strânsă corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi care totuşi, într-o terminologie juridică riguroasă nu se confundă. Expresia drepturile omului, evocă drepturile fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, şi, căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte, cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetă163

Secţiunea a Ii-a NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE 202. în literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au. Aceasta justifică şi interesul teoretic şi practic al reluării în discuţie a naturii juridice a drepturilor fundamentale. Vom examina succint doar unele teorii. 2 0 3 . Cea mai răspândită teorie a fost şi este încă teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J. Rousseau). In această teorie se consideră că libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc. Blackstone calificând drepturile fundamentale ca absolute, le deosebea de alte drepturi care erau creaţiunea societăţii, deoarece ele derivau din legile naturii şi erau anterioare acestora din urmă. O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski). Astfel, A. Esmein fundamentează această diferenţiere, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur e o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. El denumeşte drepturile fundamentale, libertăţi necesare, cele mai necesare din toate. în teoria drepturilor reflexe, nu se face deosebire de natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege. 166

Prezintă interes şi alte teorii. Astfel dacă J.Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, Philipe Braud arată că libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală. 2 0 4 . Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective. Deşi se pleacă de la o bază comună şi anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituţional, capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Precum spuneam drepturile şi libertăţile fundamentale sunt privite ca drepturi subiective. într-o opinie, plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective şi că aceste drepturi şi obligaţii nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic concret este cetăţenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societăţii date şi stat, în calitate de reprezentant juridic al societăţii, iar drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor constituie tocmai conţinutul acestui raport juridic, drepturile cetăţeanului fiind obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului fiind drepturi ale statului. Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetăţeanului.

167

acest raport ar duce la un amestec în afacerile lor interne. De aceea aceste instrumente internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele - părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele. Constatându-se că tendinţa majorităţii statelor, tendinţă conformă principiilor stabilite de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite este formularea acestor drepturi şi libertăţi pe calea unor convenţii internaţionale urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern se conchide că se merge deci, pe ideea realizării şi garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne. Chiar Convenţia europeană a drepturilor omului era şi este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naţionale de control în domeniul - drepturilor omului, ci de a furniza o garanţie internaţională suplimentară. Se arată astfel că în termenii angajamentelor consimţite, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie sunt mai întâi şi mai ales garanţii pentru legislaţiile şi practicile naţionale şi puterile publice ale tuturor statelor contractante care au obligaţia de a asigura indivizilor, ţinând de jurisdicţia lor, posesiunea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi. Mecanismul internaţional de control nu intervine deci decât în cazul eşecului garanţiei naţionale. Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv, individului, calitatea de subiect internaţional, de a acredita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa mai întâi şi direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări. Precum se arată în literatura juridică asemenea proceduri au un caracter limitat şi derogator. 2 0 8 . Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne poate ridica şi unele aspecte mai deosebite. Astfel se consideră că probleme serioase se pot ridica în caz de conflict între criteriile naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale şi cele ale Comunităţii vest-europene, în particular când criteriul naţional merge mai departe decât este recunoscut prin dreptul comunitar. în aceste situaţii există o tensiune datorată dorinţei unei protecţii optimale a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului şi dorinţa uniformizării dreptului comunitar. Această problemă s-a ridicat în special în contextul dreptului constituţional italian şi german. Deosebit de interesantă este şi o altă constatare în sensul căreia sistemul jurisdicţional internaţional a cunoscut o influenţă crescândă prin „pă170

trunderea" sa directă în dreptul statelor dar la fel şi prin exemplele şi efectele sale. Se subliniază astfel forţa morală a reglementărilor internaţionale, faptul că ele se pot impune dacă prin conţinutul lor apără valorile umane. 2 0 9 . Sintetizând, putem constata că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative şi practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea şi garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective în măsura în care prin legislaţiile interne sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi garantate în exerciţiul lor, în cadrul raporturilor concrete dintre cetăţeni şi stat. Această idee dă dimensiunile reale ale direcţiilor în care trebuie să se acţioneze şi implicit ale mijloacelor, formelor şi soluţiilor ce pot fi formulate şi folosite. Această idee dominantă este azi o realitate considerându-se că drepturile omului nu au nici un sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui stat. 210. Corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale, sporirea (îndeosebi după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a preocupărilor şi reglementărilor internaţionale, nu schimbă şi nu diminuează rolul major al legislaţiei interne în proclamarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti în promovarea şi încurajarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele şi naţiunile sunt şi rămân cadrul firesc în care se pot realiza libertăţile publice. în acest sens, sunt formulate prevederile din Carta ONU, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, calităţii lor de membri egali ai comunităţii internaţionale, fiind reflectarea faptului că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituţiile statelor sunt proclamate şi garantate. Aceasta le dă în ultimă instanţă conţinut şi eficienţă. Dar, şi acest lucru este la fel de important, încurajarea şi promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaţionale în acest domeniu. Aceasta motivează şi prevederile Constituţiei României care reglementează corelaţia dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă şi eficientă.

171

Secţiunea a IV-a SFERA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI 2 1 1 . Faţă de importanţa crescândă a nevoii de promovare şi ocrotire a drepturilor fundamentale cetăţeneşti şi de dinamica acestora este astăzi firească varietatea de probleme juridice. în aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturile din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite şi drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi proclame. Fără a detalia această problemă precizăm că se impune o viziune corectă şi clară asupra corelaţiei dintre cele două mari categorii de drepturi (generaţii de drepturi). Ele sunt rodul evoluţiei instituţiei drepturilor omului, sunt etape succesive ale unui proces unitar. Este şi motivul pentru care uneori s-a criticat cuprinderea acestor drepturi în două pacte distincte, fragmentarea lor nejustificându-se. De altfel documentele ulterioare ale Naţiunilor Unite au subliniat indivizibilitatea şi strânsa legătură dintre drepturi.

172

în deceniul al Vll-lea al secolului nostru, s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele. 2 1 2 . Se poate observa că în ideea promovării personalităţii umane s-au impus unele drepturi noi, care valorifică raporturile individ - colectivitate, în viziunea realităţilor contemporane. Unele din aceste deziderate s-au impus ca veritabile drepturi (îmbrăcând haina juridică necesară), altele sunt încă discutabile nu prin scopurile lor care sunt progresiste şi umaniste, ci prin fundamentarea lor juridică-care nu este convingătoare. Desigur sunt şi unele formulări de noi drepturi^care trebuie privite cu rezerve, fie pentru că introduc improvizaţia în acest delicat şi bine determinat domeniu, fie pentru că la un studiu atent al implicaţiilor lor, se constată că de fapt nu slujesc cauza în numele căreia se proclamă adică libertatea şi personalitatea umană. 213. ldentificândvi-se noile drepturi ce s-au impus se consideră că s-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu al dreptului internaţional pozitiv, integrat desigur în strategia noii ordini mondiale în care conceptul central îl ocupă dezvoltarea (Adrian Năstase). Sunt aduse argumente pertinente şi sunt invocate documente ale unor organisme internaţionale de prestigiu şi autoritate, în sensul cărora dreptul la dezvoltare poate fi definit ca un drept al omului. în acelaşi timp el este considerat şi ca un drept al naţiunilor Ia dezvoltare, îndeplinind multiple funcţionalităţi. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, şi cu valenţe colective desigur: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii; dreptul la asistenţă umanitară etc. 2 1 4 . Se consideră totodată că un nou drept al omului este dreptul la un nivel de viaţă decent (satisfăcător). Noţiunea de nivel de viaţă satisfăcător include, ca un minimum, dreptul la alimentaţie, la îmbrăcăminte şi la o locuinţă satisfăcătoare. 2 1 5 . Sau, este teoretizat ca drept al omului, dreptul la intimitate (la respectul vieţii personale), subliniindu-se în mod corect că trebuie remarcată amploarea materiei cuprinsă sub această noţiune, uneori, cu riscul de a include aici qvasi-totalitatea drepturilor fundamentale ale persoanei umane.

173

2 1 6 . Uneori imaginaţia merge chiar mai departe considerându-se că un drept al omului este dreptul de a fi lăsat în pace. Sau ar fi tot drepturi ale omului dreptul de a te indigna (Mario Alberto Nobre Lopes Soares, fost preşedinte al Portugaliei) precum şi dreptul la nostalgie (M. Hirsch). 2 1 7 . în legătură cu propunerea unor noi drepturi în catalogul drepturilor fundamentale ale omului doar câteva remarci se impun. Aceste propuneri reflectă preocupări notabile. Faţă de scopurile urmărite prin noile drepturi propuse şi teoretizate se impune însă o examinare mai profundă a tuturor implicaţiilor lor. Este suficient să amintim că ideea transformării omului în subiect de drept în raporturile internaţionale este nedorită şi ridică multe probleme de ordin juridic pentru că riscă să scoată cetăţeanul de sub jurisdicţia propriului său stat. Se impune deci a se examina dacă ideile, propunerile, formulările noi din acest domeniu slujesc cu eficienţă instituţia drepturilor omului în esenţa sa. Nu este suficient ca aceste propuneri să fie doar bine intenţionate, pentru că în acest sensibil domeniu improvizaţia şi amatorismul pot duce la consecinţe nedorite. De asemenea, anumite rezerve se impun cât priveşte unele propuneri de generalizare a unor drepturi, de creare a unor drepturi gigant care să încorporeze o serie de alte drepturi tradiţional stabilite. Aici există riscul de a se pierde chiar sensul şi rostul drepturilor şi libertăţilor individuale. Aceste filtrări sunt necesare mai ales atunci când se propune instituţionalizarea acestor idei, trecerea lor în domeniul juridicului care lucrează cu categorii şi noţiuni precis determinate, clare, posibil de aplicat în viaţa practică, pentru că dreptul (juridicul în general) este un fenomen viu, o realitate practică şi nu o simplă teorie. 2 1 8 . Un interes teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). în explicarea acestui drept trebuie să ţinem seama de două realităţi şi anume: este îndeobşte cunoscut că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte au căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile şi imaginabile ale omului; catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni acelaşi el fiind formulat în raport cu posibilităţile fiecărui stat, posibilităţi date de nivelul lui de dezvoltare economică, socială şi culturală. Dreptul Ia autodeterminare nu a fost înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aşa cum apare înscris în celelalte documente privitoare la drepturile omului, fapt ce a fost considerat de unii drept o lacună a Declaraţiei. Cele 174

două pacte privitoare la drepturile omului, consacră, încă de la început, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidenţiază legătura dintre libertatea naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc. în actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975), după ce în pct. VII se expune obligaţia statelor de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, de conştiinţă, religie, sau de convingere, la pct. Vin se stabileşte obligaţia statelor de a respecta egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele. De altfel, majoritatea tratatelor, rezoluţiilor, declaraţiilor, fac acest lucru frecvent punând în evidenţă legătura strânsă între drepturile omului şi dreptul popoarelor şi naţiunilor de a dispune de ele însele. Cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, sunt interesante opiniile formulate, pentru că într-o clară şi corectă stabilire a locului său în contextul drepturilor omului, aceste opinii sunt totuşi edificatoare. Se poate spune că într-o interpretare a dispoziţiilor celor două pacte, a perspectivelor deschise de acestea, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost considerat „ca cel mai fundamental dintre toate drepturile omului". De asemenea s-a susţinut că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este un drept al omului, pentru ca să se adauge că egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune de ele însele constituie un principiu fundamental al dreptului internaţional, iar apoi să se arate că ele constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor omului. Karel Vasak, discutând această problemă considera că, foarte adesea, cedând prestigiului de care se bucură drepturile omului în viaţa contemporană, autorii fac din autodeterminare un veritabil drept al omului. Această concepţie arăta autorul, a fost în mod egal reţinută de Naţiunile Unite şi Pactele drepturilor omului încep prin a declara că „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. In virtutea acestui drept, el îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală,,. Dar, adăuga Karel Vasak, este o asimilare justificată mai mult prin avantajul unor motive de oportunitate politică decât prin raţiuni de fond ca autodeterminarea popoarelor să poată figura'printre drepturile omului. „Neputându-se exercita decât colectiv autodeterminarea este pentru popoare ceea ce este libertatea pentru indivizi, altfel spus ea este baza existenţei lor. Dacă autodeterminarea nu poate fi un drept individual al omului, ea este foarte sigur condiţia necesară a existenţei drepturilor omului, în sensul că acolo unde ea nu există, omul nu poate fi liber pentru că lui îi este interzis a se elibera". De altfel, Karel Vasak a explicat autodeterminarea în cadrul

175

condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca drepturile omului să devină o realitate juridică. Uri alt autor, Karl Josef Partsch, se întreabă dacă autodeterminarea constituie unul din drepturile omului sau reprezintă aşa cum adesea se pretinde, condiţia esenţială a tuturor drepturilor omului, constatând că ambele interpretări sunt subiecte de controverse. El însă cercetează autodeterminarea în cadrul principiilor de bază ale drepturilor omului, acestea fiind: autodeterminarea, egalitatea şi nediscriminarea. Explicaţiile date, motivează de ce stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului nu este o problemă simplă, în orice caz, catalogul acestora poate şi trebuie mereu amendat.

176

Secţiunea a V-a CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 2 1 9 . Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai ales prin constituţii. în literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite, având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor. 2 2 0 . Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa, se consideră | cea dată de Pellegrino Rossi, în timpul când în Franţa se fonda învăţământul dreptului constituţional. Astfel, el distingea trei categorii de drepturi: private, [ publice şi politice. O altă clasificare des întâlnită este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe: egalitatea civilă şi libertatea individuală. Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii şi anume: în libertăţi primordiale sau primare şi libertăţi secundare sau complementare. Caracteristic pentru literatura juridică dinaintea celui de al doilea război mondial este faptul că în clasificarea drepturilor nu se cuprindeau nici drepturile social-economice (care, bineînţeles, nu erau proclamate prin constituţii) şi, cu unele excepţii, nici drepturile politice, căci plecând de fa| faptul că Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 nu, vorbea nimic despre „drepturile politice", se pare că în concepţia autorilor acesteia, nu erau socotite drepturi, ci modalităţi de exercitare a unei funcţii.[ Intre timp s-au impus noi aspecte privind clasificarea drepturilor cetăţeneşti. 2 2 1 . Astfel unii le clasifică în drepturi individuale şi drepturi! colective. în categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelorl la autodeterminare, la liberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere înl sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc, adică unele drepturi! care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grupl

177

social. în grupa drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei. Explicaţii interesante dă cu privire la drepturile individuale şi colective Theodor C. Van Boven, care pleacă de la constatarea în sensul căreia în fapt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a plasat individul şi personalitatea sa la un nivel superior sferei naţionale şi internaţionale. La baza acestui fapt a stat ideea esenţială că fiecare fiinţă umană trebuie să poată beneficia de şanse depline şi egale pentru a-şi dezvolta personalitatea sa, respectând drepturile altuia şi colectivităţii în ansamblu. Pe parcurs preocupările au mers spre drepturile colective care sunt prin excelenţă drepturi ale minorităţilor şi au ca obiect apărarea şi dezvoltarea caracteristicilor lor şi dreptul popoarelor la autodeterminare, altfel spus dreptul de a-şi determina liber statutul lor politic şi de a urma liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală. Astfel cele două pacte privitoare la drepturile omului proclamă un drept colectiv, dreptul tuturor popoarelor de a dispune de ele însele. în o asemenea viziune acesta a fost considerat cel mai important drept al omului. Cu timpul s-a considerat că şi drepturile economice şi sociale au aspecte colective. Dar arată T. Boven, Proclamaţia de la Teheran (1968) exprimă cel mai clar şi complet tendinţa modernă cfe a considera drepturile omului într-o optică colectivistă. Proclamaţia de la Teheran vorbeşte în mai multe rânduri de încălcările grave şi masive ale drepturilor omului ca urmare a politicii şi practicii de apartheid şi de discriminare rasială, a colonialismului, opresiunilor şi conflictelor armate, a discriminărilor pe criterii de rasă, religie, credinţe, opinii. Proclamaţia menţionează marea ruptură dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi care este un obstacol în calea respectului efectiv al drepturilor omului şi în rezolvarea problemelor urgente şi grave precum analfabetismul şi discriminările privitoare la femei. în fapt spune acest autor, Proclamaţia de la Teheran reflectă tendinţa stabilirii unei relaţii între drepturile omului şi problemele politice şi economice mondiale. în timp ce Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 face din individ figura centrală, Proclamaţia de te Teheran consideră mai întâi colectivitatea (grupul) ca victima masivelor încălcări ale drepturilor omului. S-a manifestat deci, în decursul a două decenii, o evoluţie de la o concepţie a drepturilor omului axată pe individ la o concepţie axată pe colectivitate. 2 2 2 . Unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi colective se impun. Clasificările nu sunt operaţii cu consecinţe numai teoretice, ci ele au importante consecinţe şi 178

implicaţii practice (regimul juridic aplicabil, garanţiile etc). Unele clasificări sunt rezultatul unei interesante şi vii evoluţii istorice, a unor condiţii economice şi sociale în care viaţa umană se desfăşoară. Aceste clasificări, lucru verificat în istoria instituţiei, s-au realizat pe diferite criterii şi pentru anumite scopuri, printre care şi acela de a pune într-o lumină deosebită anumite drepturi. Criteriul ştiinţific, verificat, al clasificării drepturilor cetăţenilor este cel al conţinutului acestora, ştiut fiind că este riscant să se dea o clasificare a drepturilor omului fondată pe greutatea sau importanţa lor. Se pune deci problema de a preciza ce criteriu ştiinţific se poate folosi pentru clasificarea drepturilor în drepturi individuale şi colective. Din opiniile exprimate ar reieşi drept criterii fie natura lor, fie realitatea că exerciţiul lor implică apartenenţa la un colectiv, participarea colectivului etc. Se pune deci accent pe posibilitatea de realizare a drepturilor, în ideea generoasă de a găsi noilor drepturi suport ştiinţific şi juridic. Aceste criterii nu au totuşi valoarea criteriului conţinutului drepturilor. în fond toate drepturile şi libertăţile omului sunt totodată atât individuale cât şi colective. Aceasta deoarece dreptul fundamental este prin natura sa juridică un drept subiectiv, iar dreptul subiectiv are eficienţă şi existenţă numai în cadrul unor raporturi ale subiectului de drept cu alte subiecte de drept (raporturi juridice). Drepturile subiective au importanţă şi valoare (teoretică şi practică) numai într-un context social-statal, într-o colectivitate Normele juridice şi deci drepturile şi obligaţiile individului (cetăţean, om) prezintă interes şi eficienţă numai într-o colectivitate, într-o societate care pentru a exista şi a se dezvolta îşi creează reguli şi structuri, între care cele juridice, dacă nu cumva sunt chiar decisive, au în orice caz o mare importanţă. De aceea omul nu se poate contrapune societăţii, dar nici nu trebuie topit, absorbit în aceasta. Relaţia trebuie corect văzută pentru că altfel există riscul ca un element să fie sacrificat. Or, individualitatea drepturilor pune în valoare universul omului, personalitatea sa. Iată de ce indiferent dacă este vorba de drepturile omului în general sau de drepturile cetăţenilor români, titularul dreptului sau al libertăţii nu poate fi o colectivitate, un grup social, ci este persoana fizică, omul, cetăţeanul român pentru cele prevăzute în Constituţie. Fiecare drept, fiecare libertate sunt individuale prin titularul lor. Pe de altă parte, nu pot fi puse pe acelaşi plan, mai bine zis nu pot fi considerate ca drepturi fundamentale cetăţeneşti dreptul popoarelor la autodeterminare sau la eliberare de sub jugul colonial. Acestea sunt principii degajate din normele dreptului internaţional, sunt drepturi ale popoarelor, naţiunilor, au o mare importanţă pentru drepturile omului dar nu trebuie identificate sau confundate cu acestea. Tendinţa de socializare (colectivizare) a 179

drepturilor omului trebuie privită la adevărata sa valoare şi eficienţă pentru ca o prea mare generalizare a drepturilor omului riscă să ducă la pierderea sensului şi rostului pentru care au fost proclamate. Nu se poate, bineînţeles, ignora interesul practic al drepturilor denumite „colective", mai ales în viaţa internaţională şi desigur nu se poate ignora legătura lor cu drepturile tradiţionale. Nu trebuie ignorată nici dezvoltarea în conţinut a unor drepturi tradiţionale şi nici apariţia unor drepturi noi. Acestea nu se contrapun drepturilor tradiţionale, nu au apărut în dauna acestora ci tocmai pentru dezvoltarea şi promovarea lor. Iar clasificările drepturilor nu trebuie să ducă la ierarhizarea lor, la contrapunerea lor sau la scăderea importanţei unora dintre ele. 223. Sintetizând, se impune menţionarea şi a unei clasificări a drepturilor cetăţeneşti, pe criteriul modului de realizare, în drepturi a căror realizare practică se poate înfăptui numai în colaborare cu alţii, cu o colectivitate umană şi drepturi individuale. Această clasificare este mai importantă desigur în dreptul internaţional, pe plan intern fiind o clasificare mai puţin juridică. Ea face legătura între drepturile colectivităţilor umane şi cele ale oamenilor. Ea exprimă legătura dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului. 224. Privitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se impune menţionată ideea în sensul căreia aceasta nu trebuie să fie interpretată ca o ierarhizare a lor. Toate drepturile omului (cetăţeanului) au aceeaşi importanţă. Este desigur cert că unele drepturi depind în realizarea lor de altele, că unele drepturi îndeplinesc şi funcţia de garanţii pentru celelalte, că drepturile economice şi sociale au un rol deosebit în realizarea dreptului la educaţie sau a libertăţilor social-politice. Lucrurile trebuie deci gândite şi teoretizate în ideea promovării şi protecţiei tuturor drepturilor. 2 2 5 . O altă caracteristică a drepturilor fundamentale este indivizibilitatea lor. Nici această caracteristică nu este înlăturată prin clasificarea drepturilor, deoarece clasificarea nu urmăreşte ruperea, divizarea drepturilor, ci dimpotrivă explicarea structurii interioare a sistemului unitar al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor. Ca atare, în teorie ca şi în practică, se impune să se acorde o importanţă egală drepturilor economice, sociale, culturale, civile şi politice.

180

unitar.

Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot

2 2 6 . Valorificând cele explicate până aici, folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, conţinut ce determină de altfel şi finalitatea acestor drepturi, vom clasifica drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români în mai multe categorii. O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice. în această categorie includem: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. în această categorie includem: dreptul la învăţătură; dreptul la ocrotirea sănătăţii; dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii; dreptul la grevă; dreptul de proprietate; dreptul la moştenire; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la căsătorie; dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. în această categorie includem: dreptul la vot, dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; secretul corespondenţei. In fine, a cincea categorie, este formată din drepturile garanţii, adică din acele drepturi care, prin conţinutul lor, joacă, în principal, rolul de garanţii constituţionale. în această categorie includem: dreptul de petiţionare; dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică. 2 2 7 . în legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această precizare se observă lesne că nu s-a men181

ţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către articolul 18(2) din Constituţie. Aşa cum se ştie însă, dreptul de azil nu este, în România, un drept al cetăţenilor români, ci el este un drept al cetăţenilor străini şi apatrizilor. Menţionarea sa în Constituţie este expresia valorii deosebite a acestui drept al omului, drept de îndelungată tradiţie. Apoi, cât priveşte ordinea categoriilor, precum şi ordinea enumerării drepturilor şi libertăţilor în fiecare categorie, ea nu trebuie interpretată ca o ierarhizare a acestora. Pe cât posibil am preferat ordinea nominalizării lor în Constituţie, de unde şi concluzia că această clasificare este perfectibilă şi nu o considerăm în afara unor rezerve de ordin ştiinţific. O menţiune aparte se impune în legătură cu egalitatea în drepturi a cetăţenilor, pentru motivul că nu este considerată aici o categorie distinctă de drepturi. Fără a intra în detalii vom observa că în literatura juridică, reflectându-se desigur starea constituţională, egalitatea în drepturi a cetăţenilor a fost considerată (şi probabil mai poate fi considerată) ca fiind fie: a) un principiu fundamental, b) o categorie de drepturi; c) un drept politic. în ceea ce ne priveşte, plecând desigur şi de la structura titlului II al Constituţiei, considerăm egalitatea în drepturi a cetăţenilor ca fiind un principiu fundamental pentru întreg domeniul examinat. Din examinarea Constituţiei putem nominaliza, în ideea realizării unui inventar util examinării ce o facem, următoarele drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale: 2 2 8 . Catalogul drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constituţia României 1. dreptul la viaţă (22) 2. dreptul la integritate fizică(22) 3. dreptul la integritate psihică (22) 4. libertatea individuală (23) 5. dreptul la apărare (24) 6. dreptul la libera circulaţie (25) 7. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (26) 8. inviolabilitatea domiciliului (27) 9. dreptul la învăţătură (32) 10. dreptul la ocrotirea sănătăţii (33) 11 dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (38; 39) 12. dreptul la grevă (40) 182

13. 14. 15. 16. 17. 18.

dreptul la proprietate (41) dreptul la moştenire (42) dreptul la un nivel de trai decent (43) dreptul la căsătorie (44) dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (45) dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (46)

19. dreptul la vot (34) 20. dreptul de a fi ales (35) 21. 22. 23. 24. 25. 26.

libertatea conştiinţei (29) libertatea de exprimare (30) dreptul la informaţie (31) libertatea întrunirilor (36) dreptul la asociere (37) secretul corespondenţei (28)

27. dreptul la petiţionare (47) 28. dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (48) 29. dreptul al azil (18) 2 2 9 . Catalogul îndatoririlor fundamentale prevăzute în Constituţia României 1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile (51) 2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (50) 3. îndatorirea de apărare a patriei (52) 4. îndatorirea de a satisface serviciul militar (52) 5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (53) 6. îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi (54)

183

Secţiunea a Vi-a PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE APLICABILE DREPTURILOR, LIBERTĂŢILOR ŞI ÎNDATORIRILOR FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMANI 2 3 0 . Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15 - 21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 49.

§.1.Universalitateadrepturi/or,libertăţilorşiîndatoririlor fundamentale 2 3 1 . Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" (art. 15 alin. 1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea garantate de Constituţie, dar aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi eforturile sale, în condiţiile

conferite de către ordinea constituţională, apropierea rezultatelor exercitării acestor drepturi. Constituţia oferă atât şansele cât şi mijloacele şi garanţiile necesare pentru ca cetăţeanul să le poată valorifica. Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare la drepturile omului. în aceste pacte plecându-se de la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului. Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.] Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului i care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea | drepturilor recunoscute în pacte". Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi,! libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. într-o viziune largă şi desigur corectă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor, pentru că pentru a avea| trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui deci eforturi. Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 din Constituţiei priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul regle-| mentării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi

§.2. Neretroactivitatea legii 2 3 2 . Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept| de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trc buie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul) motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicânc şi, bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ce avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează aceastî conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuito-j rul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în ca-| 185

drul ordinii de drept în vigoare. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul Civil art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul Penal, în art. 11 în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi, desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative. Alineatul 2 al art. 15 prevede numai excepţia legii penale mai favorabile. Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale căreia îi revine atribuţia interpretării general-obligatorii a legilor. Această ipoteză, însă, nu este în fond o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate, dacă nici nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică, în funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma interpretată le reglementează. Deci, prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată 1-a avut „tf/> initio". Orice act de aplicare a unei norme de drept presupune interpretarea ei prealabilă, spre a se stabili dacă este sau nu este aplicabilă situaţiei juridice avute în vedere. Interpretarea general-obligatorie asigură obligativitatea unei asemenea interpretări pentru a curma astfel conflictele de interpretare, produse sau posibile. De regulă, o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar aceasta - mai ales dacă este organul legiuitor - poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare - stricto semu - de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii. Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, vom consemna că alin. 2 al art. 15 marchează o transformare a unui principiu legal într-unui constituţional. Această transformare are importante semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi ac186

tualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.

§.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor 233. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie. Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem identifica trei aspecte şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii români, fără deosebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie reţinută de asemenea regula, rezultând din reglementările internaţionale, potrivit căreia nici o măsură luată în caz de pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la discriminări întemeiate numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările. 2 3 4 . Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă rea litatea că femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împli nirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor. De aceea femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii, de toate drepturile. Ele pot ocupa în con diţii egale cu bărbaţii orice funcţii, iar la muncă egală primesc un salarii egal cu al bărbaţilor. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii este ga rantată şi prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame, prin ocrotire! şi asistenţa acordată familiei. 187

235. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru liberate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României. Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu românii de toate drepturile şi libertăţile şi-şi asumă, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale. Cetăţenilor români de altă naţionalitate li se asigură folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba maternă, acces egal cu românii la toate categoriile de munci şi funcţii. Potrivit art. 6 (1) din Constituţie statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. 236. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.

§.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară 2 3 7 . Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fî ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea (însărcinarea) de deputat, senator, şef de stat, ministru este totuşi altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare cât şi ca 188

dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles ca mod de încetare. Pentru dreptul constituţional asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici în sensul strict al dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care operează. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reţinem că funcţiile şi demnităţile sunt într-o incontestabilă legătură fără însă a se confunda. Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 50 din Constituţie este obligatorie. Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate, etc), la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi dornicilierea pe teritoriul României. Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenie română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie. Dacă dubla cetăţenie este permisă de către lege, sunt însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie unică). Aşa văzute lucrurile, este clar că în ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice, care presupun prin excelenţă sfera guvernării, a exercitării autorităţii statale, interesul politic şi social nu poate admite dubla cetăţenie. O altă soluţie decât cea avansată de către alin. 3 al art. 16 ar fi în evidenta contradicţie atât cu îndeplinirea practică a unor asemenea funcţii şi demni taţi cât şi cu alte dispoziţii constituţionale. Astfel, art. 50 din Constituţie sta bilind că una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitate* faţă de ţară, în alin. 2 arată că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţi publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obliga ţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. Taţi de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii şi demnităţi pu blice de către persoane care ar avea dublă cetăţenie apare ca o imposibilităţi juridică, cumulul de fidelitate fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie con trară imperativului moral ce constituie esenţa de întotdeauna a regulilo dreptului constituţional. O persoană, oricât de obiectivă şi imparţială ar fi 189

ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate „aparţine" decât unui singur stat. în această calitate ea participă la luarea unor decizii în favoarea exclusivă a unui stat şi a comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau decizii având, prin excelenţă, caracter secret (în domeniul militar). Mai mult chiar, aceeaşi persoană participă la luarea de măsuri (hotărâri, decizii) în care interesele unui stat nu sunt convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetăţean ar fi, pe baza dublei cetăţenii. în fine, condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării, este şi ea o condiţie firească. Ea se practică în mai toate sistemele constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca funcţionar public. Totodată trebuie subliniat că, prevederile constituţionale se referă numai la funcţiile şi demnităţile, civile sau militare publice, de unde rezultă că în ce priveşte ocuparea unor funcţii private nu este condiţionată, de asemenea circumstanţieri ceea ce, desigur nu exclude alte reguli de protecţie, în măsura în care sunt necesare.

§. 5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiilelor 2 3 8 . Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. In temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această colaborare juridică. Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt desigur dependente de sistemul juridic, în care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional au importanţa lor. Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României. Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor României, nu-1 scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (ca de exemplu obli-

190

gaţia de a participa la anumite lucrări impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc nu poate reveni unei persoane pe timpul absenţei sale din ţară). Important este însă faptul că simpla absenţă din ţară nu-1 exonerează pe cetăţeanul român, de exemplu, de obligaţia de a satisface serviciul militar (afară de cazul în care s-ar încadra în excepţiile la care face trimitere art. 52 (2) din Constituţie sau de cea de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a copilului său minor, etc).

§.6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţiejuridică 2 3 9 . Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României. Astfel în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi; 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind că populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor şi străini şi apatrizi. Sistemul juridic şi desigur Constituţia, nu pot să nu recepteze această realitate şi să nu reglementeze, plecând de la categoria generală de om (sau fiinţă umană) statutul juridic al tuturor persoanelor fizice. în reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere: a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă); b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului român. Există, în toate sistemele constituţionale, regula potrivit căreia numai cetăţenii au drepturi politice (de a alege sau de a fi ales) pentru ca numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi Constituţia sau legile cer, ca o condiţie indispensabilă şi calitatea de cetăţean român. Este suficient să amintim că această calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de terenuri în România sau pentru ocuparea unei funcţii de magistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat 191

străin; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean. Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau locuiesc în România. Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi şi, bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare. Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român. 2 4 0 . în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic) şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români. în acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi extrădate. Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat. De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor în acest domeniu consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la asemenea crime. în fine, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-1 acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.

192

§ 7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România 241. Constituţia, prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România; 2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate; 3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Constituţia valorifică o regulă de tradiţie, care rezultă şi din constituţiile străine, precum şi din documentele juridice internaţionale şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi şi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura juridică se menţionează un singur caz în care această regulă universală azi nu este aplicabilă şi anume între Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasi-singular, este desigur explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii. 242. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este „un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat" (Grigore Geamănu). Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient. Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a instrumentelor juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest domeniu şi desigur a legislaţiei româneşti. Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţie şi, am putea spune, universal recunoscute de sistemele şi practicile juri193

dice. Astfel nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante etc. Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de arme, traficului de stupefiante, terorism, genocid, etc. 243. Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi art. 111, 112 şi 117 Cod penal). Aşa cum se arată de altfel în literatura juridică, măsura expulzării se ia de regulă pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin. în dreptul internaţional s-au*stabilit totuşi unele reguli privind expulzarea în sensul că executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei. în mod firesc aceste reguli, în măsura în care sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România este parte, fac parte din dreptul intern (potrivit art. 11 din Constituţie) şi sunt aplicabile în domeniul expulzării. 2 4 4 . Constituţia stabileşte prin art. 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel Codul penal român în art. 9 stabileşte şi el că extrădarea „se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea. 245. Unele explicaţii sunt necesare în legătură cu ultimul alineat al art. 19 din Constituţie, care stabileşte că numai justiţia poate hotărî extră194

darea sau expulzarea. Vom observa că în istoria acestor două instituţii, decizia a revenit autorităţilor administrative, limitarea controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce priveşte expulzarea prin aceea că ea răspunde în general unor motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului. Aşa cum am remarcat deja, faţă de realitatea că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăţi fundamentale, este normal ca justiţia să decidă, pentru că în structura şi sistemul Constituţiei României justiţia este unul din garanţii (poate cel mai puternic şi mai eficient) al drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Iar potrivit art. 18 din Constituţie cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Credem că nu este lipsită de interes menţionarea art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (ONU, 13 decembrie 1985) care stabileşte că „un străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de către autoritatea competentă, sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă".

§.8.Prioritateareglementărilorinternaţionale 246. Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale. 2 4 7 . Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte. Este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 din 195

Constituţie stă în ataşamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acest document de început şi de referinţă în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în proclamarea şi protecţia drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de cele două pacte şi anume Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice (adoptate şi deschise semnării, ratificării şi adeziunii la 16 decembrie 1966, ratificate de către România în 1974 şi intrate în vigoare la 3 ianuarie 1976 şi respectiv 23 martie 1976), în textul articolului 20 s-a menţionat şi cuvântul pactele. 2 4 8 . Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratatele ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii. Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica lor posibilă şi previzibilă. în domeniul drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit care presupun colaborarea între state şi care se vor realiza prin tratatele internaţionale. Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei (art. 54 şi 55), Spaniei (art. 10, 11, 93, 96) care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei (art. 24, 25, 150), desigur în formulări specifice şi nuanţate. 249. Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificil de depăşit să se folosească procedeul rezervelor sau declaraţiilor. O problemă ce se poate ridica în legătură cu art. 20 din Constituţie este aceea de a şti care-i soluţia în cazul în care unele reglementări interna196

ţionale ar contraveni Constituţiei? Sub acest aspect câteva exemple din dreptul comparat sunt interesante. Astfel Constituţia Franţei, în art. 54 prevede că „Dacă Consiliul Constituţional, sesizat de către Preşedintele Republicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele uneia sau alteia dintre adunări, a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei". Iar Constituţia Spaniei prevede în art. 95 că „încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia". Sub acest aspect art. 20 din Constituţia României tace. Cum trebuie explicată o asemenea tăcere? Este clar că supremaţia Constituţiei, ocrotită explicit prin art. 51, nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale. Arătam că în sistemul dreptului românesc, prevederile tratatelor internaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice deasupra prevederilor Constituţiei. De aici rezultă obligaţia constituţională pentru autorităţile competente în negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale de a observa concordanţa lor cu Constituţia. Dacă prevederile unor tratate internaţionale ce se negociază conţin asemenea prevederi, ratificarea lor se poate face fie cu rezervele corespunzătoare, fie numai după ce Constituţia este revizuită potrivit art. 147 şi 148.

§.9. Accesul liber ta justiţie 2 5 0 . în sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii. Raportarea activităţii judecătoreşti numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de judecată printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, etc. Potrivit acestui principiu oricine are acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. El permite accesul la justiţie pentru apărarea ori197

cărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi. 2 5 1 . S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenul interese? Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi statului de drept. Articolul 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării respective şi va fi constatat prin hotărârea judecătorească. Folosind exprimarea interese legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime. 2 5 2 . Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c) din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.

§ 10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi 2 5 3 . Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) arăta prin art. 4 că „Libertatea constă în a putea 198

face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege". De asemenea, din cele două pacte internaţionale rezultă, pentru legislaţiile interne, posibilitatea limitării sau restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. în pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate într-un text unic. Ele se regăsesc, formulate la anumite drepturi şi libertăţi, în funcţie de conţinutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi, etc; sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. De asemenea, din pacte rezultă că limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică, că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi poliţiei. în fine, pactele internaţionale stabilesc că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor comportă obligaţii şi responsabilităţi speciale. Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un unic articol. Astfel art. 49, permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus. Constituţia limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situaţii clar definite şi de o incontestabilă importanţă. Aceste situaţii nominalizate de către art. 49 implică apărarea unor valori sociale şi umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menţionate. în fine, art. 49 impune încă alte două condiţii, care desigur sunt cumulative şi anume ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

199

Secţiunea a Vll-a INVIOLABILITĂŢILE §.1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul laintegritatepsihică 2 5 4 . Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic. Dreptul Ia viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei". Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru că el are mai multe accepţiuni. într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. în această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întreg sistemul constituţional. Art. 22 din Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu 200

moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit. Prin aceste dispoziţii Constituţia realizează o corelare indiscutabilă cu Protocolul facultativ la Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de către România fără rezerve. Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nici o excepţie nefiind posibilă. 255. Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, în condiţiile art. 49 din Constituţie (de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc). 2 5 6 . Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. 2 5 7 . Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul internaţional relativ ia drepturile civile şi politice 201

(art. 7), şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984). Această Convenţie defineşte tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană 1-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit. Acest termen nu cuprinde durerea sau suferinţele rezultând unic din sancţiunile legitime, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare şi orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortură, aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicţia lor. Articolul 22 (3) din Constituţia României realizează o corelare clară şi eficientă cu aceste instrumente juridice internaţionale. 2 5 8 . Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice cât şi faţă de ceilalţi cetăţeni. Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu cât priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa, integritatea fizică şi integritatea psihică a persoanei. Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la aceasta.

§.2.Libertateaindividuală 2 5 9 . Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut complex. Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, de pe o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie 202

în slujba cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume cea de libertate individuală şi siguranţa persoanei. Aceste două noţiuni nu sunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt şi trebuie folosite şi explicate împreună. Exprimarea constituţională este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie reglementate nu numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi indivizibile, ci şi fiecare în parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o libertate, astfel încât prin simpla nominalizare s-o identifici fără reţineri, deşi practicile constituţionale în acest domeniu al drepturilor din prima generaţie sunt îndelungate şi edificatoare. 260. Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja libertatea omului. Este interesant în acest sens ceea ce spunea unul din raportorii la proiectul Codului penal francez din 1807, în sensul că exercitarea libertăţii individuale „este pentru omul trăind în societate primul dintre toate bunurile, cel a cărui conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanţii şi legea trebuie deci să o protejeze şi să o apere cu o atenţie religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniştrilor şi agenţilor lor". Pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de notorietate şi anume că libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că ea urmează a se realiza în coordonatele impuse de către ordinea constituţională sau mai pe larg de ordinea de drept. încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie, la represiune. Aceasta implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări. 261. Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când este cazul)*sunt şi trebuie să fie, la rândul lor condiţionate şi clar delimitate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Intervine astfel no203

ţiunea de siguranţă a persoanei care exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii (de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară. Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. 262. Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări şi anume că acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute de lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Prin procedura prevăzută de lege, urmează să înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă totodată legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile cât şi procedurile. în orice caz legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor, va trebui să aibă în vedere că potrivit art. 1 (3) din Constituţie demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori suplimentare şi sunt garantate.

2 6 3 . Percheziţia este o măsură reglementată în Codul de proce-

dură penală în capitolul denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris... tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală". Prin ea însăşi percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei în accepţiunea pe care am formulat-o mai înainte. De aceea percheziţia se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să adăugăm că revine procedurii penale stabilirea de reguli, până la detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor. 204

264. Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. Cât priveşte regulile ce rezultă din chiar textul Constituţiei ele se referă la faptul că reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege; nu poate depăşi 24 de ore; implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii; implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat. în legătură cu durata maximă a reţinerii care nu poate depăşi 24 de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin şi o oră şi cinci ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică juridic răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci ea nu era necesară. Desigur este rolul legislaţiei procedural-penale să detalieze procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-1 ocupe evidenţele strict necesare. 265. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai magistratul. Coroborând alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate dispune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces care poate dura şi durează mai ales în cauzele mai complicate. De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori 205

practicată. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare alineatul (4) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă. 266. Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe, probatorii, care pot dura în timp, fiind necesară şi prelungirea stării de arest a celor implicaţi (sau a unora). De aceea Constituţia permite prelungirea arestării dar numai cu aprobarea instanţei de judecată. Această dispoziţie este deosebit de importantă pentru siguranţa persoanei, pentru că asupra stării sale de libertate decide o autoritate judecătorească, după o procedură jurisdicţională căreia îi sunt aplicabile toate regulile clasice ale justiţiei, în care motivarea hotărârii nu poate lipsi. De altfel ea urmează unei alte garanţii, prevăzute în acelaşi alineat, care permite arestatului să se plângă unui judecător cu privire la legalitatea arestării. Judecătorul este obligat nu numai să soluţioneze plângerea, ci şi să pronunţe o hotărâre motivată. 267. Constituţia stabileşte şi alte reguli, unele comune reţinerii şi arestării, iar altele numai în legătură cu arestarea. Deoarece atât reţinerea cât şi arestarea privesc libertatea individuală ele se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de respect a libertăţii şi siguranţei persoanei şi ea are dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atât de grave şi care desigur o privesc. De aceea Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive, prima privind timpul de comunicare şi a doua privind limba în care se face această comunicare. Astfel autoritatea care efectuează reţinerea sau arestarea, are obligaţia constituţională de a comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori, a unor discuţii, deseori obositoare şi iritante. Cât priveşte limba în care se face comunicarea ea este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar, şi acest lucru este esenţial, numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. învinuirea este deja un mare pas spre formularea culpabilităţii şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze. Avocatul devine practic un garant al siguranţei persoanei, el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul său este confruntat. 206

Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este obligatorie, de aceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este atât de clară şi desigur imperativă încât nu admite nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind, o gravă încălcare a Constituţiei. 268. Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin existenţa unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, spune Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie, în mod obligatoriu, eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor. Regula de mai sus cuprinde de fapt obligaţia pentru autoritatea publică a elibera persoana reţinuta sau arestată. Constituţia însă permite şi eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, pe care am denumit-o o regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. 2 6 9 . Trimiterea în judecată penală a unei persoane, trebuie să se facă, pe cât posibil, în stare de libertate. Cererea de punere în libertate a persoanei trebuie să fie soluţionată numai de către autorităţile judecătoreşti. Liberarea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două condiţii: controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar ca şi cauţiunea sunt două instituţii procesual penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată. Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale. 270. în fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale, de mare tradiţie în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar şi anume cea privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei.

207

§.3. Dreptul la apărare 2 / 1 . Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale. Dreptul la apărare într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului, în această accepţiune largă se include şi posibilitatea folosirii avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alineatul (2) insistă cu privire la acest aspect. Prima regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat. Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-1 poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori, sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui deci să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. De altfel, aşa cum am explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituţie - art. 23 (5) - în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unui avocat în momentul comunicării învinuirii.

208

§.4. Dreptul la liberă circulaţie 272. Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii, stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc. De altfel chiar Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă sunt: prevăzute de lege; necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice; compatibile cu celelalte drepturi recunoscute. Exercitarea acestui drept poate fi astfel condiţionată prin lege dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti. Fiind un drept constituţional nou pentru sistemul juridic românesc nu sunt lipsite de interes câteva aspecte din dreptul comparat. Astfel: Constituţia Spaniei reglementând libera circulaţie arată că acest drept nu va putea fi limitat pentru motive politice sau ideologice (art. 19); Constituţia Suediei asigurând libertatea de deplasare în interiorul Suediei şi de a o părăsi (capitolul II, art. 8) permite limitări prin lege, numai pentru a răspunde scopurilor acceptate într-o societate democratică şi cu condiţia ca aceste limitări să nu se fundamenteze pe opinii politice, religioase, culturale sau altele analoage (capitolul II, art. 12); Constituţia Olandei, prin art. 2 alin. 4 prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi ţara, în afara cazurilor prevăzute de lege. 273. în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme

"Si

' SUCEAVA

a,

7L I

concrete de soluţionat. Această subliniere a textului dă o claritate deosebită regulii constituţionale, localităţi fiind cele desemnate ca atare prin legile româneşti, înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar posibilă) că textul permite stabilirea domiciliului pe un pisc de munte singuratic sau într-un punct geografic pe care persoana şi l-ar putea imagina şi alege în mod discreţionar Nu este inutil a adăuga că libera circulaţie în sensul pe care-1 discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea, etc. 274. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop. 2 7 5 . în fine trebuie să adăugăm că reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea frontierelor, şi în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor ci dimpotrivă ca norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. Bineînţeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri abuzive sau şicanatorii dreptul omului la libera circulaţie.

£5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private . Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă. 210

Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată - pe care în mod firesc nu le defineşte. Aceasta pentru simplul motiv că dispoziţiile constituţionale nu dau definiţii, nu clasifică, acestea fiind de domeniul ştiinţei dreptului. Dar trebuie să observăm că o definire a acestor trei noţiuni este dificilă, ele fiind trei noţiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămânând în sarcina autorităţilor care operează cu ele în cazurile concrete şi într-un context determinat. Apoi aceste trei noţiuni deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru care au trebuit menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţa familială se înţelege privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei), viaţa intimă şi viaţa privată, sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta pentru că viaţa intimă este, prin ea însăşi privată, iar viaţa privată poate fi, prin ea însăşi, intimă. 2 7 7 . Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei. Se consideră de asemenea că este un atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o persoană, fără consimţământul acesteia, aşa cum procedează unii fotografi de presă care utilizează teleobiective pentru a surprinde scene din viaţa particulară a unor politicieni sau actriţe şi a le specula. 278. Intră de asemenea în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. în Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate a fiecăruia asupra imaginii sale. Tot aici tribunalele au stabilit că publicarea 211

imaginii unui minor se poate face numai cu consimţământul său precum şi cu cel al titularului puterii părinteşti. Este de asemenea interzisă şi desigur sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor. Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui drept nu este un lucru simplu. Astfel Curtea din Paris (tribunal) a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţământul acestuia. 2 7 9 . Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este de fapt un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional acest drept era încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit. Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) arăta că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai mult căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi. Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare explicit în legislaţii mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternităţii. în timp această libertate a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o nouă etică), transsexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. în temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări so212

ciologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şi în art. 7 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi care interzice în special „ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice". în mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. Fără a intra în detalii în această privinţă, vom menţiona, printre alte limitări: examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinările obligatorii. 2 o U . Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate). Cât priveşte constituţiile străine putem cita pe cea a Spaniei care prin art. 18 (1) garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la intimitate personală şi familială şi la propria imagine", pe cea a Olandei care prin art. 10 arată că orice persoană are dreptul „la respectarea vieţii sale private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi. Legea va stabili reguli în vederea protecţiei vieţii private cu privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".

213

§ 6. Inviolabilitatea domiciliului 281. Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art. 25 din Constituţie privind libera circulaţie. Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi în intitule-ul său articolul 27 marchează acest drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte. Trebuie să avem în vedere că în dreptul constituţional (şi în cel public în general) noţiunea de domiciliu are o accepţiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. în dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil cât şi reşedinţa unei persoane fizice. Această accepţiune largă este utilizată şi în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal In dreptul constituţional prin domiciliu se înţelege de fapt locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi familia sa (desigur dacă are o familie). El cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana fizică ci şi dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele. în unele situaţii însă şi în dreptul constituţional se utilizează conceptul de domiciliu ca în dreptul civil (vezi de exemplu, ocuparea funcţiilor publice). 2 8 2 . Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată) De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativă a dispoziţiilor sale, Constituţia utilizează şi noţiunea de reşedinţă. 283. Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogato214

rie, este Situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2 literele a, b, c şi d din Constituţie. Este lesne de observat că domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice sunt clar şi solid ocrotite prin Constituţie. Această protecţie constituţională este firească deoarece domiciliul şi reşedinţa sunt adăpostul persoanei şi a familiei sale, ele permit desfăşurarea vieţii familiale, intime şi private, iar ocrotirea lor este consecinţa naturală a ocrotirii individului. 284. Prin alin. 2 textul constituţional urmăreşte limitarea situaţiilor în care prin lege se poate deroga de la principiul constituţional de bază în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. Examinând aceste situaţii putem observa că acestea sunt necesare, legale şi excepţionale. Juridiceşte ele exprimă realitatea că inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută. Inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărarea siguranţei naţionale, ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă, pentru aplicarea ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţiile domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia. 285. Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora | de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. în aceste situaţii fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie în anumite condiţii cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ. în asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia | 215

privind viaţa, integritatea sau bunurile unei persoane. De asemenea se mai poate pătrunde în locuinţa unei persoane, fără învoirea acesteia şi pentru salvarea unei persoane care a încercat să se sinucidă sau a unei persoane accidentate sau, bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte, comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate. in legătură cu derogările prevăzute în alin. 2 trebuie să observăm că ele sunt limitative. Nici o lege nu va putea introduce alte derogări," indiferent de motivaţia care s-ar invoca. 2 8 6 . Având în vedere implicaţiile juridice, morale dar şi sociale ale percheziţiilor, Constituţia consacră acestora două alineate distincte. Intr-unul dintre alineate (3) este stabilită autoritatea competentă a le ordona precum şi procedura de efectuare. Autoritatea competentă a ordona este numai magistratul, adică numai judecătorul sau procurorul. Prin termenul exclusiv dispoziţia constituţională înlătură orice altă posibilitate de interpretare. Cât priveşte procedura, se lasă legii posibilitatea de a o stabili, ştiut fiind că regulile procedurale nu pot aduce atingere substanţei dreptului. într-un alt alineat (4) textul constituţional interzice percheziţiile în timpul nopţii, în afară desigur de situaţiile flagrantului delict. Cât priveşte aceste dispoziţii ele se explică prin aceea că o acţiune a autorităţilor publice, legală desigur, trebuie să se efectueze ziua, o percheziţie efectuată noaptea producând prin ea însăşi efecte nedorite cât priveşte nu numai persoana în cauză ci şi familia acesteia, eventual vecinii. De aceea textul constituţional le interzice. Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regulă diferit şi ca atare, în asemenea situaţii interesul justiţiei (în sensul cel mai larg) are prioritate. Alineatul (4) nu defineşte desigur expresia în timpul nopţii. O constituţie nici nu-şi poate propune aşa ceva. Din punct de vedere juridic însă problema se pune şi prin urmare va reveni legii obligaţia de a stabili (prin ore) diferenţa dintre în timpul zilei şi în timpul nopţii. Legea va trebui să aibă în vedere desigur şi dimensiunile astronomice ale acestor noţiuni precum şi deviaţiile orare din timpul unui an calendaristic, în situaţia în care există un orar de iarnă şi un orar de vară. Important este însă de reţinut că autorităţile publice competente nu pot efectua nici o percheziţie în timpul nopţii, în afara flagrantului delict. Trebuie de asemenea precizat că ultimul alineat al art. 27 se referă la percheziţiile domiciliare. Acest text limitează totodată, în timp şi percheziţiile efectuate asupra unei persoane care se află fie la domiciliul sau reşedinţa sa, fie legal la domiciliul sau reşedinţa altuia. 216

Secţiunea a Vlll-a DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-ECONOMICE ŞI CULTURALE

§. 1. Dreptul la învăţătură 287. Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc). Acest conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi bineînţeles legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie astfel organizat încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competenţă profesională şi interzicerea discriminărilor sau privilegiilor. 288. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu. 217

289. în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la învăţătură se va putea realiza. Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de învăţământ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există două categorii de instituţii de învăţământ, de stat şi particulare. Trebuie observat că introducerea instituţiilor particulare de învăţământ este, s-ar putea spune, o noutate pentru sistemul constituţional românesc. Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi. Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia universitară. Din acest principiu constituţional rezultă obligaţii pentru legiuitor în reglementarea mai ales a funcţionării instituţiilor de învăţământ. Autonomia universitară permite învăţământului superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă, educativă şi ştiinţifică. 2 9 0 . Dreptul la învăţătură, mai mult decât alte drepturi şi libertăţi implică obligaţii şi prestaţii materiale din partea statului. în afara obligaţiunilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la învăţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii Anumite explicaţii se impun. Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit şi, am spune, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. De mare interes cât priveşte gratuitatea învăţământului sunt şi prevederile art. 13 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale care practic recomandă gratuitatea în toate formele de învăţământ Prin exprimarea potrivit legii dispoziţia constituţională permite, cum este şi firesc, stabilirea unor criterii şi condiţii care să valorifice principiul la adevărata sa valoare juridică şi morală. 2 9 1 . O mare componentă a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul religios. în acest domeniu Constituţia stabileşte două reguli, una 218

privind învăţământul religios organizat de culte şi a doua privind învăţământul religios în şcolile de stat. Prima regulă asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii conştiinţei Cât priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul prevede că este organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art 29 din Constituţie într-o asemenea viziune legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. 2 9 2 . Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune acest principiu şi în domeniul învăţământului, dar pentru a valorifica şi alte reguli în acest domeniu, dispoziţiile constituţionale stabilesc câteva reguli Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară învăţământul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească. Constituţia ia însă în considerare şi realitatea că în România există şi cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi. germani, lipoveni, armeni etc Aceşti cetăţeni români au, potrivit art 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase Mai mult, potrivit Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C S C E (1990) „Statele participante se vor strădui să garanteze că persoanele care aparţin minorităţilor naţionale, independent de faptul că ele vor trebui să înveţe limba sau limbile oficiale ale statului respectiv, să aibă posibilitatea să înveţe limba lor maternă sau să fie instruite în această limbă, precum şi, dacă este posibil şi necesar, să o utilizeze în raporturile lor cu autorităţile publice, conform legislaţiei naţionale în vigoare". Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa Hmba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă Legea urmează să stabilească modalităţile de exercitare a acestor drepturi. Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns legată de libera circulaţie nu numai a oamenilor ci şi a 219

ideilor, a informaţiilor. Aceasta presupune şi o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învăţământul să se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională, desigur în condiţiile legii.

§.2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii 293. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României, îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitate socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Preluând marile idei din Pact, art. 33 formulează, într-un conţinut complex şi cuprinzător acest drept sub denumirea de drept la ocrotirea sănătăţii. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. Aşa cum rezultă din prevederile instrumentelor juridice internaţionale în acest domeniu, realizarea acestui drept implică obligaţiile şi eforturile statului pentru: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului înconjurător şi ale igienei industriale; profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii, crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală etc. 294. Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 33 stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale. 220

§.3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii 295. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 38 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Se ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă ar fi de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, am spus-o deja, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul şi libertatea nu se diferenţiază. Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai semnificativă în privinţa conţinutului acestui drept, conţinut complex, pentru că evocă ideea existenţei şi a unor obligaţii corelative libertăţii persoanei. De altfel chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, foloseşte exprimarea de drept la muncă (vezi art. 6) şi acest lucru nu este întâmplător, pentru că acest Pact stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare. Mai mult, multe constituţii consacră dreptul şi obligaţia de a munci. Astfel Constituţia Franţei stabileşte că fiecare are îndatorirea de a munci şi dreptul de a obţine un serviciu (preambulul Constituţiei din 1946 care este parte integrantă a celei franceze actuale), Constituţia Spaniei stabileşte că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art. 35). Desigur obligaţia de a munci poate fi considerată o obligaţie morală, dar exprimările constituţionale evocă importanţa vitală a muncii pentru orice societate organizată în stat. 2 9 6 . Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. într-o asemenea viziune, dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil. Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective. 297. Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăţi fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertăţii persoanei, 221

ca drept natural. Constituţia, consacrând aceste libertăţi, dă fiecărui om posibilitatea de a-şi alege el profesia şi desigur de a-şi alege el locul de muncă. Asemenea alegeri sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi desigur de voinţa celor interesaţi. Problema este, evident, mult mai complexă şi mai complicată atât în teorie cât şi în practică, toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale sănătoase, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, acesta asigurând eficienţă şi bunăstare. Interesant de reţinut este însă faptul că statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul său social în realizarea acestor componente ale dreptului la muncă. De altfel Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale prin art. 6 prevede că statele părţi recunosc dreptul la muncă şi că acesta cuprinde dreptul pe care-1 are orice persoană de a obţine posibilitatea de a-şi procura cele necesare vieţii sale printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, precum şi că statele părţi vor lua măsurile corespunzătoare pentru asigurarea acestui drept. Măsurile pe care fiecare stat le va lua în vederea asigurării deplinului exerciţiu al acestui drept - spune tot Pactul - trebuie să cuprindă orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice fundamentale. 298. Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu. Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele. Textul constituţional adaugă „precum şi ale situaţii specifice" prin aceasta exprimându-se caracterul receptiv, deschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii. 299. Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore. 222

în mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. în stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe aspecte. Mai întâi că, tradiţional legislaţiile multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile sâ fie folosite pentru odihnă, recreere, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare a orelor unei zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita de 8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească. Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau săptămânii) este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formularea cel mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea, tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate, alte asemenea activităţi). Ar fi absurd ca un salariat sâ oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă (un pilot care dirijează un avion de cursă lungă) şi acest lucru explică formularea constituţională în medie 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel care angajează şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura muncii, care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite. Dispoziţiile constituţionale privitoare la durata normală a zilei de muncă receptează practic obligaţiile ce rezultă din art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile printre care repaosul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii, concedii periodice plătite, remuneraţia zilelor de sărbătoare. 3 0 0 . Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte) de muncă. încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.

223

301. în fine, art. 38, garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii cât şi caracteiul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. 302. Am explicat că dreptul la muncă implică libertatea alegerii profesiei precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi că din punct de vedere juridic el nu este şi o obligaţie. Mai mult, dreptul la muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o (sau nu a acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu 1-a ales sau acceptat liber. De aceea Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, în contextul libertăţilor individuale, arată că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea fi constrâns să îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie (art. 8). Pactul adaugă că privitor la interzicerea muncii forţate, aceasta nu trebuie interpretată ca interzicând, în ţările unde anumite crime pot fi pedepsite prin detenţie combinată cu munci forţate, executarea unei pedepse de muncă forţate hotărâtă de către un tribunal competent. De asemenea Pactul stabileşte ce nu este muncă forţată sau obligatorie. 303. Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 39 ce nu constituie muncă forţată. Astfel nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Aceste prevederi constituţionale privesc obiectorii de conştiinţă. Dacă religia pe care o persoană o practică îi interzice îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar (portul sau folosirea armelor de foc, de exemplu), respectul libertăţii religioase impune scutirea persoanei de asemenea obligaţii. în locul serviciului militar obligatoriu, această persoană va fi obligată să presteze alte activităţi similare. De altfel art. 52 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

224

Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor Ia situaţiile create de calamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii care pun în pericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie. Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.

§.4. Dreptul la grevă 304. Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept socialeconomic, cât şi un drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme. Ca drept fundamental cetăţenesc, dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Fiind un important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi de viaţă, dreptul la grevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu uitat, aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea sa. Constituţia României reglementează în art. 40 dreptul la grevă. Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea prin constrângere (obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de asociere şi mai ales cu asocierea în sindicate. De altfel este uşor de observat că potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar potrivit art. 40 (1) greva are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia) trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor. 305. Examinând art. 40 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi, că dreptul 4a grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 40 şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Cât pri225

veste scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând lucrurile sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese. în general sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice cum li se spune. Din Constituţie nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice. 3 0 6 . Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, responsabilităţile, etc. Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Reglementările juridice din acest domeniu au cunoscut în sistemele constituţionale mari variaţii în timp. Deseori se consideră că, greva funcţionarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de^ serviciu public şi mai ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte. Este interesant aici de observat şi reglementările internaţionale sau cele din alte state. Astfel Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8 reglementând libertatea sindicală şi dreptul la grevă stabileşte că acest articol „nu împiedică de a supune restricţiilor legale exerciţiul acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice". Constituţia Spaniei prin art. 28 alineatul 2 recunoaşte lucrătorilor dreptul la greva pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea „reglementând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare pentru a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii". Cât priveşte Constituţia noastră, ea prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Este deci în competenţa legiuitorului identificarea şi nominalizarea serviciilor esenţiale care trebuie să funcţioneze în orice condiţii şi de a stabili măsurile ce se impun în acest sens.

§.5. Dreptul de proprietate 3 0 7 . Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fie226

cărui cetăţean. în conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres definite şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite. 308. Constituţia României în art. 41 garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin art. 41. Chiar textul constituţional stabileşte o asemenea limită atunci arată că numai cetăţenii români pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine reglementări privitoare la expropriere şi la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice. Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată şi anume: existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri. Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile. Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în situaţiile art. 41 (4), ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. 3 0 9 . Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 40 (7,8), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult. Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur în situaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi confiscate în condiţiile legii. In fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie. Aşa trebuie explicate prevederile art. 41 (6) în sensul cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei 227

vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

§. 6. Dreptul la moştenire 3 1 0 . în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 42 din Constituţie care stabileşte că„Dreptul la moştenire este garantat".

§. 7. Dreptul la un nivel de trai decent 3 1 1 . Art. 43 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. El este, în mare măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti nu numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin eforturile colective ale comunităţii internaţionale. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială corespunzătoare. Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolul cooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la adăpost de foame şi mizerie. în acest sens, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale consideră că statele vor trebui să adopte, individual şi prin cooperare internaţională măsuri şi programe pentru: îmbunătăţirea metodelor de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea 228

sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale; pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare. Formularea constituţională permite luarea tuturor acestor măsuri, asigură receptivitatea la elementele noi ce pot apărea în acest domeniu, permite atât cooperarea internaţională cât şi colaborarea dintre autorităţile statale şi alte asociaţii neguvernamentale etc. 3 1 2 . Art. 43 din Constituţie nominalizează anumite domenii în care cetăţenii au drepturi, domenii care într-o viziune juridică largă sunt cuprinse sau au contingenţă cu conceptul de nivel de trai decent. Această nominalizare cuprinde: dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege. Textul permite legii să identifice şi să nominalizeze şi alte asemenea forme prin care anumite categorii de persoane să primească asistenţă socială.

§.8. Dreptul la căsătorie 313. Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Art. 44 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. In al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea femeii şi bărbatului. 3 1 4 . Egalitatea soţilor este de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex. 315. în fine se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie con229

stituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare este firească faţă şi de dispoziţia constituţională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. Iar această regulă valorifică principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de naştere, principiu prevăzut în cele două pacte internaţionale relative la drepturile omului. 3 1 6 . Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase. Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci când se desfăşoară, ca un lucru firesc în exercitarea libertăţii religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile. De aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase de a constata dacă cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit legii.

§. 9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă 3 1 7 . Art. 45 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate. în această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii etc. Deci multe articole care consacră drepturi şi libertăţi cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Art. 45 însă dă contur unui drept sinteză, care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.

230

318. Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor constatări. a) Art. 45 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert. b) Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutul chiar a unor dispoziţii constituţionale. Am arătat deja că potrivit art. 38 tinerii au dreptul la măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult chiar alineatul (4) din art. 45 din Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici într-un caz sub 15 ani. c) Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. în primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe şi unde obligaţiile statului sunt clar concretizate în acest sens se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi a posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială. 319. în al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. In acest sens se interzice exploatarea minorilor. Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul 3 din Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale potrivit cărora copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale. De asemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. In fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

231

§.10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială 3 2 0 . Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 46 din Constituţie.

Acest drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

232

Secţiunea a IX-a DREPTURILE EXCL USIV POLITICE 3 2 1 . în această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea, mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. în această categorie, a drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor. Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile electorale se cercetează, tot ca drept politic propriu-zis şi dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor. Drepturile electorale sunt: dreptul la vot prevăzut de art. 34 din Constituţie şi dreptul de a fi ales prevăzut de art. 35 din Constituţie. Analiza conţinutului acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.

233

Secţiunea a X-a DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE SOCIAL-POLITICE

§.1.Libertateaconştiinţei 3 2 2 . într-o accepţiune largă libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă - ca parte a acestei libertăţi - a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. în această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc şi teorii şi exprimări juridice, rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. în formularea conceptului juridic de libertate a conştiinţei şi mai ales în înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este lipsită de interes menţionarea celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi se mai pot susţine încă. Astfel dacă într-o concepţie se considera că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. în fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă largă cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă. 323. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de 234

a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi". Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează - din punct de vedere juridic - un singur drept, o singură libertate. Sunt interesante în acest sens şi formulările din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice care în art. 18 consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi pe care-1 „defineşte" ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri, practici şi învăţământ. 3 2 4 . Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea „comandă" existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor. Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o concepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare. 3 2 5 . în general concepţiile despre lume sunt teiste sau ateiste. Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile sale. Orice constrângere este o încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil este o schilodire a spiritului uman. De aceea Constituţia stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. 3 2 6 . Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. In mod firesc creşterea şi educaţia copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele şi actele, pentru atitudinile copiilor lor minori. In acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaîu, libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia 235

stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. 327. Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. In ce priveşte cultele religioase trebuie să observăm că termenul cult, are două accepţiuni, într-o accepţiune prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua ritualul practicat. în ambele accepţiuni însă cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult) cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai spune Constituţia, această libertate de organizare se realizează în condiţiile legii. Urmează deci ca o lege să stabilească aceste condiţii. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va putea afecta libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care să facă efective toate dispoziţiile constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. De altfel, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. 3 2 8 . Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor dintre stat şi culte. în legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menţionăm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi practică trei mari formule: a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă; b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă; c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii şi, evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exerciţiul cultelor să nu tulbure ordinea publică. Constituţia României consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate. 329. O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau expresia juridică priveşte raporturile dintre religii (culte). Problemă de mare importanţă, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată şi deseori arzândă, problema relaţiilor dintre religii îşi găseşte o rezolvare juridică în concordanţă cu prevederile marilor instrumente internaţionale în materie. 236

De aceea, garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

§.2. Libertatea de exprimare 3 3 0 . Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Aceasta pentru simplu motiv că atâta timp cât rămân în universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de alţii, de către ceilalţi, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat natural de indiscreţia semenilor. Maşina de citit gândurile este încă o ipoteză de lucru, dar inventarea sa va trebui apreciată, fără îndoială, mai mult ca cel mai crud inamic al libertăţii de gândire decât ca o mare realizare ştiinţifică. Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Astfel cum este reglementată constituţional libertatea de exprimare este o libertate cu un conţinut complex. Văzută în complexitatea conţinutului său juridic, libertatea de exprimare este una din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, o libertate de tradiţie, cunoscută fie sub această denumire fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvântului, libertatea presei. Expresia libertatea de exprimare este desigur mai semnificativă, mai cuprinzătoare. •531. Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi mijloace se poate realiza un asemenea lucru. în legătură cu primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât şi imposibilitatea nominalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina 237

şi realiza, fantezia umană fiind nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător. 3 3 2 . Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect) formularea constituţională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public. Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţiona astfel că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă, în sensul legii penale, o faptă săvârşită în public. 333. Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea de a crea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii; responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forţa libertăţii de exprimare (mai ales libertatea presei) fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci prin cenzură severă şi răspundere exagerată. Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o sancţiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane. Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o Sancţiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituţie ea nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei. 3 3 4 . Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are, aşa cum am mai arătat, un conţinut complex care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, 238

mijloace de difuzare etc. De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să poată impune mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această prevedere constituţională se interpretează ca o garanţie a acestei libertăţi şi mai ales a responsabilităţii atât de necesare în acest domeniu. 335. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele, etc. Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi ca atare este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie însă expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor i valori politice, economice, sociale, umane. Sub acest aspect este interesant de | remarcat că Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice prin art. 19 alineat 3 stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că poate fi supusă anumitor | restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare: respectului drepturilor sau reputaţiei altora; salvgardării siguranţei naţionale, I ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului; apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a sej preîntâmpina abuzul în exerciţiul libertăţii de exprimare. Intr-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzici acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine; defăimarea ţării şij a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, dej clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau lai violenţă publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Dinj aceasta rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante valorij umane, statale, publice. 336. Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie se exercite libertatea de exprimare implică şi răspunderea juridică pentr depăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăţi aşa de importante. De aceea art. 30 stabileşte formele răspunderii 239

subiectele răspunderii. Astfel, prin alin. (8) ca forme ale răspunderii sunt stabilite explicit două şi anume răspunderea civilă şi răspunderea penală. Cât priveşte răspunderea civilă textul constituţional stabileşte că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea în condiţiile legii se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condiţiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători. Cât priveşte ordinea în care se răspunde ea este cea stabilită expres prin textul constituţional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă ea va fi cea stabilită prin lege. Constituţia nu a stabilit şi nici nu putea stabili şi alte detalii, răspunderea pentru săvârşirea unui delict având un caracter eminamente personal.

§.3. Dreptul la informaţie 3 3 7 . Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare. De aceea textul constituţional prin art. 31 reuşeşte exprimarea juridică a unui conţinut complex şi dinamic garantând accesul persoanei la orice informaţie de interes public. Dacă privim în general conţinutul dreptului la informaţie el cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate de autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, sportivă etc; posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune; obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură. Dreptul la informaţie presupune şi colaborare internaţională. 240

Art. 31 din Constituţie, reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind: informaţiile în general, atunci când în alineatul (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public; informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice - alineatul (2); informaţii cu caracter personal - alineatul (2). 3 3 8 . Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională. Trebuie să subliniem că dreptul la informaţie - şi această subliniere marchează exact dimensiunile acestui drept - priveşte numai informaţiile de interes public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la informaţii cu caracter secret, nici obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi nu pot fi date, cum ar fi de exemplu unele informaţii cu caracter judiciar sau privind anchete parlamentare, informaţii privind apărarea naţională sau siguranţa naţională etc. 339. Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie a mijloacelor de informare în masă, în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora. în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune. Este o prevedere constituţională de mare importanţă, pentru că aceste servicii fiind autonome, ar fi putut să refuze asigurarea unui asemenea drept. Desigur s-ar putea pune problema de a şti ce sunt sau care sunt grupurile sociale şi politice importante. Constituţia, ca şi în alte cazuri, nu a mers până la detalii, până la cataloage concrete. Este şi imposibil ca printr-o constituţie să se facă un asemenea lucru. Este clar însă că forţele sociale şi politice reprezentate în sistemul de guvernare sunt cuprinse în această formulare mai largă. Apoi asemenea definiri şi detalieri se vor face prin Legea electorală, mai ales prin dispoziţiile legale privind campania electorală etc, prin care se vor determina toate aspectele privind durata şi numărul timpilor de antenă. De altfel chiar alineatul (5) face trimiterea la legea organică. în al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice. 241

Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea. 3 4 0 Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite. Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia impune adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi controlul parlamentar al activităţii lor.

§.4 Libertatea întrunirilor 3 4 1 . Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social - politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare. Este şi motivul pentru care în mod tradiţional şi constant aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi (social - politice sau libertăţi de opinie etc.) Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace. Dintre acestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, articolul 36 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate. Cât priveşte înţelesul celor trei termeni - mitinguri, demonstraţii, procesiuni - este acelaşi din vocabularul curent, obişnuit, fiind şi în drept deseori greu de realizat o diferenţiere prea strictă între ei. Există anumite trăsături comune tuturor întrunirilor fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc. Orice întrunire, în

242

sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un minimum de organizare. Aceste trăsături au un mare rol din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfăşurare, sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane. 3 4 2 . în general, în literatura juridică se discută şi deosebirile dintre libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Aceste deosebiri se realizează prin observarea diferenţierilor dintre întruniri şi asociaţii. Astfel întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociaţia presupune un grup de persoane, unite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. Apoi întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop permanent, ci a unuia concret (politic, social, cultural) declarat în momentul desfăşurării lor (eventual aprobării prealabile, atunci când legea prevede un asemenea lucru). Asociaţia însă presupune existenţa unui scop permanent, precis, determinat în momentul înfiinţării ei, declarat prin actul de înfiinţare sau de organizare (statut, regulament). întrunirile se desfăşoară pe baza unor reguli stabilite momentan, în timp ce asociaţia funcţionează pe baza regulilor statutare, stabilite clar în momentul înfiinţării sale. în fine, întrunirile se desfăşoară (desigur în funcţie de forma lor) de regulă pe căile şi pieţele publice sau în localuri publice, în timp ce asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor. La reuniunile asociaţiilor participă, de regulă, numai membrii acestora. Desigur că aceste deosebiri nu trebuie interpretate rigid, pentru că diversitatea mijloacelor prin care se realizează atât întrunirile cât şi activitatea asociaţiilor este atât de mare încât deseori se produce un amestec al trăsăturilor întrunirilor şi asociaţiilor. De asemenea trebuie avut în vedere specificul reuniunilor cu caracter privat. 3 4 3 . întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional, nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Articolul 36 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic al întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional. Desigur, deşi textul nu o spune expres, alte reguli, dar nu cu un asemenea caracter, pot fi stabilite prin lege. Aceasta rezultă din corelaţia articolului 36 cu articolul 49 din Constituţie ştiut fiind că şi exerciţiul libertăţii întrunirilor poate comporta anumite restrângeri. 243

Existenţa unei legislaţii care să detalieze dispoziţiile constituţionale se impune mai ales în legătură cu întrunirile pe căile publice ştiut fiind că aceste căi aparţin tuturor şi sunt dominate de principiul liberei circulaţii.

#5. Dreptul de asociere 344. Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, etc, cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. înţelegerea sferei de aplicaţie a dispoziţiilor constituţionale din acest articol presupune o corectă şi clară delimitare a asociaţiilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor asociaţii şi societăţi care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus articolul 37 din Constituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale, o asociaţie deci de drept constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat. Asociaţiile prevăzute în articolul 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc, scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor. Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 37 din Constituţie nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice. Asemenea lucruri sunt de domeniul legii, ele ţinând de sfera dreptului privat. Dintr-o asemenea viziune juridică rezultă consecinţe diferite privind crearea şi înregistrarea acestor tipuri diferite de asociaţii. 345. Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de asociere. Ca şi în alte situaţii, dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea alte 244

forme de asociere. Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor era de altfel obligatorie având în vedere corelaţia dintre articolul 37 şi articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie articole care privesc direct scopurile acestor forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea în mod firesc se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul d£ constituire. 3 4 6 . Cât priveşte scopurile şi activitatea, prin alineatul (2) sunt considerate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii ţării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmăreşte protejarea unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Aceste valori intrând practic în ordinea constituţională nu pot fi afectate nici prin exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc, asociaţiile care atentează la aceste valori sunt neconstituţionale. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii revine Curţii Constituţionale. 347. Limitele privind membrii asociaţiilor, privesc de fapt numai partidele politice, având în vedere rolul lor în viaţa politică şi statală. în acest sens, potrivit alineatului (3) nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că este vorba practic numai de funcţionarii publici. Unii sunt nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin constituţional. Dar pentru că şi alţi funcţionari publici nu pot să se asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna exercitare a funcţiilor lor, Constituţia permite legii organice să stabilească ea aceste categorii. Nu mai suntem deci în prezenţa unei nominalizări constituţionale, ci doar a unui temei constituţional în baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări. Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele categorii de funcţionari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să facă nici o diferenţiere, între cei cărora le furnizează prestaţii pe motive politice şi, în general, pe alte motive spirituale. In sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici (sau unor categorii) de problemele politice. Asemenea prevederi constituţionale se explică şi prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără discriminări şi fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă 245

foarte clar că funcţia publică este accesibilă, în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice. De aceea o lege care ar condiţiona ocuparea unei funcţii publice de opţiunile publice, ar fi, categoric, neconstituţională. 3 4 8 . în legătură cu caracterul asociaţiei vom observa că potrivit Constituţiei sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele.

§.6. Secretul corespondenţei 349. Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate. Formulat simplu prin art. 28 din Constituţie secretul corespondenţei, ca drept fundamental cetăţenesc, are totuşi un conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice. 3 5 0 . Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea articolului 28 încearcă să surprindă, şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei. Dacă inviolabilitatea corespondenţei este principiul fundamental, urmează să observăm ce reguli rezultă. 351. Mai întâi trebuie reţinută sfera celor faţă de care este ocrotită corespondenţa. Faţă de reglementarea constituţională concluzia unică este că sunt obligaţi a respecta secretul corespondenţei atât persoanele fizice cât şi autorităţile publice. Practic nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondenţa cuiva. în al doilea rând rezultă că nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cu246

noştinţă întâmplător. Aceleaşi reguli, se aplică corespunzător şi în legătură cu alte trimiteri poştale sau mijloace legale de comunicare între oameni. Obligaţii aparte revin funcţionarilor din poştă şi telecomunicaţii care prin natura, muncii lor şi uneori prin natura comunicărilor şi trimiterilor (cărţi poştale, telegrame, convorbiri telefonice prin intermediul centralelor neautomate) iau cunoştinţă de conţinutul acestor corespondenţe. Ei sunt ţinuţi a păstra secretul, iar statutul acestor funcţionari trebuie să sancţioneze aspru orice abatere de la principiul constituţional. 3 5 2 . Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul inviolabilităţii poate cunoaşte vreo restrângere. Sub acest aspect atât legislaţia cât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei mai exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Acest drept al magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau pleacă de la persoane învinuite de săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege, realizat după o procedură strictă şi numai pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată. Legile care vor reglementa aceste restrângeri, vor trebui elaborate numai cu stricta respectare a art. 49 din Constituţie.

247

Secţiunea a Xl-a. DREPTURILE GARANŢII

§. 1. Dreptul de petiţionare 353. Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. în condiţiile articolului 47 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic stabilit prin articolul 47 din Constituţie, se fac numai în numele petiţionarilor sau în situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi deci, trebuie să conţină datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime. Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi un evident caracter moral. 354. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene. Din modul cum este formulat articolul 47 din Constituţie rezultă că legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să prevadă numai procedura şi, desigur, responsabilităţile ce vor reveni pentru încălcarea Constituţiei şi a legii. Constituţia nu a stabilit explicit aceste termene şi condiţii. Explicaţiile, sau măcar una din ele, constau în realitatea că, 248

din punct de vedere juridic, petiţiile se pot prezenta cel puţin sub patru forme şi anume: cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri. Aceste forme nu sunt creaţii terminologice, ci ele diferă sub aspectul conţinutului. De aceea, în practica legislativă s-au stabilit termene şi condiţii de rezolvare diferite, nuanţate, în funcţie de forma petiţiei. Aceste termene de rezolvare diferite s-au corelat cu conţinutul diferit care presupune din partea autorităţilor publice acţiuni simple sau complexe. Apoi legiuitorul stabileşte termene şi condiţii şi în funcţie de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesizată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autorităţile centrale sunt mai lungi decât cele pentru autorităţile locale. Totodată, legea va trebui să cuprindă detalii privind, în principal: organizarea primirii petiţiilor; regulile examinării şi rezolvării petiţiilor; controlul acestei activităţi; răspunderile ce revin funcţionarilor publici pentru încălcarea dispoziţiilor legale în materie. 3 5 5 . Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline.

§.2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică 356. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelaţie. Art. 48 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au suportul juridic în articolul 48 din Constituţie cu care trebuie corelate. 357. Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 48 intervine în situaţii clar definite şi anume: când emit un act administrativ prin care vatămă o persoană; când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, când prin erori judiciare săvârşite în procese penale se produc prejudicii. In a doua situaţie se pot surprinde două aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu

249

depăşirea lor. Dacă acţiunea este deja primită urmează sa fie soluţionată prin luarea în considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-a pus în mişcare urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate în funcţie de faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect priveşte tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. în acest caz textul constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act administrativ. Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu permite autorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a unui cetăţean. 358. Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 din Constituţie ea rezultă clar din text, fiind actele administrative. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică. Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră desigur, de exemplu, legea ca act juridic al Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speţă soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a art 48 din Constituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea competentă a soluţiona cauza. 359. Art. 48 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei. Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sa doar proba legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă persoanei. în acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alin. (3) care stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă. 250

3 6 0 . Formularea generală a art. 48 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile. Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor pretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie coroborat cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând lucrurile urmează să observăm că în cazul în care legile nu dau soluţii sau proceduri, sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfacătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Faţă de conţinutul complex al acestui drept, complexitatea semnificaţiilor şi implicaţiilor juridice, art. 48 din Constituţie trimite la lege pentru stabilirea condiţiilor şi limitele exercitării sale.

251

Secţiunea a XII-a ÎN DA TORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR 3 6 1 . în afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate democratică. în această ordine de idei, este evidentă legătura indisolubilă ce există şi trebuie să existe între drepturi şi îndatoriri, îndatoririle asigurând şi ele prin conţinutul lor dezvoltarea personalităţii umane, realizarea scopurilor societăţii.

§. 1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile 3 6 2 . Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este respectarea legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte fundamentul în faptul că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele urmărindu-se realizarea atât a intereselor generale, cât şi a celor individuale. Prin legile ce se adoptă se iau cele mai importante măsuri în toate domeniile de activitate. De aceea, numai prin aplicarea şi respectarea strictă a legilor se pot înfăptui măsurile preconizate. Respectarea legilor apare deci ca o condiţie indispensabilă în realizarea programelor propuse. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile revine în egală măsură tuturor cetăţenilor. Nu se face distincţie între cetăţeni sub aspectul obligaţiei de respectare a legilor, .toţi fiind datori a le respecta, indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate şi stat. Art. 51 din Constituţie care stabileşte această îndatorire fundamentală obligă, de asemenea, la respectarea supremaţiei Constituţiei. Ca atare supremaţia constituţiei este afirmată prin chiar legea fundamentală.

252

2 îndatorirea de fidelitate faţă de ţară 3 6 3 . Această îndatorire, prevăzută prin art. 50 din Constituţie, este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.

§.3. îndatorirea de apărare a patriei 3 6 4 . îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 52 din Constituţie impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională. Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită ireproşabilă şi fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.

§.4. îndatorirea de a satisface serviciul militar 3 6 5 . îndatorirea de a satisface serviciul militar, spre deosebire de îndatorirea de apărare a patriei de care este organic legată fiind de altfel prevăzută tot în art. 52 din Constituţie, aparţine numai bărbaţilor, cetăţenilor români (20 de ani) şi până la o anumită vârstă (35 de ani). Sub acest aspect sfera ei de cuprindere este mai redusă. Serviciul militar în rândul forţelor armate este obligatoriu şi constituie o îndatorire de onoare. Satisfacerea serviciului militar în rândul forţelor armate are o mare importanţă, în vederea pregătirii pentru apărarea patriei cât şi pentru formarea ca buni cetăţeni a tinerilor chemaţi sub arme. Există şi categorii de persoane cărora nu le poate reveni această îndatorire. De aceea art. 52 din Constituţie permite legii de a stabili excepţiile. 253

£5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice 3 6 6 . Art. 53 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească. Pentru a stabili acestei îndatoriri coordonate clare, Constituţia impune legilor obligaţia de a aşeza just sarcinile fiscale. De asemenea legile pot stabili şi alte prestaţii, dar numai expres şi în situaţii excepţionale.

§.6. îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi 3 6 7 . Art. 54 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă constituţională. Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi de libertate.

254

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII 1. Les dimensions internationales des droits de l'homme. Manuel destine al l'enseignement des droits de l'homme dans les universites, Karel Vasak| Redacteur general, UNESCO, Paris, 1978, p. III, VII, X, 2 - 3 2. Allocution prononcee â l'ouverture du Congres par M. Amadou-Mahta M'Bow, directeur general de 1'UNESCO. In „Enseignement des droits de l'homme (Travaux du Congres internaţional sur l'enseignement de droits de l'homme", Vienne, 12 - 16 sept. 1978). UNESCO, Paris, 1980J p. 20. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

J.J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii tre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 145 - 146. A. Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, ParisJ 1909, p. 476 - 480, 483, 489, 988, 1052 şi urm. J. Renauld, Reflexions sur la nature de droits de l'homme. Revue droit internaţional et de droit compare, nr. 3 - 14, 1968, p. 164. Philipe Braud, Les Hbertes publiques en droit francais. Paris, 1968, p| 13. Amadou Mahtar M'Bow, La izvoarele viitorului, Editura Politică, Bu\ cureşti, 1985, p. 15 - 16, 52 - 53. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale culturale, Publicat în Colecţia de Legi şi Decrete IV/1974. 255

9. Pactul internaţional cu privire Ia drepturile civile şi politice, Publicat în Colecţia de Legi şi Decrete IV/1974. 10. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Publicat în Colecţia de Legi şi Decrete, III/1975. 11. Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, Editura N. Bălcescu, 1990. în acest document se arată că drepturile omului şi libertăţile fundamentale derivă, toate, din demnitatea inerentă a persoanei umane şi sunt esenţiale pentru dezvoltarea sa liberă şi deplină, că toate sunt de o importanţă primordială şi trebuie să fie pe deplin înfăptuite prin toate mijloacele corespunzătoare (p. 14). 12. La convention de sauvegarde des droits de Phomme et de libertes fondamentales, în lucrarea Convention europeenne des droits de l'homme, Recueil de textes, Strasbourg, 1974. 13. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, voi. I, op. cit., p. 354 378, 389. 14. Le Conseil de l'Europe et l'education dans le domaine des droits de l'homme: bilan et perspective», în lucrarea L'Enseignement des droits de l'homme. op. cit., p. 179. 15. Laurent Marcoux, Jr Le concept de droits fondamentaux dans le droit de la communaute economique europeene, în Revue internaţionale de droit compare, nr. 4/1983, p. 696, 720, 731 şi urm. Distincţia între drepturi pozitive şi negative, spune L.Marcoux, a întreţinut, pe durata multor ani, o discuţie asupra importanţei relative a acestor două tipuri de drepturi. Unii autori au susţinut că drepturile civile şi politice, drepturi negative, sunt predominante, dat fiind că pot fi asigurate imediat şi că ele sunt gratuite, neimplicând decât o abţinere a statului. Intrarea în vigoare a drepturilor economice şi sociale implică în schimb o acţiune pozitivă a statului care poate fi costisitoare şi care trebuie adesea să fie întreprinsă pe o lungă perioadă de timp. Alţi autori au susţinut că drepturile civile şi politice sunt mai puţin importante decât drepturile economice. Numeroşi autori pur şi simplu au prezumat că drepturile civile şi politice sunt o piedică în dezvoltarea economică rapidă şi la fel în realizarea drepturilor economice şi sociale. Dreptul comunitar apreciază, to256

tuşi, că distincţia între cele două categorii de drepturi nu este atât de categorică cum gândesc alţii. Se arată că, în realitate, un mare număr de drepturi economice şi sociale necesită un amestec de abţineri şi acţiuni pozitive din partea statului. La fel stau lucrurile şi cu drepturile politice şi civile; fiecare categorie cere într-o anumită măsură ca statul să se abţină la anumite comportamente şi să furnizeze anumite avantaje. Deci, se sugerează că drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi sociale sunt mai corect considerate de natură interdependentă şi ca o parte a unui ansamblu indivizibil de drepturi aparţinând persoanei umane. Un nou concept şi clasificare a drepturilor omului este foarte necesar pentru a depăşi dihotomia între drepturi pozitive şi negative. Recent, mai multe teorii unitare asupra drepturilor omului au fost formulate cu intenţia specifică de a înlătura această clasificare (p. 731 - 732). 16. W.J. Ganhof Van der Meersch, Le respect des droits fondamentaux de l'homme, condition exigee du droit des Etats europeens, în Revue de Droit internaţional et de Droit Compare, nr. 1 - 12/1983, p. 9. 17. Francois Rigaux. L'elaboration d'un „right of privacy" par la jurisprudence americaine, Revue internaţionale de droit compare nr. 4/1980, p. 7ol - 730. 18. Karl Josef Partsch, Les principes de base des droits de l'homme: Pautodetermination, Pegalite, et la nondiscrimination, în Les dimensions internationales, op. cit., p. 64 şi urm. 19. Theodor C.Van Boven, Les criteres de distintion des droits de l'homme, în Les dimensions internationales, op. cit., p. 5 9 - 6 3 . 20. Marcel Prelot, Jean Boulois, op. cit., p. 59 şi urm. 21. Paul Negulescu, op. cit., p. 518, 535. 22. Georges Burdeau, Les libertes publiques, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1966, p. 10 - 11, 20, 202 şi urm. 23. Decretul nr. 177 din 3 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase. 24. Jean-Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et Calendes, Neuchatel; 1967, voi. II, p. 623 - 773.

