Tema 2. Teoriile finanţelor publice şi dezvoltarea lor istorică -1Finanţele, în ansamblu, şi cele publice, în special, şi-au conturat o problematică de cercetare specifică, axată pe modalităţile de asigurare şi folosire a resurselor destinate funcţionării normale a diferitelor entităţi, inclusiv a instituţiilor de stat, vizând direct procesele şi relaţiile băneşti de procurare, mai ales, sub formă de contribuţii ale mentorilor colectivităţii, respectiv de alocare şi utilizare a lor eficientă, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor efectuate. Preocupările de cercetare asupra problematicii finanţelor publice au evoluat sub impactul doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepţiilor privitoare la apariţia, existenţa şi funcţionarea statului. În acest context, principalele concepţii referitoare la problematica sau domeniul de cercetare al finanţelor publice pot fi încadrate în două orientări majore, şi anume: concepţia clasică şi concepţia modernă. Concepţia clasică asupra finanţelor publice s-a format în contextul doctrinei economice liberale, ce a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, conturându-se în secolul al XIX-lea. Conform acestei doctrine, se susţinea necesitatea liberei iniţiative private în economie şi evitarea oricărei intervenţii din partea statului, considerat un factor perturbator al activităţii economice. În acord cu dictonul "laissez-faire, laissezpasser, le monde va de lui meme", doctrina liberală pleda pentru asigurarea unui cadru economic şi social care să nu stânjenească iniţiativa privată şi în acelaşi timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiţionale (ordine internă, apărare naţională, relaţii diplomatice, educaţie). În concordanţă cu aceste sarcini, statul era privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcţionare a instituţiilor sale erau concepute la un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină. Prevala, deci, teza limitării cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcţionării normale a statului, ca obiectiv determinant în domeniul finanţelor publice. În consecinţă, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activităţi cu caracter economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea apăreau inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacităţii acestuia de a asigura o gestionare eficientă. În aceste condiţii, dimensiunile proprietăţii de stat în economie s-au situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care iniţiativa privată nu manifesta interes sau nu dispunea de potenţial financiar. Ipostaza statului jandarm, fără o participare semnificativă la viaţa economică, a imprimat ştiinţei finanţelor publice orientarea spre a găsi modalităţi adecvate finanţării instituţiilor sale neproductive. Ca urmare, în concepţia clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să se refere direct la modalităţile de procurare şi utilizare economicoasă a resurselor financiare publice. În mod corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanţat, stabilirea sarcinilor fiscale pe contribuabili şi urmărirea încasării impozitelor, întocmirea şi execuţia bugetului de stat etc. De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii în finanţele publice, vizând direct cunoaşterea cât mai precisă şi controlul cheltuielilor şi veniturilor publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat şi elaborarea principiilor bugetare. În raport cu această concepţie, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării cheltuielilor de finanţat cu veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuţii obligatorii), a reprezentat "cheia de boltă" a finanţelor publice. În acelaşi timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetară extraordinară) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul excepţional. În această viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificaţie chiar mai profundă decât egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, şi anume, aceea a unui principiu politic în sens deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el devenind un mijloc de constrângere a acţiunilor statului. Totodată, în concepţia clasică, modul de abordare a problematicii finanţelor publice avea un pronunţat caracter juridic şi mai puţin unul economic. Identificarea şi reglementarea modalităţilor şi formelor concrete de procurare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, precum şi a tehnicilor privind alocarea şi utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru ştiinţa finanţelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezenţa statului a fost interpretată ca reprezentând şi gospodăria financiară sau economia financiară a statului. Prin urmare, în concepţia clasică, statul, avea doar un rol protector în societate şi trebuia să stabilească regulile de bază ale jocului pentru toţi actorii economici şi sociali, acestea decurgând din necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea şi libertatea individuală; el era doar un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, "nu reprezintă decât o prăpastie imensă (o gaură) care înghite o parte din venitul unei ţări, fără speranţa de a-l mai regăsi", echivalând cu o pierdere pentru societate.
Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia că indivizii, neplătind impozite, ar putea valorifica sumele rămase la dispoziţia lor într-o manieră mai raţională şi mai productivă. Deosebit de relevantă pentru concepţia clasică asupra finanţelor este celebra sintagmă, aparţinând lui Gaston Jèze (considerat părintele ştiinţei finanţelor): "Există cheltuieli publice; ele trebuie acoperite". Aşadar, problema esenţială a ştiinţei finanţelor publice consta în găsirea modalităţilor concrete de a acoperi cheltuielile finanţate de stat, ceea ce echivala şi cu a asigura funcţionarea normală a instituţiilor publice. La rândul său, Adolph Wagner, susţinea că: "ştiinţa finanţelor este ştiinţa economiei administrate de stat sau de către un corp public în vederea procurării şi întrebuinţării bunurilor, în special a banilor, care le sunt necesare funcţiilor lor de comunităţi economice obligatorii". În plus, el considera ca obiect de studiu al finanţelor publice şi realizarea unei mai juste repartizări a veniturilor între membrii societăţii, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări economice şi sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finanţelor spre căutarea unor soluţii care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate. Un alt reprezentant al concepţiei clasice, Paul Leroy Beaulieu, făcând trimitere la necesitatea corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma că: "ştiinţa finanţelor publice este de fapt ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestora pentru acoperirea cheltuielilor publice". În acelaşi context, se cuvine a fi menţionată concepţia lui Ion Ionescu de la Brad, care considera, îndreptăţit, că finanţele publice trebuie să răspundă la întrebarea, "cum să se aşeze, să se strângă şi să se întrebuinţeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare. Indiferent de unghiul de abordare, concepţia clasică asupra ştiinţei finanţelor publice s-a subordonat conceptelor liberale despre economie şi stat, dominante în prima fază a dezvoltării societăţii capitaliste. -2Cristalizarea concepţiei moderne a avut loc în contextul naşterii doctrinei economice intervenţioniste, care a devenit tipică pentru societatea modernă. Debutul acestei concepţii, în cadrul doctrinei intervenţioniste, axată pe implicarea statului în viaţa economico-socială, se situează la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului război mondial. Abordările doctrinare cu caracter intervenţionist s-au amplificat mult, însă, pe fundalul crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidenţiat limitele iniţiativei private în rezolvarea unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate şi disfuncţionalităţi majore ale mecanismelor economiei de piaţă, confruntată cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea fenomenelor de criză şi şomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice liberale, după ce se constatase că prezenţa statului a fost indispensabilă în rezolvarea unor probleme fundamentale pentru ţările beligerante în primul război mondial. Or, în condiţiile războiului, alături de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfăşurare a ostilităţilor, prin restructurarea ei şi dezvoltarea producţiei de război. În acele condiţii, statul s-a dovedit singurul în măsură să asigure concertarea eforturilor şi reorientarea resurselor, acţionând, mai ales, prin mijloace financiar-monetare. Ulterior, pentru înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului şi combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclităţii economiei s-a recurs la noi măsuri de intervenţie statală, ca alternativă viabilă la dereglările apărute în funcţionarea mecanismelor pieţei. În noile condiţii, s-a abandonat teza statului-jandarm (menit să îndeplinească sarcini tradiţionale) în favoarea celei a statului-providenţă sau al bunăstării (welfare). În această viziune statul nu se mai limita la finanţarea acţiunilor neproductive, ci îşi manifesta pregnant prezenţa în economie, fie direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin susţinerea şi influenţarea întreprinzătorilor de o manieră convergentă politicilor de stabilizare şi creştere economică. În consonanţă cu noua doctrină, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de produs naţional. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil să orienteze şi să susţină evoluţia ascendentă a societăţii spre realizarea unor obiective de interes larg, ce corespund aspiraţiilor de progres şi civilizaţie. Doctrina intervenţionistă a implicat, firesc, şi domeniul finanţelor publice, generând un intervenţionism financiar prin care statul se angajează cu mijloacele de care dispune pentru contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vieţii economico-sociale (crize, şomaj) şi stimularea factorilor de dezvoltare a societăţii şi de creştere economică. Confruntat cu realitatea dificultăţilor de realizare a autoreglării economiei prin mecanismul pieţei libere, statul intervenţionist îşi asumă sarcini multiple ce vizează şi corectarea unor imperfecţiuni în funcţionarea acestuia. În acelaşi timp, evoluţia societăţii a impus ca necesară asumarea de către stat a unor sarcini noi, mai ales, în sfera protecţiei sociale, care au determinat, pe de o parte, creşterea cheltuielilor statului, iar pe de altă