257

25. Jean-Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse (Supplement 1967 - 1982), Editions Ides et Calendes, Neuchatel, 1982, p. 199-285. 26. Decretul-Lege nr. 39/1990 privind unele măsuri referitoare Ia desfăşurarea adunărilor publice, Publicat în Monitorul Oficial nr.15 din 25.1.1990. 27. Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Edition Montchrestien, Paris, 1967, p. 170 şi urm. 28. Ernest Angel, Les aspects constitutionnels des libertes publiques aux Etats Unis, Librairie Dalloz, Paris, 1964, p. 43 - 44. 29. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului penal român, voi .1, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 362 - 374. 30. M.J. Voyaume, Nations Unies, Conseil Economic et Social, Comission des droits de l'homme; Question de la violation des droits de 1'homme et de libertes fondamentales, oii qu'elle se produise dans le monde, en particulier dans les pays et teritoires coloniaux et dependants, Rapport presente le 18 decembre 1989. 31. Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol. I.R.D.O., Bucureşti, 1992. Acest autor precizează şi el că libertăţile reprezintă tot drepturi (p. 17), că expresia „drepturi ale grupurilor" este, din punct de vedere juridic, o contradicţie în termeni (p. 30) şi defineşte drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile şale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi" (p. 36). 32. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, p. 95 - 123. 33. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 217. 34. Claude-Albert Colliard, Libertes publiques, Dalloz, Paris, 1982, p. 233, 334 - 338, 341 - 342, 385 - 386, 419, 713 - 743, 779. 258

35. James M.Beck, La constitution des Etats-Unis, Librairie Armând Colin, Paris, 1923, p. 207 şi urm. 36. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Editura Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 56 - 79. 37. Ioan Muraru, Constituţiile române, op. cit. Este interesant de observat că toate constituţiile române au cuprins câte un titlu sau capitol dedicat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale cu următoarele denumiri: Despre drepturile românilor (Constituţia din 1866, titlul II); Despre drepturile românilor (Constituţia din 1923, titlul II); Despre îndatoririle şi drepturile românilor (Constituţia din 1938, titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Constituţia din 1948, titlul III); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Constituţia din 1952, capitolul VII); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Constituţia din 1965, titlul II). 38. Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 26.1.1991. 39. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Artprint S.R.L., Bucureşti, 1994, îndeosebi capitolul VII; secţiunea a Il-a, intitulată Măsurile preventive p 311 - 341. 40. Jean Morange, Droits de l'homme et libertes publiques, P. U. F., Paris, 1995. 41. Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994) Prin această lege România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi protocoalele adiţionale la această convenţie, cu următoarea rezervă şi declaraţie: 1. Art. 5 din Convenţie nu va împiedica aplicarea de către România a dispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privării de libertate să nu depăşească termenele prevăzute de legislaţia în vigoare. Art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 prevede: „Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanţii sau şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile". 259

2. România interpretează art. 2 din primul Protocol adiţional la convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ privat, altele decât cele stabilite prin legea internă". 42. Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor de muncă, publicată în M. Of. nr. 33 din 11 februarie 1991. 43. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994; Hotărârea Guvernului 583 de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, M. Of. din 26 sept. 1994. 44. Islam et droits del'homme, op. cit. studiul lui Slim Lagmani, p. 42 şi urm., care făcând observaţiile la argumentele unora care arată că dreptul islamic se opune drepturilor omului, arată că inegalitatea în drepturi între bărbat şi femeie trebuie prezentată ca fiind o inegalitate în îndatoriri, deci o formă de egalitate. 45. Legea nr. 84/1995, Legea învăţământului, republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1996. 46. Ion Andreiţă, Misterul fluviului Galben, Editura Andre, Bucureşti, p. 76, pentru o istorie îndepărtată privind regimul moral şi juridic al pământului şi care arată: „Aceeaşi soartă o vor avea mongolii, care, deviaţi de acelaşi Zid Chinezesc, vor atinge zidul Carpatic - după care se vor pulveriza şi ei din istorie. Când nu apelau direct la secure, hunii foloseau o stratagemă descrisă din antichitate de Sun Tzî în lucrarea „Arta războiului". Iat-o. Emisarii noilor veniţi se adresau sedentarilor - într-un crescendo de jigniri. „Vrem să cumpărăm calul de o mie de li al suveranului vostru" propun veneticii. Suveranul îşi consultă miniştri, care sar ca arşi: „Calul de o mie de li?! Lucrul cel mai de preţ din ţară? Să nu li se dea!" Dar suveranul răspunde liniştit; „Pentru ce să refuzi un cal unui vecin?" Şi 1-a dăruit. 260

La puţin timp după aceea, solii vecinilor venetici atacă din nou: Vrem una din prinţesele hanului!" Miniştrii sar din nou ca arşi „Aceşti vecini sunt neruşinaţi! Acum au ajuns să ne ceară o prinţesă! Vă implorăm să-i atacaţi!" Dar suveranul răspunde pe acelaşi ton liniştit: „Cum am putea refuza o femeie unui vecin?" Şi a dăruit prinţesa. N-a trecut mult, că emisarii pofticioşilor vecini s-au arătat iar: „Aveţi o mie de li de pământ nefolositor, pe care îl vrem noi". Suveranul şi-a consultat miniştrii. Unii nu au fost de acord nici de această dată. Alţii însă au spus că li se pare o cerere rezonabilă - o bucăţică de pământ, acolo. Atunci suveranul s-a mâniat rău şi a zis: „Pământul este temelia statului! Cum am putea să-1 dăm?!" Povestea mai spune că toţi acei care fuseseră de acord cu înstrăinarea bucăţii aceleia de pământ au fost decapitaţi. ...între aceste adevăruri tulburătoare (şi pilduitoare) şi ceea ce avea să se întâmple mai târziu la curtea unor primi voievozi români din Transilvania există o legătură directă. 47. Teoria şi legislaţiile au continuat şi confirmat că pământul, în afara regimului juridic civil, are şi un regim juridic constituţional fapt ce presupune o protecţie juridică aparte, ca cea din art. 41 alin. (2) din Constituţia României. Astfel Paul Negulescu şi George Alexianu subliniau că: „Teritoriul pe care se întinde această populaţie variază şi el în raport cu formele pe care le-a îmbrăcat viaţa. Teritoriul este baza şi întregul suport moral pe care se dezvoltă viaţa societăţii. Cea dintâi şi cea mai adâncă legătură a omului a fost cu pământul. Suferinţele sau bunurile lui pe un anumit pământ, legăturile lui sufleteşti cu ţărâna pe care o cultivă, o înfrumuseţează şi care la rându-i îi asigură existenţa, amintirea străbunilor îngropaţi aici îl fac pe om sclav al ogorului pe care-1 munceşte. Legătura omului cu pământul este atât de puternică încât chiar atunci când acest pământ îi produce cele mai mari nemulţumiri, el continuă totuşi să-1 iubească cu aceeaşi dragoste neţărmurită. De câte ori cataclisme repetate n-au acoperit regiuni întregi de jale, omorând populaţia, distrugând munca şi agonisita. Şi a doua zi după ce cataclismul a încetat, pe ruinele fumegânde încă, supravieţuitorii vin să 261

împlânte din nou braţele lor pentru a se baza şi mai temeinic şi mai adânc de acest pământ, producător de atâtea suferinţe. Este o mistică neînţeleasă în sufletul fiecărui om, o pornire adâncă, o chemare care răsare din toată fiinţa sa pentru acest pământ. Legăturile de rasă, de limbă şi de credinţă se cimentează pe un anumit teritoriu, se conformează structurii acestuia, împrumută din felul lui de a fi elemente de dezvoltare. Tratat de drept public, op. cit. p. 32. A se vedea şi art. 18 al Constituţiei din anul 1923. 48. Este interesant de observat că în Belgia există următoarele culte: 1) catolic; 2) anglican; 3) izraelit; 4) musulman; 5) ortodox; 6) laic. în anul 1994, s-a creat Consiliul laic. 49. Viorel Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.l, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, îndeosebi p. 14 şi 177, unde se examinează neretroactivitatea legilor. 50. Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura AII Beck, 1999. 51. Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lumina Lex, 1999. 52. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39/2000.

262

Partea a H-a INSTITUŢII POLITICE

CAPITOLUL I Organizarea statală a puterii §. 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice 3 6 8 . Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este categoria putere. Ea apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere de stat, puteri politice, sau pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale. Din aceasta rezultă (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cu categoriile popor şi naţiune. Uneori categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Asemenea similitudini explică exprimările constituţionale. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului. în acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (din anul 1948 art. 3, din 1965 art. 2), Republicii şi Cantonului Jura din Elveţia (art. 2) Suediei (art. 1). Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate, care aparţine (sau emană de la) naţiunii. în acest fel sunt redactate constituţiile Marocului (art. 2) României (din anul 1866 art. 31, din anul 1923 art. 33, din anul 1938 art. 29), Belgiei (art. 25). Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum". 265

Rezultă din această simplă expunere cel puţin două constatări, Prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice. Cea de a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suveranitate naţională (care pe fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele de „rezidă în naţiune", „aparţine naţiunii", „aparţine poporului".

£2 Relaţia popor - stat 369. Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond comun. înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este însă, în limbajul juridic, cea mai importantă, dacă nu cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal. Aceasta pentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi statului nu duce şi nu trebuie să ducă la o confiiziune juridică a acestor două categorii. Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor. 370. Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cu privire la noţiunea de popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. într-o accepţiune, mai mult politică, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). în această accepţiune statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Intr-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea, deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite autorităţi sta266

tale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare.

§. 3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice 371. în limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică este altceva decât putere (puterile) de stat. Răspunsul este desigur negativ. Vom constata că această terminologie nuanţată exprimă aceeaşi categorie şi anume organizarea statală a puterii care aparţine poporului, naţiunii. Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De unde identitatea între exprimările autorităţi statale şi autorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii. 3 7 2 . în legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat se impun de asemenea unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură dar neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere politică desemnează puterea poporului, naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii partidelor. Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la rândul său este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-1 construim să fie clar, vom folosi putere politică pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat. Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii politice dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. într-o asemenea viziune ştiinţifică trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. 373. Aşa văzute lucrurile puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar de267

finite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice. Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de stat sunt caracterizate prin centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii puterii, stare specifică sistemelor de guvernământ totalitare. Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale. Am arătat că (de altfel toate constituţiile exprimă explicit aceasta) puterea (suveranitatea) politică aparţine poporului. Suntem deci în prezenţa unui titular unic, poporul şi a unei puteri unice, puterea politică. O altă interpretare ar însemna admiterea împărţirii poporului şi practic autodizolvarea sa. Ar însemna să considerăm că există mai mulţi suverani, în aceeaşi ţară, ceea ce ar fi desigur o absurditate sau dezordine socială. Dar puterea organizată statal cum se prezintă? Iată o întrebare care implică mai multe explicaţii.

§.4. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor 1. Originile teoriei separaţiei puterilor 3 7 4 . Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane deşi „a pierdut mult din semnificaţia şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală a puterii" (Pierre Pactet). Apărută în secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statutului de 268

unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XlV-lea „statul sunt eu" (L'Etat c'est moi). Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789 Franţa) stând mărturie în acest sens. Astfel potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are o constituţie. 3 7 5 . Enunţată de către John Locke (Trăite du gouvernement civil, 1690), teoria separaţiei puterilor este definitivată şi explicată pe larg de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu, născut în 1689) în celebra lucrare Despre spiritul legilor (1748). Montesquieu a făcut din separaţia puterilor un eficient instrument al siguranţei cetăţenilor. De aceea se impune să observăm mai întâi principalele idei ce se desprind din această lucrare care 1-a consacrat pe autor ca părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat. Rezultă că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar. Obiectul separării puterilor este simplu definit de Montesquieu: "pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere". în fiecare stat - există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil. In virtutea celei dintâi - spunea Montesquieu - principele sau autoritatea face legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de a treia pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. „Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a statului" (subl.n.s., p. 195).

269

Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de aleşi se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece, se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic (p. 196). Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă, Montesquieu arăta că dacă ea ar fi „îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor" (196). Părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi anumite reguli privind relaţiile dintre puteri. Astfel cât priveşte puterea executivă, deoarece cere totdeauna acţiuni prompte, este mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi. Dacă ea ar fi încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi persoane participând mereu şi la una şi la cealaltă. Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi, apoi ea se referă mereu la chestiuni care cer o rezolvare promptă. Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru cât priveşte pe monarh. Apoi, spune Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece. Puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei de veto. Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format din două părţi, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar amândouă (camerele desigur) vor fi frânate de puterea executivă, care va fi frânată ea însăşi de către cea legislativă. „Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze împreună, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord" (p. 204). Rezultă din celebra lucrare „Despre spiritul legilor" că totul ar fi pierdut „dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari" (p. 196). 3 7 6 . Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor vom putea reţine mai multe idei. în orice societate organizată în stat există trei funcţii: de

270

edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere: puterea legislativă, puterea executivă, puterea jurisdicţională. Fiecare putere este conferită unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative; puterea executivă şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare. Toate regimurile politice cunosc o diviziune între multele organe guvernamentale, fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie. Trebuie însă adăugat că de fapt separaţia puterilor nu înseamnă numai diviziune ci şi independenţa autorităţilor guvernamentale. Această indepen- j denţă se fondează pe existenţa unor funcţii fundamentale distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate numai separat. în mod firesc statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând totodată funcţia şi organul. Vom observa de asemenea că, faţă de Locke şi Montesquieu care au definit cei dintâi aceste puteri, teoriile care au urmat precum şi cele actuale s-au îndepărtat puţin. Toţi consideră însă că separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră | de asemenea că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate: a)separaţia Parlamentului vis-â-vis de guvern; b)separaţia jurisdicţiilor în j raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători in-1 dependenţi (vezi şi Maurice Duverger). 2. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat 3 7 7 . Un scurt examen teoretic al evoluţiei teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat poate fi interesant şi util atât pentru înţelegerea corectă a teoriei ca atare, cât şi pentru explicarea regimurilor constituţionale care s-au fundamentat pe această teorie. Vom observa astfel că în doc-1 trina revoluţiei franceze „puterile" erau considerate fracţiuni ale suverani- j taţii naţionale. De aceea, atunci când naţiunea îşi instituie reprezentanţii săi, ea deleagă unora puterea sa legislativă, altora puterea sa executivă, iar | judecătorilor puterea jurisdicţională. „In locul noţiunii concrete de funcţie s-a preferat noţiunea abstractă de putere de natură specială necesară unei autorităţi pentru a îndeplini funcţia sa. în loc de a imagina separaţia puterilor ca o reţetă de tehnică politică, oamenii Revoluţiei au enunţat o dogmă de filosofie politică" (Georges 271

sale să nu fie adoptate. Deşi prin excelenţă reprezentativ Parlamentul nu este considerat ca o garanţie solidă pentru guvernaţi. îmbătrânirea teoriei separaţiei puterilor este explicată prin aceea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi politice, determină ca astăzi apărarea sau echilibrul să nu se realizeze între Parlament şi guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de Parlament şi de guvern şi o opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarele alegeri pentru „a-şi lua revanşa" O asemenea schemă este în principiu aplicabilă peste tot şi desigur mai evident în sistemele constituţionale bipartide. 381. Manifestându-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor nu trebuie să se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate şi că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Sintetizând acest paradox, Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi valoarea sa explicativă şi pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat realităţii şi recepţionarea sa de către opinia publică, care continuă să creadă în ea şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca. Găsim astfel motivaţia prezenţei explicite sau implicite a separaţiei puterilor în constituţiile tuturor statelor democratice. 3. Organizarea statală contemporană a puterii politice 3 8 2 . Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante. Două constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora. Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca trăsătură fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice. Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului. De asemenea 274

transformările se explică prin aceea că în fapt este vorba de un echilibru al puterilor şi nu de o separaţie care din start consideră „potenţial antagoniste" parlamentul şi guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate parlamentară, va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat într-un stat modern condiţia eficienţei lor. Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului, lucru ce-1 vom explica pe larg la puterea executivă şi raporturile sale cu celelalte „puteri". De altfel, separaţia şi echilibrul îşi schimbă treptat parametrii, aceştia devenind majoritatea şi opoziţia. Iar această schimbare va avea mari efecte în configurarea sistemelor constituţionale.

§.5.Funcţionareaprincipiuluiseparaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de guvernământ 3 8 3 . O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a separaţiei/echilibrului puterilor în raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor constituţionale. în regimurile denumite parlamentare există în principiu egalitate între parlament şi executiv, asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunare sau convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând instabilitate guvernamentală. In regimurile prezidenţiale executivul nu răspunde în faţa adunărilor, însă trebuie să-i ceară anumite autorizări, avize (S.U.A., de exemplu) în regimurile semiprezidenţiale şeful executivului (şef de stat) nu răspunde în faţa parlamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament.

§.6. înscrierea în constituţii a principiului separaţiei puterilor 3 8 4 . Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am putea vorbi chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest principiu, în cele mai multe constituţii însă, principiul rezultă implicit Printre constituţiile care menţionează expres acest principiu este Constituţia Republicii şi Cantonului Jura, Elveţia, care în art 55, intitulat Separaţia puterilor

275

spune: „Puterile legislativă, executivă şi judiciară sunt separate", Constituţia Iugoslaviei (art. 12), precum şi Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 28 iulie 1994, care în art. 6 stabileşte că „puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin". Mai multe constituţii denumesc autorităţile statale ca puteri, puteri ce sunt legislative, executive, judecătoreşti. în acest sens pot fi menţionate constituţiile: Spaniei (art. 66 şi 117); Belgiei (art. 25, 26, 29, 30); României (Statutul lui Cuza, cea din 1866, cea din 1923, cea din 1938), S.U.A. (art. 1 § 1, art. 2§. 1 şi art. 3 §1). în fine, alte constituţii nu folosesc termenul putere (puteri), ci cel de parlament, guvern, autorităţi administrative, autorităţi jurisdicţionale, etc. Toate constituţiile statelor democratice realizează însă echilibrul puterilor publice. 385. în România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale (puterii poporului) este reglementată clar prin art. 2 din Constituţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercită această suveranitate prin organe reprezentative şi prin referendum. Din analiza prevederilor art. 2 din Constituţie rezultă mai multe constatări. Astfel, organelor reprezentative li se încredinţează doar exerciţiul puterii, deci anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. Nu este vorba de delegarea puterii, ci de delegarea unor funcţii ale puterii. Titularul puterii este şi rămâne numai poporul român, de aici rezultând importante consecinţe juridice, inclusiv cele privind responsabilitatea autorităţilor publice în faţa acestuia. Este explicaţia ştiinţifică a alin. (2) al art. 2, în sensul căruia nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Se poate pune problema de a şti dacă în Constituţia României îşi găseşte exprimarea clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. Acest principiu a fost puternic reafirmat în Revoluţia română din Decembrie 1989 şi desigur şi după aceea. Răspunsul corect poate fi formulat numai prin interpretarea sistematică şi logică a prevederilor constituţionale. Aceste prevederi utilizează termenii puteri şi autorităţi, dar nu şi termenul separaţie. 386. Am explicat deja că terminologia folosită în constituţiile lumii, în acest domeniu, este nuanţată. Explicaţia acestor terminologii nuanţate se găseşte în preocuparea puterilor constituante (originare sau instituite) de a utiliza exprimări juridice care să surprindă şi să îmbine eficient şi corect două aspecte importante privind organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale şi anume: larga rezonanţă socială a teoriei separaţiei puterilor şi regulile ştiinţifice ale democraţiei constituţionale moderne. Evi276

tându-se termenul separaţie care poate evoca ruperea puterilor, separarea lor rigidă (semnificaţie care nu a fost nici în intenţia părinţilor acestei teorii), dându-se termenului puteri semnificaţii corecte din punct de vedere ştiinţific, doctrina juridică actuală şi desigur constituţiile valorifică echilibrul puterilor (care este de altfel miezul ştiinţific al teoriei separaţiei puterilor). 3 8 / . Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi desigur modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi, desigur, convingătoare. a) Cele trei „puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 58 şi urm); executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 123 şi urm.). b) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească. Constituţia dă exprimare juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească. c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58), el are funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control. Desigur se poate adăuga caracterizarea dată de art. 58 potrivit căreia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, deşi utilizarea termenului suprem poate fi privită cu multe rezerve de ordin ştiinţific în contextul teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Trebuie să observăm că echilibrul puterilor îşi găseşte semnificaţii şi în organizarea şi funcţionarea autorităţii legiuitoare. Chiar structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în exercitarea puterii legislative. De altfel acesta este şi singurul argument solid al bicameralismului parlamentului faţă de faptul că România este un stat naţional unitar. d) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control. 3 8 8 . Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională, pot fi examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a guvernului. Astfel Parlamentul: primeşte jurământul Preşedintelui (art. 82); poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau ca277

tastrofa (art. 83); poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare (art. 84); ascultă mesajele şefului de stat (art. 89); ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful de stat în condiţiile art. 91; aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate (art. 92); încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93); poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a încălcat prevederile Constituţiei (art. 95); stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României (art. 100). în ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (învestitura, art. 102); retrage încrederea acordată (art. 109 şi art. 112); poate cere informaţii şi documente (art. 110); prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 108); abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă, art. 114). Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un aspect al implicării reciproce. Bineînţeles că şi executivul se implică în activitatea legislativului. Astfel Preşedintele României: promulgă legile, putând cere, o singură dată reexaminarea legii (art. 77); poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89. Cât priveşte Guvernul acesta: are iniţiativă legislativă (art. 73); poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative (art. 74); îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, declaraţii de politică generală, sau proiect de lege (art. 113) acestea considerându-se aprobate dacă Guvernul nu este demis; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art. 114), etc. Dacă privim raporturile dintre legislativ şi executiv în ansamblul lor, trebuie să observăm că alegerea prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat atât a deputaţilor, senatorilor cât şi a Preşedintelui României, permite electoratului să realizeze chiar el un echilibru al opţiunilor politice, care apoi se prelungeşte în echilibrul celor două autorităţi publice. Desigur, aceasta este o şansă constituţională, valorificarea ei depinzând de influenţa partidelor politice în electorat şi de puterea şi nivelul de percepere din partea electoratului a unei asemenea şanse. 278

3 8 9 . Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate cu luarea în considerare a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii (art. 123). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri" contravine principiului constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul organizării statale a puterii Mai întâi trebuie menţionat că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii (art. 125, 126, 128 şi mai ales art. 72 alin. (3) litera h). Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege, competenţe şi proceduri, pentru instanţele judecătoreşti. De altfel Constituţia nominalizează numai Curtea Supremă de Justiţie, sistemul judecătoresc fiind stabilit prin lege. Justiţia la rândul ei, prin judecarea excepţiei de neconstituţionalitate, în condiţiile legii, intervine practic în controlul constituţionalităţii legilor realizat de către Curtea Constituţională, care deşi nu este componentă a sistemului judiciar, se interferează cu justiţia în condiţiile art. 144.

279

3 9 0 . SCHEMA 1 SEPARAŢIA - ECHILIBRUL PUTERILOR IN FRANŢA CONSTITUŢIA Puterea executivă Preşedintele Republicii Guvernul Primul ministru Miniştrii

Al aplicării politicii na-ţionale şi executării legilor vota-te- de adună-rile legisla-tive.

Puterea legislativă M'arlament Adunarea Naţională + Senat

Puterea Judiciară %lagistraţii Independenţa lor este garantată de către Preşedinte ajutat de înal tul Consiliu al Magistraturii

Reprezentaînfăptuiesc rea justiţia şi cetăţeni-lor asigură rescare le-au pectarea ei. ales, votarea legilor şi controlul executivului

280

Marile instituţii Consiliul Constituţional controlează conformitatea legilor cu Constituţia şi rezolvă conflictele electorale. Consiliul de Stat - este investit cu o dublă misiune 1) de a rezolva conflictele care opun cetăţeanului statul; 2) de a consilia guvernu în materie de legi; Consiliul Economic şi Social: dă, la cererea guvernului, avizul său asupra proiectelor de legi, de or-donanţe sau de decrete şi asupra problemelor economice şi sociale care îi sunt supuse atenţiei. înalta Curte de Justipe: judecă: - Preşedintele republicii în caz de înaltă trădare. - Membrii guvernului şi complicii lor dacă comit crime sau delicte înexerciţiul funcţiilor lor. Curtea de Conturi: controlează conturile publice, pre-cum şi serviciile administraţiei şi ale sectorului public. Camerele re-gionale de conturi: controlează conturile colectivităţii locale.

Se poate adăuga ca o a 4-a putere..., puterea administrativă criticată deseori de cetăţeni pentru amploarea excesivă. în fapt, această putere este direct legată de ministerele cărora fiecare administraţie le sunt subordonate. De altfel, funcţionarii locali depind de cei aleşi pe plan local şi exercită funcţiunile lor în cadrul colectivităţii locale. (Franţa)

3 9 1 . SCHEMA 2 SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN GERMANIA CONSTITUŢIA

Nivel de land

Nivel federal

Puterea legislativă

Puterea executivă

Puterea judiciară

Cancelarul federal Guvernul federal (miniştrii)

Tribunalul Suprem

Legislaţia exclusivă

Administraţia federală

Curţile supreme de justiţie

Legislaţia concurentă Parlamentele landurilor Legislaţia landurilor

Administraţia mandatară Guvernele landurilor Administraţia districtelor Administraţia comunelor

Bundestag Reprezentanţii poporului

Bundesrat Reprezentanţii poporului

Toată puterea în stat emană de la popor

281

Constituţional

3 9 2 . SCHEMA 3

SEPARAŢIA/ECHILIBRUL PUTERILOR ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII CONSTITUŢIA

LEGISLATIVUL CONGRESUL SENATUL CAMERA REPREZENTANT II Xffi Arhitectul capitoliului Serviciul general de contabilitate Imprimeria Guvernamentală Biblioteca Congresului Grădina Botanică a Statelor Unite

Departamentul de Stat Departamentul Agriculturii

EXECUTIVUL

Biroul Casei Albe Biroul de Management şi Buget Consiliul Consilierilor Economici Consiliul Naţional pt. Aeronautică şi Spaţiul Cosmic Consiliul Securităţii Naţionale Biroul pt. Orientare economică Biroul pt. situaţii de pericol Biroul pt. Ştiinţă şi tehnologie

Departamentul Comerţului

Biroul Reprezentanţilor Speciali pentru Negocieri Comerciale Consiliul pentru Politica Economică Internaţională Biroul pt. Problemele Consumatorilor Biroul pt. Relaţii Interguvemamentale Consiliul pt. Problemele Curente Consiliul pt. Asigurarea Calităţii Mediului Biroul pt. Politică in domeniul Telecomunicaţiilor Departamentul Apărării

Departamentul Finanţelor

Conferinţa Administrativă a S.U.A. Comisia pt. Energie Atomică Consiliul pt. Aeronautică Civilă Districtul COLUMBIA Agenţia pt. Protecţia Mediului înconj Banca Americană pt. Export-lmport Administraţia creditelor agricole Comisia Federală pt. Comunicaţii Corporaţia Federală pt. Asigurări Consiliul Băncii Federale pt. credite locative

Autoritatea judecătorească

PREŞEDINTELE BIROU E SECI TIV AI PREŞEDINTEI.! I

Departamentul Muncii

Departamentul Sănătăţii Educaţiei şi Protecţie Sociale

Comisia Federală Maritimă Serviciul Federal de Mediere şi Conciliere Comisia Federală pt. Energie Consiliul Guvernatorilor. Sistemul Rezervelor Federale Comisia Federală de Comerţ Administraţia Serviciilor Generale Comisia Comerţului Interstatal

Curtea Supremă a S.U.A. Curţile de Apel ale S.U.A. Curţile districtuale ale S.U.A. Curţile pt. Plângeri ale S.U.A. Curtea de Apel S.U.A. pt. Vamă şi Patente Curtea pt. Vamă a S.U.A. Curţi teritoriale Centru Federal Judiciar Biroul Administrativ al Curţilor S.U.A. Curtea pt. Taxe a S.U.A.

Departamentul Justiţiei

Departamentul Afacerilor Interne

Departamentul Ixicativ şi ai Dezv. Urbane

N.A.S.A. Fundaţia Naţională pt. Arte şi Umanistică Consiliul Naţional al Relaţiilor de Muncă Consiliul Naţional de Mediere Fundaţia Naţională pt. Ştiinţă Comisia pentru transport feroviar Comisia pentru schimburi şi garanţii

Departamentul Transporturilor

Sistemul pt. Servicii Selective Administraţia Micilor Afaceri Institutul Smilh Autoritatea Văii Termessee Comisia S.U.A pt. Servicii Civile Agenţia de Informaţii a S.U.A. Comisia S.U.A. pt. Tarife Serviciul Poştal al S.U.A. Administraţia Veteranilor

3 9 3 . SCHEMA 4

ROMÂNIA ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII POTRIVIT CONSTITUŢIEI

—

Al'TORITATEA DELIBERATIVĂ

AUTORITATEA EXECUTIVĂ

PARLAMENTUL

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI - ales prin vot universal, egal. direct, secret, liber exprimat

CAMERA DEPUTAŢILOR - senatori - deputaţi - aleşi prin vot universal, egal, direct, secret liber exprimat - durata mandatului - 4 ani - grupuri parlamentare

- grupuri parlamentare

BIROV PERMANENT -preşedinte -vicepreşedinţi -secretari chestori

BIROU PERMANENT -preşedinte -xieepresedinţi -secretari chestori

- comisii permanente -comisii speciale - comisii de anchetă

- comisii permanente - comisii speciale - comisii de anchetă

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege

- durata mandatului - 4 ani

GUVERN -primul ministru -miniştri -alţi membri stabiliţi prin lege organică Guvernul este investit de către Parlament şi numit de către Preşedintele României

MINISTERUL PUBLIC CONSILIUL SI PEKIOR 1L MAGISTR AIURII

Autorităţile administraţiei publice

Structuri organizatorice comune pentru ţrdinţt comune Comisii comune - aparat tehnic - aparat tehnic '

Structuri organizatorice statale cu rol de garanţii, contrapondere şi sprijinire a echilibrului puterilor şi a echilibrului dintre autorităţile publice şi cetăţeni: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ; AVOCATUL POPORULUI; CURTEA DE CONTURI; CONSILIUL LEGISLATIV

283

§. 7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor 394. Prezentarea succintă şi pe cât posibil sistematizată pe care am încercat-o demonstrează, mai întâi, o anumită elasticitate a conceptului de putere, multe nuanţări în explicarea fenomenului putere. Rezultă apoi că tendinţa instaurării statului de drept şi a democraţiei a implicat şi implică mereu, teorii, căutări, iar teoria separaţiei puterilor este una dintre acestea. Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie, factori ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi deseori se afirmă clar că este vorba de funcţii, împuterniciri, autorităţi se discută numărul „puterilor". Este adevărat că uneori terminologia este corectată prin folosirea cuvântului echilibru. Trebuie, de asemenea, constatat că mesajul transmis, receptivitatea în popor fac ca separaţia puterilor să fie mereu pronunţată şi aclamată. Ea explică, într-un limbaj simplu, uşor de receptat şi de înţeles lupta contra totalitarismului şi ideea de conducere democratică. Ea este simbolul puterii poporului. Este interesant de reţinut că toate teoriile şi toate practicile politice privind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc unei singure entităţi - poporul - naţiunea - calitatea de titular absolut al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri publice, primesc exerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii numai prin delegaţiune şi nici odată nu pot deveni „proprietarul" puterii politice - unică, indivizibilă şi inalienabilă - pe care poporul o deţine. 395. Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii (sau a unor funcţii, prerogative) de bună voie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta este o chestiune complexă şi nu rareori delicată, atât în teorie cât şi în practică. El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când constată îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicare dreptul său de unic titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putând în mod legitim să înlăture prin revoluţie (dreptul la insurecţie), cârmuirile nedemocratice şi abuzive. Acesta este, prin excelenţă, cel mai incontestabil drept natural care se impune ca primă realitate politică într-o societate. De aceea este bine ca din când în când poporul să verifice cum autorităţile îndeplinesc mandatul primit. 284

Un asemenea drept s-a verificat magnific prin Revoluţia franceză (1789) prin revoluţiile anilor 1848, prin Revoluţia română din decembrie 1989. într-o asemenea viziune ştiinţifică câteva precizări privind organizarea statală a puterii, ca schemă teoretică, se impun. 396. Este îndeobşte admis că poporul (naţiunea) deţine puterea. în statele mari, cu teritorii întinse şi populaţii numeroase, exerciţiul direct de către popor al puterii este practic imposibil. Soluţia tehnică este exprimată în cele mai multe constituţii în sensul că poporul exercită puterea direct prin referendum sau prin reprezentare. Pentru exercitarea prin reprezentare, poporul îşi organizează statal puterea. Puterea organizată statal (statul) are rolul de a exprima şi realiza voinţa poporului ca voinţă de stat. Această misiune a puterii statale presupune funcţii fireşti, desfăşurate într-o ordine logică, de asemenea firească. Pentru a deveni general obligatorie voinţa poporului trebuie exprimată (comunicată) pentru a fi cunoscută şi respectată. Deci, în ordinea firească, se impune o funcţie legislativă (normativă). Legile însă trebuie aplicate în practică pentru că de aceea sunt elaborate. Se impune deci o a doua activitate, cea executivă, activitate complexă şi esenţială pentru rolul puterii statale. în executarea legii se manifestă şi împotriviri, încălcări, abateri. Asemenea abateri fiind contrare legilor şi rolului puterii trebuie identificate şi sancţionate. Drepturile şi interesele legitime afectate trebuie restabilite. S-a impus aşadar o altă activitate - justiţia - ca activitate de rezolvare a litigiilor, de judecare şi sancţionare. Pe lângă aceste mari grupe de activităţi, funcţii, s-au creat şi unele funcţii derivate, uneori instituţionalizate distinct, precum supravegherea respectării legilor sau controlul (de tipul controlului constituţionalităţii legilor, controlului financiar prin curţi de conturi etc). 397. Activităţile (funcţiile) au fost şi sunt încredinţate unor organe de stat, unor autorităţi investite cu forţă coercitivă, capabile să îndeplinească funcţiile pentru care au fost create. Aceste autorităţi au primit denumirile funcţiilor care le-au determinat apariţia. Astfel funcţia legislativă a fost încredinţată organelor legiuitoare (parlamente), cea executivă autorităţilor administrative (executive), iar justiţia autorităţilor judecătoreşti (sau mai largjurisdicţionale). In acest mod, practic, se creează organe de stat, statul, adică puterea poporului (politică) se organizează statal. 3 9 8 . Organizată statal puterea politică se divide? Se separă în două, trei sau mai multe puteri? 285

Un anumit fenomen se produce şi explică aproape totul. Statul înseamnă şi forţă, de aici şi riscul mare de a scăpa de sub controlul titularului, de a se considera chiar el titularul puterii. Acest risc a impus găsirea soluţiilor de a preveni o deturnare a poziţiilor în relaţia popor - stat. Prevenirea acestui risc, cu enormele sale consecinţe social-umane implică: a) acordarea autonomiei şi independenţei fiecărei componente a statului (autorităţi, categorii de organe); b) această autonomie nu trebuie să însemne o rupere a componentelor statului Ea trebuie să permită posibilitatea de influenţare şi de control reciproc, factori ce previn separatismul şi rigiditatea; c) asigurarea unui echilibru al funcţionării autorităţilor statale. Nici o autoritate nu trebuie să poată depăşi domeniul propriu sau să poată concentra cele trei mari funcţii. Aceste preocupări fireşti au fost şi sunt teoretizate sub exprimări diferite precum: separaţia puterilor, echilibrul puterilor, diviziunea muncii în sfera puterii de stat, forme fundamentale de realizare a puterii, amenajarea puterilor publice. în fond suntem în prezenţa unei conlucrări a structurilor (autorităţilor) statale în realizarea voinţei poporului. Această conlucrare presupune: competenţe clar delimitate prin constituţie; autonomie organizatorică şi funcţională; control reciproc fără imixtiune; garanţii constituţionale ale îndeplinirii corecte a mandatului şi ale respectării drepturilor cetăţenilor (controlul constituţionalităţii legilor, avocatul poporului, independenţa şi inamovibilitatea judecătorului).

§. 8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal Deosebirile de alte puteri 3 9 9 . înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de constrângere;

286

3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitatea. 1. Caracterul de putere 4 0 0 . Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. 2. Puterea de stat este o putere de constrângere 401. Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat, deoarece, în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul. El deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă care era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri, sau autorităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partide politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind „trăsătura esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie. 3. Caracterul social al puterii statale 4 0 2 . Puterea de stat are evident un caracter social. Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii

287

4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general-obligatorie 403. Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii (depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor) exprimată prin lege nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale, în lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului Sub acest aspect îşi păstrează actualitatea cuvintele lui Jean Jacques Rousseau, din Contractul social, în sensul că „Adesea se întâmplă să fie o mare deosebire între voinţa tuturor şi voinţa generală; una nu priveşte decât la interesul comun; cealaltă priveşte la interesul privat şi nu e decât o sumă de voinţe particulare; dar dacă scoatem din aceste voinţe cele care se anulează între ele cel mai mult şi cel mai puţin, ca sumă a diferenţelor rămâne voinţa generală". 5. Caracterul organizat al puterii statale 404. Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiul echilibrului şi conlucrării prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate. 6 Suveranitatea puterii de stat 405. Este o altă trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

288

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I 1. Pierre Pactet, op. cit. p. 110 - 127 2. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op. cit. p. 136 şi urm. 3. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel 1988, p. 150-225. 4. Martine Fell, Dominique Bossuyt, Citoyen aujourd'hui, Hachette, Paris, 1985, p. 26. 5. Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1983. 6. Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Cartea Noastră, Bucureşti, arată că suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă (p. 21). „Dar oamenii noştri politici, neputând împărţi suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi în voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă; în drepturi de impozite, de justiţie şi de război; în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă" (p. 27). „Ar trebui zei pentru a da legi oamenilor" (p. 42). „De altminteri, oricum ar fi, un popor este totdeauna stăpân să-şi schimbe legile, chiar cele mai bune; căci, dacă-i place să-şi facă rău lui însuşi, cine are dreptul să-1 împiedice de la aceasta?"(p. 58). „în toate vremurile au avut loc discuţii nesfârşite asupra celei mai bune forme de guvernământ, fără a se ţine seamă că fiecare din ele este cea mai bună în unele cazuri şi cea mai rea în altele (p. 72)". Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic, un guvernământ atât de desăvârşit nu se potriveşte oamenilor" (p. 75).

289

7. Montesquieu, Despre spirirtul legilor, vol.I, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1964, pg. 11 - 4 3 ; 195, 196. Legile, spunea Montesquieu, trebuie să i se potrivească într-un asemenea grad poporului pentru care sunt făcute, încât este o foarte rară întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite pentru altul (p. 17). Dreptul ginţilor este format din legi privitoare la raporturile dintre popoare (p. 15), dreptul public este format din legile privitoare la raporturile dintre cei ce guvernează şi cei guvernaţi, iar dreptul civil este format din legile cu privire la raporturile pe care toţi cetăţenii le au unii cu alţii (p. 16). 8. Marcel de la Bigne de Villeneuve, La fin du principe de la separation des pouvoirs, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934 9. Alexis de Tocqueville, op. cit. p. 228 10. Leon Duguit, Manuel de droit public francais, Droit constitutionnel, Paris, 1907, p. 316 şi urm. Deosebit de semnificative sunt concluziile lui Leon Duguit în ce priveşte separaţia puterilor. Voinţa naţională poate fi reprezentată prin mai multe organe. Este mult mai bine ca ea să fie reprezentată prin mai multe organe decât prin unul singur, pentru că aceste organe se limitează, se ponderează reciproc. Dar, dacă există multe organe de reprezentare suveranitatea nu poate fi divizată în mai multe elemente şi nu se poate atribui, sub numele de putere, fiecăruia din aceste organe un element parţial al suveranităţii, ea rămânând în ciuda acestei diviziuni una şi indivizibilă. Această concepţie a unei puteri suverane, una sau trei puteri, este o concepţie metafizică... dar ea este inadmisibilă într-o construcţie cu adevărat pozitivă în dreptul public. Când există mai multe organe de reprezentare, ele colaborează obligatoriu în întreaga activitate generală a statului; dar modul lor de participare este natural diferit; el este reglementat prin Constituţia fiecărei ţări şi ceea ce se denumeşte impropriu separaţia puterilor, este diversitatea colaborării diferitelor organe în activitatea generală a statului (p. 335 - 336). 11. Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928. „După concepţia tradiţională puterea unitară a statului se împarte în trei - închipuite reciproc coordonate - puteri: puterea legiuitoare, cea executivă, cea judecătorească. în aceste trei puteri apar cele trei funcţiuni fundamentale ale statului: legislaţia, administraţia, justiţia", (p. 69). Cele trei funcţiuni tradiţionale: legislaţie, justiţie şi administraţie, se re-

290

duc la două, dat fiind că justiţia şi administraţia intră amândouă în noţiunea mai largă a executării de legi..."(p. 70). 12. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1966, p. 137. 13. Monitorul Oficial al României, Partea a Ii-a, Dezbateri parlamentare, Adunarea constituantă, din 17 octombrie 1991. Adunarea Constituantă a introdus formularea în sensul căreia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului, în ideea de a se marca faptul că fiind mai multe organe reprezentative, Parlamentul se distinge totuşi între acestea. 14. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept Târgu Mureş, 1995. Este interesant chiar titlul cu care distinsul profesor explică noţiunea de organ de stat „Un război al cuvintelor care ascunde o luptă de idei: organe sau autorităţi publice?" (p. 5) şi apoi concluzia: „în ciuda inconsecvenţelor terminologice ale Constituţiei din 1991, una din tendinţele ei fundamentale este de a identifica noţiunea de autoritate publică cu cea de organ" (p. 9). Pentru clasificarea organelor statului a se vedea p. 1 2 - 2 1 .

291

CAPITOLUL II Partidele politice §.1. Noţiunea de partid politic 4 0 6 . în societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. în ansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice care desigur nu trebuie confundate. „Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii". Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii, ea a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul, naţiunea. „La început simplă denumire a unei tendinţe politice, vocabula partid exprimă repede o nouă realitate, un grup social foarte particular pe care dreptul constituţional îl ignoră dar care este mediatorul necesar între poporul elector şi guvernanţii aleşi". Astăzi, mai mult ca oricând, partidele politice îşi merită caracterizările de „motor al vieţii politice", „motiv al îmbătrânirii clasicei teorii a separaţiei puterilor", „rău necesar" etc^ Iar legislaţiile contemporane care privesc structurile constituţional - politice merg cu reglementările privind partidele până la detalii. Astăzi partidele politice au pătruns în constituţii. O con-

292

stituţie nouă ce se adoptă şi care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării. 4 0 7 . în explicarea partidelor politice se impune mai întâi clarificarea locului şi rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa nu numai în exerciţiul acestei libertăţi. Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii: a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetăţenesc; b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art. 134 alin. 2 litera „a" din Constituţie). Aşa văzute lucrurile vom observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de asociaţii iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor apiicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte încadrarea partidelor în cadrul asociaţiilor ea rezultă evident din definiţiile formulate. 408. Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi desigur aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale. Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art. 8(2), art. 37(3), în art. 72(3) litera „b", în art. 144 litera „i"; partide în art. 37(2), în art. 84(1), în art. 102(1); sindicate în art. 9, în art. 72 (3) litera „1"; alte forme de asociere în art. 37 (1); organizaţii în art. 37 (2), art. 59(2); asociaţii în art. 37(4); configuraţie politică în art. 61 (5). Asemenea noţiuni sunt întâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia de a arăta uneori că „organizaţiile minorităţilor naţionale... se consideră similar formaţiunilor politice, dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor respective", sau că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice." Se pune firesc întrebarea dacă aceste exprimări constituţionale şi legale privesc noţiuni diferite sau nu. Fără îndoială că ele exprimă categorii, tipuri de asociaţii. Explicarea asemănărilor şi mai ales identificarea trăsăturilor proprii partidelor politice implică stabilirea conceptului de partid politic, permiţând astfel explicarea consecinţelor teoretice şi legislative. 4 0 9 . Examinând prevederile constituţionale şi legale se poate lesne observa că numai partidele politice au anumite drepturi. Astfel: partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majo293

rităţi, partidele politice reprezentate în Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art. 102 alin. 1 din Constituţie); candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de partide şi alte formaţiuni politice; partidele politice pot face coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice desemnează reprezentanţi în birourile electorale; numai partidele şi formaţiunile politice care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială o subvenţie de la bugetul de stat (legislaţia electorală). 410. Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele care le pot duce la declararea lor ca neconstituţionale (art. 37 alin. 2). Mai mult Constituţia stabileşte că unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice şi anume: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi şi armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică. în şirul prevederilor constituţionale şi legale trebuie menţionate cele care privesc înregistrarea partidelor politice cele care condiţionează crearea unui partid de un număr minim de membri, cele care nu admit alegerea în autorităţile reprezentative a persoanelor cărora le este interzisă asocierea în partidele politice (art. 35 alin. 1 din Constituţie). 4 1 1 . Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimitare de alte grupări politice cunoscute în evoluţia politică a statelor, toate denumite generic partide precum: fracţiuni (care au divizat republicile antice); cluburi (în care intrau deputaţii adunărilor revoluţionare); clanuri (condotierii italieni); comitete (care pregăteau alegerile cenzitare în monarhiile constituţionale); vastele organizaţii populare care cuprind opinia publică în democraţiile moderne. Deşi toate aceste grupări şi asociaţii aveau sau au ca scop cucerirea şi exerciţiul puterii politice, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru cu partidele politice, acestea din urmă existând de mai puţină vreme, de aproximativ un secol şi jumătate. în 1850 nici o ţară din lume (în afară de SUA) nu cunoştea partidele politice în sensul modern al cuvântului, se găseau opinii, cluburi populare, asociaţii de gânditori, grupuri parlamentare, „însă nu partide în adevăratul înţeles al cuvântului". Ce este deci partidul politic în raport cu aceste structuri socio-politice? Vom reţine că în stabilirea conceptului de partid politic pot fi avute în vedere şi originea partidelor, precum şi deosebi294

rile dintre partide, dar acestea explică mai mult evoluţia lor şi corelaţiile cu alte structuri decât conţinutul noţiunii ca atare. Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor art. 8 din Constituţie în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. De altfel, aşa cum se va vedea mai departe, constituţiile care reglementează partidele politice conţin şi ele dispoziţii similare. Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută aici între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Aceste distincţii sunt deosebit de importante în sistemele constituţionale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ. 4 1 2 . Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât modul de formare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cât şi compoziţia (este o grupare de cetăţeni, un colectiv). Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Această trăsătură rezultă expres şi din art. 37 (1) al Constituţiei care stabileşte că „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere". Prin asociere cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă interes aparte pentru definirea partidului politic ea trebuind a fi deosebită de alte calităţi, precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi. Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. în acest sens constituţiile se pronunţă explicit. Astfel de prevederi identificăm în constituţiile României (art. 37), Germaniei (art. 9 şi 21), Italiei (art. 18 şi 49), etc. Fără a face din aceasta o regulă universală, vom observa că faţă de scopul partidului politic (de a-şi apropria puterea şi a o exercita, de a guverna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al unui partid politic se impune. Aceasta pentru că este îndeobşte recunoscut şi admis că participarea la guvernare este prin excelenţă rezervată numai cetăţenilor statului, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia. 4 1 3 . Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în partide. Iar dacă trăsăturile pe care 295

le-am examinat până aici permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociaţiilor, scopurile lor le identifică şi le diferenţiază în cadrul acestora. Sub acest aspect selectarea unor idei din doctrina juridică şi a unor prevederi constituţionale prezintă incontestabil interes. Astfel în doctrină scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile comune ale membrilor a interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord; să procure şefilor lor puterea în sânul unui grup şi militanţilor activi şanse - ideale sau materiale - de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă; realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri. Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politicii naţionale (Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania, art. 21); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuirea la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8). Rezultă din cele expuse mai înainte că scopurile partidelor sunt eminamente politice, iar evidenţa caracterului acestor scopuri face ca astăzi să se vorbească tot mai insistent de statul partidelor. Desigur, aceste scopuri exprimă ideologii, filosofii, interese. Dar toate în încercarea de a fi realizate prin cucerirea şi exerciţiul puterii. De aceea orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Pentru aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc de intermediari între popor şi putere, şi-şi asumă de asemenea, atunci când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii naţionale. Cel mai adesea rezultă deci că scopurile partidelor sunt de a exprima, defini, determina, sufragiul; politica naţională; voinţa politică a cetăţenilor; voinţa populară. Ni se pare că cea mai cuprinzătoare apreciere a scopurilor partidelor politice este exprimarea voinţei politice, a cetăţenilor. Este în afara discuţiei că şi alte expresii (din cele nominalizate desigur) reuşesc să definească scopurile, dar unele restrâng aceste scopuri (exemplu, exprimarea sufragiului) iar altele extind exagerat sfera acestora (de exemplu, exprimarea voinţei populare, politica naţională). Spunând că partidele contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, redăm sensurile şi dimensiunile scopurilor şi activităţii partidelor politice. Fundamentându-şi scopurile pe o 296

anumită ideologie, filozofie, bază teoretică, partidele încearcă să atragă cetăţenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice. Viaţa partidelor nu se reduce numai la sfera membrilor lor, ci tinde a cuprinde cât mai mulţi cetăţeni, care receptând platformele şi ideologiile urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică şi care se poate înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Ca atare, partidele trebuie să-şi asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi în sfera guvernării, mai ales în Parlament. Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghiile eficiente (pârghiile puterii) prin care-şi pot instituţionaliza platformele lor, politica lor putând deveni politică de stat, voinţa lor putându-se impune ca voinţă obligatorie pentru societate. Această voinţă politică se va exprima juridic în legi. 4 1 4 . Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului politic. în ordinea constituţională a unui stat există valori politice, morale şi juridice faţă de care nici un atentat nu este admis. Ca atare partidul care prin scopuri şi activităţi neagă valori sau îşi propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal. Desigur sunt şi alte aspecte juridice care privesc sau sunt în legătură cu partidele politice cum ar fi finanţarea lor, personalitatea lor juridică. Aceste aspecte ţin mai mult de dimensiunile şi de realizarea scopului dar nu-s definitorii pentru partidul politic. 415. Consideraţiile până aici expuse sunt în măsură să contureze o definiţie a partidului politic. Pentru aceasta însă este interesant să observăm şi definiţiile altor jurişti, politologi sau sociologi care s-au aplecat cu precădere asupra partidelor politice. Este de notorietate că ideile lui Maurice Duverger, despre care am făcut frecvent menţiune până aici se situează la nivelul ştiinţific cel mai înalt, iar cartea sa „Les partis politiques" (prima ediţie 1951, reeditată de câteva ori) rămâne fundamentală şi clasică. R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizaţie durabilă, organizată la nivel naţional şi local, urmărind să cucerească şi să exercite puterea şi căutând, în acest scop susţinerea populară. Acelaşi autor, analizează o definiţie mai amplă formulată de către Joseph la Palombara şi Myran Weiner şi în care sunt surprinse următoarele patru trăsături: 1) o organizaţie durabilă, altfel spus o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să fie superioară celei a conducătorilor săi; 2) organizare lo297

cală bine stabilită şi aparent durabilă, întreţinând raporturi regulate şi variate cu eşalonul naţional; 3) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de a lua şi exercita puterea singură sau împreună cu alţii şi nu numai de a influenţa puterea; 4) preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin popular în alegeri sau în altă împrejurare. Aceste trăsături, explică R.G. Schwartzemberg, permit a distinge partidele de simplele clientele, facţiuni, clici sau camarile; le deosebesc de grupurile parlamentare; voinţa de a exercita puterea, trăsătura esenţială, le diferenţiază de grupele de presiune; le deosebeşte de cluburi, care nu participă la alegeri şi viaţa parlamentară, ci fac presiuni asupra partidelor, guvernului, etc. Astfel văzute lucrurile partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.

§.2 Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor politice 4 1 6 . Fără îndoială explicaţiile din paragraful anterior au cuprins şi multe date despre funcţiile partidelor. Nu poţi încerca o definire a partidului politic fără a avea în vedere motivaţia asocierii şi rolul ce revine unei asemenea asociaţii. Anumite sublinieri se mai impun totuşi. P. P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „motivele care pot să determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul". Aceste motive, spune autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte valoarea generală a ideilor lor în jurul cărora se formează grupările politice iar a doua folosul personal, pe care membrii lor pot să-1 tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale. Printre motivele şi scopurile ce se menţionează în general ar fi şi următoarele: asigurarea binelui general; asigurarea fericirii tuturor; contribuţia la dezvoltarea corpului social, uşurându-i şi grăbindu-i progresul; da-

298

toria de a conserva existenţa politică a poporului, medierea între poporul suveran, altfel spus corpul electoral şi poporul guvernant, altfel spus Parlamentul; voinţa de a exercita puterea, etc. 4 1 7 . Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituţii. Sub acest aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a constituţiei dacă am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul constituţional. Este în spiritul unei interpretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia într-o constituţie se consacră numai ceea ce este esenţial pentru partidele politice. Nu înseamnă că partidele politice nu au şi alte funcţii care însă sunt dominate, dacă putem spune astfel, de nişte scopuri constituţionale. Aşa văzute lucrurile, interpretarea dată de către R.G. Schwartzemberg articolului 4 din Constituţia franceză în sensul că este foarte restrictiv, deoarece a defini partidele ca având rolul de a concura la exprimarea sufragiului înseamnă a limita rolul lor la cristalizarea voinţei populare la singurul moment al alegerilor, trebuie totuşi amendată. Exigenţele reglementărilor constituţionale lasă deci mari zone reglementărilor legale. în legătură cu funcţiile propriu-zise Schwartzemberg consideră că acestea ar fi următoarele: formarea opiniilor; selectarea candidaţilor; coordonarea aleşilor. Desigur aceasta pune accentul pe aspectul electoral şi parlamentar. Acelaşi autor consideră mai „avantajoasă" teoria potrivit cărora un partid îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia electorală; funcţia de control şi de orientare a organelor politice; funcţia de definire şi exprimare a poziţiilor politice. în ce-1 priveşte pe Pierre Pactet acesta consideră că două ar fi funcţiile partidelor politice şi anume de a fi intermediari între popor şi putere şi de a-şi asuma, atunci când sunt la putere, direcţionarea politicii naţionale. De altfel, se pare că un partid politic actual este şi trebuie să fie multifuncţional. Aşa cum am arătat deja în România, art. 8 din Constituţie stabileşte că partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Această funcţie esenţială se dimensionează în raport de valorile democraţiei constituţionale astfel cum sunt ele definite îndeosebi prin art. 1 Şi art. 8, precum şi prin întreg titlul II al Constituţiei.

299

§.3. Categorii şi variante de partide politice 418. Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive. Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă din evoluţia partidelor politice, atât în general cât şi în concret. în această evoluţie nuanţele politice şi denumirile acestora au cunoscut şi cunosc o firească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăşi, are specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De aceea transformări, chiar spectaculoase, produse în viaţa unor partide politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie şi impun celui ce o face o anumită prudenţă. Ca atare prezentarea categoriilor şi variantelor de partide politice trebuie privită şi reţinută cu o anumită doză de relativitate. 4 1 9 . Printre curiozităţile privind denumirile partidelor politice interesante sunt cele referitoare la partidele engleze. Astfel gruparea Tory, care a fost învinsă în 1688 îşi trage numele de la o injurie de origine irlandeză. Un tory este un hoţ de drumul mare, un fel de gangster. Grupul Whig, care a triumfat în 1688, este de asemenea un cuvânt derivat din scoţiană şi care semnifică conducător de cai sau de vite. Tot în legătură cu denumirile trebuie reţinut că nu întotdeauna reuşesc să evoce specificul platformei politice a partidului şi că nu rareori realizarea de unificări sau retuşarea platformelor duc la denumiri care îngreunează evident orice clasificare. 1. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice 4 2 0 . Asemenea diferenţiere se poate face pe criteriul apartenenţei şi orientării membrilor ce le compun şi platformelor lor. în mare măsură această clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor fiind corelată cu marile probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea naţiunilor şi a statului modern. a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase. în mod deosebit sunt nominalizate în această categorie partidele formate de protestanţi şi catolici în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după primul război mondial). în concepţia lui P. P. Negulescu, partidele confesio300

nale nu întrunesc condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească neapărat partidele politice. b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles" (p p. Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare. în această categorie sunt nominalizate partidele din S.U.A. de la sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie pe programul căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879), fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi, după unirea Principatelor Române. c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea principiului naţionalităţilor. în această categorie sunt nominalizate partidele din imperiul austro-ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866 - 1870), Partidul „Popular" Slovac al lui Andrej Hlinka. P. P. Negulescu sublinia că partidele naţionale nu sunt partide politice propriu-zise, ci organele de protestare în contra structurii statelor în care iau naştere, cu tendinţa manifestată de a ajunge prin luptă la independenţa naţiunilor pe care le reprezintă. d) Partidele de clasă, o spune chiar denumirea, exprimă interesele unei clase sociale. Au apărut în secolul XIX iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea ce a dominat de aproape un secol în partide burgheze şi partide muncitoreşti. e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru creerea naţiunilor. Cele mai multe partide politice congoleze au avut o bază etnică, printre acestea fiind nominalizaţi: Alianţa Bakongo (Abako), Confederaţia Asociaţiilor din Katanga (1958), Mişcarea Naţională Congoleză (1958). 2. Partidele democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social-democratice, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta 4 2 1 . Enumerarea este evident exemplificativă şi incompletă. Integrarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică. Potrivit lui Francois Borella 301

distincţia politică între dreapta şi stânga s-a născut în Franţa în 1789 în legătură cu discuţia privind puterea politică a regelui în viitoarea constituţie. ,3ineînţeles, este vorba de o structură, altfel spus de un sistem de relaţii. Dreapta şi stânga nu au sens şi existenţă decât în relaţia de la una la alta şi reciproc. Nu valori veşnice, nu esenţă imuabilă, ci dualismul inevitabil al ideilor, comportamentelor, intereselor, în faţa problemelor pe care le pune viaţa în societate". 3. Partide de cadre şi partide de mase 4 2 2 . Este o clasificare des evocată. Criteriul este al compoziţiei partidelor. a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale. Stau la originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este centrul (radicalii) şi mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate. Mai sunt denumite şi partidele patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare. b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind un mare număr de membri. De aceea au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre, sunt centralizate şi puternic articulate. în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele comuniste, majoritatea partidelor africane şi anumite partide democrat-creştine. Potrivit lui R.G. Schwartzenberg, cu excepţia partidelor fasciste, noţiunea de partid de masă este străină dreptei. 4. Partide suple şi partide rigide 4 2 3 . Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată pe criteriul disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens. 5. Partide unice, partide unificate, partide dominante 4 2 4 . Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice (Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept consecinţa problemelor lor particulare susţinând că este vorba de ceva original. 302

Lavroff distinge între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează între uniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcţii unice. Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i se stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide unice şi rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorate unei dominări politice. Un interes teoretic aparte poate prezenta sistemul politic chinez unde, în afara Partidului Comunist Chinez, există încă opt partide democratice şi anume: Comitetul revoluţionar al Guomindangului din China (creat în ianuarie 1948); Liga democratică a Chinei (creată în octombrie 1941); Asociaţia pentru construcţia democratică a Chinei (creată în decembrie 1945); Asociaţia chineză pentru democraţie (creată în decembrie 1945); Partidul democratic ţărănesc şi muncitoresc (creat în 1930); Zhi Gong Dang chinez (creat în 1925 din chinezii rezidenţi în America şi membrii ai societăţii Hong Men Zhi Gong Dang, fiind format îndeosebi din chinezii din străinătate reîntorşi în ţară); Societatea Jiu Son En 1944 (creată în septembrie 1945, de către intelectuali pentru a aniversa victoria asupra fascismului); Liga pentru autonomia democratică a Taiwanului (fondată în noiembrie 1947). 6. Sisteme de partide politice 4 2 5 . Prin aceasta urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge, partidul unic, bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O altă clasificare, de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare. Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă cetăţenilor o alegere clară şi suficientă iar la nivelul puterii o majoritate netă. Bipartidismul presupune acordul celor două partide asupra problemelor fundamentale ale societăţii. El poate funcţiona normal numai dacă este sigur că un partid nu va profita de perioada cât guvernează pentru a schimba regimul politic. Se practică cu succes în Marea Britanie şi S.U.A. Multipartidismui este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă Şi mai bine adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate. La nivelul puterii are efecte diferite în funcţie de modalităţile de practicare. Pen303

tru constituirea echipei guvernamentale, de regulă, sunt necesare coaliţiile de partide. Deseori însă multipartidismul antrenează instabilitate guvernamentală.

§.4. Partidele politice în România după Revoluţia din Decembrie 1989 4 2 6 . România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr

foarte mare de partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Totuşi nu putem să nu observăm că, deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil şi mai hazardant decât încercarea de a da caracterizări ştiinţifice. Este, am putea spune prea devreme. Fenomenul partide politice la noi este încă în curs de cristalizare. Suntem încă, şi probabil vom fi şi în viitor, într-o perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de prospectare, deşi se pare că ştim ce vrem. Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice (1938) s-a stabilit că: toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială, ce se va întocmi în acest scop. în motivarea acestui act se arăta, printre altele că „Este nevoie aşadar de o perioadă de linişte, de pacificarea spiritelor. Este nevoie de o epocă de revizuire a conştiinţelor şi de adaptare la noua stare de lucruri". 4 2 7 . Au urmat apoi suspendarea Constituţiei, războiul, armistiţiul cu Naţiunile Unite. Decretul nr. 1626/1944 a repus în vigoare Constituţia din 1923, dar rezerva privind puterea legiuitoare (care s-a organizat abia în 1946) a lipsit partidele politice de scopul esenţial. încercările de reconsiderare şi refacere a partidelor politice au fost înfrânte brutal, iar sfârşitul anului 1947 anunţa desfiinţarea pluralismului şi perspectiva partidului unic. Iar partidul politic unic, muncitoresc, apoi comunist, în timp, a dominat nu numai viaţa politică ci şi statul şi întreaga societate. Revoluţia din Decembrie 1989 a descătuşat viaţa politică iar legile adoptate au reafirmat pluralismul politic.

304

428. în baza Decretului-Lege nr. 8/1989 s-a organizat un număr foarte mare de partide politice. în linii generale viaţa partidelor politice existente la noi este explicabilă dar nu şi lăudabilă. Multe partide au programe şi platforme politice asemănătoare, multe se declară social-democrate. Aceste platforme şi programe par însă neputincioase în oferirea de soluţii eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice şi sociale cu care se confruntă ţara. Dacă toate partidele, prin definiţie, încearcă să-şi valorifice vocaţia puterii cele mai multe imprimă vieţii politice mai mult un aspect de război decât de competiţie, exprimând prin acţiunile lor mai mult intoleranţa dintre liderii lor decât dintre programe şi platforme. Desigur, fenomenul poate fi privit ca normal într-o perioadă de tranziţie. Dar nu trebuie exclus riscul permanentizării acestei stări de intoleranţă şi şicană determinată de cel puţin 50 de ani de lipsă a unei vieţi politice democratice. 429. Pentru găsirea de soluţii ni se pare interesantă constatarea lui Pierre Pactet. Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că acestea trebuie să dea expresie unei concepţii despre om şi societate şi să lupte pentru cucerirea puterii cu sprijinul electoratului. Pentru aceasta Pierre Pactet face trei observaţii: 1) în aceeaşi ţară pot coexista mai multe partide dintre care unele sunt în dezacord cu altele nu numai asupra exercitării guvernării ci în mod egal asupra formei regimului, ceea ce pune întotdeauna probleme diferite; 2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamentale ale regimului, însă în dezacord asupra exerciţiului guvernării (exemplu partidul conservator şi partidul laburist în Marea Britanie). Lucrurile sunt atunci mai simple şi viaţa politică mai paşnică; 3) se poate ajunge ca partidele, nu numai să fie de acord asupra regimului, dar şi asupra exerciţiului puterii, cu câteva mici diferenţieri. în alţi termeni, programele lor nu ridică nici o deosebire ideologică sensibilă, fiind vorba nu de partide de opinie, ci de partide de gestiune (partidele democrat şi republican în Statele Unite). 4 3 0 . în România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr mare de partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări de partide, schimbări de denumiri. Fără a intra în detalii câteva aspecte, de suprafaţă, pot fi subliniate. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au şi alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe, etc. Majoritatea denumirilor includ şi cuvântul democrat. Foarte multe se declară de orientare social-democrată.

305

Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, decret al cărui conţinut l-am analizat deja la dezvoltarea constituţională. Qy 4 3 1 . La alegerile parlamentare din anul 1992 au propus liste de candidaţi un mare număr de partide politice, dar au obţinut mandate doar următoarele: la Camera Deputaţilor: 1) Convenţia Democratică din România (pentru partidele P. N.Ţ.C.D., P. S.D.R., P. E.R, P. A.C., P. N.L.A.T.), 2) Frontul Democrat al Salvării Naţionale (devenit P. D.S.R.), 3) Frontul Salvării Naţionale (devenit P. D. - F.S.N.), 4) Partidul România Mare, 5) Partidul Socialist al Muncii, 6) Partidul Unităţii Naţionale Române, 7) Uniunea Democrată Maghiară din România; la Senat 1) Convenţia Democratică din România (pentru unele din partidele ce o formează), 2) Frontul Democrat al Salvării Naţionale (devenit P. D.S.R.), 3) Frontul Salvării Naţionale (devenit P. D. - F.S.N.), 4) Partidul Democrat Agrar din România, 5) Partidul România Mare, 6) Partidul Socialist al Muncii, 7) Partidul Unităţii Naţionale Române, 8) Uniunea Democrat Maghiară din România (denumirile şi ordinea partidelor sunt extrase din Comunicatul Biroului Electoral Central, publicat în Monitorul Oficial al României). La alegerile locale din anul 1996, care au marcat o alternanţă politică, au obţinut mandate următoarele partide şi alianţe politice: P. N.Ţ.c.d., P. D„ P N.L., P. D.S.R., P AR., P. N.L.c.d., FER., P. E.R., P. D.S.R., P. R.M., U.D.M.R. Se adaugă 15 deputaţi care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. 4 3 2 . Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite partide, este riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este cel mai puternic şi că influenţează decisiv viaţa politică. Marile dificultăţi economice şi sociale, lipsa de experienţă politică dau competiţiei politice accente lipsite de fair-play, chiar cu nuanţe de violenţă şi primitivism. De aceea ni se par încă aplicabile cuvintele lui P. P. Negulescu în sensul cărora „Dar mai presus de toate am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, de instabilitate, de nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă de patriotism, prin violenţa luptelor noastre politice şi, mai ales, prin extraordinara lipsă de bună credinţă cu care aceste lupte au fost duse de unii din protagoniştii lor". Este dificil de apreciat dacă platforma şi mai ales acţiunea practică a unui partid reprezintă soluţia, măcar rezonabilă dacă nu perfectă, de realizare a pasului hotărâtor spre statul social, democratic şi de drept. 306

Dacă numărul mare de partide este explicabil, el nu este eficient şi viabil, fiind uneori greu de apreciat dacă partidul se identifică prin platforma proprie sau mai mult prin liderul său.

§. 5. Câteva exigenţe juridice privind partidele politice 4 3 3 . Faţă de rolul partidelor politice în mod firesc se impun anumite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate: 1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrarea prin constituţie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor noastre ştiut fiind că în concepţia clasică partidele reprezentau un fenomen exterior constituţiei. Astăzi însă recunoaşterea lor constituţională devine o regulă de bază. Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care se pot organiza şi funcţiona. Constituţia României, intrată în vigoare în anul 1991, reglementează partidele politice, aşa cum am menţionat deja, în mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art. 8 potrivit căruia: „1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. 2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei", precum şi din art. 37 potrivit căruia. „1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. 2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept a suveranităţii, a independenţei României sunt neconstituţionale. 3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică. 4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise". Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul liberei creări şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist. 307

2. Dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Desigur acest lucru se face de mult existând experienţă şi tradiţii care pot fi valorificate. Dar, şi acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus să existe obligaţia legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor termenii partid. De aceea o dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprijini stabilirea fără echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau uniuni.

§.6. Legea română a partidelor politice 4 3 4 . Legea partidelor politice dă o reglementare până la detalii aspectelor privind asocierea în partide, funcţiile şi organizarea acestora, problemele financiare etc. Explicarea principalelor reguli se impune desigur, pentru a cunoaşte realitatea legislativă din ţara noastră şi pentru a putea face eventuale comparaţii. în mod firesc legea defineşte partidele ca asociaţii, realizate prin unirea liberă a cetăţenilor cu drept de vot, asociaţii ce sunt persoane juridice de drept public. Stabilind funcţiile partidelor, legea redă textul constituţional adăugând că acestea îndeplinesc o misiune publică garantată de Constituţie şi promovează valorile şi interesele naţionale, precum şi pluralismul politic, contribuind la educarea politică a cetăţenilor şi încurajând participarea acestora la viaţa publică. De asemenea, partidele influenţează formarea opiniei publice, formează cetăţenii capabili de a-şi asuma responsabilităţi politice, participă cu candidaţi la alegeri şi, unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor. 4 3 5 . Sunt stabilite coordonatele juridice privind partidele. Aceste coordonate se referă la activitatea partidelor, la membrii acestora, la structurile partidelor.

308

în legătură cu activitatea sunt admise numai acele partide care acţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale. Sunt interzise partidele politice care: prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care le organizează încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie; sunt asociate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii sunt imperative. Desigur, partidele nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare. Cât priveşte membrii de partid reţinem următoarele reguli principale: pot fi membri numai cetăţenii români; anumite categorii de funcţionari publici nu pot face parte din partide politice (ex. Judecătorii, procurorii, poliţiştii); un cetăţean român nu poate face pate în acelaşi timp din două sau mai multe partide; nu există nici un privilegiu sau îngrădiri legate de calitatea de membru de partid. Iar în ce priveşte structurile de partid legea stabileşte că: sunt organizate şi funcţionează numai pe criteriul administraţiv-teritorial; în teritoriu se pot organiza structuri care se vor ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale; se pot organiza şi structuri de tineret; fiecare partid trebuie să aibă denumire, însemn, semne electorale. Iar acestea nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaţionale, ori ale cultelor religioase (partide membre ale unor organizaţii politice internaţionale pot utiliza însemnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică).

4 3 6 . Organizarea partidelor politice este supusă exigenţelor

existenţei unui statut şi program propriu. Legea stabileşte marile reguli ce sunt obligatorii pentru fiecare statut (denumire, însemn, semn electoral, sediu, obiectivele - exclusiv politice -, membrii, organe de conducere). în structura organizatorică a unui partid legea prevede: adunarea generală, organul executiv, organe de arbitraj. Sunt, desigur, stabilite reguli privind toate aceste organisme. 437. înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Municipiului Bucureşti pe baza următoarelor acte: statutul şi programul partidului; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 din judeţele ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ, însoţit de o declaraţie autentificată a conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor; listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau al Municipiului Bucureşti, necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde nu—

309

mele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura; o declaraţie privitoare la sediul şi la patrimoniul partidului; dovada deschiderii contului bancar. Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al partidului politic şi de cel puţin trei membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă. Ea se afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile, şi se face publică într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu participarea procurorului. Pronunţarea trebuie să se facă în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de afişare. împotriva deciziei Tribunalului se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare, iar aceasta are obligaţia de a examina în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. Decizia Curţii de Apel este definitivă. Partidul politic se înscrie în Registrul partidelor politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monitorul Oficial al României. Legea cuprinde reguli privind modificarea statutului sau al programului partidului.

§. 7. Alianţe politice şi alte forme de asociere. încetarea activităţiipartidelorpolitice 4 3 8 . Viaţa politică impune realizarea de coaliţii sau asociaţii, de cele mai multe ori legate de alegerile de reprezentanţi (deputaţi, senatori, şefi de stat etc). Legea răspunde acestor realităţi reglementând formele de asociere şi anume: alianţe politice şi alte forme de asociere. Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucureşti, solicitându-se înscrierea în Registrul de evidenţă a alianţelor politice. Potrivit art. 25 din lege protocolul de constituire trebuie să menţioneze: denumirea, însemnul şi semnul electoral, partidele politice aliate, obiectivele alianţei, modul de organizare, factorii de decizie. în fine legea prevede că în cazul în care alianţa politică se va prezenta în alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie să facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al alianţei. Alte forme de asociere. Pot fi formate din partide, alianţe şi formaţiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective co310

mune. Se realizează tot printr-un protocol care trebuie să cuprindă în principiu aceleaşi elemente ca şi la alianţe, protocol ce trebuie depus la Tribunalul Municipiului Bucureşti pentru a fi înscris în registrul altor forme de asociere. Formaţiunile nepartidice pot aduce un aport financiar care însă nu poate depăşi într-un an suma de 500 de salarii minime pe economie. 4 3 9 . încetarea activităţii partidelor politice poate fi voluntară prin autodizolvare sau ordonată în cazul: dizolvării decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea Constituţională, inactivităţii. încetarea prin inactivitate intervine în situaţia în care un partid politic nu desemnează candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale legislative succesive, în cel puţin 10 circumscripţii, sau nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani. încetarea activităţii unui partid, în toate cazurile, este constatată de Tribunalul Municipiului Bucureşti. 4 4 0 . Resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat reglementate şi ele provin din: cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii, subvenţii de la bugetul de stat. Este bine să menţionăm că legea interzice primirea de donaţii de la alte state ori organizaţii din străinătate, că interzice desfăşurarea de activităţi specifice societăţilor comerciale (cu unele excepţii prevăzute la art. 37), că prevede obligaţia autorităţilor locale de a sigura cu prioritate spaţii pentru sediile partidelor politice.

311

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL II 1) 2) 3) 4) 5) 6)

Dimitri Georges Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire. Presses Universitaires de France, Paris, 1970, p. 36, 62 - 63, 74 - 75, 79, 90, 101. Vezi şi schema de la p. 30. Franţois Borella, Les partis politiques dans l'Europe des Neuf, Editions du Seuil, Paris, 1979, p. 9, 32 - 33, 105 - 106. Marcel Prelot şi Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, p. 80, care afirmă că activitatea partidelor se exercită în cadrul libertăţilor individuale. Pierre Avril şi Jean Giquel, Droit constitutionnel, Lexique. P. U.F., Paris, 1986, p 94. Pierre Avril, Essai sur les partis, L.G.D.J., Paris, 1986, p. 10 unde îl citează pe E. Burke şi p. 11 unde îl citează pe M.Weber. Vezi şi p. 104. Vezi Maurice Duverger, Les partis politiques, Librărie Armând Colin, Paris, 1967, p. 1-16. Maurice Duverger distinge originea electorală şi parlamentară a partidelor de originea lor exterioară în care nominalizează ca având un rol: ziarele, sindicatele, grupările intelectuale, asociaţiile şi grupările studenţeşti (sec.XIX), francmasoneria (partidul radical în Franţa, diferite partide liberale în Europa) cenaclurile literare, bisericile şi sectele religioase, asociaţiile foştilor combatanţi (după 1914). In op. cit. p. 10. Pentru deosebiri între partide vezi p. 19. Dacă în limbajul curent termenii membri şi aderenţi coincid, cât priveşte simpatizanţii ei sunt acei cetăţeni care se declară favorabili unui partid şi-i aduc sprijinul, rămânând însă în afara organizării sale. Ei nu sunt membri de partid în adevăratul înţeles al cuvântului. Termenii îşi

312

au explicaţiile lor aparte pentru partidele care nu cunosc adeziunea formală, (op. cit.p. 82 şi urm). Constituţia Franţei prin art. 4 stabileşte că partidele trebuie „să respecte principiile suveranităţii naţionale şi democraţiei". Democraţia, afirmă Maurice Duverger, nu este ameninţată prin regimul partidelor ci prin orientarea structurilor lor interioare; pericolul nu este în existenţa partidelor ci în natura militară, religioasă şi totalitară pe care o au uneori, în op. cit.p. 467. Vezi pentru aprecierea lucrării lui Maurice Duverger şi D.G. Lavroff op. cit, p. 7; Roger-Gerard Schwartzemberg, Sociologie politique, Editions Montchrestien, Paris, 1971, p. 405, care arată că această carte, ed. 1969, rămâne, de departe, cea mai bună în domeniu. 7) Roger-Gerard Schwatzemberg, Sociologie politique, Editions Montchrestien, Paris, 1971, p. 331 - 333, 336 - 341, 353. Potrivit lui „Partidele şi grupările politice concură la exprimarea sufragiului Ele se formează şi îşi desfăşoară liber activitatea. Ele trebuie să respecte principiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei". 8) Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson. Paris, 1992, p. 130 - 131. Compoziţia partidelor, afirmă Pierre Pactet, determină în mare măsură modalităţile acţiunii lor, precum şi climatul vieţii politice. Mai mult, pe criteriul compoziţiei partidele se clasifică în partide de notabili şi de mase sau, mai modern, în partide de cadre şi partide de aderenţi. Pretutindeni afirmă Pierre Pactet, politica naţională se face în acelaşi timp în organismele constituţionale şi în instanţele conducătoare ale partidelor (p. 134). Specificul partidelor afirmă Pierre Pactet este de a personifica (întruchipa) un curent de opinie, altfel spus, de a face să prindă formă o concepţie despre om şi societate şi a de lupta pentru a cuceri puterea prin atragerea electorilor. în op. cit.p. 130. De asemenea, partidele au în mod egal funcţia de a cuceri puterea şi de a o exercita pentru a pune în aplicare politica anunţată în programul sau în platforma lor electorală (p. 134). Pentru avantajele şi dezavantajele bipartidismului şi multipartidismului vezi p. 133. 9 ) P. P. Negulescu, Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditare nedatată), p. 36 - 37, 55 - 56, 99, 134, 353. „Prin facţiuni se înţeleg de obicei grupările de cetăţeni care nu-şi recunosc reciproc legitimitatea şi prin urmare îşi tăgăduiesc, mai mult sau mai puţin absolut dreptul la existenţă, din punct de vedere politic. Grupările de acest fel tind să do313

bândească sau să păstreze puterea prin oprimarea sau suprimarea adversarilor. Aceşti adversari sunt consideraţi, de regulă, nu ca fiind concetăţeni, care urmăresc în fond acelaşi scop - întărirea şi dezvoltarea patriei comune - şi sunt numai de altă părere cu privire la mijloacele de utilizat, ci ca duşmani care trebuie nimiciţi sau cel puţin readuşi la neputinţă". Partidele politice au devenit structurile indispensabile ale democraţiei constituţionale. De altfel P. P. Negulescu le caracterizează ca „organele de căpetenie ale vieţii constituţionale" (op. cit. p. 77), iar Tribunalul constituţional de la Karlsruhe, într-o decizie din 20 iulie 1954 a stabilit că „partidele sunt elemente necesare ale construcţiei constituţionale (...) şi îndeplinesc funcţiile unui organ constituţional (citat de F. Borella, op. cit. 76) 10) Marin Nedelea, Prim-miniştrii României Mari, Casa de editură şi presă „Viaţa Românească", Bucureşti, 1991, mai ales p. 21 - 22 unde sunt sintetizate ideile lui I.l.Brătianu despre partid şi rosturile lui. 11) Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. 12) Paul Negulescu, George Alexianu. Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, voi.II, Bucureşti, 1942, p. 369. 13) Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Montchrestien, Paris, 1980,p. 276. 14) Partidele Politice, editată de Regia Autonomă Monitorul Oficial (Bucureşti 1993), lucrare în care sunt încorporate comunicările ştiinţifice prezentate la seminarul organizat de către Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice cu sprijinul Curţii Constituţionale. Această lucrare este o încercare ştiinţifică meritorie, mai exact o provocare ştiinţifică în domeniul partidelor politice. 15) Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, loan Scurtu, Lista celor 152 de partide Politice din România cu denumirile lor exacte, înregistrate în virtutea Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 este prezentată în lucrarea Enciclopedia partidelor politice din România (1862 1994) Editura Mediaprint, Bucureşti, 1995, p. 147. 16) Legea nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87/29.04,1996. 17) Constituţia Germaniei, în art. 21 alin. 2 stabileşte: Partidele care, prin programul lor sau prin atitudinea membrilor lor, tind să aducă atingere ordinii constituţionale liberale şi democratice să o răstoarne sau să pună în pericol existenţa Republicii Federale a Germaniei, sunt neconstituţionale. Crearea partidelor politice este liberă (art. 21). Trebuie arătat că 314

formularea din această Constituţie este „toţi germanii" au dreptul de a constitui asociaţii (art. 21), ceea ce înseamnă de fapt toţi cetăţenii. 18) Constituţia României după ce arată în art. 8(2) că partidele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei, în art. 37(2) stabileşte că partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionaie. 19) Constituţiei Suediei. Potrivit art. 7 „mandatele vor fi repartizate între partide, acest ultim termen desemnând întregul grup de electori intervenind în scrutin sub o denumire specifică". Este evident scopul electoral, deci participarea la exerciţiul puterii. 20) Constituţia Franţei. Potrivit lui Marcel Prelot şi Jean Boulois, Constituţia din 1958, este prima constituţie franceză care recunoaşte, prin art 4 explicit existenţa partidelor politice şi enunţă un minimum de principii în ceea ce le priveşte în op. cit.p. 667. 21) Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Publicat în M. Of.nr. 35 din 18 martie 1990, art. 96. 22) Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Publicată Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 164 din 16 iulie 1992, art. 4(2). 23) Printre legile care interzic asocierea unor funcţionari în partide menţionăm: Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., art 36 potrivit căruia personalul S.R.l. nu poate face parte din partide sau alte organizaţii cu caracter politic şi secret şi nu poate fi folosit în scopuri politice. Publicată în M. Of. nr. 33/3.03.1992, Legea nr 94/1992 privind Curtea de Conturi, art. 106 (2) care interzice membrilor Curţii de Conturi şi judecătorilor financiari să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Publicată în M. Of. nr. 224/9.09.1992. 24) Decretul-Lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România, publicat în M. Of. nr. 9 din 31 dec. 1989. Prin art. 3 se stabileşte că în vederea înregistrării fiecare partid şi organizaţie obştească trebuie să-şi prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare şi mijloacele financiare de care dispun. Decretul-Lege nr. 8/1989 a stabilit că pentru înregistrarea unui partid trebuie să se facă dovada că are cel puţin 251 de membri. 315

25) l.D.R. din 31 martie 1938 sub nr. 1422 dat în baza art. 98 din Constituţie şi publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 31 martie 1938. 26) Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. Interesează mai ales paginile 192 - 193, unde se explică viaţa politică în perioada interbelică şi paginile 194 - 197 unde se explică ascensiunea partidelor de extremă dreaptă.

316

CAPITOLUL III Statul Secţiunea I DEFINIŢIA STATULUI 4 4 1 . Conceptul de stat este susceptibil de multiple definiţii, în funcţie de epoca istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care el este analizat. Existenţa statului în societatea contemporană este însă o realitate incontestabilă. Obiect de studiu pluridisciplinar, statul nu poate fi analizat separat de alte două concepte de care se leagă intrinsec, cel de putere şi cel de drept, doar motivaţii de ordin pedagogic justificând tratarea lor aparent distinctă, prin concentrarea atenţiei mai degrabă asupra unuia dintre ele. Definiţiile conceptului de stat pornesc toate de la ideea că fiinţele umane se asociază sub forma statului în vederea satisfacerii unui scop comun, diferenţe existând între aceste definiţii în ceea ce priveşte precizarea acestui scop: libertatea tuturor membrilor grupului sau binele (justiţia sau morala) sau coexistenţa paşnică a membrilor grupului sau obţinerea puterii. în general, statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garantează împotriva pericolelor din exterior şi din interior propria sa siguranţă şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc. Dreptul pozitiv lasă în seama altor ştiinţe analiza originilor şi a legitimităţii statului, pentru a se limita doar la analiza lui ca entitate juridică. Pentru o cât mai deplină înţelegere însă a unui concept 317

atât de complex cum este cel de stat, „această contradicţie a Europei moderne", considerăm utilă şi o succintă prezentare a principalelor probleme abordate în cadrul unor ştiinţe limitrofe celor pozitiv juridice. Termenul de stat provine de la cuvântul status, din limba latină, care iniţial însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic, situaţie a unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. în special în organizarea socială şi politică a Evului Mediu, „stările" reprezentau pături ale societăţii care aveau un rol specific în exercitarea puterii şi care împreună alcătuiau poporul, considerat ca masă a guvernaţilor. Cu sensul actual termenul se pare că a fost utilizat pentru prima dată abia în secolul XVI, de către Nicolo Machiavelli, care prin acest cuvânt descrie starea unei colectivităţi umane guvernate de o putere publică. 4 4 2 . Preocupările cu privire la analiza statului, a puterii pe care el se bazează, a cauzelor pentru care el a apărut şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte au apărut încă din antichitate. Ele au cunoscut modificări pe măsură ce statul însuşi s-a transformat, multe din definiţiile şi explicaţiile contemporane nefiind deloc adaptate realităţilor istorice mai îndepărtate. Printre primii gânditori care au analizat grupările umane şi raportul dintre individ şi colectivitate, Aristotel porneşte de la constatarea că omul este o fiinţă socială (zoon politikon), care nu poate exista în afara comunităţii. Polis-n\, cetatea în cadrul căreia se grupează oamenii, se diferenţiază însă de toate celelalte forme de comunităţi cunoscute în natură prin particularităţile proprii autorităţii politice. Aristotel arăta că statul reprezintă guvernarea indivizilor care au conştiinţa apartenenţei la colectivitate pentru realizarea binelui comun. El considera că existenţa politică este o finalitate esenţială a naturii umane, obiectivă şi necesară; omul nu este ceea ce trebuie să fie decât dacă este guvernat de legi şi dacă întreţine cu semenii săi raporturi de justiţie perfectă, pe care doar cetatea le permite. Numai că polis-nn\t din antichitatea greacă puteau corespunde unei astfel de analize, însă evoluţia ulterioară a structurilor organizatorice umane a introdus noi date. Imperiul şi, mai târziu, republica romane au subliniat importanţa pe care o are puterea în cadrul organizării statale, dar şi fragilitatea acesteia în faţa ameninţărilor provenite din afara comunităţii astfel organizate. De la acest punct iniţial gândirea cu privire la conceptul de stat a cunoscut mai multe abordări, diferite în funcţie de epocile istorice, dar şi de perspectivele din care ea s-a efectuat. Se pot astfel distinge cel puţin patru

318

mari curente de idei cu privire la stat: perspectiva teologică, cea filozofică, abordarea sociologică şi cea tehnic juridică.

§.1. Abordarea teologică 443. Definirea din perspectiva teologică porneşte de la fiinţa umană, considerată imperfectă datorită păcatului originar şi care tocmai datorită acestei trăsături, are nevoie de o organizare cum este cea statală, care să îi fixeze limite, prin respectarea cărora să poată accede la pacea universală la care doar divinitatea are acces nelimitat şi necondiţionat. Sfântul Augustin a valorificat în spiritul religiei creştine filozofia aristotelică şi a pornit de la constatarea faptului că societatea umană nu va putea nicicând să egaleze societatea divină, opunând civitas caelestis şi civitas terrena. Statul devine astfel o formă de organizare a oamenilor dorită de divinitate şi nu un fapt inerent naturii umane, pe care însă oamenii îl acceptă în speranţa de a atinge perfecţiunea. Expresie a dorinţei de dominaţie, puterea este deţinută de unii dintre membrii comunităţii nu în virtutea unor calităţi excepţionale sau pentru că natura sau funcţia lor îi consacră drept mai meritorii decât ceilalţi, ci în baza faptului că divinitatea le-a acordat acest statut privilegiat. Exercitarea puterii se legitimează astfel, în ultimă instanţă, prin divinitate, atât în concepţia lui Aristotel cât şi în cea a sfântului Augustin statul fiind un instrument de coerciţie. Continuând aceasta idee, mai târziu, Thoma d'Aquino a concluzionat că nu poate exista viaţă comună fără ca unul din cei care convieţuiesc să fi primit autoritatea pentru a avea grijă de binele comun.