parte, căutarea soluţiilor de procurare a unor resurse suplimentare acoperitoare. În acest context, s-au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru acţiuni economice, inclusiv cu dezvoltarea sectorului economic de stat, subvenţionarea întreprinderilor private sau protecţia categoriilor sociale defavorizate etc., odată cu amplificarea celor tradiţionale. Concomitent, s-au produs mutaţii şi în sfera formării resurselor financiare publice, prin admiterea apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii inflaţioniste de monedă, pentru a favoriza intervenţia (reglatoare) a statului în viaţa economică şi socială. La baza concepţiei moderne intervenţioniste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea mai importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor", în cadrul căreia stimularea investiţiilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, prin instrumente de domeniul finanţelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forţei de muncă, ocupă un loc prioritar. Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului şi folosirii mijloacelor sale, în primul rând celor financiare, pentru influenţarea evoluţiei societăţii, inclusiv a economiei. Pe acest fundal, concepţia modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar-monetare în scop reglator (faţă de evoluţia vieţii social-economice) ca un domeniu nou al ştiinţei finanţelor (publice). Prin urmare, menţinând problematica finanţelor publice afirmată de concepţia clasică, abordările moderne adăugă, ca obiect al ştiinţei finanţelor, studierea posibilităţilor de folosire a instrumentelor financiare în scop reglator (intervenţionist), în economie şi societate. Domeniul de cercetare al finanţelor publice, în concepţia modernă, include, deci, atât modalităţile de fundamentare şi finanţare a cheltuielilor publice, respectiv modalităţile de procurare a resurselor financiare acoperitoare lor, cât şi pe cele de intervenţie prin finanţe în viaţa economică şi socială pentru corectarea dezechilibrelor şi asigurarea mersului ascendent al societăţii. În ultimele decenii, însă, s-au produs unele reconsiderări ale acestei concepţii, pe fundalul neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea intervenţionismului statal şi combaterea inflaţiei generate de finanţarea deficitelor bugetare. Dintre autorii cu contribuţii majore la crearea concepţiei moderne asupra finanţelor publice se pot remarca: - J. M. Keynes, care prin conţinutul lucrărilor sale abordează plenar problemele financiar-monetare în contextul cerinţelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepţiei moderne privind finanţele publice; - Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre concepţia clasică şi cea modernă asupra problematicii finanţelor publice, le defineşte domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind "ştiinţa care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.". În mod sintetizator, el afirmă că această ştiinţă cuprinde, în condiţiile societăţii moderne, două domenii de studiu: 1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar; 2. folosirea mijloacelor financiare în scop intervenţionist. De asemenea, M.Duverger apreciază că, potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt o ramură a ştiinţelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru a interveni în domeniul economic, pentru regularizarea producţiei şi a schimbului, pentru a asigura echilibrul preţurilor şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei etc. Aşadar - conchide M. Duverger, "în viziune modernă, finanţele publice sunt integrate în mecanismele economiei şi adaptate la acestea", ceea ce le conferă un rol major în influenţarea evoluţiei economiei şi societăţii, în ansamblu. - James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanţele publice studiază activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică). El apreciază că ştiinţa finanţelor publice, atât la nivele simple cât şi mai complexe, trebuie să cuprindă două stadii (formulate sub forme ale unor întrebări) şi anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul şi cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate comportarea şi condiţiile indivizilor în economia privată sau de piaţă. J. Buchanan