§.2. Abordarea filozofică 1. Teoria patriarhală 4 4 4 . Analiza filozofică a conceptului de stat porneşte de la aceste premise, dar sfârşeşte prin a ajunge la concluzii total diferite. Astfel, dacă teoria patriarhală, al cărei cel mai celebru reprezentant, Robert Filmer şi-a publicat „Patriarhul" în 1653, în plină perioadă de declin a feudalismului, susţinea că statul a luat naştere direct din familie, între stat şi familie diferenţa nefiind decât de întindere şi nu de substanţă, teoriile patrimoniale ilustrează o viziune şi mai secularizată, afirmând că statul rezultă din dreptul de proprietate asupra pământului, oamenii supunându-se puterii proprieta319

rului întregului teritoriu tocmai datorită atributelor pe care dreptul de proprietate i le conferă. 2. Teoriile contractualiste 4 4 5 . Ruptura dintre justificările teologice şi cele pe deplin secularizate s-a produs însă o dată cu apariţia teoriilor contractualiste. Thomas Hobbes considera că oamenii au constatat nevoia de a trăi în comun, dar şi dificultăţile inerente unui astfel de demers şi atunci, printr-un contract pe care l-au încheiat între ei, au înţeles să se supună în întregime şi necondiţionat unei autorităţi superioare {imperium absolutum), pe care însă au creat-o ei înşişi şi nu divinitatea. ,J.eviathan-u\" lui Thomas Hobbes, apărut în plină revoluţie burgheză în Anglia, rezolvă problemele iscate de starea naturală a oamenilor, care se află într-un război permanent unii împotriva altora (bellurn omnium contra omnes), prin contractul tacit dintre aceştia, contract ce presupune acordul şi uniunea lor (consentio ei unio) în vederea realizării scopului comun, pacea universală. Precursor al teoriilor liberale şi beneficiind de toate descoperirile ştiinţifice cu privire la corpul uman efectuate în respectiva epocă, Hobbes a creat o teorie cu privire la stat care, mai târziu, avea să fie clasificată printre cele zise organiciste, întrucât aseamănă societatea cu organismul uman, capul fiind reprezentat de stat (entitatea rezultată din contractul social), iar corpul fiind constituit din multitudinea de indivizi care au renunţat la libertatea lor pentru a fi conduşi către pacea internă şi universală de către stat. 4 4 6 . Continuând aceste idei şi marcând un adevărat triumfal ideilor îus naturaliste, John Locke nu mai porneşte de la premisa că homo hominis lupus sunt, ci consideră că fiinţele umane se nasc de la natură libere, egale şi independente, dotate cu raţionalitate şi în măsură să înţeleagă legile naturii. Tocmai datorită acestui grad înalt de conştiinţă, prin contractul social, oamenii nu cedează în întregime, ci doar o parte din libertatea lor unor reprezentanţi pe care ei înşişi îi desemnează, pentru ca aceştia să decidă pe viitor pentru binele întregii comunităţi. Scrisă în plină perioadă de avânt a teoriilor liberale, teoria lui John Locke pune bazele democraţiei liberale inclusiv prin aceea că viziunea sa despre stat nu este una absolutistă; el a demonstrat că statul implică în mod necesar şi limite şi că omnipotenţa unei puteri arbitrare duce la negarea statului, anulând distincţia dintre ceea ce este propriu individului şi ceea ce este comun tuturor. Scopul statului este tocmai apărarea „binelui comun" de ceea ce este propriu fiecărui individ. 320

permiţând evitarea inconvenientelor ce ar rezulta din situaţia în care fiecare ar fi judecător în propria cauză. 4 4 7 . Celebru mai ales pentru lucrarea sa intitulată „Contractul social", Jean Jacques Rousseau ajunge la concluzia că suma intereselor particulare ale fiecărui membru al societăţii formează voinţa tuturor, dar aceasta nu coincide cu voinţa generală, care este tocmai expresia scopului statului, adică a „binelui comun". Opoziţia dintre diversele interese particulare, existente în orice societate umană, a făcut necesară apariţia statului, punerea lor de acord a facut-o însă şi posibilă. Preluând ideile predecesorilor săi cu privire la fundamentarea statului pe baze contractuale, Rousseau consideră că înţelegerea iniţială intervenită între indivizii umani la începuturile istoriei umanităţii a dat naştere statului, care nu este nimic altceva decât acea formă de asociere care protejează cu toată forţa comunităţii persoanele şi bunurile fiecăruia şi prin care fiecare, deşi solidar cu ceilalţi, rămâne liber şi supus doar sieşi. Voinţa generală îşi afla expresia în acest contract tocmai prin finalitatea pe care el o urmăreşte şi ea reprezintă un act de suveranitate (act de putere). Continuând această linie de argumentaţie, Jean Bodin a demonstrat că nu poate exista republică ce să nu aibă ceva propriu, care să nu aparţină supuşilor, dar şi supuşii să aibă ceva ce să scape administrării treburilor comune. „Republicile sunt organizate pentru a da republicii ceea ce este public şi fiecăruia ceea ce este al său propriu. Căci dacă familia şi cetatea, ceea ce e propriu şi ceea ce e comun, publicul şi particularul se confundă, nu există nici familie, nici republică."

3. Şcoala filozofică germană 4 4 8 . Şcoala filozofică germană operează cu concepte destul de autonome, chiar dacă poziţiile iniţiale de la care porneşte nu sunt foarte diferite de cele utilizate în contextul mai larg european. Astfel, Kant consideră că indivizii sunt fiinţe raţionale care doresc atingerea binelui comun, dar care sunt pe deplin conştiente şi de interesele proprii, particulare, care le sunt specifice. Tocmai această raţionalitate a indivizilor explică contractul social şi supunerea pe care indivizii o arată faţă de lege. Kant elimină însă mitul istoric care învăluise contractul social în teoria lui Rousseau şi îl fundamentează pe voinţa exprimată în acest contract, care la rândul său este un postulat al raţiunii pure. Considerând că statul nu este decât o idee, Hegel ajunge chiar la Poziţii mai radicale, afirmând că statul este „imaginea raţiunii eterne, raţionalul în sine şi pentru sine" sau „realizarea moralei în istorie". Pentru 321

Hegel statul încarnează spiritualitatea şi raţionalitatea cele mai avansate datorită faptului că reprezintă o comunitate de oameni regrupaţi sub imperiul raţiunii. Din acest motiv el apreciază că evoluţia istorică a statului nu poate merge decât în sensul unei cât mai mari libertăţi pentru fiinţa umană. 4. Teoriile marxiste 449. Teoriile marxiste au preluat în bună măsură dialectica hegeliană, dar au fundamentat întreaga problematică a definirii conceptului de stat pe contradicţiile dintre clasele sociale. Marx porneşte de la premisa că statul în calitate de element al realităţii politice are aceeaşi soartă ca şi aceasta, adică este un element de suprastructură, determinat de infrastructura economică. Statul nu este nimic altceva decât un rezultat al relaţiilor economice de exploatare a proletariatului de către burghezia care şi-a creat această suprastructură tocmai pentru propria protecţie; el reprezintă un instrument de realizare a conducerii societăţii de către clasa dominantă, un instrument de înfăptuire a dominaţiei acestei clase în societate. Astfel, prin opoziţie cu această stare de lucruri, statul de tip nou, socialist, era definit ca o dominaţie a oamenilor muncii realizată în folosul întregii comunităţi şi se justifică pe ideea exercitării puterii de stat de către clasa muncitoare ca putere suverană a poporului.

§.3. Abordarea sociologică 450. Sociologia şi ştiinţele politice au încercat să găsească o definiţie a statului nu atât din perspectiva fiinţei umane, ci mai degrabă din perspectiva fenomenului de studiat. Precursorul ştiinţei politice de astăzi, Nicolo Machiavelli nu şi-a propus să scrie o teorie generală a statului, ci numai să furnizeze un instrument necesar pentru o bună guvernare a Italiei momentului său; de aceea el consideră că statul se identifică în fapt cu puterea pe care conducătorul acelui stat, principele, o exercita asupra supuşilor săi. Această personalizare a conceptului de stat a constituit mai târziu o bună bază teoretică pentru doctrinele absolutiste şi reprezintă principala critică ce se aduce operei machiavelice. Max Weber în schimb precizează mai în detaliu natura acestei puteri, arătând că statul constituie un aparat de guvernare, organizat în mod raţional şi care dispune de monopolul utilizării violenţei legitime cu privire la o populaţie dată. Pentru Max Weber noţiunea de stat poate fi utilizată în 322

două sensuri: fie drept un aparat tehnic de guvernare, fie în sensul întregii societăţi umane care se supune acelui aparat de guvernare. Sensul sociologic globalizant nu are relevanţă pentru studiul ştiinţelor juridice, în schimb abordarea din perspectiva teoriilor cu privire la putere interesează în cel mai înalt grad. Astfel, într-o versiune mai evoluată a teoriei weberiene şi mai adaptată realităţilor contemporane, statul constituie cea mai importantă formă a puterii politice, care se caracterizează prin controlul mijloacelor de constrângere.

§.4. Abordarea juridică 1. Concept interdisciplinar 4 5 1 . Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noţiune interdisciplinară, care interesează în egală măsură atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional. Dacă dreptul constituţional analizează «interiorul» statului, pentru dreptul internaţional public conceptul de stat există ca o entitate distinctă, unitară, care nu are însă a fi analizată în conţinutul său. Unitatea statului ca persoană juridică internaţională semnifică posibilitatea acestuia de a se manifesta pe plan internaţional ca o entitate care dispune de un singur centru de decizie. Din perspectiva dreptului internaţional public se vorbeşte despre cele „trei elemente constitutive" ale statului, teritoriu, populaţie şi suveranitate - aceasta din urma înţeleasă ca putere publică - ce definesc subiectul de drept public internaţional. Statul nu este însă o simplă adunare de persoane care şi-au exprimat dorinţa de a fi membri ai aceleiaşi organizări de stat, uniţi prin recunoaşterea aceleiaşi puteri publice, care se exercită în limite geografice stabilite. Conceptul de stat este prin excelenţă un concept politic, în timp ce conceptul de ţară este, în primul rând, un concept social-geografic, în care accentul se pune. înainte de toate, pe teritoriul şi comunitatea umană care îl locuieşte şi, abia apoi, pe puterea publică ce guvernează. De aceea în sens restrâns, tehnic-juridic, conceptul de stat desemnează forma organizată a puterii publice. 2. Statul ca subiect de drept 4 5 2 . Dreptul constituţional îşi limitează domeniul de analiză la conceptul de stat în această ultimă accepţiune. Chiar cu această precizare, epoca istorică şi diversele curente de gândire au condus însă la formularea 323

unor definiţii sensibil diferite pentru conceptul de stat. Astfel, şcoala de gândire ius naturalista se fundamentează pe conceptele liberale şi teoriile contractualiste deja menţionate; cea pozitivistă accentuează capacitatea de conducere şi competenţele normative ale statului. Ceea ce au în comun toate aceste teorii este caracterizarea statului prin capacitatea sa juridică, adică prin acea aptitudine de a fi subiect de drept în diferite raporturi juridice. Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în limitele competenţelor prestabilite. 3. Statul ca putere politică organizată 453. Puterea constituie prin urmare elementul esenţial pentru analiza şi înţelegerea conceptului de stat în sens juridic. Insă cu privire la acest aspect, abordarea conceptului de stat poate fi destul de diferită, definirea sa rămânând la fel de dificilă. Astfel, la începutul secolului XX, Leon Duguit afirma că diferenţa dintre guvernaţi şi guvernanţi constituie elementul definitoriu pentru stat, iar această diferenţă poate exista şi în cadrul unei societăţi care nu este fixată pe un teritoriu determinat. Pentru Duguit solidaritatea socială este o necesitate a vieţii sociale, iar această reclamă cu necesitate o anumită ordine, materializată prin stat. Statul este deci ordine socială; el se impune tocmai datorită faptului că „guvernanţii au fost întotdeauna, sunt şi vor fi mereu cei mai puternici". Pornind de aici, autori contemporani definesc statul drept puterea care se exercită în forme juridice prestabilite şi care are drept titular nu oamenii care o exercită, ci o entitate distinctă, căreia îi sunt atribuite actele juridice emise. Statul este considerat ca o persoana morală publică în sensul de centru organizat de interese legitime şi juridic protejate. 4. Statul ca instituţie 454. Şi pentru Maurice Hauriou statul se fundamentează pe ideea de putere, considerată ca o putere de constrângere, dar el se prezintă ca un fenomen esenţialmente istoric. Hauriou consideră că statul nu a existat dintotdeauna, ci a apărut în cadrul unui proces istoric în cadrul căruia guvernaţii îşi dau seama la un moment dat că trebuie să se supună guvernanţilor, care la rândul lor îşi asumă în întregime sarcina conducerii şi răspunderile ce derivă de aici. La finalul acestui proces se ajunge la apariţia unei instituţii care este statul. Teoria instituţională consideră statul drept una din instituţiile prin care puterea se poate realiza, dar cea principală. Ea a constituit punctul de 324

plecare în definirea, mai târziu, a statului ca un sistem diferit de simpla sumă a elementelor sale componente, care acoperă un conţinut economic. 5. Statul ca persoană juridică 455. La polul opus, Esmein afirmă că „statul, după natura sa, este veşnic şi existenţa sa juridică nu admite nici o pauză". Precursor al pozitivismului, Blackstone consideră statul un raport juridic între membrii comunităţii şi reprezentanţii lor care deţin puterea; Laband şi Jellinek îl defineau drept o persoană juridică, titular de drepturi şi obligaţii. în încercarea de a distinge înt^ţ concepţiile cu privire la stat exprimate în perioadele mai vechi şi cele din epoca modernă Jellinek observa că „Opoziţia între concepţia veche şi cea modernă despre stat a fost exprimată printr-o antiteză tranşantă: în antichitate omul exista prin voinţa statului, în epoca modernă statul există datorită oamenilor." 6. Statul ca ordine juridică 4 5 6 . Pozitivismul în varianta sa normativi stă neagă statului orice existenţă ca entitate istorică sau sociologică. Fondatorul şcolii normativiste, Hans Kelsen, consideră că statul nu poate fi altceva decât un sistem de norme juridice, o ordine juridică, o comunitate instituită prin drept. Statul nu poate exista în afara dreptului şi nici invers, de aceea sunt absurde poziţiile care încearcă să dea o anterioritate statului faţă de drept. în calitate de comunitate creată prin drept, statul se compune din cele trei elemente clasice (teritoriu, populaţie şi putere publică), dar acestea nu sunt decât elementele sale constitutive, care trebuie înţelese în sensul de precizare a domeniului de validitate a conceptului de stat: domeniul de validitate personală, cel de validitate teritorială şi cel prin care se defineşte eficacitatea sa. în calitatea sa de comunitate juridică statul are şi o capacitate juridică, el fiind o persoană juridică. Dar persoana juridică nu este ea însăşi o realitate a dreptului pozitiv în sensul că ar fi o existenţă reală, distinctă de membrii statului. Chiar şi naşterea şi dispariţia statului nu sunt decât expresii metaforice, prin care se desemnează domeniul de validitate temporală al statului. Normativismul considera statul un simplu concept, o construcţie auxiliară a gândirii juridice, specifică doar ştiinţelor juridice. Statul este prin urmare o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate temporală şi spaţială, supus în mod imediat dreptului internaţional şi eficient în ansamblu şi în general. 325

7. Definiţia statului 4 5 7 . Din perspectiva dreptului constituţional deci, statul se defineşte drept o modalitate de organizare a puterii politice. Tehnic vorbind el reprezintă o ordine juridică, structurată şi eficientă. Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată; această putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor, entitate ce beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică. Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, articulate astfel încât1 fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare de generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătură dintre stat, putere politică şi drept. Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epoca antică, şi a cunoscut mai multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din perspectivă teleologică definiţia sa nu poate fi însă mult prea depărtată de elementele de definiţie formulate cu secole în urmă de Ari st otel, chiar dacă scopul constituirii sale poate fi declinat mult mai complex în zilele noastre.

326

Secţiunea a Ii-a APARIŢIA STA TUL UI MODERN 4 5 8 . Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii în cadrul unei colectivităţi umane ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţei la comunitate, au scopuri şi interese comune şi urmăresc atingerea unei stări de bine general, polis-ux'xXe greceşti ca şi alte forme de organizare a diverselor grupări umane corespund în bună măsură acestei definiţii. Ulterior epocii antice însă doar Imperiul bizantin a mai păstrat o formă de organizare care corespunde unei astfel de definiţii a statului, restul Europei occidentale fiind invadată de popoarele migratoare. Structuri organizatorice ale colectivităţilor umane au continuat să subziste, dar despre apariţia statului în sensul modern pe care îl atribuim astăzi acestei noţiuni nu se poate vorbi decât către sfârşitul Evului Mediu.

§.1.Etapeleformăriistatului 4 5 9 . Etapele formării statului modern pot fi regrupate, în mare, în câteva perioade, dar în orice analiză trebuie pornit de la Europa şi mai ales de la Europa occidentală. De ce tocmai de aici şi ce a făcut ca acest model să se răspândească în întreaga lume rămâne un mister. Nu este mai puţin adevărat însă că realitatea face obiectivă constatarea faptului că modelele dezvoltate aici au fost ulterior importate, cel mai adesea cu unele modificări nu doar de nuanţă, în mai toate celelalte zone ale planiglobului. Statul modern presupune o putere politică ce nu se mai justifică prin referirea la divinitate, putere care este abstractă şi unică, nu se mai identifică cu titularul său şi nu mai este limitată de o lege naturală, ci instituie ea însăşi legea pozitivă. Secolele XIV - XV marchează secularizarea şi separarea netă a puterii politice de alte forme de putere existente în societate, o dată cu sedentarizarea populaţiilor şi cu delimitarea teritorială a aşezării lor şi cu dezvoltarea mijloacelor de transport, de comunicaţie şi a sis327

ternului economic în general. în tradiţia iudeo-creştină a regalităţii de tipul lui David şi în tendinţă augustiniană de sacralizare a puterii se află dacă nu germenii apariţiei statului, atunci cel puţin ai apariţiei suveranităţii, care va constitui una din caracteristicile principale ale statului modern. Suveranii statului modern sunt moştenitorii teocratismului medieval. Poziţiile exprimate de diverşi autori converg către ideea că o posibilă periodizare a procesului apariţiei statului începe în Evul Mediu, parcurge o fază intermediară, a statului absolutist, o perfectă maşină de război, factor ce a condus la o accentuată coeziune socială în interior, trece prin etapa statului naţional şi liberal şi culminează în epoca contemporană cu etapa statului de drept şi social. Faţă de definiţia pe care am dat-o conceptului de stat în sens strict juridic, anume aceea de putere politică organizată şi instituţionalizată, ceea ce interesează în analiza apariţiei şi evoluţiei statului în accepţiunea sa modernă este înţelegerea acestei forme de putere socială, a modului în care ea a ajuns astăzi să reprezinte un cadru pentru deplina manifestare a pluralismului în societăţile moderne şi o garanţie pentru drepturile fundamentale, reuşind să impună guvernaţilor voinţa guvernanţilor şi beneficiind în acest scop de monopolul constrângerii.

§.2. Statul feudal 4 6 0 . Prin urmare, concentrarea puterii la nivel central, întâi în mâinile monarhului şi mai apoi în jurul unei entităţi abstracte, este fără îndoială fenomenul cel mai marcant în formarea statului modern. Relaţia de dependenţă a supuşilor faţă de monarh, care exista deja anterior dar era destul de laxă, se transformă în perioada Evului Mediu timpuriu într-o legătură din ce în ce mai rigidă, într-o veritabilă relaţie de dependenţă din partea celor aflaţi pe un teritoriu din ce în ce mai precis determinat, dependenţă ce nu se mai bazează pe simpla tradiţie, ci mai ales pe puterea militară şi poliţienească a monarhului. Acestei relaţii de dependenţă Machiavelli i-a găsit un nume pe care îl utilizăm şi astăzi, acela de stat („Io stato"), în vreme ce, începând cu secolul XV, activitatea legată de noua entitate numită stat a fost denumită „politica", prin analogie cu cuvântul grec „polis" - cetatea antică, unitatea de analiză aristoteliană. Şi pentru ca noua relaţie de dependenţă între popor şi monarh să nu se mai justifice prin tradiţie, care trebuia combătută, a trebuit căutată o altă legitimitate puterii monarhului, viitoarei puteri de stat. Unii au găsit-o în ideea contractului social, alţii au căutat-o în 328

ideea de suveranitate. Statul suveran este noua entitate raţională, dorită de popor şi de regele său, care dispune de monopolul puterii publice în interior şi este independent în exterior. 4 6 1 . Ceea ce caracterizează această etapă a evoluţiei statului este faptul că suveranul este cel care impune şi, uneori, chiar produce dreptul pozitiv, dar el însuşi nu este supus regulilor juridice. Pe tot parcursul Evului mediu timpuriu fenomenul de putere capătă o tot mai mare importanţă şi devine tot mai complex, atât în materie de organizare, cât şi în privinţa mijloacelor de exprimare. Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în timp apariţia statului modern.

§3. Statul absolutist 4 6 2 . Capitalismul timpuriu cunoaşte o tot mai accentuată diviziune a muncii, fapt ce determină apariţia unor forme de putere tot mai organizate. Statul devine tot mai puternic teritorializat, sedentarizarea populaţiilor se produce treptat şi creşte cantitativ; populaţia rămâne însă un factor destul de fluctuant în măsura în care doctrinele naţionaliste nu au apărut încă, iar puterea nu poate decât să se bazeze pe populaţie şi nu pe popor sau pe naţiune. Puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul colectivităţii, iar exercitarea ei devine o preocupare constantă şi nu doar una temporară, legată doar de apariţia momentelor sau fenomenelor de criză. Nu în ultimul rând, ci chiar fenomene cu o importanţă covârşitoare, legea şi constituţia devin expresia formală a statului, teoriile liberale şi contractualiste impunându-se cu pregnanţă. Deţinătorul formal al puterii însă scapă acestor reguli juridice.

§.4. Statul naţional liberal 4 6 3 . La rândul său, formarea statului naţional liberal nu este un proces istoric linear, ci unul de stabilire a frontierelor culturale şi de standardizare culturală în interiorul acestor frontiere, naţionalismul încercând să creeze o identitate între uniunea politică denumită stat şi unitatea culturală care este naţiunea. De altfel, primul război mondial a avut o importanţă 329

marcantă pentru formarea statelor naţionale, întrucât a dat un sens clar conceptului de suveranitate de stat, legându-1 de conceptul de cetăţenie, pe de o parte, şi de cel de naţiune, pe de altă parte. în plus, democratizarea accentuată a puterii politice are drept principală consecinţă integrarea întregii populaţii a statului în procesul de realizare a puterii, integrare realizată în principal prin reclamarea de către masele largi a tot mai multe drepturi şi prin identificarea pe care statul naţional liberal a operat-o între subiectele puterii de stat şi cetăţeni.

§. 5. Statul de drept şi social 4 6 4 . Dezvoltarea capitalismului industrial stabileşte o corelaţie strânsă între dezvoltarea social-economică şi consolidarea regimului democratic, fapt ce a condus la apariţia statului de drept şi social. Puterea politică cunoaşte o expansiune fără precedent, manifestată în principal prin faptul că statul îşi asumă noi sarcini în materie de economie, de politici sociale şi prin aceea că centrul de gravitate al întregului proces politic se transferă din zona competenţelor deliberative în cea a atribuţiilor de executare, de punere în aplicare a deciziilor. în acest context, integrarea populaţiei se desăvârşeşte prin apariţia unei noi generaţii de drepturi, cele sociale, la început doar cu un caracter programatic, din ce în ce mai mult garantate de stat mai apoi. 4 6 5 . Dat fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, această evoluţie a puterii politice este însoţită şi de evoluţia sistemului juridic. Astfel, dacă statul absolutist se caracterizează prin apariţia şi domnia legii, a unei legi însă care este valabil opusă doar celor dominaţi de puterea centrală, ea însăşi scăpând acestui control, instrumentul juridic universal şi sancţiunile monopolizate de către stat fiindu-i caracteristice, alternativa la statul absolutist, şi anume statul liberal, a apărut prin intermediul constituţionalismului, al unui sistem juridic care leagă nu doar guvernaţii, ci chiar şi pe guvernanţi, lăsând liber doar monarhul, în anumite limite. Aceasta înseamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acţiune şi să garanteze drepturile fiinţei umane. în plan juridic, statul liberal, căruia i s-a adăugat şi atributul de naţional începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, constituie punctul culminant al constituţionalizării sistemului politic, întregul aparat de stat fiind de acum controlat prin instrumente juridice (legea în principal), mai puţin adunările 330

reprezentative care constituie ,,expresie a voinţei generale". Şi dacă în etapa statului naţional liberal drepturile civile şi politice sunt garantate întregii populaţii a statului ca o contrapondere faţă de caracterul exorbitant al puterii politice şi mai ales faţă de controlul pe care aceasta îl realizează din ce în ce mai mult cu privire la proprii cetăţeni, ulterior, statul de drept şi social este nevoit să îşi asume şi garantarea drepturilor sociale. Este şi aceasta o ilustrare a faptului că deciziile juridice sunt, cel mai adesea, mult mai simple decât teoriile politice pe care le traduc în limbajul dreptului.

331

Secţiunea a 111-a ESENŢA ŞILEG1TIMITATEA STATULUI §.1.Esenţastatului 1. Clasificarea concepţiilor cu privire la esenţa statului 4 6 6 . Problematica esenţei statului este strâns legată de definirea acestui concept şi face trimitere la un aspect care excede unei analize tehnic juridică, şi anume la stabilirea scopului pentru care a apărut statul. în acest context mai larg, ceea ce interesează dreptul constituţional este doar surprinderea acelor concepte şi fenomene prin care se poate explica mecanismul de funcţionare al statului şi raporturile acestuia cu societatea. în abordarea acestei problematici se poate porni de la constatarea unei realităţi obiective: cele două mituri fondatoare ale statului pornesc de la două aproximări diametral opuse a ceea ce ne-am obişnuit să consideram drept starea naturală a oamenilor sau copilăria umanităţii, şi anume fie de la ideea unei anarhii iniţiale pacifice, în care oamenii existau fără vreo organizare sau conducere, fie de la concepţia conform căreia oamenii se aflau într-o stare de conflict permanent unii cu alţii (bellum omnia contra omnes). Prin urmare, cu privire la esenţa statului s-au conturat două serii de poziţii doctrinare diferite: concepţia potrivit căreia statul este o manifestare de voinţă, un fenomen voluntar şi cea în conformitate cu care statul este un fenomen al forţei, un instrument de constrângere. Regăsim aici atât ideea aristotelică a fundamentării statului pe un sistem comun de valori, cât şi pe cea apărută mai târziu şi care fundamentează statul pe baze contractuale. De altfel, chiar conceptul de stat modern cunoaşte două accepţiuni: aceea de mijlocitor în vederea găsirii fericirii indivizilor care îl compun (în acest sens formularea din Preambulul Constituţiei Statelor Unite ale Americii fiind cel mai elocvent exemplu) şi în conformitate cu care esenţa statului constă în limitarea puterii politice (limited government); şi aceea de instrument al puterii politice, accepţiune apărută în cursul revoluţiei franceze şi care a dus la

332

apariţia conceptului de stat naţional în sensul în care este utilizat astăzi mai ales în Europa. 2. Statul ca manifestare de voinţă 4 6 7 . Concepţia potrivit căreia esenţa statului constă într-o manifestare de voinţă porneşte de la premisa că ceea ce particularizează fiinţa umană este raţionalitatea sa, capacitatea de decizie şi de punere în aplicare a deciziilor luate. Pe cale de consecinţă, esenţa statului se concretizează în manifestarea acestei raţionalităţi şi anume prin înţelegerea pe care membrii comunităţii au stabilit-o între ei în vederea realizării unui scop comun. De aceea, constrângerea, chiar dacă este necesară şi definitorie pentru stat, nu reprezintă esenţa acestuia. Esenţială este voinţa indivizilor, iar concretizarea acestei voinţe în planul realităţii obiective depinde tocmai de raţionalitatea oamenilor, recursul la constrângere nefiind necesar decât cu titlu excepţional. 3. Statul ca instrument de dominare 468. Concepţia potrivit căreia statul constituie în esenţă un instrument de dominare, de constrângere, presupune că oamenii resimt necesitatea constrângerii, indiferent că o acceptă conştient sau că aceasta li se impune prin utilizarea forţei. Depăşind pozitivismul juridic, care se limitează la postularea existenţei statului fără a merge mai departe cu analiza, până la esenţa fenomenului, autorii ale căror teorii pot fi grupate în această concepţie susţin că, în ultimă instanţă, statul se reduce la dominarea unora dintre membrii comunităţii asupra tuturor celorlalţi. Indiferent de terminologia pe care o utilizează (guvernanţi şi guvernaţi, clase sociale, monopolul constrângerii legitime, ordine juridică de constrângere, etc.) aceşti autori au în comun faptul că definesc esenţa statului prin raportare la conceptul de putere politică, aceasta din urmă înţeleasă ca o putere de comandă, un instrument de organizare şi conducere a societăţii. De altfel, definiţia conceptului de stat, cu sensul său modern, nu poate fi disociată de puterea politică. Atunci când am arătat că statul reprezintă o modalitate de organizare a puterii politice am presupus, implicit, că instituţionalizarea puterii de stat se poate realiza, la nevoie şi prin constrângere. Chiar dacă recursul la forţa coercitivă instituţionalizată nu este obligatoriu, el rămâne însă principala trăsătura a statului. De esenţa statului fiind deci faptul că nu reprezintă nimic altceva decât un instrument pentru manifestarea puterii politice în cadrul societăţii umane, justificarea lui presupune ceva mai mult însă decât simplul argument al forţei. 333

§.2. Legitimitatea statului 4 6 9 . Explicarea legitimităţii statului depinde de definiţia dată conceptului de stat. în măsura în care statul este considerat a fi puterea politică instituţionalizată, legitimitatea acestuia se reduce la legitimitatea puterii politice, adică la înţelegerea cauzelor care fac posibilă dominarea de către unii din membrii societăţii a tuturor celorlalţi. în fapt, reluând terminologia consacrată de Leon Duguit, întreaga problematică a legitimităţii statului se reduce la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi, adică, în ultimă instanţă la explicarea conceptului de putere politică. Dacă însă statul este considerat a fi o ordine juridică, legitimitatea lui este echivalentă cu justificarea logică a ierarhizării sistemului normativ, principiul legalităţii în sensul cel mai larg trebuind însă să fie completat cu justificarea raţională a normei cu forţă juridică supremă. 1. Conceptul de legitimitate a statului 4 7 0 . Oricare ar fi punctul de plecare considerat, în analiza problemei legitimităţii statului trebuie pornit de la constatarea că ceea ce se urmăreşte de fapt este explicarea esenţei statului. Problema legitimităţii statului este problema originii, a puterii de stat sau normei juridice supreme, iar în termeni juridici această problemă se traduce într-un singur mod şi anume prin stabilirea puterii constituante originare. în situaţiile considerate drept regulă în materie soluţia acestei probleme constă în precizarea autorităţii care stabileşte „competenţa competenţelor", iar în situaţiile excepţionale, în violenţă, doar acea formă de violenţă însă care este considerată ca justificată de către colectivitatea căreia îi schimbă fundamental şi de la origini regulile de convieţuire. în acest context trebuie precizat şi faptul că nu există un criteriu unic şi obiectiv care să servească în analiza legitimităţii; în fapt există tot atâtea legitimităţi câte state. 4 7 1 . Dacă iniţial legitimitatea puterii s-a explicat prin necesitatea comunităţii umane de a fi condusă (Aristotel), mai apoi s-a încercat acelaşi lucru prin referirea la divinitate. Legitimitatea verticală justifică titularul puterii prin puterea însăşi şi, în ultimă instanţă, prin recursul la cel ce deţine puterea absolută şi deplină, iniţial divinitatea, iar mai apoi unsul acesteia pe pământ, monarhul. Astfel, ceea ce Jean Bodin încerca de fapt să explice nu era suveranitatea, înţeleasă ca putere de stat, ci legitimitatea acesteia, conform unui silogism care postulează că cel care are puterea deplină, care 334

poate fixa competenţele tuturor celorlalţi, are şi dreptul de a edicta norme juridice noi şi pe cel de a modifica sau abroga cutumele deja existente. Acest tip de putere, desemnată prin cuvântul suveranitate, era considerată drept legitimă. 4 7 2 . Ulterior, teoriile contractualiste şi, mai târziu, cele liberale au fundamentat puterea pe popor, prin mecanisme raţionale. Contractul social explică însă numai modalitatea, procedura prin care puterea se legitimează, dar nu spune nimic cu privire la conţinutul acestui contract şi, deci, nu explică legitimitatea statului bazat pe contractul social. Kant consideră că statul legitim este cel care are drept scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei. Max Weber a reuşit să facă din fiinţa umană raţională limita oricărei forme de putere, arătând că autoritatea statului rezidă în încrederea pe care cetăţenii o au faţă de organele statului. Hegel aprecia că dacă scopul ultim al statului este într-adevăr protecţia vieţii şi a proprietăţii indivizilor, el poate însă să le solicite acestora să îi sacrifice tocmai aceste valori în mod legitim; în aceasta constă însăşi demnitatea de bază a statului şi sursa legitimităţii lui. 4 7 3 . Argumentele de autoritate au fost complet înlăturate în statele democratice moderne, întrucât aici s-au dezvoltat noi instrumente de argumentare logică. Legitimitatea puterii de stat moderne rezultă nu din suveranitatea ei, ci din principiul democraţiei şi din cel al majorităţii. Astfel, dacă majoritatea are posibilitatea de a decide în pofida minorităţii, aceasta din urmă nu poate decât să se exprime şi să se supună deciziei majorităţii. Iar democraţia poate justifica puterea de stat prin ideea constituirii unui corp politic în poporul care este titularul acestei puteri şi îşi desemnează reprezentanţii pentru a o putea exercita. în societăţile democratice contemporane originea puterii de stat legitime rezidă în procesul electoral. Pentru deplina înţelegere a conceptului de legitimitate a statului trebuie explicate, prin urmare, cel puţin două aspecte, cel referitor la originea puterii de stat şi cel prin care se justifică autoritatea statului. 2. Originea puterii de stat 4 7 4 . Justificarea statului, în ultimă instanţă, prin sine însuşi este insuficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie considerată drept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie considerată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toţi cei care i se supun ca 335

legitimă. Astfel problema instituţionalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puţin două puncte de vedere: cel al legalităţii, în cadrul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente şi instituite de puterea constituantă originară, sau cel situat în afara legalităţii, însă plasat încă în sfera juridicului şi analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluţiilor ca sursă de legitimitate. 4 7 5 . Problema revoluţiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă o stare de lucruri considerată nu doar legală, dar şi legitimă şi o înlocuiesc fie exact cu opusul sau, fie cu ceva ce1 se situează în întregime în afara sistemului până atunci în vigoare. La nivel statal este bine cunoscută butada că orice revoluţie este o lovitură de stat reuşită. însă acceptarea revoluţiilor ca sursă a legitimităţii statului readuce în actualitate concepţia hegeliană despre raporturile dintre stat şi morală. Justificarea originii puterii de stat pe teoria puterii constituante originare a ridicat şi ea unele probleme. Puterea constituantă originară posedă acea calitate extraordinară de a fi Juridică fără a fi legală", adică de a fi un concept juridic ce nu poate fi însă explicat pe baza principiului legalităţii. Cu ajutorul ei materialul brut din domeniul politicului se transformă în ordine juridică deja instituită. E motivul pentru care unii autori au afirmat chiar că la începutul statului a fost puterea constituantă originară, după cum Biblia spune că la început a fost cuvântul. Chiar dacă nu aduce în discuţie probleme cu acelaşi grad de dificultate ca şi revoluţiile şi teoria puterii constituante originare ca justificare a legitimităţii statului ridică dificultăţi de aceeaşi natură. 4 7 6 . Justificarea legitimităţii statului pe principiul legalităţii, prin invocarea teoriei puterii constituante instituite este cea mai uzitată în domeniul ştiinţelor juridice, tocmai datorită faptului că permite explicarea tuturor conceptelor în cadrul aceluiaşi sistem de valori. Din momentul în care puterea de stat este considerată drept formal instaurată, ea beneficiază de o dublă prezumţie, de legitimitate şi de legalitate. Ea nu mai trebuie să îşi justifice acţiunile, ci trebuie doar să se conformeze unor reguli prestabilite de ordinea juridică pe care a instaurat-o. Legitimitatea pierde din importanţă în favoarea legalităţii. Reluând o clasificare a formelor de putere devenită celebră, fundamentată pe forma de legitimitate pe care aceasta se bazează, statul impune ordinea juridică pentru că a fost recunoscut în mod tradiţional de către popor fie datorită charismei (puterea charismatică), fie datorită raţiunii (puterea 336

legală), fie datorită caracterului său rezonabil (puterea tradiţională sau cutumiară). Ceea ce este specific însă statului este monopolul forţei de constrângere considerate ca legitimă, chiar dacă statul nu este decât una din formele sub care se poate manifesta puterea într-o societate. Ce face însă ca puterea de syu să aibă această importanţă specială în raport cu celelalte forme de putere? 3. Justificarea autorităţii statului 4 7 7 . Parcurgerea drumului de la puterea sacră a statului din Evul Mediu la autoritatea artificială a statului contemporan presupune un factor deloc de neglijat, deşi adesea lăsat în afara analizelor de tip normativist: autoritatea publică a guvernanţilor se bazează pe civismul guvernaţilor. în afara faptului că puterea de stat beneficiază de forţa de constrângere organizată şi instituţionalizată în forma unui întreg aparat represiv, care poate impune, la nevoie, aducerea la îndeplinire a normelor juridice, ea se mai poate justifica şi prin efectivitatea ascultării, prin obedienţa guvernaţilor faţă de comandamentele formulate de guvernanţi. Autoritatea statului rezidă tocmai în încrederea pe care organele statului o inspiră cetăţenilor. Prin urmare, justificarea autorităţii statului presupune explicarea mecanismelor prin care ordinea juridică se realizează fie pe baza înţelegerii scopului şi conţinutului său, fie pe baza acceptării utilizării forţei legitime de constrângere al cărei monopol îl deţine tocmai statul. 4 / o . Definitoriu pentru însăşi existenţa statului este prezenţa unui liant comun, acceptat de toţi membrii comunităţii, în baza căruia deciziile luate să poată fi aduse la îndeplinire chiar şi împotriva acelora dintre membrii săi care nu ar fi de acord cu ele. Aceasta presupune înţelegerea şi acceptarea puterii de stat, adică acceptarea guvernanţilor de către guvernaţi şi conferă statului posibilitatea de a utiliza forţa de constrângere de care dispune în mod legitim. După cum arăta Max Weber, caracteristica statului rezidă în ultimă instanţă în monopolul violenţei legitime utilizată împotriva acelora dintre membrii unei comunităţi umane care nu îşi însuşesc de bună voie, prin înţelegere şi acceptare, deciziile guvernanţilor. Legitimitatea raţională pe care el a fundamentat-o se bazează pe un sistem de reguli stabilite în mod deliberat şi care coincide cu legalitatea. Prin urmare între forţa de constrângere instituţionalizată în forma statului şi puterea de stat există o diferenţă notabilă, şi anume legitimitatea raţională de care beneficiază statul şi care permite conformarea subiectelor de drept faţă de normele juridice datorită înţelegerii şi raţionalităţii lor şi nu numai datorită fricii. Dezvoltările 337

mai recente pe linia pozitivismului juridic au mers şi mai departe, arătând că însăşi guvernanţii trebuie să se supună unor reguli atunci când edictează comandamentele obligatorii pentru ceilalţi membri ai comunităţii (guvernaţi), iar această supunere rezultă, chiar şi în cazul lor, fie din înţelegerea raţională a necesităţii supunerii, fie din constrângerea aplicată de data aceasta de mecanismele instituţionale existente, sau, în ultimă instanţă, de chiar guvernaţi. Astfel analizată, autoritatea statului nu se fundamentează în exclusivitate pe teama de constrângere, ci, în cea mai marea măsură, pe ideea efortului de conformare a întregii colectivităţi (guvernaţi şi guvernanţi) faţă de comandamentele edictate doar de guvernanţi, datorită înţelegerii caracterului just al măsurii care este adoptată de autoritatea competentă, în conformitate cu regulile de fond şi de procedură prestabilite.

338

Secţiunea a IV-a FUNCŢIILE STA TUL UI §.1.Conceptuldefuncţiialestatului 4 7 9 . Din analiza conceptului de stat a rezultat că, în sens larg, el constituie o asociere a indivizilor în vederea realizării unui scop comun, iar în sens restrâns el reprezintă o ordine juridică instituţionalizată. Conceptul de funcţie a statului exprimă tocmai raportul care se stabileşte între esenţa statului şi rolul său social, adică raportul dintre modalităţile concrete de organizare a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei mecanismul statal. Am văzut anterior că esenţa statului poate fi definită fie ca o manifestare de voinţă, fie drept un instrument de constrângere, iar în privinţa scopului organizării statale discuţiile au început în antichitate şi nu s-au încheiat încă. în raport de aceste date obiective este greu, dacă nu imposibil, să fie enumerate toate funcţiile statului, definirea lor realizându-se doar prin surprinderea trăsăturii care le este caracteristică. Funcţiile statului exprimă legătura legică dintre un anumit tip de activitate umană desfăşurată în cadrul unui stat şi finalitatea în vederea realizării căreia respectiva activitate este organizată şi desfăşurată. Funcţiile statului nu pot fi însă separate, fie şi numai din raţiuni didactice, de competenţele sale, după cum nu se poate separa misiunea statului de puterea sa. Prerogativele pe care statul le exercită se confundă la un moment dat cu serviciile pe care el le prestează. Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de conţinutul concret al activităţii umane respective, precum şi în funcţie de diferitele scopuri pe care oamenii şi le stabilesc drept finalităţi social-statale, în acest domeniu factorii timp şi spaţiu determinând variaţii semnificative în chiar conţinutul funcţiilor statale. De asemenea, expansiunea democraţiei are serioase efecte asupra funcţiilor statului, multiplicându-le. 4 8 0 . în plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de către stat, în fapt în actele juridice ale organelor sale. In 339

acest context, trebuie precizat că există o deosebire între funcţiile statului şi funcţiile diferitelor organe ale statului, acestea din urma nefiind decât particularizări ale primelor. Pentru a opera distincţia dintre aceste două concepte, unii autori operează chiar cu noţiunea de funcţii fundamentale ale statului, diferite de funcţiile organelor acestuia. Astfel, chiar suveranitatea a fost definită drept o funcţie fundamentală, exercitată în baza unei atribuţii precizate prin ordinea juridică instituţionalizată care este statul în literatura de specialitate însă, deseori se face confuzie între funcţiile fundamentale ale statului şi funcţiile organelor sale, mai ales atunci când se vorbeşte despre activitatea de înfăptuire a puterii în conformitate cu teoria clasică a puterilor în stat. Diversificarea funcţiilor statului este specifică mai ales statelor moderne, în care activităţile umane se multiplică şi se specializează totodată. Aceasta conduce la existenţa mai multor grupări de funcţii, în raport de unele trăsături ce le sunt comune.

§.2. Clasificarea funcţiilor statului 4 8 1 . Funcţiile statului au fost clasificate în doctrină după mai multe criterii. Astfel, după cum ele se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii organizate în stat sau în raporturile acestei entităţi cu similarele sale, funcţiile statului sunt interne şi externe. Această clasificare dă expresie celor două principale direcţii de acţiune ale oricărui stat: cea internă se referă la realizarea politicii statale în interiorul teritoriului său, cea externă vizează politica sa în raport cu alte state. Printre funcţiile interne se menţionează pacificarea internă a indivizilor care reuşesc să trăiască în armonie unii cu alţii în pofida caracterului limitat al resurselor de care dispun, apărarea dreptăţii şi a justiţiei sociale, gestionarea economiei naţionale, etc. Dintre funcţiile externe cel mai adesea sunt amintite cea de protecţie a însăşi fiinţei statului faţă de posibilele ameninţări venite din exteriorul lui şi cea de protecţie a propriilor cetăţeni faţă de agresiunile din partea altor cetăţeni sau altor state. Rolul determinant îl au, fireşte, funcţiile interne, întrucât cele externe depind în bună măsură şi de factori exteriori statului respectiv. în raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurată în vederea realizării unui anumit scop se disting funcţii economice (constând în măsurile pe care le ia statul în domeniul comercial, vamal, etc), culturale (manifestate prin intervenţia statului în domeniul educaţiei naţionale, al mijloacelor mass-media, etc.), sociale (acţiuni specifice dezvoltând statul mai ales în materie de protecţie şi asistentă socială), represive, etc. 340

Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului face trimitere în fapt la principalul element constitutiv al acestuia, puterea de stat, şi precizează principalele activităţi umane prin care aceasta se înfăptuieşte; vorbim astfel de funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională. Funcţia legislativă corespunde acelei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativă reguli de conduită pentru toţi cetăţenii statului; ea are un caracter originar şi de ea depind în conţinutul lor celelalte două funcţii statale. Funcţia executivă dă expresie necesităţii punerii în aplicare a regulilor stabilite, prin desfăşurarea unei activităţi de organizare a executării şi executare în concret a legilor; ea se concretizează la nivel juridic prin acte administrative care trebuie să fie conforme cu legile. Funcţia jurisdicţională exprimă acea activitate umană prin care se soluţionează eventualele conflicte apărute între cetăţeni în legătură cu orice aspect al vieţii lor în cadrul statului şi se traduce în plan juridic prin hotărâri care beneficiază de autoritatea de lucru judecat şi au doar efecte relative, între părţile implicate în conflictul social soluţionat. După cum am văzut, fiecăreia din aceste funcţii îi corespunde la nivelul organizării statale câte un organ prin care puterea de stat se exprimă şi realizează efectiv.

341

Secţiunea a V-a ELEMENTELE STA TUL UI 4 8 2 . Atunci când am definit statul am arătat că, în sens larg, el este analizat ca drept suma a trei elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate, aceasta din urmă înţeleasă ca putere publică. Spre deosebire de ştiinţele politice, dreptul constituţional analizează conceptul de putere nu la nivelul ansamblului societăţii şi nici sub toate formele sale de manifestare, ci numai puterea care se exercită în forma juridică a starului. Faţă de această abordare, ceea ce ne interesează în legătură cu elementele componente ale statului este măsura în care teritoriul şi populaţia condiţionează în chiar conţinutul său puterea instituţionalizată sub forma statală.

§.1. Populaţia 4 8 3 . Dacă statul a putut fi conceput de unii doctrinari şi în absenţa teritoriului, populaţia este însă un element absolut indispensabil. Datorită caracterului intrinsec social al puterii, orice formă de putere instituţionalizată presupune cu necesitate precizarea ansamblului de persoane cu privire la care ea se manifestă. însă stabilirea conţinutului noţiunii de populaţie pare să ridice unele probleme de ordin ştiinţific, întrucât tehnic vorbind termenul de populaţie este destul de vag şi, în sens strict, nu se confundă nici cu poporul şi nici cu naţiunea. 1. Populaţie şi popor 4 8 4 . în sensul identităţii dintre conceptele de populaţie şi popor s-au pronunţat în special teoriile juridice normativiste. Din perspectiva acestora poporul reprezintă suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul unui stat, iar populaţia desemnează comunitatea de indivizi care există încă dinaintea apariţiei statului şi se caracterizează prin aceea că între indivizii care o alcătuiesc există unele legături bazate fie pe o origine comună 342

sau un trecut, o cultură şi o limbă comună, fie pur şi simplu pe înţelegerea comun acceptată de a convieţui împreună în mod paşnic. In schimb, pentru Hans Kelsen populaţia nu este un element preexistent al statului, ci este determinat de ordinea juridică în care se constituie acel stat. Tocmai de aceea între popor şi populaţie nu există nici o diferenţă, populaţia devenind astfel o noţiune juridică definită prin aceea că reuneşte toate persoanele supuse unei aceleiaşi puteri de stat. Această putere de stat fiind unică, ea determină şi unitatea poporului, unitate care trebuie corelată cu cea de solidaritate între membrii comunităţii, mai presus de deosebirile inerente unei societăţi pluraliste. Sentimentul comunităţii necesită o proiecţie într-un viitor comun, un set de valori de apărat şi transmis generaţiilor următoare, scopuri comune. Astfel ia naştere solidaritatea între membrii acelei populaţii, înţeleasă ca popor, solidaritate însă care nu are neapărat nevoie de conceptul modern de naţiune şi căreia îi este suficientă noţiunea juridică de cetăţean. Prin raportare la această modalitate de definire a conceptului de populaţie identificat cu poporul se pot defini şi alte două concepte, cele de străini şi apatrizi, care altfel ar fi putut fi incluse în noţiunea mai vastă de populaţie. 2. Populaţie şi naţiune 4 8 5 . Teoreticienii revoluţiei franceze au considerat că naţiunea reprezintă fundamentul statului. Din perspectiva acestora, naţiunea există încă dinaintea statului, putându-se pune semnul egalităţii între populaţia unui stat şi naţiunea care îl fondează. Statul nu este doar o entitate raţională, un produs al voinţei oamenilor, ci şi o unitate istorică, rezultatul unui destin comun. Naţiunea este însă o entitate distinctă de indivizii care o compun, din punct de vedere juridic ea constituie o persoană juridică aparte. Naţiunea reprezintă tocmai rezultatul acestui destin comun, bazat pe elemente de coeziune şi solidaritate specifice - origine sau trecut comun, limbă şi/sau cultură comune, obiceiuri, idei, sentimente egal împărtăşite - şi care reuneşte în cadrul unei comunităţi, în mod identic, nu doar indivizii prezenţi astăzi, ci şi generaţiile anterioare şi pe cele viitoare. Această accepţiune s-a justificat pe deplin în contextul revoluţionar al Franţei de la sfârşitul secolului XVIII, însă nu poate explica unele realităţi obiective inerente statelor moderne. De aceea, Jellinek consideră că naţiunea este o entitate sociologică anterioară statului, care îl determină în conţinutul său, dar că nu se poate vorbi de o identitate perfectă între naţiune şi populaţie. Numai astfel se poate explica existenţa unor state multinaţionale (Marea Britanie) sau a unor naţiuni divizate în mai multe state (naţiunea arabă). 343

3. Populaţie şi cetăţenie 4 8 6 . Se poate observa că noţiunea de populaţie identificată cu poporul aminteşte de cea de plebe, prin care erau desemnaţi în perioada statului absolutist cei care nu aveau acces la puterea statală; ea înglobează totalitatea indivizilor care se supun aceleiaşi puteri de stat, astfel putându-s.e justifica diferenţele care există între conceptele de naţiune şi de populaţie. în cealaltă accepţiune, în care termenul de popor desemnează doar pe acei membri ai comunităţii care reprezintă generaţia de astăzi a naţiunii, termenul de populaţie are un conţinut diferit şi include pe lângă popor şi elementele alogene care coexistă pe teritoriul unui stat, fără a aparţine naţiunii majoritare în acel stat. Indiferent de sensul dat noţiunii de populaţie, ceea este definitoriu pentru aceasta din punctul de vedere al dreptului constituţional este însă elementul cetăţeniei. Populaţia regrupează toţi cetăţenii unui stat, adică toţi acei indivizi care au o legătură cu puterea instituţionalizată în acel stat, legătura sancţionată la nivel juridic şi în baza căreia ei beneficiază de un statut special, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor. Prin urmare, din perspectiva dreptului constituţional populaţia este analizată sub forma categoriilor de cetăţeni, străini şi apatrizi.

§.1 Teritoriul 487. Teritoriul delimitează cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea instituţionalizată statal. El reprezintă elementul material care permite situarea în spaţiu a statului şi delimitarea lui de alte state; el oferă o bază concretă pentru realizarea acelei transformări prin care se ajunge la integrarea populaţiei şi constituirea sa într-o comunitate solidară şi unită; el determină întinderea geografică a puterii de stat şi chiar, sub anumite aspecte, conţinutul acesteia. 1. Teritoriul - element constitutiv indispensabil al statului 4 8 8 . Calitatea sa de element constitutiv al statului a comportat însă unele discuţii în literatura juridică. Unii autori au legat însuşi momentul apariţiei statului de acest element, prin faptul sedentarizării populaţiilor şi al teritorializării puterii monarhice fundamentată iniţial pe un sistem de relaţii şi dependenţe personale. Astfel, Jellinek a postulat că teritoriul este un ele344

ment indispensabil al statului, Marx 1-a considerat drept una din ba/ele organizării puterii de stat alături de populaţie, iar Bluntschli 1-a definit drept baza materială a statului, aşa cum populaţia reprezintă baza personală Un popor nu se poate constitui în stat până când nu a dobândit un teritoriu, indiferent de gradul de instituţionalizare al puterii exercitate în cadrul sau 2. Teritoriul - condiţie a statului 489. La polul opus, Leon Duguit a afirmat că teritoriul nu este un element indispensabil pentru stat; teritoriul nu face decât să delimite/e cadrul geografic în limitele căruia puterea de stat se poate exercita Ceea ce este definitoriu pentru conceptul de stat nu este acest element material, ci unul legat de însăşi puterea şi anume distincţia care se produce la un moment dat în cadrul unei societăţi între guvernaţi şi guvernanţi, adică diferenţierea care apare în cadrul populaţiei în raport de exercitarea puterii instituţionalizate, aceasta diferenţiere nefiind dependentă în vreun fel de elementul teritorial. Critica adresată pe bună dreptate acestei poziţii doctrinare s-a bazat pe un exemplu concret în care evident că definiţia dată nu corespunde realităţilor moderne: un trib de populaţii nomade, în cadrul căruia există instituţionalizată diferenţierea dintre guvernanţi şi guvernaţi, nu poate fi considerat un stat modern. 3. Natura juridică a teritoriului 490. Doctrina juridică a înregistrat unele construcţii interesante cu privire la teritoriu ca element al statului, care în timp însă şi-au pierdut destul de mult din actualitate. Astfel, teritoriul a fost considerat ca un obiect al statului, mai precis un obiect al unui drept real patrimonial pe care statul îl deţine. Evident că astăzi această teorie patrimonială, inspirată din preluarea necritică a unor construcţii teoretice ale jurisconsulţilor romani (Ulpian) şi specifică personificării statului din epoca feudală, este de mult depăşită de realitatea fenomenului politic Teritoriul a fost de asemenea considerat drept un subiect (Jellinek), în calitatea sa de element constitutiv al persoanei statului el reprezintă în fapt chiar statul, înţeles ca o limită terestră, întrucât fără teritoriu acesta nu îşi poate exprima voinţa In sfârşit, teritoriul a fost analizat şi ca o limită spaţială a competenţei statului, adică el constituie acea porţiune din spaţiu asupra căreia se exercită puterea statului în plenitudinea competenţelor sale.

345

4. Delimitarea geografică a teritoriului 4 9 1 . Din punct de vedere juridic, teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de pământ asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu excluderea oricăror alte forme de putere statală. Această delimitare se realizează tehnic juridic prin reglementarea frontierelor statului, iar în noţiunea de teritoriu sunt incluse solul cuprins între aceste frontiere, subsolul şi coloana de aer corespunzătoare solului. Porţiunea de teritoriu cuprinsă între frontierele unui stat se referă la uscatul aflat sub suveranitatea statului respectiv, indiferent de poziţionarea sa geografică, la luciul apelor interioare (râuri, lacuri, canale, porturi), precum şi la marea teritorială, aşa cum este ea delimitată prin convenţii internaţionale. Subsolul corespunzător acestei suprafeţe, adică coloana de pământ aflată sub nivelul mării în cadrul contururilor astfel precizate, se află sub suveranitatea statului fără nici o îngrădire. în schimb, în ceea ce priveşte spaţiul aerian, acesta include coloana de aer situată deasupra solului delimitat prin frontiere şi se întinde, în mod convenţional desigur, până la limita inferioară a spaţiului cosmic. 4 9 2 . Legătura dintre teritoriu şi populaţie se realizează prin intermediul puterii de stat. Doctrina juridică a perpetuat în analiza descriptivă a elementelor statului asimilarea puterii de stat cu noţiunea de suveranitate operata de Jean Bodin în secolul XVI, deşi a devenit evident de multă vreme că cele două concepte sunt distincte, cea de a doua desemnând în fapt o trăsătură a primeia. După cum am arătat anterior, suveranitatea exprimă supremaţia puterii de stat în interiorul statului şi independenţa puterii de stat în raporturile sale cu alte state. în cele ce urmează vom analiza însă, sub denumirea devenită tradiţională de suveranitate, unele aspecte referitoare la puterea de stat ce nu au fost explicate în capitolul consacrat acesteia.

§.3.Suveranitatea 1. Terminologie 4 9 3 . Termenul de suveranitate este plurisemantic. Carre de Malberg a reuşit să îi găsească cel puţin trei sensuri, fără însă a defini noţiunea de suveranitate, ştiut fiind că în drept nu există realităţi absolute, ci doar concepte valide sau nu în raport cu o anumită realitate socială. Astfel, un prim sens desemnează caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adică o trăsătură a puterii de stat; un al doilea sens se referă la an346

samblul competenţelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim cu însuşi conceptul de putere de stat, iar un al treilea sens caracterizează poziţia pe care o ocupă în ansamblul organelor statului titularul puterii statale şi identifică suveranitatea cu competenţa organului respectiv. Termenul de suveranitate poate de asemenea să fie însoţit de diverşi determinanţi, care îi precizează conţinutul în funcţie de contextul în care este utilizat. Se vorbeşte astfel despre suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat pentru a desemna realităţi care în mod ideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoretice distincte ale puterii de stat. Se mai utilizează şi noţiunile de suveranitate externă şi suveranitate internă pentru a preciza repartizarea competenţelor în cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capătă noi dimensiuni. Pot fi întâlnite şi categoriile de suveranitate absolută şi suveranitate relativă pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat (ultima ratio sau competenţa competenţelor) şi, respectiv, atribuţiile necesare existenţei normale a unui stat. Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţin trei probleme teoretice, şi anume: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, explicarea accepţiunilor de suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat şi stabilirea titularului suveranităţii. 2. Evoluţie istorică 4 9 4 . Suveranitatea, ca atribut al statului a apărut odată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu. Pregnant, ideea independenţei statelor apare şi este susţinută de Francesco de Vittoria (1480 - 1546), Francesco Suarez (1548-1617), Alberico Gentili (1552 - 1608). Se consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530 - 1595) în lucrarea Les six livres de la Republique (1576), care considerând suveranitatea de origine divină a definit-o ca puterea supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă. Astfel, el consideră că suveranul (monarhul în accepţiunea sa) nu este vasalul puterii temporale, ci locotenentul divinităţii pe pământ, el este supus deci legilor naturale şi divine, nu se poate răscula împotriva divinităţii, însă nu este supus propriilor legi care se adresează doar supuşilor săi, suveranitatea sa fiind una absolută şi deplină. Dacă până la Bodin divinitatea era considerată a fi izvorul dreptului, după acesta dreptul decurge de la suveran, care poate dispune după bunul său plac şi nu mai ţine cont de tradiţia istorică. 347

Germenele teoriilor pozitiviste astfel semănat însă, Bodin consideră că divinitatea rămâne izvorul ultim al puterii, căci suveranul este totuşi supus acesteia. 4 9 5 . Ruptura faţă de acest sistem de gândire se va produce prin afirmarea faptului că puterea decurge de la popor şi legitimitatea acesteia se justifică prin contractul social încheiat între monarh, în calitatea sa de detentor al puterii statale şi popor. Centralizarea şi raţionalizarea puterii de stat s-au fundamentat mai târziu pe ideea unui monarh care îi reprezintă pe toţi supuşii săi, inclusiv plebea şi nu doar nobilimea care îi era oricum supusă prin relaţiile de vasalitate şi suzeranitate. Secularizarea statului are drept punct de plecare necesara secularizare a puterii de stat, atunci confundată încă cu suveranitatea. Tocmai această secularizare a permis fundamentarea teoriei suveranităţii populare, pasul înainte fiind realizat prin descoperirea faptului că ceea ce anterior se afla concentrat în mâinile monarhului este în fapt distribuit între membrii colectivităţii statale, care, datorită calităţii lor de cetăţeni sunt consideraţi a fi egali în cadrul procesului decizional. Suveranitatea populară este fundamentată pe ideea universalităţii conceptului de cetăţean (J. J. Rousseau); ea postulează ideea că fiecare cetăţean cedează partea sa de suveranitate pentru a întregi suma tuturor într-una deplină şi inalienabilă. Guvernanţilor li se încredinţează nu suveranitatea, ci exerciţiul acesteia, poporul păstrând întotdeauna posibilitatea revocării reprezentanţilor săi şi dreptul de decizie finală. 4 9 6 . în decursul istoriei s-au emis numeroase opinii diferite asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat şi - mai mult chiar - până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane. Ideea de bază ce frebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, 348

adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Precum observam, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea politică, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. 3. Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională 4 9 7 . Suveranitatea poporului reprezintă deci dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. în mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. De altfel, suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa imediată a acestei modalităţi de fundamentare a suveranităţii de stat înţeleasă ca putere instituţionalizată este aceea că exprimarea voinţei poporului suveran necesită acordul tuturor membrilor acestuia, conducând, la limită, la absolutism democratic. De aici rezultă că puterea este inalienabilă, exercitarea ei trebuie realizată în mod direct şi nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi fiind revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit. 4 9 8 . Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de naţiune considerată ca persoană morală (juridică) ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi conform unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenit de comun acord. De esenţa suveranităţii naţionale este faptul că ea aparţine naţiunii, care însă nu poate să o exercite în mod direct şi trebuie, cu necesitate, să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi. Delegarea nu implică în mod absolut alegeri, ea se poate realiza şi prin alte forme. Mandatul acordat însă nu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii, care nu mai au nici dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună deciziilor luate de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma individualităţilor. Expresia suveranităţii naţionale nu poate fi obţinută prin însumarea voinţelor individuale, ci reprezintă o voinţă distinctă, presupusă a întregii naţiunii. Suveranitatea naţională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea parlamentului. Consecinţa directă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă şi indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul 349

adunării special desemnate în acest scop. care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a membrilor săi. Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţie decât în situaţia în care se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nu o organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de noi state. Bineînţeles că atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat. 4 9 9 . Apare, credem noi, evidentă atât deosebirea cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte, şi suveranitatea poporului sau cea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc înmănuncheate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni distincte. Ar însemna să negăm existenţa unor noţiuni de largă circulaţie şi rezonanţă politică şi, practic, să simplificăm nejustificat explicaţiile despre suveranitate. Odată aceste aprecieri făcute, urmează a observa că în obiectul de cercetare a ştiinţei dreptului constituţional intră suveranitatea de stat ca una din trăsăturile generale ale puterii, ale statului. în doctrină s-a pus totuşi şi întrebarea de a şti dacă suveranitatea poate fi considerată drept o condiţie prealabilă, necesară pentru însăşi existenţa statului sau ea reprezintă doar o consecinţă a apariţiei puterii instituţionalizate sub forma statală. Distincţia are importanţă practică dacă o privim prin prisma efectelor pe care le produce cu privire la fenomenul puterii de stat. în măsura în care considerăm ^suveranitatea drept o condiţie indispensabilă pentru însăşi existenţa statului, suveranitatea naţională este suficientă pentru a justifica autodeterminarea popoarelor, ca şi războaiele juste purtate în acest scop, iar suveranitatea poporului înţeleasă ca suveranitate de stat justifică dreptul şi legitimează puterea. Dacă, în schimb, considerăm suveranitatea de stat drept o consecinţă a puterii instituţionalizate, materializată sub forma competenţelor organelor statului, ea ar putea fi destul de mult limitată. Considerată ca noţiune juridică, suveranitatea de stat conduce la o polemică fundamentală între susţinătorii existenţei unei ordini juridice situate deasupra statului (doctrinele ins naturaliste), care ar fundamenta şi justifica însuşi statul şi cei care susţin că statul, ca ordine juridică, nu poate să decurgă decât din suveranitate (doctrină normativistă). Suveranitatea de stat ridică tocmai acest tip de întrebări, dincolo de faptul că fundamentarea sa poate fi încă discutată (suveranitate populară sau naţională). 350

4. Titularul suveranităţii înţeleasă ca putere de stat 5 0 0 . Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, vom observa că nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsură în care am pune semnul egalităţii între puterea de stat şi suveranitate. De aceea vorbim de deţinătorul puterii statale, putere care este suverană. Raportat la evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, dacă pentru Jean Bodin titularul suveranităţii este monarhul, începând cu Rousseau secularizarea puterii de stat conduce la ideea că titularul puterii de stat suverane este poporul. 5. Definiţia suveranităţii de stat 501. în doctrina juridică pot fi identificate două moduri de definire a suveranităţii de stat. In aceste două moduri se regăsesc, cu mici excepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică, definiţii a căror analiză detaliată excede cursului nostru. Caracteristic definiţiilor date este definirea suveranităţii ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe. Deosebirile, fără a lua în seamă, desigur, nuanţările terminologice extrem de variate, se manifestă însă în faptul că pornindu-se de la teza, corectă de altfel, a reciprocităţii în relaţiile dintre state, unii autori dau suveranităţii de stat o definiţie cu condiţii. în această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regulilor general admise ale dreptului internaţional. Se adaugă deci la supremaţie şi independenţă obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului internaţional. Este foarte adevărat că din modul cum sunt formulate aceste definiţn nu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturate supremaţiei şi independenţei, dar o asemenea interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat pleacă de la ideea reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran e obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor. 351

Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce este, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de specialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane. 5 0 2 . Un al doilea mod de definire a suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca nefiind elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. 503. Aşa cum am arătat, suveranitatea, trăsătură generală a statului, este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Câteva explicaţii sunt bineînţeles, necesare. în literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil al suveranităţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi realizare a puterii, ca putere suverană Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, desigur, că aceasta nu poate duce la ideea contrară ordinii internaţionale, în sensul căreia statele, în virtutea suveranităţii, ar putea avea comportări arbitrare în viaţa internaţională.

352

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL III 1) Michel Villey, „Politique et loi dans La Somme Theologique de Thomas d'Aquin", în „L'Etat moderne: le droit, l'espace, et Ies formes de l'Etat", Economica, 1991, Paris, p. 17 2) Prima frază din celebra lucrare „Principele" de Nicolo Machiavelli, tradusă în limba română de Nicolae Luca pentru Editura Minerva în cadrul colecţiei Biblioteca pentru toţi în 1994 (Bucureşti, p. 4) este: „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt sau republici, sau principate." Şi în versiunea originală primele cuvinte din capitolul întâi sunt „Tutti gli Staţi". (Cf. Marcel Prelot, JHistoire des idees politiques", 5-eme edition, Dalloz, 1975, Paris, p. 203.) 3) Aristotel, „Politica", Cartea I, Capitolul 1, Editura Antet, 1996, Bucureşti. 4) Thoma d'Aquino, „Summa theologica", Cartea I, Secţiunea Q, paragraful 96, a.4. 5) Cari Schmitt afirma în a sa „Theologie politique" (Gallimard, 1988, Paris, p. 46.) că „Toate conceptele importante ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate. Acest lucru se verifică nu numai în ceea ce priveşte dezvoltarea lor istorică, pentru că au fost transferate de la teologie la teoria statului, spre exemplu, Dumnezeu atotputernic a devenit legiuitorul omnipotent, dar şi în ceea ce priveşte structura lor sistematică, a cărei cunoaştere este necesară unei analize sociologice a conceptelor." Nu în ultimul rând trebuie menţionată aici şi poziţia lui cu privire la legitimitatea puterii constituante originare. Cari Schmitt justifica legitimitatea unor revoluţii prin aceea că idealurile lor tind tocmai la prezervarea a ceea ce el a numit „constituţie materială", în sensul de conţinut normativ al constituţiei, şi la înlocuirea legilor constituţionale, 353

6) 7) 8)

9)

în sens formal, care au devenit injuste pentru guvernaţi. Pentru el conceptul de putere constituantă originară este o simplă reflectare a unei serii întregi de decizii care exced în întregime sferei juridicului şi nu fac decât să se îmbrace în hainele exterioare ale unui formalism de paradă. Acelaşi autor a utilizat şi conceptul de suveranitate într-un sens diferit faţă de cel folosit de ceilalţi autori până la el. Astfel, sensurile conceptului de suveranitate pot fi diferite în funcţie de ştiinţele în cadrul cărora este efectuată analiza; pentru politologi (ca de altfel şi pentru unii dintre juriştii din şcoala dreptului natural) suveranitatea este asimilată puterii de stat, în vreme ce pentru şcoala dreptului pozitiv ea desemnează noţiunea de „competenţă a competenţelor". în acest sens, Cari Schmitt arată în lucrarea deja citată că „suveran est cel care decide cu privire la situaţia excepţională", precizând în continuare că „situaţia excepţională are în drept aceeaşi semnificaţie ca şi mirtacolul în teologie". Cel care a teoretizat pentru prima dată conceptul de suveranitate de stat, identificând-o cu puterea de stat, este Jean Bodin în lucrarea ,JLes six livres de la Republique", I, 2, Livres de Poche, 1993, Paris. Vladimir Ilici Lenin, definea statul ca pe o „o maşină pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia". (Vezi „Opere", voi. 29, ESPLP, 1956, Bucureşti, p. 462) Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai autorităţii statale, care însă a efectuat mai degrabă o analiză din perspectivă sociologică cu posibile implicaţii şi pe tărâmul dreptului este Max Weber. Vezi mai ales „Le savant et le politique", Pion, 1959, Paris, pp. 68 si urm., precum şi „Etica protestantă şi spiritul capitalismului", Editura Humanitas, 1993, Bucureşti. Teoria celor trei elemente constitutive ale statului a fost criticată de unii autori extrem de riguroşi. Hans Kelsen, de exemplu, consideră că această expresie nu exprimă corect statul din punct de vedere juridic, pentru că unele din cele trei elemente sunt mai degrabă condiţii pentru formarea statului (teritoriul şi populaţia), şi pentru că ele pun pe picior de egalitate substanţa statului (porţiunea de spaţiu şi elementul grupare umană) cu sufletul însuşi al statului (puterea politică). Dacă statul este considerat a fi produsul ordinii juridice internaţionale, cele trei elemente constitutive ar trebui poate numite „date esenţiale" ale statului. în acest sens vezi Hans Kelsen, „Teoria generală a statului", Tiparul Oltenia, 1928, Bucureşti. Acelaşi autor a creat un univers conceptual total raţionalizat şi complet eliberat de orice consideraţii extra-juridice, în care puterea constituantă originară rezidă în norma juridică supremă, al cărei conţinut normativ constă în impunerea unei obligaţii generale de res354

pectare a întregului sistem juridic organizat şi a ierarhizării sale. (Vezi şi „Theorie pure du droit", 1928, Paris, p. 383) 10)Tudor Drăganu defineşte statul ca pe o organizaţie instituţionalizată a populaţiei pe un teritoriu determinat, înzestrată cu suveranitate şi care acţionează în relaţiile lui interne sau externe prin intermediul diferitelor lui organe. („Introducere în teoria şi practica statului de drept", Editura Dacia, 1992, Bucureşti, p. 5.) De asemenea, pentru teoria ficţiunii în materia persoanelor juridice vezi „Tratat elementar de drept constituţional", editura Lumina LEX, 1998, vol.l, p. 121 şi urm. Acelaşi autor mai precizează şi că „constituţionalismul englez nu reprezintă decât primul pas către parlamentarism şi democraţie", (pp. 57 şi urm.) 11) Ion Deleanu, „Proceduri constituţionale", editura Servo-SAT, 1999, Arad, p. 234, p. 239 - 240. Autorul defineşte naţiunea drept o formă superioară de comunitate umană, o realitate complexă rezultată dintr-un îndelungat proces istoric, având la bază o comunitate de origine etnică, de limba, de cultura, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional este considerat a fi cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui. 12)Leon Duguit, „Trăite de droit constitutionnel", tome II - La theorie generale de l'Etat, Ancienne Librairie, 1923, Paris, voi. I, p. 57. 13)Georges Burdeau, „Trăite de science politique", tome V, „La Constitution", L.G.D.J., p. 135, p. 140. 14) Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, „Droit constitutionnel et institutions politiques", L.G.D.J., 1993, Paris, p. 84, p. 287 şi urm. 15) Marcel Hauriou, „Precis de droit constitutionnel", L.G.D.J, 1923, Paris, pp. 178 şi urm. 16) Charles Cadoux, „Droit constitutionnel et institutions politiques", Dalloz, 1988, Paris, p. 28 şi urm. 17)L.Favoreu et alii, „Precis de droit constitutionnel", Dalloz, 1999, Paris, p. 53, p. 55. 18)Thomas Fleiner, „Theorie generale de l'Etat", PUF, 1986, Paris, pp. 35 şi urm, p. 61, p. 69 şi urm., p. 78, p. 177 şi urm., p. 187. O altă posibilă etapizare a evoluţiei statului ţine seama de specificul noţiunii de stat aşa cum a fost el degajat în istoria europeană: eliberarea monarhilor de puterea bisericii, întărirea autorităţii monarhului pe un teritoriu determinat ş apariţia statelor naţionale în secolul XIX. în acest context secularizarea puterii are o importanţă deosebită, în special pe continentul european, datorită particularităţilor sale istorice. Astfel, datorită caracteristicii sale 355

monoteiste, religia creştină venea în contradicţie cu credinţele politeiste existente în imperiul roman, fapt care a determinat dualitatea dintre biserică şi stat încă de la începuturi. în loc să servească legitimităţii statului roman ca celelalte religii, creştinismul 1-a contestat violent, repunând în discuţie orice putere omenească asupra fiinţelor umane care ar contesta în orice fel puterea divinităţii asupra aceloraşi subiecte; în timpul domniei lui Constantin, din oportunism politic, creştinismul a fost ridicat la rang de religie de stat, cu precizarea însă că monarhul deţinea doar puterea temporală (braţul secular) în vreme ce autoritatea spirituală aparţinea papei. Conflictele între aceste două manifestări de putere erau însă inevitabile. Dintr-un factor progresist, care iniţial a condus la întărirea puterii statale prin ideea unificării şi a centralizării, religia creştină s-a transformat în timp într-un carcan prea strâmt pentru autoritatea statală centrală în plină expansiune; în plus, ea nu mai putea oferi o variantă satisfăcătoare pentru teoriile legate de legitimitatea puterii monarhului aflat în plină extindere. Autorul precizează că în ultimele secole ale Evului Mediu, redescoperirea dreptului roman şi utilizarea extrem de abilă a conceptului de imperium au permis conturarea unui concept de suveranitate unică, indivizibilă şi perpetuă. în fapt, atributele împăratului român sunt regândite şi sistematizate într-un ansamblu coerent, distinct de persoana celui care deţine puterea; astfel conceptualizate ele devin conţinutul unei noi teorii, numite a suveranităţii statului, în fapt referindu-se la puterea de stat. Astfel caracteristicile puterii suverane sunt: de a legifera (obţinută într-un lung proces prin care suveranul trece de la funcţia pur jurisdicţională, de soluţionare a diferendelor, la anularea cutumelor desuete şi sfârşeşte prin a impune noi reguli de conduită cu forţă obligatorie), de a strânge impozitele (competenţă care provine din cea iniţială de a bate monedă - aparţinând, în fapt, suzeranilor şi nu puterii centrale - pe domeniul său propriu, mai apoi de a cere sprijin în natură pentru funcţia pacificatoare pe care o exercită pe ansamblul teritoriului şi în final de a transforma aceste obligaţii în natură în obligaţii oneroase consimţite şi al căror cuantum este discutat în cadrul stărilor generale şi mai apoi în impozit obligatoriu si necondiţionat), de a face războiul şi mai apoi pacea (funcţia iniţială a suveranului este aceea de a proteja supuşii contra pericolelor din afară prin lupta armată împotriva exteriorului, transformată încet prin interdicţia formulată de către suveran oricăror războaie interne pe teritoriul supus lui şi adus până în faza în care suveranul realizează 356

pacea în numele celor pe care i-a pacificat la nivel intern). (Vezi şi H.P. Kriesi, op. cit., pp. 82 si urm.) 19)Hans Peter Kriesi arată în lucrarea sa „Les democraties occidentales une approche comparee" (Economica, 1994, Paris, pp. 46 si urm., pp. 82 si urm.) că, din perspectiva ştiinţelor politice, statul modern incipient se defineşte prin suma a câteva trăsături de bază: consolidare teritorială şi integrare în sistemul de state deja existente; diferenţiere între domeniul politic şi cele economic, religios, militar; centralizare si expansiune a administraţiei publice; concentrarea monopolului de constrângere prin eliminarea concurenţilor şi pacificarea internă. Statul din prima etapă este definit de politologi prin câteva trăsături caracteristice: existenţa unui şef de stat unic şi de tip monarhic; armată unică, din ce în ce mai unificată şi permanentă; monedă a cărei batere este privilegiul regalian prin excelenţă; teritorialitate care tinde să se substituie legăturilor reale sau personale şi să coincidă din ce în ce mai mult cu spaţiul geografic dominat, jalonat si definit; o administraţie ierarhizată şi centralizată, mai degrabă numită decât aleasă, recrutată în principal pe criterii de competenţă şi de fidelitate; o administrare a treburilor publice care se sprijină pe o birocraţie, adică pe o circulaţie şi o acumulare de documente scrise din ce în ce mai intensă; legitimitate definită ca acceptarea interiorizată a unui anumit tip de constrângere care înlocuieşte utilizarea pură şi simplă a forţei şi, în orice caz, o justifică. Centralizarea, expansiunea şi raţionalizarea tot mai accentuată a administraţiei publice este însoţită de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă. în cea de a doua etapă, statul a reuşit să controleze în întregime mijloacele de coerciţie şi a realizat pacificarea internă a membrilor colectivităţii, astfel încât îşi poate permite să renunţe la sistemul sancţionator demonstrativ şi violent utilizat pe tot parcursul Evului Mediu în favoarea unuia mai clement, orientat către recuperarea pentru societate a individului. 20) Statul a fost definit ca „expresie a voinţei generale" conform celebrei lucrări a lui Carre de Malberg intitulată „L'Etat, expression de la volonte generale". De acelaşi autor vezi şi „Contributions â la theorie generale de l'Etat", Sirey, Paris, 1920, Tome I, p. 79. Pentru acest autor noţiunea de putere constituantă pur şi simplu nu există, el neacceptând în sfera dreptului decât puterea constituantă instituită. 21) Scopul statului a constituit din antichitate şi până astăzi subiect de discuţii. Dacă Aristotel consideră că „binele comun" este în acelaşi timp 357

atât condiţia existenţei statului cât şi finalitatea creării sale, teologii Evului Mediu, care i-au interpretat opera în spirit religios, au arătat că scopul statului este acela de a realiza justiţia şi de a conduce oamenii pe calea virtuţilor etice. începuturile gândirii liberale au preluat ideea binelui comun (Thomas Hobbes si John Locke), iar filozofia idealistă a dezvoltat-o, precizând că scopul ultim al statului constă în protecţia vieţii şi proprietăţii membrilor comunităţii (Hegel). Transpunând în limbaj juridic aceste discuţii, autorii din domeniul dreptului au considerat că scopul statului este apărarea interesului general şi menţinerea ordinii publice. 22)Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului", Editura Actami, 1998, Bucureşti, p. 94 23)Claude Klein citează în sprijinul teoriei sale cu privire la puterea constituantă originară în lucrarea „Theorie et pratique du pouvoir constituant", (P. U.F., 1998, Paris, p. 187 şi urm., p. 195.) şi textul Constituţiei Franţei din 1793 unde se arată că în caz de violare a drepturilor de către guvernanţi „insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare în parte din popor, cel mai scump şi cea mai indispensabilă dintre datorii". Acelaşi autor a dezvoltat o teorie conform căreia, în statele contemporane, dacă nu există un suveran absolut în limitele prescrise de constituţie, există unul deasupra ei. Suveranitatea absolută este întruchipată astfel de puterea constituantă originară, adică de către poporul care o deţine şi o exercită în ultimă instanţă. Tot el arată că odată eliminată transcendenţa puterii, nu mai rămâne decât soluţia auto-instituirii de către chiar cel care constituie corpul politic, poporul - organul care deleagă mai apoi exerciţiul puterii, dar care păstrează intactă suveranitatea. Dacă la data când Bodin şi-a fundamentat teoria nu era posibil să fie imaginată o repartizare a puterii, înţeleasă că suveranitate în sensul său absolut şi indivizibil, în epoca modernă această separaţie, care în fapt se realizează la nivelul organelor prin care se exercită puterea de stat, este mai mult decât evidentă. Tocmai această diviziune face ca titularul suveranităţii să nu mai fie considerat monarhul sau pur şi simplu poporul, ci autoritatea care are posibilitatea efectivă de a reglementa prin norme juridice obligatorii competenţele celorlalte organe de stat. Astfel, organul care are „competenţa competenţelor" este considerat a fi detentorul suveranităţii. Cel mai adesea, titularul este astăzi puterea constituantă, şi nici măcar nu este puterea constituantă derivată, în măsura în care se acceptă din ce în ce mai mult ideea unor posibile limite nu doar de ordin pur procedural, 358

ci chiar de ordin material a competenţelor acesteia. Rămâne aşadar în discuţie doar puterea constituantă originară, care, în sine, excede unui raţionament intern dreptului, însă îşi află locul în cadrul discuţiilor despre fundamentele primare ale oricărui sistem juridic. Prin urmare, în societăţile contemporane democratice deţinătorul puterii este fie poporul, fie parlamentul, în funcţie de fundamentarea suveranităţii de stat pe conceptul de suveranitate populară sau suveranitate naţională. (în acelaşi sens vezi şi Th.Fleiner, op. cit., pp. 174 şi urm.) 24) Georg Wilhelm Friederich Hegel idolatrizează statul şi raţiunea, considerând însă ca ambele sunt determinate în conţinutul lor de realitatea morală şi socială. în lucrarea sa „Principiile filozofiei dreptului" el merge chiar până la a afirma că „Soarele şi luna au mult mai puţină influenţă asupra noastră decât forţele morale şi sociale." (par. 142) 25)Karl Loewenstein, în lucrarea „Political Power and the Governmental Process", (The University of Chicago Press, 1968, p. 7) arată că, în ştiinţele politice, posibilitatea de a obţine adeziunea unei întregi colectivităţi umane faţă de un centru de decizie asupra căruia membrii colectivităţii au convenit anterior luării deciziilor precizează tocmai specificitatea problemei legitimităţii puterii de stat. 26) Cetăţenia reprezintă instrumentul juridic de analiză a populaţiei unui stat. Instituţia juridică a cetăţeniei poate fi analizată din cel puţin două perspective: fie ca o legătură juridică (vinculum iiiris) izvorâtă din raportul de supuşenie dintre un individ şi un stat, raport organizat şi guvernat de drept şi teoretizat încă din perioada apariţiei statului, fie ca statut al persoanei (siatus) definit ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii, perspectivă care îşi are originile în dreptul roman şi a fost preluată în doctrina juridică modernă de teoreticienii revoluţiei franceze. 27) Chiar dacă în doctrină s-a afirmat că pentru existenţa statului teritoriul nu constituie o condiţie absolut necesară, realitatea a dovedit contrariul. Exemplul cel mai grăitor în acest sens îl constituie comunitatea palestiniană dotată cu o Autoritate ce dispune de un grad de instituţionalizare de tip statal, dar care încă are unele probleme cu implementarea teritorială. După cum am mai arătat, din considerente de ordin didactic unele aspecte legate de noţiunea de teritoriu, cum ar fi elementele constitutive ale teritoriului, delimitarea sa, probleme concrete apărute în practică statelor legate de ocuparea teritoriilor, etc. urmează a fi tratate în cadrul altor discipline juridice 359

28) în sprijinul ideii ca suveranitatea de stat poate fi limitată vezi şi lucrarea lui Ion Manolache „Drept comunitar" (voi. I „Instituţiile Uniunii Europene", Editura ALL-Beck, 1999, Bucureşti) cu privire la construcţiile doctrinare izvorâte din practica statelor membre ale Uniunii Europene, în special după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Pentru textele tratatelor avute în vedere în legătură cu construcţia Uniunii Europene vezi lucrarea „Tratatul Uniunii Europene", Editura Lucreţius, 1997, Bucureşti.

360

CAPITOLUL IV Forma de guvernământ 5 0 4 . în Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că cele mai utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica.

§.1.Monarhia 5 0 5 . Ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană. Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului. Această formă specifică până la Revoluţia franceză, a existat până aproape de timpurile noastre, fiind de menţionat că la începutul secolului al XX-lea existau încă două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

361

Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia). Cu toate aceste limitări, monarhul are un mare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse. Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale, în care monarhul şi parlamentul stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează unele prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.

§.2. Republica 5 0 6 . Este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune,

cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. în republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Aici şeful de stat - preşedintele de republică - este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvernământ., Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament, în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur. Datorită acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda). Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A., de exemplu). Acest mod de desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul. In republica prezidenţială prerogativele şefului de stat sunt puternice. în unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică este şi şeful guvernului (S.U.A., de exemplu), în altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de exemplu). In forma de guvernământ republicană, funcţia de şef de stat poate fi îndeplinită fie de o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţie mai des întâlnită în statele din Europa de Est în perioada 1945 - 1990). 362

§.3. Forma de guvernământ a României 5 0 7 . Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică, de la formarea statului unitar român (1859), până în prezent. în acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatrice şi Adunării elective", domnia caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866, sub-secţiunea I „Despre domn", reglementează monarhia ca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este interesant de reţinut că şi Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot domn, capitolul II fiind intitulat "Despre Domn şi Miniştri". După proclamarea Regatului (1881) domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României". Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin articolul 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.

363

CAPITOLUL V Structura de stat § 1. Noţiunea şi formele structurii de stat 5 0 8 . Teritoriul interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură, atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Acest lucru se explică prin complexitatea problematicii şi bineînţeles prin implicaţiile sale politice, juridice şi ştiinţifice. Este dificil şi - am putea spune puţin recomandabil din punct de vedere strict ştiinţific să se încerce o divizare pe ramuri de ştiinţe juridice a problematicii structurii de stat, ea formând o unitate. Numai raţiuni de ordin strict didactic, impuse prin planul de învăţământ justifică cercetarea la dreptul constituţional doar a unor anumite chestiuni teoretice privind structura de stat. Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

364

Forma de stat, sub aspectul organizării statelor în state unitare şi federale, sau simple şi compuse, sau în asociaţii de state, a format şi formează obiect de cercetare al unei vaste literaturi de specialitate, lucru firesc datorat implicaţiilor profunde ale acestor aspecte. Analizată sub titluri diferite precum structura de stat (T. Drăganu, N. Prisca, I. Benditer, I. Umanski), formele statului (G. Burdeau) diferite specii de stat (A. Hauriou) instituţii integrante şi agregative (M. Prelot), organizarea statelor în state federative şi unitare este prezentă în literatura juridică. Dacă în lucrările autorilor menţionaţi se regăsesc nuanţe comune de ordin tehnic juridic, trebuie să observăm însă şi deosebiri atât de conţinut cât şi de terminologie. 5 0 9 . în explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu teritoriul se ivesc multe dificultăţi de ordin teoretic şi practic datorate complexităţii implicaţiilor juridice şi politice. Dificultăţile în studierea şi sistematizarea formelor statului se datoresc chiar evoluţiei formelor de stat determinate de evoluţia tipurilor de stat, se datoresc tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Mai mult decât atât, aşa cum adeseori se subliniază în lucrările de specialitate, indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea oficial, trebuie reţinute cu mare prudenţă, căci adeseori o denumire ce nu este prea justificată ştiinţific este totuşi menţinută pentru raţiuni politice etc. Astfel, de exemplu, Elveţia contemporană deşi este o federaţie, continuă să se numească confederaţie. Ţinând cont de dimensiunile logic determinate ale unei prelegeri universitare, cercetarea structurii de stat va cuprinde doar unele aspecte de mare generalitate în măsura în care sunt necesare explicării structurii statului român. Vom observa, în primul rând, că în cadrul formelor structurii statului urmează a fi cuprinse numai statele unitare şi federale, deoarece cât priveşte alte forme, ele sunt încadrate în categoria asociaţiilor de state. Vom mai adăuga însă că nu este lipsită de substanţă ştiinţifică ideea că şi uniunile reale pot fi considerate forme ale structurii de stat, urmând ca la momentul potrivit să dăm explicaţiile necesare. Gruparea statelor unitare şi federale distinct de asociaţiile de state, se explică prin aceea că primele sunt fenomene ale vieţii statale interne, sunt subiecte unitare de drept, în timp ce asociaţiile de state sunt fenomene ale vieţii internaţionale, iar statele membre ale asociaţiilor continuă să rămână subiecte individualizate de drept. De altfel, deosebirile vor reieşi mai pregnant din analiza concretă a acestor forme de organizare a puterii de stat.

365

1. Formele structurii de stat. 5 1 0 . în formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ. Statul unitar mai este denumit în literatura de specialitate şi statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat compus sau complex, alături de asociaţiile de state. a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin exigenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). De asemenea, cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută încât, de principiu, organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat centrale. O consecinţă importantă a acestor trăsături o reprezintă şi faptul că, în principiu, dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia. Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de state unitare şi anume statul unitar simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea în raport de modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul statelor unitare, se poate vorbi despre state unitare centralizate sau descentralizate. în statele centralizate exercitarea puterii statale se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate. în statele descentralizate, autorităţile locale pot avea unele componente decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale. 5 1 1 . b) Statul federativ, compus sau unional. Spre deosebire de statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat, federaţia - ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat şi anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele statelor membre, în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii. Rezultând din unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o anumită independenţă, (se vorbeşte chiar de suveranitatea membrilor federaţiei), federaţia se caracterizează şi printr-o structură aparte a organelor de stat federative. Astfel, Parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunându-se cu necesitate existenţa unei a doua Camere care să reprezinte statele membre (Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în S.U.A. etc). Desigur, sunt şi stat< unitare în care Parlamentul are o structură bicamerală, dar aici bicame366

ralismul este justificat de „oportunitatea politică şi ingeniozitatea constituţională" sau de nevoia realizării unui democratism şi a unui echilibru în legiferare. Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate. 5 1 2 . Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional spre deosebire de asociaţiile de stat care formează uniuni de drept internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internaţional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în cadrul federaţiei prin constituţia federaţiei, ele sunt reglementate în celălalt caz prin tratatele internaţionale. Trebuie menţionată, de asemenea, şi o altă caracteristică a statului federal şi anume existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetăţenii au cetăţenia statului membru, precum şi cetăţenia statului federal, afară de cazul în care statele membre ale federaţiei decid altfel. Această situaţie, firească, trebuie deosebită de situaţia dublei cetăţenii care se poate ivi datorită conflictelor legilor privitoare la cetăţenie, sau îngăduirii sale prin legislaţie. Astăzi forma de stat federală este regăsită la multe state. în continentul american au structură federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela etc. in Europa sunt state federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia. Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume, vom constata o diversitate de state determinate de diversitatea de soluţii ce s-au impus în timp. 513. Cercetând statul federativ, ca formă a structurii de stat, se impune identificarea subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie. Subiecte de federaţie sunt numai statele membre ale federaţiei, numai statele din unirea cărora a luat naştere federaţia. Numai subiectele de federaţie păstrează o anumită independenţă sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a se desprinde din federaţie. în afara subiectelor de federaţie mai pot fi identificate şi unele forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale. Astfel, se pot întâlni ca forme de autonomie în federaţie, republicile autonome, regiunile autonome, districtele naţionale, provinciile autonome. 514. O altă problemă teoretică, de mare generalitate, priveşte tendinţele de dezvoltare a statului federativ. Statul federativ este supus, în principiu, la două tendinţe opuse, tendinţe care nu sunt uşor de identificat, şi care se manifestă diferit în funcţie de diferitele federaţii, de esenţa statelor, de rezolvarea problemei naţionale, 367

de ideologia ce stă la baza statului etc. Una din aceste tendinţe este de centralizare, de trecere la statul unitar şi cealaltă de descentralizare, de menţinere a federaţiei. Aceste tendinţe sunt condiţionate de problemele economice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor membre, de distribuirea energiei şi combustibilului, de realizarea unor programe de radio şi televiziune, de mişcarea forţei de muncă, de necesitatea existenţei unor servicii sociale, de asistenţă etc. Complexitatea problemelor care determină sau condiţionează aceste două tendinţe, varietatea lor, impun implicit soluţii variate, corespunzătoare intereselor concrete ale statelor federative luate individual. Aceste tendinţe explică transformările structurale produse în unele federaţii după anul 1990. 515. în fine, un interes teoretic aparte prezintă Belgia ca stat federativ nou, aici regulile generale pe care le-am expus aplicându-se doar parţial, motiv pentru care vorbim de un federalism informai. Din anul 1993 Belgia este un stat federal compus din trei comunităţi (comunitatea franceză, comunitatea flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea flamandă şi Regiunea bruxelleză). De asemenea există patru regiuni lingvistice (de limbă franceză, de limbă neerlandeză, regiunea bilingvă Bruxelles - Capitală, de limbă germană). 2. Asociaţiile de state 516. în cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la această enumerare comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă de state compuse, în care se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea de naţiuni şi uniunea franceză. Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre păstrându-şi independenţa (este adevărat, formală uneori) şi intrând între ele nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional. 517. a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au comun doar şeful statului. Ea nu poate fi formă a structurii de stat deoarece nu este un stat nou. Uniunea personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau alegerii unui şef de stat comun. 368

Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 (anul înscăunării pe tronul Angliei a regelui George l din ramura familiei domnitoare de Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul Angliei a Reginei Victoria); Olanda şi marele ducat de Luxemburg între anii 1890 1915; Belgia şi Congo între anii 1885 - 1908; cele trei republici din continentul american unite sub preşedinţia lui Simon Bolivar şi anume Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816). 518. b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângă şefol statului există şi alte organe de stat comune. De obicei, aceste organe de stat comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor etc. Aşa cum se precizează în literatura de specialitate, în cazul uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat, dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decât şeful statului. Am adăuga la aceasta şi faptul că în unele cazuri uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu, Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862, Austria şi Ungaria între anii 1867 - 1918; Norvegia şi Suedia între anii 1815 1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918 - 1944. 519. c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare, politice, de apărare etc. In vederea discutării şi hotărârii în problemele comune, statele confederate îşi aleg un organism comun, denumit dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre, care ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate ulterior de către state. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Confederaţiile cunoscute în istorie au constituit o etapă spre realizarea statului federal. în istorie s-au cunoscut următoarele confederaţii: Confederaţia statelor americane între anii 1778 - 1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confederaţia elveţiană între anii 1815 - 1848.

369

§.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil 5 2 0 . Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar în cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale Astfel, în ţara noastră există un singur Parlament. De asemenea, există un singur guvern şi un singur for judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele centrale. întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. 52 I. Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este constituit din 3 elemente şi anume: teritoriu, populaţie (naţiunea) şi suveranitatea (puterea organizată statal). Se preferă însă în contextul explicării caracteristicilor statului termenul naţional, pentru că din punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. în populaţie, de regulă, distingem trei categorii şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii de la urmă, nu-s încorporate în categoria naţiune. 5 2 2 . Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman. Un moment important în formarea statului naţional unitar român 1-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar roroân a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni. Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român.

370

De aceea Constituţia României, stabileşte prin articolul 1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. 5 2 3 . în decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, romi şi germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul din cele trei elemente teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

371

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL V 1. Marcel Prelot, Jean Boulois, op. cit., p 255 - 309 2. Tudor Drăganu, Drept Constituţional, op. cit., p. 114, 142 3. Jean Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse, Editions ides et calendes, Neuchatel, Suisse, 1967, p. 195 - 339. 4. Georges Burdeau, op cit, p. 51 şi urm 5. Grigore Geamănu. Drept internaţional public, voi. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 287 - 292. 6. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, op. cit., p. 205. 7. Islam et droits de l'homme. op. cit., p. 18, unde se arată că Iranul a devenit după 1979 o republică islamică, definit de Constituţia din 1979 ca un regim politic care este fondat în principal prin următoarele: 1) un Dumnezeu unic (nu există alt Dumnezeu decât Allah) singurul suveran şi singurul legislator; 2) revelaţia divină şi rolul său fundamental în exprimarea legii, 3) ultima zi şi rolul său constructiv în mersul unifiant al omului spre Dumnezeu, 4) justiţia lui Dumnezeu când dă viaţa şi legea; 5) imamat-ul şi „ghidarea" permanentă şi rolul lor fundamental în permanenţa revoluţiei islamice; 6) demnitatea şi valoarea superioară a omului, libertatea sa şi în acelaşi timp responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu. 8. Trebuie făcută distincţia între descentralizare, care presupune atribuirea competenţelor decizionale chiar autorităţilor locale şi desconcentrare, care se limitează doar la delegarea unor competenţe în sarcina unor agenţi numiţi în teritoriu de către autorităţile centrale. Desconcentrarea este deci o formă de centralizare.

372

CAPITOLUL VI Caracterele statului român 5 2 4 . Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constituţionale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al Constituţiei României adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 statul român este caracterizat un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic si social.

§. 1. România, stat suveran şi independent 5 2 5 . Redactarea articolului 1 din Constituţie poate ridica unele semne de întrebare dacă se are in vedere faptul că, după cum am arătat, suveranitatea prezintă două aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic: independenţa şi supremaţia. Supremaţia constă în aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de drept existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că ea est© apreciată prin comparaţie cu tot ce este interior şi inferior sferei statale. Independenţa compară suveranitatea cu elemente superioare statului şi reprezintă aspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu depinde de nici o autoritate superioară care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifică. Repetarea implicită, în cadrul aceleiaşi redactări juridice, a caracterului independent al statului român ar putea fi considerată drept un pleonasm. Numai că 373-

această formulare îşi are explicaţiile în realitatea istorică şi în voinţa tuturor constituanţilor din istoria modernă a statului român. 526. Astfel, în zbuciumata sa istorie, poporul român a fost lipsit de dreptul de a decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat secole în şir, iar cucerirea independenţei de stat în urma războiului româno-ruso-turc din 1877, deşi a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a însemnat numai un pas spre cucerirea suveranităţii România a continuat să fie aservită economic şi politic puterilor străine. Evenimentele istorice, printre care cele două războaie mondiale nu pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi urmările lor, suveranitatea României. începând cu secolul al XlX-lea, constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa statului. Astfel, Statutul desvoltâtor al Convenţiei de la Paris din 7/9 august 1858, primul text cu valoare de lege fundamentală din istoria modernă a Românei, a suferit în 1862 unele "modificări îndeplinitorii" printre care, subliniată în chiar textul vremii, este menţionarea faptului că "Principatele Unite pot în viitor a modifica şi a schimba legile care privesc administraţiunea lor din lăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o interveiiţtime". Acest veritabil sâmbure de independenţă a fost ulterior reluat în toate textele constituţionale referitoare la caracterizarea statului roman. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării Totodată se constituie în puternice garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin urmare, şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele internaţionale (O.NU., organismele sale specializate. Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care participă şi ţara noastră. 527. O altă problemă ce trebuie discutată în legătură cu caracterizarea statului român ca suveran şi independent este şi cea legată de fundamentarea suveranităţii de stat a României pe unul din cele două concepte deja amintite: suveranitatea naţională sau suveranitatea populară. Aceasta pentru că sensul cu care este utilizat conceptul de suveranitate în articolul 1 din Constituţia României, de calitate care nu poate fi atribuită unei alte entităţi decât statului suveran şi care nu poate aparţine altui titular decât poporului, trimite în mod evident la trăsătura puterii de stat de a fi suverană. Ori, articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea nationalăjiparţine 374

poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. 528. A declara că suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin reprezentanţii săi şi prin referendum înseamnă a utiliza termenul de suveranitate în cel puţin două sensuri diferite. Prin faptul că arată că titularul puterii supreme în stat este poporul, Constituţia nu instituie nimic, ci se mulţumeşte doar să consacre existenţa, printr-un act de recunoaştere, a poporului de la care proced mai departe prin derivare organele constituţionale pe care textul le instituie. Acest lucru nu are semnificaţia fundamentării suveranităţii puterii de stat pe conceptul de suveranitate populară, însă, în acelaşi timp, articolul din Constituţie utilizează şi cel de-al doilea sens, cel de identificare dintre suveranitate şi puterea de stat însăşi, atunci când vorbeşte despre suveranitatea naţională pe care o analizează ca un ansamblu de competenţe, de atribuţii juridice al căror titular este poporul. Prin urmare, suveranitatea puterii de stat a României se fundamentează pe conceptul de suveranitate naţională, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. 529. După cum am arătat anterior, în principiu, suveranitatea naţională se exprimă la nivelul organelor statului prin suveranitatea parlamentului; astfel fundamentată, a priori puterea de stat nu se poate exercita direct de către popor, ci numai prin organele reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală a înţeles să combine regimul juridic al suveranităţii naţionale exprimată în forma statală cu unele avantaje ale conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii de stat de către popor prin modalitatea referendumului.

2. România, stat de drept, democratic şi social , Am explicat deja, în contextul impactului teritoriului şi populaţiei asupra organizării statale, unele trăsături ale statului. Mai sunt însă şi alte trăsături ce se impun a fi explicate. Dacă examinăm articolul 1 din Constituţia României vom observa că se stabilesc următoarele caracteristici ale statului, naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele din aceste trăsături şi anume: 375

5 3 1 . România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea (guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii juriştii au început să clasifice statele în statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii nu sunt supuşi de a respecta regulile juridice. Şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând sunt de actualitate cuvintele inegalabilului Leon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor „Statul, făcând legea, este obligat să o respecte atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este un stat de drept. Statul, în virtutea aceleaşi idei este juştiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa„. Ca orice concept juridic şi cel de stat de drept a cunoscut amplificări şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri între statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum văzut, poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legislative) în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei constituţiei. Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie. 376

532. România este un stat democratic. Democraţia poate fi examinată din multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea implică proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului. 533. România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială înţelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 33 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 38 privind protecţia socială a muncii, art. 43 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unul nivel de trai decent cetăţenilor; art. 45 privind protecţia copiilor şi tinerilor; art. 46 privind protecţia persoanelor handicapate

377

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VI 1. Leon Duguit, Manuel de Droit constitutionnel, Paris, 1907, p. 43, 48, 54, 168, 183, 220, 238, 335, 472, 662. 2. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Partea a Ii-a, Cluj-Napoca, 1992, p. 75, 145 şi urm. 3. Mihai C onstantinescu. Fon Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muram. Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată. Regia autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p. 5 - 14. 4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, 1990. 5. Pierre Avril, Jean Gicquel. Lexique, Droit constitutionnel, P U F . Paris, 1986. care definesc statul de drept ca „Supunerea statului dreptului. Noţiune definită prin doctrina germană de la sfârşitul secolului 19 în opoziţie cu statul poliţienesc, caracterizat prin puterea discreţionară a administraţiei. Statul de drept supune acţiunea sa asupra cetăţenilor regulilor care determină drepturile lor şi precizează mijloacele pe care este autorizat să le utilizeze. Aceste reguli limitează puterea statului subordonându-i ordinii juridice pe care ele o consacră. Principiul legalităţii se apropie de această concepţie, însă înţelesul său este mai restrâns prin aceea că el nu obligă legea la respectul drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Constituţie" (p. 49). 6. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992 mai ales p. 5 - 75.

378

CAPITOLUL VII Organizarea administrativă a teritoriului §. 7. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului 5 3 4 . Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor comun - teritoriul - apare evidentă legătura ce există între noţiunea de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de stat, precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între aceste două naţiuni. 535. Pentru definirea noţiunii de organizare administrativă a teritoriului trebuie în prealabil efectuat un scurt examen teoretic al definiţiilor date în literatura juridică şi făcută precizarea că o definiţie ştiinţifică poate fi realizată dacă se porneşte de la justa identificare şi precizare a corelaţiilor ce pot exista între puterea organizată în stat şi teritoriu. Vom identifica în literatura de specialitate două opinii care diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative, alţii o consideră ca delimitarea teritoriului în unităţi administrative. Astfel, conform unei opinii (Nistor Prisca), organizarea administrativ-teritorială este „delimitarea teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile statului". Se justifică acest punct de ve379

dere prin aceea că legea 2/1968 vorbind de organizarea teritoriului, evocă ideea că „este de la sine înţeles că această organizare cuprinde şi populaţia împreună cu mijloacele de producere a bunurilor necesare traiului". într-o altă opinie (Ichil Benditer), organizarea administrativă a teritoriului trebuie definită ca „delimitarea teritoriului în unităţi" administrative făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului sau mai bine zis pentru realizarea unitară a puterii de stat. Acest de-al doilea mod de definire a organizării administrative a teritoriului este modul pe care-1 considerăm exact din punct de vedere ştiinţific, aşa cum de altfel va reieşi din consideraţiunile ce le vom expune în continuare. 536. Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organizarea administrativă a teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unităţi. Teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime relaţia dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat, la aceasta participând numai cetăţenii. Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţie, deoarece cetăţenia nu este specifică conducerii de stat în diferitele unităţi administrativ-teritoriale, ci ea este specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi pe acela al unităţilor administrativ-teritoriale. Se mai pot adăuga bineînţeles şi alte considerente în sprijinul tezei că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unităţii. Vom aminti astfel că art. 3(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul... este organizat în unităţi administrativ-teritoriale..." (sublinierea noastră). Credem că definirea organizării administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuarea nejustificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admis că teritoriul constituie cadrul natural, geografic al organizării puterii de stat, el determină fizic existenţa statului şi că nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fie organizat. în aprecierea rolului teritoriului trebuie să se plece de la aprecierea ştiinţifică, exactă a corelaţiilor sale cu puterea. 537. Consideraţiunile expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în unităţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamă, alături de alte criterii (economic, naţional, social, căi de comunicaţii etc.) Delimitarea însă este teritori380

ală, geografică şi pentru că populaţia este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadru natural, geografic, de organizare a puterii de stat, teritoriul are următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formarea unor anumite regiuni sau zone geografice). 538. Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative a teritoriului în sensul de „împărţirea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale". în acest sens se arată că utilizarea termenului „împărţire" a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului. în legătură cu această observaţie trebuie să menţionăm că ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei care au definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea împărţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia română de la 1866. 5 3 9 . O problemă teoretică ce trebuie, de asemenea, rezolvată priveşte chiar expresia organizare administrativă a teritoriului. S-a susţinut că deoarece organizatoric, puterea de stat acţionează în forma organelor statului şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe ale statului. Se consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat contemporană, deoarece ea este preluată de la vechea orânduire, în care puterea executivă, realizată prin organele administrative, era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale servea, în principal, aşezării organelor administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actuală de stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiind constituite, nu numai la centru ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie Nu putem să nu observam că delimitarea teritoriului este administrativă prin natura sa şi că pe plan local acţionează şi alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume organele judecătoreşti 5 4 U . în fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului. Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor două noţiuni prin stabilirea deosebirilor ce există între unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel se 381

arată că în timp ce subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale, unităţile administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şi distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la unităţile administrative etc. Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat din vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii statale în cadrul statului federal. 541. La sfârşitul acestor consideraţiuni putem, spune că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare (acută în scopul realizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu. 542. Este necesară acum explicarea succintă a importanţei organizării administrative a teritoriului. Dacă în evul mediu nu se putea vorbi de o organizare administrativă a teritoriului, această problemă se pune odată cu apariţia statelor centralizate cu teritorii întinse. în condiţiile statelor mari, întinse ca teritoriu, realizarea unitară a puterii nu mai putea fi făcută numai de organele centrale. De aceea teritoriul a fost organizat în unităţi administrative, la început determinate îndeosebi de raţiuni fiscale, militare şi poliţieneşti, în care funcţionau organe locale de stat care asigurau astfel realizarea unitară pe teritoriu a puterii de stat. De asemenea, ca urmare a cererilor tot mai numeroase din partea cetăţenilor pentru prestarea unor servicii din partea statului, a apărut necesitatea distribuirii în teritoriu a organelor de stat corespunzătoare, limitele unităţilor administrative devenind limitele competenţei teritoriale a acestor organe de stat. Pe măsura dezvoltării societăţii, a sporirii sarcinilor şi funcţiilor statului, organizarea administrativ-teritorială şi-a impus tot mai mult prezenţa şi 382

necesitatea. Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţa sporită, corespunzătoare creşterii rolului statului în viaţa societăţii.

§.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României 1. Scurt istoric 543. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului ţări noastre a fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iai conform acestei legi teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune, comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive, această lege a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege s-a adoptat îi 1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării adminis trative a teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială ma mare decât judeţul şi anume ţinutul, care este însă desfiinţat în 1940. O alţi organizare administrativ teritorială s-a realizat prin Legea nr 5 din i septembrie 1950, pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării Astfel, se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele oraşele şi comunele. Această organizare administrativă a teritoriului a fost îi vigoare, cu unele modificări, până în anul 1968, când s-a adoptat Legea nr 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fos organizat, în baza Constituţiei şi a legii, în judeţe, oraşe şi comune. 2. Unităţile administrativ-teritoriale din România 544. Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugi acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. 5 4 5 . Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială c joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a te ritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalitat proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexi din punct de vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare ş control din punct de vedere politico-administrativ. Organele de stat din ju 383

deţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării. Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe., Suprafaţa unui judeţ este în medie de peste 450.000 de locuitori. în funcţie de condiţiile naturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii. Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe. Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţe de judeţe care geografic nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţe fiind impusă de importanţa lor economică, socială şi culturală. 5 4 6 . Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiile au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase sectoare, numerotate. Trebuie precizat că potrivit art. 126 din Legea administraţiei publice locale, astfel cum a fost modificată în anul 1996 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol Ilfov se va numi Judeţul Ilfov. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează or384

ganelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului. 547. Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi au sediile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă. 548. Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele explicate până acum. Conform legii 2/1968 oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor localităţi staţiuni baelneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei oamenilor. 549. Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale (nr. 69/1991), modificată şi republicată în anul 1996 stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe sate şi cătune.

385

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VII 1. Nistor Prisca, Drept constituţional, op. cit., p. 163-164 2. Tudor Drăganu, Drept constituţional, ediţia 1972, op. cit., p. 152 - 154. 3. Mircea Lepădătescu, Organizarea administrativă a teritoriului ca bază a organizării puterii de stat. în Analele Universităţii din Bucureşti (dr.) nr.

1/1970, p. 42-45.

Menţionăm că acest autor consideră că baze ale organizării puterii de stat sunt structura de stat, organizarea administrativ-teritorială şi cetăţenia. Credem că bazele organizării puterii de stat sunt teritoriul şi populaţia, cu precizarea că populaţia unei ţări, cuprinzând cetăţenii, străinii şi apatrizii, interesează sub acest, aspect numai cetăţenii. Nu este mai puţin adevărat că străinii şi apatrizii reprezentând un procent neglijabil faţă de cetăţenii unui stat, nu este inexact să se spună că populaţia este o bază a organizării puterii. 4. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op. cit,p. 16 - 17. Autorul subliniază că teritoriul nefiind un element constitutiv al statului este o condiţie indispensabilă pentru ca o autoritate politică să se exercite eficient. Teritoriul are următorul rol: a) prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie naţiunea pe planul realităţilor concrete; b) este o condiţie a independenţei puterii; c) este un mijloc de acţiune al statului (numai de delimitare). 5. Paul Negulescu, Curs de Drept constituţional, op. cit., p. 81 - 84. 6. Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 80. 7. Legea nr. 1/1968., privind organizarea administrativă a teritoriului R. S. România. Publicată în Buletinul Oficial, Partea I, 1 7 - 1 8 februarie 386

1968., Menţionăm că, în prealabil, prin Legea nr. 1/1968 (publicată în Buletinul Oficial nr. 16 din 16 februarie 1968), a fost modificat art. 15 din Constituţie 8. Decretul-lege nr. 38 din 22 ianuarie 1990 M. Of. nr. 14 din 23 ianuarie 1990, care a abrogat Legea nr. 2/1989, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la înfiinţarea unor noi comune în judeţul Constanţa, precum şi a celor privind trecerea a 23 comune în categoria oraşelor. 9. Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi republicată, M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996.

387

CAPITOLUL VIII Sistemul electoral Secţiunea I-a CONSIDERA ŢII GENERALE 5 5 0 . Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală. Aceste norme juridice denumite şi norme electorale, sunt amănunţit cercetate în literatura juridică, consecinţă firească a importanţei lor în sistemul de drept şi faptului că indică cel mai direct şi eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem constituţional. Aceste norme sunt cercetate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri. Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile, 388

regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării. în examinarea sistemului electoral românesc actual, avem în vedere dispoziţiile constituţionale (îndeosebi art. 34, 35. 59, 81, 120), ale legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ale Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, ale Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale, modificate. în mod deosebit vom examina desigur regulile ce privesc alegerile parlamentare şi prezidenţiale, aceste reguli regăsindu-se, cu nuanţările fireşti şi în alegerea autorităţilor publice locale.

389

Secţiunea a H-a DREPTURILE ELECTORALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

§1. Unele consideraţii generale privind drepturile exclusiv-politice 5 5 1 . într-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Această realitate este exprimată prin art. 2 din Constituţia României, care stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului -f român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu". Pentru explicarea drepturilor electorale, interes aparte prezintă art. 2, 34, 35 59 (1) şi 81 (1) din Constituţie. De regulă în categoria drepturilor electorale sunt menţionate dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. 5 5 2 . Examinarea drepturilor electorale ale cetăţenilor români implică însă câteva determinări teoretice. Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale. în clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile electorale sunt grupate, de regulă într-o categorie distinctă numită drepturi exclusiv politice. Aceasta se motivează prin aceea că, prin conţinutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participare la guvernare. Caracterizarea drepturilor electorale ca drepturi exclusiv politice, permite delimitarea lor de drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de asociere, etc.) dar şi explicarea altor consecinţe juridice. Astfel drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor, pentru că ele pot fi folosite numai pentru participarea la guvernare şi pentru că este pretutindeni recunoscut şi admis că la guvernarea unei

390

societăţi participă numai cetăţenii, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestei societăţi. 5 5 3 . Sfera drepturilor electorale. Mai întâi trebuie să ştim care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor, deci să stabilim sfera lor. Problema este interesantă atât pentru ştiinţa dreptului cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al materiei vom constata lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea electorală, vom identifica mai multe drepturi electorale precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul de a contesta candidaturile etc. Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. De aceea atunci când analizăm drepturile electorale ale cetăţenilor români trebuie să avem în vedere că: sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea care rezultă din Constituţie; aceasta impune o delimitare între drepturile electorale fundamentale (adică cele nominalizate prin Constituţie) şi celelalte drepturi electorale. Noi vom explica aici numai drepturile electorale fundamentale, examinarea celorlalte fâcându-se cu prilejul prezentării operaţiunilor electorale. Cât priveşte aceste drepturi, încă o precizare se impune. Tradiţional sunt exprimate constituţional, şi desigur analizate în lucrările ştiinţifice, două drepturi şi anume dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. In strânsă corelaţie cu aceste drepturi, unele constituţii au prevăzut sau prevăd şi un alt drept electoral fundamental şi anume dreptul la revocare. Acest drept există în China (art. 77 din Constituţie), în Indonezia unde partidele politice au dreptul de a revoca pe membrii lor în Parlament, în Liechtenstein unde numărul restrâns al populaţiei permite contacte familiale şi un parlamentar poate fi revocat de către grupul său electoral. De altfel, următoarea schemă este edificatoare în acest domeniu. Revocarea şi excluderea parlamentarilor Număr de ţări în care parlamentarii: Pot fi revocaţi de către alegători Nu pot fi revocaţi de către alegători Pot fi excluşi din Parlament ' Nu pot fi excluşi din Parlament Cf.Les parlements dans le monde, p. 110. 391

18 67 70 13

Precizăm că tabloul prezentat este la nivelul anului 1987 (data publicării lucrării) şi cele mai multe ţări în care revocarea era admisă erau fostele ţări socialiste. Firesc astăzi statistica se prezintă altfel. Apoi, lucrarea pe care o cităm cuprinde un eşantion de 83 de ţări. 554. Privitor la dreptul de a alege, vom sublinia că el apare în unele constituţii chiar astfel nominalizat. în alte constituţii el este exprimat prin denumirea de drept de vot. Această din urmă denumire o utilizează şi art. 34 din Constituţia României. Fără a intra în prea multe detalii şi explicaţii privind terminologia juridică şi sursele doctrinare sau legislative ale unui sau altuia dintre textele constituţionale, trebuie totuşi să remarcăm că într-un limbaj riguros ştiinţific exista deosebiri între alegere şi votare. Astfel, se foloseşte termenul alegere ( deci dreptul de a alege atunci când cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice. Se spune că cetăţenii votează atunci când se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi referendum. Desigur, limbajul Constituţiei poate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles şi receptat de toţi cetăţenii. Constituţia României reglementează prin art. 34 dreptul la vot acesta fiind primul drept electoral al cetăţenilor români. O asemenea reglementare face posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare. Astfel dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de vot). 555. în legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români. 556. Cât priveşte dreptul de revocare mai multe explicaţii sunt desigur pertinente. Aşa cum a rezultat el mai este prevăzut în unele sisteme juridice. Dar el a fost prevăzut şi în alte sisteme juridice (vezi de exemplu, legislaţia cantonală din Elveţia). Dreptul de revocare trebuie privit în strânsă legătură cu două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativ şi teoria mandatului reprezentativ. Potrivit primei teorii parlamentarul acţionează numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii din circumscripţia electorală pot 392

retrage parlamentarului împuternicirile fără vreo motivare. Conform teoriei mandatului reprezentativ parlamentarul primeşte un mandat colectiv, dat de întreaga naţiune adunării reprezentative. Alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile parlamentului, el este autorizat de către naţiune să o exprime şi reprezinte. Fiind considerat alesul şi reprezentantul naţiunii, parlamentarul nu păstrează nici o legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală, nu răspunde faţă de aceştia şi nu poate fi revocat decât de întreaga naţiune, lucru practic imposibil. Mandatul imperativ presupune scrutinul uninominal şi numai într-un asemenea sistem revocarea pare a fi discutabilă şi eventual posibilă. Care este starea legislativă actuală? Privind mandatul de deputat sau de senator, dispoziţiile art. 66 din Constituţie dau o soluţie clară atunci când stabilesc că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul. 5 5 7 . Cât priveşte mandatul şefului de stat, Constituţia nu prevede un lucru similar, lucru firesc faţă de faptul că el este ales de către cetăţeni la nivelul întregii ţări, circumscripţia electorală fiind toată ţara. Art. 95(3) prevede însă că ,,Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui". Din acest text rezultă clar că rechemarea din funcţia de preşedinte al republicii o pot face numai alegătorii, prin intermediul referendumului. Această posibilitate este consecinţa juridică a raportului constituţional de reprezentare, stabilit între cetăţenii români (alegători) şi şeful statului, raport ce-şi are baza juridică în art. 2, 81 şi 95 din Constituţie. Aici dreptul de demitere este rezultanta exercitării numai de către popor a suveranităţii naţionale care-i aparţine. Este adevărat că Preşedintele României este ales de către toţi cetăţenii ţării cu drept de vot, iar jurământul prevăzut de art. 82(2) din Constituţie este, într-o asemenea viziune, sinteza constituţională a obligaţiilor ce revin şefului de stat în acest raport de reprezentare. într-o asemenea structură a explicaţiilor ştiinţifice şi a exegezei textelor se pare că nu există o incompatibilitate absolută între mandat şi revocare, ca detaliu al responsabilităţii celor aleşi. în legătură cu dreptul de revocare, desigur cu aplicare la sistemul elveţian s-a arătat că, introdus în constituţiile cantoanelor în cursul anilor 1850 - 1880, nu a fost utilizat, din cauza referendumului care era un mijloc suficient, şi a căzut în desuetitudine, nepătrunzând în dreptul federal.

393

§.2. Dreptul la vot 558. Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie. Potrivit art. 59 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. 1. Universalitatea votului. 559. Constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. O distincţie, frecvent întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-1 putem denumi vot selectiv. Votul restrâns este explicat, la rândul său, sub două aspecte şi anume votul cenzitar şi votul capacitar. Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de avere impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era denumit votul contribuabililor. Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri precum: censul de domiciliu, censul de sex, censul rasial-naţional, censul de profesie, censul de vârstă etc. Dar censul de avere a fost (în variate forme) cel mai răspândit cens electoral. Acesta presupune ca cetăţeanul să posede o anumită avere pentru a avea drept de vot. Astfel, de exemplu, potrivit Constituţiei române din 1866 corpul electoral era împărţit în 4 colegii pe avere, până şi în colegiul IV intrând cei care plăteau şi ei o dare cât de mică către stat. Deci puteau vota numai cei care posedau avere. Potrivit Constituţiei franceze din' 1791, cetăţenii erau împărţiţi în cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi, drept de vot având numai cetăţenii activi. Cetăţenii activi erau consideraţi numai cei care aveau o anumită avere. în S.U.A., votul restrâns a fost utilizat sub o formă atenuată, fie prin taxe electorale, fie prin censul de avere, fie prin înlăturarea negrilor de la vot (în anumite state din Sud). în această ţară taxele electorale (poll-taxes) au fost înlăturate, în 1964, prin amendamentul 24 la Constituţie care are următoarea redactare: Paragraful 1. Dreptul cetăţenilor Statelor Unite de a vota în oricare alegeri preliminare sau de alt fel pentru Preşedinte sau vicepreşedinte, pentru electori pentru Preşedinte sau vicepreşedinte, sau 394

pentru senatori sau reprezentanţi în Congres nu poate fi refuzat sau redus de către Statele Unite sau de către vreunul dintre state din motiv de neplată a unei taxe pe cap de locuitor sau a oricărui alt impozit. Censul de domiciliu, presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, să domicilieze o anumită perioadă de timp în localitatea respectivă. Censul de sex a înlăturat mult timp femeile de la alegeri. Femeile au căpătat drept de vot mult mai târziu decât bărbaţii. Astfel femeile au căpătat drept de vot în Norvegia (1913), Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania (1931), Franţa (1944), Elveţia (1971). în România femeile nu au avut drept de vot sub imperiul constituţiilor din 1866 şi 1923. Censul de vârstă, constituie de asemenea o oprelişte în exercitarea dreptului de vot. Vârsta exagerat de ridicată uneori, a împiedicat participarea tineretului la alegeri. Astfel, de exemplu, Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani. în dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc încă şi alte ceasuri, precum censul rasial-naţional sau censul pe profesii, acestea împiedicând participarea unor cetăţeni la alegeri. Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad de instrucţie. în unele state, dreptul de vot era acordat celor care puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor Unite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest procedeu a fost înlăturat. Limitările dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a impus, este adevărat de aproximativ un secol. Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne. „Nici o porţiune, la un moment dat, să nu fie colectiv exclusă, interdicţiile strict individuale să rezulte din incapacităţi evidente sau nedemnităţi evidente" (Marcel Prelot, Jean Boulois). 5 6 0 . Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată pe trei etape şi anume: a) votul universal masculin; b) accesul femeilor la electorat; c) scăderea vârstei minime. Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea unui regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul universal sau de restrângere a dreptului de vot trebuie con395

siderată ca anacronică, desuetă şi mai ales invalidată de istoria democraţiei constituţionale. Am insistat mai mult asupra votului universal pentru că este una din cele mai importante trăsături ale acestui drept. 561. Dacă examinăm art. 34 din Constituţie vom constata că dispoziţiile sale valorifică optim aspectele democratice ale dreptului de vot. Astfel, în România, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român; are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv; este în deplinătatea facultăţilor mintale; are aptitudinea morală de a vota. Calitatea de cetăţean român exprimă constituţional, faptul că dreptul de vot este un drept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor. Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot. La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un aspect al capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, elementară şi de aceea Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintal puşi sub interdicţie. Cât priveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte că nu o au persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Putem observa că în România votul este cu adevărat universal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minimale şi rezonabile. 5 6 2 . Faţă de textul constituţional, două probleme juridice s-ar putea pune, una privind persoanele arestate preventiv şi cealaltă privind persoanele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate. Cu privire la prima categorie de persoane va trebui să observăm că nici un impediment legal sau practic nu există în calea exercitării dreptului de vot. Aceste persoane se bucură de prezumţia de nevinovăţie (vezi art. 23 (8) din Constituţie) şi desigur de deplinătatea exercitării drepturilor lor politice şi civile. Ca atare pentru aceste persoane, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite de către art. 34 din Constituţie legea electorală trebuie să creeze condiţiile exercitării dreptului de vot. Pentru persoanele care se află însă în executarea unei pedepse privative de libertate soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi de ordin practic dar şi de ordin juridic pledează pentru soluţia suspendării exerciţiului dreptului de vot în asemenea cazuri. O asemenea soluţie este posibilă constituţional, în temeiul art. 49 care permite restrângerea exerciţiului unor drepturi, iar situaţiile menţionate aici se înscriu în contextul juridic conturat de către textul constituţional. Desigur, suspendarea trebuie stabilită 396

numai prin lege şi numai pentru timpul cât persoana se află într-o asemenea situaţie. 2. Egalitatea votului. 563. Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care s-au practicat în sistemele constituţionale - precum geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. 5 6 4 . Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest procedeu este folosit pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile oraşe îndeosebi) unde locuiesc adversari ai partidelor de guvernământ. în aceste zone se formează circumscripţii electorale foarte mari, iar în zonele locuite de adepţi ai partidelor de guvernământ se formează circumscripţii electorale cu un număr mai mic de alegători. Stabilindu-se acelaşi număr de mandate pentru toate circumscripţiile electorale, apare evidentă inegalitatea votului, deoarece un număr mare de alegători aleg acelaşi număr de deputaţi ca alegătorii din circumscripţiile electorale mai mici. 5 6 5 . Colegiile electorale au ca efect, şi ele, inegalitatea votului. Colegiile electorale (pe avere sau pe profesiuni) inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr de deputaţi, fie (şi aici inegalitatea este şi mai mare) aleg un număr diferit de deputaţi. în această din urmă situaţie, de regulă, primele colegii care au cel mai mic număr de alegători aleg un număr mai mare de deputaţi decât restul colegiilor. Acest sistem a fost utilizat sub regimul Constituţiei române din 1866. 566. Votul plural este un procedeu potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi circumscripţie electorală, dispun de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-1 au ca toţi ceilalţi, dispun şi de alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea, numărul de copii, titluri în învăţământ etc. 397

Votul multiplu, este un procedeu asemănător cu votul plural, potrivit căruia alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat doar în circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923. Astfel, în alegerile pentru Senat, un profesor universitar putea avea până la patru voturi: unul în circumscripţia sa electorală, unul pentru alegerea senatorului universităţii şi două voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un consiliu comunal şi membru al unei camere de industrie, agricultură etc. 567. Prima electorală, este un sistem utilizat de regulă în perioadele de criză politică, atunci când partidul de guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritatea în alegeri. Prima electorală este un plus de mandate ce se atribuie partidului politic ce obţine în alegeri un anumit procent de voturi. Astfel, de exemplu, potrivit legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară, primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau bineînţeles mandatele atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi minoritare pe ţară, aveau majoritatea absolută într-o circumscripţie. Celelalte 50% din mandate se împărţeau proporţional cu voturile obţinute între partidele participante la alegeri. Astfel gruparea politică care obţinea 40% din voturi, putea obţine peste 70% din mandate. Inegalitatea votului este evidentă deoarece mai puţin de jumătate din alegători desemnau mai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea alegătorilor desemnau un număr redus de deputaţi. 3. Votul direct. 5 6 8 . Constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor alegătorii din Colegiu IV alegeau indirect. Votul indirect se foloseşte în alegerea preşedintelui Statelor Unite ale Americii, în alegerea Senatului în Franţa. Potrivit Constituţiei americane întâi se aleg electori şi electorii aleg preşedintele. Votul indirect a fost prevăzut şi în România prin Legea nr. 70/1991 la alegerea consiliilor judeţene. Acestea erau alese de către un corp de electori, format din totalitatea membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările aduse legii în anul 1996 au introdus şi pentru aceste consilii votul direct, urmând ca doar 398

vice-primarii să fie aleşi indirect. în legătură cu votul indirect se spune că este cert mai puţin democratic decât votul universal direct. 4. Secretul votului. 569. Este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel buletinele de vot sunt uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către birourile electorale care se ocupă de alegerea în întregime a unui organ de stat, după modelul legal stabilit. Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare. Ultima pagină a buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de control a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal stabilit. Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor. De asemeni sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de votare, unde alegătorul intră singur şi votează după propria sa voinţă şi convingere. Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane în afara celei care votează - în camera de votare sau în cabinele de vot. După ce votează alegătorul îndoieşte buletinul de vot şi personal îl introduce în urna de vot. 5. Votul liber exprimat. 570. Defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat. El este alternativa votului obligatoriu care a existat în România în temeiul Constituţiei din 1923 şi se practică astăzi în Italia şi Belgia. Dispoziţiile constituţionale româneşti valorifică votul liber exprimat, corelându-se cu dispoziţiile democratice din alte ţări.

399

Modul de alegere sau de desemnare a parlamentarilor Număr de ţări Camera Camera federală sau populară sau înaltă unică 12 80

Determinarea compoziţiei Camerelor

Aproape toţi aleşi de popor Toţi sau aproape toţi aleşi de colegii 6 locale . \ Aproape toţi aleşi de colegii locale şi 1 Camera populară Aproape toţi aleşi de cealaltă 1 Cameră 1 Aproape toţi aleşi de alte colegii Toţi sau aproape toţi numiţi de şeful 6 de stat Toţi membri de drept (Anglia, 1 Camera Lorzilor) Total 28 Cf. Les parlaments dans le monde, op. cit., p. 16

3 0 0 0 0 0 83

§. 3. Dreptul de a fi ales 571. Acest drept este reglementat de art. 35 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 35. Adăugarea şi a altor condiţii decât cele privind dreptul de vot se motivează prin importanţa acestor demnităţi publice, prin rolul organelor reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului, prin ideea unei reprezentări responsabile şi eficiente care presupune un grad sporit de maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă. 572. Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 34 din Constitu-

400

ţie şi pe care le-am explicat deja. în afară de aceasta, art. 35 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3). Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie. Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie unică), aşa cum am explicat deja. 573. O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 37 (3). Conform art. 37(3) nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege. Fără a încerca aici analiza motivaţiei textului constituţional şi a categoriilor nominalizate de el, vom observa că aceste persoane nu pot fi alese. Această oprelişte funcţionează numai atâta cât persoana ocupă una din funcţiile nominalizate de art. 37 (3). Dacă una din aceste persoane doreşte să candideze în alegeri, ea o poate face, dacă în prealabil demisionează din funcţia pe care o are, iar demisia trebuie să fie dovedită cu ocazia înregistrării candidaturii. 574. în fine, Constituţia pune şi limite minime de vârstă. Dacă pentru dreptul de vot limita minimă este de 18 ani, pentru dreptul de a fi ales, pretutindeni în lume, această limită este substanţial mai ridicată. Explicaţia se regăseşte în importanţa acestor demnităţi publice, în marea responsabilitate ce revine celor desemnaţi să guverneze, responsabilitatea care-şi găseşte suport de credibilitate şi în maturitatea şi experienţa practică a candidaţilor. De aceea art. 35 din Constituţie stabileşte două limite minime de vârstă pentru cei care candidează şi deci pot fi aleşi şi anume: 23 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Camera Deputaţilor sau organele locale; 35 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Senat sau funcţia de Preşedinte al României, (limita de 35 de ani este impusă şi în Franţa pentru a fi ales senator). 575. Fiind condiţii constituţionale de eligibilitate, îndeplinirea lor trebuie verificată cu mare atenţie, încă de la propunerea şi înregistrarea candidaturilor în alegeri. Orice nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea ale401

gerii, de aceea înregistrarea candidaturilor trebuie făcută numai cu ver rea atentă a îndeplinirii condiţiilor legale. 5 7 6 . în legătură cu dreptul de a fi ales deseori se discută dacă trebuie să fie desemnaţi din „elite" sau nu. Fără a intra într-o asemenei cutie, cu acest prilej, vom menţiona totuşi părerea unui constituţionalist sacrat deja şi care spunea: „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi sa mai reprezentativi? Adunarea aleasă trebuie să fie un tablou ideal sau tografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale tim lor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat ţ rinţă celui de-al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită, în ca nu se recunoaşte, şi care, oricât de inteligentă ar fi, nu o înţelege. Lui î buie mai mult un purtător de cuvânt „ (Jean Francois Aubert, p. 130). Trebuie, de asemenea, să reţinem că alegerea unor personaliti unor elite, ar presupune (e drept nu neapărat) renunţarea la scrutinul de (în orice caz la listele blocate) şi practicarea largă a candidaturilor pla melor politice, a orientării candidaţilor. Candidaţii propuşi de partide tice reprezintă pentru alegători mai multe garanţii şi opţiuni clare Apoi tidele politice sunt de fapt motorul democraţiei parlamentare şi desigur stituţionale

402

Secţiunea a lll-a SCRUTINUL

§.1.Concept Sil. în mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se repartizează mandatele în Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Aparent o problemă pur tehnică, alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate mai ales cât priveşte partidele politice. în explicarea acestora noţiunea de scrutin este deosebit de utilă. Prin scrutin (de la latinescul scrutinium), se înţelege de fapt modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii, etc. Discutarea aici a scrutinului, mai exact a unora din aspecte, se impune fiindcă întreaga organizare şi desfăşurare a alegerilor trebuie corelată cu felul scrutinului. Astăzi, în regimurile constituţionale, se practică două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

§. 2. Sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale 578. Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume: uninominal sau de listă şi în unul sau două tururi. 5 7 9 . Sistemul reprezentării proporţionale este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie, în proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională presupune, deci, 403

scrutin de listă şi un singur tur de scrutin care permite atribuirea mandatele atât majorităţii cât şi minorităţii. Dacă principiul reprezentării proporţionale este simplu, aplicarea $ este, din contra, foarte complicată. Aceste dificultăţi vor fi explicate la stj bilirea rezultatelor votării.

§.3. Sisteme electorale mixte. 5 o O . Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celu cu reprezentare proporţională, după tehnici variabile. a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa uno partide sau formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (appa rentees). Dacă listele înrudite obţin majoritatea absolută a voturilor el< câştigă toate locurile (mandatele în Parlament) Dacă nu, locurile vor fi re partizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale. S-a folosit în Franţa (1951 - 1958). b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritai şi reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, cu al doilea el se pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. Există deci două categorii de deputaţi; aleşi în fiecare circumscripţie; aleşi pe liste naţionale prezentate de fiecare partid.

§.4. Categorii de scrutin a) Scrutinul uninominal 5 8 1 . Presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi oraşelor. Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile electorale şi raporturile dintre electori şi cel ales. Teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale câte mandate sunt (corespunzător numărului de deputaţi, senatori). în mod firesc circumscripţiile electorale sunt mai mici decât unităţile administrativ-teri404

tonale, iar alegătorul votează un candidat, raportul de reprezentare fiind clar definit sub toate elementele sale de conţinut. b) Scrutinul de listă 582. Presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat şi de legislaţia electorală românească. în acest sistem partidele politice joacă un rol mai important şi scrutinul este mai mult o opţiune politică decât alegerea unui om, alegătorul alege o listă şi nu un candidat. Există şi scrutinul de listă naţional, folosit în unele ţări africane. Acesta este un scrutin de listă majoritar, în unul sau două tururi. Fiecare partid întocmeşte o listă naţională, cuprinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care obţine majoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat ca „un sistem de o brutalitate extremă, deoarece permite unui partid ce are o majoritate lipsită de consistenţă să aibă monopolul locurilor din parlament" (D.G. Lavroff, p. 42), un sistem care favorizează partidul unic. 583. Scrutinul de pe listă poate fi complicat prin acordarea posibilităţii modificării listei de către alegător, prin sistemul panaşajului şi cel al votului preferenţial. Panaşajul este posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista candidaţilor luând candidaţi de pe mai multe liste prezentate. Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea de pe lista de candidaţi. Atunci când nu se admite nici panaşajul, nici votul preferenţial, se spune că suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea mai mică modificare. c) Unul sau două tururi de scrutin 5 o 4 . Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului (candidaţilor) care se află în frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în 405

liste. Pentru mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidat nu a întrunit majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului. Astfel potrivit Constituţiei noastre (art. 81) este declarat Preşedintele României candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea voturilor obţinute la primul tur. Este declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obţinut cel mai mare număr de voturi.

§. 5. A vantajele şi dezavantajele scrutinului de listă 5 8 5 . a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să

fie făcute numai de partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţii independenţi se pot asocia pe liste, dar efectul este altul. b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de exemplu legea din 1926 cerea 2%, legea din 1992 cerea 3%, iar după modificare 5%). Aceasta înseamnă că partidele şi formaţiunile politice cu număr mai mic decât procentul minim nu vor primi nici un mandat, deşi s-ar putea ca ele să aibă personalităţi de prestigiu, avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către electorat. c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi nu un candidat. d) Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţi procedurale, presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivelul local şi naţional, uneori greu de asimilat de către electorat, care pot favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera neîndreptăţite

406

. §. 6. A vantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal. 5 8 6 . a) Scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţie electorală desemnează un singur reprezentat se caracterizează prin simplitate. Aşa cum se arată în doctrină aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către alegători, posibilitatea de control social al alegerii, toate operaţiunile începând şi terminându-se la nivelul circumscripţiei electorale (Mihai Constantinescu). b) Creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales şi alegători. Desigur această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul reprezentativ. c) Scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situaţie profitabilă tehnicilor de guvernare. d) Datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal implică mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organizează şi conduc aceste operaţiuni. e) Scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii campaniei electorale, astfel încât în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta. (Mihai Constantinescu). f) Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită, micşorându-se evident caracterul politic. g) Scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că asigură ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate absolută a mandatelor (Mihai Constantinescu} h) Scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.

407

/

Secţiunea a IV-a ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ALEGERILOR

§. 1. Stabilirea datei alegerilor 5 8 7 . Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor. în practica electorală s-a impus regula că data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60 de zile înaintea votării. Uneori această durată poate fi şi de 45 de zile. în general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt atât suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii. Bineînţeles că regulile în această privinţă diferă de la un sistem constituţional la altul. Data alegerilor poate fi stabilită prin lege sau printr-un act al Guvernului. în general data alegerilor este stabilită într-o zi nelucrătoare (duminica). Acest procedeu rămâne totuşi discutabil pentru că el este una din cauzele absenteismului.

§.2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilorelectorale 5 8 8 . Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi, determină ca întreaga ţară să fie o circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, senatorilor şi consilierilor, presupune o anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de cetăţeni, sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor 408

ce vor fi aleşi. Apoi numărul circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator ori consilier. Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare circumscripţie electorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după caz, senatori ori consilieri, presupune un număr mai mic de circumscripţii. în asemenea situaţie circumscripţia electorală se identifică, sub aspectul întinderii teritoriale cu chiar unitatea administrativă. 589. în explicarea stabilirii numărului şi delimitării circumscripţiilor electorale trebuie să ţinem cont de realitatea că legislaţia electorală a cunoscut şi cunoaşte o dinamică aparte. De aici schimbările frecvente în tehnicile electorale folosite. Numărul circumscripţiilor electorale poate fi stabilit prin constituţii sau legi, poate fi stabilit, în temeiul legii, de anumite autorităţi publice, (de regulă Guvernul) după criteriile legale. Astfel, de exemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptând scrutinul de listă, a stabilit că fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti constituiau o circumscripţie electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şi municipiului Bucureşti. Este interesant de reţinut că şi în Franţa, pentru alegerile în Senat, departamentul este circumscripţie electorală. Deci practic s-au constituit direct în temeiul Legii, 41 de circumscripţii electorale, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şi municipiului Bucureşti. Legea privind alegerile locale (nr. 70/1991) stabileşte că pentru alegerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună şi oraş, respectiv municipiu, constituie o circumscripţie electorală. 590. Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru alegerile parlamentare) fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale. Potrivit legii electorale din 1990, Adunarea Deputaţilor cuprindea 387 deputaţi. Mai întâi Guvernul a stabilit norma de reprezentare, adică numărul de cetăţeni ce urmau a fi reprezentaţi de către un deputat. Aceasta a rezultat din împărţirea numărului de locuitori ai ţării la numărul total de deputaţi (387). Pentru alegerile din 20 mai 1990 norma de reprezentare rezultată a fost de 60.000 locuitori pentru un deputat Pentru a afla câţi deputaţi urmau a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală, s-a împărţit populaţia judeţului la norma de reprezentare, admiţându-se o abatere de până la 15%.

"Stofan «ei Maie" SUCEAVA

Pentru alegerile de la 20 mai 1990 s-au stabilit următoarele cifre, potrivit anexei alăturate. Cât priveşte stabilirea numărului senatorilor ce urmau a fi aleşi de către fiecare circumscripţie electorală, aceasta a revenit tot Guvernului şi, s-a realizat prin aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea electorală, în sensul cărora Senatul cuprindea senatori aleşi, în funcţie de populaţia judeţelor, astfel. în judeţele cu populaţie de până la 500.000 locuitori, câte doi senatori; în cele cu populaţie de până la 500.000 până la 750.000 locuitori câte 3 senatori; în celelalte judeţe câte 4 senatori; în municipiul Bucureşti s-au ales 14 (Anexa nr. 2).

5 9 1 . ANEXA NR. 1 NUMĂRUL DEPUTAŢILOR ce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală (Alegerile din 1990) Circumscripţia electorală Nr. I - Alba Nr 2 - Arad Nr. 3 - Argeş Nr 4 - Bacău Nr. 5 - Bihor Nr. 6 - Bistrifa-Năsăud Nr. 7 - Botoşani Nr 8 - Braşov Nr. 0 - Brăila Nr. 10-Buzău Nr. 11 - Caras- Severin Nr 12 - Călăraşi Nr. 13-Cluj Nr. 14-Constanfa Nr. 15 - Covasna Nr. 16-Dâmboviţa Nr. 17 -Dolj Nr. 18-Galafi Nr. 19- Giurgiu Nr. 20 - Gog Nr. 21 -Harghita

Numărul deputaţilor 7 8 11 12 11 6 8 12 7 9 7 6 12 12 4 10 13 11 5 6 6

Circumscripţia electorală Nr. 22 - Hunedoara Nr. 23 - Ialomiţa Nr. 24 - Iaşi Nr. 25 - Maramureş Nr. 26 - Mehedinfi Nr. 27 - Mureş Nr. 28 Neam} Nr. 29 - Olt Nr. 30 - Prahova Nr. 31 - Satu Mare Nr. 32- Sălaj Nr. 33 - Sibiu Nr. 34 - Suceava Nr. 35 - Teleorman Nr. 36 - Timiş Nr. 37 - Tulcea Nr. 38 - Vaslui Nr. 39 - Vâlcea Nr. 40 - Vrancea Nr. 41 - Mun.Bucureşti

TOTAL 410

387

Numărul deputaţilor 9 5 14 9 5 10 10 9 15 7 5 8 12 8 12 5 8 7 7 39

5 9 2 . ANEXA nr. 2 NUMĂRUL SENATORILOR care pot fi aleşi în fiecare circumscripţia electorală (Alegerile din 1990 Circumscripţia electorală Nr. 1 - Alba Nr. 2 - Arad Nr. 3 - Argeş Nr. 4 - Bacău Nr. 5 - Bihor Nr. 6 - Bistrifa-Năsăud Nr. 7 - Botoşani Nr. 8 - Braşov Nr. 9 - Brăila Nr. 10-Buzău Nr. 11 - Caras- Severin Nr. 12-Călăraşi Nr. 13-Cluj Nr. 14-Constanţa Nr. 15 -Covasna Nr. 16-Dâmboviţa Nr. 17 -Dolj Nr. 18 -Galaţi Nr. 19-Giurgiu Nr. 20-Gorj Nr. 21-Harghita

Numărul Circumscripţia senatorilor electorală 2 Nr. 22 - Hunedoara 3 Nr. 23 - Ialomiţa 3 Nr. 24 - Iaşi 3 Nr. 25 - Maramureş 3 Nr. 26 - Mehedinţi 2 Nr. 27 - Mureş 2 Nr. 28 Neamţ 3 Nr. 29 - Olt 2 Nr. 30 - Prahova 3 Nr. 31 - Satu Mare 2 Nr. 32- Sălaj 2 Nr. 33 - Sibiu 3 Nr. 34 - Suceava Nr. 35 - Teleorman 3 2 Nr. 36-Timiş 3 Nr. 37-Tulcea 4 Nr. 38 - Vaslui 3 Nr. 39 - Vâlcea 2 Nr. 40 - Vrancea Nr. 41 - Mun.Bucureşti 2 2 TOTAL 119

Numărul senatorilor 3 2 4 3 2 3 3 3 4 2 2 3 3 3 3 2 2 2 2 14

5 9 3 . Legea electorală din 1990 a prevăzut obligaţia Guvernului de a numerota circumscripţiile electorale, de a stabili numărul deputaţilor şi senatorilor şi de a aduce aceste operaţiuni la cunoştinţă publică, prin Monitorul Oficial şi presă, în termen de cel mult 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului stabileşte chiar ea atât norma de reprezentare (un deputat la 70.000 locuitori 41

şi un senator la 160.000 locuitori), numerotarea circumscripţiilor electorale, cât şi numărul de deputaţi şi de senatori ce urmează să fie aleşi în fiecare circumscripţie electorală (vezi Anexa nr. 3). 5 9 4 . ANEXA Nr. 3 Numerotarea şi numărul de mandate pentru fiecare circumscripţie electorală Nr. crt

Nr. circumscripţiei electorale

1. 2. 3. 4. 5.

Circumscripţia electorală nr. 1 Circumscripţia electorală nr. 2 Circumscripţia electorală nr. 3 Circumscripţia electorală nr. 4 Circumscripţia electorală nr. 5

6.

Circumscripţia electorală nr. 6

7. 8. 9. 10.

Circumscripţia electorală nr. Circumscripţia electorală nr. Circumscripţia electorală nr. Circumscripţia electorală nr.

11.

Circumscripţia electorală nr. 11

12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

Circumscripţia electorală nr. 12 Circumscripţia electorală nr. 13 Circumscripţia electorală nr. 14 Circumscripţia electorală nr. 15 Circumscripţia electorală nr. 16 Circumscripţia electorală nr. 17 Circumscripţia electorală nr. 18 Circumscripţia electorală nr. 19 Circumscripţia electorală nr. 20 Circumscripţia electorală nr. 21 Circumscripţia electorală nr. 22 Circumscripţia electorală nr. 23 Circumscripţia electorală nr. 24 Circumscripţia electorală nr. 25 Circumscripţia electorală nr. 26 Circumscripţia electorală nr. 27

7 8 9 10

Amplasarea teritorială Jud. Alba Jud. Arad Jud. Argeş Jud. Bacău Jud. Bihor Jud.BistriţaNăsăud Jud.Botoşani Jud. Braşov Jud. Brăila Jud.Buzău Jud.Caraş-

Severin

Jud.Călăraş Jud.Cluj Jud. Constanţa Jud.Covasna Jud.Dâmboviţa Jud.Dolj Jud.Galaţi Jud.Giurgiu Jud.Gorj Jud.Harghita Jud.Hunedoara Jud.Ialomiţa Jud. laşi Jud. Maramureş Jud.Mehedinţi Jud.Mureş

412

Nr. de mandate senatori deputaţi 6 3 7 3 10 4 11 5 9 4 5

2

7 9 6 7

3 4 2 3

5

2

5 11 11 4 8 11 9 4 6 5 8 4 12 8 5 9

2 5 5 2 3 5 4 2 3 2 3 2 5 3 2 4

Circumscripţia electorală nr. 28 Circumscripţia electorală nr. 29 Circumscripţia electorală nr. 30 Circumscripţia electorală nr. 31 Circumscripţia electorală nr. 32 Circumscripţia electorală nr. 33 Circumscripţia electorală nr. 34 Circumscripţia electorală nr. 35 Circumscripţia electorală nr. 36 Circumscripţia electorală nr. 37 Circumscripţia electorală nr. 38 39^j Circumscripţia electorală nr. 39 40. Circumscripţia electorală nr. 40 41. Circumscripţia electorală nr. 41 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38.

42.

Circumscripţia electorală nr. 42

TOTAL

Jud.Neamţ Jud.Olt Jud.Prahova Jud.Satu Mare Jud. Sălaj Jud.Sibiu Jud. Sucea va Jud.Teleorman Jud.Timiş Jud.Tulcea Jud. Vaslui Jud.Vâlcea Jud.Vrancea Mun. Bucureşti Sectorul Agricol Ilfov

8 7 12 6 4 6 10 7 10 4 7 6 6 29

4 3 5 3 2 3 4 3 4 2 3 3 2 13

4

2

328

143

Alegerile parlamentare din 1996 s-au desfăşurat cu luarea în considerare a aceloraşi cifre.

§.3. Listele electorale. Cărţile de alegător 1. Listele electorale 5 9 5 . în alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 34 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale. Această operaţie se derulează în considerarea a două reguli legale şi anume: fiecare alegător este înscris într-o singură listă electorală permanentă, obligativitatea înscrierii în listele electorale permanente. Listele electorale sunt de două categorii şi anume: permanente sau întocmite cu prilejul fiecărei alegeri. Legislaţia electorală românească elaborată în baza Constituţiei din anul 1991 a introdus listele electorale permanente. Acestea prezintă reale avantaje faţă de listele electorale întocmite pentru fiecare alegere şi anume: realizează o evidenţă clară şi exactă (domi413

ciliul fiind criteriul clar şi neconfundabil); realizează o evidenţă permanentă, lesne controlabilă, dificil de falsificat; evită înscrierea în mai multe liste electorale; permit urmărirea dinamicii numărului alegătorilor. 5 9 6 . Autorităţile publice competente a întocmi listele electorale permanente sunt Ministerul de Interne, prin formaţiunile de evidenţă a populaţiei şi primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii care domiciliază în străinătate, aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază - sau direct la consiliul local. 597. Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe, municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc. în ele se menţionează numele şi prenumele, codul numeric personal, numărul şi seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţiei electorale. Listele se întocmesc în două exemplare oficiale, se semnează de reprezentatul Ministerului de Interne şi de primar şi se păstrează în două registre speciale, cu file detaşabile, unul de primărie şi celălalt de judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care au fost întocmite. 598. Pentru corectitudinea listelor electorale permanente, legea permite verificarea înscrierii în liste a cetăţenilor. Dacă alegătorul verificând lista electorală permanentă constată omisiuni, înscrieri greşite sau orice alte erori, poate adresa o întâmpinare autorităţii publice care a întocmit lista. Aceasta are obligaţia legală de a se pronunţa asupra întâmpinării în termen de 3 zile de la înregistrare printr-o dispoziţie. Dacă soluţia dată îl nemulţumeşte, alegătorul poate contesta dispoziţia, la judecătoria în a cărei rază domiciliază (iar în cazul listelor speciale la judecătoria pe a cărei rază teritorială se află biroul electoral al secţiei de votare care a întocmit lista). Judecătoria are obligaţia legală de a soluţiona contestaţia în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, hotărârea sa fiind definitivă şi executorie. împotriva hotărârii date se poate face recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare acesta soluţionându-se în termen de 3 zile de la înregistrare. întâmpinările cu privire la listele speciale din străinătate se soluţionează de către

414

şefiil misiunii diplomatice sau înlocuitorul acestuia, iar contestaţiile de către Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

5 9 9 . Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţi-

une strict necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de schimbările de domiciliu etc. în acest sens legea electorală stabileşte mai multe reguli. Ministerul de Interne are obligaţia de a actualiza listele electorale, în termen de cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării. în această operaţiune sunt radiate din listele electorale permanente persoanele decedate, cele care au pierdut cetăţenia română, cele care au pierdut drepturile electorale, cele care-şi schimbă domiciliul. în cazul schimbării domiciliului autoritatea competentă să efectueze schimbarea este obligată ca, din oficiu, să comunice primarului datele necesare înscrierii cetăţeanului în lista electorală de la noul domiciliu şi pentru radierea din lista electorală a localităţii fostului domiciliu. Pentru ca cele două registre speciale în care se păstrează listele permanente să concorde, primarul este obligat să comunice judecătoriei orice modificare în listele electorale.

6 0 0 . Alte reguli referitoare la listele electorale permanente pri-

vesc: obligaţia primarilor de a înainta o copie de pe liste, cuprinzând alegătorii din fiecare secţie de votare, birourilor electorale ale secţiilor de votare, în termen de 24 de ore de la constituirea acestora; obligaţia comunicării modificărilor intervenite judecătoriei. 601. Listele electorale speciale. Listele electorale permanente ar putea satisface toate operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii să voteze în localitatea de domiciliu, ceea ce ar fi o absurditate teoretică, şi o imposibilitate practică. Realităţile implică circulaţia multor cetăţeni, deplasări în alte localităţi, lucruri ce se produc şi în ziua votării. Aceşti cetăţeni nu pot fi privaţi de dreptul de vot pentru motivul că în ziua alegerilor nu se află în localitatea de domiciliu. Bineînţeles că, din punct de vedere juridic, cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua alegerilor să nu părăsească localitatea de domiciliu. Aşa stând lucrurile legea electorală permite cetăţeanului să voteze în localitatea unde se află pe data votării. Evidenţa cetăţenilor, în cazul în care îşi exercită dreptul de vot în alte localităţi decât cele de domiciliu, sau în oraşele mari la alte secţii de votare, se realizează prin listele electorale speciale. Ele se întocmesc de către biroul electoral al secţiei de votare şi cuprind: numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi 415

seria actului de identitate al alegătorului. Regulile privind listele electorale speciale se regăsesc şi se explică prin cele privind secţiile de votare (vezi art. 19 şi 20 din Legea nr. 68/1992), desfăşurarea votării (vezi art. 53 (2 şi 3), art. 55 din aceeaşi lege. 2. Cărţile de alegător 6 0 2 . într-o explicaţie simplă cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate consultările electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine prevăzute în cuprinsul lor. Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane. întocmirea cărţilor de alegător revine în sarcina Ministerului de Interne, eliberarea acestora facându-se numai titularilor, pe baza actului de identitate şi sub semnătură. 603. Având în vedere circulaţia frecventă a persoanelor, circulaţie care implică schimbări de reşedinţă sau imposibilitatea ridicării cărţilor de alegător, legea electorală prevede mai multe posibilităţi prin care titularii intră în posesia acestor legitimaţii. în cazul în care alegătorul pierde cartea de alegător, sau aceasta este distrusă, el poate primi un duplicat, facându-se menţiune în lista electorală permanentă, originalul pierdut sau distrus fiind nul de drept. Ca la orice operaţiune electorală şi în privinţa cărţilor de alegător se pot formula întâmpinări şi contestaţii, procedura examinării şi soluţionării lor fiind identică cu cea explicată la listele electorale.

§.4. Birourile şi oficiile electorale 6 0 4 . întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor revenindu-le obligaţii îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinei publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această realitate iar printre acestea trebuie menţionate şi, desigur, explicate birourile electorale. Sunt trei categorii şi anume: Biroul Electoral Central, birourile electo416

rale de circumscripţie şi birourile electorale de secţii de votare La nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie oficii electorale. Trebuie observat încă de la început că membrii acestor birouri sunt, de regulă, judecători sau jurişti şi, desigur, reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice Desemnarea membrilor acestor birouri este prevăzută de lege, ea realizându-se în două etape şi anume: desemnarea judecătorilor şi a preşedinţilor birourilor; desemnarea reprezentanţilor partidelor politice.

6 0 5 . Biroul Electoral Central, este alcătuit din 7 judecători şi din

16 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului listelor de candidaţi pe care le-au propus, în numărul circumscripţiilor electorale, pe întreaga ţară. Această compoziţie a Biroului Electoral Central nu se poate realiza dintr-o dată deoarece numărul listelor de candidaţi se cunoaşte mai târziu, după depunerea candidaturilor. De aceea legea stabileşte o succesiune logică în formarea biroului. Cât priveşte judecătorii şi preşedintele, constituirea se face în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. Judecătorii sunt desemnaţi, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi, dintre judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, tragere la sorţi realizată de către preşedintele Curţii. Judecătorii astfel desemnaţi îşi aleg preşedintele Biroului Electoral Central Cu această structură Biroul Electoral Central realizează toate sarcinile ce-i revin. în termen de 2 zile de când expiră termenul de depunere a candidaturilor, partidele şi formaţiunile politice vor comunica oficial Biroului Electoral Central numărul listelor de candidaţi pentru alegerile parlamentare, precum şi numele şi prenumele reprezentanţilor lor Biroul Electoral Central, primind aceste date, le va aşeza în ordinea mai sus menţionată şi se va completa cu primii 16 reprezentanţi Se poate întâmpla ca două sau mai multe partide politice să aibă acelaşi număr de liste de candidaţi, situaţie în care desemnarea reprezentanţilor partidelor şi formaţiunilor politice în cauză se va face prin tragere la sorţi, de preşedintele Biroului Electoral Central, în condiţiile art 24 (7) din lege 6 0 6 . Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre acestea fiind şi următoarele veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea în mod legal a candidaturilor; asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale, verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin potrivit legii

6 0 7 . Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ) şi 417

este alcătuit din 3 judecători şi din cel mult 8 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucureşti), desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candidaţi pe care i-au propus, în numărul total al candidaţilor din comunicările primite. Judecătorii sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, dintre judecătorii judeţului, de către preşedintele tribunalului judeţean. Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte care devine preşedintele biroului electoral. Cât priveşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice aceştia vor fi comunicaţi, oficial, birourilor electorale de circumscripţie, în 2 zile de la expirarea termenului de depunere a candidaturilor. Biroul electoral de circumscripţie se va completa în limita celor 8 locuri, iar dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au depus acelaşi număr de candidaturi, desemnarea reprezentanţilor se face prin tragere la sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral, în prezenţa reprezentanţilor sau formaţiunilor politice în cauză. 608. Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie, acestea fiind: a) urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, vegherea la organizarea secţiilor de votare; b) înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămase definitive; c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare, d) rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare; e) distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot, ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat". f) totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul Electoral Central a procesului verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi; g) pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoral constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul doveditor al alegerii; h) înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare. 609. Biroul electoral al secţiei de votare, conduce operaţiunile de alegere ce se desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. 418

Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi locţiitorul sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din nici un partid sau formaţiune politică, desemnaţi de preşedintele tribunalului judeţean (al municipiului Bucureşti), prin tragere la sorţi dintre magistraţii şi ceilalţi jurişti din judeţ (municipiul Bucureşti). Din motive practice legea prevede că dacă numărul juriştilor este insuficient, preşedintele Biroului electoral al secţiei de votare sau locţiitorul acestuia vor fi stabiliţi, prin tragere la sorţi dintre alte persoane ce au o reputaţie neştirbită, care nu fac parte din nici un partid sau formaţiune politică. Lista altor jurişti decât judecătorii, precum şi a celorlalte persoane va fi întocmită de prefect şi va fi trimisă preşedintelui tribunalului judeţean (municipiului Bucureşti). Cât priveşte membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, aceştia se desemnează din câte un reprezentant al partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, care participă la alegeri, în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi în circumscripţia electorală respectivă. Dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au depus acelaşi număr de candidaţi, desemnarea reprezentanţilor se va face prin tragere la sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare. 6 1 0 . Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de votare: a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de alegător neridicate, iar de la birourile electorale de circumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat"; b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare şi în jurul acesteia; c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului; d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate; e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele verbale cuprinzând rezultatul votării,, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă; f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilate şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale speciale de la secţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de comandantul unităţii.

419

6 1 1 . Alte reguli privind birourile electorale Două mari reguli trebuie de asemenea, reţinute, una privind membrii birourilor electorale şi alta privind procedura de lucru a acestor birouri. Cât priveşte prima regulă, ea constă în aceea că nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în alegerile respective - interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri - precum şi cei care nu au drept de vot. A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu majoritatea membrilor prezenţi.

§. 5. Secţii/e de votare 6 1 2 . în vederea exercitării dreptului de vot se organizează secţii de votare, în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări teritoriale astfel organizate încât toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1 000 şi maximum 2.000 locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 locuitori se formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor sau grupelor de sate cu o populaţie până la 1.000 locuitori, se pot organiza secţii de votare dacă distanţa dintre acest sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km. De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători); misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Aici votează alegătorii membri ai acestor reprezentanţe, ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în ţările respective în ziua alegerilor; staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii aflaţi în călătorie în ziua alegerilor De asemeni se formează secţii de votare şi pe navele sub pavilion românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi pentru elevii cu drept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează studiile se formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi, pentru 500 - 2000 alegători.

420

6 1 3 . ANEXĂ NUMĂRUL SECŢIILOR DE VOTARE PE JUDEŢE (1990) Alba Arad Argeş Bacău Bihor Bistriţa-Năsăud Botoşani Braşov Brăila Buzău Caras-Severin Călăraşi Cluj Constanţa Covasna Dâmboviţa Dolj Galaţi Giurgiu Gorj Harghita

229 274 373 390 355 181 254 363 213 293 218 191 389 392 130 318 423 336 181 207 196

Hunedoara Ialomiţa laşi Maramureş Mehedinţi Mureş Neamţ Olt Prahova Satu Mare Sălaj Sibiu Suceava Teleorman Timiş Tulcea Vaslui Vâlcea Vrancea Mun Bucureşti Total

302 171 434 303 179 338 318 291 474 226 148 271 387 278 393 151 249 234 213 1175 12436

6 1 4 . La aceeaşi secţie de votare alegătorul votează pentru toţi deputaţii şi senatorii din circumscripţia electorală în care are dreptul să voteze, precum şi pentru Preşedintele României, dacă alegerile au loc simultan. Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilor de votare, precum şi de aducerea lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcina consiliilor locale, primarilor şi prefecţilor şi se realizează în 10 zile de la stabilirea datei alegerilor De menţionat că, secţiile de votare formate pe lângă misiunile diplomatice, sau consulare, aparţin de circumscripţia electorală a municipiului Bucureşti, iar cele formate pe navele aflate în navigaţie aparţin de circumscripţia electorală a locului unde este înregistrată nava 421

§.6 Propunerea candidaturilor 6 1 5 . în procesul de organizare a alegerilor, propunerea candidaturilor este una din operaţiunile deosebit de importante. Prealabil explicării procedurii de propunere a candidaturilor se impune expunerea câtorva reguli. Mai întâi trebuie observate nuanţările fireşti legate de faptul dacă propunerile de candidaţi se fac pentru Preşedintele României, pentru Camerele Parlamentului sau pentru primari şi consilierii locali. Apoi trebuie avută în vedere şi ipoteza candidaţilor independenţi. Propunerile de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la Biroul Electoral Central, iar cele pentru Parlament, primari, consilieri locali la birourile electorale de circumscripţii. în mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar o singură candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de partide, fiind admise şi candidaturile independente. Propunerile de candidaţi pentai Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor independenţi O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile, în acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse „cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor". în fine o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida numai într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a Parlamentului. Legea tace cât priveşte posibilitatea candidaturii concomitente pentru Parlament şi Preşedintele României. Tăcerea legii trebuie interpretată în sensul că este admis ca aceeaşi persoană să candideze atât pentru un loc în Parlament, cât şi pentru funcţia de Preşedinte. O asemenea interpretare este nu numai corectă, dar şi solid argumentată, prin raţiuni practice. Potrivit art. 34(3) din Legea nr. 68/1992 Preşedintele României, în cazul în care este ales, senator sau deputat, este obligat, până la data validării, să opteze între calitatea de parlamentar sau preşedinte. 422

6 1 6 . Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor sau formaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea electorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candidaturi individuale. Pentru simplificarea explicaţiilor ne vom referi numai la candidaturile pentru demnităţile de şef de stat, deputat sau senator. 617. Practicându-se scrutinul de listă, propunerile se fac pe liste de candidaţi, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, iar numărul celor propuşi pe o listă într-o circumscripţie electorală poate fi mai mare decât numărul mandatelor rezultate din norma de reprezentare cu doi până la un sfert din aceste mandate (fracţiunile se întregesc la cifra 1). Cât priveşte coaliţiile de partide, legea electorală prevede câteva reguli şi anume: se pot realiza numai la nivel naţional; partidele şi formaţiunile politice dintr-o coaliţie electorală pot participa la alegeri numai pe lista coaliţiei; un partid sau o formaţiune politică poate face parte doar dintr-o singură coaliţie electorală. Desigur, listele de candidaţi nu se aplică în cazul candidaturilor independente şi nici în cazul candidaturilor pentru Preşedintele României. 6 1 8 . Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie susţinut de cel puţin 0,5 % din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi de cel puţin 300.000 de persoane, cu drept de vot, pentru funcţia de preşedinte. Candidaţii în alegeri trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege pentru dreptul de a fi ales, să fie propuşi în condiţiile legii, să facă dovada că sunt susţinuţi de cel puţin 100.000 de persoane cu drept de vot, pentru funcţia de Preşedinte al ţării (limita de susţinători priveşte şi candidaţii propuşi de către partide sau formaţiuni politice). 6 1 9 . Propunerile de candidaţi se fac în scris, în patru exemplare, sub semnătura conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi pe baza listei susţinătorilor. Cât priveşte lista susţinătorilor, ea este un act de drept public şi trebuie să conţină: data alegerilor, prenumele şi numele candidatului, prenumele şi numele, data naşterii, adresa, seria, numărul actului de identitate, semnătura susţinătorilor, persoanele care au întocmit-o. Pot figura ca susţinători numai cetăţenii cu drept de vot, iar un susţinător poate subscrie numai pentru un singur candidat pentru Camera Deputaţilor sau pentru Senat. 423

De asemenea, candidatul va depune o declaraţie de acceptare a candidaturii, odată cu propunerea de candidatură şi, care cuprinde, în afara datelor de identificare, consimţământul expres al acestuia de a candida, precum şi precizarea că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida. Această prevedere legală valorifică ideea în sensul căreia mandatul nu poate fi impus cuiva şi că cel care acceptă mandatul îşi asumă şi obligaţiile specifice acestuia. Prin aceasta candidatul acceptă să reprezinte cetăţenii. Deşi legea nu o spune, se subînţelege că în situaţia în care candidatul nu predă personal biroului electoral declaraţia de acceptare, aceasta trebuie autentificată de către notariatul de stat. 620. Biroul electoral primind propunerea de candidatură, verifică legalitatea acesteia şi a documentelor prezentate, înregistrând candidaturile care îndeplinesc condiţiile legale. După înregistrare, două exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la biroul electoral, un altul se înregistrează la tribunalul din raza sa teritorială în cazul propunerilor pentru Parlament, sau la Curtea Constituţională în cazul propunerilor pentru Preşedintele României, iar al patrulea certificat de birou se restituie depunătorului. In termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor, biroul electoral de circumscripţie sau, după caz, Biroul Electoral Central, face publice candidaturile. Această publicitate se realizează prin presă precum şi prin afişarea candidaturilor la sediul biroului electoral. Publicitatea candidaturilor permite cetăţenilor să ia cunoştinţă de candidaţii pe care urmează să îi voteze. 621. împotriva înregistrării sau neînregi st rării candidaturilor se pot face contestaţii atât de către cetăţeni cât şi de către partide sau formaţiunile politice. Aceste contestaţii pot fi introduse până la împlinirea a 20 de zile înainte de data alegerilor. Contestaţiile care privesc candidaturile parlamentare se soluţionează de către tribunale, în cel mult 2 zile de la primire, iar recursurile de către instanţele ierarhic superioare, tot în termen de 2 zile de la înregistrare. Contestaţiile care privesc candidaturile pentru şeful de stat, se depun la Biroul Electoral Central, care le înaintează - împreună cu dosarele candidaturilor, în termen de 24 de ore, spre soluţionare, Curţii Constituţionale. Aceasta soluţionează contestaţia în termen de 48 de ore de la înregistrare, prin hotărâre definitivă. La expirarea termenelor de depunere şi rezolvare a contestaţiilor şi recursurilor prevăzute de legile electorale, birourile electorale competente constată, pe bază de proces-verbal, rămânerea definitivă a candidaturilor, le afişează - la sediul lor şi dispun imprimarea buletinelor de vot. 424

§. 7. Buletinele de vot Semnele electorale. Ştampilele electorale 622. Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic privind buletinele de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind documentele în care se concretizează, grafic, opţiunile alegătorilor. Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul votului. în mod firesc legea stabileşte câte un model pentru fiecare categorie de organ de stat ce se va alege, respectiv unul pentru Camera Deputaţilor, unul pentru Senat şi unul pentru Preşedintele României. Reglementând buletinul de vot, legea merge până la detalii, aceste reglementări având rolul de a stabili ordinea în care sunt înscrise toate menţiunile din Buletinul de vot, de a permite alegătorilor să identifice uşor listele de candidaţi sau candidaţii pentru care vor vota, de a asigura secretul votului etc. 623. în acest sens, potrivit legii electorale pentru alegerile parlamentare dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de biroul electoral de circumscripţie, ţinând seama de numărul listelor de candidaţi şi al candidaţilor independenţi şi de spaţiul necesar pentru imprimarea lor. Hârtia pentru buletinul de vot va fi de culoare albă şi suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat. Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere în număr suficient pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină care va rămâne albă pentru ştampila de control; paginile se numerotează. Patrulaterele se vor imprima paralel între ele, câte două coloane pe aceeaşi pagină. în unghiul din partea stângă de sus a patrulaterului se va imprima denumirea partidului, formaţiunii politice care participă la alegeri, sau, după caz, menţiunea „candidat independent", iar în unghiul din partea dreaptă de sus semnul electoral. In patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de candidaţi, în ordinea rezultată din tragerea la sorţi, efectuată de către biroul electoral de circumscripţie. Pentru fiecare candidat independent se imprimă

425

un patrulater distinct, în partea finală a buletinului, în ordinea înregistrării propunerilor. Pentru alegerea Preşedintelui României, dimensiunile buletinelor de vot se stabilesc de către Biroul Electoral Central şi se transmit birourilor electorale de circumscripţie. 624. Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale, numărul buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident numărul alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%: organele cărora le revine obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10 zile înainte de data alegerilor. Este reglementată şi administrarea buletinelor de vot imprimate, acestea parcurgând drumul de la biroul electoral de circumscripţie la birourile electorale ale secţiilor de votare, unde de fapt vor fi folosite efectiv. Importanţa operaţiunii justifică încheierea obligatorie a procesului verbal de predare şi distribuire. 625. Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor. Este, firesc, şi un mijloc de publicitate a documentelor electorale şi o garanţie a corectitudinii alegerilor. La cererea partidelor, formaţiunilor politice sau candidaţilor independenţi care participă la alegeri, biroul electoral de circumscripţie va elibera, pentru fiecare, câte două buletine de vot, vizate şi anulate. Această regulă completează de fapt pe celelalte, asigurând pentru partide, formaţiuni politice sau candidaţi independenţi dreptul de a obţine exemplare din buletinele de vot, creându-se astfel posibilitatea de a se asigura de corectitudinea alegerilor. 626. Semnele electorale sunt, uneori, folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea campaniei electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de candidaţi (şi deci partidul sau formaţiunea politică) pe care o preferă, sau, eventual, candidatul independent. Aceasta, pentru că semnul electoral se imprimă în unghiul din partea dreaptă a patrulaterului de pe buletinul de vot. 426

Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul, formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie să fie contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor rezolva problema. în fine, trebuie menţionată obligaţia Biroului Electoral Central de a face publicitatea semnelor electorale. 6 2 7 . Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume: ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea „Votat". Ştampila de control a secţiei de votare, identifică (de regulă prin număr) o anumită secţie de votare. Ea se aplică, de către preşedintele biroului secţiei de votare pe pagina albă (ultima) a buletinului de vot, buletinele care nu au aplicată această ştampilă devenind nule. Tot cu ea se sigilează urnele de vot şi desigur se „oficializează" înscrisurile provenind de la secţia de votare. Ştampila cu menţiunea „Votat", se foloseşte în ziua votării, aplicarea ei, de către alegător, pe o listă de candidaţi (sau candidat independent) însemnând vot pentru. Această ştampilă este astfel dimensionată încât să fie mai mică decât patrulaterul pe care se aplică. Modelul ştampilelor electorale este stabilit prin lege. Dotarea secţiilor de votare cu ştampilele electorale necesare revine în sarcina birourilor electorale de circumscripţie.

§.8 Campania electorală 6 2 8 . Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace, platformele lor politice, în scopul de a orienta opţiunea electoratului. Importanţa aparte a campaniei electorale determină ca legea să reglementeze amănunţit condiţiile de desfăşurare, garanţiile etc.

427

Astfel, campania electorală începe practic odată cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor şi se încheie cu 2 zile înaintea zilei votării. Sunt prevăzute o serie de garanţii materiale pentru organizarea şi realizarea campaniei electorale. în acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot primi o subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au obligaţia ca în termen de 5 zile de la începerea campaniei electorale să stabilească locuri speciale de afişaj electoral. Aceste locuri sunt stabilite în pieţe, pe străzi şi în alte locuri publice, frecventate de cetăţeni, asigurându-se ca ele să nu stânjenească buna circulaţie pe drumurile publice sau alte activităţi. în fine legea asigură accesul la radio şi televiziune. 6 2 9 . Sunt şi o serie de coordonate juridice în care trebuie să se desfăşoare campania electorală. Astfel, în campania electorală nu pot fi folosite mijloace care să contravină ordinii de drept. De asemenea, legea stabileşte reguli privind dimensiunile afişelor electorale, interzice afişele electorale care îmbină culorile, astfel încât să evoce drapelul României sau al altui stat, obligă poliţia să asigure integritatea panourilor şi a afişelor electorale. Cât priveşte subvenţionarea campaniei electorale legea interzice primirea de fonduri din străinătate, iar subvenţiile interne trebuie declarate public. în fine, dacă se face afişaj electoral în alte locuri decât cele special stabilite, este necesar acordul proprietarilor sau al deţinătorilor acestor locuri (clădiri, garduri etc).