evidenţiază, de asemenea, accentul pus (în concepţia modernă) pe abordarea problematicii finanţelor publice prin prisma eficienţei economico-sociale a acţiunilor ce se întreprind. Această direcţie de abordare presupune ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanţele publice să ofere tehnicile adecvate studierii nivelului de eficienţă în diferite variante de realizare a obiectivelor, urmând a se opta pentru cele mai avantajoase. În acest sens, el constată că "opţiunea publică, teoria şi analiza elaborării deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finanţele publice". - William Shultz şi Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor financiare, concluzionează că "ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor şi
efectelor dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice". Un impact major asupra evoluţiei concepţiilor contemporane cu privire la finanţele publice îl are doctrina "supply-side economics", îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunându-se intervenţionismului keynesian, pledează pentru restrângerea rolului statului şi cheltuielilor (consumurilor) publice şi implicit limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop intervenţionist, atribuind o importanţă sporită monedei şi politicilor monetare. Pe un plan mai larg, se poate constata că în abordarea problematicii finanţelor, atât în concepţiile clasice, cât şi în cele moderne, latura socială a acestora (văzută prin prisma relaţiilor dintre participanţii la procesele financiare) este luată în considerare într-o măsură mai redusă, accentul fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxistă asumată de statul totalitar socialist, s-a remarcat prin definirea şi interpretarea finanţelor, în primul rând, ca relaţii sociale, subestimând latura lor tehnică. De asemenea, între concepţiile moderne asupra finanţelor se pot distinge şi cele axate pe latura psihologică a problematicii lor, respectiv pe studierea reacţiilor indivizilor şi a comportamentului lor, ca şi a instituţiilor statului, în contextul procurării şi utilizării resurselor financiare publice. Totodată, se remarcă accentuarea tendinţei de abordare a problematicii finanţelor prin metode de cercetare şi modelare matematică a fenomenelor financiare. Ramură a ştiinţelor economice, finanţele studiază procesele şi relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele şi tehnicile de realizare a acestora la nivelul statului şi celorlalte entităţi publice şi private. În mod implicit, ele cercetează formele, metodele şi tehnicile utilizabile în dimensionarea şi efectuarea operaţiilor băneşti legate de funcţionarea acestor entităţi, dar şi modalităţile de folosire a instrumentelor financiare pentru influenţarea evoluţiei economiei şi societăţii, în ansamblu. Corespunzător sferei proprii de manifestare, finanţele publice ca domeniu de cercetare studiază procesele şi relaţiile economice implicate în formarea, alocarea şi utilizarea resurselor financiare publice, respectiv tehnicile şi instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidenţa acestora şi modalităţile de influenţare asupra celorlalte laturi ale activităţii economico-sociale. -3De la finele celui de-al doilea război mondial statul a părăsit funcţiile sale tradiţionale pentru a realiza un rol cît mai însemnat în viaţa economică şi socială. Acest fapt se explică prin aceea că ideile keynesiste şi succesul lor după 1929 a început să nu mai aibă efect. În această perioadă se dezvoltă ideea că statul trebuie să exercite o acţiune de relansare a cererii globale atunci cînd în economie este prezent fenomenul şomajului acut. La sfîrşitul anilor 70 au apărut curente de gîndire neokeynesist şi neoliberal care încearcă să adapteze teoria keynesistă la cerinţele şi noile condiţii economice. Caracteristica generală a neookeynisismului constă în trecerea de la metoda statică de analiză la metoda dinamică, îmbinarea microanalizei cu macroanaliza cu accent pe aceasta din urmă. Observînd unele neajunsuri ale keynesismului, neokeynesismului şi neoliberalismului au încercat să le îndepărteze şi chiar să adapteze vechea teorie la noile condiţii existente, aducînd contribuţii noi la dezvoltarea ştiinţei finaţelor publice. Un pas important în dezvoltarea keynesismului a fost realizat de Paul Samuelson,care a combinat aporturile economiştilor clasici şi pe cel al lui Keynes în aşa numita „sinteză neoclasică”. Principalele idei afirmate de Paul Samuelson au fost: - regimul economic existent în ţările occidentale este un regim mixt întrucât se bazează pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o varietate de intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi imperfecţiunilor pieţei; - intervenţia statului în economie constituie un mijloc de