§.9.Desfăşurareavotării 630. Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale permanente), cetăţenii din alte localităţi dar care se află în localitatea secţiei de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate, care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la această secţie, precum şi preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii. 631. înaintea de a prezenta filmul votării este necesar să explicăm câteva aspecte de ordin organizatoric. Astfel, localurile secţiilor de votare 428

vor fi dotate cu cabine de vot precum şi cu urnele şi ştampilele necesare, de către primari şi prefecţi. Răspunderea pentru desfăşurarea în bune condiţii a alegerilor, pentru menţinerea ordinii înlăuntrul şi în jurul localului de vot, revine preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare, care este investit cu dreptul de a da dispoziţii obligatorii în tot cursul alegerilor De aceea el trebuie să fie prezent la secţia de votare, în ajunul alegerilor la ora 18, pentru a lua toate măsurile necesare şi pentru fixarea posturilor de pază în jurul localului de vot Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m. Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin grija prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne In fine trebuie amintită regula potrivit căreia nimeni nu poate staţiona în localul de vot sau în locurile publice din zona de votare decât timpul necesar pentru votare. Fac excepţie candidaţii, membrii biroului electoral, delegaţii acreditaţi în condiţiile legii electorale. 6 3 2 . Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între orele 6 şi 21. în mod excepţional, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate prelungi votarea şi după ora 21 dar nu mai târziu de ora 24, cu aprobarea biroului electoral de circumscripţie în ziua votării. în ziua votării la ora 5 dimineaţa, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului, verifică urnele, existenţa listelor electorale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şi sigilează urnele şi aplică ştampila de control a secţiei de votare. Această ştampilă se aplică şi pe buletinele de vot, pe ultima pagină albă. Apoi, la ora 6, declară votarea deschisă şi invită pe alegători să voteze. Pentru a se evita aglomeraţia, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii corespunzătoare numărului cabinelor. Alegătorul va prezenta cartea de alegător şi actul de identitate. Se verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători, facându-se menţiune pe listă. 6 3 3 . Dacă la secţia de votare se prezintă alegători din alte localităţi, sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, sunt înscrişi în lista electorală specială. Apoi alegătorului i se înmânează buletinele de vot (atâtea pentru câte organe de stat se votează la secţia de votare respectivă) precum şi ştampila pentru votare pe baza semnăturii în lista electorală. Alegătorul intră singur în cabina de votare şi personal votează în cabina închisă. Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul îşi exercită dreptul de vot. Dacă un alegător, datorită unor deficienţe fizice 429

sau motive temeinice constatate de către preşedintele biroului electoral, solicită să fie însoţit de o altă persoană, acest lucru este permis, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui sau a altui membru al biroului electoral. Alegătorul votează pentru o listă de candidaţi sau pentru un candidat independent, aplicând ştampila care poartă menţiunea „Votat" pe patrulaterul în care este înscrisă candidatura. După ce-şi exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul de vot (sau buletinele) în aşa fel încât ştampila de control să rămână în afară, introduce personal buletinul (buletinele) în urnă, restituie ştampila ce i s-a încredinţat, i se aplică această ştampilă pe cartea de alegător şi părăseşte localul secţiei de votare. Votând, alegătorul trebuie să manifeste grija ca buletinul să nu se deschidă înainte de introducerea sa în urnă. Dacă din eroare se deschide, buletinul se anulează şi se va da alegătorului, numai o singură dată, un nou buletin, facându-se menţiune despre aceasta în procesul verbal al operaţiunilor de votare. 6 3 4 . Legea electorală reglementează şi situaţiile alegătorilor netransportabili din cauză de boală sau invaliditate. Astfel la cererea acestora sau a organelor de conducere ale instituţiilor sanitare sau de ocrotiri sociale în care cei netransportabili se află internaţi, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare desemnează, din cadrul biroului, un număr de membri care se deplasează cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării, la locul unde se află alegătorul, pentru a efectua votarea. 635. Trebuie reţinute şi alte reguli privind desfăşurarea alegerilor. Astfel, pentru motive temeinice, votarea poate fi suspendată, fără ca această suspendare să poată depăşi o oră. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are obligaţia de a anunţa suspendarea, prin afişare la uşa localului de vot, cu cel puţin o oră înainte. Durata suspendărilor (desigur atunci când sunt mai multe) nu poate depăşi două ore. Pe timpul suspendării toate documentele şi urnele vor rămâne sub pază permanentă, iar membrii biroului nu vor putea părăsi sala de votare toţi în acelaşi timp. Cei care, potrivit legii, pot asista la votare nu pot fi obligaţi să părăsească sala de vot pe timpul suspendării. De asemenea trebuiesc amintite prevederile legale în sensul cărora oricine poate contesta identitatea unui alegător iar preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are obligaţia de a verifica şi de a opri pe alegător să voteze atunci când constată temeinicia contestaţiei, consemnând faptul în procesul verbal şi sesizând situaţia autorităţilor poliţieneşti. Votarea este declarată închisă, la orele 21 sau, în condiţiile mai sus explicate, la orele 24, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. 430

Secţiunea a V-a STABILIREA REZULTATELOR VOTĂRII. ATRIBUIREA MANDATELOR

§.1Stabilirearezultatelorvotării,lasecţiadevotare 636. După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se procedează la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu menţiunea „Votat" la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Apoi se deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă de asemenea, numărul buletinelor din urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele electorale. Pentru a stabili toate aceste lucruri, preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, după caz, numele şi prenumele candidatului independent votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi. De asemenea, dacă buletinul este nul se va prezenta şi acest lucru. Potrivit legii sunt nule şi nu intră în calcul voturile valabil exprimate, buletinele care nu poartă pe ele ştampila de control a secţiei de votare, cele de alt model decât cel legal aprobat, cele care nu au ştampila „Votat" sau la care este aplicată pe mai multe patrulatere. Buletinele de vot deschise se vor aşeza pe grupe în funcţie de partidul sau formaţia politică, coaliţie sau candidat independent şi se vor număra şi lega separat. 6 3 7 . în timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică, de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au dreptul să întocmească şi ei un tabel. Aceste tabele completate simultan cuprind: numărul voturilor nule, listele de candidaţi sau numele şi prenumele candidaţilor independenţi şi 431

numărul voturilor valabil exprimate întrunite de fiecare. Rolul acestor tabele este de a realiza o evidenţă corectă a rezultatelor votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii biroului electoral cât şi candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor verbale. Odată cu aceste operaţiuni terminate se încheie câte un proces-verbal, potrivit indicaţiilor din lege, în dublu exemplar, pentru Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, în care se consemnează rezultatele votării. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia. Biroul electoral al secţiei de votare, va întocmi câte un dosar, sigilat şi ştampilat, pentru fiecare categorie de organe de stat alese, în care introduce: procesele verbale şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele contestate. Aceste dosare vor fi predate biroului electoral de circumscripţie, în cel mult 24 de ore, transportul şi predarea facându-se cu pază militară. 638. Biroul electoral de circumscripţie, primind dosarele, va avea grijă să trimită unul din exemplarele procesului verbal la tribunalul judeţean. Desigur, dacă solicită, partidele, formaţiunile politice sau candidaţii independenţi, pot obţine copii legalizate de pe acest exemplar. Exemplarul trimis tribunalului judeţean va îndeplini rolul de document probatoriu în cazul în care vor fi plângeri sau contestaţii ulterioare. 6 3 9 . Trebuie să observăm, că pe tot parcursul operaţiunilor ce se desfăşoară la secţia de votare, se pot formula întâmpinări şi contestaţii Contestaţiile trebuie formulate în scris, se prezintă preşedintelui biroului electoral, care va elibera o dovadă de primire. Contestaţiile a căror rezolvare nu suferă amânare vor fi rezolvate de îndată. în procesul-verbal de care am vorbit mai înainte, trebuie să se menţioneze şi modul de soluţionare a întâmpinărilor şi contestaţiilor, sau după caz, cele trimise spre soluţionare biroului electoral de circumscripţie

§.2 Rolul Biroului Electoral Central şi al biroului electoral de circumscripţie în stabilirea rezultatelor votării 6 4 0 . Pentru a înţelege succesiunea operaţiunilor de stabilire a rezultatelor votării, trebuie să cunoaştem exact rolul Biroului Electoral Central 432

şi al birourilor electorale de circumscripţie. Biroul Electoral Central conduce operaţiunile electorale pentru alegerea Preşedintelui României, în această mare circumscripţie electorală care este ţara întreagă. Pentru alegerea Preşedintelui României birourile electorale de circumscripţii sunt trepte intermediare între birourile electorale de secţie şi Biroul Electoral Central, organisme de adiţionare a rezultatelor de la secţiile de votare şi de comunicare a lor către Biroul Electoral Central. Cât priveşte alegerea deputaţilor şi senatorilor rolul Biroului Electoral Central este de asemenea important, dar desigur nuanţat, pentru că o parte din mandate se repartizează direct la nivelul circumscripţiilor electorale. 6 4 1 . Este important, de asemenea să cunoaştem nuanţele noţiunii de majoritate. în sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritate simplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată. Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la vot. Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unul din totalul alegătorilor înscrişi în listele electorale Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe voturi. Ea este deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute de ceilalţi candidaţi. Majoritatea calificată, este determinată prin lege (calificată) ea exprimând de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte „calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc). Trebuie precizat că aceste nuanţări sunt specifice sistemelor parlamentare în general şi desigur şi alegerilor Balotajul este situaţia în care doi candidaţi au obţinut pentru acelaşi mandat, un număr egal de voturi într-o asemenea situaţie departajarea devine imposibilă şi de regulă se procedează la repetarea alegerilor, cu participarea numai a candidaţilor în cauză. în legislaţia română balotajul este reglementat pentru alegerile de primari. Astfel, potrivit art. 68 din Legea privind alegerile locale (1991), în caz de paritate de voturi a cel puţin doi candidaţi pentru funcţia de primar, se declară balotaj şi se vor organiza, de drept, noi alegeri, în termen de două săptămâni. La aceste alegeri vor participa numai candidaţii care s-au aflat în situaţie de balotaj

433

§.3 Atribuirea mandatelor 1. Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare 6 4 2 . Am explicat deja că există mai multe tipuri de scrutin şi aceste tipuri determină mai multe moduri de atribuire a mandatelor. în sistemul majoritar mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un tur sau două tururi de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă. De regulă, el priveşte scrutinul uninominal. Trebuie observat că deşi sistemul majoritar într-un singur tur are multe dezavantaje, el este preferat în sistemul anglo-saxon, pentru că se consideră că alegerile nu trebuie să servească recrutării unei academii reflectând fidel nuanţările de opinii, ci trebuie să degajeze o majoritate parlamentară omogenă care să susţină un guvern decis să acţioneze. Eficacitatea parlamentului este preferată justiţiei electorale. 643. Să vedem cum se atribuie mandatele în sistemul reprezentării proporţionale. în acest sistem atribuirea mandatelor se realizează diferit decât în sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor alegătorilor. Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată. Coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului voturilor exprimate la numărul mandatelor atribuite unei circumscripţii electorale. Apoi, se procedează la repartizarea acestor mandate între listele în competiţie, împărţind la coeficientul electoral numărul voturilor obţinute de fiecare listă. Aceste operaţii nu duc deodată la atribuirea tuturor mandatelor pentru că, după prima împărţire rămân totdeauna resturi electorale altfel spus voturi neutilizate şi mandate nedistribuite. Se impune o nouă repartiţie şi de fapt aici intervin dificultăţile şi nuanţările. Potrivit metodelor practicate se distinge reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională integrală, care se aseamănă sau se pot asemăna cât priveşte procedeele matematice aplicabile. 644. Reprezentarea proporţională apropiată. Se numeşte astfel atunci când repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sis434

teme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.) 645. într-o circumscripţie electorală sunt 400.000 voturi exprimate pentru 8 mandate parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din 400.000:8=50.000. S-a participat în 5 liste de candidaţi (5 partide), care au obţinut următoarele voturi: Lista A - 126.000 voturi Lista B - 94.000 voturi Lista C - 88.000 voturi Lista D - 65.000 voturi Lista E - 27.000 voturi Se procedează la atribuirea mandatelor potrivit coeficientului electoral Lista A - 126.000: 50.000 = 2 mandate, rest 26.00 voturi neutilizate Lista B - 94.000: 50.000 = 1 mandat, rest 44.000 voturi neutilizate Lista C - 88.000: 50.000 = 1 mandat, rest 38.000 voturi neutilizate Lista D - 65.000: 50.000 = 1 mandat, rest 15.000 voturi neutilizate Lista E - 27.000: 50.000 = 0 mandate, rest 27.000 voturi neutilizate S-au distribuit 5 mandate. Rămân 3 mandate neatribuite. Dacă sunt atribuite după sistemul celor mai mari resturi: lista B va avea al şaselea mandat, lista C al şaptelea şi lista E al optulea. Repartizarea definitivă este următoarea: Lista A - 2 mandate Lista B - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista D - 1 mandat Lista E - 1 mandat 646. Dacă restul de mandate se atribuie pe sistemul celei mai mari medii, repartizarea este puţin mai complexă şi se folosesc mai multe procedee. Cel mai folosit constă, în aceea că pentru fiecare mandat nerepartizat, se atribuie fictiv fiecărei liste un mandat, făcându-se împărţirile de rigoare, în acest procedeu se distribuie mandat cu mandat. Pentru repartizarea celui de-al şaselea mandat se procedează astfel: Lista A -126.000: 3(2+1) = 42.000 Lista B - 94.000: 2(1+1) = 47.000 - cea mai mare medie, 1 mandat suplimentar Lista C - 88.000: 2(1+1) = 44.000 Lista D - 65.000: 2(1+1) - 32.5000 Lista E- 27.000:1(0+1) = 27.000 435

Procedând la fel prin repetarea operaţiei pentru celelalte două mandate 1 şaptelea şi al optulea), lista C va primi un mandat şi lista A celălalt mandat J optulea). Calculele pot verifica aceasta. Rezultatul ar fi următorul: Lista A - 3 mandate Lista B - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista D - 1 mandat Lista E - 0 mandate Ce constatăm? Repartizarea mandatelor este diferită de cea dată de sternul celor mai mari resturi. Primul avantajează partidele mici al doilea ai puţin. Depinde deci de opţiunea legiuitorului. Acest sistem comportă o iriantă denumită sistemul Hagenbach-Bischof sau al coeficientului modicat, practicat în Elveţia. El constă în împărţirea numărului de voturi obţiite prin numărul total de mandate distribuite circumscripţiei electorale, ajorat cu o unitate (8+1) şi reluând această operaţie până când toate manitele vor fi atribuite. 6 4 7 . Sistemul Hondt. Trebuie arătat că se poate ajunge la acelaşi zultat, utilizând sistemul Hondt, care distribuie tot şi constă în împărţirea imărului de voturi obţinute de liste prin primele numere cardinale, în liita numărului de mandate ce urmează a fi distribuite (în exemplul nostru şi de a atribui cele 8 mandate celor mai ridicate 8 caturi. Ultimul cât (al (tulea) este catul electoral sau divizorul comun. 1 sta A 126000 staB 94000 staC 88000 sta D 65000 staE 27000

2 63000 47000 44000 32000 13500

3 42000 31333 29333 21666 9000

4 31500 23500 22000 16250 6750

5 25200 18000 17600 13000 5400

6 7 8 21000 18000 15750 15666 13428 11850 14666 12571 11000 10833 9285 8125 4500 3857 3375

Sistemul Hondt este practicat în Belgia. Statele scandinave, Suedia, )rvegm, Danemarca, practică începând cu 1952 un sistem învecinat. In România sistemul Hondt a fost practicat, parţial, la alegerea Adurii Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot parţial, în baza Legii nr /1992. Dacă luăm ca punct de studiu tabloul de mai sus, vom reţine că în emplul dat, catul electoral (divizorul comun) este 42.000. Vom obţine asturmătoarele rezultate: 436

Lista A - 126.000: 42.000 = 3 mandate Lista B - 94.000: 42.000 = 2 mandate Lista C - 88.000: 42.000 = 2 mandate Lista D - 65.000: 42.000 = 1 mandat Lista E - 27.000: 42.000 = 0 mandate Vom constata următoarele: mandatele se distribuie dintr-odată; nu rămân resturi electorale; sistemul dă rezultate asemănătoare cu aplicarea celor mai mari medii. Iată comparaţia: Cele mai mari resturi Cele mai mari medii Sistemul Hondt Lista A - 2 mandate Lista A - 3 mandate Lista A - 3 mandate Lista B - 2 mandate Lista B - 2 mandate Lista B - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista D - 1 mandat Lista D - 1 mandat Lista D - 1 mandat Lista E - 1 mandat Lista E - 0 mandate Lista E - 0 mandate 648. Repartizarea proporţională integrală. Pentru a se realiza o reprezentare cât mai fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi aici două metode. O metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii ţări, ca unică circumscripţie electorală. Este clar că un asemenea sistem, care implică ca fiecare partid să prezinte liste de mai multe sute de candidaţi, este foarte incomod şi duce la desemnarea parlamentarilor de către partide şi nu de către electorat. Este un sistem puţin democratic şi de aceea rar aplicat. S-ar putea practica în statele mici. A doua metodă constă în a repartiza resturtfe nu în circumscripţiile electorale (judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la circumscripţiile electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelor neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral (stabilit prin lege sau după regulile amintite)fie pe alte criterii. Acest sistem este mai rar întâlnit (utilizat), dar se întâlneşte în unele ţări, ca de exemplu în Italia şi România. 649. Pragurile electorale. Atribuirea mandatelor parlamentare este deseori condiţionată, în' sistemul scrutinului de listă şi reprezentării proporţionale de obţinerea unui număr minim de voturi valabil exprimate, a unui procent, stabilit de regulă la nivel de ţară. Mărimea acestui procent, denumit prag electoral poate fi de 2,3,4, 7,8%. Mai exact, pentru ca un partid participant cu liste de candidaţi în alegeri să poată participa la distribuirea mandatelor (prin sistemele analizate deja) trebuie să obţină în alegeri procentul minim de voturi. Dacă nu obţine acest procent nu este admis la împărţeală. 437

Pragurile electorale se practică şi în legătură cu subvenţiile electorale sau cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să aibă acces partidele politice care se bucură de o anumită credibilitate în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni care urmăresc să descurajeze aventuriştii), precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-politic concret. Astfel, la repartizarea mandatelor parlamentare pot participa numai partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care întrunesc pragul electoral. Cât priveşte coaliţiile de partide, pentru alegerile din septembrie 1992, la pragul de 3% s-a adăugat câte un singur procent din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară pentru fiecare membru al coaliţiei, începând cu ale doilea partid sau formaţiune politică, fără a se depăşi 8 procente din aceste voturi. De asemenea, pentru ca o organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale să obţină un mandat de deputat, dacă nu 1-a obţinut direct din alegeri (vezi şi art. 59 din Constituţie) trebuie să obţină un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Aşa cum am mai menţionat, în campania electorală partidele pot primi o subvenţie de la bugetul de stat pe care însă au obligaţia să o restituie dacă nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară. 2. Atribuirea mandatului de Preşedinte al României 6 5 0 . Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii electorale succesive care încep la secţiile de votare. Astfel birourile electorale de circumscripţie adună rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială (după regulile stabilite în lege şi prin consemnarea lor în cuvenitele procese verbale) şi le comunică Biroului Electoral Central Acesta primind toate documentele prevăzute de lege, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin decizii definitive, încheie un proces-verbal în care sunt consemnate datele privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al celor prezentaţi la urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea voturilor pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost constatată (desigur ln unul din două tururi de scrutin) Acest proces-verbal, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie, se înaintează, cu pază militară, la u *• rtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului Os ar trimis de birourile electorale de circumscripţie. 438

Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales. Un exemplar al actului de validare se înaintează Parlamentului în vederea depunerii jurământului prevăzut de art. 82 (2) din Constituţie. Trebuie menţionat că dacă la primul tur nici unul din candidaţi nu întruneşte numărul de voturi pentru a fi ales preşedinte, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă doar primii doi candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinute la primul tur. Dacă la primul tur de scrutin se cere majoritatea absolută pentru a fi ales, la cel de-al doilea este suficientă majoritatea relativă. 3. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat 651. După votare, în mod firesc urmează atribuirea mandatelor de deputaţi şi senatori, aceasta făcându-se în mai multe etape. Cât priveşte mandatele de deputaţi trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei (vezi şi art. 59) ele sunt de două categorii şi anume unele rezultând direct din scrutin (desigur majoritatea) şi altele indirect din scrutin, pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Mai întâi ne interesează mandatele rezultate direct din scrutin După ce biroul electoral de circumscripţie primeşte rezultatele votării de la toate secţiile de votare din raza sa, va întocmi, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal privind voturile valabil exprimate pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, pe care le va înainta Biroului Electoral Central, în termen de 24 de ore. Biroul Electoral Central centralizând rezultatele pe întreaga ţară va stabili care sunt partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile care îndeplinesc pragul electoral şi care deci au dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comunica birourilor electorale de circumscripţie această situaţie. 6 5 2 . Biroul electoral de circumscripţie primind aceste constatări va proceda la atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor care au trecut pragul electoral. în acest sens el va stabili coeficientul electoral, separat, pentru fiecare Cameră a Parlamentului, prin împărţirea numărului total al voturilor valabil exprimate la numărul mandatelor. Listele de candidaţi vor primi atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral se cuprinde în numărul voturilor valabil exprimate pentru ele. Candidatul independent va obţine mandatul dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral. în această primă etapă, în mod obiş439

nuit, nu se distribuie toate mandatele, rămânând, pentru etapa a doua. atât mandate nedistribuite cât şi voturi neutilizate. 6 5 3 . Prin voturi neutilizate legea electorală înţelege acele voturi exprimate pentru o listă care au rămas după atribuirea mandatelor, precum şi cele inferioare coeficientului electoral. Aceste voturi, precum şi mandatele se comunică Biroului Electoral Central, care însumează, pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate sau cele inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora. Prin metoda Hondt, se atribuie mandatele nedistribuite, partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora. 6 5 4 . Urmează apoi desfăşurarea mandatelor pe circumscripţii electorale care se realizează, potrivit legii electorale, în felul următor: a) pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, cărora le-au revenit mandate se împarte numărul voturilor neutilizate sau al celor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al voturilor valabil exprimate pentru acel partid, formaţiune politică sau coaliţie avut în vedere la repartizarea mandatelor pe ţară. Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului, formaţiunii politice sau coaliţiei acestora. Datele obţinute se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii. • Pentru fiecare circumscripţie se iau în calcul primele partide, formaţiuni politice sau coaliţii ale acestora, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia respectivă. Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartizarea mandatelor pe circumscripţii în ordinea partidelor, formaţiunilor politice, coaliţiilor acestora, precum şi a circumscripţiilor din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei de la care provine, rezultând numărul de mandate ce-i revin în circumscripţia respectivă. în continuare, se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară. în situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenit unui part'd, unei formaţiuni politice sau unei coaliţii ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se continuă fără acestea. Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât repartitoml de circumscripţie, se acordă un mandat. 440

b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din prevederile de la lit. a) Biroul Electoral Central va avea în vedere circumscripţia electorală în care partidul, formaţiunea politică sau coaliţia acestora are cel mai mare număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-au atribuit mandate, iar dacă şi astfel au rămas mandate neindividualizate pe circumscripţii, circumscripţia electorală în care partidul formaţiunea politică sau coaliţia respectivă are cele mai multe voturi neutilizuate ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie; c) dacă după aplicarea prevederilor de la lit. a) şi b) au mai rămas mandate nedesfaşurate pe circumscripţii, Biroul Electoral Central le va stabili pe baza acordului partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora cărora li se cuvin aceste mandate iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi în termen de 24 de ore, de la încheierea operaţiunilor anterioare. 655. Mandatele desfăşurate pe listele de candidaţi, potrivit art. 66 alin. (6), se atribuie candidaţilor de biroul electoral de circumscripţie, în ordinea înscrierii acestora pe listă Deputaţii şi senatorii aleşi vor primi un certificat doveditor al alegerii. Acest certificat se eliberează de către biroul electoral de circumscripţie, pe baza repartizării mandatelor din prima etapă, sau pe baza comunicării făcute de către Biroul Electoral Central, în termen de 24 de ore după repartizarea mandatelor la nivel naţional. Desigur unii candidaţi înscrişi în liste nu vor fi aleşi, pentru că numărul mandatelor de deputat şi senator este limitat. Aceşti candidaţi sunt declaraţi supleanţi ai listelor respective, iar în caz de vacanţă a mandatelor de deputaţi aleşi pe baza listelor depuse de partide şi formaţiuni politice, ei vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea în care sunt înscrişi în liste. 6 5 6 . Cât priveşte deputaţii desemnaţi în condiţiile art. 59(2) din Constituţie câteva explicaţii se impun Reprezentarea populaţiei în Parlament trebuie să asigure, pe cât posibil, reprezentarea tuturor categoriilor de oameni. Această reprezentare este expres prevăzută de lege, ea rezultând din scrutin, alegătorii fiind cei care practic decid acest lucru. Legea electorală cuprinde dispoziţii care valorifică această calitate şi care asigură reprezentarea şi a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale Dar scrutinul de listă este „imprevizibil" în situaţia minorităţilor naţionale care au o pondere foarte mică în ansamblul populaţiei, de unde poate rezulta o reprezentare a lor în Parlament Pentru a asigura reprezentarea şi a acestor cetăţeni, organizaţiile legal constituite care îi reprezintă, care nu în441

trunesc numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Parlament, au dreptul la câte un mandat de deputat. Aceste mandate rezultă totuşi din alegeri, pentru că organizaţiile respective trebuie să participe cu candidaţi în alegeri si trebuie să obţină pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Aceste dispoziţii electorale sunt o garanţie a egalităţii în drepturi a cetăţenilor români fără deosebire de naţionalitate. în fine, trebuie adăugat că validarea tuturor mandatelor revine, după caz, Camerei Deputaţilor sau Senatului.

§.4. Alte reguli electorale 657. Explicarea sistemului electoral, la nivelul dimensiunilor unor prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el mai important. Regulile electorale sunt impresionant de multe ca număr, reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şi civilizat. De aceea explicaţiile ce se dau în aceste prelegeri pot constitui doar punct de plecare pentru cei care vor să aprofundeze acest fenomen învolburat, deseori exploziv şi plin de surprize. Alte câteva explicaţii se impun totuşi. 6 5 8 . Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţie electorală sunt anulate precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind alegerile parlamentare parţiale sunt prevăzute în legea nr. 68/1992. 6 5 9 . Anularea alegerilor este şi ea posibilă potrivit legislaţiei electorale. Astfel Biroul Electoral Central poate anula alegerile dintr-o circumscripţie electorală dacă votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraude de natură să modifice atribuirea mandatelor şi dispune repetarea scrutinului. Cât priveşte alegerile prezidenţiale anularea alegerilor o poate face Curtea Constituţională pentru cazul în care votarea.şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile. 442

6 6 0 . Sunt şi alte reguli electorale. Astfel legea electorală dă dreptul cetăţenilor de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice operaţie electorală. Pentru a da eficienţa cuvenită acestui important mijloc de participare a cetăţenilor la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, legea prevede detaliat forul competent a primi şi rezolva cererile, întâmpinările sau contestaţiile, termenele de rezolvare (care-s foarte scurte), obligaţia şi formele de comunicare a soluţiilor date. în întreaga activitate electorală, toate operaţiunile electorale sunt consemnate în procese verbale. De fiecare dată legea electorală prevede nu numai obligaţia întocmirii acestora ci şi organele obligate a le încheia, problemele ce trebuiesc reţinute, condiţiile de formă ce trebuiesc îndeplinite, precum şi regulile privitoare la păstrarea, comunicarea sau afişarea copiilor de pe aceste procese verbale. Trebuie reţinută şi dispoziţia legală potrivit căreia cheltuielile electorale sunt suportate din bugetul de stat, iar cererile, reclamaţiile, întâmpinările, contestaţiile şi orice alte acte făcute în exercitarea drepturilor prevăzute în legea electorală sunt scutite de orice taxe de timbru O u l . Delegaţii şi observatorii. Importanţa alegerilor şi implicaţiile lor presupun o respectare strictă a dispoziţiilor legale. Pentru a se realiza verificarea respectării legii şi a asigura credibilitatea publică precum şi pentru a se evita fraudele sau speculaţiile, legea a instituţionalizat delegaţii şi observatorii electorali, ca reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale, ai mass media şi ai opiniei publice Legea electorală română foloseşte atât termenul observatori cât şi cel de delegaţi. Pentru ambele situaţii legea impune, mai întâi, acreditarea. Acreditarea delegaţilor pentru presă, cinematografie, radio şi televiziunea română precum şi a observatorilor interni se face de către Biroul Electoral Central, iar pentru străini, precum şi pentru reprezentanţii unor organizaţii internaţionale care solicită aceasta de către Ministerul Afacerilor Externe. Acreditare, ca observatori interni, pot primi numai persoanele care nu sunt membri ai unui partid sau formaţiuni politice. Pot fi acreditaţi numai alegătorii împuterniciţi de o organizaţie neguvernamentală care are ca unic scop apărarea drepturilor omului, constituită legal până la data deschiderii campaniei electorale Acreditarea observatorilor interni se face petru o singură secţie de votare. Dimensiunile legale ale activităţii delegaţilor şi observatorilor interni sunt stabilite foarte clar. Ei pot asista la operaţiunile electorale, pot se443

siza biroul electoral dacă observă anumite neregularităţi, dar nu pot interveni în nici un mod în organizarea şi desfăşurarea alegerilor. De asemenea, delegaţii şi observatorii, nu au dreptul să facă propagandă pentru sau împotriva unui partid, formaţiune politică sau candidat, nu au dreptul să influenţeze alegătorii. Dacă aceste reguli sunt încălcate pot interveni sancţiunile legale şi în orice caz suspendarea acreditării. De aceea observatorii interni au obligaţia de a da o declaraţie scrisă prin care se angajează la respectarea întocmai a statutului de observator. Declaraţia se dă pe proprie răspundere şi constituie act public. De altfel condiţiile acreditării se trec chiar în actul de acreditare. 6 6 2 . în fine, trebuie să menţionăm că legea electorală are prevederi exprese privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.

444

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VIII 1. Decret-Lege pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Publicat în Monitorul Oficial, nr 35 din 18 martie 1990. 2. Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale. Publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 28 noiembrie Republicată, cu modificări, în Monitorul Oficial nr. 79 din 18 aprilie 1996 3. Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992. 4. Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. Publicată în Monitorul Oficial nr. 164/16 iulie 1992. 5. Maurice Duverger; Institutions politiques et Droit constitutionnel (1). Presses universitaires de France. Paris, 1988, p. 129 şi urm. 112, 114, 120 - 122. Acest autor consideră votul universal ca bază legitimă a puterii. 6. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1978, p. 23, 78 şi urm. 7. Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public voi. 1, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 433 şi urm. 8. Antonie Iorgovan, loan Muraru, Florin Vasilescu, loan Vida, Noua lege electorală a României. Text şi comentarii, Bucureşti 1990. 9. Union interparlamentarire, Les parlements dans le monde, Recueil des donnees comparative, voi. 1, Bruylant, Bruxelles, 1987, p. 109,110. 10. Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, p. 1991, p. 95 - 96, care defineşte votul universal ca cel aparţinând tuturor cetăţenilor sub condiţia îndeplinirii unor condiţii minimale, care ţin normal de vârstă, cetăţenie, şi de exerciţiul drepturilor civile şi cetăţeneşti.

445

ll.Jean Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse voi. I. Editions Ides et Calendes. Neuchatel, 1967. J.F. Aubert distinge trei feluri de operaţii: alegere, votare, semnătură. Cetăţeanul alege, dacă alege membrii unei autorităţi. Cetăţeanul votează daca se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau unei decizii, existând sinonimie între votare şi referendum. Cetăţeanul semnează dacă sprijină o propunere imperativă juridiceşte Vezi p. 443 - 444. Pentru revocare a se vedea şi p. 442 (nr. 193), pentru mandat imperativ a se vedea şi p. 475 - 476, iar pentru electorat şi elite a se vedea şi p. 430. 12. Claude-Albert Colliard, Libertes publiques, Dalloz, Paris, p. 204. 13. Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz Paris, 1990, p. 57 unde arată că pentru a fi democratic, un regim trebuie să asigure cantitativ şi calitativ participarea la treburile publice a celui mai mare număr, p. 59. 14. loan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 188 şi urm. 15. Mihai Constantinescu, Scrutinul uninominal. Efecte şi semnificaţii. în lucrarea comună Studii constituţionale, Edtiura Actami, Bucureşti, 1995, mai ales pag. 151 -155. 16. llie Stoenescu, Savely Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, voi. II, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1981, p. 156, privitor la procedura de soluţionare a plângerilor referitoare la înscrierile electorale.

446

CAPITOLUL IX PARLAMENTUL §.1.GeneralităţiCaracterizareaparlamentului 6 6 3 . în istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul. Cât priveşte apariţia parlamentului în lume se arată că „Este totuşi istoriceşte inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului, Islanda are drepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model şi că anglomania observatorilor continentali nu este fără fundament" (Francois Borella, p. 32).Fără a stabili acum şi aici certificatul său de naştere, putem constata că apariţia parlamentului, ca instituţie politico-juridică fundamentală intr-o societate organizată în stat, a fost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului şi tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei. Dintotdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparţin poporului, naţiunii, realitate speculată deseori demagogic şi înşelător, şi numai acesta, poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia voinţei sale suverane. Faţă de realitatea că în statele cu teritorii întinse şi cu populaţii numeroase este practic imposibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care să decidă, să legifereze (ca în cetăţile antice greceşti) s-a pus 447

problema de a şti cum se poate valorifica această strânsă corelaţie dintre voinţa suverană şi lege Cum se poate exprima tehnic-juridic şi statal. Soluţia găsită de minţile luminate ale filosofilor, juriştilor, politologilor s-a verificat a fi bună, practică şi eficientă Aceasta a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său, natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa acestuia. Astfel au apărut sistemele electorale, deputaţii şi senatorii, parlamentul Este semnificativ că astăzi aproape toate constituţiile lumii consacrând puterea (suveranitatea) poporului (naţiunii) stabilesc că aceasta se exercită prin reprezentare şi prin referendum 6 6 4 . S-au căutat desigur şi garanţii privind exercitarea acestui mandat de către parlament, mai ales pentru ca parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date Printre cele mai importante garanţii este referendumul, consultarea populară, modalitate larg folosită astăzi în sistemele constituţionale Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă, rostul său statal-juridic, funcţia de legiferare, au impus şi autonomia parlamentului în sistemul autorităţilor statale S-au căutat şi practicat soluţii pentru ca parlamentul să fie independent în exercitarea puterilor sale, puteri atât de importante, şi totodată să fie o eficientă contrapondere faţă de guvern. Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile, care, de regulă, sunt create de către camerele parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger).

£2 Funcţiile parlamentului 1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificarea funcţiilor O u 5 . Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De aceea şi competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răs-

448

pundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care 1-a ales şi pe care-1 reprezintă direct, nemijlocit. Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel a conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului. 6 6 6 . De regulă când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă, unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Asemenea caracterizări rezultă fie din dispoziţii constituţionale exprese, fie din principii de drept universal statornicite şi recunoscute. Desigur aceste formulări cunosc nuanţări, iar unele dispoziţii constituţionale nu pot rămâne în afara discuţiei. Astfel, constituţiile române din anul 1866 şi anul 1923, stabileau un sistem tripartit în exercitarea puterii legislative stabilind expres că „puterea legislativă se exercită colectiv de rege, de Cameră şi de Senat". Era deci necesar acordul celor trei organe de stat în adoptarea legilor. Mai mult, regele prin sancţionarea legii, realiza o condiţie de valabilitate a legii, sancţionarea având ca efect transformarea proiectului de lege în lege. De asemenea Constituţia Olandei, prin art. 81 arată că legile sunt stabilite în comun de către guvern şi statele generale. Sistemul acestor constituţii presupunea sau presupune armonizarea voinţelor celor trei ramuri ale puterii legislative, element specific îndeosebi constituţiilor pact. O o 7 . In legătură cu desemnarea parlamentului prin expresia putere legislativă, în doctrina juridică se formulează unele rezerve. Se susţine că, prin această desemnare, se confundă partea cu întregul, se neglijează paradoxal, ceea ce caracterizează regimul parlamentar, altfel spus controlul asupra executivului. Apoi, parlamentul nu este singurul care „face" legile, el împarte cu guvernul exerciţiul funcţiei legislative (vezi iniţiativa legislativă, legislaţia delegată) şi chiar cu şeful de stat (am menţionat deja unele dispoziţii constituţionale) mai ales când promulgarea legii este o condiţie de valabilitate a acesteia. Plecându-se de la astfel de constatări se consideră că ceea ce face unicitatea şi specificitatea parlamentului este că în exercitarea variatelor sale funcţii el procedează prin aceeaşi operaţiune de voinţă, care este deliberarea. Se adaugă că avantajul definirii unei puteri publice prin modul său de operare este că puterea rămâne deasupra funcţiilor pe care le îndeplineşte şi că în speţă, puterea deliberativă nu 449

este absorbită de funcţia de a face legi, nici de altfel de cea de control al guvernului (Maurice Hauriou). Aşa stând lucrurile se pune deci problema de a şti care denumire (desemnare) este mai expresivă pentru funcţia parlamentului, funcţia (puterea) legislativă sau funcţia (puterea) deliberativă. Suntem în prezenţa unei alegeri între tradiţie şi realitate. Se pare însă că desemnarea prin putere deliberativă răspunde mai bine funcţiilor parlamentului pe care le vom analiza mai departe. 668. Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli că parlamentul are şi trebuie să aibă funcţii legislative precum şi funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate îndeplini şi funcţia de constituantă precum şi funcţia jurisdicţională. în legătură cu funcţia constituantă. Fără a relua explicaţiile privind puterea constituantă, trebuie să menţionăm că funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă. în principiu parlamentul legiferează. Adoptarea constituţiei se face de către organisme special constituite şi anume abilitate în acest scop. Desigur au fost situaţii, şi mai pot fi, în care parlamentul poate primi funcţii constituante. Acest lucru se poate realiza numai prin dispoziţii exprese şi numai prin dispoziţii constituţionale (sau cu caracter constituţional). De asemenea, procedura după care se realizează funcţia constituantă trebuie să fie diferită de cea după care se realizează funcţia legislativă. Astfel, Parlamentul României ales la 20 mai 1990, a fost organizat prin legea electorală, act cu caracter constituţional, ca adunare constituantă. Rolul său stabilit prin lege a fost de a elabora Constituţia. Până la adoptarea Constituţiei el a îndeplinit, potrivit legii electorale şi rolul de adunare legiuitoare. 669. Are parlamentul o funcţie jurisdicţională? Răspunsul trebuie nuanţat. Multe constituţii prevăd răspunderea şefului de stat sau miniştrilor, urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii din funcţie, sancţiune pronunţată de parlament, după anumite proceduri în care sunt implicate şi comisiile parlamentare. Asemenea proceduri şi desigur sancţiuni au însă prin excelenţă un caracter politic şi ca atare se integrează în funcţia de control. Vom observa că parlamentul nu are şi nu trebuie să aibă funcţii privind justiţia ca atare. Deci parlamentul nu poate da, controla şi nici nu poate anula hotărâri judecătoreşti.

450

670. Uneori se afirmă că parlamentul are o competenţă nelimitată, că poate face orice. Ba, mai mult, se vorbeşte de puterea discreţionară a acestuia. Suntem evident în faţa unor exagerări, a unor afirmaţii lipsite de prudenţă şi care nu corespund exigenţelor unei ordini constituţionale pluraliste şi democratice. De aceea această formulare este corectată arătându-se că parlamentul are o competenţă în principiu nelimitată. Această afirmaţie este în mare măsură exactă. Ea se fundamentează pe modul de formare a parlamentului, pe caracterul său larg şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această competenţă trebuie însă să fie prevăzută prin constituţie, astfel realizându-se o legală departajare dar şi echilibrare între puterile publice. Ca atare competenţa parlamentului este cea stabilită prin Constituţie. 671. Studierea funcţiilor parlamentului presupune o clasificare a lor, clasificare pe criteriul conţinutului acestora ( mai exact a atribuţiilor parlamentului). Potrivit acestui criteriu ştiinţific vom distinge următoarele funcţii: a)legislativă (adoptarea legilor); b)stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d) controlul parlamentar; e)conducerea în politica externă; f)organizarea şi funcţionarea proprie. 2. Funcţia legislativă a parlamentului 6 7 2 . Am explicat cum în viziunea separaţiei/echilibrului puterilor de stat, activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară. Reţinând şi explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai importantă funcţie în cadrul celor trei. într-o viziune simplă funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţionalâ. Vom observa însă că legea are două accepţiuni, deopotrivă corecte şi des utilizate. O accepţiune largă de act juridic normativ şi o accepţiune restrânsă de act al parlamentului. Pentru înţelegerea corectă a funcţiei legislative, trebuie să precizăm că ne referim la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la sensul de act juridic normativ al parlamentului. în această accepţiune adoptarea legilor 451

aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o asemenea viziune trebuie interpretat şi art. 58(1) din Constituţia României potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic numai parlamentului, care o exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. De aceea, pe bună dreptate, se vorbeşte uneori de limitele puterii legislative a parlamentului, limite rezultând din însăşi noţiunea de lege, din principiul democraţiei directe sau semidirecte, din teoria aşa-zisă a stării de necesitate. O 7 3 . Aceste limitări rezultă uneori şi din determinarea domeniului rezervat legii. Constituţiile stabilesc liste de materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai prin lege rămânând ca restul materiilor (grupe de relaţii sociale) să fie reglementate prin actele altor organe de stat., Este admis că o listă rigidă poate împiedica parlamentul să se ocupe de o problemă gravă sau importantă din punct de vedere politic, numai pe considerentul că nu este inclusă în domeniul legii. Aceasta desigur poate afecta prerogativele reprezentării naţionale. Pentru ca parlamentul să se poată ocupa de toate problemele de interes naţional, domeniul legii nu trebuie determinat rigid. Astfel, în Elveţia, actele legislative pentru durată nedeterminată care conţin reguli de drept trebuie edictate sub formă de lege. Cele pe durată limitată trebuie edicate sub formă de hotărâri cu caracter general. Actele legislative pentru care nu este prevăzută nici o formă, trebuie să îmbrace forma hotărârii federale simple. Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României se poate reţine că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 72 care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Potrivit art. 72 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul exe*cutării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor pu452

blici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî. 3. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice 6 7 4 . Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege. Vom încerca o determinare a acestor domenii social-economice, culturale, statale şi juridice în care parlamentul decide. Vom preciza că aceste împuterniciri pot fi exercitate fie de parlament în întregul său, fie de una din adunările (Camerele) parlamentului în cazul structurii bicamerale desigur. In acest sens trebuie să constatăm că revin, în general, parlamentului următoarele atribuţii; adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului; declararea mobilizării generale sau parţiale; reglementarea alegerilor; reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului; organizarea şi funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice, organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea infracţiunilor şi pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetăţeniei; stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice; stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor; emisiunea de monedă; stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii, stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială; organizarea învăţământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcţionarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc. Desigur cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici avem în vedere conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (vezi de exemplu art. 72, precum şi art. 62 care nominalizează: primirea mesajului Preşedintelui României; aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; sus453

pendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.) 4. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale 6 7 5 . Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale. Observând constituţiile vom constata că parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne, aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc. Aceste atribuţii le vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi statale. în S.U.A. numirea ambasadorilor, consulilor şi a unui mare număr de funcţionari federali se face de preşedintele ţării cu „avizul şi acordul" Senatului (vezi Constituţia SUA, articolul 3, paragraful 2, pct. 2). Aici candidaţii propuşi de preşedinte apar în faţa comisiilor parlamentare care efectuează adevărate anchete, deseori publice, înainte de a aviza. Aceasta se explică prin faptul că Senatul, la origine, nu a trebuit să fie numai un organ legislativ ci şi un fel de consiliu, plasat în apropierea preşedintelui, pentru a-1 ajuta în sarcina sa executivă. Unele atribuţii de acest gen s-au păstrat şi astăzi. în Argentina şi Brazilia, senatul federal are şi el asemenea atribuţii, cu nuanţări desigur. în Japonia, numeroşi funcţionari înalţi pot fi numiţi numai cu acordul celor două camere. în Austria, preşedintele şi vicepreşedinte Curţii de Conturi sunt aleşi de Consiliul Naţional. Trebuie să adăugăm că în ţările în care funcţionează ombudsmanul acesta este ales de către parlament, iar în Suedia, există un colegiu electoral, compus din 24 de parlamentari care procedează la alegerea celor şase comisari ai Băncii Suediei şi a celor şapte comisari ai Oficiului Naţional al Datoriei Publice. Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului (art. 102), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 112) etc. Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 35), numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 140),

454

etc. Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 140), etc. 5. Controlul parlamentar 6 7 6 . Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă. Acest control este necesar şi deplin. El este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-1 au în mecanismul statal. Controlul exercitat de către parlament este un control deplin. De principiu el se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit constituţiei şi legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca organe de stat sau înalţi funcţionari, a căror activitate este nesatisfacătoare. în acelaşi timp acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale precum şi diversitatea formelor şi mijloacelor de control. Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 57), răspunderea politică a Guvernului (art. 108), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 110) etc. 677. O problemă interesantă priveşte întinderea dreptului de control al parlamentului în sistemul separaţiei/echilibrului puterilor, şi mai ales în legătură cu puterea jiirisdicţională. Răspunsul la o asemenea întrebare va rezulta desigur mult mai clar atunci când vom prezenta raporturile executivului şi justiţiei cu parlamentul. Este interesant de reţinut chiar aici că dreptul de control al parlamentului asupra executivului este o posibilitate de manifestare a opoziţiei în legătură cu guvernul care de regulă reprezintă majoritatea parlamentară. Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a)controlul exercitat 455

prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b)controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c)controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d)dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e)controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f)controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman). a) Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe 678. Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guverne. Astfel Parlamentul României, ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constituţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art. 102 din Constituţie); ascultă anual raportul Curţii de Conturi (art. 139 din Constituţie), ascultă rapoartele Avocatului Poporului (art. 57 din Constituţie). Desigur în această privinţă concluziile nu trebuie să fie rigide, mai ales cât priveşte raporturile constituţionale dintre parlamente şi şefii de state. Aici folosirea termenului control este mai mult (uneori) convenţională, marcând exigenţa unor raporturi între aceste înalte autorităţi publice. b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare 679. Acesta este un control eficient practicat destul de des. în sens larg toate comisiile parlamentare pot efectua control dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legală de a compare în faţa comisiei şi de a răspunde. Procedeul este foarte răspândit în S.U.A., iar sistemul a condus uneori la abuz, citându-se în acest sens Comisia Mac Carthy (1952 - 1953). Constituţia României consacră şi ea comisiile de anchetă prin articolul 61(4). c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări OoU. Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat. întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea 456

analizată în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc. Regulamentul Camerei Deputaţilor, stabileşte că întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente ori dacă guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată (art. 148).Art. 130 din regulamentul Senatului defineşte asemănător. 681. Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă. De asemenea, dacă se socoteşte necesar, discuţiile asupra interpelării se încheie printr-o moţiune (art. 111 alin. 2 din Constituţie). Interpelarea deci, de regulă, presupune un vot, ea pune în joc responsabilitatea guvernului în faţa parlamentului. Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere adresată Guvernului prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne şi externe (art. 156). Regulamentul Senatului prin art. 134 reţine corect sensul constituţional al interpelării definind-o ca o cerere adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia. 682. Sistemul întrebărilor şi interpelărilor este des folosit. Astfel, în Anglia fiecare şedinţă parlamentară se deschide prin chestiuni orale, foarte scurte, urmate de un răspuns rapid al celui întrebat, acestea fiind considerate ca un control eficient şi ritmic al parlamentului. în Franţa procedeul este mai limitat. Ca în orice sistem parlamentar şi la noi cele mai numeroase reguli privind organizarea şi funcţionarea Camerelor parlamentare sunt stabilite prin Constituţie şi prin regulamentele lor. în acest sens trebuie să menţionăm că Regulamentul actual al Camerei Deputaţilor a fost aprobat în februarie 1994 (vezi M. Of. nr. 50 din 25 februarie 1994) iar Regulamentul actual al Senatului a fost aprobat în iunie 1993 (vezi M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1993). în legătură cu aceste regulamente trebuie arătat că preşedinţii celor două Camere au sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 144 lit. b) din Constituţie cerându-i să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor. Prin două 457

decizii (nr. 45/1994 şi nr. 46/1994) Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale mai multe prevederi regulamentare. în temeiul art. 145 din Constituţie şi art. 22 (4) din Legea nr. 47/1992, Camerele urmau a reexamina aceste prevederi, pentru punerea lor de acord cu dispoziţiile Constituţiei. Regulamentul Camerei Deputaţilor, revăzut, a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 53 din 14 martie 1996. Până la realizarea integrală a acestei obligaţii constituţionale, în mod firesc referirile se vor face la aceste Regulamente, aşa cum au fost ele publicate. Interesant este însă să subliniem că în cele două decizii ale Curţii Constituţionale s-au formulat câteva consideraţii teoretice pe care s-au motivat soluţiile. Aceste consideraţii le vom expune la prezentarea actelor Parlamentului. Potrivit Constituţiei (art. 111) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Dispoziţiile regulamentare privesc timpul în care se pot adresa, procedurile ce sunt urmate. Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc reguli detaliate privind întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de rolul lor în exercitarea funcţiei de control. întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor potrivit art. 111 din Constituţie sau altor conducători ai administraţiei publice (potrivit regulamentelor parlamentare). în legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind, forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele), conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice. 6 8 3 . Fără a intra în detalii, vom observa că întrebările pot fi formulate oral sau în scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Cât priveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 149 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului. In legătură cu timpul în care pot fi formulate în Regulamentul Camerei Deputaţilor se prevede că întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de luni, de la ora 18,30, timp de 30 de minute. în prealabil, ele trebuiesc co458

municate preşedintelui Camerei cel mai târziu până la ora 15 a zilei de luni. întrebările scrise se pot depune la preşedintele Camerei în fiecare zi de luni Ia încheierea orei ministeriale. Cât priveşte Senatul, acesta stabileşte o zi din săptămână consacrată întrebărilor şi răspunsurilor la acestea. Durata în timp a întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită pe minute. De asemenea sunt stabilite reguli privind răspunsul la întrebările scrise, care poate fi scris sau oral. Miniştrii nu răspund la întrebări dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă. Pentru a se evita abuzul de întrebări, se prevede că nici un parlamentar nu poate adresa mai mult de două întrebări la aceeaşi şedinţă. Desigur, regulamentele celor două Camere conţin şi reglementări diferenţiate dar principalele reguli privind întrebările sunt asemănătoare în multe privinţe. 6 8 4 . Aşa cum am precizat deja interpelările se deosebesc de întrebări şi prin procedura ce li se aplică. Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari precum şi de către un grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare (la Camera Deputaţilor) sau cu motivare (la Senat). Ea se citeşte de către preşedintele grupului parlamentar, respectiv de către parlamentar, în şedinţa publică şi se transmite preşedintelui Camerei. La Camera Deputaţilor acest lucru se realizează în ziua de luni consacrată întrebărilor şi interpelărilor, între orele 19,30 - 20,00, iar la Senat în ziua stabilită de către acesta. Preşedintele Camerei transmite interpelarea primului-ministru sau ministrului interpelat. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării lor, într-un registru special şi se afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea interpelării are loc în şedinţa de luni, după ora ministerială, ea neputând depăşi 5 minute. La Senat dezvoltarea se face în ziua dedicată interpelărilor. în şedinţa consacrată pentru dezvoltarea interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-ministru sau reprezentantului său sau ministrului. Aceştia pot, după dezvoltarea interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde. Potrivit articolului 111 (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

459

d) Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare 685. Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 110 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea informaţii cu anumite nuanţări. Astfel, deputaţii pot cere de la organele administraţiei publice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru activitatea lor. în acest sens ei adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui comisiei permanente o cerere. Documentele primite se restituie organului respectiv după ce au fost consultate. Se poate refuza satisfacerea cererii în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de importanţă deosebită. în acest din urmă caz, refuzul poate fi adus la cunoştinţa Camerei Deputaţilor care va decide în şedinţă secretă. Cât priveşte informarea senatorilor, în principiu se aplică aceleaşi reguli. e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor 686. Se consideră că parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate. Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările şi dezacordurile. Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor şi ca atare pot fi intermediari între cetăţeni guvern. Deputaţii şi senatorii trebuie să se preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţioneze şi să intervină pentru ei la administraţie, la miniştri. Este un mijloc prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor, este deci un aspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea petiţiilor de către Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor probleme re460

zultând din petiţii, au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că guvernul trebuie să se explice în public, publicarea dezbaterilor în Monitorul Oficial, difuzarea lor prin presă, radio, televiziune. I 687. Regulamentele Camerelor Parlamentului României, cuprind' reguli referitoare la primirea, examinarea şi rezolvarea petiţiilor. Petiţiile trebuie să fie scrise, semnate şi să conţină datele de identifi-l care ale petiţionarului. Ele se înscriu într-un registru şi se transmit spre soluţionare comisiilor competente. Comisia poate decide: soluţionarea; sesizarea autorităţii publice competente a soluţiona; clasarea; sesizarea Camerei. înl toate cazurile petiţionarul este încunoştiinţat cu soluţia dată. Periodic sel analizează în comisii (la Camera Deputaţilor în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii iar la Senat în Comisia pentru cercetarea | abuzurilor şi pentru petiţii) sau în Camere modul de rezolvare a petiţiilor. 0 Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman) 688. Instituţia ombudsmanului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar. Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către Parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şui ombudsman-ul cu competenţă specială. Ombudsman-ul cu competenţă generală, are misiunea de a primi toate plângerile cetăţenilor contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de a face anchete şi de a interveni pe lângă guvern. Ombudsman-ul cu competenţă specială, controlează anumite servicii. De exemplu, în Germania, el controlează armata. Primul ombudsman (procuror parlamentar) a fost ales în Suedia în 1766 şi această instituţie care s-a menţinut fără întrerupere până în anul 1809 (anul adoptării Constituţiei Suediei) a constituit modelul instituţiilor similare din alte ţări (Finlanda, Danemarca, Noua Zeelandă, Anglia, Spania etc). In Suedia, Riksdagul desemnează unul sau mai mulţi „procurori parlamentari" (actualmente patru) însărcinaţi să vegheze la aplicarea legilor şi regulamentelor în cadrul activităţilor publice, controlul lor însă nu se exercită asupra manierei în care miniştrii exercită funcţiunile lor. Un procuror parlamentar poate decide punerea sub acuzare a unui funcţionar, dar cel mai adesea el se rezumă, când consideră util, să-i adreseze un avertisment. 461

Adresându-se direct unui procuror parlamentar, orice cetăţean suedez poate obţine examinarea rapidă a unei probleme. Această instituţie este foarte cunoscută şi numărul afacerilor (solicitărilor) care sunt supuse acestei proceduri este în jur de 3500 anual. Practica ombudsmanului, în toate statele în care funcţionează această instituţie.a relevat că eficienţa instituţiei constă în calităţile persoanei care este desemnată şi în maniera de lucru. 6 8 9 . Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsmanului se regăseşte în România. Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în articolele 55 - 57. Denumirea de avocat al poporului a fost preferată de către Adunarea Constituantă pentru că exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei instituţii. Am explicat că în alte sisteme constituţionale se utilizează denumiri precum: comisar parlamentar, apărătorul'poporului, apărătorul public, mediatorul public, procuror parlamentar. Expresia comisar parlamentar nu s-a impus ca fiind potrivită pentru că, în limbajul curent evocă comisarul de poliţie. Nici expresiile de apărător al poporului sau apărător public nu au fost reţinute pentru că termenul apărător este prea larg şi prea vag. Expresia mediator public nu a fost reţinută pentru că avocatul poporului nu este un arbitru, deşi activitatea sa urmăreşte şi aplanarea unor conflicte cetăţean - autoritate publică. Cât priveşte expresia procuror parlamentar ea nu a putut fi reţinută ştiut fiind că procurorul este prea asociat de conceptul de acuzare, trăsătură ce lipseşte instituţiei nou create. Denumirea de avocat al poporului a fost preferată pentru că în conştiinţa şi limbajul românilor avocatul este asociat cu cel care apără, mai ales cel care apără pe cel slab şi năpăstuit. 690. Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă. Avocatul poporului este numit de către Senat), pentru o durată de 4 ani. Pe durata mandatului său avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. El îşi exercită atribuţiile fie din oficiu fie la cererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituţia obligă autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar. Avocatul poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a prezenta acestuia rapoarte în aceste rapoarte avocatul popo462

rului poate face şi recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice. 6. Conducerea în politica externă 691. Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 62 din Constituţie). 7. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa 692. în cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor. a)Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor 693. Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea alegerii, în acest sens fiecare Cameră, îşi alege o comisie de validare, care să reflecte configuraţia sa politică, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare. Comisia verificând legalitatea alegerii întocmeşte un raport, decizia privind validarea sau invalidarea aparţinând Camerei. Camera Deputaţilor, sau după caz Senatul, sunt legal constituite numai după validare. Potrivit Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal constituite după validarea a două treimi din mandate. b) Adoptarea regulamentului de funcţionare 6 9 4 . Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. In acest sens atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea Şi funcţionarea prin regulamente proprii. în sistemul bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului parlament, mai ales când Camerele reunite funcţionează ca adunare constituantă sau, prin Constituţie se prevede realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică (validarea 463

alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat, exercitarea altor atribuţii). Astfel, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 1 din 11 iulie 1990 privind Regulamentul Adunării Constituante. De asemenea, potrivit Constituţiei (art. 62) lucrările şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. De aceea Parlamentul României a stabilit Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, hotărârea fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992. c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului 695. în cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc. d) Stabilirea bugetului propriu 6 9 6 . Exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului. Astfel potrivit art. 61(1) din Constituţie resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor 6 9 7 . între acestea menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 69 din Constituţie).

§.3. Structura parlamentului 6 9 8 . Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate fie dintr-o singură adunare (cameră) fie din două sau mai multe adunări. Parlamentele formate din o singură adunare sunt parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din două sau mai multe adunări sunt parlamente cu structură bicamerală sau multicamerală. Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, 464

existenţa în cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative. Această strânsă legătură nu duce însă la soluţiil rigide, pentru că în multe state unitare parlamentele au o structură bicame-l rală. De aceea mai multe explicaţii sunt pertinente. 6 9 9 . După apariţia parlamentului, una din problemele viu discutate a privit structura parlamentului. Parlamentul trebuie să fie format din una| sau mai multe camere? Dezbaterea pe această temă a continuat şi astăzi este încă în actuali-l tate. Trebuie observat că această dispută se consideră a fi fost elementul! esenţial al eşecului referendumului din 27 aprilie 1969 din Franţa şi al ple-| carii de la putere a generalului De Gaulle. Aceste discuţii au produs rezultate practice diferite. în unele sisteme' constituţionale, considerându-se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră aj parlamentului, aceasta a fost suprimată (Danemarca 1953, Suedia 1969). într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceiaşi legitimitate pre-l cum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite. Analizându-se sistemele bicamerale se consideră că cea de a doua cameră se poate prezenta sub trei | ipostaze, a) camera aristocratică; b) camera federală; c) camera democratică. a) Camera aristocratică. 700. Corespunde originilor istorice ale parlamentului, fiind o fază tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice şi regimurile democratice) moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor, seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia. Când mai târziu oraşele şi comitatele şi-au desemnat deputaţii lor s-a format camera Comunelor Evoluţia sistemelor constituţionale spre democraţie a influenţat firesc şi evoluţia camerei aristocrate, această evoluţie ducând fie la restrângerea puterilor sale (Anglia), fie la transformarea ei în cameră democratică (Franţa), fie la dispariţia sa. b) Camera federală, 7 0 1 . Corespunde structurii federale a statului, reflectă dublul caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentul are două camere. O cameră care reprezintă interesele federaţiei şi o a doua cameră care reprezintă interesele statelor membre, popoarelor, naţiunilor 465

Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul. Chiar în statele unitare cea de a doua cameră creează uneori aparenţa de „federalistă", atunci când este aleasă prin vot indirect de către reprezentanţii colectivităţilor locale şi regionale (cazul Senatului francez). O asemenea reprezentare se justifică atunci când regiunile sunt cu adevărat autonome, ea nu reprezintă nimic (sau nu prea mult) pentru comune care sunt prea mici şi prea numeroase pentru a pretinde reprezentări politice colective. „în realitate aparenţa federalistă serveşte la mascarea caracterului conservator al celei de a doua camere şi justifică inegalitatea reprezentării" (Maurice Duverger, 165) c) Camera democratică, 7 0 2 . Este în general astfel denumită cea de a doua cameră din parlamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare. Important este de reţinut că şi în statele unitare, a doua cameră s-a impus ca utilă pentru echilibrul puterilor, pentru că un sistem unicameral care prezintă riscul de a conduce la un „regim de adunare", nu este totdeauna o garanţie pentru democraţie şi pluralism. 7 0 3 . Trebuie să semnalăm apariţia şi existenţa unei camere economice, ca un nou tip de cameră. Această cameră, în general este aleasă prin sufragiu corporativ sau social, electorii fiind grupaţi pe profesii sau pe categorii sociale Aceste camere sau consilii economice sunt însă adunări consultative. 704. în legătură cu structura parlamentului mai multe explicaţii se impun mai ales cât priveşte statele unitare. Aceste explicaţii trebuie să pornească de la căutările ce s-au realizat în timp pentru a asigura parlamentului eficienţa scontată. Aceste căutări de soluţii, de tehnici şi procedee au privit atât formarea parlamentului şi stabilirea răspunderilor şi funcţiilor sale cât şi structura sa Ca atare structura parlamentului se motivează, se explică, prin cerinţa unei fidele reprezentări a voinţei populare şi a unei eficiente sporite Sunt şi alte justificări, alte argumente. Urmează deci să explicăm care este soluţia în statele unitare (România, Italia), ce argumente motivează existenţa unei structuri bicamerale a parlamentului. Uneori se aduce un argument mai puţin juridic şi anume ingeniozitatea constituţională. Un argument puternic constă în aceea că o a doua cameră (cameră înaltă cum este 466

obişnuit denumită camera aleasă fie indirect, fie pentru a reprezenta colectivităţile locale, sau camera aristocratică, acolo unde mai există) aduce ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei joase (prima, cameră, aleasă prin vot universal şi direct), este contrapondere, balanţăJ chiar frână. Aşa cum spunea Boissy d'Anglas, camera joasă va fi imaginea statului, camera înaltă raţiunea Se justifică apoi bicameralismul prin faptul că înlătură despotismul parlamentului. Se consideră că o singură cameră se socoteşte că reprezintă naţiunea însăşi şi poate merge până acolo încât să se confunde cu naţiunea] Or aşa se ajunge la despotism, iar despotismul parlamentului este mai rău ca al unui individ, pentru că fiind o instituţie colectivă nu poate fi trasă la răs-j pundere. Sistemul bicameral asigură mai multă chibzuinţă în alcătuirea gii, discuţiile sunt mai lungi, mai profunde, se evită surpriza, votarea pripităJ se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţioneze Sistemul bicameral reduce conflictele dintre parlament şi guvern. 7 0 5 . Desigur s-au exprimat şi se exprimă şi rezerve, critici, în le-J gătură cu sistemul bicameral. Se arată astfel că structura bicamerală este iloJ gică faţă de unitatea naţiunii, faţă de faptul că voinţa naţională este una şl indivizibilă, în esenţa sa şi nu poate fi divizată în reprezentarea sa (vezi şj Leon Duguit, p. 344 - 345) Apoi se consideră că bicameralismul poate în-f mulţi conflicte constituţionale. Astfel, dacă ambele camere sunt de acordj este inutilă existenţa celei de a doua adunări. Dacă însă cele două camere sunt în dezacord, mersul normal al vieţii statului este paralizat şi ne găsim îr faţa unui conflict constituţional. De asemenea, se critică sistemul bicameral pentru că ar aduce încetineală în opera legislativă. Privitor la structura bicameră a parlamentului în statele unitare, tre-J buie să observăm că acestea trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat. Apoi, faţă de realitatea că structura unitară nu argumentează prin ea însăşi structura bicamerală, în organizarea şi funcţionarea celor două camere trebuie găsite criterii care să le unească în funcţia comună deliberativă, dar să le şi diferenţieze, delimiteze, să confere fiecărei camere un statut propriu, o „personalitate" distinctă Structura bi-| camerală în statele unitare nu poate fi eficientă dacă este rezultatul unei ope-j raţiuni pur aritmetice sau doar al ingeniozităţii constituantului Parlamentul României este format din două camere, Camera Depu-j taţilor şi Senatul, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat Suntem deci în prezenţa unui bicameralism nediferenţiat. 467

STRUCTURA PARLAMENTELOR IN LUME Structura statului Structura parlamentului Unicamerale Bicamerale

Unitare 54 12

Federale 1 16

Total 55 28

66

17

83

TOTAL

Cf. Les parlements dans le monde, op. cit.

§.4. Organizarea internă a parlamentului 1. Generalităţi 7 0 6 . Camerele parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul la noi), precum şi parlamentul în întregul său (mai ales că, uneori, în sistemul bicameral se lucrează şi în şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune condiţiuni, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri, să fie pregătite, se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. Astfel s-a realizat o organizare internă a deputaţilor sau senatorilor, organizarea cuprinzând birouri, comitete, comisii, grupuri, etc. Aceste structuri interne, de lucru, sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de către fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernului). Deci această organizare internă este prin excelenţă opera parlamentului. 707. Este ştiut că un parlament este format din majoritatea parlamentară şi din minoritatea parlamentară denumită deseori opoziţie. De aceea se pune problema de a găsi noi tehnici, procedee, reguli care să împiedice dominaţia majorităţii şi care să protejeze minoritatea parlamentară, să-i permită să se manifeste eficient. In acelaşi timp, posibilitatea de exprimare a opoziţiei nu trebuie să desfiinţeze posibilitatea majorităţii de a hotărî. Altfel spus se pune problema ca pluralismul politic să-şi găsească şi aici exprimarea. Cum se reflectă aceasta în organizarea internă a parlamentului?

468

Aceasta impune ca toate structurile interne parlamentare să exprime proporţional configuraţia politică a parlamentului (camerelor). Partidelor politice care prin alegeri au câştigat mandate U se dă astfel o organizare parlamentară, prin constituirea grupurilor politice parlamentare, care au un statut oficial sau oficios în cele mai multe sisteme constituţionale democratice actuale. Ca atare organizarea internă a parlamentului cuprinde: grupuri| politice parlamentare, birouri, comitete, comisii. 2. Grupurile politice parlamentare 7 0 8 . în aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să aver în vedere că partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului paria* mentar şi că fără partide nu există regim parlamentar (Joseph Barthelemy).' Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei populare, urmăresc îr lupta electorală trimiterea câtor mai mulţi reprezentanţi în parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie şi este la alegerea deputatului sau senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt independenţi ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ. De altfel mandatul reprezentativ se opune ideii de grup parlamentar de aceea şi rolul partidelor politice este mai mult electoral decât parlamentar. Din acestea rezultă unele consecinţe privind grupurile parlamentare.| Astfel statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul partidului, iar membrii pot realiza această obligaţie dar ca persoane particulare nu ca senatori sau deputaţi, pentru aceştia producând efecte mandatul par-| lamentar şi nulitatea mandatului imperativ. De asemenea, un partid poate exclude un deputat sau un senator pentru indisciplină, dar această sancţiune se referă în exclusivitate la apartenenţa la partid, ea fiind fără efect asupra situaţiei parlamentare. Excluderea din grupul parlamentar poate fi decis numai de către membrii acestuia. ' 0 9 . Grupurile politice sunt prezente în viaţa parlamentară, exisH tand desigur deosebiri de la sistem constituţional la sistem constituţional] Astfel în unele ţări (Bahamas, Iordania, Monaco, Mauru, Tunisia) existent partidelor politice nu este oficial recunoscută în parlament. 469

Cât priveşte numărul minim al membrilor unui grup parlamentar acesta diferă de Ia ţară Ia ţară (1 în Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina şi Israel, 10 în Italia, 30 în Franţa şi Suedia 5 sau 10 în România). în câteva ţări (Brazilia, Costa Rica, Spania) se fixează diferite criterii pentru recunoaşterea grupurilor parlamentare, criterii legate de rezultatele electorale şi alţi factori. Recunoaşterea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de drepturi sau înlesniri pentru membrii acestora precum: de a participa la lucrările celor mai importante organisme parlamentare, dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt pentru preşedinţii grupurilor; punerea la dispoziţia lor de birouri şi de personal administrativ în palatul parlamentului. Faţă de rolul grupurilor parlamentare legislaţia unor state nu le recunoaşte oficial (Australia, Finlanda), în timp ce legislaţia altor state face aluzii la prezenţa lor fără a le recunoaşte direct existenţa în Parlament. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli care pot fi cutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. 7 1 0 . Deşi denumirea constituţională este de grupuri parlamentare, aceste grupuri le denumim politice, pentru că reprezintă partide, spre a le deosebi de celelalte grupuri, ca de exemplu grupurile lingvistice (Belgia), grupurile de prietenie cu alte parlamente sau Grupul Român al Uniunii Interparlamentare (România) care are un comitet director. în Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie). » Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în vederea „formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii" deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice. Dacă deputaţii unui partid sunt mai puţin decât 10, în vederea formării grupurilor parlamentare, fie se pot reuni între ei (deci membri ai diferitelor partide) fie se pot afilia la grupurile parlamentare constituite potrivit regulii de bază. După constituire, grupul parlamentar îşi alege un lider (preşedinte) şi, după caz unul sau mai mulţi locţiitori (vicepreşedinţi). Liderul grupului, comunică Camerei Deputaţilor sau după caz, Senatului, numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar. 470

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dauj importanţă sporită grupurilor politice parlamentare. Acestea: - fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limil numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel comisia de va| dare trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camer sau Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare; - propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camerej - propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate, - prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor cor siilor parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale; - pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlj mentare sau înlocuirea unui membru. - pot propune membri în Comisia de mediere; - pot cere modificarea ordinii de zi; - pot prezenta amendamente; - pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îi| deplinirii cvorumului; - pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia merei Deputaţilor. în afara acestor atribuţii mai pot fi identificate şi altele, cu nuanţării fireşti între Camera Deputaţilor şi Senat. Astfel, la Camera Deputaţilor, prJ şedinţele împreună cu liderii grupurilor repartizează locurile în sala de şd dinte pentru fiecare grup parlamentar, liderii negociază alcătuirea biroulvj permanent, delegaţii grupurilor parlamentare nereprezentate în biroul pe\ manent pot fi invitaţi la şedinţele acestuia în care se dezbate ordinea de grupurile parlamentare au iniţiativă legislativă etc. Grupurile parlamenta de la Camera Deputaţilor au la dispoziţie, sală de întruniri şi alte spaţii per tru desfăşurarea activităţii, precum şi dotările de birou necesare; un numi de experţi; mijloace de transport, o secretară dactilografă. Totul se asigur din bugetul Camerei. La Senat pe lângă grupurile parlamentare pot fi angâ jaţi 1 - 5 experţi, precum şi un şef de cabinet. 7 1 1 . După alegerile din luna mai 1990, în Adunarea Deputaţik s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: 1) Grupul parlamentar Frontului Salvării Naţionale; 2) Grupul parlamentar al Uniunii Democrate Maghiarilor din România; 3) Grupul parlamentar al Partidului Naţional Li beral, 4) Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc creştin şi de mocrat; 5) Grupul parlamentar Ecologist şi Social-Democrat,:; Grupul pad 471

lamentar Democrat Agrar Socialist; 7) Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale (altele decât cea maghiară); 8) Grupul parlamentar de Uniune Naţională a Românilor (AUR). După alegerile din luna septembrie 1992, în Camera Deputaţilor s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: 1) Grupul parlamentar al Frontului Democrat al Salvării Naţionale; 2) Grupul parlamentar al. Partidului Ţărănesc - creştin democrat şi Partidului Ecologist Român; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; 6) Grupu1 parlamentar al Partidului România Mare; 7) Grupul parlamentar liberal; 8) Grupul parlamentar al Partidului Alianţei Civice; 9) Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, 10) Grupul parlamentar socialist; 11) Grupul parlamentar social-democrat al Partidului Social Democrat Român. Iar după alegerile parlamentare din 1996, în Camera Deputaţilor s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: P. N.Ţ.c.d. şi civic ecologist, P. D.S.R., U S D . - Partidul Democrat, P. N.L., U.D.M.R., P. U.N.R., al minorităţilor naţionale, U S D . - P. S.D.R., P. R.M în Senat, după alegerile din luna mai 1990 s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: 1. Grupul parlamentar al Frontului Salvării Naţionale, 2. Grupul parlamentar al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, (U.D.M.R.); 3. Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal. După alegerile din luna septembrie 1992 s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: 1. Grupul parlamentar al Frontului Democratic al Salvării Naţionale, 2 Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc - creştin democrat, 3 Grupul parlamentar al F.S.N.; 4. Grupul parlamentar de orientare civic-liberală; 5. Grupul parlamentar al Partidului Unităţii Naţionale Române; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; 7. Grupul parlamentar „Partida Naţională". După alegerile din anul 1992 în Senat s-au constituit următoarele grupuri politice parlamentare: 1) F.D.F.S.N.; 2) Partidul Alianţei Civice, Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică şi Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără; 3) Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat; 4) Frontul Salvării Naţionale; 5)P. U.N.R.; 6) U.D.M.R., 7) Partida Naţională (P. R.M. şi P. S.M:) 8) Agrarian (vezi Monitorul Oficial al României, Partea a Ii-a nr. 2, 16 octombrie 1992). In 1996 în Senat s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: P. N.Ţ.c.d., P. D.S.R., naţional liberal, P. D., U.D.M.R., P. R.M, P. U.N.R.

472

3. Opoziţia parlamentară 7 1 2 . Explicarea organizării şi funcţionării camerelor parlamentare implică înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi la viaţa parlamentară. Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme democratice, se identifică majoritatea parlamentară (care susţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea parlamentară. Acest sistem se găseşte în multe ţări (Australia, Brazilia, Italia, Malta). Această schemă parlamentară obligă toate tendinţele parlamentare şi partidele politice să se alinieze pe două „fronturi". în mod firesc majoritatea are un rol deosebit, deseori decisiv în funcţia deliberativă a parlamentului. Un sistem democratic şi elastic permite însă reflectarea în deciziile parlamentare şi a celorlalte tendinţe care nu-s majoritare dar care pot avea o asemenea perspectivă. De aceea opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupă un loc oficial în cadrul instituţiilor politice şi deci şi a parlamentului. Unele sisteme constituţionale merg până acolo încât asigură şefului opoziţiei o veritabilă funcţie. El este considerat omologul primului ministru, poate fi consultat atunci când guvernul pregăteşte programul, are adesea acelaşi drept la cuvânt ca şi primul ministru sau alţi membri ai guvernului, primeşte ca şi primul ministru o indemnizaţie oficială etc. Această schemă majoritate - opoziţie, identificată în organizarea şi activitatea parlamentului, implică în sistemele parlamentare democratice reguli prin care minoritatea parlamentară să fie protejată, iar intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament. Ea apare şi în ce priveşte organele interne de lucru, prin regula în sensul căreia acestea trebuie să exprime, proporţional, configuraţia politică a parlamentului. 4. Birourile şi comitetele 7 1 3 . în funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală, a căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor. Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanent are o serie de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor Unele atribuţii 473

aparţin, de regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui care-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine, supunerea la vot anunţarea rezultatului votului. Unele constituţii stabilesc că preşedintele Senatului asigură interimatul funcţiei de şef de stat (de exemplu Constituţia SUA prin art. 1, 3, pct. 4). Constituţia României stabileşte că interimatul funcţiei de Preşedinte al României se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 97). 7 1 4 . în România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent. Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 61(2) Astfel, potrivit Constituţiei, preşedinţii Birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De asemenea Constituţia permite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului. Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc în detaliu organizarea şi atribuţiile. Aceste regulamente disting între preşedintele Camerei şi restul biroului permanent cât priveşte alegerea şi atribuţiile. Atât preşedintele Camerei cât şi biroul permanent al acesteia se aleg după constituirea legală a Camerei. Preşedintele Camerei este şi preşedintele biroului permanent, din care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. La Senat sunt 2 chestori. în constituirea biroului permanent se are în vedere ca el să reflecte, pe cât posibil configuraţia politică a camerei, aşa cum rezultă aceasta din constituirea grupurilor parlamentare. 7 1 5 . Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare. Există regula în sensul căreia fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere. Este declarat ales preşedinte al Camerei candidatul care obţine, la primul tur de scrutin, votul a cel puţin jumătate plus unu din voturile tuturor membrilor Camerei Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează noi tururi de scrutin, în cadrul cărora va fi declarat preşedinte candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate. Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuri din biroul permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 20 din Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile votului acesteia. 474

7 1 6 . Biroul permanent al Camerei deputaţilor are următoarele atribuţii: a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare; b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare, c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de modificare a acestuia; d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei; f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi rapoartele comisiilor parlamentare; g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru, h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor, asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor; i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei; j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei deputaţilor; supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia; k) conduce şi controlează serviciile Camerei; 1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei Deputaţilor; m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date de Cameră. Enumerarea acestor atribuţii evidenţiază clar rolul şi funcţiile Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. Cât priveşte Senatul, Regulamentul acestuia prevede la art. 24, în principiu aceleaşi atribuţii, cu nuanţări desigur. Vi 7. Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ut . P ând fi exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului permanent., Aceste atribuţii sunt: a) convocarea în sesiuni; 475

tului;

b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari; c) conducerea lucrărilor biroului permanent, d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamen-

e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate; f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe; g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice. Aşa cum am văzut deja preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională. 7 1 8 . Secretarii biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului, ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale; asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin etc. 7 1 9 . Chestorii au ca atribuţii; verificarea modului de gestionare a patrimoniului camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate; prezentarea în cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual; asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc. 7 2 0 . în cazul parlamentelor cu structură bicamerală, uneori cele două camere lucrează în şedinţe comune. în asemenea situaţii se constituie comitetul parlamentului, existând şi un regulament propriu de funcţionare. Asemenea situaţii se pot produce atunci când parlamentul îndeplineşte şi funcţia constituantă sau când unele atribuţii revin parlamentului în întregul său ca de exemplu ascultarea mesajului şefului de stat, ratificarea unor tratate internaţionale. Astfel potrivit Decretului-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi Preşedintelui României, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună se constituia de drept în Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României. Adunarea constituantă şi-a adoptat un Regulament de organizare şi funcţionare şi şi-a format Comitetul Adunării Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două camere. Şedinţele Adunării Constituante erau prezidate prin rotaţie, de către preşedintele Senatului şi preşedintele Adunării Deputaţilor. Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi prin alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Ca476

tnerei Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul articol, 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune. Organizatoric, pentru aceste şedinţe nu se creează structuri noi, ci organismele de lucru ale celor două Camere funcţionează în comun pe baza Regulamentului şedinţelor comune. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul de la fiecare Cameră. Pentru realizarea unei activităţi eficiente şi mai ales a operativităţii în viaţa parlamentară, la unele parlamente este organizat comitetul preşedinţilor care cuprinde preşedintele camerei şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare (ex. Spania, Belgia). Aceste comitete ale preşedinţilor au atribuţii în stabilirea ordinii de zi, evitându-se discuţiile, uneori interminabile, din plenul camerei. 5. Comisiile parlamentare 7 2 1 . Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor, organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de control. Crearea comisiilor parlamentare este determinată de faptul că adunările parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii prealabile. Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, prin comisii, care au devenit organisme esenţiale ale muncii parlamentare. Trebuie precizate foarte clar raporturile dintre comisiile parlamentare şi camerele parlamentului. în acest sens subliniind rolul deosebit al comisiilor, ajutorul ce-1 dau în munca parlamentară, trebuie să arătăm că decizia aparţine numai camerei sau parlamentului care nu pot fi înlocuite de nimeni. 7 2 2 . Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare. Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre studiu, avizare, sau control. Această clasificare a comisiilor parlamentare este cea mai răspândită, cu observaţia că în ţările care se inspiră după sistemul britanic, aceste 477

două categorii nu sunt atât de nete şi distincţia se face mai mult pe competenţă şi nu pe durată. Există apoi comisii parlamentare comune pentru ambele camere şi proprii fiecărei camere, comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere. 7 2 3 . Cât priveşte desemnarea membrilor comisiilor parlamentare sunt practicate trei moduri: a) desemnarea lor de către organul director al parlamentului (Brazilia, Italia, Suedia); b) desemnarea lor de către o comisie anume constituită (Cipru, Irlanda, Norvegia), c) desemnarea lor de către cameră (Franţa, România) în desemnarea membrilor unei comisii parlamentare se au în vedere calificarea, cunoştinţele, competenţa, preferinţele etc. Cât priveşte posibilitatea parlamentarilor de a fi desemnaţi într-o comisie se poate constata că în unele ţări este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, ţări în care parlamentarii pot face parte numai dintr-o comisie, ţări în care pot face parte din cel mult două comisii. De asemenea în unele sisteme există şi membri supleanţi. în sistemul parlamentar românesc potrivit Constituţiei camerele îşi pot constitui comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale.' De asemenea se pot constitui comisii comune pentru Camera Deputaţilor şi Senat. a. Comisiile permanente 724. în activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ, apărare, sănătate etc. în legătură cu specializarea comisiilor se consideră că cea mai bună soluţie este asigurarea unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor departamente ministeriale. Acest sistem este practicat în multe ţări (Canada, SUA, Japonia, Spania, etc.) în alte ţări nu se practică o corespondenţă strictă. Comisiile permanente sunt organisme interne ale parlamentului de studiere şi avizare precum şi de control. Numărul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de specializare diferă de la un sistem constituţional la altul.

478

NUMĂRUL COMISIILOR PERMANENTE Număr de comisii

Camera înaltă

0 1-5

0 4 6 6 6 3 27 52

6-10 11-15 16-20 21-25

Mai mult de 25 TOTAL

Camera populară -) £m

'

23 18 16 14 3 7 83

cf. Les parlements dans le monde, op. cit. 7 2 5 . în mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaţilor aleasă în 1990 şi-a organizat următoarele comisii permanente: 1. Comisia economică 2. Comisia pentru buget şi finanţe 3. Comisia pentru industrie şi servicii 4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii pentru agricultură. 5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. 6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului. 7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi urbanism. 8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în societate. 9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret, sport. 10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă. 11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi. 12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii. 13. Comisia de validare. Trebuie menţionat că Regulamentul votat de Adunarea Deputaţilor aleasă în luna mai 1990 nominaliza comisiile permanente. Cât priveşte Regulamentul Senatului din anul 1990, acesta nu nominaliza comisiile permanente ci prevedea (art. 24) că numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii per479

manente se va hotărî de Senat, la propunerea Biroului permanent - în prima şedinţă ce urmează adoptării regulamentului său. Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea nr. 17 din 3 iulie 1990 privind aprobarea denumirii domeniilor de activitate şi numărul comisiilor permanente ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente: 1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie, comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii. 2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară. 3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură, protecţia mediului înconjurător. 4 Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. 5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate. 6 Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă. 7 Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat. 8 Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi. 9. Comisia de validări şi petiţii. 10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport. 7 2 6 . Camera Deputaţilor rezultată în urma alegerilor din luna septembrie 1992 şi-a format următoarele comisii permanente: 1) Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; 2) Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; 3) Comisia pentru industrii şi servicii; 4) Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice; 5) Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; 6) Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic, 7) Comisia pentru muncă şi protecţie socială; 8) Comisia pentru sănătate şi familie, 9) Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă; 10) Comisia pentru cultură, arte, mass-media; 11) Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; 12) Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţa naţională; 13) Comisia de politică externă; 14) Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru graţieri. Senatul rezultat în urma alegerilor din luna septembrie 1992 şi-a format următoarele comisii permanente; 1) Comisia economică, 2) Comisia pentru privatizare; 3) Comisia pentru buget şi finanţe; 4) Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură; 5) Comisia pentru politică externă; 6) Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; 7) Comisia pentru drepturile omului, 8) Comisia pentru muncă, protecţie socială şi problemele şomajului; 9) Comisia pentru învăţământ şi cercetare 480

ştiinţifică; 10) Comisia pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă; 11) Comisia pentru administraţia publică şi organizarea teritoriului; 12) Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii; 13) Comisia pentru sănătate, ecologie şi sport. Trebuie adăugat că în ce priveşte numărul şi denumirea comisiilor permanente, Regulamentul Camerei Deputaţilor (1994) le stabileşte chiar el (vezi art. 55) iar Regulamentul Senatului (1994) trimite la hotărârea Senatului luată la propunerea biroului permanent (vezi art. 30). 7 2 7 . Regulamentele Camerelor Parlamentului României, stabilesc competenţa comisiilor permanente, plecând de la faptul că acestea sunt organe de lucru ale parlamentarilor înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerelor. Astfel comisiile permanente: avizează proiectele de legi şi propunerile legislative, precum şi amendamentele; efectuează anchete parlamentare; dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent. 7 2 8 . Cât priveşte organizarea comisiilor permanente ea rezultă în detaliu din regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Membrii comisiilor permanente sunt aleşi de către fiecare Cameră, pe principiul reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între reprezentanţii acestora. Candidaturile se propun de grupurile parlamentare, în limita locurilor ce rezultă din proporţionalitatea menţionată mai sus, iar membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilor parlamentare, cu respectarea principiului reprezentării proporţionale a acestora. Trebuie adăugată aici şi regula în sensul căreia un deputat sau un senator trebuie să facă parte din cel puţin o comisie permanentă. După desemnarea lor, comisiile, în prima şedinţă îşi aleg birourile, cu respectarea şi aici a configuraţiei politice a Camerelor. Biroul comisiei este format din preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari în numărul prevăzut de regulamentele parlamentare. Biroul comisiei permanente organizează activitatea comisiei. Unele atribuţii revin preşedintelui biroului şi anume: reprezentarea comisiei; conducerea şedinţelor; propunerea de participare şi a altor persoane la şedinţele acestora; menţinerea legăturilor cu alte comisii, eventual prin participarea la activitatea acestora. Cât priveşte vicepreşedinţii biroului, aceştia îndeplinesc pe rând atribuţiile preşedintelui, în lipsa acestuia. Cât priveşte secretarii biroului ei asigură redactarea actelor comisiei şi efectuează numărătoarea voturilor, ţin evidenţele necesare, etc.

481

b. Comisiile temporare (ad-hoc) 7 2 9 . Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate ( ele se regăsesc aici sub denumiri ca „de anchetă", „speciale" etc.) Atunci când sunt înfiinţate trebuie să li se stabilească atât împuternicirile cât şi modul de lucru. întotdeauna, în lipsa unor dispoziţii exprese în această privinţă, comisiilor temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente. între comisiile temporare şi cele permanente nu există deosebiri, afară doar de perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile temporare există până când şi-au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nu este dată de sarcinile lor ci de durata mandatului camerei parlamentului. c. Comisia întregii camere 7 3 0 . O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o formă sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie britanică. Comisia întregii camere este un organ de lucru care cuprinde pe toţi membrii camerei. Lucrările sale sunt prezidate de către un preşedinte care-1 înlocuieşte pe speaker. Comisia întregii camere lucrează după reguli mai simple şi intervine numai în anumite cazuri precum proiecte cu caracter constituţional sau în probleme fiscale. d. Comisii speciale (select) 731. Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare. Ele examinează foarte rar proiecte de legi. Sunt alese pentru o durată de timp necesară rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. în unele cazuri pot fi alese pe întreaga durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind denumite comisii speciale ale sesiunii. Comisii speciale, select commitee, se întâlnesc în parlamentul britanic precum şi în ţările care imită sistemul parlamentar britanic. Aici desigur au un număr mai mic de membri decât comisia întregii camere.

482

Constituţia României, prin art. 64 (4) prevede posibilitatea înfiinţării de comisii speciale, iar regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului detaliază aceste prevederi. e. Comisiile iară specialitate („standing Committees") în parlamentul britanic. 7 3 2 . Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un domeniu propriu asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A,B,C etc), nu sunt limitate ca număr, dar rar sunt mai multe de zece. Sunt sesizate de către speaker cu proiectul sau propunerea de lege, care, după ce a trecut în a doua lectură, nu este retrimis nici Comisiei întregii camere, nici unei comisii speciale sau unei comisii mixte a celor două camere. f. Comisiile comune (mixte) 7 3 3 . Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg şi unele comisii comune (mixte), pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare. Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales asemenea comisii comune şi anume: Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinei publice; Comisia de politică externă. Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 7 3 4 . Tot o comisie comună a fost şi Comisia de redactare a proiectului de Constituţie a României, înfiinţată de către Parlament, ca Adunare Constituantă, prin Hotărârea nr. 2 din 11 iulie 1990. Această comisie era formată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane. Prin Regulamentul Adunării Constituante s-a stabilit că această comisie îşi va alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi secretari şi îşi va adopta un regulament de funcţionare. în cadrul comisiei hotărârile se luau cu votul majorităţii membrilor, cu precizarea că specialiştii membri ai comiîei nu au avut vot deliberativ. Comisia de redactare a proiectului de Constituţie a funcţionat pe baza unui regulament propriu, care se completa cu regulamentele celor două Camere privind comisiile parlamentare. 483

Prin Hotărârea nr. 26 din 13 mai 1993, Camera Deputaţilor şi Senatul au instituit o comisie specială pentru elaborarea propunerii legislative privind statutul deputatului şi senatorului, formată din 16 deputaţi şi 16 senatori (M.Of nr. 100 din 20 mai 1993). Este un exemplu clasic de comisie specială şi comună. g. Comisiile de anchetă. 7 3 5 . Sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Regulamentului Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi. Potrivit regulamentelor Camerelor, cu unele nuanţări desigur, comisia de anchetă poate cita ca martor orice persoană care poate avea cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza în care formează obiectul activităţii comisiei. Regulamentul Senatului prevedea că nu pot fi chemaţi în faţa comisiei Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului, membrii Curţii Constituţionale şi ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general. La cererea comisiei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Este, de asemenea, prevăzută obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor de a da concursul la solicitările comisiei de anchetă, desigur în condiţiile legii. Regulamentul Senatului interzice punerea de întrebări privind viaţa personală a celui audiat sau a familiei acestuia. în vederea aflării adevărului comisiile au dreptul de a solicita experţi şi expertize. Pentru ca activitatea comisiei să se poată realiza în bune condiţii regulamentele stabilesc că dispoziţiile legale privind citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, precum şi cele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor sau înscrisurilor, ori efectuarea expertizelor, se aplică în mod corespunzător. De asemenea, mărturia mincinoasă se sancţionează. Mai trebuie adăugat că, potrivit Regulamentului Senatului, dacă dezbaterile asupra raportului comisiei relevă existenţa unor abateri grave în activitatea unui membru al Guvernului, Senatul înştiinţează Preşedintele României şi după caz, pe primul-ministru, pentru a se lua măsuri potrivit Constituţiei şi legii privind responsabilitatea ministerială, iar dacă dezvăluie abuzuri şi ilegalităţi în activitatea Guvernului de na-

484

tură să justifice retragerea încrederii acordate acestuia se poate iniţia o moţiune de cenzură. h. Comisiile de mediere 7 3 6 . Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări ulterioare. în asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul din mijloacele prevăzute de către lege este tocmai comisia de mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în art. 76, stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urmează a desemna un număr egal de membri. Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc cum se organizează şi cum funcţionează Comisia de mediere. Comisia de mediere este formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, desemnaţi de birourile permanente, la propunerea grupurilor parlamentare. Comisia se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizată în fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de lucru şi termenul până la care va prezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un senator şi un deputat, în ordinea stabilită de comisie. Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul preşedintelui este hotărâtor. Potrivit Constituţiei comisia de mediere este creată şi intervine atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. Atunci când comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei deputaţilor şi senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii membrilor lor (pentru legile organice) sau cu votul majorităţii membrilor prezenţi (pentru legile ordinare). i. Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare ' «37. Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de obicei în regulamentele parlamentare. In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care e derogă sau completează pe cele privind comisiile permanente. Vom, explica aceste reguli astfel cum rezultă ele din regulamentele Camerelor Par485

Astfel, prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. 7 4 4 . Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot fi convocate la iniţiativa Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. In legătură cu acest aspect trebuie reţinute însă şi dispoziţiile art. 60(3) potrivit cărora Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. 7 4 5 . Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a Parlamentului, ipoteză ce rezultă din art. 92(3) şi 93(2) din Constituţie. Astfel potrivit art. 92(3) Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul declanşării unei agresiuni armate împotriva României, iar potrivit art. 93(2) convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. De asemenea Parlamentul se convoacă obligatoriu în sesiune în situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă, şi prevăzute la art. 114 (4) din Constituţie. 3. Şedinţele 7 4 6 . în cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în vedere că potrivit Constituţiei Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 62(2) situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă. Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine Preşedintelui Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la fiecare Cameră. Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedinţilor Camerelor şi birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de secretari. 490

Şedinţele se ţin la sediul camerei, în zilele şi orele stabilite prin programul de lucru adoptat de către cameră. Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea, în plen, în comisii, şi în grupurile parlamentare, pe parcursul a patru sau cinci zile consecutive din săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la propunerea Biroului permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit programului este rezervată activităţii în circumscripţiile electorale în care deputaţii au fost aleşi. La propunerea Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un alt program. Cât priveşte Senatul acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii, de regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt program. La şedinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor, membrii sau reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii, precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul general al aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent. 7 4 7 . Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi. De aceea deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe. De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor de pe ordinea de zi. Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi senatorii iau cuvântul, dacă-1 cer şi primesc de la preşedintele Camerei, în ordinea înscrierii la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. De aceea, dacă vorbitorul se îndepărtează de la chestiunea pentru Care !.S"? ^ a t c u v ântul, preşedintele îi atrage atenţia, şi dacă nu se conformează, îi poate retrage cuvântul. Este interzis dialogul între vorbitorii aflaţi la tribună şi persoanele aflate în sală.

491

De asemenea, există regula de a se vorbi numai de la tribună. De regulă, o serie de probleme au prioritate în discuţie şi pot fi ridicate oricând şi anume: aplicarea regulamentului; prelungirea, suspendarea sau amânarea şedinţei; amânarea sau închiderea dezbaterii asupra problemelor în discuţie; închiderea şedinţei. 748. Dezbaterile parlamentare se înregistrează pe bandă magnetică, se stenografiază şi se publică în Monitorul Oficial, cu excepţia celor din şedinţele secrete. De asemenea, se întocmesc şi procese-verbale pentru fiecare şedinţă. Sunt de reţinut şi alte reguli privind desfăşurarea şedinţelor parlamentare precum: cel care conduce şedinţa are obligaţia de a veghea la respectarea regulamentului şi menţinerea ordinii în sala de şedinţe; este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribună, cât şi din sala de şedinţe; invitaţii la şedinţe trebuie să păstreze liniştea şi ordinea; reguli pentru presă, radio şi televiziune. 749. Câteva explicaţii sunt pertinente şi în ce priveşte ordinea de zi a şedinţelor parlamentare. Faţă de rolul şi locul parlamentului în sistemul constituţional, apare cu prisosinţă cerinţa ca numai acesta să examineze şi să hotărască asupra problemelor pe care trebuie să le discute. Nici Constituţia şi nici legile nu stabilesc un inventar al problemelor ce ar putea figura pe ordinea de zi a camerelor. Stabilirea ordinii de zi de către cameră este una din prerogativele independenţei parlamentului, singurul care are şi trebuie să aibă dreptul de iniţiativă şi de amendare. Stabilirea problemelor de pe ordinea de zi nu poate fi încredinţată altui organism, guvernului de exemplu, pentru că acesta ar evita problemele care-1 jenează sau nu-i plac. în sistemul francez actual, se practică „ordinea de zi prioritară" care permite guvernului de a plasa în fruntea ordinii de zi chestiunile şi problemele pe care vrea să le discute la început. Desigur în stabilirea ordinei de zi, majoritatea parlamentară are un rol aparte, dar sistemele democratice asigură garanţii şi pentru exprimarea minorităţii parlamentare, prin dreptul de iniţiativă legislativă, care aparţine şi parlamentarilor, prin dreptul de amendare a ordinii de zi etc. Arătam că nu se practică sistemul unui catalog cuprins explicit în lege. Cu toate acestea prin interpretarea Constituţiei şi a regulamentelor camerelor rezultă totuşi unele probleme care, obligatoriu, trebuie să figureze pe ordinea de zi a primei şedinţe a camerei unui parlament. Astfel, ordinea de zi trebuie să cuprindă obligatoriu verificarea legalităţii alegerii (sau de492

semnării) deputaţilor şi senatorilor, în care scop se aleg comisii de validare. De asemenea, pe ordinea de zi a primei şedinţe trebuie să figureze alegerea preşedintelui camerei, a Biroului permanent, desemnarea membrilor în comisiile permanente, eventual chiar adoptarea regulamentului de funcţionare în cazul în care se consideră că cel existent trebuie înlocuit. Proiectul ordinii de zi este întocmit de către Biroul permanent al camerei, iar adoptarea sa revine numai camerei. 4. Sistemul de vot 7 5 0 . Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, de exemplu, art. 34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prin ridicarea de mâni, apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic. 7 5 1 . Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au răspuns. 7 5 2 . Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur când s-a hotărât vot secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor hotărâri. Votul pentru în cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune Ştergerea lui. Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşeză o urnă albă şi o urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o bilă albă şi una neagră. Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra. 753. Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în camerele parlamentului. 493

Astfel proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie adoptată de către Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărui Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, cele două camere, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 147) Tot cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, camerele Parlamentului, în şedinţă comună hotărăsc punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 84 alin. 3).Legile organice şi regulamentele camerelor se adoptă cu votul majorităţii fiecărei camere (art. 74 alin. 1). Votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor se cere şi pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art. 95 alin. 1), pentru învestitura Guvernului (art. 102 alin. 3), pentru adoptarea moţiunii de cenzură(art. 112 alin. 1). Cât priveşte legile ordinare şi hotărârile ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră (art. 74 alin. 2). 7 5 4 . Sistemul de vot în parlament a cunoscut o anumită evoluţie, el exprimând desigur autonomia parlamentului. Mai întâi guvernanţii au preferat votul secret, pentru că acesta permite parlamentarilor să susţină guvernul fără ca electoratul să observe. Această viziune se justifică prin teoria mandatului reprezentativ şi suveranitatea parlamentară. Pe parcurs s-a impus şi votul deschis, sub presiunea cetăţenilor, votul secret subzistând în cazul alegerilor în funcţii. Concomitent cu dezvoltarea partidelor politice, tendinţa este de a se prefera votul deschis, care permite un control clar asupra opţiunilor, iar guvernului un control deschis asupra majorităţii parlamentare care trebuie să-1 susţină. Tabel orientativ VOT PUBLIC (DESCHIS) SAU VOT SECRET

Ţări

Public (în afară dacă se decide altfel) Public Public, afară de numiri şi alegeri De obicei secret Potrivit deciziei Prezidiului (biroului) Total Cf. Les parlements dans le monde, op. cit.p. 535 494

20 23 28 1 1 83

£6. Deputaţii şi senatorii 1. Generalităţi 7 5 5 . Membrii parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului. De regulă, în structura bicamerală, o cameră este denumită adunarea sau camera deputaţilor, camera reprezentanţilor şi cealaltă senat. De asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 59(2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Pentru explicare anexăm procesul verbal încheiat după alegerile parlamentare din 1996. 7 5 6 . Cât priveşte senatorii ei pot fi aleşi, de drept, şi numiţi. Senatorii de drept se găsesc în acele ţări în care constituţiile stabilesc că anumite persoane (de regulă foştii prim-miniştri, şefii cultelor religioase, preşedinţii academiilor de profil strict ştiinţific etc.) fac parte de drept din senat, în temeiul calităţii lor. Senatorii de drept au fost prevăzuţi în constituţiile române din 1866, 1923 şi 1938. Constituţia Italiei prin art. 59 stabileşte că este senator de drept şi pe viaţă, afară de cazul dacă renunţă, orice fost preşedinte al Republicii. Senatorii numiţi au fost consacraţi prin Constituţia română din anul 1938, ei fiind numiţi de rege. Constituţia Italiei, în art. 59, stabileşte că Preşedintele Republicii poate numi senatori pe viaţă 5 cetăţeni cu merite sau realizări excepţionale în domeniile social, ştiinţific, artistic sau literar. De asemenea, Constituţia Egiptului, în art. 87, prevede că preşedinJe Republicii poate numi maximum 10 membri în Adunarea Poporului nament). Alegerea parlamentarilor este însă regula şi ea se justifică prin •>a că parlamentul a apărut nu numai pentru a fi o contrapondere faţă de îcutiv ci mai ales pentru a reprezenta cetăţenii. Parlamentul este, aşa cum 495

am mai văzut, un organism esenţial al echilibrului puterilor şi al reprezentării. Alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independenţă faţă de executiv, ei nu depind de executiv şi nici de investitura sa ci de electorat. De asemenea, alegerea parlamentarilor le conferă un prestigiu aparte într-un sistem politic bazat pe suveranitatea naţiunii, a poporului. Prin alegere parlamentarii sunt mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, au o importanţă mai mare decât aceştia. De aceea se consideră că într-un parlament bicameral, dacă una din camere este aleasă prin vot direct iar cealaltă prin vot indirect prima are mai mult prestigiu şi influenţă. Aceasta explică şi de ce, în asemenea situaţii, prima cameră are atribuţii mai importante în guvernare (adoptă bugetul, confirmă guvernul şi programul său etc). 7 5 7 . Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului. în unele sisteme constituţionale se prevede regula reînnoirii membrilor unei camere parlamentare, dar durata mandatului se păstrează aceeaşi, doar că mandatul fiecăruia începe la date diferite. Astfel, potrivit Constituţiei SUA, Senatul se reînnoieşte la fiecare 2 ani cu câte o treime. De regulă deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la data alegerii, confirmată prin certificatele doveditoare a alegerii, sub rezerva validării alegerii, conform prevederilor constituţionale. Constituţia României, prin art. 67(1) stabileşte că parlamentarii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte sub condiţia validării. Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

496

- Proces-verbal din 3 noiembrie 1996 Anexa 3 - CD Data: 10.11.1996 ROMÂNIA BIROUL ELECTORAL CENTRAL CAMERA DEPUTAŢILOR LISTA CANDIDAŢILOR Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cărora li s-a repartizat un mandat de deputat Organizaţiile cetăţenilor aparţinând Voturi Prenumele şi Nr. unei minorităţi naţionale legal CE exprimate numele crt. constituite 1. Federaţia comunităţilor evreieşti 5058 41 Dorel Dorian din România T Uniunea democratică turcă din 14 3423 Fedbi Osman România 3. Comunitatea „Brastvo" a bulgarilor 2416 16 Florea Simion din România 24 2602 Gherasim Gâzi 4. Uniunea elenă din România lohan-Peter 5. Uniunea polonezilor din România 34 1302 „Dom Polski" Babias 6. Uniunea democratică a slovacilor şi 2091 5 losif Panes cehilor din România 7. Partida romilor Mădălin Voicu 41 4932 8. Comunitatea italiană din România Marilena Tomov 18 1842 9. Uniunea democrată a tătarilor 14 5436 Nusfet Saganai turco-musulmani din România 10. Uniunea culturală a albanezilor din 1729 Oana Manolescu 17 România Sevastian 11. Comunitatea ruşilor lipoveni din 4744 37 Fenoghen România Slavomir 12. Uniunea democrată a sârbilor şi 36 3603 Gvozdenovici caraşovenilor din România Varujan 13. 41 2132 Uniunea armenilor din România Pambuccian Vichentie 14. 3005 Uniunea ucrainienilor din România 34 Nicolaiciuc Wemer Horst 15. Forumul democrat al germanilor 36 4620 Bruck din România

497

2. Drepturi şi obligaţii 759. în realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri stabilite atât prin Constituţie cât şi prin regulamentele camerelor Ele creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie de conţinutul lor. de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ în care sunt prevăzute etc. Astfel, în raport de conţinutul lor drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi grupate în drepturi şi obligaţii care privesc organizarea internă a adunărilor şi cele care le revin în cadrul raportului de reprezentare şi a responsabilităţilor faţă de alegători în funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi clasificate în drepturi şi îndatoriri pe care deputaţii le exercită în timpul şedinţelor şi cele pe care le exercită între şedinţe. Cât priveşte actul normativ în care sunt cuprinse, am putea distinge între drepturile şi îndatoririle prevăzute în Constituţie şi cele prevăzute în legi. Vom proceda însă la expunerea acestora, în ordinea importanţei lor, pentru că unele drepturi şi îndatoriri sunt greu de clasificat, în exclusivitate, într-o anumită grupă 760. Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele: a)de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a parlamentului, în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri legislative, b)de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de către parlament. Dacă în timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum aceste acte sunt aduse la îndeplinire. Aceasta se poate realiza printr-o varietate de forme şi mijloace cum ar fi participarea lor la şedinţele unor autorităţi publice, sesizări şi propuneri; c)de a pune întrebări şi adresa interpelări, d)de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor; e)de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost aleşi în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor; 498

f)de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz De asemenea, li se rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate de legate de exercitarea mandatului; g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile Regulamentului camerei 3. Incompatibilităţi şi imunităţi. 761. Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au multe explicaţii precum: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii, parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în vederea influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. 7 6 2 . Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două categorii de imunităţi parlamentare, primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii (iresponsabilite), care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot). Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari. 7 6 3 . în acest sens vom explica regulile cuprinse în Constituţia României. Ele asigură imunitatea parlamentară, în sensul protecţiei deputaţilor Şi senatorilor împotriva urmăririlor judiciare abuzive şi garantării libertăţii de gândire şi acţiune a acestora. ' H- -^ C a c e e a ' m c * un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere dică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 70) , ?e as emenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat, îziţionat sau trimis în judecată penală ori contravenţională, fără încu499

viinţarea Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează preşedintelui Camerei de către ministrul justiţiei. Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor sau senatorilor în şedinţă publică, după care o trimite de îndată, Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret, a cel o puţin jumătate plus unu din membrii săi. Comisia poate solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le pune la dispoziţie. In caz de refuz, comisia se adresează Camerei. Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1 supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi. Potrivit art. 69(2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei Dar în această situaţie ministrul justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei, în cazul în care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

764.

Tabel orientativ DURATA INVIOLABILITĂŢII PARLAMENTARE Durata Număr de ţări Pe durata mandatului 46 Pe timpul sesiunii 19 Pe timpul sesiunii şi o perioadă suplimentară 5 în incinta parlamentului 2 în incinta şi în timpul traseului 7 Total 79

500

IMUNITATEA CONTRA URMĂRILOR Imunitate Număr de ţări Contra oricărei proceduri judiciare 26 în afara cazului de flagrant delict 42 Numai împotriva urmăririi civile 10 Fără imunitate 4 Total 82 cf. Les parlements dans le monde, op. cit. 7 6 5 . Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestînjenite de către deputaţi şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a răspunderii deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor ci ca o protecţie împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni. Camera parlamentară printr-o obiectivă şi matură dezbatere şi chibzuinţă are dreptul să aprecieze dacă faptele imputate deputatului sau senatorului se întinde pe întreaga durată a mandatului. în alte sisteme constituţionale sunt desigur şi reguli specifice. Astfel în unele ţări imunitatea parlamentară priveşte numai cauzele penale, în altele (de inspiraţie britanică) priveşte numai cauzele civile. în unele state precum Malaezia, Mauritius, Ţările de Jos, Zimbawe, nu există imunitate parlamentară, nici penală, nici civilă. în Elveţia se face distincţie între iresponsabilitatea absolută, şi cea relativă. Iresponsabilitatea absolută are ca scop asigurarea libertăţii intelectuale şi morale a deputaţilor. Ea este absolută cât priveşte opiniile exprimate în sesiune şi în comisii. Deputatul este în afara oricărei sancţiuni penale sau civile. Iresponsabilitatea relativă intervine în cazul infracţiunilor comise de un deputat în legătură cu activitatea sau situaţia sa oficială. Privilegiul priveşte doar responsabilitatea penală. Sunt vizate comportamentele abuzive (abuz de autoritate), de gestiune neloială, de corupţie pasivă. Deputatul poate fi urmărit numai cu aprobarea celor două Camere. Acestea pot decide să-1 trimită în faţa Tribunalului federal, caz în care Adunarea desemnează un procuror general extraordinar. 4. Răspundere şi sancţiuni ...

o o

* Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de pi -De asemenea, ei au obligaţia de a respecta normele regulamentare. mc âlcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot 501

aplica sunt: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului, d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile, f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele Camerei sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea abaterii.

£.7. Actele Parlamentului Consideraţii generale. Clasificare 767. Dacă Parlamentul, în chiar raţiunea sa de a fi, adoptă legi, în practica acestuia s-au impus şi alte acte, sub denumiri specifice, precum regulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri. Trebuie precizat că unele acte sunt adoptate numai de o cameră parlamentară. Pentru simplificare folosim termenul parlament, din context rezultând autoritatea emitentă, între actele parlamentului există deosebiri nu numai de denumiri ci şi de conţinut, de forţă juridică şi desigur privind procedurile de adoptare. De regulă în constituţii sunt prevăzute aceste denumiri, dar unele rezultă din practica parlamentului. Unele discuţii ştiinţifice s-au purtat şi pot să se poarte atunci când prin constituţii se nominalizează numai legile şi hotărârile, lucru de altfel frecvent. 7 6 8 . în acest sens trebuie să subliniem că enumerarea în Constituţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârile întotdeauna, un caracter individual. S-a exprimat în literatura juridică şi opinia că prin modul cum Constituţia stabileşte actele prin care organele statului îşi îndeplinesc atribuţiile ar preciza în acelaşi timp şi caracterul normativ sau nenormativ al acestora. O asemenea opinie nu este în primul rând confirmată în practica normativă a organelor statului. Astfel, organele de stat, inclusiv parlamentul, au emis şi hotărâri cu caracter normativ. O asemenea opinie nu-şi găseşte fundamentarea în Constituţie deoarece aceasta stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterul acestor acte, lăsând sub acest aspect, deplină libertate de decizie organelor de stat

502

769. înainte de a proceda la analiza detaliată a actelor juridice ale arlamentului se impune explicarea unor chestiuni prealabile In practica arlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă care cuprind numai firmaţii de principiu sau luări de atitudine, lipsite de efecte juridice Asemenea acte nu se încadrează în categoria actelor juridice. De aceea ele au fost grupate şi analizate ca o categorie de acte aparte, denumite acte cu caracter exclusiv politic. Pe bună dreptate se susţine în doctrină că actele exclusiv politice, deşi cuprind şi o manifestare de voinţă în scopul de a produce anumite efecte sociale, ele cuprind numai afirmaţii de principiu ^au luări de atitudine lipsite de un efect juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organe situate pe cele mai înalte trepte ale aparatului de stat, se bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi politică. Sunt acte cu caracter exclusiv politic declaraţia, mesajul şi apelul. Prin asemenea acte parlamentul stabileşte anumite principii în politica externă, ia atitudine în anumite probleme internaţionale, aduce la cunoştinţă altor parlamente poziţia în diverse probleme internaţionale etc. Gruparea declaraţiei, mesajului şi apelului în categoria actelor exclusiv politice prezintă avantaje de ordin ştiinţific. Sunt evidenţiate aspecte specifice ale activităţii parlamentare în domeniul politicii externe şi se realizează o diferenţiere a acestor manifestări de voinţă de actele juridice. Actele juridice sunt şi ele exprimări politice dar mesajul, declaraţia şi apelul au, cu precădere şi în totalitate, numai un caracter politic. 7 7 0 . O a doua problemă prealabilă priveşte precizarea naturii juridice a regulamentului camerei parlamentare sau a parlamentului în întregul său. Pentru analizarea acestei probleme urmează să observăm că parlamentul sau desigur fiecare cameră, adoptă regulamentul său de funcţionare, in virtutea autonomiei sale regulamentare. încadrarea regulamentului în una din categoriile de acte juridice ale parlamentului a format şi formează încă obiectul unei interesante dispute ştiinţifice. Opiniile, în mare parte diferite, au fost formulate succesiv. Practica a onfirmat unele puncte de vedere şi le-a înlăturat pe altele. Mai mult, legisaţia a evoluat atât sub aspectul cerinţelor de conţinut cât şi de formă. ceasta face ca unele opinii care puteau fi susţinute şi prin argumente praclce sau d f lege, astăzi să nu mai aibă asemenea suport. Analiza detaliată a 11 u r o r opiniilor exprimate excede însă cerinţelor unei prelegeri universitare. •j > Constituţia României dă regulamentelor Camereloi o poziţie dis»n cadrul actelor Parlamentului, îndeosebi prin art. 61(1) care le no503

minalizează şi prin art. 144 - 145 privind controlul constituţionalităţii lor. De aceea ele vor trebui examinate aparte. 7 7 1 . Clasificarea actelor Parlamentului. O altă problemă priveşte clasificarea generală a actelor parlamentului. Pentru aceasta vom observa că prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ) în prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi unele hotărâri. în cea de-a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi moţiunile.

§.8. Legea, ca act juridic al parlamentului 1. Conceptul de lege ca act juridic al parlamentului. 7 7 2 . Două realităţi fac actuală, mereu actuală, discutarea conceptului de lege. Mai întâi faptul că, în mod obişnuit, curent, termenul lege este folosit în două accepţiuni, o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă orice act normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desemnează actul juridic al parlamentului (autoritate legiuitoare). Ambele accepţiuni sunt corecte, curent utilizate. Distincţia ştiinţifică se impune însă atunci când urmărim să stabilim ierarhia izvoarelor de drept, să facem cuvenitele delimitări între actele autorităţilor publice şi deci şi între cele ale parlamentului, sau când vrem să explicăm supremaţia juridică a legii. Aceasta deoarece supremaţia legii priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului. Deşi distincţia între cele două accepţiuni ale noţiunii de lege se face corect, continuă încă să se manifeste multe nuanţări când se defineşte legea ca act juridic al parlamentului, nuanţări care, uneori, nu permit identificarea legii nu numai în sistemul de drept ei nici în cadrul actelor parlamentului. Or o asemenea distincţie (şi identificare) apare utilă din moment ce parlamentul adoptă atât legi cât şi alte acte. De regulă în definirea legii, se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şi procedura sa de adoptare (criteriul formal). Dacă în ce priveşte criteriul formal 504

definiţiile formulate reuşesc în unanimitate (sau aproape) o soluţie riguros exactă ştiinţificeşte, nu acelaşi lucru reuşesc cât priveşte criteriul material

7 7 3 . De aceea un examen critic, succint desigur, al definiţiilor formulate se impune. Astfel, Andre Hauriou, definea legea ca fiind o regulă generală, scrisă, stabilită de către puterile publice după deliberare şi comportând accepţiunea directă sau indirectă a guvernanţilor, iar Benoit Jeanneau ca fiind „regulile stabilite de către Parlament, în materiile legislative", altfel spus în materiile enumerate de art. 34 al Constituţiei (franceze desigur). în literatura juridică românească legea este definită de către Tudor Drăganu, ca fiind actul care „exprimând voinţa întregului popor, este votat de organul suprem al puterii de stat, în conformitate cu regulile procedurale stabilite de Constituţie, şi cuprinde norme generale de conduită, obligatorii şi susceptibile de a fi aplicate, atunci când metoda convingerii nu dă rezultate, prin forţa de constrângere a statului; Ion Deleanu ca fiind actul ce „cuprinde reguli generale şi obligatorii, sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere, şi este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei" pentru a adăuga că din punct de vedere formal „pentru ca un act juridic să aibă valoare de lege, el trebuie să fie adoptat de către parlament cu respectarea unor norme de tehnică legislativă, în sensul restrâns al acestei noţiuni"; Gheorghe Boboş, ca fiind „numai acel act normativ care este elaborat de către organul suprem al puterii de stat după o procedură specială". Privitor la acest grup de definiţii, pe care le-am reprodus aici, se impun mai multe constatări. în mod corect legea, în accepţiunea sa restrânsă, este considerată a fi o regulă generală, un act, având formă scrisă, adoptată de către parlament şi după o procedură anumită prestabilită (procedură specială, norme de tehnică legislativă etc). Este de asemenea utilă adăugirea ce apare în unele definiţii în sensul i acest act comportă accepţiunea directă sau indirectă a guvernanţilor, în năsura în care acest lucru s-ar referi la adoptarea legilor prin referendum. J->ar acest mod de definire este numai parţial complet, în sensul că surprinde doar aspectul formal al legii.

505

Cât priveşte cel de al doilea aspect, aspectul material, (conţinutul reglementărilor) definiţiile menţionate nu reuşesc să-1 surprindă. Mai exact spus, trăsăturile privind aspectul material al conceptului de lege nu sunt suficiente pentru identificarea legii ca act al parlamentului. Dacă este adevărat că legea conţine norme generale de conduită, obligatorii (reguli generale şi obligatorii) susceptibile de a fi aplicate, în caz de nevoie prin forţa de constrângere a statului este însă fără îndoială că o asemenea trăsătură priveşte toate actele normative, fără excepţie. De asemenea precizarea că legea intervine în materiile legislative stabilite de către Constituţie nu este nici ea satisfăcătoare deşi poate fi avută în vedere mai ales pentru sistemele constituţionale unde domeniul rezervat legii este precis determinat chiar prin dispoziţiile constituţionale. 7 7 4 . Există însă şi alte definiţii ale legii care trebuie luate în consideraţie Astfel Georges Burdeau, plecând de la constatarea că în definirea legii există multe controverse, arată că dacă se ia în consideraţie conţinutul se poate spune că sunt legi toate reglementările generale şi permanente. Dimpotrivă, dacă se consideră forma în care este edictată, se poate spune că legea este actul juridic votat de cele două camere. într-o asemenea concepţie - adaugă Georges Burdeau, nu ar exista materii care să fie rezervate domeniului legii, legislatorul imprimând reglementărilor caracterul de lege. Ylircea Lepădătescu, defineşte legea ca fiind actul juridic adoptat de parlament prin care reglementează raporturile sociale cele mai generale şi mai importante loan Ceterchi şi Momcilo Luburici definesc legea ca „actul normativ cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care emană de la organul suprem al puterii de stat şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale „

7 7 5 . Valorificând definiţiile invocate până aici putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante. Un asemenea mod de definire a legii, prezintă, credem noi, reale avantaje de ordin ştiinţific El surprinde atât aspectul formal cât şi cel material Desprindem din această definiţie faptul că legea este actul juridic al parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. De aici rezultă că 506

legea este în exclusivitate actul parlamentului, definiţia punând în valoare dispoziţiile din multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor. Această prevedere constituţională şi realitate statală sunt rezultatul faptului că parlamentul este, de regulă, singurul organ de stat ales de către toţi cetăţenii ţării, direct, prin vot universal, egal şi secret Definiţia evocă faptul că nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci numai parlamentul îmbracă în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel caracterul de voinţă de stat. Legea însă se află într-un raport de conformitate cu Constituţia, ea trebuind să fie perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei. Această precizare pune în lumină poziţia legii în raport cu Constituţia, delimitând-o, şi implicit evocă ideea că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie conforme legii. Transformarea voinţei poporului în lege (deci în voinţă de stat) nu se poate realiza oricum ci numai pe calea unei proceduri anumite, procedură la rândul ei prestabilită chiar prin Constituţie şi lege. Această procedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct, asupra modului cum parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi funcţia legislativă. în anumite situaţii, aşa cum vom explica de altfel, poporul are dreptul de a valida, prin referendum, deci cel mai direct posibil, exercitarea acestei funcţii. 7 7 6 . Definiţia legii ca act juridic al parlamentului trebuie să realizeze nu numai identificarea formală ci şi a conţinutului, ceea ce conduce la identificarea domeniului rezervat legii. Iată de ce spunem că legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale Această parte a definiţiei, evocă faptul că prin lege, sunt reglementate numai anumite relaţii sociale şi anume acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valorice determinate de factori economici, sociali, politici, juridici, le consideră a fi cele mai importante şi cele mai generale. Aceasta exprimă realitatea că nu toate relaţiile sociale prezintă aceeaşi importanţă pentru legiuitor ci numai unele, iar celelalte relaţii sociale, care deci nu prezintă această importanţă deosebită, urmează a se desfăşura în spiritul reglementărilor date prin ege. Ele vor fi deci reglementate prin acte de mai mică importanţă ca legea evocată aici şi ideea că practic legea nu poate reglementa totalitatea Naţiilor sociale, deşi ideal ar fi ca toate reglementările juridice să fie opera inamentului, lucru ce nu mai poate fi considerat şi o imposibilitate în perctiva dezvoltării tehnicilor de lucru Imposibilitatea practică (actuală) ca vohT ^ r e 8 l e m e n t e z e totalitatea relaţiilor sociale este determinată atât de imens (aproape de nemăsurat) al relaţiilor sociale cât şi de realita507

tea că parlamentul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. S-a impus deci o selecţie valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp categoria de domeniu rezervat legii. 7 7 7 . Stabilirea sferei relaţiilor sociale ce formează domeniul rezervat reglementării prin lege prezintă un real interes teoretic, şi practic, mărturii în acest sens fiind atât preocupările ştiinţifice cât şi reglementările constituţionale. Examinând această problemă în realitatea sa constituţională, vom putea observa că unele constituţii, deşi conţin anumite elemente de identificare, nu stabilesc expres, în integralitatea lor, relaţiile a căror reglementare se face în exclusivitate prin lege. Alte constituţii enumera însă aceste relaţii, un asemenea procedeu având desigur avantaje. Unele constituţii încearcă o delimitare a categoriilor de relaţii sociale ce revin, în exclusivitate, reglementării prin legea ca act al parlamentului. Aceasta este considerată o inovaţie, având în vedere că în mod tradiţional domeniul legii este nelimitat şi că parlamentul este considerat suveran şi deci poate legifera în orice domeniu. Această inovaţie a fost introdusă de Constituţia franceză din anul 1958 care a circumscris domeniul legii la un anumit număr de materii limitativ enumerate. Astfel art. 34 din Constituţia franceză distinge două sectoare în interiorul domeniului legislativ: a) materii pe care parlamentul le poate reglementa până la detaliu şi anume - drepturile civice şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice; cetăţenia, statutul şi capacitatea persoanelor; determinarea crimelor şi delictelor; veniturile, taxele şi modalităţile de percepere a impozitelor; regimul electoral; naţionalizarea întreprinderilor, b) materii împărţite, adică sectoare în care parlamentul este autorizat să stabilească principiile fundamentale şi să lase, în consecinţă guvernului sarcina de a elabora modalităţile de aplicare, precum: organizarea apărării naţionale, învăţământul, regimul proprietăţii, dreptul la muncă, dreptul sindical şi al securităţii sociale. Se consideră astfel că în sistemul constituţional francez legea dispune de un domeniu rezervat, limitat şi supravegheat. Această limitare se realizează prin enumerarea din art. 34 al Constituţiei franceze. 7 7 8 . Constituţia României prin art. 72(3) stabileşte domeniile rezervate reglementării prin legi constituţionale, acestea fiind cele ce privesc revizuirea constituţiei. Domeniile rezervate legii organice sunt: a) sistemul electoral, b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice; c) organizarea şi desfăşurarea referendumului, d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; e) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; 0 508

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, g) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi: i)statutul funcţionarilor publici; j) contenciosul administrativ; k) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; 1) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; m) organizarea generală a învăţământului; n) regimul general al cultelor; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) modul de stabilire a zonei economice exclusive; r) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Cât priveşte legile ordinare Constituţia nu nominalizează anumite domenii lăsând Parlamentului aprecierea. 2. Clasificarea legilor 779. Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite, ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături. Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art. 72(1) se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare. 7 8 0 . Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. / o l . Legile organice, sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile rezervate prin art. 72(3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. . Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică mportanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezent» din fiecare Cameră. Este interesant de menţionat că pentru sistemul nostru de drept în lele decenii, până la Constituţia actuală, menţionarea legilor organice Pur teoretică, fără însemnătate practică deoarece legile organice cunoş-

"Ştefan cei Mari

LvAVA

teau aceeaşi procedură de elaborare ca toate legile, iar din punctul de vedere al dreptului constituţional tocmai această procedură devine criteriu de clasificare Categoria legilor organice era păstrată în limbajul nostru juridic prin tradiţie, ea nu exprima o grupă distinctă de legi. Observaţia este interesantă deoarece şi în alte sisteme constituţionale se fac clasificări ale legilor dar aceste clasificări se fundamentează pe dispoziţiile exprese ale constituţiilor. 7 8 3 . Astfel, în dreptul francez prin expresia lege organică erau desemnate normele privind organizarea puterilor publice, şi care adesea erau măsuri de aplicare a Constituţiei. Ele însă erau adoptate potrivit aceleaşi proceduri ca a legilor ordinare. Constituţia franceză din anul 1958 a prevăzut însă că anumite materii vor face obligatoriu obiectul legilor organice şi că procedura de elaborare a legii organice va fi diferită de cea a legii ordinare. Procedura diferită de elaborare face ca în dreptul francez să se distingă trei mari categorii de legi şi anume: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, legile ordinare putând la rândul lor să fie clasificate în mai multe categorii. Cât priveşte legile organice ele diferă în dreptul francez de legile ordinare atât prin domeniile în care intervin cât şi prin procedura de elaborare. 7 8 4 . Potrivit Constituţiei Spaniei legile organice sunt cele care se referă la dezvoltarea drepturilor fundamentale şi libertăţilor publice, cele care aprobă statutele de autonomie şi regimul electoral general, la fel ca şi alte legi prevăzute în Constituţie. Adoptarea legilor organice, modificarea sau abrogarea lor se face cu majoritatea absolută a Congresului, prin vot final asupra ansamblului proiectului. Iar potrivit Constituţiei Suediei, art. 3, Constituţia, Regulamentul Rikstag-ului, Legea succesiunii la tron şi Legea presei, vor constitui legile organice ale Regatului. 785. Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, însemnă includerea în chiar procedura de elaborare a legii, a consultării directe, prin vot, a'poporului. In lumina acestor realităţi constituţionale se impune completarea clasificării legilor, sau mai exact o îmbunătăţire a celei existente. Putem observa astfel că există patru mari categorii de legi, şi anume: a) legi constituţionale; b) legi referendum (adoptate prin referendum); c) legi organice; d) legi obişnuite, ordinare. Distincţia între aceste categorii de legi se poate face atât pe criteriul conţinutului reglementărilor cât şi pe criteriul procedurii de elaborare.

510

3. Supremaţia legii. a) Conceptul de supremaţie a legii 7 8 6 . Desigur se impune să precizăm ce este supremaţia legii în Iteratura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de bicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Plecând de la această constatare şi facându-se anumite precizări, se defineşte supremaţia legii ca „acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu) în general supremaţia legii este la fel definită, deşi unii o denumesc „forţa juridică supremă a legii", alţii „supremaţia juridică" iar alţii pur şi simplu „supremaţia legii". Valorificând şi cele exprimate până în prezent în literatura juridică, putem conchide că supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate a legii (trăsătură a legii) în virtutea căreia legea, elaborată în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, este superioară juridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional Astfel văzute lucrurile apare corectă constatarea în sensul căreia consacrarea şi realizarea supremaţiei legii în ansamblul sistemului de acte normative reprezintă o condiţie a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului, precum şi singura modalitate de armonizare a cerinţelor democraţiei cu cerinţele de rapiditate, tehnicitate, specializare şi supleţe a activităţii normative. b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii fol. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin raportarea la categoriile juridico-statale. Sintetizând punctele de vedere exprimate în literatura juridică, putem 'bserva că supremaţia legii s-a fundamentat ştiinţific în mod diferit. De aceea unele consideraţii se impun. a) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele pute11 Se at P° e observa că adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea &nx In m [ o d discutabil unii denumesc aceste caractere generale principii ^ organizării şi funcţionării organelor statului. Fără a intra în detalii, tresă re P cizăm că deplinătatea (cu unele rezerve) şi suveranitatea sunt ca511

ractere generale ale puteru şi deşi se regăsesc (în sensul că le determină) în principiile fundamentale de organizare statală ele nu se confundă cu acestea. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii pe caracterele generale ale puterii este corectă dar nu şi completă. b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor lor juridice. Astfel stând lucrurile, din moment ce parlamentul ocupă poziţia cea mai înaltă în sistemul statal înseamnă că şi legea ocupă poziţia cea mai de sus în sistemul normativ (sistemul de drept al unei ţări). Desigur şi un asemenea mod de fundamentare a supremaţiei legii este exact dar incomplet. c) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii, prin supremaţia Constituţiei. O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în general şi motivată, plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un lucru îndeobşte admis şi cunoscut. Este foarte adevărat că şi Constituţia este o lege, dar cu toate acestea dintotdeauna între Constituţie şi lege s-au făcut deosebiri (de conţinut, de formă şi de putere juridică), de unde rezultă şi necesitatea discutării nuanţate a supremaţiei. 7 o o . Procedând identic ca la fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, trebuie să găsim cauzele care determină şi explică supremaţia legii. Mai exact trebuie să identificăm cauzele care determină conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul normativ. Astfel văzute lucrurile, identificând şi aici relaţiile dintre lege şi putere, dintre stat, drept şi economic, în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii trebuie să ajungem mai departe de caracterele generale ale puterii, la chiar puterea şi în ultimă instanţă, la sursele acestei puteri şi anume la condiţiile economice şi sociale. Este îndeobşte admis că legea este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia şi potrivit unei proceduri prestabilite şi care exprimând voinţa şi interesele poporului reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante. Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat) Aşa cum am precizat şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici, că în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi aceşti factori. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii se 512

regăseşte în totalitatea acestor factori economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu legea în indivizibilitatea lor. c. Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei 7 8 9 . Studierea supremaţiei legii este în general făcută avându-se în vedere că în conceptul de lege este de fapt inclusă şi Constituţia, precum şi legile de modificare a Constituţiei. în definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din procedura de elaborare. Pentru raţiunile pe larg expuse în capitolul privitor la Constituţie, supremaţia Constituţiei exprimă poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări. Aşa văzute lucrurile, supremaţia legii nu priveşte raportul acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie) ci poziţia faţă de restul dreptului. Desigur s-ar putea pune întrebarea dacă este corect să vorbim de supremaţia legii din moment ce această supremaţie aparţine Constituţiei. Vom observa că este nu numai corect dar şi de mare utilitate teoretică şi practică, în vasta activitate de creare şi aplicare a dreptului. a) Nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între Constituţie şi lege. Cea mai convingătoare dovadă o găsim în clasificarea (tradiţională) a constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple. Această clasificare, prin categoria constituţiilor flexibile (suple) exprimă realitatea că în unele sisteme constituţionale, supremaţia constituţiei este încorporată în supremaţia legii. b) Constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde la cel mai înalt nivel şi într-o desăvârşită sinteză, principiile întregii vieţi economice, politice, sociale, culturale şi juridice. Legea ordinară având ca punct de plecare principiile constituţionale dă reglementări unor relaţii sociale din anumite compartimente ale vieţii, aceste reglementări fiind de aplicaţie nemijlocită la cazurile concrete. c) Vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza legii, în aplicarea şi executarea acesteia. Această reţea de norme juridice se raportează direct, mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea, şi considerându-se (o prezumţie juris et de iure) că legea este totdeauna constituţională (conformă cu Constituţia).

513

confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului. Este adevărat că unele constituţii folosesc la iniţiativa legislativă exprimarea de proiect de lege de regulă pentru actul ce provine de la guvern şi pe cea de propunere legislativă pentru actul ce provine de la deputaţi, senatori, sau chiar cetăţeni, dar contextul reglementării este edificator pentru stabilirea iniţiativei legislative. Asemenea prevederi cuprinde şi'Constituţia României în art. 73. Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii. Sfera subiectelor iniţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem constituţional ca democratic sau nedemocratic. Vom observa că în general, au iniţiativă legislativă: camerele parlamentelor (diferite fracţiuni din parlamente, comisiile parlamentare, deputaţii, senatorii), organele de stat cu activitate permanentă (inclusiv şefii de state), guvernul, organul suprem judecătoresc, organizaţiile politice sau cetăţeneşti, cetăţenii., în acordarea dreptului de iniţiativă legislativă trebuie asigurate atât cerinţele de tehnicitate cât şi cele democratice. Un tur de orizont în sistemele constituţionale este edificator. Drept de iniţiativă recunoscut Parlamentari Comisii parlamentare Preşedinţia parlamentului Guvern Şefi de state regiuni, state federate etc. corpuri electorale organe judiciare organisme politice organizaţii sociale şi economice colectivităţi locale, stabilimente publice etc. cf. Les parlements dans le monde, voi. II, p. 984

516

Număr de ţări 82 15 6 65 29 9 6 8 8 8 5

793. în România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativa populară cum i se spune frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 73 din Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti. Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative. 794. Exercitarea iniţiativei legislative este o activitate complexă, deoarece un proiect de lege pentru a putea fi depus, aceasta însemnând sesizarea parlamentului, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de conţinut şi de formă. Un proiect de lege trebuie să răspundă unei multitudini de cerinţe şi comenzi economice, sociale, politice şi bineînţeles juridice. Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-economice şi politice determinate. De aceea există preocupare de a asigura legiuitorului posibilitatea elaborării unui drept cu conţinut ştiinţific şi care să asigure posibilitatea de a cunoaşte voinţa reală a poporului, de a ţine cont de ea, şi de a-i da o expresie adecvată la nivelul reglementărilor juridice, limitând pe cât posibil şi chiar eliminând o eventuală deformare a acestei voinţe în procesul „oficializării" ei. Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor t Şi al tehnicii juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sisan de drept. De aceea legea prevede obligaţia unor organisme statale de a •xamina, dezbate, aviza proiectele de legi, înaintea sesizării parlamentului e c i ln f a z a de conturare a iniţiativei legislative. Această activitate complexă d e examinare şi avizare dă certitudine că proiectul de lege reprezintă un text 517

bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art. 79 din Constituţie). Altfel spus proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat. De altfel art. 73(4) din Constituţie prevede clar că deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul de iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. Solicitarea avizelor este o obligaţie legată, dar iniţiatorul nu are obligaţia de a se conforma observaţiilor şi propunerilor din aviz, cu unele excepţii dar şi acestea prevăzute de lege. Aceasta pentru faptul că iniţiativa legislativă este un raport între iniţiator şi legislator. Examinarea şi avizele explicate până aici sunt incluse în iniţiativa legislativă. 7 9 5 . Iniţiatorul depune proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţite de o expunere de motive, preşedintelui camerei parlamentului. Constituţia României conţine reguli şi cu privire la depunerea proiectului de lege sau a propunerii legislative. Astfel Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una din Camere. Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate. El îşi poate retrage proiectul de lege sau propunerea oricând, până la începerea votării în întregime a acestuia. Din momentul depunerii proiectului sau propunerii Camera Parlamentului se consideră sesizată şi supusă obligaţiei constituţionale de a examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege. 4.2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare 796. Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o activitate complexă, de mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la acest înalt nivel statal, a conţinutului şi formei proiectelor de legiConstituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile. Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. 518

Trebuie să subliniem că punctul de vedere al comisiilor parlamentare nu obligă nici pe iniţiator şi nici parlamentul. Asupra proiectului hotărăşte numai parlamentul afară de cazul în care iniţiatorul îşi retrage proiectul, în condiţiile prevăzute de lege. 4.3. Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare 797. Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor camerei capătă o semnificaţie deosebită. La întocmirea proiectului ordinei de zi, biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei camerei. Numai camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi. în cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile sale. 4.4. Dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parlamentului 798. Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, şi deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere ale Parlamentului. Fiecărui deputat sau senator i se înmânează, în timp util, câte un exemplar tipărit din proiectul de lege şi din expunerea de motive. Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de către iniţiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole. Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau declaraţii. Cu privire la amendaînte e *istă regula de a se cere întotdeauna avizul comisiei parlamentare i în orice caz a raportorului acesteia atunci când parlamentul le dezbate j a cere avizul comisiei) precum şi de a se asculta iniţiatorul proiectului ege. Cel care a propus amendamentul poate să-1 retragă până când este Pus votului. Dacă se aduc mai multe amendamente la acelaşi articol de 519

rificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. 803. Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării. Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd expres acest lucru. Trebuie făcută observaţia că legile pot intra în vigoare odată cu adoptarea lor, dacă aceasta este o posibilitate constituţională dar numai pentru organul emitent şi pentru subiectele de drept care în mod oficial au luat cunoştinţă de prevederile legii. Potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Datorită faptului că potrivit art. 15(2) din Constituţie^ legea dispune numai pentru viitor, această dată poate fi numai după data publicării. 4.9. Aprobarea legii prin referendum 804. în activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat referendumul. în viziune constituţionalistă referendumul este aprobarea legii. El este deci, în sistemele unde este prevăzut o condiţie de valabilitate a legii. Aceste consecinţe juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor şi parlament, raporturi statornicite prin Constituţie. în acest sens vom observa că deţinător al suveranităţii naţionale poporul o exercita prin reprezentare sau referendum. în temeiul dispoziţiilor constituţionale parlamentul exercitând puterea suverană a poporului are desigur dreptul de a legifera. Legiferarea se exercită însă permanent sub controlul poporului, pentru că parlamentul exercită puterea (şi legiferează) în numele poporului care ca titular al puterii îşi păstrează dreptul de a se pronunţa asupra modului în care parlamentul exercită prerogativele încredinţate. Astfel văzute lucrurile, reglementările constituţionale sunt corecte din punct de vedere ştiinţific, dacă consultarea poporului intervine după ce s-a derulat întreaga procedură de legiferare. în aceste situaţii poporul, prin referendum, nu realizează doar o dezbatere publică ci decide, hotărăşte, în virtutea puterii sale suverane. în situaţiile în care referendumul este prevăzut de Constituţie, le522

eea devine valabilă, şi deci obligatorie, numai dacă poporul s-a pronunţat pentru această lege. Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în elaborarea legilor prin referendum. Dacă cu prilejul referendumului, pentru lege votează mai puţin decât majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu este considerată aprobată şi nu poate deci intra în vigoare. Referendumul este prevăzut de către Constituţia României prin art. 147 în cadrul proiectelor sau propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei, el trebuie organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării de către cele două Camere a proiectului sau propunerii de revizuire. 4.10. Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii 8 0 5 . Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii, aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări. a) Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedură de urgenţă. Această situaţie este prevăzută de către art. 74(3) din Constituţie. Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, din proprie iniţiativă sau la cererea Guvernului. Cât priveşte procedura de urgenţă ea este stabilită prin regulamentele Camerelor. Se poate constata că urgenţa priveşte numai dezbaterea şi votarea legii în camerele Parlamentului, ea nu pune în discuţie succesiunea şi obligativitatea constituţională a etapelor de elaborare a legilor. b) Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113 din Constituţie. Potrivit dispoziţiilor art. 113 din Constituţie dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-o moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în şedinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii. c) Legile adoptate în şedinţe comune. Potrivit art. 62 din Constituţie în anumite probleme Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî numai în şedinţe comune. Dacă în realizarea unora din atribuţiile stabilite prin art. 62 ) se procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de templu), este clar că apar nuanţări în procedura de elaborare a legilor, cum &" de exemplu inutilitatea procedurii de mediere.

523

5. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii 806. Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de drept. în mod firesc şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. în aceasta îşi găseşte aplicaţie marele principiu al simetriei în drept. 6. Deosebirile dintre constituţie şi legi 807. Acum, după ce cunoaştem ce este legea şi care-i procedura sa de adoptare, se impune să vedem prin ce se deosebeşte ea de Constituţie. Am văzut că legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, obişnuite. în cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi legile de modificare a acesteia. Deşi sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică. Sub aspectul conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte de vedere. în primul rând şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând, Constituţia reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate în timp ce legile reglementează relaţiile sociale din anumite domenii. Astfel de exemplu legea electorală, reglementează numai relaţii sociale care privesc drepturile electorale şi organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Deosebirile de formă constau în aceea că în timp ce Constituţia este adoptată sau poate fi modificată de adunări constituante, sau uneori şi de parlamente şi, de regulă, numai prin votul a două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor legea este adoptată sau modificată cu o majoritate inferioară. De asemeni, în timp ce Constituţia nu poate fi modificată prin norme cu putere de lege, legile pot fi modficate şi chiar abrogate prin asemenea norme (vezi legislaţia delegată). în fine, cât priveşte deosebirea de putere juridică, urmează să observăm că şi atunci când este adoptată tot de parlament Constituţia are o forţă juridică superioară legilor ordinare. Aceasta este de fapt consecinţa deosebirilor de conţinut şi de formă semnalate mai sus. 524

7. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului 8 0 8 . Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu legea. Ea fundamentează chiar principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţiune restrânsă, dar corectă şi des utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii condiţia de conformitate este indiscutabilă. Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au în principiu caracter individual, şi trebuie emise numai în condiţiile legii. Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanţii între care menţionăm îndatorirea constituţională de respectare a legii precum şi controlul legalităţii.

§.9.Regulamenteleparlamentare 8 0 9 . Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art. 61(1) din Constituţie, de asemenea, potrivit art. 62(1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art. 62 din Constituţie. Regulamentul este act normativ, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor eşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. In fine regulamentul poate e obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 144 litera b Şi 145 din Constituţie. Privitor la regulamentele Camerelor Parlamentului României, ătat deja că ele au fost supuse în integralitate controlului de constitui e , la sesizarea preşedinţilor celor două camere. Curtea Constituţio111 ă d e c i z '' " distincte s-a pronunţat cu privire la această problemă nr. 45 şi nr. 46, publicate în Monitorul Oficial nr. 131 din 27

525

mai 1994). Soluţiile date prin aceste decizii s-au fundamentat ştiinţific pe câteva consideraţii teoretice pe care Curtea Constituţională le-a făcut. Reţinerea acestor consideraţii aici este de reală utilitate pentru înţelegerea naturii juridice a regulamentelor parlamentare şi pentru dimensionarea ştiinţifică a autonomiei regulamentare a Parlamentului. Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele constituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice, nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut, proceduri şi desigur forţă juridică. De aici rezultă o anumită dificultate în „confruntarea" lor cu prevederile constituţionale şi desigur un anumit specific pentru fiecare act. Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea art. 61, art. 64, art. 72 şi art. 77 din Constituţie, a ajuns la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 72 din Constituţie), este rezultatul votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de către Preşedintele României. Asemenea trăsături nu le regăsim la regulamentul parlamentar care este, în temeiul Constituţiei, o hotărâre, chiar dacă este explicit nominalizat şi chiar dacă, spre deosebire de alte hotărâri, adoptarea sa se realizează, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74 alin. 1 din Constituţie). Această majoritate nu transformă regulamentul unei Camere în lege, ci urmăreşte asigurarea reprezentării cât mai largi a .voinţelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce concretizează autonomia regulamentară a Parlamentului. Ca atare regulamentul parlamentar este o hotărâre prin conţinut, proceduri şi desigur locul în piramida normativă. Cât priveşte sfera de reglementare s-a arătat că prin Constituţie se stabilesc reguli clare privind domeniul rezervat reglementării actelor juridice, în strânsă corelare cu locul şi rolul autorităţilor emitente. în legătură cu regulamentele parlamentare din art. 61 al Constituţiei rezultă că fiecare Cameră îşi stabileşte, prin regulament propriu, organizarea şi funcţionarea. Mai mult, din interpretarea întregului capitol constituţional privind Parlamentul (titlul III, capitolul I, art. 58 - 79) rezultă că problemele privind statutul parlamentarilor sunt de domeniul legii şi nu a regulamentului. 526

în această viziune au fost declarate ca neconstituţionale prevederile regulamentare care prevedeau drepturi şi obligaţii ce ţin de statutul parlamentarului. Este adevărat că, în general în practică, regulamentul unei autorităţi cuprinde şi probleme de statut (drepturi, obligaţii), dar atunci când Constituţia sau o lege nu permit un asemenea lucru, asemenea interdicţii nu pot fi depăşite. Tot în legătură cu sfera de reglementare Curtea a considerat că prevederile regulamentare sunt constituţionale doar dacă stabilesc drepturi şi mai ales obligaţii numai în sarcina unor subiecte de drept care se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul. Ca atare, se spune în deciziile Curţii, prin Regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului. Deciziile Curţii au abordat problema simetriei reglementărilor. Constituţia a creat un sistem parlamentar bicameral nediferenţiat. Camera Deputaţilor şi Senatul rezultă din vot universal şi direct, au la bază mandatul reprezentativ, au împuterniciri identice, deosebirile fiind nesemnificative, mandatul lor are aceeaşi durată, participă egal la elaborarea legilor, etc. Similitudinea de trăsături implică simetria reglementărilor motiv pentru care Constituţia obligă recurgerea, pentru stabilirea statutului parlamentarilor şi altor probleme de organizare şi funcţionare, la lege ca act ce exprimă voinţa concordantă a celor două adunări parlamentare. In fine, Curtea Constituţională, prin deciziile menţionate a precizat că regulamentele parlamentare fiind acte juridice inferioare Constituţiei şi legilor nu pot cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar pot cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste reguli trebuie să permită doar valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputându-le afecta cât priveşte domeniul de reglementare şi conţinutul.

§.10. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului o l l . Cel de-al doilea act juridic al parlamentului sau camerelor e este hotărârea. Aşa cum am arătat deja hotărârile pot avea atât caracter no ™ativ cât.şi caracter nenormativ. Problema care se pune este aceea de a «Jih criteriile de delimitare între legi şi hotărâri, criterii care să ne poată uce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor juridice ale parla527

mentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi procedura de adoptare. Pe criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din două puncte de vedere. în primul rând în timp ce toate legile au caracter normativ, hotărârile pot fi atât cu caracter normativ cât şi caracter nenormativ. în al doilea rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor. Sub aspectul procedurii vom constata că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte organisme (în afara comisiilor) se semnează de către preşedintele Camerei. 8 1 2 . De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral precum şi cel din România, hotărârile pot fi emise şi de către o singură cameră, lucru nepermis pentru legi. Camerele parlamentare au adoptat hotărâri privind: componenţa grupurilor parlamentare; modificarea regulamentelor; alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor; modificarea structurii organizatorice a aparatului funcţionăresc; demisia parlamentarilor; validarea mandatelor; ridicarea imunităţii parlamentare. Parlamentul a adoptat şi el hotărâri privind: aprobarea statutului Grupului Român al Uniunii Interparlamentare (M. Of. Partea I, nr. 37 din 22 februarie 1993); privind constituirea grupurilor parlamentare de prietenie (acelaşi Monitor Oficial); de aprobare a unor delegaţii ale Parlamentului.

§.11 Moţiunile 8 1 3 . Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată. Când sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern, în cadrul raporturilor parlament - guvern şi a dreptului parlamentului de a controla activitatea guvernului. Constituţia României prevede şi ea moţiunea de cenzură. Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 112 din Constituţie. Ea poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, în şedinţa comună a celor două camere. De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în

528

care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113. Potrivit Constituţiei (art. 113) Guvernul îşi angajează răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege a fost votată, în cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. Două aspecte mai importante trebuie reţinute. Mai întâi că moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii în Guvern. Apoi, că moţiunea de cenzură poate interveni din iniţiativa parlamentarilor, dar poate fi „provocată" şi de către procedura angajării răspunderii de către Guvern. 8 1 4 . Privitor la moţiuni sunt câteva reguli importante ce rezultă din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel moţiunile se depun preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă), guvernului. în cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţă comună a celor două camere, dezbaterea sa având loc după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc. o 1 5 . Tot moţiune se numeşte şi actul prin care Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă atitudinea cu privire la problema ce a făcut obiectul unei interpelări. Evident această moţiune nu se confundă cu moţiunea de cenzură, nici cât priveşte conţinutul, nici cât priveşte efectele juridice şi nici cât priveşte procedura. Aşa cum rezultă clar din art. 111 (2) din Constituţie care o reglementează, această moţiune este rezultatul de voinţă a unei singure Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul) în timp ce moţiunea de cenzură exprimă voinţa parlamentului în întregul său.

529

§. 12. Actele structurilor parlamentare 8 1 6 . în mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor (vezi, spre exemplificare: Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, Monitorul Oficial nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea Senatului, în prima sesiune ordinară, Monitorul Oficial, nr. 10 din 22 ianuarie 1993; Decizia privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară. Monitorul Oficial, nr. 199, vineri 20 august 1993) sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am mai arătat deja, ele emit avize sau rapoarte.

530

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL IX 1. 2. 3.

4. 5. 6. 7

-

8

-

Maurice Duverger Institutions politiques et droit constitutionnel. Presses universitaires de France, Paris, 1975, îndeosebi p. 138 şi urm.; 245-351, 425 şi urm. Maurice Duverger Institutions politiques et droit constitutionnel. Themis. Presses universitaries de France, Paris, 1988, p. 150 şi urm.; 165, 167 şi urm. Les parlements dans le monde, recueil de donnees comparatives, voi. 1 - 2, Union interparlementaire, Bruylant, Bruxelles; 1986, p. 955, 966. Menţionăm că cifrele comparative, statisticile, exemplificările sunt inspirate din această valoroasă lucrare. Desigur, de la anul apariţiei lucrării, în multe ţări au intervenit modificări constituţionale. Cifrele şi statisticile îşi păstrează însă sub aspect didactic întreaga lor semnificaţie în explicarea şi înţelegerea fenomenului constituţional. Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988, îndeosebi p. 68, 69. Union interparlamentare, Parlaments, Presses universitaires de France, Paris, 1966. Decret-lege pentru alegerea Parlamentului şi Preşedintelui României Publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 35 din 18 martie 1990. Regulamentul Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 178 din 28 iulie 1993. Regulamentul Camerei Deputaţilor,, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 25 februarie 1994, republicat în Monitorul Oficial nr. 53 din 14 martie 1996. 531

9. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Publicat în Monitorul Oficial nr. 34 din 4 martie 1992. 10. Hotărârea nr. 38 din 29 octombrie 1992 a Senatului privind aprobarea numărului şi denumirii comisiilor permanente ale Senatului, precum şi a numărului de membri ai acestora. Publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 275. 11. Tudor Drăganu, Drept constituţional, op. cit., p. 362. 12. Andre Hauriou, op. cit., p. 137, 817, 818, 825. 13. Tudor Drăganu, Supremaţia legii în dreptul R. S. România, Editura Dacia, Cluj, 1982, p. 5, 17,20. 14. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, 1978, p. 223-224. 15. Ion Deleanu, Drept constituţional, op. cit., p. 509. 16. Gheorghc Boboş, Teoria statului şi dreptului, op. cit., p. 178 - 179. 17. Georges Burdeau, Droit constitutionnel, op. cit., p. 531. 18. Marcel Prelot, op cit, p. 754 19. Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în R.S.R., Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 167. 20. Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, op. cit., p. 347 - 348 21. Joseph Voyaume, Methodes et tehniques legislatives, support de cours et dossier de travail. Universite de Lausanne, 1989. Actul legislativ, consideră autorul este o normă generală şi abstractă care impune obligaţii sau conferă drepturi persoanelor - fizice sau morale -, sau care reglează organizarea sau competenţele autorităţilor, sau procedura. Această normă trebuie să provină de la o autoritate oficială competentă şi să poată fi impusă prin constrângere (p. 17). 22. Congressional Digest, January, 1992, care prezintă structura Congresului S.U.A. la 3 ianuarie 1991 ca fiind următoarea: Senatul total membri 100 dintre care 57 democraţi şi 43 republicani; Camera Reprezentaţilor, (total membri 435, dintre care 268 democraţi, 166 republicani şi 1 independent.) 23. Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, op. cit. Interesantă este semnalarea unei constatări a Consiliului Constituţional în sensul căreia legea votată nu exprimă voinţa generală decât dacă este dată cu respectarea Constituţiei (p. 2). 24. Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 179, unde arată că nu există ţară în care legea să poată prevedea totul şi în care instituţiile să poată înlocui raţiunea şi moravurile. Legile, spunea Tocqueville nu sunt aproape niciodată bune în mod absolut (p. 53). 532

25. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, 1994. 26. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, 1999. 27. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Constituţia şi autonomia regulamentară a Parlamentului. în revista ,palatul de Justiţie", serie nouă, noiembrie 1994. 28. Monitorul oficial, Partea a II-a, dezbateri parlamentare, nr. 1 din 17 octombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare). 29. Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, dezbateri parlamentare, nr. 2 din 17 octombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare). 30. Declaraţia Camerei Deputaţilor privind votul favorabil acordat de Adunarea Parlamentară de la Strasbourg. Monitorul Oficial nr. 235 din 29 septembrie 1993. 31. Declaraţia Camerei Deputaţilor cu privire la Convenţia europeană a drepturilor omului şi protocoalele adiţionale la aceasta. Monitorul Oficial nr. 43 din 26 februarie 1993. 32. Legea nr. 3/1993 privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 28/1992 privind accizele la produsele de import şi din ţară, precum şi impozitul pe circulaţie la ţiţeiul din producţia internă şi la gazele naturale. Monitorul oficial nr. 45 din 1 martie 1993. 33. Declaraţia Senatului României din 22 mai 1996 în legătură cu introducerea în Congresul S.U.A., a proiectelor de legi „privind autorizarea extinderii tratamentului nediscriminatoriu. Clauza naţiunii celei mai favorizate - asupra produselor din România". Monitorul Oficial nr. 107 din 27 mai 1996. 34. Hotărârea Senatului nr. 39 din 3 decembrie 1996 privind aprobarea numărului şi denumirii comisiilor permanente ale Senatului. In Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 9 decembrie 1996. 35. Legislaţia României, IV/1996, Regia Autonomă Monitorul Oficial (pentru datele privind alegerile parlamentare şi organizarea camerelor după alegerile din noiembrie 1996). 36. Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998. 37. Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84/2000. 38. Legea nr. 189/1999 privind exercitatea iniţiativei legislative de către cetăţeni. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. 533

39. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000. 40. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului. Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 393 din 19 august 1999. 41. Ioan Muraru, Minai Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă. Lumina Lex, 2000.

534

CAPITOLUL X Puterea executivă £7.Precizăriterminologice 8 1 7 . în cadrul „puterilor" statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în constituţie în primul rând) fie prin expresia de „ puterea executivă" fie prin cea de „autoritate administrativă", fie prin cea de „administraţie de stat". Constituţia României, sub titlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile. Terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria separaţiei echilibrului puterilor în stat. în fond, toate aceste denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru şi anume funcţia şi organele de stat (autorităţile) care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităţilor statale. Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Autorităţile administrative (executive) au în sarcină conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important. Urmează deci să observăm că în acest domeniu există o terminologie care insă exprimă acelaşi conţinut şi anume executivul.

535

§.2. Structura executivului 818. Studierea la Dreptul constituţional a organizării statale a puterii politice nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt în sistemul statal, şi desigur a raporturilor constituţionale cu celelalte autorităţi. Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. în legătură cu aparatul administrativ care este numeros şi necesar executivului el nu trebuie privit în afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ, numeros, nu decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţie, el fiind nu rare ori mai util sau mai inutil decât structurile de „ putere administrativă". El interesează precumpănitor în relaţia administraţie - cetăţean. Deci nu poate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de eficienţă, dar şi de răspundere. Interes pentru Dreptul constituţional prezintă următoarele structuri executive: a) şeful de stat; b) guvernul; c) ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice; d) organele locale ale administraţiei publice. Vom menţiona desigur şi acel aparat administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive. 819. Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ. Şeful de stat va fi explicat distinct în cadrul cursului nostru, deoarece este o autoritate reprezentativă, adică una din autorităţile publice prin care poporul exercită suveranitatea naţională (art. 2 din Constituţie), fapt pentru care aici nu vom merge la detalii. 820. Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 101 (3) al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Cât priveşte şeful guvernului, el se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite. 536

Sunt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, în care şeful de stat ca şef al puterii executive cumulează şi funcţia de şef de guvern (S.U.A. de exemplu). Aici miniştrii se subordonează direct şefului de stat. ^ în sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat şi şeful de guvern (sistem executiv dualist) şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului (el întocmeşte şi prezintă lista acestuia) şi în formularea programului acestuia. Deoarece cât priveşte şeful de stat implicarea sa în exercitarea suveranităţii naţionale depăşeşte deseori sfera executivului, el încadrându-se în autorităţile reprezentative (în sensul art. 2 din Constituţia României), guvernul este structura de referinţă în studiul raportului dintre puteri, pentru că el conduce executivul. 821. Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează guvernului

8 2 2 . Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi (uneori) o subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni. în mod deosebit suntem interesaţi de raporturile executivului cu parlamentul, structura şi funcţiile sale fiind de domeniul disciplinelor administrative.

§.3. Raporturile legislativ - executiv 023. O examinare, într-o viziune constituţională, a raporturilor legislativ-executiv presupune explicarea succintă a implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi funcţiei executive, precum şi a creşterii rolului executivului (în orice caz ca tendinţă). 1. Rolul legislativului în formarea executivului m

0 2 4 . Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau ai puţin important în formarea executivului. 537

într-un al doilea grup de state (Australia, India, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. Astfel, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal primul ministru, este clar că această persoană se poate sprijini pe majoritatea membrilor camerei ca nimeni altul. Aici parlamentul nu joacă direct vreun rol, el ia act de rezultatul jocului politic. Membrii cabinetului sunt numiţi de către guvernatorul general, la propunerea primului ministru. Primul ministru îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente. Desigur, guvernul trebuie să obţină investitura Camerei comunelor, dar compoziţia şi atitudinea acestei camere identificându-se cu structura politică exprimată în alegeri, rolul parlamentului este aproape protocolar. Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţările de Jos, obţinerea unei majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un rol aparte în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul) considerat a avea şanse reale în opinia sa şi a grupărilor politice din parlament consultate în investitura parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Rolul parlamentului aici este şi el important, considerat chiar decisiv. In investirea primului ministru au un rol mare grupările politice şi coaliţiile de grupări politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma guvernul. Deci, propunerea este în principiu dinainte negociată şi acceptată. Cât priveşte membrii guvernului, aceştia sunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între partidele membre ale coaliţiei guvernamentale. Desigur, primul ministru desemnat are o anumită influenţă în desemnarea miniştrilor din partea partidului său. în fine, într-un patrulea grup de state (Monaco, Tailanda, Zambia) parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează primul ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează primul ministru nu mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. Tot emirul după consultări cheamă în guvern membri ai par539

Acest rol este diferit de la un sistem constituţional la altul şi este în directă legătură cu forma de guvernământ, precum şi cu structura executivului. a) Desemnarea şefului executivului S 2 5 . Dacă prin şeful executivului, sau al puterii executive, înţelegem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ. Astfel, în forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este, de regulă, ereditară, intervenţia parlamentului este rară şi puţin semnificativă, în republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează aproape în deplinătatea sa. b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia 826. Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului. 8 2 7 . în regimurile prezidenţiale (ex Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceiaşi persoană, şeful de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) aceasta revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului, în timp ce în altele (SUA de exemplu) ea este realizată de către şeful de stat cu avizul şi consimţământul Senatului. 8 2 8 . în regimurile zise semiprezidenţiale, în cele monarhice, precum şi în cele parlamentare se pot identifica mai multe situaţii. într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea acestuia, membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste. 538

lamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a contesta asemenea desemnări. 8 2 9 . în România potrivit Constituţiei şeful de stat desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţă comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul. Preşedintele României este acela care are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. o 3 u . Anumite explicaţii privind investitura guvernului, sunt de asemenea, pertinente. Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de investitura. Această investitura o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare. Altfel spus trebuie să examinăm dacă investitura trebuie să preceadă sau să urmeze actului de numire care totdeauna revine şefului de stat. Apoi, dacă această aprobare trebuie să fie explicită sau să rezulte dintr-un consimţământ tacit. în fine trebuie observat dacă investitura priveşte guvernul în întregime sau pe fiecare membru al guvernului luat individual. în aceste probleme statisticile şi exemplele sunt în mare măsură edificatoare, dar în acelaşi timp, şi discuţiile din parlamente sunt numeroase, deseori speculându-se lacune imprevizibile ale dispoziţiilor constituţionale. Astfel, în unele ţări (Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia) aprobarea parlamentară trebuie să fie explicită. Guvernul odată numit de şeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor pentru a obţine investitura. In Italia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului. Constituţia italiană prevede că guvernul trebuie să obţină investitura ambelor camere în 10 zile după formarea sa. în Franţa, preşedintele republicii desemnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului, după care la propunerea primului ministru, numeşte miniştrii. 540

După formarea guvernului, primul ministru comunică Adunării Naţionale programul rău. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul, primul ministru trebuie să prezinte demisia guvernului. Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului, aceasta realizându-se tacit. In Anglia, de exemplu, membrii guvernului sunt numiţi de coroană, parlamentul neputând interveni. Aici primul ministru poate rămâne, măcar teoretic, în fruntea guvernului chiar împotriva voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucru este greu de realizat pentru că guvernul are nevoie de votul şi sprijinul Camerei comunelor, iar un vot contrar, într-o problemă importantă pentru guvern, antrenează demisia sa. 2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora 8 3 1 . Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionale vom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. în activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului. Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară. Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de vedere politic membrii executivului (vezi situaţia primului ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar. In fine, din punct de vedere instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este indispensabilă executării legilor. Iată suficiente argumente ce pledează pentru un raport favorabil executivului. De asemenea, dificultatea unor determinări foarte nete între ' legislativ şi executiv rezidă în rolul partidelor politice, în constituirea şi activitatea autorităţilor statale. Este ştiut că partidul învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şi prin guvern. 541

Pentru a contura un răspuns la problema enunţată vom evidenţia câteva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează reciproc. A. Intervenţia legislativului în activitatea executivului 8 3 2 . Aceasta se realizează prin mai multe căi: a). Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Sub acest aspect este de necontestat caracterul supraordonat al activităţii legislative. Aceasta asigură primatul dreptului, cetăţeanul fiind asigurat că legea este numai opera legislativului. Executivul intervine doar în al doilea rând, de o manieră subordonată, în limitele impuse de lege. b). Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului. c). Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul în care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 114 din Constituţia României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe). d). Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această funcţie pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Pentru că exercitarea controlului prin ea însăşi pune în mişcare opoziţia, presa, opinia publică şi acest lucru nu este lipsit de importanţă. Desigur acest control trebuie evaluat corect. Aşa cum se constată în literatura juridică rar se întâmplă ca un guvern să fie constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în cauză de către parlament. In statele cu instabilitate guvernamentală (Italia de exemplu) crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice. Dar existenţa parlamentului şi dreptului său de control, explicit prevăzut în constituţii, constituie un avertisment permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.

542

B. Intervenţia executivului în activitatea legislativului 833. Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului. a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este revelator aici, guvernul îşi exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală. Interes aparte cât priveşte intervenţia guvernului în activitatea legislativă prezintă Franţa. Potrivit art. 44 din Constituţia franceză guvernul are dreptul să propună amendamente, iar potrivit art. 45, primul-ministru are posibilitatea de a cere constituirea unei comisii mixte paritare care să propună un text în cazul unui dezacord între Camere sau când Guvernul a declarat urgenţă chiar, după o singură lectură a proiectului (pe larg pentru toate situaţiile vezi art. 45). b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii, nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament, aspecte pe care le vom exemplifica la explicaţiile privitoare la şeful de stat. Uneori şeful statului are drept de veto, putând practic bloca o lege. c) Cu prilejul referendumului. In multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi. 3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive 834. Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament. O asemenea situaţie este remarcată în aproximativ 25 de state (din circa 83 supuse analizei) printre care SUA, Franţa. De aceea aici, 543

dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu rezerve şi chiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind deci un obstacol în colaborarea puterilor. Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate). în acest sistem nu se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel, în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic, miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie. Într-un asemenea sistem se încadrează aproximativ 24 de ţări (Australia, Japonia, Zambia). Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu-s obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea în Liechtenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate. în unele ţări (Belgia, Germania, Anglia) miniştrii sunt în general parlamentari, chiar dacă nici o dispoziţie constituţională nu le-o cere. în România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar. 8 3 5 . Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale vom observa că suntem într-un anumit domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi desigur practice. în aceste căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra. în prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului. Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul au aceiaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflictele constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi eficienţa. Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel îndeplinirea simultană a funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă. Apoi aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. In fine, o asemenea soluţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului.

544

S-ar ajunge, într-o interpretare puţin exagerată dar nu şi absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari. ' 4. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe 836. Raporturile parlament - guvern trebuie explicate azi, având în vedere tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ. Aceasta tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri, desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da guvernului misiunea, dar şi posibilitatea, luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic" (Pierre Pactet). In relaţia legislativ-executiv guvernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial. 837. Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de întrebare cât priveşte o eventuală subordonare. Apoi, în cele mai multe ţări, şeful guvernului (în sistem executiv dualist) este numit de către şeful statului ( preşedinte, monarh). Dar aşa cum am observat deja această numire este de regulă ştiută dinainte, pentru că în această funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ (care deţine majoritatea în parlament). Aşa cum se spune deseori liderul „este plebiscitat de electori" (vezi sistemul englez). ' Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor atribuţii legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegata (Franţa, România). în fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce evident la sporirea rolului executivului. 545

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL X 1. 2. 3. 4.

Les parlements dans le monde, op. cit., p. cit. Pierre Pactet, op. cit. p. cit. Aleiis de Tocqueville, op cit, p. 178-179 Georges Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, Presses universitaires de France, Paris, 1958, p 841 - 1057. 5. Jean Rivero, Droit administratif, Dalloz, Paris, 1987, p. 410 - 442.

546

CAPITOLUL XI Instituţia şefului de stat §.1.Consideraţiigenerale 8 3 8 . Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat. Această instituţie, a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-a numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi. în explicarea instituţiei şefului de stat, va trebui să plecăm de la constatarea că astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şi prin viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea mecanismului juridico-statal). în timp ce unele sisteme se fundamentează sau s-au fundamentat pe teoria unicităţii puterii, alte sisteme au la bază teoria, sau teoriile, separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Aceasta nu rămâne fără importante consecinţe cât priveşte natura juridică a şefului de stat, raporturile sale cu parlamentul şi atribuţiile sale. Fără a relua aici marile implicaţii statal juridice ale acestei viziuni asupra puterii vom reţine că funda-

547

mentarea edificiului statal pe unicitatea puterii, a însemnat crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul separaţiei puterilor. Cât priveşte şeful de stat el a fost şi este constant încadrat în această categorie alături de parlament. In statele organizate pe teoria separaţiei puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari „puteri", „ramuri" şi anume puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde şi exprimările frecvent utilizate de „şeful puterii executive" sau „şeful executivului" etc. 8 3 9 . Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Această relaţie fundamentează şi motivează întreaga construcţie statal-juridică. Am explicat că poporul deţine puterea politică, el încredinţează exerciţiul acesteia - în forme şi mijloace în care să deţină supremaţia controlului - organelor reprezentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt alese prin vot universal şi egal. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat. Am arătat deja că în unele state executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori un preşedinte, care-şi legitimează împuternicirile pe votul universal. Suntem evident în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de o echipă care-1 ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari şi nu guvernanţi. într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat - şef de stat şi guvern. Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai monarhului. Alături de şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de funcţionari cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive, devenită deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea un „regim de cabinet". Evoluţia cabinetului este definitivă acolo şi atunci când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru, preşedinte). In unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat, consilii prezidenţiale. Asemenea 548

organisme au existat în România (1947 - 1974) în alte ţări foste socialiste (Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom da explicaţiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa că, fundamentate pe unicitatea puterii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nu organe executive. în fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian. Este interesantă o observaţie în sensul căreia între şefii de state există diferenţieri evidente, iar „preşedintele Republicii franceze nu are decât puţine trăsături comune cu cel al Republicii italiene" (Francois Borella, p. 13).

§. 2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România 840. Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34, că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923. în perioada 1940 - 1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944. 841. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Vom observa că organizarea prezidiului republicii, ca şef colegial al statului s-a realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa trăsăturilor Constituţiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv dacă folosim exprimarea Decretului nr. 3/1948. Constatarea 549

este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Natura administrativă a prezidiului republicii rezultă din chiar exprimarea legală. Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. în anul 1974 constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul-Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului. Prin Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

§. 3. A tribuţiile şefului de stat 1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state 842. Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. în practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes. 843. Astfel în Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor" (art. 5 al Constituţiei). De asemenea, potrivit art. 64 al Consti550

tuţiei el este garantul independenţei autorităţilor judiciare. Din analiza dispoziţiilor constituţionale, rezultă că preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional. Potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege poate dizolva Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul de Miniştri; numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează ambasadorii primeşte scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc. Reţinem, ca specific, şi faptul că unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în Franţa, se consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare; o funcţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii. Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte două sensuri. Primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face pe preşedinte „garant". Această funcţie se corelează cu cea de reprezentare. Al doilea aspect este definit prin art. 5 din Constituţie unde se spune că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei". Această misiune este tradiţională şi face din preşedinte „păzitorul Constituţiei". Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al Constituţiei în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. 8 4 4 . în Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. De aceea potrivit art. 2, §.1, din Constituţia americană „Puterea Executivă va fi exercitată de către Preşedintele Statelor Unite ale Americii". Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă" pentru competenţa Congresului şi preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei de Preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. De altfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis-Han s-ar 551

înverzi de invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american. Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate; numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare; primeşte ambasadorii, supraveghează aplicarea corectă a legilor: Atribuţii deosebite are preşedintele american în elaborarea legilor, el având atribuţia de a aproba şi semna. Astfel, potrivit art. 1, §.7, punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-1 aprobă, îl returnează împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul, care va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui. Dacă după reconsiderare, două treimi din acea Cameră vor fi de acord să aprobe proiectul, acesta va fi înaintat, împreună cu obiecţiunile Preşedintelui celeilalte Camere, care de asemenea îl va reconsidera şi dacă va fi aprobat, de două treimi din această Cameră, va fi promulgat ca lege. Dar în toate aceste cazuri, voturile ambelor Camere vor fi determinate prin da şi nu, iar numele persoanelor care votează pentru sau împotriva proiectului de lege vor fi menţionate în registrul respectiv al fiecărei Camere. Dacă un proiect de lege oarecare nu va fi restituit de către Preşedinte în limitele a zece zile (fără duminici) după ce i-a fost înaintat, proiectul va fi promulgat ca lege ca şi cum ar fi fost semnat de el, în afară de cazul când Congresul împiedică restituirea prin suspendarea sesiunii şi astfel nu va deveni lege. 845. în Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă Ja luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial. 846. Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. în acest sens este plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cu principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organul judecătoresc suprem. Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de vala552

bilitate a legii, în unele state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (SUA de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de alţii, deşi îl au. Astfel, în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707. Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu). Există chiar şi posibilitatea delegării de atribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei, şeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-preşedintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116. In unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativa legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie). 847. Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare; acordarea graţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc. Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual. 2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României 848. Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României: a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat; b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării; c) veghează la respec553

tarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice, Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Caracterizându-1 astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii. a) Atribuţii privind legiferare 849. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De aceea şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 litera a. b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice 850. Din caracterizarea instituţiei şefului de stat aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 80 (2) din Constituţie rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90). 554

c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice 851. în sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 litera „c" din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral. d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice 852. în cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, în situaţii excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare, luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României. Printr-un mesaj aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri. e) Atribuţii în domeniul politicii externe 853. în această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

555

f) Alte atribuţii 8 5 4 . în această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale.

§.4. Desemnarea şefului de stat 855. Desemnarea şefului de stat este una din problemete direct legate de forma de guvernământ. Ea prezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri" din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul. Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral; alegere prin vot universal. SCHEMA ORIENTATIVĂ Moduri de desemnare Pe cale ereditară Alegere de către parlament Alegere de către un colegiu electoral Alegere prin vot universal Total

Număr de ţări 22 19 16 26 83

Conform Les parlements dans le monde,op. cit. 856. Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituţionale sau cutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia Poloniei, unde regii erau aleşi. La fel Alexandru Ioan Cuza, primul domn al României, a fost ales. în asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici parlamentul numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. In aceste sisteme 556

constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia). 8 5 7 . Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat(fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. în Elveţia, puterea executivă aparţine Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceiaşi manieră, numai pentru un an, preşedintele confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus interpares într-un guvernământ colegial. 858. Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită. Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Convenţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor. In India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale. în Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din reprezentanţi ai consiliilor regionale. în Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu electoral, el însuşi ales prin vot universal. în SUA electorii se aleg marţea următoare primei zile de luni din noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie. 859. Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă care permite,conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai ales responsabilitatea guvernului în faţa uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern). 860. Alegerea şefului de stat în România România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, 557

soluţie adoptată de Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ca ales Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte, candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

§.5. Murată mâniatului şefului ie stat 8 6 1 . Iacă arem în reicrc delemnarea şefului de stat vom constata că în ce priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. In celelalte sisteme, în care şefiil de stat este ales, mandatul şefului de stat este limitat. SCHEMA ORIENTATIVĂ Durata mandatului Numărul ţărilor 1 an 1 4 ani 3 5 ani 38 6 ani 12 7 ani 8 nedeterminat 7 pe viaţă 14 TOTAL 83 Conform Les parlements dans le monde, op. cit. Din schema orientativă rezultă că mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani (Franţa, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia etc). Vom adăuga că guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pentru o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua Zeelandă sunt desemnaţi pentru 5 ani. 558

8 6 2 . Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel, Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională. Cu toate acestea Franklin Roosvelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933 - 1945). Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state. în România durata mandatului şefului de stat este de patru ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales. în caz de război sau de catastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. în caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Trebuie observat că în perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 - 90 din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului. în fine, trebuie adăugat că mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.

§.6. Proceduri, solemnităţi, protocol 8 6 3 . Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau desemnat şef de stat trebuie să-1 depună. Astfel, potrivit art. 2, § 1 , pct. 7 559

din Constituţia SUA jurământul preşedintelui are următorul conţinut: "Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia de Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite". Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, Jurământul următor." Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu". Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidenţial.

8 6 4 . ANEXĂ DECLARAŢIA Parlamentului României cu privire la depunerea jurământului de către Preşedintele României Camera Deputaţilor şi Senatul, întrunite în şedinţă comună, la data de 29 noiembrie 1996, în vederea depunerii jurământului de către candidatul la Preşedinţia României, a cărei alegere a fost validată de către Curtea Constituţională prin Hotărârea nr. 77 din 22 noiembrie 1996, ţinând seama de actul de validare, întocmit în conformitate cu prevederile art. 25(2) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, a cărui conţinut a fost prezentat în faţa Parlamentului României de către domnul profesor universitar doctor Ioan Muram, preşedintele Curţii Constituţionale, constatând că domnul Emil Constantinescu a depus jurământul prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţie, iau act de începerea exercitării, de către domnul Emil Constantinescu, a mandatului de Preşedinte al României. Preşedintele Camerei Deputaţilor Preşedintele Senatului Ion Diaconescu Petre Roman Bucureşti, 29 noiembrie 1996 Nr. 1

560

§. 7. Răspunderea şefului de stat 865. Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează multe prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea actelor şefului de stat. Astfel, Constituţia română din 1923 (art. 87) stabilea că „persoana regelui este inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act" (vezi şi art. 44 din Constituţia din anul 1938). Desigur, nici şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice a guvernanţilor. Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorită chiar modului de succesiune la tron, în sistemele republicane răspunderea trebuie să existe. Aici întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare depind de modalitatea de desemnare a şefului de stat. Astfel, atunci când şeful de stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde, măcar aparent în faţa acestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului de stat şi îl poate revoca. Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunci parlamentul are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderii şefului de stat. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală. 866. Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (aici art. 84., alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie), precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84. 867. Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a p deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspun561

deri sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. In asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. în cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea Preşedintelui României se poate decide numai de către un referendum şi care se organizează în cel mult 30 de zile. 8 6 8 . Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. In acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Preşedintele este demis de drept. în legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea politică.

§.8. Actele şefului de stat 8 6 9 . Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea 562

reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 99 (2). Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

563

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XI 1. Rapport au President de la Republique. Propositions pour une revision de la Constitution (le 15 fevrier 1993). Comite • consultatif pour la revision de la Constitution, preside par le doyen Georges Vedel. La documentation francaise, Paris, 1993. Discutându-se durata mandatului prezidenţial se arată că mulţi gândesc că 14 ani este prea mult, că diverse personalităţi preferă un mandat de şapte ani, care să nu poată fi reînnoit (p. 10). Comitetul nu a ajuns însă la un rezultat clar (p. 33). 2. Pentru propunerea de suspendare a preşedintelui, a se vedea Avizul Consultativ al Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994, Culegerea de decizii şi hotărâri (1994) p. 359, sau Monitorul Oficial al României, Partea a Ii-a, nr. 166 din 16 iulie 1994. 3. Pentru actele Preşedintelui României vezi şi: Decret nr. 110/1991 privind conferirea titlului de „Erou martir al Revoluţiei române din decembrie 1989", a titlului de „Luptător pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989" şi a medaliei „Revoluţia română din decembrie 1989" (M. Of. Partea I, nr. 40 din 24 februarie 1993); Decret nr. 30/1992 privind conferirea titlului de „Erou martir al Revoluţiei Române din decembrie 1989", a titlului de „Luptător pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989" şi a medaliei „Revoluţia română din decembrie 1989"(M. Of. nr. 40 din 24 februarie 1993). 4. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 29.11.1996, pentru Declaraţia Parlamentului României.

564

CAPITOLUL XII Curtea Constituţională a României Secţiunea I CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII ÎN ROMÂNIA

§.1.Sediulmateriei 8 7 0 . în România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în art. 140 - 145 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 cu modificările din anul 1997, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României.

§.2.CaracterizareaCurţiiConstituţionale. 8 7 1 . Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este 565

formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, tară posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe. Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la fimcţia de judecător al Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic. în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului General. 8 7 2 . Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. De aceea având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor) precum şi din alte atribuţii şi proceduri. Sunt de asemenea interesante, pentru caracterizarea Curţii Constituţionale dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică iar competenţa' sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

566

Secţiunea a Ii-a A CTELE SUPUSE CONTROL UL UI DE CONSTITUŢ1ONALITA TE 8 7 3 . Examinând dispoziţiile constituţionale vom observa că intr în sfera controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte ji ridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamer tele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare)

§•1.Legile Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un contnj prealabil şi printr-un control posterior. 8 7 4 . Controlul prealabil, a priori, se exercită asupra legilor vota de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele R niei. Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizare uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anum^ Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curte Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, atare este exclus controlul din oficiu. 875. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior, a posq riori, al constituţionalităţii legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) ia acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. In gătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind organic rea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 23 (3), nu pot face obiectJ excepţiei prevederilor legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe ci lea controlului prealabil, prevăzut de art. 145 (1) din Constituţie sau p^ derile constatate ca fiind neconstituţionale, printr-o decizie anterioară Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate este un procede juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceas^ cale are o deosebită importanţă. 567

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art 146 şi 148 din Constituţie 8 7 6 . Este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. în legătură u această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paraox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea atribuţia trebuie analizată în coroborare cu textele din Contituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale reveindu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele de modificare ci de a se ronunţa dacă ele sunt făcute cu respectarea art. 146 şi desigur, cu respectaea art. 148 unde sunt prevăzute limitele revizuirii. Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale ermite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii.

§.3. Regulamentele Parlamentului 8 7 7 . Sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Controlul onstituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la esizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar au a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, aţă de procedura de adoptare a regulamentelor Parlamentului şi deci de poibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, urmează să constatăm că aici untem în prezenţa unui control posterior (sancţionator).