redistribuire a veniturilor şi de influenţare a cererii de consum a populaţiei ori a investiţiilor. Pe termen scurt, politica dirijistă preconizată de J.M. Keynes a avut rezultate încurajatoare, contribuind la reducerea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor economice specifice perioadei de la începutul secolului al XX-lea. Pe termen lung, însă, efectele acestei politici au fost mult mai complexe. Astfel, creşterea considerabilă a cheltuielilor publice, însoţită de creşterea deficitelor bugetare au generat agravarea fenomenelor inflaţioniste şi declanşarea unor crize economice. Pe de altă parte, în numeroase cazuri autorităţile statului au modificat caracterul şi destinaţia investiţiilor publice care au fost orientate spre sectoare neproductive. Subliniind efectele negative ale amestecului excesiv al statului în economie, dar recunoscând faptul că autoreglarea economiei de piaţă prin intermediul mecanismului preţurilor nu este posibilă, tot mai mulţi economişti contemporani recomandă o intervenţie limitată a autorităţilor publice în viaţa economică. Ca o reacţie la politica dirijistă promovată de statele occidentale s-au afirmat alte teorii, curente şi şcoli degândire
economică de inspiraţie liberală: monetarismul, teoria economică neoclasică (teoria aşteptărilor raţionale), teoria economiei ofertei şi noii economişti, reprezentate de L.V. Mises, F.A. Hayek, Milton Friedman, Arthur Laffer, George Childer, Paul Craig Roberts, James Buchanan, Gordon Tullock ş.a. Susţinătorii acestor teorii consideră că politica fiscală de origine keynesistă a descurajat iniţiativa privată şi a frânat investiţiile, ducând la scăderea productivităţii muncii, iar măsurile monetare şi fiscale discreţionare ale statului au creat confuzie în rândul agenţilor economici, deformând comportamentul lor normal şi provocând o risipă de resurse. L.V. Mises şi F.A. Hayek, spre exemplu, au arătat că atât socialismul cât şi dirijismul nu i-au în considerare, nesocotesc rolul stimulator al iniţiativei private şi nu dispun de un instrument capabil să asigure calculul economic eficient care să realizeze alocarea raţională a resurselor în funcţie de cerinţele reale ale societăţii. F.A. Hayek s-a pronunţat împotriva intervenţiei statului în economie prin măsuri care împiedică sau deformează funcţionarea liberă a mecanismului pieţei, îndeosebi în mecanismul preţurilor, considerând că acestea pot constitui cauze ale unor crize economice. Rolul statului trebuia să se mărginească la crearea cadrului legal pentru asigurarea desfăşurării activităţii economice într-un mediu concurenţial şi la furnizarea acelor bunuri şi servicii necesare societăţii dar de care agenţii economici privaţi nu sunt interesaţi întrucât nu obţin profit corespunzător. În ceea ce priveşte politica fiscală, Hayek consideră justificate impozitele percepute pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi pentru furnizarea bunurilor publice precum învăţământul, sănătatea, cultura, dar respinge ideea utilizării acestora ca mijloace de redistribuire a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale considerate dezavantajate. Şi monetariştii au afirmat că statul exercită, prin amestecul său, o influenţă negativă asupra economiei întrucât favorizează corupţia şi creează privilegii anumitor agenţi economici în detrimentul altora. Din acest motiv, ei se pronunţă împotriva intervenţiei statului în procesul de fixare a preţurilor, împotriva deficitelor bugetare, împotriva acordării de subvenţii întreprinderilor particulare şi împotriva politicii sociale care are ca scop susţinerea materială a păturilor celor mai dezavantajate. Neoliberalismul recomandă intervenţia statului pentru a stabili cadrul juridic al concurenţei, baza funcţionării normale a mecanismului preţurilor şi a împiedicării abuzurilor monopolurilor. Pentru a formula mai exact domeniile şi gradul intervenţiei statale admise, neoliberalii prin Ludwig Erhard lansează conceptul economic şi social de piaţă. Prin aceasta se precizează că statul în special pe calea politicii fiscale, este acceptat să intervină pe calea cosilă să operaze redistribuiri cînd acestea sînt necesare. După anul 1980 după urma eşecurilor politicilor economice keynesiste statele au fost nevoite să pună în discuţie principiile de politică bugetară şi financiară spre a favoriza o alocare cît mai eficientă a resurselor. Acesta este răspunsul la evoluţia economiilor unor state ale lumii după cele două crize petroliere 1973 şi 1979, cînd starea economicie a trecut de la creştere la stagflaţie (o creştere lentă, şomaj în creştere, inflaţie accelerată). În anii 1980 s-a afirmat teoria economiei bazată pe ofertă (supply siders) care susţine stimularea investiţiilor în vederea creşterii economice, folosind ca principal instrument reducerea