§.4. Ordonanţele Guvernului ol o. Potrivit art. 114 din Constituţie, Guvernul poate emite ordoanţe. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca tare, fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa tând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de contituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de necontituţionalitate.

568

§.5. Iniţiativele legislative populare 8 7 9 . Aşa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

569

Secţiunea a IlI-a ALTE ATRIBUŢII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE 8 8 0 . în afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la [nalte nivele statale.

§. /. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului 8 8 1 . Această atribuţie constituţională este detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile: rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni politice, ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea depunerii jurământului, etc. în realizarea operaţiunilor electorale, dintre care am menţionat pe cele mai importante, Curtea Constituţională nu este doar o autoritate de înregistrare şi expediere, ci o autoritate care verifică dacă dispoziţiile constituţionale şi legale au fost întocmai respectate.

570

§.2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului 8 8 2 . în anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.

§. 3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a PreşedinteluiRomâniei 8 8 3 . Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României în cazul în care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. într-o asemenea situaţie în care decide Parlamentul se cere şi avizul consultativ al Curţii Constituţionale.

§.4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia 8 8 4 . Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de referendum. Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendare.

571

£5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic 8 8 5 . Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în articolele 1 alin (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează, în art. 8 care dezvoltând art. 1(3) defineşte scopul activităţii partidelor politice, în art. 37 care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice. Potrivit art. 37 din Constituţie sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale.

572

Secţiunea a IV-a PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE 8 8 6 . Controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor Parlamentului, ordonanţelor şi exercitarea celorlalte atribuţii pe care le-am arătat se realizează potrivit unor proceduri stabilite pe larg în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Trebuie să observăm că potrivit art. 16 din susmenţionata lege procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către Curte. Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea şi deliberarea, comunicarea actelor Curţii. 887. Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive întemeiate, Curtea hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

§.1. Procedura controlului constituţionalităţii legilor 8 8 8 . Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promul573

garea legii) sau în faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial). Suntem de fapt în prezenţa a două proceduri diferite cât priveşte sesizarea, rezolvarea şi comunicarea soluţiilor. a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate 8 8 9 . în această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Cât priveşte subiectele de drept care pot sesiza Curtea Constituţională acestea sunt: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, un număr de cel puţin 50 de delegaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Nici o altă sesizare venită din partea altor subiecte de drept nu poate fi luată în consideraţie. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată (art. 12 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii (art. 17 alin. 2 şi 3). Astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi Curţii Supreme de Justiţie şi se depune la secretarii generali ai celor două Camere. Pentru legile adoptate, în procedură de urgenţă termenul este de numai 2 zile. Operaţiunea depunerii legii la secretarii generali este adusă la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în 24 de ore de la depunere. în mod corect legea prevede că depunerea şi comunicarea se face numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Cât priveşte sesizarea făcută de parlamentari ea se trimite Curţii în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz: Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul dintre preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie: preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le şi data dezbaterilor. Până la data dezbaterilor şi în vederea acestora, preşedinţii celor două camere şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Ca atare, în sensul legii, aceste autorităţi nu-s obligate să-şi exprime punctul de vedere, judecarea sesizării putându-se efectua şi fără acesta.

574

890. Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale. Potrivit legii, dezbaterea poartă atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate. Această dispoziţie legală (art. 20 alin. 1) nu trebuie interpretată în sensul că judecătorii îşi pot extinde controlul asupra întregii legi. O asemenea interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competenţă, ştiut fiind că, în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare. Ca atare judecătorii dezbat şi se pronunţă asupra prevederilor menţionate în sesizare sau a celor de care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate. Ar fi posibil ca prevederile din această a doua categorie să cuprindă tot conţinutul legii (realizându-se astfel un control al legii în întregime), dar într-o asemenea situaţie acest control se legitimează pe lege. Problema este deosebit de interesantă din punct de vedere juridic şi soluţiile vor rezulta din contextul cauzei. Este însă fără îndoială că extinderea controlului şi la prevederi care nu sunt în mod necesar şi evident asociate cu cele sesizate nu a fost în intenţia legiuitorului. O altă interpretare ar restrânge, supărător chiar, controlul prevăzut de către art. 144 lit. c din Constituţie (excepţia de neconstituţionalitate), deoarece ar lărgi exagerat aplicarea art. 145. 891. în urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale, decizia se comunică preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art. 145 (1) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I-a. b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate 892. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată. în mod firesc procedura invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor.

575

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu. Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă (relevanţa). Desigur, din raţiuni lesne de înţeles, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie şi nici prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (vezi explicaţiile date mai înainte). Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Instanţa trebuie să respingă prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă (vezi art. 23) şi nu mai sesizează Curtea Constituţională. Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate poate determină suspendarea judecăţii. 8 9 3 . Potrivit art. 24 din Legea nr. 47/1992, primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul din judecători ca raportor. De asemenea tot el este obligat să comunice încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor Camerelor Parlamentului şi Guvernului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul raportor va lua măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. Termenul de judecată se stabileşte de preşedinte la data depunerii raportului. Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi asistate prin avocaţi cu drept de a pleda la Curtea Supremă de Justiţie. Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile definitive se publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile sunt definitive şi obligatorii.

576

§.2.Proceduracontroluluiconstituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei 8 9 4 . Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie). Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o decizie a Curţii Constituţionale. De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului, proiectul se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca în termen de 60 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică în Monitorul Oficial.

§.3.ProceduracontroluluiconstituţionalităţiiregulamentelorParlamentului 8 9 5 . Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi se publică în Monitorul Oficial.

§.4.Proceduracontroluluiconstituţionalităţii ordonanţelorGuvernului 8 9 6 . Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. 577

Acest control se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

£5. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României 8 9 7 . Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei, suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar, care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie. Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul se datoreşte imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor. Potrivit art. 144 (e) din Constituţie Curtea Constituţională are obligaţia de a comunica cele constatate Parlamentului şi Guvernului.

§.6. Procedura avizării suspendării din funcţie a PreşedinteluiRomâniei o 9 o . Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază. 578

După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de Preşedintele României. Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar. în mod firesc data dezbaterii cauzei se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

§.7.Proceduracontroluluiconstituţionalităţiipartidelor politice 8 9 9 . Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea contestaţiei şi desigur la depunerea dovezilor pe care se întemeiază. Primind contestaţia preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia şi actele doveditoare, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. Judecarea contestaţiei revine plenului Curţii Constituţionale şi se face pe baza documentelor şi dovezilor menţionate şi desigur a raportului judecătorului. La judecată sunt citaţi contestatorul, partidul politic în cauză, Ministerul public. Potrivit legii Camera Parlamentului poate fi reprezentată printr-o persoană pe care o desemnează iar Guvernul de către Ministrul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Ea nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti, pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite. 579

§. 8. A Ite proceduri 9 0 0 . Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materie vom reţine, aşa cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativelor legislative populare, vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia. Procedurile sunt cele stabilite prin legile din aceste domenii. Totuşi legea nr. 47/1992 conţine în legătură cu aceasta o dispoziţie şi anume că hotărârile Curţii Constituţionale se adoptă în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii.

580

Secţiunea a IV-a ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE. JURIDICE.

EFECTELE

§.J.DenumireaactelorCurţiiConstituţionale 901. Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 144 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta, se pronunţă (litera a şi b), hotărăşte (litera c şi i), veghează (litera d şi g), constată (litera e), dă aviz (litera f), verifică (litera h). Diversitatea acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnând sau presupunând control de constituţionalitate se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Faţă de realitatea că avizul consultativ intervine numai în situaţia expres şi limitativ prevăzută de art. 144 litera f din Constituţie (la propunerea de suspendare din funcţie) s-ar putea interpreta că toate celelalte acte juridice ale Curţii Constituţionale îmbracă forma deciziilor. Mai mult, într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor constituţionale, s-ar părea că numai deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii (art. 145 alin. 2). 9 0 2 . Dezvoltând dispoziţiile constituţionale Legea nr. 47/1992 după ce stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi avizele, arată şi care este actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor. Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când soluţionează contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. In fine, 581

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Trebuie, de asemenea, adăugat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii. Ca atare în afară de decizii şi avize Curtea Constituţională mai emite şi hotărâri. Soluţia Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect în afara discuţiei şi criticii pentru că adaugă la Constituţie. Desigur exced acestei prelegeri universitare discuţiile pe teme de rigurozitate juridică şi ca atare aici doar semnalăm aceste aspecte.

£2 Efecte juridice 9 0 3 . Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont de faptul dacă suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Pentru o simplificare a explicaţiilor vom urmări efectele juridice ale actelor emise, în simetrie cu procedura în faţa Curţii Constituţionale. Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 144 literele a şi b din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea lor, neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei sau neconstituţionalitatea regulamentelor, se trimit Parlamentului. Cât priveşte legea, dacă ea este adoptată în aceeaşi formă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţional itate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Ca atare într-o asemenea situaţie, decisiv este votul Parlamentului efectele deciziei Curţii Constituţionale obligând doar la reexaminarea legii în discuţie. Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se poate impune aici prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadă parlamentarii. Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. Dacă se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi 582

realităţi juridice. Ca atare decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate. Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale în aceste situaţii nu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislaţie ci neaplicarea sa. Prevederea legală rămâne deci în legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere nu se va putea aplica în viitor. De aceea legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemenea decizii atât celor două Camere ale Parlamentului, cât şi Guvernului. Prin aceasta autorităţile publice competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun. 904. Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestora (Camerelor) pentru a se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) nu au aceeaşi soartă ca în cazul legilor. Aceasta pentru că în ce priveşte regulamentele art. 145 (1) din Constituţie nu mai prevede decât soluţia reexaminărilor şi nu şi cea a înlăturării obiecţiei de neconstituţionalitate printr-un vot calificat. Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Regulamentului, Camera vizată va reexamina aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu Constituţia. Ca atare, o singură interpretare ni se pare a se impune şi anume aceea a obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale şi implicit a nulităţii prevederilor regulamentare declarate neconstituţionale. Desigur, rămâne nerezolvată şi neverificabilă obligaţia Camerei de a modifica regulamentul în urma controlului, precum şi constituţionalitatea modificărilor. în Franţa sunt soluţii. La noi legea tace. 905. Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii. Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite. Cât priveşte efectele juridice ale hotărârilor Curţii Constituţionale ele trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 144 literele e, g şi h, adică pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind referendumul şi cele privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare. în fine, aşa cum am mai arătat în exercitarea atribuţiei de la art. 144 •it. d) din Constituţie, Curtea Constituţională emite hotărâri. Iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri sunt definitive. 583

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII 5. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997. 6. Louis Favoreu, Loic Philip, Les grandes decisions du Conseil Constitutionnel, 8-e edition, Dalloz, Paris, 1995. 7. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 8. Pierre Avril, Jean Gicquel, Le Conseil Constitutionnel, Montchrestien, Paris, 1995. 9. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995. 10. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale (2), Ed. Actami, Bucureşti, 1998. 11. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai 1992. 12. Legea nr. 138 din 24 iulie pentru modificarea Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997. 13. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai 1992. 14. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 308 din 12 noiembrie 1997.

584

CAPITOLUL XIII Autoritatea judecătorească §. 1. Terminologie şi noţiuni 906. în teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. într-o asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează şi anume: a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvântului; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permit controlul acestora prin judecători independenţi (vezi şi Maurice Duverger). Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere" este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct. 9 0 7 . Termenul justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate. 585

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii. Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici independent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea neutru şi imparţial. Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară ) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-1 ducă la bun sfârşit şi să-1 rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale (Werner Bergengruen). 9 0 8 . în spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. în scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale, de unde şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii, în acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei, potrivit cărora: 586

„1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă. 2. Legea poate conferi fie puterii judiciare fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din rapoartele juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor". 909. Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi) fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi (uneori din oficiu). 9 1 0 . Membrii jurisdicţiilor, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate, le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul judecăţilor lor formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri interesante în care justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. In acest sens sunt explicate dispoziţiile art. 101 - 102 din Constituţia română din anul 1866 potrivit cărora o lege urma să determine cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire în contra lor, iar până la adoptarea legii „înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa". în urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât Şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

587

§.2. Specificul activităţi jurisdicţionale 911. Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv dar o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale, ştiut că dura lex sed lex. Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi. Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare în fond dar şi posibilitatea de recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a trei grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs. 1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia 912. Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor exigenţe se enumera în general următoarele: legalitatea; buna admiaistrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. în legătură cu aceste principii anumite precizări se 588

impun. Astfel există principii aplicabile întregului sistem statal - juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitate şi sistem de autorităţi. De altfel aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu de principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal (vezi şi manualele de proceduri ale profesorilor Ion Neagu şi Viorel Ciobanu). Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text expres sau apropiat judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedură (vezi Viorel Ciobanu). Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale. a) Principiul legalităţii 9 1 3 . Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub două mari aspecte; legalitatea instanţelor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor. Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai în limita competenţei conferite de lege. în fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege. Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 din Constituţia României.

589

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi 9 1 4 . Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. în sinteză aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare, existenţa unor privilegii. De aceea Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte că „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare". Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor secţii speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit specificului proceselor, aceasta ţinând de buna administrare a justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor participanţilor. c). Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie 915. Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens După ce prin art. 127(1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art. 127(2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. In procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit. d). Dreptul la apărare 9 1 6 . Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei.

590

e). Prezumţia de nevinovăţie 917. Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Este prevăzut explicit în art. 23 (8) din Constituţia României. 0- Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii 918. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faza abuzurilor puterilor (autorităţilor). Desigur, independenţa judecătorului este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege. Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă- strălucire independenţei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al profesorului Viorel Ciobanu (pg.26) în sensul căruia „ Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servitutile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuţile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea." Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 123 (2) stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum 591

se precizează clar în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fie independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi de justiţiabili (Viorel Ciobanu, 19). 9 1 9 . Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţei acestora. In unele state judecătorii sunt aleşi, prin vot popular (ex.SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând rezultate pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. In sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici. Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa. In multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. în ţara noastră, potrivit Constituţiei judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 151 (2) din Constituţia României s-a stabilit că „ Noua Curte Supremă de Justiţie va fi numită, în condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei". Desigur aceasta este o dispoziţie tranzitorie. 920. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu inamovibili, judecătorii titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin necunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensionează. Iar legea română de organizare judecătorească stabileşte că dacă în cursul activităţii sale, magistratul manifestă o vădită

592

incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80). Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art. 133). Dar în legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că se bucură de stabilitate, ca şi procurorii (art. 75). Prin art. 124 Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani ( cu posibilitatea reinvestirii în funcţie) de unde rezultă că pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentru această durată. O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească. 921. Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliului Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră. In acest sens Constituţia României, prin art. 124 (1) prevede că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pentru a nu crea prin avansare situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecătorească, prin art. 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc. 9 2 2 . Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.

593

2. Organele judecătoreşti 9 2 3 . Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească. în această putere intră numai instanţele judecătoreşti. 924. Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Iar legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Curtea Supremă de Justiţie, aceasta este organizată în secţii, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie. 925. Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiţii în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi.

9 2 6 . Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui Româ594

niei numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţie celor stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcţie, lucrările sale sunt prezidate de către ministrul justiţiei, dar fără drept de vot. Când exercită cea de a doua funcţie, lucrările sunt prezidate de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună. 9 2 7 . Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern prin care este organizat (nr. 450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept".

§.3. Raporturile cu legislativul şi executivul 9 2 8 . A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri" contravine acestui mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional. Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele, lată deci aspecte care conturează raporturile justiţie - legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a 595

decide independent în cauza ce-i este supusă judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc). în asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de guvernământ şi administrative.

596

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII 1) Maurice Duverger - Institutions politiques et droit constitutionnel, 1988, p. 151, 197-200. 2) Pierre Pactet - Institutions politiques et droit constitutionnel, 1989, op. cit.p. 125 şi urm. 3) Viorel Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1996, îndeosebi paginile: 19,26,56,65-66,71,80, 132. 4) Ion Neagu - Drept procesual penal, Partea generală, Bucureşti, 1994, p. 56 - 87. Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal: legalitatea, prezumţia de nevinovăţie; principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesual penal, operativitatea procesului penal; limba în care se desfăşoară, procesul penal, folosirea limbii oficiale prin traducător (p. 59 - 87). 5) Rapport presente par M. le Conseiller federal Arnold Koller, President de la Confederation, Ministre suisse de la justice, au XVII-e Conference des Ministres europeens de la justice, Istambul, 5 - 7 juin 1990. Le patrimoine juridique du Conseil de l'Europe, son role dans le rapprochementavec Ies pays de l'Europe de l'Est. Se consideră că se regăsesc în dreptul intern al statelor europene o serie de exigenţe fundamentale: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei; garanţia unui proces echitabil; accesul la un tribunal, căci preeminenţa dreptului nu se poate realiza fără posibilitatea accesu597

lui la tribunale; dreptul la proces public, care protejează pe justiţiabil, împotriva unei justiţii secrete scăpând controlului public; imparţialitatea judecătorilor; principiul proporţionalităţii, care reflectă expresia „măsuri necesare într-o societate democratică". 6) Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1991. Este interesantă constatarea de la p. 96 în sensul căreia „Puterea judiciară nu există în Franţa spre deosebire de ţările anglo-saxone şi Constituţia a avut grijă să nu utilizeze decât autoritatea judiciară". 7) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, Publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 197 din 13 august 1992. 8) Legea nr. 56/1993, Legea Curţii Supreme de Justiţie. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 13 iulie 1993. 9) Werner Bergengruen, Tiranul şi Judecata, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 174. 10) Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000. Prin această lege (art. 154) s-au creat la instanţe secţii de asigurări sociale.

598

CAPITOLUL XIV Anexe. Trimiteri la articolele din Constituţie 929. Anexa nr. 1 cu articole din Constituţie privind mandatul Parlamentului - an. 60 - Mandatul Camerelor - art. 61 alin. 2 - Revocarea membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului - art. 66 alin. 1 - Mandatul reprezentativ - art. 66 alin. 2 - Nulitatea mandatului imperativ - art. 67 alin. 1 - începerea mandatului parlamentar - art. 67 alin. 2 - încetarea mandatului parlamentar - art. 68 - Incompatibilităţi - art. 70 - Libertatea opiniilor - art. 71 - Indemnizaţie - art. 73 alin. 1 - Conţinutul mandatului. Iniţiativa legislativă şi alin. 4 - art. 89 - Dizolvarea Parlamentului - art. 146 alin. 1 - Conţinutul mandatului; iniţiativa constituţională 930. Anexa nr. 2 cu articole din Constituţie privind structura şi organizarea Parlamentului - art. 58 alin. 2 - Camera Deputaţilor şi Senatul (structura bicamerală) - art. 59 - Alegerea şi structura Camerelor - art. 61 alin. 1 - Autonomia bugetară 599

- art. 61 alin. 2 - art. 61 alin. 3 - art. 61 alin. 4 - art. 62 - art. 63

- Birouri permanente (vezi şi art. 61 alin. 5) - Grupuri parlamentare - Comisii parlamentare (permanente, de anchetă, speciale, comune - vezi şi art. 61 alin. 5) - Şedinţe comune şi separate (vezi şi art. 65) - Sesiuni

9 3 1 . Anexa nr. 3 cu articole din Constituţie privind grupuri parlamentare - art. 61 alin. 3 - Organizarea internă a Parlamentului - art. 89 alin. 1 - Dizolvarea Parlamentului - art. 144 lit. b - sesizarea Curţii Constituţionale 9 3 2 . Anexa nr. 4 cu articole din Constituţie privind funcţionarea Parlamentului şi a Camerelor - art. 62 - Şedinţe separate şi comune - art. 63 alin. 1 - Sesiuni ordinare (număr, durata) - art. 63 alin. 2 - Sesiuni extraordinare - art. 63 alin. 3 - Convocare în sesiuni - art. 64 - Cvorumul legal - art. 65 - Şedinţe publice şi şedinţe secrete 9 3 3 . Anexa nr. 5 cu articole din Constituţie privind cvoum/majorităţi - art. 62 alin. 2 - Autonomia regulamentară „majoritatea" - art. 64 - Cvorum parlamentar „majoritatea" - art. 74 alin. 1 - Legi organice şi regulamentele „Camerelor" (majoritatea membrilor fiecărei Camere) - art. 74 alin. 2 - Legi ordinare şi hotărâri (majoritatea membrilor prezenţi) - art. 76 alin. 2 - Majoritatea în caz de eşuare a medierii (art. 74) - art. 81 - Majoritatea pentru alegerea Preşedintelui României - art. 84 alin. 3 - Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor)

600

-art. 95 alin. 1

-art. 102 alin . 3 -art. 112 -art. 147 alin . 1 -art. 147 alin . 1

- Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (majoritate; iniţierea poate fi făcută de cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor) - învestitura Guvernului (majoritatea) - Moţiunea de cenzură adoptată cu majoritate (iniţiată de cel puţin 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor) - Revizuirea Constituţiei (cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere) - Caz de eşuare/mediere/revizuirea Constituţiei? (cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor)

934. Anexa nr. 6 cu articole din Constituţie privind competenţa

Parlamentului -art. 31 alin. 5 -art. -art. -art. -art.

58 62 64

65 alin. 2

-art. 72 -art. 74 alin. 3 -art. 76 alin. 2 -art. 77 alin. 2 -art. 82 alin. 2 -art. 84 alin. 3 -art. 88 -art. 90

- controlează activitatea serviciilor publice de RTV - unica autoritate legiuitoare a ţării - atribuţii exercitate în şedinţă comună - adoptarea de legi, hotărâri şi moţiuni - hotărăşte ca anumite şedinţe ale Camerelor să fie secrete - adoptarea de legi constituţionale, organice şi ordinare - adoptă proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgenţă - mediere - reexaminarea legii la cererea Preşedintelui României - depunerea jurământului de către Preşedintele României - punerea sub acuzare a Preşedintelui României - primeşte mesajele Preşedintelui României cu privire la principalele probleme politice (vezi şi art. 92 pct. 3) - atribuţii de organ consultativ pentru organizarea referendumului în probleme de interes naţional 601

-art. 91 alin. 1 - art 93 - art. 95 - art. 101 - art. 102 alin. 3 - art. 107 şi - art. 108 alin. 1 - art. 109 alin. 2, - art. 110 - art. 132 - art 137 alin. 2 - art. 139 alin. 2 - art. 139 alin. 4 - art. 140 alin. 2 - art 145 alin. 1 -art. 147 alin. 1 - art 150 alin. 2 - art 151 alin. 2

- ratificarea tratatelor - încuviinţează instituirea de către Preşedintele României a stării de asediu sau a stării de urgenţă - suspendarea din funcţie a Preşedintelui României - acceptă programul de guvernare - dă vot de încredere asupra programului de guvernare şi asupra listei Guvernului (vezi şi art. 85 alin. 1) - abilitează Guvernul să emită ordonanţe art. 114 - este autoritatea faţă de care răspunde Guvernul - retragerea încrederii acordate Guvernului art. 112 şi art. 113 - controlul asupra Guvernului - alege magistraţi în Consiliul Superior al Magistraturii - aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale - ascultă anual raportul Curţii de Conturi - numeşte membrii Curţii de Conturi - numeşte unii judecători ai Curţii Constituţionale - reexaminează legea sau regulamentul în caz de neconstituţionalitate constatată potrivit art. 144 lit. a şi b - atribuţii de revizuire a Constituţiei şi alin. 2 - primeşte propunerile Consiliului Legislativ - numeşte noua Curte Supremă de Justiţie

9 3 5 . Anexa nr. 7 cu articole din Constituţie privind competenţa Camerei Deputaţilor - art. 57 - Ascultă sau solicită rapoarte anuale ale Avocatului Poporului - art 61 alin. 1,2,4 - Organizare internă - art. 62 alin. 1 - Lucrează în şedinţe separate şi comune cu Senatul 602

-art. 64 -art. 65 -art. 69 -art. 73 alin. 3 -art. -art. -art. -art.

73 alin. 5 75 82 84 alin. 3

-art. 95 -art. 102 alin. 3 -art. 106 -art. 108 -art. 110 -art. -art. -art. -art.

111 112 113 132

-art. 139 alin. 3 -art. 140 alin. 2 -art. 145 -art. 147 -art. 151 alin. 2 -art. 152 alin. 2

- Actele juridice şi cvorumul legal (vezi şi art 74) - Hotărăşte ca anumite şedinţe să fie secrete - Ridicarea imunităţii parlamentare - Primeşte proiectul de lege transmis de Guvern - Adoptă propunerile legislative prezentate - Naveta legislativă - Jurământul Preşedintelui - Punerea sub acuzare a Preşedintelui (în şedinţă comună) - Suspendarea din funcţie a Preşedintelui (şedinţă comună) - Dezbatere a programului şi a listei Guvernului - Primeşte şi dezbate rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului - Solicită urmărirea penală a membrilor Guvernului (când este cazul) - Informarea Camerei Deputaţilor (drept de control) - întrebări şi interpelări - Moţiunea de cenzură (şedinţă comună) - Angajarea răspunderii Guvernului - Alege membrii Consiliului Superior al Magistraturii (în şedinţă comună) - Cere Curţii de Conturi să controleze modul de gestionare a resurselor publice şi să raporteze despre cele constatate - Numeşte 3 judecători la Curtea Constituţională - înlăturarea excepţiei de neconstituţionalitate - Adoptă proiectul sau propunerile de revizuire a Constituţiei - Numeşte noua Curte Supremă de Justiţie (în şedinţă comună) - Numirea judecătorilor la Curtea Constituţională (durată)

603

9 3 6 . Anexa nr. 8 cu articole din Constituţie privind competenţa Senatului - art. 55 - Numeşte Avocatul Poporului - art. 57 - Ascultă sau solicită rapoarte anuale ale Avocatului Poporului - art. 61 alin. 1,2,4 - Organizare internă - art. 62 alin. 1 - Lucrează în şedinţe separate şi comune cu Camera Deputaţilor - art. 64 - Actele juridice şi cvorumul legal (vezi şi art. 74) - art. 65 alin. 2 - Poate hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete - art 69 - Ridicarea imunităţii parlamentare - art. 73 alin. 3 - Primeşte proiectul de lege transmis de Guvern - art. 73 alin. 5 - Adoptă propunerile legislative prezentate - art. 75 - Naveta legislativă - art. 82 - Jurământul Preşedintelui - art. 84 alin. 3 - Punerea sub acuzare a Preşedintelui - în şedinţă comună cu Camera Deputaţilor - art. 95 - Suspendarea din funcţie a Preşedintelui - în şedinţă comună cu Camera Deputaţilor - art. 102 alin. 3 - Dezbatere a programului şi a listei Guvernului - art 106 - Primeşte şi dezbate rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului - art. 108 - Solicită urmărirea penală a membrilor Guvernului (când este cazul) - art. 110 - Solicită Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice să prezinte informaţii şi documente (control parlamentar - art. 111 - întrebări şi interpelări - art. 112 - Moţiunea de cenzură (şedinţă comună cu Camera Deputaţilor) - art. 113 - Angajarea răspunderii Guvernului (şedinţă comună cu Camera Deputaţilor) - art. 132 - Alege în şedinţă comună membrii Consiliului Superior al Magistraturii - art. 139 alin. 3 - Cere Curţii de Conturi să controleze modul de gestionare a resurselor publice şi să raporteze despre cele constatate 604

•

- art. 140 alin. 2 - art. 145 - art. 147 - art. 151 alin. 2 - art. 152 alin. 2

- Numeşte 3 judecători la Curtea Constituţională - înlăturarea excepţiei de neconstituţionalitate - Adoptă proiectul sau propunerile de revizuire a Constituţiei - Numeşte noua Curte Supremă de Justiţie (în şedinţă comună) - Numirea judecătorilor la Curtea Constituţională (durată)

937. Anexa nr. 9 cu articole din Constituţie privind legiferarea - art. 72 alin. 1 - Categorii de legi - art. 72 alin. 3 - Cazuri în care se elaborează legi organice - art. 73 - Iniţiativa legislativă - art. 74 - Adoptare - art. 75 - Navetă legislativă - art. 76 - Medierea - art. 77 - Promulgarea şi reexaminarea legii - art. 78 - Publicarea legii (intrarea în vigoare) - art. 79 - Avizarea de Consiliul Legislativ - art. 107 şi 114 - Ordonanţe guvernamentale - art. 144 - Controlul preventiv al constituţionalităţii legilor - art. 145 - Respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate -art. 150 - Conflictul temporar de legi -art. 146, 147, 148 - Revizuirea Constituţiei - art. 60 alin. 5 - Legile rămase pe ordinea de zi a vechiului Parlament rămân pe ordinea de zi a noului Parlament 9 3 8 . Anexa nr. 10 cu articole din Constituţie privind legile organice - art. 3 alin. 3 - Organizarea administrativă a teritoriului - art. 5 alin. 1 - Cetăţenia română - art. 8 alin. 2 - Partidele Politice - art. 9 - Sindicatele - art. 12 alin. 4 - Simbolurile naţionale (stema şi sigiliul) - art. 23 alin. 9 - Pedepsele - art. 29 alin. 3 - Cultele religioase 605

-art -art -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art.

-art. -art. -art.

-art. -art.

-art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art. -art.

Serviciile publice învăţământul Dreptul de asociere Proprietatea Nivelul de trai Protecţia copiilor şi tinerilor Contenciosul administrativ Avocatul Poporului Alegerea Camerelor Prelungirea mandatului parlamentar Incompatibilităţi (art. 104 alin. 2) 72 - Domeniul Legii organice 74 alin. 1 - Adoptarea Legii organice 79 alin. 2 - Consiliul Legislativ 83 alin. 3 - Prelungirea mandatului Preşedintelui României 101 alin. 3 - Guvern (structură) - Răspunderea Guvernului 108 alin. 3 116 - înfiinţarea autorităţilor administrative 117 alin2 şi 3 - Probleme militare: Serviciul de Informaţii 120 alin. 1 şi 2 - Administraţia locală 121 alin. 2 - Consiliul judeţean 121 alin. 3 - Atribuţiile prefectului 124 alin. 1 - Statutul judecătorilor 125 alin. 1 şi 3 - Instanţele judecătoreşti 128 - Căile de atac 130 alin. 2 - Ministerul Public 132 - Consiliul Superior al Magistraturii 139 - Curtea de Conturi 140 alin. 4 - Curtea Constituţională

31 alin. 5 32 alin. 4 37 alin. 3 41 şi 135 43 alin. 2 45 alin. 2 48 alin. 2 55 alin. 1 59 60 alin. 1 68 alin. 3

-

9 3 9 . Anexa nr. 11 - Qvorumul necesar pentru adoptarea moţiunii -art. 64 -art. 111 alin. 2 - Moţiune care exprimă poziţia Camerelor cu -art. 112 -art. 112 alin. 2

privire la problema ce a făcut obiectul interpelării - Moţiunea de cenzură - Demiterea Guvernului în cazul votării moţiunii de cenzură conform art. 112 606

RESUME EN LANGUE FRAN^AISE

Premiere pârtie - Le droit constitutionnel Chapitre I - Socidtd, Etat, droit, politique, et morale Tout systeme juridique necessite comme condition preliminaire et cadre de manifestation une societe humaine, caracterisee par Ies attributs de l'etre humain (conscience et raison), et par un certain degre d'organisation, resultat des exigences d'existence et de deVeloppement de cette societe. L'Etat est une des formes de manifestation de la societe humaine. Le mot Etat peut etre employe dans deux sens: dans un sens large ii designe la somme de trois elements, territoire, population et souverainete, et dans un sens restreint, technique-juridique, ii signifie la forme organisee du pouvoir du peuple. L'Etat est le produit de l'histoire de la societe humaine. Entre Uitat et le droit s'etablissent des rapports de conditionnement reciproque, car en tant que phenomenes ils sont apparus au meme moment et sont dus aux memes causes. L'Etat cree le droit qui lui fixe Ies limites et lui fournit Ies moyens d'action. Le droit objectif represente la totalite des normes juridiques; le droit subjectif est la possibilite garanţie par la loi aâ un sujet de droit d'avoir une conduite determinee ou de demander aux autres sujets de droits une certaine conduite. Polisemantique, la politique signifie, dans le sens qui nous interesse, une forme d'activite sociale qui concerne aussi bien Ies individus que Ies groupes d'individus dans la lutte pour le pouvoir. La morale est definie comme une forme de la conscience sociale, qui reflete et fixe par des regles et principes Ies exigences de comportement au niveau des rapports entre Ies individus et entre l'individu et la collectivite.

Chapitre II - La notion de droit constitutionnel et institutions politiques Le droit constitutionnel constitue l'ensemble systematise des normes juridiques qui reglementent Ies relations sociales fondamentales specifiques au processus de l'instauration, du maintien et de l'exercice du pouvoir etatique. Dans un sens restreint, technico-juridique, Ies institutions politiques representent des groupements de normes juridiques, reunies sur le critere d'un objet commun de reglementation, objet qui leur assure l'unite et la permanence. 609

AVA

Le fii rouge de cette etude sera donc l'analyse juridique du pouvoir de l'Etat sous ses diverses manifestations, ainsi que Ies consequences que ce phenomene peut avoir au niveau de la societe.

Chapitre III - Les rapports et les normes juridiques de droit constitutionnel 1.L'identificationdesrapportsdedroitconstitutionnel

Les rapports juridiques specifîques au droit constitutionnel sont des relations sociales gouvernees par des normes juridiques dont l'objet de reglementation est le pouvoir etatique. On peut distinguer des relations sociales specifîques uniquement au droit constitutionnel, qui naissent dans le processus d'instauration, maintien et exercice du pouvoir; et des relations sociales avec double nature juridique, qui, meme si reglementees par d'autres branches du droit, font l'objet de la reglementation constitutionnelle aussi.

2. Les sujets des rapports de droit constitutionnel

Les sujets des rapports de droit constitutionnel sont les etres humainş, consideres individuellement ou groupes dans des collectivites. Sont traditionnellement consideres comme sujets des rapports de droit constitutionnel roumain: le peuple, l'Etat, les organes de l'Etat, les partis et les autres formations politiques et organisations, les citoyens, et les etrangers et les apatrides.

3. Les normes de droit constitutionnel

On doit preciser que toutes les normes dont est constitue le droit constitutionnel sont de veritables normes juridiques, meme si elles ne correspondent pas toutes â la structure traditionnelle trichotomique de la norme de droit. La specificite de la norme juridique'de droit constitutionnel consiste dans le fait que sa sanction est plus difrîcilement identifiable. Ainsi, on a pu constater qu'il y avait plusieurs methodes qui pouvaient etre utilisees pour identifier les sanctions specifîques aux normes de droit constitutionnel: pour plusieurs dispositions des normes constitutionnelles ii existe une seule sanction; ou bien la sanction se retrouve dans une autre branche de droit que le droit constitutionnel, ou bien ii existe des sanctions propres uniquement au droit constitutionnel. Une autre particularite des normes constitutio610

nnelles consiste dans le fait qu'elles ne sont pas uniquement des normesprincipes d'application mediate, qui necessitent d'autres actes normatifs pour etre appliquees aux relations sociales et produire des rapports juridiques, mais elles sont aussi des normes juridiques d'application immediate, qui s'appliquent aux relations sociales sans intermediaire.

Chapitre IV- Les sources formelles du droit constitutionnelroumain Les sources formelles representent la forme de manifestation du droit. Pour ce qui est du systeme juridique roumain on doit constater que la coutume n'est pas une source du droit constitutionnel, sauf le cas exceptionnel ou la Constitution elle-meme renvoie â la coutume. En revanche, sont des sources pour le droit constitutionnel roumain la Consti-tution et les lois constitutionnelles (de revisions de la Constitution), les lois organiques et ordinaires qui reglementent des relations sociales relatives â l'instauration, le maintien et l'exercice du pouvoir etatique, les reglements du Parlement (le Reglement du Senat, le Reglement de la Chambre des Deputes, et le Reglement des seances communes), les actes de legislation deleguee (les ordonnances du gouvernement), et les traites internationaux qui reglementent des relations sociales specifiques au droit constitutionnel, sont d'application directe, et ont ete dîiment ratifies par le Parlement roumain.

Chapitre V- La place du droit constitutionnel dans le systeme du droit La place de toute branche de droit dans le cadre d'un systeme normatif peut etre identifiee par deux criteres: 1'importance des relations sociales reglementees et la valeur des formes juridiques par laquelle la volonte des gouvernants devient droit. Par rapport a ces deux criteres le droit constitutionnel constitue la branche la plus importante du systeme normatif roumain, ce qui a pour consequence la regie de la conformite de toutes les autres normes juridiques avec les normes contenues dans la constitution, et l'obligation de modifier toutes les normes juridiques qui en decoulent des qu'une norme constitutionnelle a ete modifiee. 611

Chapitre VI-La notion de Constitution Si la Constitution est un phenomene recent, le moment precis de son apparition reste tout de meme assez discute. Pour qu'on puisse parler d'une constitution on doit identifier au moins Ies caracteristiques suivantes: ii s'agit d'une loi, qui est la loi fondamentale, qui reglemente Ies relations sociales fondamentales et essentielles qui ont trăit au pouvoir etatique, et qui beneficie de la force juridique supreme dans la hierarchie des normes d'un systeme normatif. D'autres caracteristiques peuvent egalement etre: son caractere ecrit, la forme systematisee, la solennite de la procedure d'adoption, la stabilite. On a repris dans le droit constitutionnel roumain la definition de la constitution par l'addition des deux sens possibles du terme: constitution au sens formei et constitution au sens materiei. Dans le sens du present ouvrage on definit par Constitution la loi fondamentale d'un Etat, constituee des normes juridiques investies avec force juridique supreme et qui reglementent Ies relations sociales fondamentales qui sont essentielles pour l'instauration, le maintien et l'exercice du pouvoir politique du peuple.

Chapitre VII - L 'apparition, Vadoption, la modification, le sursis et Vabrogation de la Constitution 1. L'apparition de la Constitution L'apparition de la Constitution ne doit pas etre consideree comme un moment precis, mais plutot comme un processus de longue duree, pendant lequel la bourgeoisie a lentement pris le pouvoir et a ressenti le besoin de l'encadrer par des regles juridiques strictes, formelles et formalisees, sous la forme des documents precis et systematiques. S'ils existent encore des Constitutions coutumieres en Grande Bretagne, Israel et la Nouvelle Zelande, la plupart des Etats contemporains ont opte pour la version ecrite de la loi fondamentale. II est toutefois interessant de noter que la Grande Bretagne a donne l'exemple en matiere des documents ecrits, car c'est lâ que la Magna Charta Libertatum (1215) a ete adoptee, suivie par toute une serie des documents ecrits par lesquels le pouvoir royal a ete mieux encadre du point de vue juridique: la Petition des droits (1628), Habeas Corpus (1679), le Bill des droits (1689), ete. A partir du XVIII-eme siecle le regime constitutionnel coutumier a ete considere comme inadequat pour Ies nou612

velles realites sociales, et Ies Constitutions ecrites ont commence â se repandre avec grande vitesse. Au niveau internaţional la premiere constitution ecrite est consideree celle des Etats Unis (Constitution de Philadelphie - 1787), et sur le continent europeen la premiere Constitution est consideree la celle adoptee en France en 1791. Vers la fin du XVIII-eme siecle la constitution est devenue non seulement la loi fondamentale de tout Etaţ, mais aussi le document politique et juridique le plus important, qui marque Ies moments essentiels de la vie de toute collectivite etatique. La Constitution ecrite s'est imposee au detriment de celle coutumiere dîi aux certaines theories qui circulaient â l'epoque et grâce â ses avantages. Ainsi, la theorie des contrats ecrits, la theorie du contrat social, la "rule of law" ont permis une rapide et large evolution de la Constitution ecrite, qui fixe mieux Ies regles de droit, qui limite le pouvoir etatique, et qui ne peut pas etre modifiee aussi facilement que la regie coutumiere.

2. L'adoption de la Constitution L'initiative de l'adoption de la Constitution appartient â la force ou â l'organe politique, social ou etatique qui, du fait de la position supreme qu'il occupe dans le systeme politique d'un Etat, peut connaître l'evolution et Ies perspectives de la societe, et peut prendre des initiatives fondamentales pour l'ensemble de la societe. Aussi, un role assez important revient â present a l'initiative populaire. Certaines constitutions prevoient expressement l'autorite qui peut avoir cette iniţiative, d'autres gardent le silence â ce sujet. Quant â l'organe qui peut adopter la Constitution en doctrine la reponse consiste â mentionner un des deux pouvoirs: le pouvoir constituant originaire ou celui institue. Le pouvoir constituant originaire intervient lorsqu'il n'y a plus de constitution en vigueur (nouveaux Etats ou en cas de revolutions). La constitution institue est prevue par la Constitution en vigueur â un moment donne (ou par celle anterieure) aussi bien en ce qui concerne son organisation, que son fonctionnement. Elle peut adopter ou seulement modifier une loi fondamentale. Selon la procedure d'adoption des diverses constitutions on peut Ies regrouper sous Ies categories suivantes: constitutions ou chartes octroyees, adoptees par le monarque en tant que maître absolu qui exerce son pouvoir; constitutions statut ou plebiscitaires, qui sont des chartes auxquelles on rajoute la ratification par plebiscite; Ies constitutions pacte, qui representent des pactes conclus entre le monarque est le peuple represente par le Parlement; Ies constitutions-convention, oeuvre d'une 613

assemblee appelee convention (d'apres la premiere assemblee de ce genre qui a adopte la Constitution des Etats Unis d'Amerique de 1787) qui exprime la convention intervenue entre tous Ies membres de la societe et qui a une position superieure â celle du Parlement; Ies constitutions referendaires, qui sont des constitutions convention ratifiees par referendum par le peuple auquel elles sont adressees. A titre historique on doit aussi mentionner une procedure qui a ete propre aux pays de l'Est de l'Europe qui faisaient adopter leurs constitutions par Ies parlements (Ies memes organes que ceux qui adoptaient Ies lois ordinaires) mais avec une majorite superieure â celle avec laquelle etaient adoptees Ies lois.

3. La modification de la Constitution Selon le principe de la symetrie juridique, la revision de la Constitution devrait etre faite par le meme organe etatique que celui qui l'a adopte. La procedure de revision de la Constitution peut etre un critere de classification des lois fondamentales; on parle ainsi des constitutions flexibles ou souples, qui peuvent etre modifiees selon la meme procedure que Ies lois ordinaires, et de constitutions rigides pour lesquelles la procedure de revision est plus exigeante que la procedure prevue pour l'adoption et la modification des lois ordinaires. On ne doit tout de meme pas identifier Ies constitutions coutumieres avec constitutions flexibles et Ies constitutions rigides avec Ies constitutions ecrites. La doctrine a pu identifier plusieurs techniques utilisees pour garantir la rigidite de la Constitution: l'interdiction de modifier la Constitution â jamais, l'interdiction de reviser la Constitution pendant une periode determinee de temps, l'etablissement d'une procedure tres compliquee de revision de la Constitution, l'interdiction de reviser la Constitution pendant l'occupation partielle ou totale du territoire ou durant des periodes de crise, ou l'interdiction de changer uniquement certaines dispositions, le reste du texte pouvant etre modifie selon une procedure speciale. La Constitution roumaine de 1991 precise que l'initiative de la revision constitutionnelle revient au President de la Roumanie sur proposition du Gouvernement, â au moins un quart des deputes ou des senateurs, ainsi qu'â au moins 500.000 electeurs. La procedure de revision de la Constitution roumaine est plus exigeante que celle prevue pour Ies lois ordinaires; et l'article 148 de la Constitution precise que Ies dispositions concernant le caractere naţional, independant, unitaire, indivisible de l'Etat roumain, la forme republicaine de gouvernement, l'integrite 614

du territoire, l'independance de la justice, le pluralisme politique et la langue officielle ne peuvent pas faire Pobjet de la revision. Aussi, la Constitution ne peut pas etre revisee pendant la duree de l'etat de siege ou de l'etat d'urgence, ni en temps de guerre.

4. La cession provisoire des effets juridiques des normes constitution ne/Ies et Vabrogation de la Constitution Theoriquement, la cession des effets juridiques de la Constitution devrait se faire par l'adoption d'une nouvelle constitution. Le sursis de la Constitution est une mesure extremement rarement adoptee, et uniquement en periode crise politique; cette mesure est generalement justifiee par la theorie de la necessite. Quant â l'abrogation de la Constitution est en general le resultat de l'entree en vigueur d'une nouvelle Constitution.

Chapitre VIII - Le contenu normatifde la Constitution Le contenu normatif de la Constitution est assez complexe, une simple enumeration des domaines reglementes dans la Constitution n'etant pas possible. L'element commun â la majorite des textes constitutionnels est le fait qu'ils reglementent des relations sociales fondamentales qui sont essentielles pour l'exercice du pouvoir etatique. Un grand pas en avânt a ete fait notamment apres la deuxieme guerre mondiale, lorsque Ies Etats ont commence â valori ser dans Ies lois fondamentales Ies documents internationaux, surtout par rapport â la protection des droits fondamentaux. Mais une enumeration des elements de contenu des lois fondamentales n'est pas possible, certaines contenant des elements specifiques â l'Etat respectif, d'autres n'ayant pas en vu des aspects qui pourtant sont traites partout ailleurs. Sans etre exhaustif on peut enumerer parmi Ies principales categories de relations sociales qui sont reglementees dans la Constitution celles qui ont trăit au pouvoir etatique (identification des gouvernants, comment ils detiennent le pouvoir, comment et par l'intermediaire de quels organes ils l'exercent, aspects de technique legislative, etc), celles qui n'ont pas de rapport direct avec le pouvoir etatique (le statut de la personne, Ies fondements economiques et sociaux de l'Etat, Ies fondements ideologiques ou religieux, etc), et Ies declarations des droits.

615

Chapitre IX - La suprâmatie de la Constitution La supremaţie de la Constitution est un des traits caracteristiques de toute loi fondamentale, consideree tantot comme une qualite intrinseque de la Constitution, tantot comme un phenomene juridique et politique â la fois. La supremaţie de la Constitution est une notion complexe qui exprime la position supra-ordonnee de la Constitution dans l'ensemble du systeme politique et juridique d'un pays. Les consequences juridiques en sont importantes au niveau de la Constitution elle-meme, et au niveau du systeme juridique etatique considere. En ce qui concerne la Constitution ii y a des consequences juridiques sur l'adoption de la loi fondamentale, qui se fait selon des formes differentes de celles utilisees pour les lois ordinaires; sur la revision et l'abrogation de la Constitution, qui ne peuvent etre faites que selon des procedures symetriques avec l'adoption. Par rapport â l'ensemble du systeme normatif etatique on peut constater des differences de contenu, de forme et surtout de force juridique entre la Constitution et les lois ordinaires, et la regie de la necessaire conformite de l'entier systeme legislatif avec la loi fondamentale, qui a pour consequence la nullite de tout acte juridique qui serait contraire â la Constitution et la necessite de modifier toutes les normes juridiques subsequentes des que la regie constitutionnelle a change. Les garanties juridiques de la supremaţie de la Constitution sont le controle general de l'application de la Constitution, qui concerne la totalite de l'activite etatique, le controle de la constitutionnalite des lois, qui concerna uniquement la loi en tant qu'acte juridique du Parlement, et le devoir fondamental de tous les citoyens de respecter la Constitution.

Chapitre X- Le contrdle de la constitutionnalitâ des lois Le controle de la constitutionnalite des lois est une consequence et une garanţie pour la supremaţie de la Constitution. II represente l'activite organisee de verification de la conformite de la loi â la Constitution, et, en tant qu'institution du droit constitutionnel, ii regroupe toutes les normes juridiques qui concernent les organes competents â effectuer ce controle; la procedure â suivre et les mesures qui peuvent etre prises suite â cette procedure. Selon l'organe qui effectue le controle de constitutionnalite on peut classer le controle de constitutionnalite en controle exerce par un organe politique, tel que l'organe legislatif lui-meme, ou d'autres organes crees specialement â cette fin ou qui ont cette competence parmi d'autres qu'ils 616

exercent; et, controle exerce par un organe juridictionnel, tel que Ies tribunaux ordinaires ou d'autres organes qui connaissent une procedure similaire â celles des tribunaux. Le controle de constitutionnalite est explicite lorsqu'il est explicitement mentionne dans le texte de la Constitution, et implicite lorsqu'il existe sans qu'il soit mentionne expressis verbis. II existe egalement un controle de constitutionnalite anterieur â l'adoption de la loi (appele aussi a priori, prealable ou encore preventif) qui porte sur le texte du projet de loi, et un controle posterieur (appele aussi a posteriori, sanctionnateur) qui porte sur la loi deja adoptee et appliquee.

Chapitre XI - Les Constitutions roumaines 1. Le Statut qui detaille les dispositions de la Convention de Paris de 1858 L'histoire constitutionnelle de la Roumanie a commence plus tard que dans les autres pays europeens, avec un premier acte normatif adopte par plebiscite le 7/19 Aoiit 1858 et soumis au peuple en tant que "Statut" qui etait suppose developper les dispositions de la convention de Paris de 1858 par laquelle les Pouvoirs garants avaient reconnu l'unification des deux Principautes roumains dans un seul Etat, mais qui en fait changeait ladite convention et consacrait une representation naţionale'bicamerale, la forme de gouvernement monarchique, et quelques autres regles concernant l'elaboration des lois, le gouvernement, les fonctionnaires publics, etc. Une loi electorale avait ete annexee â ce document qui precisait non seulement les droits electoraux mais aussi le type de scrutin et Ies regles d'organisation et de deroulement des elections. Ensemble, ces deux documents sont consideres comme la premiere constitution roumaine, meme si les textes ne reglementaient pas tous les domaines qu'on considere aujourd'hui comme relevant du domaine de la loi fondamentale.

2. La Constitution du 29 Juin 1866

La Constitution du 29 Juin 1866 est une adaptation au contexte roumain de la Constitution belge de 1832. Elle est structuree dans plusieurs chapitres qui traitent du territoire de la Roumanie, des droits fondamentaux, des pouvoirs de l'Etat, des finances, de l'armee, et de la revision et autres dispositions generales et transitoires. Le texte consacre que les Principautes Unis sont un Etat indivisible et unitaire; ii proclame que tous les pouvoirs Proviennent de la nation, et prevoit une procedure particulierement difficile 617

pour la revision constitutionnelle. Sous le regime de cette constitution en Roumanie a ete instaure le controle de constitutionnalite selon le modele americain en 1912.

3. La Constitution du 29 Marş 1923

Le 29 Marş 1923 entre en vigueur une nouvelle constitution qui est en fait une version legerement changee de la precedente, adoptee sans mame respecter toutes Ies tres complexes procedures de revision prevues par la Constitution de 1866. La structure de la Constitution de 1923 est identique avec celle de 1866, Ies changements Ies plus notables etant la creation du Conseil Legislatif en tant qu'organe de specialite pour le travail legislatif du Parlement, la consecration expressis verbis du controle de la constitutionnalite des lois qui relevait de la competence des Chambre reunies de la Haute Cour de Justice et Cassation, le remplacement du systeme de vote censitaire par un plus democratique, la consecration de plusieurs droits fondamentaux des citoyens.

4. La Constitution du 28 Fevrier 1938

Au debut de l'annee 1938, dans un contexte politique difficile, le roi Charles II octroie une nouvelle Constitution qui entre en vigueur le 28 Fevrier 1938. Le texte represente un regression par rapport aux precedentes constitutions; ii precise que Ies pouvoirs de l'Etat emanent de la nation mais sont concentres entre Ies mains du Roi qui est "le chef de l'Etat", exerce le pouvoir legislatif par l'assemblee representative naţionale, a le droit d'initiative legislative et l'initiative de la revision de la constitution, detient egalement le pouvoir executif, etc. La personne du roi etait declaree inviolable, la responsabilite pour ses actes appartenant aux ministres qui etaient tenus â contresigner tous Ies actes du roi. On doit mentionner que le vote universel a ete remplace par un scrutin par colleges de professions, l'âge limite pour exercer Ies droits electoraux etant considerablement elevee (30 ans).

5. Le regime constitutionnel pendant laperiode 1940-1948

En septembre 1940 la Constitution de 1938 est suspendue, Ies corps legislatifs sont dissous, et le president du Conseil des Ministres est investi avec pleins pouvoirs. Jusqu'en 1945 la Roumanie connaîtra uniquement des Decrets-lois, dont certains auront une importance particuliere pour le developpement constitutionnel du pays. Ainsi, le Decret-loi nr. 1626/1944 618

pour fixer Ies droits des roumains dans Ies cadres de la Constitution de 1866 avec Ies developpements de la Constitution de 1923 remet en vigueur Ies Constitutions d'avant la guerre en ce qui concerne Ies droits fondamentaux, mais pour ce qui est des pouvoirs de l'Etat, notamment au regard du pouvoir legislatif laisse la competence au Conseil des Ministres. Le Decret nr. 1849/1944 pour ajouter un nouvel alinea â la fin de l'article IV du Haut Decret royal nr. 1626/1944 donne la possibilite de creer des tribunaux speciaux pour la repression des criminels de guerre, tel que la Roumanie s'etait engagee devant Ies Pouvoirs Allies. La loi nr.86 /1945 fait entrer en vigueur le Statut des Nationalites Minoritaires. La loi nr. 187/1945 fixe Ies cadres de la reforme agraire par l'expropriation de tous Ies biens agricoles. En fin le Decret 2218/1946 reglemente le pouvoir legislatif par la creation d'un Parlement monocameral. Le 30 Decembre 1947 la forme de gouvernement monarchique a ete abolie et par la loi nr.363 de la meme date la Republique Populaire Roumaine a ete proclamee. Une assemblee constituante a ete convoquee pour decider de la constitution de la nouvelle republique, car par cet acte Ies Constitutions de 1866 et de 1923 ont ete formellement abrogees. Le pouvoir legislatif reste entre Ies mains d'une assemblee unicamerale, le pouvoir executif sera remis au Presidium de la Republique Populaire Roumaine, qui sera un organe collegial, constitue de cinq membres, qui exercera aussi Ies competences de chef de l'Etat.

6. La Constitution du BAvril 1948 La Constitution du 13 Avril 1948 est structuree en 10 titres qui traitent de la Republique Populaire Roumaine, de la structure economique et sociale, des droits et des devoirs fondamentaux, de l'organe supreme du pouvoir d'Etat; des organes de l'administration d'Etat, Conseil des Ministres et Ies ministeres, des organes locaux du pouvoir d'Etat, des organes judiciaires et du parquet, de la revision de la constitutions, du drapeau et de la capitale du pays, ainsi que des dispositions transitoires. La Constitution precise que tout le pouvoir emane du peuple et appartient au peuple, que Ies moyens de production appartient soit â l'Etat en tant que bien du peuple entier, soit aux organisations cooperatives, soit aux particuliers, personnes physiques ou morales. Est cree le cadre des futures nationalisations par le fait que la Constitution prevoit que lorsque l'interet general le demande Ies moyens de production, Ies banques, ete. qui sont propriete privee peuvent devenir propriete de l'Etat, c'est-â-dire biens du peuple entier. II est egalement inscrit le principe que la terre appartient â ceux qui la travaille, le 619

principe de l'economie planifiee, des reglementations speciales par rapport au travail.

7. La Constitution du 24 Septembre 1952

La Constitution du 24 Septembre 1952 reprend Ies dispositions de la precedente et renforce celles qui concernent Ies pouvoir d'Etat, l'economie naţionale planifiee, et consacre pour la premiere fois la disparition du pluralisme politique et le role dirigeant du Parti communiste.

8. La Constitution du 21 Aout 1965

La Constitution du 21 Aoîit 1965 change le nom du pays en Republique Socialiste de Roumanie; sous le regime de cette constitution en 1974 a ete creee la fonction de President de la Roumanie en tant que chef de mtat.

9. Le râgime constitutionnel transitoire pendant la periode 1989 -1991

Apres Ies evenements du Decembre 1989 la Roumanie a connu encore une fois un regime constitutionnel transitoire. Le Decret-Loi nr.2/1989 est le premier acte normatif emis par le pouvoir de fait instaure en Decembre 1989 qui consacre le demantelement des structures du pouvoir communiste, et consacre le Front du Salut National en tant que pouvoir legislatif. Le Decret-loi fixe le nom du pays Roumanie, la forme de gouvernement republicaine. Le Decret-Loi nr.8/1989 offre la base constitutionnelle du nouveau pluralisme politique, fixant le cadre de la creation, l'enregistrement et le fonctionnement des partis politiques en Roumanie. Le Decret-Loi nr. 81/1990 sur le Conseil Provisoire d'Union Naţionale prend en compte l'apparition des partis politiques et transforme l'assemblee legislative dans une assemblee representative et le Front du Salut National dans une simple formation politique. Le Decret-Loi nr.92/1990 sur l'election du Parlement et du President de la Roumanie organise le passage des structures provisoires du pouvoir etatique aux institutions elues et definies par des lois. Le Parlement est composee des deux chambres, qui ensembles fonctionneront en tant qu'Assemblee Constituante. Le pouvoir executif est reglemente sous la forme d'un President de la Roumanie elu par vote universel, egal, direct et secret dans deux tours de scrutin et d'un Orouvernement designe par le Parlement. Le Decret-Loi nr. 92/1990 a egalement reglemente le deroulement du scrutin qui s'est tenu le 20 Mai 1990. 620

10. La Constitution du 8 Dicembre 1991 La Constitution du 8 Decembre 1991 correspond a une autre etape de l'achevement de l'Etat de droit en Roumanie. Sa structure comporte des principes generaux, Ies droits, libertes et devoirs fondamentaux des citoyens, Ies autorites publiques, la Cour Constitutionnelle, la revision de la Constitution et Ies dispositions finales et transitoires.

Chapitre XII - La citoyennetd roumaine 1. Dâfinition et nature juridique de la citoyennete roumaine La citoyennete roumaine constitue la qualite de la personne physique qui exprime Ies relations permanentes sociales, economiques, politiques et juridiques entre la personne et l'Etat, qui prouvent son appartenance â l'Etat roumain et qui lui confere la possibilite d'etre le titulaire de tous Ies droits et tous Ies devoirs prevus par la Constitution et Ies lois de la Roumanie. Pour determiner la nature juridique de la citoyennete roumaine on doit partir du constat qu'elle est une qualite de la personne seulement dans la mesure oii certe qualite est consideree en tant qu'element de la capacite juridique de la personne. Seulement Ies citoyens ont la capacite juridique entiere, â la difference des etrangers ou des apatrides qui n'ont qu'une capacite juridique restreinte (â ne pas confondre avec Ies categories utilisees dans le cadre du droit civil).

2. Principes deduits de la reglementation de la citoyenneteroumaine A la base de l'institution juridique de la citoyennete roumaine ii y a Ies principes suivants: seulement Ies citoyens roumains sont Ies titulaires de tous Ies droits prevus par la Constitution roumaine et Ies autres lois du pays (p. ex.: le droit du suffrage et le droit d'etre eki dans Ies organes representatifs; le droit d'avoir son domicile sur le territoire roumain et de se deplacer sur ce territoire librement; le droit d'etre proprietaire de terrains-immeubles; le droit d'etre employe dans toutes Ies fonctions publiques; le droit de ne pas etre expulse et d'etre protege au niveau diplomatique; etc), seuls Ies citoyens sont tenus â remplir Ies obligations etablies par la Constitution et Ies autres lois, Ies citoyens roumains sont egaux en droits, sans aucune distinction selon la race, la nationalite, l'origine ethnique, la langue, la

621

religion, le sexe, l'opinion, l'appartenance politique, la richesse ou l'origine sociale, et sans aucune difference selon la modalite dont ils ont acquis la citoyennete, la citoyennete est exclusivement une question d'Etat, le mariage n'a pas d'effets juridiques sur la citoyennete, le changement de la citoyennete d'un des epoux n'a pas des effets juridiques sur la citoyennete de l'autre epoux.

3. L 'acquisition et la perte de la citoyennete roumaine

Les modalites originaires d'acquisition de la citoyennete sont ius sangvinis et ius soli (ius loci). La loi roumaine sur la citoyennete (loi nr.21/1991, modifiee en 1999) a clairement fait l'option pour le principe ius sangvinis. La citoyennete roumaine peut etre acquise par la modalite originaire de la naissance selon le principe ius sangvinis (meme l'enfant trouve sur le territoire roumain est considere de citoyennete roumaine selon la presomption qu'au moins un de ses parents a la citoyennete roumaine), et par les modalites derivees du rapatriement, de l'adoption et sur demande. Le rapatriement est une procedure speciale mise â la disposition de ceux qui ont eu par le passe la citoyennete roumaine, ils l'ont perdu du au fait qu'ils avaient quitte le territoire roumain et souhaitent â present revenir au pays et y vivre en tant que citoyens roumains. L'acquisition de la citoyennete roumaine par l'adoption est une illustration de l'application constante qui est faite dans le droit roumain du principe que l'interet du mineur doit primer sur toutes les autres considerations. L'integration du mineur adopte se fait plus facilement si du point de vue legal ii sera trăite comme un citoyen et non pas comme un etranger adopte par des roumains. L'acquisition de la citoyennete roumaine sur demande suppose les exigences suivantes: la personne est nee sur le territoire roumain, ou bien, si elle n'est pas nee elle y a le domicile depuis au moins 5 ans, ou au moins 3 ans si elle est mariee avec un citoyen roumain; par son comportement et son entiere attitude prouve attachement par rapport â I'Etat et au peuple roumain; est majeure; fait la preuve des moyens legaux et suffisants d'existence; est connue comme ayant une bonne conduite et n'a pas ete condamnee pour des infractions qui la rendrait indigne de devenir citoyen roumain, connaît la langue roumaine en mesure suffisante pour pouvoir s'integrer dans la vie sociale. La citoyennete est acquise â partir du moment ou la personne rapatriee ou qui l'a demandee a depose le sermon de loyaute pour la Roumanie. Le sermon doit etre depose dans un delai de 6 mois â compter de

622

la date ou la communication de la decision d'accorder la citoyennete a et£ apportee â la connaissance de la personne concernee. La citoyennete roumaine peut etre perdue par le retrăit effectue par l'Etat, par l'adoption d'un enfant roumain par des parents citoyens etrangers, ou sur demande. Le retrăit de la citoyennete roumaine apparaît comme une sanction. En cette matiere Partide 5 alinea 2 de la Constitution consacre un principe tres important: la citoyennete roumaine ne peut pas etre retiree â celui qui Pa acquis par la naissance. Le retrăit de la citoyennete peut intervenir dans le cas oii la personne qui se trouve â l'etranger a accomplit des faits tres graves qui portent dommages â l'Etat roumain ou lesent le prestige de la Roumanie, ou bien si la personne qui se trouve â l'etranger devient volontaire dans l'armee d'un Etat avec lequel la Roumanie a rompu Ies relations diplomatiques ou avec lequel la Roumanie se trouve en etat de guerre, ou bien si la personne a obtenu la citoyennete roumaine par des moyens frauduleux. Le retrăit de la citoyennete roumaine releve de la competence du Gouvernement, qui adopte une decision sur proposition du Ministre de la Justice; ii prend effet â la date de la publication de ladite decision dans le Moniteur Officiel. La renonciation â la citoyennete roumaine est un acte de pleine et libre volonte d'un citoyen qui peut la faire s'il n'y a pas des poursuites penales declanchees â son egard, ou s'il n'est pas inculpe dans un proces penal, s'il n'a pas des debits par rapport â l'Etat roumain ou â d'autres personnes, ou bien, s'il a des dettes, uniquement s'il peut presenter des garanties suffisantes qu'il va payer. L'approbation de la demande de renonciation â la citoyennete roumaine est approuvee par le Gouvernement et prend effet â la date de la publication de la Decision du Gouvernement dans le Moniteur Officiel. L'adoption d'un mineur roumain par des citoyens etrangers, la nullite de l'adoption d'un mineur par des parents roumains ou la decouverte des veritables parents qui sont etrangers tous Ies deux d'un enfant trouve sur le territoire roumain sont aussi des causes de perte de la citoyennete roumaine selon le principe de la primaute de Pinteret du mineur dans toutes Ies circonstances. La preuve de la citoyennete roumaine se fait â Pinterieur du pays avec le document d'identite et â Petranger avec le passeport. Pour Ies enfants mineurs la preuve juridique de leur citoyennete est faite avec le certificat de naissance accompagne par le document d'identite de leur parent.

623

6. Les principes constitutionnels applicables aux droits, libertes et devoirs fondamentaux des citoyens roumains • • • •

• •

• •

• •

l'universalite des droits, libertes et devoirs (article 15 alinea 1) la non-retroactivite de la loi (article 15 alinea 2) l'egalite en droits des citoyens (article 1 alinea 1) les fonctions et les dignites publiques peuvent etre remplies que par des personnes qui ont uniquement la citoyennete roumaine et le domicile au pays (article 16 alinea 3) la protection des citoyens roumains â l'etranger (article 17) les citoyens roumains et les apatrides beneficient en Roumanie de la protection juridique de leurs personnes et de leurs biens (article 18) les citoyens roumains ne peuvent pas etre extrades ou expulses (article 19) la priorite des reglementations internationales sur les reglementations internes en matiere des droits fondamentaux (article 20) le libre et egal acces â la justice (article 21) le caractere exceptionnel de la restriction de l'exercice de certains droits et de certaines libertes fondamentales (article 49)

7. Les inviolabilitâs • • • • • •

le droit â la vie, â l'integrite physique et psychique (article 22) la liberte individuelle (article 23) le droit â la defense (article 24) le droit â la libre circulation (article 25) le droit â la protection de la vie intime, familiale et privee (article 26) l'inviolabilite du domicile (article 27)

8. Les droits et libertes sociales, economiques et culturelles • • • • •

le droit â l'instruction (article 32) le droit â la protection de la sânte (article 33) le droit au travail et â la protection sociale du travail (article 38) le droit â la greve (article 40) le droit de propriete (article 41) 626

• • • •

le droit de succession (article 42) le droit â un niveau de vie decent (article 43) le droit au mariage (article 44) le droit des enfants et des jeunes â la protection et â l'assistance (article 45) • le droit des personnes handicapees â une protection speciale (article 46)

9. Les droits exclusivement politiques • le droit de vote (article 34) • le droit d'etreelu (article 35)

10. Les droits et les libertes sociaux et politiques • • • • • •

la liberte de conscience (article 29) la liberte d'expression (article 30) le droit â l'information (article 31) la liberte de reunions (article 36) la liberte d'association (article 37) le secret de la correspondance (article 28)

//. Les droits-garanties • le droit de petition (article 47) • le droit de la personne endommagee (article 48)

12. Les devoirs fondamentaux des citoyens • • • • • •

le devoir de respecter la Constitution et les lois (article 51) le devoir de fidelite envers le pays (article 50) le devoir de defendre la patrie (article 52 alinea 1) J le devoir de accomplir le service militaire (article 52 alineas 2 et 3) | le devoir de participer aux charges publiques (article 53) le devoir d'exercer avec bonne foi les droits et libertes et respecter les droits et libertes d'autrui (article 54)

627

Deuxieme pârtie - Les institutions politiques Chapitre l -L'organisation etatique dupouvoir Le pouvoir est la categorie ele de l'organisation etatique de la societe; l'Etat n'est autre chose que l'institutionnalisation du pouvoir. L'organisation du pouvoir par l'intermediaire de plusieurs autorites (organes etatiques) avec des fonctions clairement defînies, et caracterisees par autonomie organisationnelle et fonctionnelle, ainsi que par equilibre reciproque et collaboration a pour fondement la separation des pouvoirs dans l'Etat; elle est propre aux systemes de gouvernement democratiques. Si par contre l'organisation et le fonctionnement de ces organes etatiques sont caracterises par le centralisme et la concentration on est en presence de l'unicite du pouvoir, specifique pour les systemes de gouvernement totalitaires. La fonction fondamentale de l'Etat est d'exprimer et realiser la volonte du peuple en tant que volonte generalement obligatoire, volonte de l'Etat. Puisque le titulaire du pouvoir etatique est unique (le peuple) ii resulte que le pouvoir de l'Etat est unique aussi. Mais dans ses manifestations concretes le pouvoir de l'Etat se divise entre les organes de l'Etat qui sont charges de le mettre en oeuvre. La theorie de la separation des pouvoirs est apparue comme une reaction contre l'absolutisme monarchique, et a eu un role decisif dans la promotion du systeme representatif, c'est-â-dire dans la valorisation democratique de la relation entre le detenteur souverain du pouvoir (le peuple) et l'organisation etatique du pouvoir politique, avec une attention acerue pour les garanties offertes pour les droits de l'homme. La theorie de la separation des pouvoirs a connu un succes enorme des son apparition; elle a ete le critere de la classification des regimes politiques dans les regimes qui pratiquent la confusion des pouvoirs et les regimes qui pratiquent leur separation souple ou rigide. Mais son evolution a mis en evidence le fait qu'il ne s'agit par en effet de la separation du pouvoir unique de l'Etat, mais plutot d'une repartition des competences de l'Etat entre ses divers organes charges d'accomplir ses missions. Des nos jours on considere que la theorie de la separation des pouvoirs a "vieilli", et qu'elle n'est plus adaptee aux realites des regimes pluralistes contemporains, dans lesquels les partis politiques jouent un role de plus en plus important. 628

Les traits caracteristiques du pouvoir de l'Etat sont: le caractere de pouvoir, le caractere de coercition, le caractere social, le caractere d'exprimer et realiser la volonte des gouvernants en tant que volonte generale et obligatoire, le caractere organise, et la souverainete du pouvoir etatique.

Chapitre II - Les partis politiques 1. La notion de parti politique

Les partis politiques sont une realite incontestable et incontournable de la scene constitutionrtelle contemporaine; ils peuvent etre definis comme des associations libres des citoyens qui ont la vocation et l'aptitude de gouverner, des associations par l'intermediaire desquelles est definie et exprimee la volonte politique des citoyens sur la base d'une plate-forme politique (programme).

2. Le but de Vassociatton des citoyens dans des partis politiques. Lesfonctions des partis politiques

L'association des citoyens dans des partis politiques est un phenomene social, qui releve des motivations logiques et psychologiques propres â chaque individu. Les raisons d'ordre general les plus souvent mentionnees dans la litterature specialisee sont: la garanţie du bien general, la recherche du bonheur de tous, la mediation entre le peuple souverain (le corps electoral) et le peuple gouvernant (le parlement), la volonte d'exercer le pouvoir de l'Etat, etc. Les partis politiques ont et doivent avoir plusieurs fonctions, dont certains sont inscrites dans les lois fondamentales. Generalement, dans la litterature specialisee on considere que les partis politiques ont une fonction electorale, une fonction de controle et d'orientation des organes politiques, et une fonction de definition et d'expression des positions politiques. Les| partis sont des veritables intermediaires entre le peuple et le pouvoir.

3. Catdgories et variantes de partis politiques

Une classification des partis politiques serait tres difficile â effectuer I en raison de teur enorme diversite; tout de meme on a essaye de regrouper les partis politiques selon divers criteres qui seraient communs au moins â | un ensemble representatif d'entre eux. 629

Selon le critere de l'appartenance et de l'orientation des membres qui Ies composem et de leurs plates-formes (programmes) on distingue Ies partis politiques confessionnels, regionaux, nationaux, de classe, ethniques. Selon leur doctrine politique on peut identifier des partis politiques democratiques, liberaux, conservateurs, sociaux-democrates, de gauche, de centre, de droite. Selon le critere de la composition des partis politiques ii y a des partis de cadres et des partis de masse. Sur la base de la discipline du vote â l'interieur du parti on peut identifier des partis politiques souples et rigides. Une autre analyse distingue entre partis politiques uniques, unifies et dominants. Les systemes de partis politiques expliquent l'ensemble des rapports qui existent dans le cadre de chaque systeme constitutionnel, et considere soit le parti unique, le bipartisme et le pluripartisme, soit seulement le bipartisme et le pluripartisme

4. Les partis politiques en Roii manie apres la Revolution de Decembre 1989

Un nombre impressionnant de partis politiques a vu le jour en Roumanie juste apres Decembre 1989. Avec le temps et la selection des elections successives, leur nombre a ete considerablement reduit, au niveau du Parlement etant representes constamment â peu preş 10 partis politiques.

5. Quelques exigences juridiques concernant les partis politiques

Au niveau de la Constitution roumaine de 1991 les partis politiques sont reglementes dans l'article 8, qui trăite du pluralisme, et selon lequel ils contribuent â la definition et l'expression de la volonte politique des citoyens, tout en respectant la souverainete naţionale, l'integrite territoriale, l'ordre de droit, et les principes de la democraţie; et dans l'article 36 selon lequel la liberte de reunion comprend aussi les partis politiques, avec des restrictions tout de meme pour les suivantes categories de citoyens: les juges de la Cour Constitutionnelle, les Avocats du Peuple, les magistrats, les membres actifs de l'armee, les policiers, et les autres categories de fonctionnaires publics etablis paj la loi organique. Ces dispositions constitutionnelles ont ete detaillees par la loi nr.27/1996 (avec les modifications ulterieuresj qui fixe quelques regles concernant l'organisation, le fonctionnent, l'enregistrement, et les autres formes d'association entre les partis politiques

630

ChapitreIII-

L'Etat

1. La dejinition de l'Etat Le concept Etat a connu plusieurs manieres d'etre aborde, selon l'epoque historique et selon Ies divers auteurs. Dans le sens du present ouvrage, l'Etat represente un concept technique-juridique, qui signifie l'institutionnalisation juridique du pouvoir politique, une parmi Ies multiples possibilites d'organiser ce dernier; ii est un ordre juridique, structure et coherent.

2. Vapparition de l'Etat moderne L'apparition de l'Etat moderne est un processus de longue duree, tout comme l'apparition de la Constitution qu'il accompagne. On peut distinguer plusieurs etapes dans la formation du concept moderne de l'Etat: l'Etat feodal caracterise par la concentration du pouvoir entre Ies mains du roi, qui est le principal producteur du droit; l'Etat absolutiste, caracterise par la differenciation du pouvoir etatique d'autres formes de pouvoir existantes dans la societe et par l'apparition des theories contractuali,ses et de la Constitution ecrite, l'Etat liberal, qui se caracterise par l'integration reussie qu'il a fait de toute la population dans l'exercice du pouvoir par la reconnaissance des droits naturels de l'homme; et l'Etat de droit et social, qui se caracterise par la soumission totale de l'appareil etatique â la norme juridique, et par le fait qu'il assume meme certaines obligations envers ses citoyens.

3. L 'essence et la legitimUe de l'Etat La problematique de Tessence de l'Etat repond â la question de savoir pour quoi existe l'Etat. Generalement deux conceptions se sont opposees par rapport â l'essence de l'Etat: celui-ci a ete considere soit comme un instrument de domination, un element coercitif qui s'impose â travers de nombreux organes, autorites, mecanismes qui utilisent principalement la force pour atteindre leur but, soit comme une manifestation de volonte, basee sur un ensemble commun de valeurs, et qui s'impose parce que Ies membres de la coUectivite ont la conscience de sa necessite. Quant â la legitimite de l'Etat, elle cherche â expliquer Ies mecanismes de la domination de l'Etat sur Ies individus qui le composent. Cela revient â expliquer l'origine du pouvoir etatique, qui est le pouvoir constituant. Le pouvoir constituant derive reste une notion Iruegralement 631

juridique, qui peut etre explique par des raisonnements internes au droit; en revanche, le pouvoir constituant originaire excede au droit pour relever en grande pârtie uniquement du phenomene politique extra-juridique.

4. Lesfonctions de VEtat

Les fonctions de l'Etat expriment le rapport qui s'etablh entre l'essence de l'Etat et son role social, c'est-â-dire le rapport entre les modalites concretes d'organisation des citoyens et le but pour lequel ils ont cree le mecanisme etatique. Au niveau juridique les fonctions de l'Etat representent des manifestations de volonte de la part des autorites etatiques et prennent la forme des actes juridiques. II existe des nombreuses classifications des fonctions de l'Etat, mais la plus connue trăite des fonctions legislative, executive et juridictionnelle.

5. Les elements de l'Etat

Dans un sens large, l'Etat represente la somme de trois elements: population, territoire et souverainete. Ces trois elements interessent le droit constitutionnel dans la mesure ou ils donnent des indices sur le degre dans lequel ils conditionnent le pouvoir institutionnalise sous la forme de l'Etat. La population delimite le cadre humain sur lequel s'exerce le pouvoir etatique. Elle comprend toutes les personnes qui se trouvent sur le territoire d'un Etat; elle est differente du peuple dudit Etat, ainsi que de la nationalite qui y habite. La population de l'Etat comporte tous les citoyens de l'Etat, mais aussi les etrangers et les apatrides qui se trouvent â un moment donne sur le territoire de cet Etat. Le territoire delimite le cadre geographique dans lequel s'exerce le pouvoir de l'Etat avec l'exclusion de tout autre pouvoir etatique. Quant â la souverainete, si au debut de l'evolution du concept de l'Etat elle s'identifiait avec le pouvoir de celui-ci, aujourd'hui elle designe uniquement un trăit caracteristique du pouvoir etatique, en vertu duquel l'Etat dispose du pouvoir supreme â l'interieur de l'Etat et d'un pouvoir independant par rapport aux autres pouvoirs etatiques. Le titulaire de la souverainete n'existe que dans la mesure oii on identifie ce concept avec le pouvoir de l'Etat, cas dans le quel ii s'agit du peuple qui detient le pouvoir etatique.

632

Chapitre IV- La forme de gouvernement La forme de gouvernement exprime la modalites de constitution et de fonctionnement des organes supremes dans l'Etat; elle fait appel aux rapports qui existent entre le chef de l'Etat et le pouvoir legislatif.

1. La monarchie

La monarchie se caracterise par le fait que le chef de l'Etat est un monarque, designe selon des procedures hereditaires ou specifiques aux regime constitutionnel respectif. On distingue plusieures etapes dansl l'evolution historique de la monarchie: la monarchie absolue, caracterisee par le pouvoir discretionnaire du monarque; la monarchie limite (constitutionnelle), caracterisee par la limitation des pouvoirs du monarque' par la Constitution; la monarchie parlementaire dualiste, caracterisee pari l'egalite de position entre le monarque et l'assemble representative du peuple; et la monarchie parlementaire contemporaine, expression de la| tradition, â fort caractere symbolique.

2.Larepublique

La republique est la forme de gouvernement dans laquelle Ieşi citoyens se gouvernent seuls en elisant un chef d'Etat, generalement appelel president. Selon la modalite de designation du president on distingue desj republiques parlementaires, dans lesquelles le chef de TEtat est elu par lei parlement; et Ies republiques presidentielles, dans lesquelles le chef de 1'EtatJ est elu par le peuple directement.

3. La forme de gouvernement de la Roumanie

L'evolution historique de la forme de gouvernement en Roumanu passe de la monarchie instauree par Ies premieres Constitutions â lai republique consacree le 30 Decembre 1947, et maintenue aujourd'huij encore, sous la forme de la republique presidentielle.

Chapitre V- La structure de VEtat 1. La notion et lesformes de la structure de l'Etat

La structure de l'Etat exprime l'organisation d'ensemble du pouvoii] etatique par rapport â son territoire, indiquant si l'Etat est constitue d'une 633

seule entite, ou bien s'il est federal. Les formes de la structure de l'Etat sorit l'Etat unitaire et l'Etat federal. L'Etat unitaire (simple) est caracterise par l'existence d'une seule formation etatique sur un territoire; par consequent ii existe un seul parlement, un seul gouvernement, une seule hierarchie des organes judiciaires, les citoyens ont une seule nationalite. L'Etat federal (compose, unional) est caracterise par l'existence de plusieurs formations etatiques sur le territoire de l'union desquels apparaît un nouveau sujet de droit - la federation. Par consequent ii existe deux niveaux des autorites etatiques, les citoyens ont deux nationalites. Les rapports entre les Etats federes sont des rapports de droit interne, car ils sont reglementes par la Constitution. Seul l'Etat federal est sujet de droit internaţional public.

2. Les associations a"Etats

Les associations d'Etats ne sont pas des formes de la structure de l'Etat, car elles ne conduisent pas â l'apparition des nouveaux sujets de droit internaţional public, mais elles sont des formes de la vie internaţionale, qui fonctionnent sur la base des traites internationaux, qui peuvent donner naissance â une forme de structure etatique. Sont generalement etudiees l'union personnelle, l'union reelle, et la confederation des Etats.

3. La Roumanie, Etat naţional unitaire et indivisible

La Roumanie est un Etat unitaire, dont le territoire est indivisible, mention expresse etant faite aussi dans la Constitution. La caractere naţional de l'Etat roumain exprime un des elements constitutifs de l'Etat roumain, car la nation represente la composante humaine de l'architecture etatique.

Chapitre VI - Les caracteres de VEtat roumain Les caracteristiques de l'Etat roumain resultent des dispositions constitutionnel les en vigueur.

/. Etat souverain et independant

La Roumanie est caracterisee par le texte constitutionnel comme un Etat souverain et independant, dans lequel la souverainete populaire appartient au peuple. L'usage des deux fondements possibles de souverainete (populaire et naţionale) combine les avantages des deux theories en matiere d'exercice de la souverainete, conşue en tant que pouvoir d'Etat 634

2. Etat de droit, democratique et social

L'Etat de droit signifie la soumission du pouvoir etatique au droit, de telle maniere que toutes Ies autorites de l'Etat soient auto-limitees par la norme juridique, et que Ies droits et libertes des citoyens soient garantis et respectes. L'Etat democratique presuppose le respect de l'etre humain, et necessite un systeme pluraliste, la responsabilite des gouvernants, des autorites designees par des methodes representatives, etc. L'Etat social prend en compte surtout des fonctions etatiques specifiques illustrees par la mise en oeuvre effective des droits de la deuxieme generation

Chapitre VII - L 'organisation administrative du territoire L'organisation administrative du territoire prend en compte l'element territorial de l'Etat et signifie la delimitation geographique faite pour realiser d'une maniere uniforme le pouvoir. L'organisation territoriale de la Roumanie est reglementee actuellement par la loi nr.2/1968 qui precise que Ies unites administrative-territoriales sont: le departement (judeţ) comme unite intermediaire complexe, de coordination et controle; la viile et la commune en tant qu'unites de base.

Chapitre VIU - Le systeme electoral 1.Lescrutin

Le scrutin represente la modalite selon laquelle Ies electeurs designent leurs deputes et senateurs. 11 existe plusieurs categories de scrutin: le scrutin uninominal, dans lequel l'electeur vote pour un seul candidat dans une circonscription, et le scrutin de liste, dans lequel l'electeur vote pour une liste; scrutin qui s'effectue dans un seul tour de scrutin (lorsque la loi electorale attribue le mandat selon la majorite simple ou relative) ou deux tours de scrutin (lorsque la loi electorale attribue le mandat seulement au candidat ayant obtenu une majorite absolue dans un premier tour, sinon un deuxieme tour est organise et le mandat est attribue au candidat ayant obtenu le plus grand nombre de voix). Le scrutin doit etre correle avec le systeme d'attribution des mandats: systeme majoritaire ou representation proportionnelle. II existe egalement des systemes mixtes: Ies apparentements ou le systeme allemand du double bulletin de vote. 635

2. L 'organisation et le dâroulement des âlections

Les lois electorales roumaines (loi nr.68/1992 avec Ies modifications ulterieures pour l'election de la Chambre des Deputes et du Senat, et loi nr.69/1992 pour l'election du President de la Roumanie) prevoient en detail les procedures â suivre: la date des elections est fixee au moins 60 jours avânt le vote; le nombre des circonscriptions electorales est egal â celui des unites administratives-territoriales, leur etablissement, delimitation et numerotation etant de la competence du Gouvernement; les listes electorales permanentes sont etablies par les maires selon les immeubles ou habitent les electeurs; les documents d'identite pour chaque electeur sont egalement de la competences des secretaires generaux des mairies; sont etablis les bureaux electoraux (le Bureau Electoral Central, les bureaux electoraux de circonscriptions, et les bureaux electoraux des sections de vote); sont distribues les bulletins de vote, ainsi que les tampons de controle des sections de vote et les tampons avec la mention "vote"; la campagne electorale commence le jour de la publication dans le Moniteur Officiel de la date de l'election et finit 2 jours avânt cette meme date; le jour fixe les electeurs se presentent aux urnes pour designer les autorites publiques representatives selon des regles minutieusement decrites dans les lois. Les candidats peuvent etre proposes par un parti politique ou peuvent etre independants. Dans tous les cas ils ne peuvent deposer leur candidature que pour une seule circonscription electorale. En revanche, ii n'y a pas d'incompatibilite entre la qttşlite de candidat pour les elections parlementaires et celle de candidat pour Ies elections presidentielles.

3. Les resultats du vote Pour les elections parlementaires la loi electorale prevoit un seuil electoral simple de 5% du nombre des sufFrages valablement exprimes pour les partis politiques, et un seuil electoral progressif pour les coalitions de 5% + 3% pour le deuxieme parti dans la coalition + 1% pour le troisieme et les suivants partis entres dans la coalition. En Roumanie pour la designation du chef de l'Etat a ete choisi un systeme electoral majoritaire, â deux tours de scrutin; pour les elections parlementaires la designation directe (au niveau de la circonscription electorale) se fait selon la representation proportionnelle, et la designation indirecte, resultat de l'addition des restes des sufFrages exprimes dans les circonscriptions, se fait selon une methode d'Hondt legerement modifiee.

636

Chapitre IX - Le Parlement 1. Les caractâristiques du Parlement Le Parlement est l'organe representatif du peuple, â travers lequel celui-ci exerce le pouvoir etatique, qui a la competence d'adopter les loi, et qui beneficie d'autonomie fonctionnelle, organisationnelle, budgetaire, et reglementaire.

2. Lesfonctions du Parlement La principale fonction du Parlement est legislative, mais dans la doctrine on discute aussi de la fonction deliberative, de la fonction d'assemblee constituante, et de la fonction juridictionnelle (voir les commissions d'enquete) du Parlement. La litterature specialisee roumaine distingue les fonctions suivantes du Parlement: la fonction legislative; la fonction de fixer les principales directions de l'activite sociale, economique, culturelle, etatique et juridique; la fonction d'election, de designation, de donner l'avis pour la designation, de nomination ou de revocation de certaines autorites etatiques; la fonction de controle; la fonction de direction dans la politique exterieure; la fonction de reglementation de l'organisation et du fonctionnement du parlement meme.

3. La structure du Parlement Le Parlement peut etre forme d'une, deux ou plusieurs chambres. La plupart des parlements dans le monde sont composes des deux chambres; l'existence de la deuxieme chambre a des raisons differentes dans chaque systeme constitutionnel. Toutefois, on a pu regrouper les deuxiemes chambres selon quelques traits caracteristiques communes: la chambre aristocratique correspond aux origines historiques du parlement; la chambre federale correspond â la structure federale de l'Etat; la chambre democratique est propre aux Etats unitaires qui ont un parlement bicameral. Pour ce dernier cas de figure plusieurs explications ont ete tentees au fii du temps. Parmi les arguments en faveur de la deuxieme chambre du parlement dans les Etats unitaires figurent une meilleure reflexion sur les lois et la possibilite de reduire les conflits entre le parlement et le gouvernement, parmi les arguments contre ii y la rapidite du travail legislatif et la difficulte de lui justifier la legitimite.

637

4. L 'organisation interne du Parlement Dans l'organisation interne des deux chambres du Parlement roumain le principe du necessaire reflet de la composition politique de chaque chambre est respecte. Dans toutes Ies structures internes aussi bien la majorite que l'opposition doivent se retrouver dans des proportions qui correspondent au rapport qui existe dans la composition d'ensemble des chambres. Le Parlement roumain connaît des groupes parlementaires crees selon le principe des affinites politiques de ses membres; pour creer un groupe parlementaire Ies reglements parlementaires fixent un seuil de 10 deputes, et respectivement, 5 senateurs. La Cour Constitutionnelle a statue dans le sens que l'independance des parlementaires et leur mandat representatif (et non pas imperatif) leur permet de "migrer" d'un groupe parlementaire â un autre selon leur volonte, pour autant que par ce phenomene de migration le rapport general entre la majorite et l'opposition n'est pas affecte. L'organisation interne du Parlement roumain comporte des bureaux permanents au niveau de chaque chambre, qui sont designes apres la constitution legale des chambres. La duree du mandat des bureaux permanents varie: leurs presidents, qui sont egalement Ies presidents des deux chambres, sont elus par vote secret pour un mandat sont la duree est egale â la celle du mandat du Parlement, alors que Ies autres membres (vicepresidents, secretaires et questeurs) sont elus uniquement pour une session parlementaire. Les attributions qui sont assignees aux bureaux permanents par les reglements parlementaires font de ces organes internes de veritables organes de direction et gestion du travail parlementaire. Les commissions sont des organes internes de travail; selon le critere temporel elles peuvent etre classifiees en commissions permanentes (id est designees pour la duree du mandat parlementaire et pour un domaine precis d'activite) et temporaires (creees ad-hoc pour une mission precise). Etant donne la structure bicamerale du parlement roumain ii existe aussi des commissions de mediation, composees de 7 senateurs et 7 deputes, dont le role consiste â trouver une solution commune pour les deux chambres en cas de divergence sur le texte d'un projet de loi. Au cas ou la commission de mediation n'arrive pas â un resultat commun ou les chambres n'adoptent pas la solution proposee par la commission de mediation, le vote final sur le texte de la loi revient aux chambres reunies en seance pleniere.