impozitelor pe venituri şi pe avere. Teoria economiei bazată pe ofertă porneşte de la ideea că politica de tip dirijist generează în economia de piaţă efecte negative precum: distorsiuni în modul de alocare a resurselor comunităţii şi diminuarea iniţiativelor private. Reducerea anumitor categorii de impozite şi taxe ar putea contribui la creşterea veniturilor cuvenite după impozitare posesorilor de capital şi forţei de muncă şi la sporirea ofertei agregate. Adepţii teoriei ”supply side economics” susţin că reducerile de impozite şi taxe trebuie să vizeze următoarele domenii: - stimularea formării capitalului prin reducerea impozitării câştigurilor decapital, amortizarea accelerată a activelor fixe şi reducerea impozitării profiturilor pentru operatorii economici; - stimularea economisirii prin diminuarea impozitării veniturilor provenind din economii (dobânzi) şi din investiţii (dividende); - stimularea creşterii ofertei pentru forţa de muncă prin reducerea ratelor de impozitare a venitului personal; - încurajarea progresului tehnologic prin intermediul creditului fiscal pentrucercetare şi dezvoltare. La adresa teoriei „supply side economics” au fost aduse o serie de critici bazate, în principal, pe următoarele argumente: - reducerea fiscalităţii nu generează, de obicei, o creştere importantă a ofertei de muncă şi a economisirii populaţiei; - diminuarea fiscalităţii conduce la creşterea cererii agregate din economie cu efecte inflaţioniste pe termen scurt; - efectele pozitive asupra reducerii inflaţiei sunt limitate, datorită reacţiei lente a ofertei agregate la stimuli fiscali;
- reducerea impozitelor pe câştigurile de capital şi pe veniturile provenind din economii şi din investiţii favorizează persoanele care deţin deja importante elemente de avere, astfel încât aplicarea unei astfel de politici conduce la creşterea inechităţilor în distribuirea veniturilor în societate; - bugetul statului înregistrează pierderi de venituri, astfel încât, pe lângă măsurile de relaxare fiscală, autorităţile publice vor fi nevoite să adopte şi măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare. Problema cheltuirii în condiţii de eficienţă redusă a resurselor financiare publice a stat la baza apariţiei la jumătatea secolului XX, în S.U.A. a teoriei „alegerilor publice” (public choice). Această teorie a atras atenţia opiniei publice din întreaga lume în anul 1986, când James Buchanan, unul dintre cei doi economişti care au abordat problematica alegerilor publice (celălalt este Gordon Tullock) a câştigat Premiul Nobel pentru economie. După cum precizează James Buchanan, „choice” este actul de a selecta dintre mai multe alternative, iar „public” se referă la oameni. Alegerile sunt făcute de oameni, putând avea caracter privat sau public. O persoană face alegeri private în viaţa de zi cu zi şi alegeri publice atunci când alege pentru alţii din mai multe soluţii alternative. În general, economia politică a interpretat fenomenele economice pornind de la alegerile private ale indivizilor pe piaţă, iar ştiinţa politică a analizat rareori comportamentul alegerii individuale. Teoria „public choice” se află la intersecţia celor două ştiinţe întrucât abordarea problematicii instituţionale ţine de ştiinţa politică, iar metoda de studiu este specifică economiei politice. Adepţii teoriei „public choice” realizează că pieţele sunt imperfecte, dar subliniază că alternativa instituţională (intervenţia statului în economie) poate genera efecte negative, după cum s-a dovedit, de altfel, pe parcursul timpului. Pornind de la constatarea că, în prezent, oamenii acceptă să cedeze o parte importantă din veniturile obţinute în schimbul realizării unor obiective cu caracter public, menite a îmbunătăţi nivelul de viaţă al tuturor categoriilor sociale, economiştii „public choice” îşi propun să semnaleze opiniei publice acele măsuri ale politicii guvernamentale care generează alocarea ineficientă şi incorectă a resurselor financiare publice şi să mobilizeze societatea civilă în vederea menţinerii unei presiuni puternice asupra guvernanţilor, astfel încât aceştia să nu se abată de la principiile politice enunţate în timpul campaniilor guvernamentale, în baza cărora au câştigat alegerile. Economiştii americani adepţi ai teoriei „public choice” au format o organizaţie apolitică cu obiective ştiinţifice şi sociale denumită „Public Choice Society”. Programul ştiinţific şi social al „Public Choice Society”a avut un impact puternic asupra comunităţii ştiinţifice internaţionale din domeniul economic şi efecte vizibile în atitudinea opiniei publice vis-à-vis de interesele colective şi acţiunile guvernanţilor pentru atingerea acestora. Printr-o simplă comparaţie cu climatul de opinie existent în S.U.A. în anul 1950, se constată că atât populaţia, cât şi specialiştii sunt mult mai critici faţă de actul de politică şi politicieni şi mult mai cinici în legătură cu motivaţiile acţiunilor politice. În mod cert, aceste schimbări de atitudine au legătură şi cu pierderea încrederii în eficienţa măsurilor de politică economică de factură socialistă după criza complexă a „welfare state” şi prăbuşirea comunismului în ţările din estul şi centrul Europei. Metoda de studiu a „public choice” a preluat din economia politică un principiu fundamental: acela că pe piaţă, oamenii sunt motivaţi în special de propriile interese. Economiştii „public choice” consideră că mecanismele vieţii politice au la bază acest principiu. Astfel, toate persoanele implicate în viaţa politică (politicieni, alegători, funcţionari din structurile administraţiei de stat centrale sau locale, organizaţiile care realizează acţiuni de „lobby” în favoarea anumitor proiecte legislative etc) urmăresc propriul lor interes. Pentru că prin realizarea unor acţiuni cu caracter public, alegătorilor nu le sunt satisfăcute interesele particulare, aceştia sunt puţin interesaţi de modalitatea de repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice. În aceste condiţii, deciziile politice privind utilizarea resurselor publice pot favoriza anumite grupuri de interese, mai ales dacă acestea au furnizat politicienilor sprijin material şi uman în timpul campaniilor electorale. Economiştii „public choice” examinează şi analizează acţiunile guvernanţilor, stabilind dacă acestea urmăresc interesul public sau interesele anumitor grupuri sociale. Datorită sceptimismului lor în legătură cu natură civică şi etică a actului de guvernare, economiştii „public choice” au fost etichetaţi ca libertarieni sau conservatori, în sensul că mesajul teoriei pe care o sprijină s-ar afla în opoziţie cu doctrina liberală. În realitate mulţi economişti „public choice” nu au o poziţie politică sau ideologică clară, iar unii (spre exemplu Mancur Olson) sunt adepţii unei guvernări puternice. Aplicând teoria jocului, economiştii „public choice” elaborează modele matematice în vederea determinării rezultatelor economice şi sociale ale alegerilor publice, astfel încât iniţiativa publică deţine un rol din ce în ce mai important în realizarea actului de guvernare, iar politicienii sunt siliţi să nu ignore semnalele venite din partea populaţiei. Se consideră că decizia colectivă este singura decizie politică corectă (întrucât este o decizie în interesul public), ea având suportul unanim al alegătorilor. Omogenizarea intereselor şi realizarea unanimităţii sunt obiective dificil de realizat sau chiar imposibil după cum a demonstrat Kenneth Arrow în lucrarea „Social Choice and IndividualValues” (1951). Conştienţi de faptul că deciziile colective nu-i pot mulţumi pe toţi alegătorii, economiştii „public choice” îşi focalizează atenţia asupra intenţiilor de politică
economică a guvernanţilor, încercând să limiteze puterea acestora prin impunerea unor măsuri rezultate în urma alegerilor publice. Indiferent de opiniile exprimate de reprezentanţii diverselor curente de gândire economică, se poate afirma că în ultimul secol rolul economic al statului a crescut în mod simţitor. Întoarcerea la liberalismul absolut este puţin probabilă. Oamenii au ajuns să accepte constrângerile impuse de stat chiar dacă intervenţia acestuia în viaţa economico-socială generează adesea risipă sau redistribuirea inadecvată a veniturilor. În prezent statul influenţează procesul reproducţiei sociale utilizând sistemul de impozite şi taxe şi cheltuielile bugetare. Astfel, pentru a stimula creşterea producţiei în anumite ramuri ale economiei sau pentru dezvoltarea economică a unor zone geografice rămase în urmă autorităţile publice utilizează impunerea diferenţiată a veniturilor, degrevările fiscale pentru diverse categorii de contribuabili sau acordă diverse subvenţii de la bugetul de stat. Prin majorarea sau diminuarea cotelor la impozitele şi taxele existente, statul acţionează asupra consumului privat. Pentru orientarea cererii de consum spre anumite produse, statul are la îndemână taxele de consumaţie care permit majorarea sau diminuarea preţurilor de vânzare în funcţie de scopul urmărit. Taxele vamale şi instrumentele netarifare, diferenţiate în funcţie de originea şi gradul de prelucrare al produselor care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale, pot fi utilizate şi pentru influenţarea schimburilor comerciale cu străinătatea, urmărindu-se, de cele mai multe ori, protejarea producătorilor autohtoni de concurenţa străină. Se poate constata că în prezent rolul statului şi cel al finanţelor publice rămîne important dar diferă de la o ţară la alta deşi este susţinută ideea că instrumentul global de organizare şi reglementare a economiei este piaţa şi statul.