638

5. Le fonctionnement du Parlement

Le mandat du Parlement represente la periode de temps pour laquelle ii est elu. Generalement, Ies parlements ont des mandats qui varient entre 2 et 6 ans. Le Parlement roumain a un mandat de 4 ans, tout comme le chef de l'Etat. La principale forme de travail du parlement est la session parlementaire. Le Parlement roumain connaît des sessions ordinaires (deux par an, la premiere commence en fevrier et ne peut pas depasser lâ fin du mois de juin, et la deuxieme commence en septembre et ne peut pas depasser la fin du decembre); et des sessions extraordinaires (qui peuvent etre convoquees par Ies presidents des deux Chambres). Les seances du Parlement sont publiques, sauf pour les cas oii les chambres decident autrement. Du â sa structure bicamerale, le Parlement roumain connait comme forme de travail les seances separees des deux chambres et les seances communes (dont la competence est fixee par l'article 64 de la Constitution).

6. Les deputes et les senateurs

Le statut des senateurs et des deputes consiste en des droits et des obligations qu'ils ont; la Cour Constitutionnelle a decide que ce domaine releve de la loi organique, et non pas des reglements parlementaires. Dans le droit roumain ii existe des incompatibilites entre la qualite de parlementaire et d'autres fonctions publiques; ii n'y a pas d'incompatibilite entre la qualite de parlementaire et celle de membre du Gouvernement. L'immunite parlementaire confere au membre du Parlement un statut qui comprend rirresponsabilite pour tous ses agissements dans l'exercice de sa fonction, et l'inviolabilite qui lui offre protection contre une eventuelle detention, arrestation, perquisition, mise en examen ou condamnation penale ou contraventionnelle sans l'approbation de la chambre dont ii est membre, et uniquement apres avoir ete entendu. La competence pour juger le retrăit de l'imunite parlementaire revient â la Cour Supreme de Justice.

7. Les ades du Parlement

Le parlement adopte plusieurs categories d'actes juridiques, dont le plus important est la loi (dans le sens restreint du terme). La loi est l'acte juridique du Parlement, elabore en conformite avec la Constitution, selon une procedure pre-etablie, qui reglemente les relations sociales les plus generales et les plus importantes. Dans le droit constitutionnel roumain contemporain ii y a les categories suivantes de lois: lois constitutionnelles 639

(de revision de la Constitution), lois organiques (dom le domaine de reglementation est precise â l'article 72 de la Constitution), et lois ordinaires (toutes celles qui ne sont ni constitutionnelles, ni organiques). L'elaboration de la loi suppose plusieurs etapes: l'initiative legislative (concretisee par un projet de loi d'origine gouvemamentale ou par une proposition legislative d'origine parlementaire ou populaire), l'examen et l'avis sur le projet/proposition de loi de la part des commissions parlementaires permanentes de specialite, fixer le projet ou la proposition de loi sur l'ordre du jour du Parlement, Ies debats et le vote article par article dans le plenum des chambres, le vote sur l'ensemble du texte, la mediation, la signature des lois par Ies presidents des deux chambres, la promulgation des lois par le President de la Roumanie, et, finalement, la publication dans le Moniteur OfFiciel de la Roumanie. Pour Ies lois constitutionnelle ii existe une etape supplementaire, celle du vote par referendum. Des regles speciales existent egalement pour le vote en procedure d'urgence, pour Ies lois adoptees en seance commune, et pour l'adoption d'une loi par l'engagement de la responsabilite du Gouvernement. Selon l'autonomie parlementaire, Ies deux chambres sont seules competentes de reglementer leur fonctionnement par des reglements qui sont soumis au controle de constitutionnalite de la Cour Constitutionnelle. Le Parlement roumain emet aussi d'autres actes: des decisions et des motions (simples et de censure).

Chapitre X- Le pouvoir execuţi/ Le pouvoir executif interesse le droit constitutionnel surtout en ce qui concerne Ies rapport qu'il a avec le pouvoir legislatif. La structure du pouvoir executif comporte le chef de l'Etat, le gouvernement, Ies ministeres, l'administration centrale et l'administration locale. Les rapports qui peuvent exister entre le legislatif et l'executif varient selon les Etats. Generalement ces rapports concernent: le role du legislatif dans la designation de l'executif (qui peut se manifester dans la designation seulement du chef de l'executif ou dans la designation du premier ministre et du gouvernement); le role du pouvoir legislatif dans l'activite du pouvoir executif (le legislatif est la source des normes juridiques obligatoires qui doivent etre mises en application par l'executif, ii donne l'approbation du programme du gouvernement ainsi que de la liste de ses membres lors du vote d'investiture, ii approuve la delegation legislative, ii a la fonction de controle parlemen640

taire sur l'activite gouvernementale); le role du pouvoir executif dans l'activite du pouvoir legislatif (en matiere d'initiative legislative, lors de la promulgation des lois, et â l'occasion du referendum). Dans Ies Etats contemporains on observe que le gouvernement joue un role de plus en plus important, aussi bien dans la mise en oeuvre de la politique, mais aussi dans la direction generale de l'activite etatique.

Chapitre XI-L 'institution du chef de l'Etat 1.Considerationsgenerales

Le chef de l'Etat est traditionnellement etudie dans le cadre du droit constitutionnel dans la mesure ou ii est un des organes principaux â travers lesquels s'exerce le pouvoir de l'Etat. Dans Ies systemes constitutionnels fondes sur la theorie de l'unicite du pouvoir le chef de l'Etat est inclus dans la categorie des organes du pouvoir de l'Etat, au meme rang que le Parlement. Dans Ies systemes constitutionnels fondes sur la theorie de la separation des pouvoirs le chef de l'Etat est considere dans la categorie du pouvoir executif. La fonction de chef d'Etat peut etre exercee soit par un organe unipersonnel, soit par un organe collectif.

2. L'evolution de l'institution chef d'Etat en Roumanie

Cette analyse aura comme point de depart la premiere Constitution roumaine, selon laquelle le chef de l'Etat etait "domn", organe unipersonnel qui exercait le pouvoir executif et partageait le pouvoir legislatif avec le Parlement. Suite â la proclamation du royaume en 1881, le 8 Juin 1884 le texte constitutionnel prend en compte cette nouvelle realite et trăite du chef de l'Etat sous le nom de "Roi". Les prerogatives du Roi ont ete assez larges sous les Constitutions de 1923 et surtout celle de 1938, pour etre en suite considerablement reduites durant la deuxieme guerre mondiale. La loi nr.363/1947 donne les competences specifiques â l'institution de chef d'Etat â un organe collectif, le Presidium de la republique, qui etait "l'organe supreme executif1. Ce n'est qu'avec la Constitution de 1948 que le chef de l'Etat, organe collectif, est caracterise en tant qu'organe central supreme du pouvoir de l'Etat, et ceci jusqu'en 1974 lorsque la fonction de president de republique a ete creee. Le regime transitoire d'apres Decembre 1989 a maintenu la fonction de chef d'Etat sous la forme d'un organe unipersonnel, dont le nom etait celui de president du Conseil du Front du Salut National.

641

La Constitution de 1991 a cree la fonction de President de la Roumanie, chef d'Etat qui resulte du suffrage universel et direct des electeurs.

3. Les attributions du chef de VEtat

L'analyse des principales attributions des chefs d'Etat dans le droit compare permet de synthetiser leurs competences comme suit: representation de l'Etat, la signature des traites internationaux, l'approbation des actes normatifs elabores par certains organes de l'Etat, la signature des lois et d'autres actes normatif en vue de leur publication, presider les seances de certains organes de l'Etat, accorder certain decorations et autres distinctions, nominations dans des hautes fonctions, accorder la grâce, proclamer l'etat de siege ou l'etat d'urgence, recevoir les lettres d'accreditation des representants diplomatiques d'autres Etats (la liste n'etant pas exhaustive).

4. Le râie et les attributions du Prâsident de le Roumanie

Selon les dispositions constitutionnelles les caracteristiques du President de la Roumanie sont: le fait qu'il represente l'Etat dans les relations internes et internationales, qu'il est le garant de l'independance naţionale, de l'unite et de l'integrite territoriale du pays, qu'il veille au respect de la Constitution et du bon fonctionnement des autorites publiques, et qu'il exerce la fonction de mediation entre les pouvoirs de l'Etat et entre l'Etat et la societe. Les attributions du President de la Roumanie sont: attributions concernant le processus legislatif (la promulgation des lois, la demande de reexamination, la signature des lois, la saisine de la Cour Constitutionnelle dans le cadre du controle apriori), attributions concernant l'organisation et le fonctionnement des pouvoirs publics (presentation des messages adresses au Parlement, consultation du gouvernement, participer aux seances du Gouvernement, organiser le referendum, etc), attributions concernant l'election, la constitution ou l'avis pour la constitution, la nomination, la revocation des autorites publiques (dissbudre le Parlement, designation d'un candidat pour la fonction de Premier Ministre, nommer le Gouvernement, revoquer les ministres, nommer trois juges a la Cour Constitutionnelle, etc), attributions dans le domaine de la defense (declarer la mobilisation partielle ou generale des formes armees, declarer l'etat de siege ou l'etat d'urgence, etc); attributions dans le domaine de la politique exterieure (conclure des traites internationaux, accrediter et revoquer les

642

ambassadeurs de la Roumanie, recevoir Ies lettres d'accreditation des ambassadeurs d'autres Etats, etc); autres attributions (droit de grâce).

5. La designation du chef de VEtat Duree du mandat II existe au moins quatre modalites de designation du chef de Uitat: la voie hereditaire, l'election par le Parlement, l'election par un college electoral, l'election par vote universel. Pour le cas des monarques le mandat est pour la vie du titulaire; en revanche, pour Ies chefs d'Etat elus la duree | est limitee et peut varier entre un an (Suisse) et 7 ans (Italie, Irlande).

6. La responsabilite du chef de VEtat L'idee qui domine Ies systemes constitutionnels est que la personnej du chef de l'Etat est inviolable, fait qui resulte aussi des dispositionsl constitutionnelles qui consacrent la contresignature des actes juridiques dui chef de l'Etat par Ies ministres qui en sont par la suite responsables. Toutl comme Ies parlementaires le chef d'Etat beneficie de l'immunite dansl l'exercice de son mandat. La responsabilite politique intervient lorsque le| chef de l'Etat accomplit des faits tres graves qui meconnaissent Ies dispositions de la Constitution. Selon la Constitution roumaine un tiers des parlementaires peuvent proposer la suspension de la fonction presidentiellt qui releve de la competence des deux chambres reunies, et, apres l'avis consultatif de la Cour Constitutionnelle, si un referendum organise dans Ies 30 jours qui suivent â la suspension le decide, le President sera demis de se fonctions. La responsabilite penale intervient lorsque le chef de l'Etat rend coupable de haute trahison. Dans ce cas la mise en accusation peut etre decidee par la Chambre des Deputes et le Senat en seance commune, et la competence de jugement revient â la Cour Supreme de Justice.

7. Les actes du chef de l'Etat Les actes juridiques du chef de l'Etat sont les decrets presidentielsj qui peuvent etre â caractere normatif ou individuel. Ils doivent eW contresignes par le Premier Ministre, et publies dans le Moniteur Officie] sous peine d'inexistence.

643

Chapitre XII - La Cour Constitutionnelle de la Roumanie 1. Le contrate de la constitutionnalite des lois en Roumanie Le controle de la constitutionnalite des lois en Roumanie est exerce par la Cour Constitutionnelle, organe juridictionnel specialement cree â cette fin, qui ne fait pas pârtie des organes judiciaires, et qui est reglemente dans Ies articles 140 - 144 de la Constitution.

2. La competence de la Cour Constitutionnelle Les actes juridiques soumis au controle de constitutionnalite de la Cour sont: les lois (dans le sens stricte du terme), les initiatives de revision de la Constituticn, les reglements parlementaires, les ordonnances du Gouvernement et les initiatives legislatives populaires. Autres attributions de la Cour Constitutionnelle sont: de veiller au respect de la procedure pour l'election du President de la Roumanie et confirmer les resultats du suffrage; de constater l'existence des circonstances qui justifient l'interim dans l'exercice de la fonction de President de la Roumanie et de communiquer ces constatations au Parlement et au Gouvernement; de donner un avis consultatif sur la proposition de suspension de la fonction du President de la Roumanie; de veiller au respect de la procedure pour l'organisation du referendum et y confirmer les resultats; de resoudre les contestations qui ont pour objet la constitutionnalite d'un parti politique. La procedure devant la Cour Constitutionnelle varie selon l'attribution consideree. La seule attribution exercee d'office est le controle des initiatives de revision de la Constitution; les seules procedures ou les audiences sont ouvertes au public sont celles concernant les exceptions d'inconstitutionnalite et les contestations de la constitutionnalite des partis politiques.

3. Les actes de la Cour Constitutionnelle La Cour Constitutionnelle emet des decisions, des arretes et des avis. Leurs effets juridiques different selon le cas particulier pour lequel ces actes sont rendus. Ainsi, les decisions emises dans le cadre du controle a priori des lois ont un effet de veto suspensif pour l'entree en vigueur de la loi, alors que les decisions rendues en matiere des exceptions d'inconstitutionnalite sont obligatoires pour toutes les autorites publiques et pour tous les sujets

644

individuels de droit. Les decisions sur Ies reglements parlementaires sont obligatoires pour les deux chambres du Parlement. Les decisions sur l'inconstitutionnalite des partis politiques ont pour effet la radiation du parti politique du registre special du Tribunal de Grande instance de Bucarest. Les arretes ont en general des effets d'avis, sauf pour ce qui est des arretes prononces dans le cadre du contentieux electoral presidentiel qui sont obligatoires et ont l'autorite de la chose jugee.

Chapitre XIII - L 'autorite juridictionnelle 1.Terminologieetspecificitâ Le terme Justice" comporte deux sens: organique - l'ensemble des organes judiciaires, et fonctionnel - l'activite deployee par ces organes. L'autorite juridictionnelle est une pârtie de l'organisation etatique du pouvoir, dont la specificite consiste dans le fait qu'elle resout les litiges sur la base des actes normatifs elabores par le pouvoir legislatif et que ses decisions sont mises en application par le pouvoir executif. Les principes fondamentaux qui se trouvent â la base de l'activite de l'autorite juridictionnelle sont: le principe de la legalite, le fait que la justice est unique et egale pour tous, l'usage de la langue officielle de l'Etat et de la langue maternelle par l'intermediaire d'un interprete pour les personnes qui ne comprennent pas la langue officielle, le droit â la defense, la presomption d'innocence, l'independance du juge et sa soumission uniquement â la loi.

2. Les organes judiciaires Selon la Constitution les organes judiciaires sont les tribunaux, le Ministere Public et le Conseil Superieur de la Magistrature. Aux termes de l'article 125 de la Constitution les tribunaux sont la Cour Supreme de Justice et les autres tribunaux designes par la loi (les Cours d'Appel, les tribunaux de grande instance et les tribunaux de premiere instance). Le Ministere Public comprend tous les procureurs (magistrats), groupes dans des parquets aupres des tribunaux. Le role du Ministere Public est de representer les interets generaux de la societe et de defendre l'ordre de droit, ainsi que les droits et les libertes des citoyens. Le Conseil Superieur de la Magistrature est l'autorite qui fait des suggestions au President de la Roumanie pour la nomination des juges et des procureurs (dans ce cas ii est preside par la Ministre de la Justice), et qui joue le role college disciplinaire (cas dans lequel ii est preside par le President de la Cour Supreme de Justice). Le Conseil 645

Supeneur de la Magistrature est compose des magistrats qui sont elus pour un mandat de 4 ans par la Chambre des Deputes et le Senat en seance commune.

3. Les rapports avec le lâgislatif et l'exâcutif L'autorite judiciaire est independante, mais elle a des rapports avec les deux autres pouvoirs dans l'Etat. Le Parlement fixe l'organisation et le fonctionnement de la justice par la loi, ainsi que la competence et les procedures pour les tribunaux. Le principe de la legalite fixe le cadre des rapports qui s'etablissent entre le legislatif et le judiciaire. Avec l'executif les rapports sont plus simples, xîar l'executif dispose de competences assez restreintes en matiere de gestion de la carriere professionnelle des magistrats. En revanche, le controle de la legalite des actes administratifs est la principale influence que l'autorite judiciaire peut exercer sur le pouvoir executif.

646

INDEX ALFABETIC PE MATERII Trimiterile se fac Ia numerele alineatelor de la 1 la 939

A. Abrogare - 82, 97, 156, 784, 790, 806 Acces liberia justiţie-250, 251, 252, 360, 531 Administraţie- 17, 19, 40, 103, 107, 134, 136, 152, 154, 156, 158, 163, 304, 390, 391, 392, 393, 526, 546, 549, 673, 680, 682, 685, 686, 688, 725, 726, 778, 817, 818, 821, 822, 841, 843, 927, 936, 938 Adunare constituantă (legislativă) - 72, 150, 161, 162, 689, 695, 720 Adunarea Deputaţilor- 137, 139, 142, 149, 150, 151, 161, 559, 568, 590, 711,725,755 Adunare ponderatoare - 134 Alegeri - 27, 28, 134, 149, 151, 158, 160, 161, 162, 380, 408, 409, 411, 413, 415, 417, 431, 434, 438, 498, 517, 532, 550, 559, 561, 566-570, 573575, 577, 586, 587, 589-591, 593-595, 601, 604-609, 611, 614, 615, 617619, 621, 623-626, 628, 631, 635, 636, 641, 642, 649, 650, 655, 656, 658661, 667, 674, 692-694, 707, 708, 710-712, 726, 739, 740, 744, 746, 749, 754, 755, 757, 807, 828, 830, 831, 836, 863, 88}, 919 -

birouri electorale - 27, 409, 431, 569, 598, 600, 601, 604-611, 615, 619-621, 623-627, 630-640, 650-655, 659, 661, 758, 881

-

buletin de vot - 569, 580, 608, 610, 621-627, 632, 633, 636, 637,715,752 647

campanie electorală - 155, 339, 409, 439, 586, 626, 628, 629, 649,661,881 candidaţi - 27, 408, 409, 413, 417, 431, 434, 438, 439, 568-570, 574, 576, 578, 581-586, 605, 607-609, 615, 617-620, 622, 623, 625-628, 631, 633, 636-638, 641, 642, 645, 648-650, 652, 654656, 659, 661, 675, 710, 715, 758, 829, 851, 860, 863, 864, 881 circumscripţie electorală - 23, 24, 28, 161, 439, 556, 557, 563, 564, 566, 567, 569, 579-582, 586-594, 597, 604, 605, 607-610, 614, 615, 617, 618, 620, 623-625, 627, 632, 637-640, 643-646, 648, 650-655, 658, 659, 746, 760, 881 carte de alegător-595, 602, 603, 610, 632, 633 desfăşurare- 134, 161, 587, 635, 660, 661, 807 liste electorale - 408, 409, 431, 437, 438, 553, 576, 580, 583585, 595-603, 605, 606, 610, 615, 617-619, 622, 623, 630, 632, 636, 637, 641-643, 645-650, 652, 655, 673, 710, 860 parţiale - 658 secţii de votare - 569, 598, 600, 601, 604, 608, 609, 610, 612614, 624, 625, 627, 630, 632-637, 639, 640, 650, 651, 661 stabilirea datei - 587, 593, 605, 614 stabilirea, centralizarea şi constatarea rezultatelor - 161, 162, 550, 579, 606, 608, 610, 636, 637, 639-641, 646-648, 650, 651, 654, 659, 709, 713, 717, 718, 726, 810, 828, 881, 900, 902, 919 validare - 161, 650, 656, 692-694, 710, 725, 749, 757, 763, 775, 812, 863, 864, 881

648

-

votare - 73, 162, 390. 554, 569, 598, 600, 601, 604, 608-610, 612614, 624, 625, 627, 630-637, 639, 640, 650, 651, 559, 661, 704, 751, 760, 791, 798-800, 802, 805

Apatrizi - 29, 168/170, 190, 199, 227, 239-241, 243, 245, 250, 367, 484, 486, 521 Apărarea ţării - 163, 164, 166, 170, 229, 235, 284, 338, 364, 365, 526, 673, 674, 726, 778, 848 Arestare - 260, 262, 265-269, 284, 562, 762, 763, 871 Asociaţia de state - 508, 516 -

uniunea personală - 516, 517

-

uniunea reală - 516, 518

-

confederaţia - 87, 420, 509, 516, 519, 857

Autorităţi publice - 3, 26, 38, 39, 40, 67, 111, 163, 197, 226, 228, 233, 243, 249, 255, 257-262, 264, 267, 268, 271, 276, 277, 286, 293, 294, 308, 328, 337, 338, 347, 351, 353, 354, 356-360, 370, 385, 387, 388, 392, 393, 404, 477, 520, 531, 532, 545, 547, 550, 554, 589, 590, 596, 598, 637, 678, 685, 689, 690, 717, 760, 772, 802, 817, 819, 848, 850, 851, 871, 872, 880, 887, 903, 910 -

subiecte de drept - 22, 25, 26

-

reprezentative -38,819

-

executive - 26

-

judecătoreşti - 923, 924

Avizare iniţiative legislative - 791, 794 Avocat din oficiu - 267, 271 Avocat ales - 267, 271 Avocatul poporului - 163, 393, 398, 675, 677, 687-690, 735, 936, 938 649

Azil - 29, 227, 228, 239, 240, 328

B. Bazele organizării puterii de stat - 21, 170, 488, 536 -

populafia - 2 J, 170, 488, 536

-

teritoriul - 21, 170,488, 536

Bazele puterii de stat -21 Bicameralism - 134, 149, 157, 161, 163, 387, 511, 674, 676, 694, 698, 699, 702, 704-706, 720, 733, 736, 755, 756, 799, 800, 810, 812, 930 Bill-ul drepturilor - 59, 62 Birou permanent - 26, 393, 710, 713-718, 721, 726, 727, 736, 737, 744, 746, 747, 749, 800, 871, 929, 930 -

preşedinte-714

Buletin dublu - 580 Buletin de vot - 569, 580,608,610, 621-627, 632, 633, 636, 637, 715, 752

c. Calamitate - 238, 253, 272, 303, 739 Camera aristocratică - 699, 700, 704 Camera consultativă - 793 Camera democratică - 699, 702 Camera Deputaţilor- 38, 45. 139, 163, 393, 431, 550, 574, 593, 615, 617, 619, 622, 637, 651, 653, 656, 675, 680-685, 687, 693, 694, 705, 706, 710, 711, 713-716, 720, 723, 726, 728, 731, 733-735, 740, 741, 746, 750, 753,

650

758, 763, 80, 805, 809, 810, 813-816, 829, 862-864, 867, 868, 871, 926, 930, 935, 936 Camera federală - 570, 699, 700 Campanie electorală - 155, 339,409,439, 586, 626, 628, 629, 649, 661, 881 Capacitate juridică - 168,169, 204,452,456,457 Cauţiune - 268, 269, 649 Căsătorie - 13, 37, 163, 170,176,226,228,279,313,315, 316,317 -

civilă-316

-

religioasă-316

Cens electoral - 559 Cerere - 170, 175-178, 180, 182, 189, 239, 268, 269, 357, 390, 437, 596, 625, 634, 680, 681, 685, 690, 735, 763, 805, 871, 884, 887, 897, 934 Cetăţenie - 21, 25, 29, 47, 156, 163, 164-168, 170-185, 187-190, 204, 237, 239, 241, 363, 463, 486, 510, 520, 572, 674 -

cetăţean - 12, 19, 21, 52, 54, 55, 61, 135, 152, 157, 164-166, 169, 170, 172-176, 179, 181, 182, 184, 190-192, 194, 196, 198, 199, 201, 203, 204, 208, 211, 217, 218, 220, 222, 223, 224, 231, 237, 238-239, 241, 243, 250, 253, 272, 273, 288, 293, 307, 311, 322, 353, 354, 357, 359, 364, 374, 390, 412, 435, 484, 495, 559, 561, 563, 570, 599, 601, 688, 689, 725, 818, 832

-

cetăţenie dublă - 187, 189,237, 512, 572

-

copil găsit-179,185

-

dobândire-172-175

-

dovada-187

-

jurământ de credinţă - 134,177,180

-

pierderea - 163, 164,171, 184, 185 651

natura juridică - 167 -

noţiune-167 principii - 170

-

cetăţenia de onoare - 187, 188

Cheltuieli publice - 163, 229, 366 Chestor- 393, 710, 713-715, 719, 812 Coaliţii - 153, 409, 425, 438, 608, 609, 615-617, 636, 649, 651-654, 828 Colegiu - 675, 855, 858 Colegiu electoral - 565 Comună - 589 Comisii parlamentare - 26, 72, 162, 669, 675, 677, 679, 685, 695, 710, 716, 721-724, 734, 737, 760, 791, 792, 795, 796, 798, 930 -

comisii de anchetă - 393, 679, 722, 723, 729, 735, 737,931

-

comisii comune - 393, 723, 733

-

comisii iară specialitate - 731

-

mediere - 392, 416, 710, 722, 736, 800

-

permanente - 723, 725, 726

-

speciale - 393, 679, 722, 723, 729, 731, 732, 735, 737, 930

-

temporare - 722, 729, 731, 733, 735

Conferinţa de la Helsinki - 206, 210, 218 Confiscarea averii - 137, 139, 146, 309 Consimţământ - 174, 175, 178, 182, 257, 277, 278, 283, 619, 827, 830, 920, 921 Consiliul Superior al Magistraturii - 163, 920, 921, 923, 926, 938 Consiliu de Miniştri - 107, 134, 143, 145, 149, 150, 152, 156, 820, 830, 843 Consiliul Frontului Salvării Naţionale - 158, 160, 841 652

Constituţie - 52 -

acordată - 69 acte constituţionale britanice - 59

-

acte constituţionale (1944-1948) - 144-150

-

acte constituţionale (1989-1991) - 157-161

-

adoptare (moduri) - 67-73

-

apariţie - 57

-

conţinut normativ - 83-88

-

convenţie - 68, 72

-

cutumiară - 58-61

-

definiţie - 53-56

-

deosebiri faţă de alte legi - 98, 807

-

iniţiativa adoptării - 66

-

modificare - 74-79, 81

-

pact-71

-

rigidă - 75

-

supremaţie - 89-99

-

scrisă-58, 61-64

-

suplă - 75, 80

-

statut - 70

-

trăsături - 56

Constituţia Belgiei - 136,368,384 Constituţia Franţei - 166, 248,249, 295, 368, 378,485, 843 Constituţia Elveţiei - 87 Constituţia Olandei - 272,280,666,908 653

Constituţia Spaniei - 248, 249, 272, 280, 295, 306, 368, 384, 784 Constituţia S.UA. - 77, 122,384, 392 Constituţia din anul 1866 - 39, 71, 78, 81, 82, 136-140, 145, 150, 368, 384, 420, 507, 522, 538, 559, 565, 568, 666, 756, 840, 910 Constituţia din anul 1923 - 39, 71, 78, 81, 138, 139, 141, 144-146, 149, 150, 333' 368, 304,427, 507, 559, 567, 570, 666,756, 840, 841, 865 Constituţia din anul 1938 - 39, 70, 81, 140, 141-143, 368, 384, 507, 543, 559, 756, 840, 865 Constituţia din anul 1948 - 39, 73,81, 144,151-154,368, 507, 841 Constituţia din anul 1952 - 39, 73,144,153, 154,507, 841 Constituţia din anul 1965 - 39, 73, 107, 118, 144, 155-157, 162, 368, 507, 841 Constituţia din anul 1991 - 72, 76, 81, 157, 162,433, 524, 595, 800 Contestaţie - 159, 437, 585, 598, 603, 608, 610, 621, 637-639, 650, 660, 686, 881,885, 899,902 Control general - 101, 102 Contract social - 64,394,403,445-448,472,495 Controlul constituţionalităţii legilor - 20, 101, 103, 105-107, 109, 110, 113, 114,116, 118-120, 124, 139, 389, 872, 886, 928 -

acte supuse controlului - 107, 873-879

-

apariţie - 105,110,122,870

-

clasificări-111-115, 124,125

-

noţiune-105

Control judiciar - 268, 269 Control parlamentar - 936

654

-

avocatul poporului - 163, 393, 398, 675, 677, 687-690, 735, 936, 938 comisii - 679

-

dreptul la informare - 128, 685

-

întrebări şi interpelări - 680-684

-

mesaje - 678

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională - 160 Cult religios - 323, 327 Curtea Constituţională - 128, 163, 389, 393, 439, 620, 650, 659, 675, 682, 717, 810, 849, 851, 863, 864, 869, 870, 871, 874, 875, 881, 889. 891-895, 897, 898, 902, 903, 905, 935, 936, 939 -

acte-901,902

-

acte supuse controlului - 873-879

-

atribuţii - 880-885

-

efecte juridice - 903-905

-

organe competente - 871, 872

-

proceduri - 886-892, 894-900

-

sesizare - 893

D. Decizie - 60, 119, 243, 437, 438, 451, 467, 473, 495, 498, 657, 664, 744, 754, 768, 802, 831, 875, 891, 892, 894, 903-905 Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului - 135, 253, 374 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - 47, 135, 206, 210, 218, 221, 247, 253, 254, 257 655

Decret-23, 82, 107, 134, 142, 145, 146, 149, 150, 152, 158-162, 166, 189, 390, 426-428, 430, 507, 720, 828, 840, 841, 843, 860, 869 Demnitate publică - 237, 571, 574 Domnia legii - 465 Domiciliu - 163, 174, 177, 178, 226, 228, 237, 273, 280-284, 286, 437, 559, 573, 595-597, 599, 601, 609, 630, 633 Deputat - 28, 237, 411, 556, 571, 580, 588, 590, 593, 594, 615, 616, 649, 655, 656, 658, 708, 728, 734, 736, 746, 747, 751, 752, 755, 757, 758, 761, 763, 765, 798 Drapel- 152, 154, 156, 158, 163, 629 Drept constituţional - 11, 12, 14-17, 19-32, 34-38, 42, 43, 45, 47, 49, 56, 75,272,344,512,516,561 Drepturi fundamentale - 135, 170, 191, 194, 195, 209, 222, 321, 361 -

clasificare-219-227

-

corelaţia cu reglementările internaţionale - 205-210, 246

-

definiţie-192-200

-

natura juridică - 202-204

-

restrângere, exercitare - 253

-

sferă-211-218

-

dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - 163, 226, 254-256

-

libertatea individuală - 163, 220, 226, 228, 241, 259-261, 263265, 267, 271

-

dreptul Ia apărare - 163, 197, 226, 271, 915

-

libertatea circulaţiei - 163, 226, 228, 241, 272-275, 281, 292, 343, 499, 601, 603 656

dreptul la viaţa intimă, familială şi privată - 228, 276-278, 353 inviolabilitatea domiciliului - 163, 226, 228, 281, 282, 284 secretul corespondenţei - 163, 226, 228, 349, 351 libertatea conştiinţei - 163, 197, 221, 226, 228, 322-324, 326, 329,330,341,344,552 libertatea de exprimare - 163, 197, 226, 228, 327, 330, 333336,341,344,552 libertatea cuvântului - 324, 330 libertatea presei - 324, 330, 333, 334 dreptul la informaţie - 163, 197, 337, 338, 340 dreptul la învăţătură - 163, 226, 228, 287, 289, 290 dreptul la ocrotirea sănătăţii - 163, 226, 228, 293, 294, 548 dreptul la vot - 163, 197, 225, 228, 554, 558, 601 dreptul de a fi ales - 136, 226, 228, 321 551, 553, 571, 574 libertatea întrunirilor - 163, 197,226, 228, 304, 341-343 dreptul de asociere - 163, 221, 226, 228, 304, 344, 345, 938 dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii - 163, 226. 228, 295,296,302,317 interzicerea muncii forţate - 302 dreptul la grevă - 163, 226, 304-306 dreptul de proprietate - 163, 221, 226, 228, 278, 282, 307, 308, 444 dreptul de moştenire - 163, 226, 228, 310 dreptul la un nivel de trai decent - 163, 226, 228, 311, 312, 533 dreptul la căsătorie- 163, 226, 228, 313, 317 657

-

dreptul copiilor şi tinerilor Ia protecţie şi asistenţă - 163, 226, 228,317

-

dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială - 163, 226,228,318,320,533

-

dreptul de petiţionare - 163, 226, 353

-

dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică - 226, 228, 356

Dreptul de autodeterminare - 218, 498 Drepturi colective - 221, 222 Drepturi culturale - 206, 221, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303, 306, 311, 313,319

Drepturi economice - 206, 221, 224, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303, 306,311,313,319 Drepturi naturale - 64, 199, 203, 239, 253, 254 Drepturi ale omului - 19, 47, 55, 87, 135, 191, 194, 197-199, 201, 205, 207, 209, 210, 218, 221, 222, 224, 225, 231, 245, 253, 315, 725, 726 Drepturi politice- 135, 137, 149, 164, 169, 220, 561 Drepturi ale popoarelor - 222 Drepturi sociale - 206, 221, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303, 306, 311, 313,319

E. Echilibrul puterilor - 374, 377, 379, 384, 386, 387, 390, 392, 394, 398, 532,702,851,918

658

Egalitate - 37, 82, 139, 147, 149, 218, 220, 221, 227, 233, 234-236, 300, 313, 314, 329, 347, 383, 537, 363 Excepţie de neconstituţionalitate - 875, 890, 892 Executiv-817 -

compatibilitate - 834

-

raporturi cu celelalte puteri - 823-825

-

structură-818

Exercitarea puterii - 12, 16, 18, 19, 21, 27, 39, 46, 56, 79, 87, 135, 144, 149-151, 387, 441, 443, 489, 510, 571, 666 Exercitarea drepturilor- 128, 367, 660 Libertăţilor fundamentale - 337, 777 Expropriere- 148,308 Expulzare - 170, 241, 243, 245, 274 Extrădare - 170, 239,240-242, 244, 245

F. Fidelitatea faţă de ţară - 163, 166, 170, 229, 237, 363, 364 Formaţiuni politice - 344, 409, 580, 585, 607, 609, 618, 625, 654, 655, 661,710,881 Formă de stat - 150, 508, 512, 860 Formă de guvernământ - 24, 142, 158, 382, 383, 504, 506, 507,819, 824, 825,855 Funcţie legislativă - 3, 376, 396, 397,481, 667, 668, 672, 775, 849 Funcţie publică - 188, 237, 306, 347, 690, 862

659

G Geografie electorală - 564 Generaţii de drepturi - 211, 464 Grevă - 163, 226, 228, 304-306 Grup parlamentar - 393, 411, 420, 684, 708-711,715, 877, 895, 930, 931 Guvern vz. Executiv - 38, 40, 42, 46, 55, 60, 81, 119, 134, 139, 150, 151, 158, 163, 174, 178, 181, 188, 376, 380, 382-384, 387, 388, 390, 392, 393, 415, 506, 507, 510, 511, 520, 587, 589, 590, 593, 604, 642, 664, 667, 673678, 680-683, 685, 686, 688, 704, 706, 712, 735, 742, 746, 747, 749, 750, 753, 754, 756, 761, 777, 778, 792, 793, 795, 805, 813, 814, 817, 818, 820, 821, 826-837,839, 846, 850, 851, 853, 859, 873, 874, 878, 882, 889, 893, 895-897, 899, 903, 905, 906, 927, 933-936, 938

H. Habeas corpus act - 59 Handicapat - 163, 226, 228, 318, 320, 533 Hotărâri - 8, 38, 40, 107, 145, 149, 158, 178, 180-182, 237, 250, 251, 266, 272, 278, 284, 303, 358, 375, 416, 481, 519, 554, 561, 598, 611, 621, 669, 673, 680, 694, 706, 717, 718, 725, 726, 734, 736, 752, 753, 760, 763, 767, 768, 771, 810, 811-813, 852, 864, 868, 897, 899, 900, 902, 905, 905, 910, 912,917,922,927,933,934 -

ale Curţii Constituţionale - 621, 864, 900, 902, 905

-

ale Guvernului - 38, 40, 178, 181, 680, 927

-

ale Parlamentului - 694, 706, 717, 725, 726, 734, 736, 753, 760, 767, 771, 811, 812, 813, 933, 934 660

I. Imunitate - 163, 762-765, 865, 866 Iniţiativa legislativă - 142, 378, 388, 434, 667, 672, 710, 749, 791-795, 797, 812, 833, 846, 879, 902, 905, 929, 937 Instituţii- 1, 3, 5, 7, 9, 11-13, 35, 52, 55, 72, 91, 103, 106, 109, 132, 135, 138, 163, 164, 170, 200, 205, 206, 211, 217, 222, 235, 242, 243, 245, 249, 269, 271, 189, 373, 380, 390, 392, 394, 406, 454, 507, 508, 550, 634, 663, | 664, 688, 689, 704, 712; 735, 736, 838-840, 844, 850, 878, 887 -

de drept - 1, 5, 7, 12, 13, 91, 103, 106, 109, 164, 170, 200, 205, 211, 217, 235, 242, 243, 269, 271, 380, 550, 663

-

de învăţământ - 289

-

politice- 1, 3, 9, 11-13, 91, 380, 663, 664, 712

-

de s t a t - 5 5 , 132, 836

Intrare în vigoare - 156, 163,919, 937 Izvor de drept - 39,42,44,47 -

Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei - 43

-

formal - 38

-

lege-act al Parlamentului - 44

-

obiectul - 39

-

regulamentele Parlamentului - 41,42,45, 873, 877

-

tratat internaţional - 47,249, 519

încetare - 81, 82,145, 237,304, 306,438,439,674, 691,710, 739,929 661

îndatoriri fundamentale - 21, 33, 52, 88, 101, 104, 135, 145, 152, 156, 157, 163, 166, 169, 170, 191, 196, 200, 201, 204, 205, 225, 227, 229-231, 235, 237, 287, 295, 299, 335, 361-367, 757, 754 -

fidelitate faţă de ţară

163, 229, 237, 363

-

respectarea Constituţiei şi a legilor - 163,229,362

-

apărarea ţării - 163, 170, 229, 364

-

contribuţii financiare - 163,229,366

-

noţiune-201

-

satisfacerea stagiului militar- 163,229,365

înfiere-175 înrudiri - 580 însemne-156,435,436,438 învăţământ - 147, 158, 220, 287, 289-292, 323, 508, 566, 673, 674, 724-726,

777,778,871,938 -

privat - 289 religios-291

-

de stat - 289,290

Judeţ - 156, 160, 161, 163, 437, 520, 543-546, 568, 589, 590, 594, 607, 609, 610,638, 644, 648, 746, 793 Judecător - 112, 117, 120-123, 159, 170, 245, 249, 266, 277, 286, 347, 358, 375-377, 389, 398, 410, 433, 435, 446, 531, 532, 573, 604, 605, 607, 609, 675, 735, 843, 851, 871, 872, 887, 890, 891, 893, 895, 897-900, 906, 907, 911, 912, 918-924, 926, 928, 934-936, 938 662

Justiţie- 19,52,67,76, 103, 110, 118, 136, 137, 158, 174, 178, 180, 182, 231, 232, 241, 245, 250-252, 266, 277, 284, 286, 308, 352, 360, 387, 389-391, 393, 396, 397, 441, 442, 481, 531, 532, 605, 642, 643, 669, 677, 735, 763, 868, 874, 889, 893, 899, 906-916, 918-920, 922-928, 934-936 Jus sanguinis - 172, 173 Jus Iod (soli)-l 72 Jurământ de credinţă - 134,177, 180,237

Legalitate - 82,90,92,106, 107, 124, 125, 158, 251, 261, 266, 270, 469, 474-| 476,478, 531,620,693, 749, 808, 907, 912,913,925,928 Lege - 5, 8, 11, 20, 23, 37,39,40-42, 44, 50, 52-57, 60, 61, 67, 76, 83, 86, 891 90,93,97,98, 106,107, 109, 117, 123, 125, 127, 129, 131, 133-137, 142, 145J 147-152, 158-161, 166, 169-179, 181-184, 186, 187, 189, 190, 194, 196, 203J 232, 233,237,239,241, 243, 250, 252-255, 257, 259-265, 271, 272, 274, 280J 284-286, 291, 292, 294, 303, 306, 308, 312, 316, 327, 334-336, 339, 342, 343 347,352, 354, 358, 360, 362, 363, 388, 389, 393,401,403, 409, 410,426,428] 430, 433-438,440,448, 459, 462, 465, 505, 507, 526, 529, 531, 535, 543, 5461 549, 550, 553, 561, 562, 568, 569, 573, 584, 585, 587, 589, 590, 593, 598, 599?] 601, 603-605, 608-610, 615-619, 622, 624-629, 634, 637, 641, 648, 650, 653| 656, 658, 660-663, 666, 668, 672-674, 682, 720, 732, 736, 740, 741, 743, 74? 755, 761, 770, 772-777, 779, 783, 784, 786-792, 794-808, 810, 813, 820, 83: 833, 841, 843, 844, 862, 864, 870, 878, 881, 886, 889, 890, 892, 893, 899-< 908,910,911, 913,918, 920,921, 923-925,927,934-936 - abrogare - 57, 82, 89, 97, 156, 784, 790, 806 663

constituţională - 39, 76 - domeniul legii - 107, 297, 344, 673, 777, 810, 938 - mediere - 392, 416, 710, 722, 736, 753, 791, 800, 848, 850, 933, 934, 937 - ordinara - 37, 86, 106, 109, 789 - organică - 339, 347, 393, 410, 433, 740, 761, 783, 820, 862 - promulgare - 142, 388, 667, 672, 791, 802, 810, 833, 843, 844, 849, 874, 888, 889, 903, 937 -

publicare-791, 802, 803, 937

- semnare - 505, 791, 800, 833, 846, 847 -

suspendare - 790, 806

Legea electorală - 23, 133, 134, 135, 339, 550, 553, 562, 569, 589, 590, 593, 599,601, 603,604, 616, 617, 622, 634, 653,656, 658,660, 661-662, 668, 807 Legislativă - 3, 18, 109, 134, 139, 142, 145, 150, 158, 161,163, 196, 354, 375379, 384, 388, 390, 391, 396, 397, 434, 481, 556, 666-668, 671, 672, 704, 705, 710, 736, 749, 773, 775, 791-795, 797-800, 811, 824, 832, 833, 840, 846, 878, 879, 894,928, 929, 935-937 Libertăţi fundamentale vz. Drepturi fundamentale - 245,297,323,332,344 Libertăţi colective vz. Drepturi individuale Libertăţi colective vz. Drepturi colective Libertate provizorie - 269 Limbă oficială (limba română) - 76,163,292,915 Listă electorală-408, 409,431, 437, 438, 553, 576, 580, 583-585, 595-603, 605, 606, 610, 615, 617-619, 622, 623, 630, 632, 636, 637, 641-643, 645650,652,655,673,710,860

664

M. Magna Charta Libertatum - 59, 62 Mandat-36, 59, 119, 149, 158, 161, 163, 178, 265, 388, 391, 393, 395, 398] 411, 431, 497, 498, 556, 557, 564, 567, 577, 579, 581, 582, 584, 586, 594, 6171 619, 636, 640-643, 645-659, 663, 664, 690, 693, 705, 707, 708, 714,722, 7241 729, 738-740, 754, 755, 757-765, 775, 810, 812, 828, 834, 835, 842, 844, 86l] 864, 866, 871, 920,929, 938 Majoritate - 74, 90, 150, 380, 382, 409, 425, 432, 473, 567, 580, 582, 58^ 586, 611, 641, 642, 650, 651, 677, 686, 707, 712, 736, 749, 753, 763, 784, 804^ 807, 810, 828, 830, 832, 834-837, 860, 893, 933 -

absolută - 380,409, 567, 580, 584, 586, 641, 642,650, 784, 828

-

calificată-74,90, 641

-

relativă-584, 586,641,650

-

simplă-584, 641, 642

Marea Adunare Naţională - 118,151, 154-156 Minorităţi naţionale (Statut) - 235,649, 758 Monarhie - 68, 137, 145, 150, 151, 374, 411, 488, 504, 505, 507, 802, 82 828,856,861,865 -

abolire - 151

-

absolută-374, 505

-

limitată - 505

-

parlamentară dualistă - 505 parlamentară contemporană - 505

665

Monitorul Oficial al României - 172, 175, 178, 181, 182, 431, 437, 546, 593. 650, 682, 686, 694, 711, 748, 803, 809, 810, 816, 849, 869, 881, 888, 891,893-895,899 Morală - 1, 2, 6, 10, 36, 52, 61, 91, 191, 199, 208, 237, 253, 272, 279, 286, 290, 295, 297, 319, 326, 327, 329, 335, 353, 381, 414, 441, 448, 453, 472, 475,498,559,561,765,918 Moţiuni - 163, 675, 681, 684, 735, 750, 753, 767, 771, 805, 810, 813815, 933-936, 939 M u n i c i p i i - 159, 163, 175. 189,437-439, 544, 546, 589, 590, 592, 596-598, 604,607,609,614,793,899 -

municipiul Bucureşti - 159, 163, 175, 189, 437-439, 589, 590, 592, 598, 604, 607, 609, 614, 793, 899

N. Naştere-20, 26, 39, 163, 165, 169, 172, 173, 179, 181, 187, 315, 375, 420, 437,444,447, 456, 484, 513, 517, 519, 601,619, 663 Nafiune-3, 9, 10, 132, 137, 139, 142, 145, 146, 159, 164, 166, 172, 188, 205, 210, 211, 213, 218, 222, 233, 335, 368, 370-372, 374, 377, 394, 396, 403, 406, 420, 427, 462, 463, 483-486, 498, 517, 521, 522, 526, 534, 556, 663, 678, 701, 704, 705, 756, 839, 850 Neretroactivitate- 128,232 Norme juridice - 4-6, 11-14, 16-20, 30, 31, 33-39, 43, 48-51, 54-58, 60, 81, 83, 86-88, 93, 99, 100, 105, 107, 126-131, 137, 152, 157, 163, 164, 170, 200, 222,232, 238, 244, 275, 300, 387, 456,465,469, 470, 471, 474, 477,478, 501, 502, 550, 672, 766, 771, 773, 783, 786, 789, 790, 794, 807, 811, 832, 878, 903 666

- constituţionale - 11-14, 16-20, 30, 34-37, 43, 49, 51, 55-56, 58, 60, 81, 83, 88, 93, 105, 126-130, 152, 157, 163, 387, 550 -

mijlocite-37 nemijlocite-37 structura - 36

O. Obicei - 8,10, 38, 39, 120, 257,309, 485, 911 Obiectori de conştiinţă - 303 Obligaţia de a muncii - 295 Ocrotirea vieţii intime, familiale şi private - 163,226,228, 276,280,283 Opoziţie parlamentară - 110,205,380, 382,677,686, 707, 712,832 Ombudsmen - 675, 677, 687, 688, 689 Orar de vară şi de iarnă - 286 Oraş - 163, 520, 543-546, 564, 581, 589, 596, 597, 601,609, 700 Ordonanţe- 8, 42, 46, 107, 352, 388, 390, 745, 832, 843, 873, 878, 880, 886, 895, 896,902,905, 934, 937 Ordine de zi - 710, 743, 747, 749, 763, 791, 796, 797,937 Organele statului - 26, 102,472,477, 768, 786, 790, 807 Organizare administrativă a teritoriului - 534, 535, 539, 540, 542, 543 Organizaţii - 24, 27, 152, 159, 160, 205, 207, 248, 327, 344, 346, 353, 401 408, 411, 415, 426, 430, 431, 433, 435, 437, 440, 498, 616, 649, 651, 656, 661 716, 735, 755, 758, 792, 885, 887

667

p. Pact - 47, 62, 68, 71, 201, 206, 207, 210, 211, 218, 221, 231, 243, 247, 253, 254, 257, 272, 279, 280, 288, 290, 293, 295, 297, 299, 302, 303, 306, 311, 313, 315,319,323,327,335,666 Panaşaj - 583 Parlamentari - 9, 110, 117, 162, 163, 423, 553, 556, 570, 615, 648, 675, 684, 688, 689, 692, 693, 708, 723, 727, 737, 740, 749, 754, 756, 757, 760-762, 792, 810, 812, 813, 834, 835, 866, 889, 895, 903 Parlament - 3, 9, 13, 20,23, 41,42,44-47, 59, 63, 71-73, 81, 90, 98, 107, 109, 111, 113, 117, 119, 125, 134, 149, 157, 158, 160-163, 358, 376, 380, 382-384, 387-391, 393, 409, 411, 413, 416, 498, 505-507, 511, 520, 529, 553, 556, 577, 580, 582, 586, 615, 618, 620, 642, 650, 652, 656, 663-678, 680-682, 685-688, 690-692, 694-696, 698-702, 704-710, 712-714, 716, 720, 721, 723-725, 727, 729, 731, 733, 734, 736-742, 744-747, 749, 750, 753-756, 760-762, 764, 767778, 787, 788, 791, 792, 794-798, 804, 805, 807-813, 815, 822, 825, 827-834, 836-839, 841, 844, 846, 849-853, 855-860, 862, 864, 865, 868, 869, 873, 874, 877, 881-884, 886, 889, 891, 893-895, 898, 899, 903, 904, 906, 911, 928, 929, 930-932, 934, 937 -

acte-767,-771

-

funcţii-665-671 funcţionare - 692,694, 738-749

-

legea ca act juridic - 42,44, 98, 107, 358, 772

-

organizare - 706-737

-

structura - 698-705

-

sistem de vot - 750-754 668

-

şedinţe - 746-749

- şedinţe comune - 393, 706, 720, 737, 746, 805, 930 Partid politic - 154, 155, 406, 408, 411, 412, 415, 417, 433, 438, 439, 862, 885, 902, 905 Percheziţie - 260, 262, 263, 284, 286, 763 Petiţie - 163, 178, 226, 228, 353, 354, 356, 686, 687, 725, 726 Pierderea cetăţeniei- 163, 164, 171, 184, 185 Plebiscit-68, 70, 133, 141, 837 Pluralism - 76,154, 157,159,346,427,433,434,459, 586, 702, 707, 712, 885 Politică - 1-3, 9, 10, 12, 13, 16, 36, 39, 49, 52-55, 61, 66-68, 74, 93, 121, 122, 138, 154, 160, 162, 165-167, 170, 202, 218, 233, 236, 238, 293, 319, 320, 328, 335, 337, 344, 347, 368, 370, 372, 373, 377, 380, 381, 388, 392, 395, 397, 398, 408,411,413, 415, 416, 421, 426, 427, 429,431, 432, 434,438,441,442, 453, 457,459,463,464, 468, 469, 496, 497, 499, 511, 545, 546, 561, 563, 567, 571, 582, 609, 615, 617, 626, 636, 649, 651, 653, 654, 661, 664, 676, 693, 707, 710, 712, 714, 716, 725, 726, 733, 734, 769, 813, 828, 831, 835, 839, 865, 867, 868 Popor- 5, 5, 10,11,16, 19,24,26, 49, 52, 55, 67, 71, 87, 93, 99, 102, 12, 132, 135, 152, 156-158, 163, 166, 174, 177, 180, 201, 347, 362, 364, 367-375, 385, 387, 391, 393-398, 403, 405, 410, 413, 416, 417, 433, 441, 449, 457, 460, 462, 472, 473, 476, 483, 484, 486, 488, 495-497. 499, 500, 522, 526-529, 532, 551, 556, 557, 570, 571, 573, 576, 663, 665, 670, 674-678, 688-690, 735, 756, 773, 775, 785, 788, 791, 794, 804, 806, 807, 819, 837, 839, 863, 935, 936,938 Preşedintele României - 13, 81, 161-163, 387, 388, 393, 409, 507, 557, 584, 614, 615, 617, 620, 622, 637, 675, 810, 817, 829, 848-850, 852, 860, 864, 866, 867, 871, 874, 889, 897, 898,919, 920 Prezidiu-150, 754,841 669

Prima electorală - 567 Prioritate a reglementărilor internaţionale - 47,246 Promulgarea legii - 667, 802, 833, 888 Procuratură- 19, 154,156, 157 Proprietate- 17, 18, 39, 51, 137, 139, 142, 148, 152, 156, 163, 221, 226, 228, 273, 278, 282, 306-310, 444, 938 Protecţie - 3, 39, 87, 110, 152, 163, 191, 193, 206, 208, 211, 224, 226, 228, 237-241, 245, 247, 254, 272, 279, 280, 283, 294-296, 298, 301, 309, 311, 317, 318, 320, 327, 335, 338, 340, 367, 392, 449,472, 481, 533, 673, 725, 726, 763, 765,778,843,918,920,938 -

a cetăţenilor şi apatrizilor - 238,239

-

a drepturilor şi libertăţilor fundamentale - 110, 191, 206, 208, 224, 247, 254

-

socială - 163, 211, 226, 228, 295, 296, 298, 301, 311, 318, 392, 533, 725, 726, 778

Publicaţii - 147, 333,334,608 Putere constituantă - 67, 162 Putere - 3-5, 9, 13, 21, 24, 35, 42,49, 55-57, 65-67, 69, 76, 78, 85, 90, 93, 94, 96, 98, 102, 103, 107, 109, 120, 134, 137, 139, 142, 145, 149, 150, 152, 154, 157, 158, 161, 162, 164, 167, 203, 232, 368, 370-380, 382, 384, 385, 388-391, 394, 396-404, 412, 413, 415-418, 421, 427, 441-443, 447, 449-457, 459-462, 465, 468, 469, 471-479, 481-484, 486, 487, 489-493, 495-501, 503-505, 510, 521, 525, 528, 529, 531, 535, 536, 539, 663-668, 670, 670, 672, 677, 699, 742, 787, 788, 804, 807, 817, 818, 824, 832, 836, 838-840, 844, 845, 857, 863, 878, 906-911,923

670

-

executivă - 120, 137, 139, 142, 150, 375-379, 382, 390, 391, 817, 832, 839, 840, 844

- junsdicţionaia - 376, 377, 906, 911 - legislativă - 139, 142, 145, 150, 375-379, 384, 390, 391, 666, 667, 824, 838, 840, 908, 909 -

politică - 13, 370-373, 421, 453, 457, 459,464, 468, 469, 839

-

de stat - 16, 21, 35, 55, 145, 154, 368, 371, 372, 401-404, 462, 471, 473, 474, 476-478, 481, 484, 489, 492, 493, 496-498, 500, 503,510,529/539

R Raporturi - 3, 6, 10, 12, 14, 15, 18-30, 33, 36, 39, 55, 62, 68, 109, 129, 138, 149, 163, 165, 168, 169, 201, 209, 212, 217, 222, 292, 328, 329, 359, 373, 382, 387-389, 411, 415, 421, 425, 442, 452, 466, 475, 481, 492, 503, 504, 508, 512, 516, 518, 581, 673, 674, 677, 678, 721, 774, 778, 804, 807, 810, 813, 818, 822, 823, 831, 836, 838, 842, 846, 850, 855, 928 Reexaminare - 388, 802, 805, 833, 849,903,934, 937 Regim politic - 560 Regulament - 38, 39, 41, 42, 45, 132, 152, 162, 166, 342, 680-683, 885, 687 688, 692-694, 706, 709, 710, 713-717, 720, 725-728, 731, 733-738, 746-750, 752, 753, 759, 760, 76'3, 766, 767, 770, 771, 784, 791, 796, 800, 802, 805, 809, 810, 812, 814, 870, 873, 877, 880, 886, 894, 895, 903, 904, 933, 934 Referendum - 24, 68, 70, 72, 73, 157, 162, 163, 368, 385, 386, 524, 527-529 551, 554, 557, 663, 664, 672-674, 699, 773, 775, 778, 780, 785, 791, 804, 833 843, 850, 862, 867, 883, 884, 900, 905, 934 671

Religie-2, 10, 87, 88, 94, 147, 152, 158, 159, 162, 163, 170, 191, 199, 218, 221, 233, 235, 236, 245, 260, 272, 279, 288, 291, 192, 303, 316, 322-330, 335, 337, 344, 364, 401, 420, 435, 443, 756, 938 Renunţare - 54, 166, 182, 560, 576 Repatriere-172-174, 180 Reprezentare proporţională - 579, 580, 643, 644 Republica - 151, 447, 506, 841, 843, 844 -

parlamentară - 506

-

prezidenţială - 506

Reşedinţă - 273, 274, 278, 281-284, 286, 545, 547, 603 Rigiditate - 6, 20, 39, 56, 57, 61, 75, 80, 92, 109, 120, 121, 131, 140, 163, 237, 265, 342, 377, 378, 386, 398, 422,423, 460,473, 678, 698, 789 România stat Suveran şi independent - 522, 524, 525, 527 România stat de drept, democratic şi social - 7, 162, 530, 551 Respectare a Constituţiei - 362, 844, 848, 872 Respectarea legilor- 163,273,362, 808 Restrângere a exercitării unor drepturi şi libertăţi - 253 Retragere a cetăţeniei - 181, 182 Reţinere - 175,264,267,268, 762, 763, 810 Revocare-20, 36, 157, 158, 495, 497, 498, 553, 556, 557, 671, 675, 676, 714, 829, 843, 845, 848, 851, 865, 920, 921

s. Sancţiune- 12, 34, 36, 63, 103, 105, 112, 117, 120, 125, 142, 181, 250, 254, 257, 33, 465, 661, 669, 708, 765, 766, 846, 907, 910, 912 672

Salariu, salarizare - 132, 234, 298-300, 304, 305, 318,438 Scrutin - 161, 434, 556, 576, 577, 579-586, 588, 589, 602, 617, 642, 649-651,

656,659,715,860 -

majoritar-578

- reprezentare proporţională - 579 -

mixt - 580

Semnarea legilor- 791, 801, 846, 847 Secretar - 158, 180, 393, 710, 713-715, 717, 718, 720, 728, 734, 746, 747,

751,812,820,889 Secţii de votare - 569, 598, 600, 601, 604, 608, 609, 610, 612-614, 624, 625, 627, 630, 632-637, 639, 640, 650, 651, 661 Senat-38,45, 81, 118, 119, 137, 139, 142, 149, 161,163, 375, 390, 392, 393, 431, 511, 550, 559, 566, 568, 574, 589, 590, 592, 593, 615, 617, 619, 622, 637, 650, 651, 655, 656, 666, 675, 680-685, 687, 693, 694, 701, 705, 706, 710, 711, 714-716, 720, 723, 725, 726, 728, 731, 733-735, 738, 740, 741, 746, 750, 753, 756, 757, 763, 766, 800, 805, 809, 810, 813-816, 827, 829, 844, 862-864, 867, 868, 871, 898,919,926,930,935, 936 Semne electorale - 435,626 Senator - 27, 28, 81, 139, 142, 161-163, 237, 388, 393, 411, 438, 550, 556, 559, 566, 571, 574, 577, 581, 588, 590, 592-594, 607, 608, 614-616, 640, 651, 655, 658, 663,665, 677, 680-682, 685, 686, 694, 697, 706, 708, 710, 713, 728, 734, 736-739, 744, 746, 747, 749, 751-753, 755-757, 759-763, 765, 766, 792, 794, 798, 806, 807, 813, 829, 844, 866-868, 874, 877, 889, 895, 933 Separaţia/echilibrul puterilor-377,392,394,918 Serviciul militar- 163, 164, 170,229,238,303,364,365 Servicii medicale - 293 673

Sesiune- 142, 151, 155, 158, 207, 375, 707, 713, 714, 716, 717, 724, 731, 738, 741-745, 749, 764, 765, 776, 797, 813, 816, 844, 930, 932 Siguranţa persoanei - 259, 261, 263, 266,271 Sisteme de drept - 279 -

locul dreptului constituţional - 48-51

-

ramuri de drept - 5,6

Sistem electoral - 140,550, 577 Sistemul organizării politice - 87 Sistem de vot - 750, 753,754 Societate- 1-3,8, 10,35, 52,87,91,93,94,138,155, 157, 166,172, 174, 176, 194, 199, 201, 222, 231, 253, 260, 272, 288, 295-297, 306, 361, 362, 374, 376, 395,400,406,413, 421,424, 425, 427, 429,433,441, 443,445, 447,449, 459, 466,476,497, 503, 663, 725, 848, 850 Stare de asediu - 79,82,388,673,674,739, 745, 778, 847,852,934 Stare de urgenţă - 79,82,388,673,674, 745, 778, 847,852,934 Stat-441-503 -

definiţie - 3,441,443-457,482-492

-

funcţii-3,479-481

-

legalitate -

-

esenţă - 466-468

-

absolutist -462

-

fendal-460,461

-

liberal ^ 6 3 naţional - 463

-

de drept-464, 465, 531

-

democratic - 530, 532 674

-

federal-508, 510-515

-

indivizibil-520, 523

-

independent - 525-529

-

naţional-520, 521

-

subiecte de drept - 452

-

social - 533

-

suveran - 493, 525-529

-

unitar-508, 510, 526

Statutul-21, 54, 55, 59, 60,68, 70, 85, 88, 118, 133-136, 147, 159, 166, 167, 182, 194, 203, 204, 218, 221, 237-239, 327, 342, 351, 374, 384, 433, 435-437, 443, 486, 507, 526, 661, 673, 674, 692, 697, 705, 707-709, 725, 734, 777, 778, 784,810,812,840,938 Statutul lui Cuza - 118, 133-136,384, 507, 840 Statutul parlamentarului - 810 Staţiuni balneo-climaterice - 548 Străini-29, 164, 168-170, 174-176, 178, 179, 182, 185, 186, 190, 199, 227, 239, 240,241, 243, 245,250, 367,484,486, 521, 661 Structura de stat - 21, 508, 534, 540,698 Supremaţie - 7, 65, 80, 83, 89, 90, 91-99, 101-105, 110, 126, 127, 249, 362, 405,492, 501, 503, 526, 531, 532, 773, 786-790, 806, 808, 810, 839 -

concept - 90, 91

-

consecinţe - 95-100

-

a constituţiei-89-104

-

fundamentare - 92.94

-

garanţii juridice-101-104

-

a legii -786-790 675

Suspendare - 57, 82, 97, 139, 143, 333, 427, 557, 562, 635, 661, 674, 691, 743, 747, 753, 790, 906, 844, 867, 883, 892, 897, 898, 901, 902, 933-936 Suveranitate - 3, 19, 24, 70, 156, 163, 165, 166, 368, 370, 373, 385, 400, 405, 433S 447, 451, 460, 463, 471, 473, 480, 482, 491-503, 511, 513, 521, 523, 525529, 551, 663, 754, 756, 787, 819, 863

ŞŞcoli - 1, 52,291, 448,452,456 -

de stat-291

Şedinţă - 45, 277, 393, 437, 605, 681-686, 693, 694, 706, 710, 716, 720, 725, 728, 733, 736-738, 746-750, 753, 759, 760, 763, 766, 791, 797, 800, 801, 805, 809, 813, 814, 829, 847, 850, 863, 864, 867, 868, 886, 887, 897, 898, 919, 926, 931,932,934-936 -

comună - 45, 393, 694, 706, 720, 733, 736, 737, 746, 750, 753, 800, 805, 809, 813, 814, 829, 863, 864, 867, 868, 897, 898, 919, 926,931,932,935,936

-

publică - 437,605,684, 746, 763, 932

-

secretă - 277,685, 746, 748,887,932,934-936

Şeful statului- 70, 505,517, 518,557, 791, 802, 825, 828, 833, 837, 838, 846, 865, 868, 869 Ştampile electorale - 569,608,610,622,623,627,631-633,636,637

Teritoriu - 3, 21, 23, 76, 137, 139, 142, 156, 157, 163, 165, 170, 172, 176, 179, 181, 185, 187, 190, 235, 237, 239, 242, 243, 245, 257, 272-274, 370, 420, 676

435, 444, 451, 453, 456, 460, 481-484, 486-492, 501, 508-510, 520, 521, 523, 530, 534-546, 581, 588, 673, 674, 725, 726, 778, 843, 938 Timpul zilei şi timpul nopţii - 286 Timp de muncă - 299 T â n ă r - 160, 163,226,228,298, 317-319, 338, 340, 365, 533, 561, 938 Torturi-205,242, 257,279 Transplant - 279 Tratat internaţional - 42, 47, 158, 163, 218, 239, 247-249, 288, 388, 512, 517, 519, 691, 720, 844, 846, 847, 853, 934

T Ţ a r ă - 136, 148, 160, 162, 163, 170, 176, 177, 182, 187, 189, 194, 229, 237, 238,240, 274, 363, 374, 411, 418, 424, 429,451, 535, 559, 567, 572, 588, 596, 605,628, 630, 649, 651,653, 654,656, 709

u. Unitate administartiv-teritorială - 23, 158, 510, 535, 536, 538, 540, 541, 543-548, 581 -

subiect de drept - 23

-

unităţi din România - 544-549

Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale - 231,232

677

V. Viaţă - 3, 10, 163, 182, 192, 194-197, 199, 205, 214, 222, 226, 228, 239, 254, 255, 258, 276-280, 285, 303, 304, 311, 319, 352, 421 -

familială - 276,277,280, 3 52

-

intimă-276,277,280,352

-

privată - 276,277,278, 280, 352

Vot-24, 81, 137-139, 142, 149, 154, 161-163, 197, 226, 228, 321, 388, 393, 422, 423, 434, 506, 507, 550, 554, 555, 557-572, 574, 578, 579, 583, 584, 595, 596, 600, 601, 604, 608-612, 614, 618, 619, 621-628, 630-662, 681, 6944, 701, 702, 704, 705, 713, 715, 717, 718, 728, 734, 737, 750-756, 758, 762, 763, 773775, 781, 791, 793, 798-802, 805-807, 809, 810, 813, 822, 825, 828, 830, 837, 839, 841, 855, 858-860, 866868, 871, 879, 887, 891, 893, 895, 897-900, 903, 919,926,933,934 - direct - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 558, 568, 702, 704, 705, 755, 756, 810, 825, 828, 830, 841, 860 - egal - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 506, 558, 563, 641, 705, 755, 775, 839, 841, 860 - exprimat liber - 24, 161, 163, 388, 393, 506, 558, 570, 705, 755, 841, 860 -

multiplu - 563, 566

- plural - 563, 566 preferenţial - 583 - secret - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 162, 163, 388, 393, 506, 558, 569, 715, 737, 750, 752, 754, 755, 763, 775, 860, 871

678

universal - 24, 138, 139, 142, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 422, 506, 507, 558-561, 568, 702, 704, 705, 755, 775, 810, 825, 830, 837, 839, 841, 855, 858, 859, 860

z. Zi de lucru-299 -

durată - 299

679

CUPRINS

PREFAŢĂ PREFAŢĂ LA EDIŢIA a VIH-a Partea I DREPT CONSTITUŢIONAL CAPITOLUL I Societate, stat, drept, politică şi morală §.1. Societatea §.2. Statul §.3. Dreptul §.4. Politica §.5. Morala

3 5

9

11 11 12 14 16 17

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I 680

19

CAPITOLUL II Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice

21

CAPITOLUL III Raporturile şi normele de drept constituţional

25

Secţiunea I IDENTIFICAREA RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL Secţiunea a H-a SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL §.1. Poporul §.2. Statul §.3. Organele statului (autorităţile publice) §.4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii §.5. Cetăţenii §.6. Străinii şi apatrizii Secţiunea a IlI-a NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

CAPITOLUL IV Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

26

32 33 34 34 35 35 35 36

41

§. 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

44

§2. Legea ca act juridic al Parlamentului §3. Regulamentele Parlamentului , §4. Ordonanţele Guvernului, §.5. Tratatul internaţional

45 45 45 45

681

CAPITOLUL V Locul dreptului constituţional în sistemul de drept BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE I I - V

47 49

CAPITOLUL VI Noţiunea de constituţie...

52

CAPITOLUL VII Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

59

§.1. Apariţia constituţiei : a) Cauzele apariţiei constituţiei b) Constituţia cutumiară şi constituţia scrisă §.2. Adoptarea constituţiei 1. Iniţiativa adoptării constituţiei 2. Moduri de adoptare a constituţiei a) Constituţia acordată b) Statutul c) Pactul sau constituţia pact d) Constituţia convenţie e) Constituţia parlamentară §.3. Modificarea constituţiei §.4. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea constituţiei

59 59 61 64 65 65 67 67 68 68 69 69 73

CAPITOLUL VIII Conţinutul normativ al constituţiei

74

CAPITOLUL IX Supremaţia constituţiei

79

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei 682

80

§2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei 81 §.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei 84 1. Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei 84 2. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei 84 3. Deosebirile dintre constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei constituţiei 85 4. Conformitatea întregului drept cu constituţia, consecinţă a supremaţiei constituţiei 85 §4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei 86 1. Controlul general al aplicării constituţiei 86 2. Controlul constituţionalităţii legilor 87 3. îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia

87

CAPITOLUL X Controlul constituţionalităţii legilor. Teoria generală

88

§.1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor §.2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional § 3 . Alte forme de control al constituţionalităţii legilor §4. Constituţional izarea dreptului, consecinţă a controlului constituţionalităţii legilor

88 92 93 94 97 98

CAPITOLUL XI Constituţiile române

101

§ 1 . Câteva consideraţii privind apariţia constituţiei în România.. 101 §2. Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris 1° 2 683

§.3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866 1. Premisele istorice 2. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus §.4. Constituţia României din 29 martie 1923 1. Premisele istorice 2. Conţinutul Constituţiei §.5. Constituţia României din 28 februarie 1938 1. Premisele istorice 2. Conţinutul constituţiei 3. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938 §.6. Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948 1. Decretul 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923"

104 104 105 106 106 106 108 108 108 109 109

110

2. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou la finele art. IV din I.D.R. nr. 1626 din 31 august 1944"... 3. Legea nr. 86 din februarie 1945, pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare 4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare 5. Decretul 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative

111 111 112 112

6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română... 113 §.7. Constituţia din 13 aprilie 1948 115 1. Premisele istorice 2. Conţinutul Constituţiei §. 8. Constituţia din 24 septembrie 1952 1. Premisele istorice 2. Conţinutul Constituţiei §.9. Constituţia din 21 august 1965 684

".

115 115 117 H7 1l 7 H8

1. Premise istorice 2. Conţinutul Constituţiei §.10. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989 l.Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale 2. Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România 3. Decretul-Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională 4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României §.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991 1. Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei.... 2. Conţinutul Constituţiei

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE VI - XI

118 118 119

120

122 123 124 125 125 127

130

CAPITOLUL XII Cetăţenia română

135

Secţiunea I NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE Secţiunea a Ii-a NATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI Secţiunea a IlI-a REGLEMENT/REA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI PRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LA CETĂŢENIE Secţiunea a IV-a DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE §.1. Modurile de dobândire a cetăţeniei române 685

135 139

143 146 146

1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere 2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere 3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie 4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere 5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României 6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice §.2. Modurile de pierdere a cetăţeniei române 1. Retragerea cetăţeniei române 2. Renunţarea la cetăţenia română 3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române Secţiunea a V-a DOVADA CETÂŢENIEI ROMÂNE. CETĂŢENIA DE ONOARE. DUBLA CETĂŢENIE

147 147 148 149 151 151 152 152 153 154

156

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII

158

CAPITOLUL XIII Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

159

Secţiunea I-a NOŢIUNILE DE DREPTURI SI ÎNDA TORIRI FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR §.1. Noţiunea de drepturi fundamentale §.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale Secţiunea a Il-a NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE

159 159 164 166

Secţiunea a Ill-a COREU ŢIA DINTRE REGIJMENTĂRILE INTERNE ŞI CELEIN1ERNAŢIONALEPRIVIND DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI SI CETĂŢEANULUI

168

Secţiunea a IV-a SFERA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

172

686

Secţiunea a V-a CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE Secţiunea a M-a PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE APLICABILE DREPTURILOR, LIBERTĂŢILOR ŞIÎNDA TORIRILOR FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI §. 1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale §.2. Neretroactivitatea legii §.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor §.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română

177

184 184 185 187

şi domiciliul în ţară §5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor §.6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în

188

România de protecţie juridică § 7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

191

§.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale §.9. Accesul liber la justiţie § 10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

195 197

Secţiunea a VII-a INMOIABIUTĂŢILE

190

193

198 200

§. 1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică §.2. Libertatea individuală §.3. Dreptul la apărare

200 202 208

§.4. Dreptul la liberă circulaţie §.5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

2 0 9

687

210

§ 6. Inviolabilitatea domiciliului Secţiunea a VJH-a DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-ECONOMICE ŞI CULTURALE §.1. Dreptul la învăţătură §.2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii §.3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii §.4. Dreptul la grevă §.5. Dreptul de proprietate §.6. Dreptul la moştenire §.7. Dreptul la un nivel de trai decent §.8. Dreptul la căsătorie §.9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă §.10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială Secţiunea a IX-a DREPTURILE EXCLUSIVPOU77CE Secţiunea a X-a DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-POLITICE

214

217 217 220 221 225 226 228 228 229 230 232 233 234

§.1. Libertatea conştiinţei §.2. Libertatea de exprimare §.3. Dreptul la informaţie §.4 Libertatea întrunirilor

234 237 240 242

§.5. Dreptul de asociere §.6. Secretul corespondenţei Secţiunea a Xl-a

244 246

w

DREPTURILE GARANŢII Ş.l. Dreptul de petiţionare §.2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică Secţiunea a XII-a ÎNDA TORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR §.1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile §.2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară 688

248 248 249 252 252 .....253

§.3. îndatorirea de apărare a patriei §.4. îndatorirea de a satisface serviciul militar §.5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice §.6. îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII

253 253 254

254

255

Partea a II-a INSTITUŢII POLITICE

263

CAPITOLUL I Organizarea statală a puterii

265

§. 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

265

§.2. Relaţia popor - stat §.3. Relaţia stat - putere (puteri) de stat, puteri publice §.4. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor 1. Originile teoriei separaţiei puterilor

266 267

2. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat

268 268 271

3. Organizarea statală contemporană a puterii politice §.5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului

274

puterilor în diferitele forme de guvernământ §.6. înscrierea în constituţii a principiului separaţiei puterilor §7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor §.8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte puteri

275

689

275 284 286

t

1. Caracterul de putere 2. Puterea de stat este o putere de constrângere 3. Caracterul social al puterii statale 4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general-obligatorie 5. Caracterul organizat al puterii statale 6 Suveranitatea puterii de stat

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I CAPITOLUL II Partidele politice

287 287 287 288 288 288

289

.292

§ 1 . Noţiunea de partid politic §.2 Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor politice §.3. Categorii şi variante de partide politice 1. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice 2. Partidele democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social-democratice, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta 3. Partide de cadre şi partide de mase 4. Partide suple şi partide rigide 5. Partide unice, partide unificate, partide dominante 6. Sisteme de partide politice §4. Partidele politice în România după Revoluţia din Decembrie 1989 §.5. Câteva exigenţe juridice privind partidele politice §.6. Legea română a partidelor politice §.7. Alianţe politice şi alte forme de asociere. încetarea activităţii partidelor politice

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL II 690

292 298 300 300

301 302 302 302 303 304 307 308 310

312

CAPITOLUL III Statul

317

Secţiunea I DEFINIŢIA STATULUI §.1. Abordarea teologică §.2. Abordarea filozofică 1. Teoria patriarhală 2. Teoriile contractualiste 3. Şcoala filozofică germană 4. Teoriile marxiste § 3 . Abordarea sociologică §.4. Abordarea juridică 1. Concept interdisciplinar 2. Statul ca subiect de drept 3. Statul ca putere politică organizată 4. Statul ca instituţie 5. Statul ca persoană juridică 6. Statul ca ordine juridică 7. Definiţia statului Secţiunea a H-a APARIŢIA STATULUI MODERN § 1 . Etapele formării statului §.2. Statul feudal §.3. Statul absolutist §.4. Statul naţional liberal §.5. Statul de drept şi social Secţiunea a IH-a ESENŢA Şl LEGITIMITATEA STATULUI §.1. Esenţa statului 1. Clasificarea concepţiilor cu privire la esenţa statului 2. Statul ca manifestare de voinţă 3. Statul ca instrument de dominare 691

317 319 319 319 320 321 322 322 323 323 323 324 324 325 325 326 327 327 328 329 329 130 332 332 332 333 333

§.2. Legitimitatea statului 1. Conceptul de legitimitatea statului 2. Originea puterii de stat 3. Justificarea autorităţii statului Secţiunea a IV-a FUNCŢIILE STATULUI §.1. Conceptul de funcţii ale statului §.2. Clasificarea funcţiilor statului Secţiunea a V-a ELEMENTELE STATULUI §.1. Populaţia 1. Populaţie şi popor 2. Populaţie şi naţiune 3. Populaţie şi cetăţenie §.2. Teritoriul 1. Teritoriul - element constitutiv indispensabil al statului 2. Teritoriul - condiţie a statului 3. Natura juridică a teritoriului 4. Delimitarea geografică a teritoriului §.3. Suveranitatea 1. Terminologie 2. Evoluţie istorică 3. Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională 4. Titularul suveranităţii înţeleasă ca putere de stat 5. Definiţia suveranităţii de stat

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL III

334 334 335 337 339 339 340 342 342 342 343 344 344 344 345 345 346 346 346 347 349 351 351

353

CAPITOLUL IV Forma de guvernământ

361

§ 1 . Monarhia §.2. Republica § 3 . Forma de guvernământ a României 692

361 362 363

CAPITOLUL V Structura de stat

364

§ 1. Noţiunea şi formele structurii de stat 1. Formele structurii de stat

364 366

a) Statul unitar

366

b) Statul federativ, compus sau unional

366

2. Asociaţiile de state

368

a) Uniunea personală

368

b) Uniunea reală

369

c) Confederaţia de state

369

§.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL V

370 372

CAPITOLUL VI Caracterele statului român

373

§. 1. România, stat suveran şi independent

373

§.2. România, stat de drept, democratic şi social

375

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VI

378

CAPITOLUL VII Organizarea administrativă a teritoriului

379

§ 1 . Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

379

§.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României... 383 1. Scurt istoric

383

2. Unităţile administrativ-teritoriale din România

383

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VII

693

386

CAPITOLUL VIII Sistemul electoral

388

Secţiunea I-u CONSIDERAŢII GENERALE 388 Secţiunea a Ii-a DREPTURILE ELECTORALE ALE ("ETÂŢENILOR ROMÂNI 390 § 1. Unele consideraţii generale privind drepturile exclusiv-politice 390 §2. Dreptul la vot 394 1. Universalitatea votului 394 2. Egalitatea votului 397 3. Votul direct 398 4. Secretul votului 399 5. Votul liber exprimat 399 §. 3. Dreptul de a fi ales 400 Secţiunea a III-u SCRUTINUL 403 §.I. Concept 403 §. 2. Sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale... 403 §. 3. Sisteme electorale mixte 404 a) Sistemul înrudirilor 404 b) Sistemul german al buletinului dublu 404 §.4. Categorii de scrutin 404 a) Scrutinul uninominal 404 b) Scrutinul de listă 405 c) Unul sau două tururi de scrutin 405 §.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă 406 §.6. Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal 407 r Secţiunea a II -a ORGANIZAREA Şl DESFĂŞURAREA ALEGERILOR 408 §. 1. Stabilirea datei alegerilor 408

694

§.2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale 408 §.3. Listele electorale. Cărţile de alegător 413 1. Listele electorale 413 2. Cărţile de alegător 416 §.4. Birourile şi oficiile electorale 416 §. 5. Secţiile de votare 420 §.6 Propunerea candidaturilor 422 §7. Buletinele de vot. Semnele electorale. Ştampilele electorale 425 §.8 Campania electorală 427 §.9. Desfăşurarea votării 428 Secţiunea a V-u STABILIRFA REZULTATELOR VOTĂRII. ATRIBUIREA AUNJ)ATELOR 431 §.1 Stabilirea rezultatelor votării, la secţia de votare 431 §.2 Rolul Biroului Electoral Central şi al biroului electorale de circumscripţie în stabilirea rezultatelor votării 432 §.3 Atribuirea mandatelor 434 1. Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare 434 2. Atribuirea mandatului de Preşedinte al României 438 3. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat.. 439 §.4. Alte reguli electorale 442

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VIII

445

CAPITOLUL IX PARLAMENTUL

447

§ 1 . Generalităţi. Caracterizarea parlamentului

447

§.2. Funcţiile parlamentului 1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificarea funcţiilor 2. Funcţia legislativă a parlamentului

448

695

448 451

3. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice 453 4. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale 454 5. Controlul parlamentar 455 a) Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe 456 b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare 456 c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări 456 d) Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare 460 e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor 460 f) Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman) 461 6. Conducerea în politica externă 463 7. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa 463 a)Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor 463 b) Adoptarea regulamentului de funcţionare 463 c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului.. 464 d) Stabilirea bugetului propriu 464 e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor 464 §.3. Structura parlamentului 464 a) Camera aristocratică 465 b) Camera federală, 465 c) Camera democratică, 466 §.4. Organizarea internă a parlamentului 468 1. Generalităţi 468 2. Grupurile politice parlamentare 469 3. Opoziţia parlamentară 473 696

4. Birourile şi comitetele 5. Comisiile parlamentare a. Comisiile permanente b. Comisiile temporare (ad-hoc) c. Comisia întregii camere d. Comisii speciale (select) e. Comisiile fără specialitate în parlamentul britanic f. Comisiile comune (mixte) g. Comisiile de anchetă h. Comisiile de mediere i. Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare §5. Funcţionarea parlamentului 1. Mandatul sau legislatura 2. Sesiunea : 3. Şedinţele 4. Sistemul de vot §.6. Deputaţii şi senatorii 1. Generalităţi 2. Drepturi şi obligaţii 3. Incompatibilităţi şi imunităţi 4. Răspundere şi sancţiuni §7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare §.8. Legea, ca act juridic al parlamentului 1. Conceptul de lege ca act juridic al parlamentului 2. Clasificarea legilor 3. Supremaţia legii a) Conceptul de supremaţie a legii b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii c. Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei d. Consecinţele juridice ale supremaţiei legii 4. Elaborarea legii 697

473 477 478 482 482 482 483 483 484 485 485 487 487 488 490 493 495 495 498 499 501 502 504 504 509 511 511 511 513 514 514

4. J. Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă 4.2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare 4.3. Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare 4.4. Dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parlamentului 4.5. Votarea proiectului de lege 4.6' Medierea şi concilierea 4.7. Semnarea legilor de către preşedintele camerei 4.8. Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor 4.9. Aprobarea legii prin referendum 4.10. Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii a) Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedură de urgenţă b) Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113 din Constituţie c) Legile adoptate în şedinţe comune 5. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii 6. Deosebirile dintre constituţie şi legi 7. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului §9. Regulamentele parlamentare §.10. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului §.11 Moţiunile §12. Actele structurilor parlamentare

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL IX

698

515 518

519 519 520 520 521 521 522 523 523 523 523 524 524 525 525 527 528 530

531

CAPITOLUL X Puterea executivă

535

§.l. Precizări terminologice 535 §.2. Structura executivului 536 §.3. Raporturile legislativ - executiv 537 1. Rolul legislativului în formarea executivului 537 a) Desemnarea şefului executivului 538 b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia .... 538 2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora 541 A. Intervenţia legislativului în activitatea executivului 542 B. Intervenţia executivului în activitatea legislativului 543 3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive. 543 4. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe 545

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL X

546

CAPITOLUL XI Instituţia şefului de stat

547

§ 1 . Consideraţii generale §. 2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România §. 3. Atribuţiile şefului de stat 1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state 2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României a) Atribuţii privind legiferare b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice 699

547 549 550 550 553 554 554 555 555

§4. §.5. §.6. §.7. §.8.

e) Atribuţii în domeniul politicii externe f) Alte atribuţii Desemnarea şefului de stat Durata mandatului şefului de stat Proceduri, solemnităţi, protocol Răspunderea şefului de stat Actele şefului de stat

555 556 556 558 559 561 562

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XI

564

CAPITOLUL XII Curtea Constituţională a României

565

Secţiunea I (y()NTROLUL (XWSTITUŢIONAUTĂŢIl ÎN ROMÂNIA § 1 . Sediul materiei §.2. Caracterizarea Curţii Constituţionale Secţiunea a Ii-a A( "JELE SUPUSE CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE $.1. Legile §2. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 din Constituţie §.3. Regulamentele Parlamentului §.4. Ordonanţele Guvernului §5. Iniţiativele legislative populare Secţiunea a IlI-a ALTE A TRIMIŢIIALE (1JRŢII (INSTITUŢIONALE §. 1. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului §2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului 700

565 565 565

567 567 568 568 568 569 570

570

571

§.3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României §.4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia §.5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic Secţiunea a IV-a PROCEDURA ÎN FA ŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE §.1. Procedura controlului constituţionalităţii legilor a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate §.2. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei §.3. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului §.4. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului §.5. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de

571

571 572 573 573 574 575 577 577 577

Preşedinte al României §.6. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României §7. Procedura controlului constituţionalităţii

578 578

partidelor politice §.8. Alte proceduri

579 580

Secţiunea a IV-a ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE. EFECTELE JURIDICE §.1. Denumirea actelor Curţii Constituţionale 701

i

581 581

§.2. Efecte juridice

582

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII

584

CAPITOLUL XIII Autoritatea judecătorească

585

§. 1. Terminologie şi noţiuni 585 §2. Specificul activităţijurisdicţionale 588 1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia588 a) Principiul legalităţii 589 b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi 590 c). Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne injustiţie 590 d). Dreptul la apărare 590 e). Prezumţia de nevinovăţie 591 f). Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.. 591 2. Organele judecătoreşti 594 §.3. Raporturile cu legislativul şi executivul 595

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII

597

CAPITOLUL XIV Anexe. Trimiteri Ia articolele din Constituţie

599

RESIJME EN L A N C U E F R A N C A I S E

607

Premiere pârtie - Le droit constitutionnel

609

Chapitre I - Societe, Etat, droit, politique, et morale Chapitre II - La notion de droit constitutionnel et institutions politiques Chapitre III - Les rapports et Ies normes juridiques de droit constitutionnel

702

609 609 610

Chapitre IV - Les sources formelles du droit constitutionnel roumain 611 Chapitre V - La place du droit constitutionnel dans le systeme du droit 611 Chapitre VI - La notion de Constitution 612 Chapitre VII - L'apparition, l'adoption, la modification, le sursis et l'abrogation de la Constitution 612 Chapitre VIII - Le contenu normatif de la Constitution 615 Chapitre IX - La supremaţie de la Constitution 616 Chapitre X - Le controle de la constitutionnalite des lois 616 Chapitre XI - Les Constitutions roumaines 617 Chapitre XII - La citoyennete roumaine 621 Chapitre XIII - Les droits, les libertes et les devoirs fondamentales des citoyens roumains 624

Deuxieme pârtie - Les institutions politiques Chapitre I - L'organisation etatique du pouvoir Chapitre II - Les partis politiques Chapitre III - L'Etat Chapitre IV - La forme de gouvernement Chapitre V - La structure de l'Etat Chapitre VI - Les caracteres de l'Etat roumain Chapitre VII - L'organisation administrative du territoire Chapitre VIII - Le systeme electoral Chapitre IX - Le Parlement Chapitre X - Le pouvoir executif. Chapitre XI - L'institution du chef de l'Etat Chapitre XII - La Cour Constitutionnelle de la Roumanie Chapitre XIII - L'autorite juridictionnelle

INDEX ALFABETIC PE MATERII 703

628 628 629 631 633 633 634 635 635 637 640 641 644 645

647

IOAN MURARU Este profesor la disciplina Drept constituţional şi instituţii politice la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Din anul 1992, este judecător la Curtea Constituţională pentru un mandat de 9 ani. între anii 1995-1998 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Curţii. A lucrat ca expert în comisia de redactare a proiectului de Constituţie şi în Comisia constituţională şi pentru drepturile omului a C.P.U.N. De asemenea este cunoscut publicului de specialitate pentru articolele, comentariile şi monografiile elaborate în diferitele domenii ale dreptului public, îndeosebi în colaborare cu Mîhai Constantinescu şi Simina Tănăsescu.

SIMINA TĂNĂSESCU Este lector la disciplina Drept constituţional şi Instituţii politice la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Este doctor în drept al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Politice, Universitatea din Aix-Marseille, Franţa. Face parte din corpul profesoral al Colegiului Juridic de Studii Europene creat în colaborare de Universitatea Pantheon Sorbonne, Franţa şi Universitatea din Bucureşti. A fost profesor invitat la Institutul pentru Federalism din Fribourg, Elveţia. Este cunoscută publicului de specialitate pentru articolele şi monografiile elaborate în domeniul dreptului constituţional, în special în colaborare cu loan Muraru.