DEZVOLTAREA ATAŞAMENTULUI

Cuprins 1.

Argument ....................................................................................................................................... 3

2.

Introducere..................................................................................................................................... 3

3.

Definiţii ........................................................................................................................................... 3

4.

5.

3.1.

Ataşament............................................................................................................................... 3

3.2.

Separare ................................................................................................................................. 4

3.3.

Deprivare maternală ............................................................................................................. 4

Ataşament....................................................................................................................................... 5 4.1.

Teoria iubirii dintre părinte şi copil .................................................................................... 5

4.2.

Ataşamentul ca principiu natural ........................................................................................ 5

4.3.

Tipuri de ataşament .............................................................................................................. 6

4.4.

Consecinţele ataşamentului .................................................................................................. 6

4.5.

Teoria etologică a ataşamentului elaborată de Bowlby ..................................................... 7

4.6.

Etapele formării relaţiilor de ataşament în primii ani de viaţă......................................... 8

4.7.

Ataşamentul faţă de tată ....................................................................................................... 9

4.8.

Ataşamentul faţă de alte persoane ..................................................................................... 10

4.9.

Îngrijirea de către alţi adulţi şi ataşamentul ..................................................................... 10

Separarea ..................................................................................................................................... 11 5.1.

Ataşament – separare: entitate indivizibilă ...................................................................... 12

5.1.1.

Ataşament – separare: entitate unitară ..................................................................... 12

5.1.2.

Ataşament - separare: fenomen transgenerational .................................................. 12

5.1.3.

Ataşament – separare: fenomen complex.................................................................. 15

5.1.4.

Ataşament - separare: fenomen comun ..................................................................... 16

5.1.5.

Ataşament – separare: cuplu intraactiv .................................................................... 16

5.1.6.

Ataşament – separare: caracter procesual ................................................................ 17 1

5.1.7.

6.

5.2.

Perspectiva separării ca şi pierdere. Trauma de pierdere ............................................... 20

5.3.

Anxietatea de separare. Consiliere .................................................................................... 21

Deprivare maternală ................................................................................................................... 21 6.1.

7.

8.

Ataşament – separare: rol maturativ......................................................................... 17

Sindromul deprivării maternale ........................................................................................ 21

Tulburări de ataşament .............................................................................................................. 23 7.1.

Tulburarea reactivă de ataşament (T.R.A.) ...................................................................... 23

7.2.

Oprirea dezvoltării personalităţii emoţionale ................................................................... 27

Concluzii ....................................................................................................................................... 34

Bibliografie ........................................................................................................................................... 35

2

1. Argument Subiectul acestui referat este foarte atrăgător pentru mine. Am ales această temă pentru că simt o mare regăsire a propriilor sentimente ca şi mamă, dar şi ca fiică. Un alt motiv pentru care am ales tema este faptul că se leagă de tema iubirii, de iubirea părintească şi de iubirea copilului faţă de părinţii săi. Poate în acest fel, scriind pe această temă, încerc în mod inconştient identificarea şi rezolvarea propriilor probleme, descoperind totodată ce experienţe din copilărie mi-au influenţat comportamentul ca mamă. Subiectul este de actualitate în orice societate, dar mai ales în societatea noastră, urmare numărului mare de copii instituţionalizaţi sau proveniţi din familii cu probleme socio-economice, dezorganizate sau din familii monoparentale. La toate acestea se adaugă în ultimul timp migrarea în număr foarte mare a părinţilor cu copii minori, de vârste mici, migrare ce presupune despărțirea familiilor pe perioade de timp îndelungate, uneori definitiv. Separarea de părinţi marchează în mod negativ copiii rămaşi în grija bunicilor sau a statului.

2. Introducere Există o întreagă literatură despre ataşament şi, deci, şi despre separare şi deprivare maternală, deoarece separarea şi deprivarea derivă din ataşament. Autori consacraţi ca John Bowlby, Franz Ruppert, Niels Rygaard şi alţii au dedicat studii acestui fenomen psihologic, ataşamentul. În lucrare voi prezenta şi punctul de vedere al lui Erich Fromm asupra iubirii dintre părinţi şi copil, ca preambul la teoria ataşamentului. Lucrarea se bazează în special pe teoria ataşamentului dezvoltată de John Bowlby în anii 1950, apărută iniţial referitor la relaţia mamă-copil, incluzând apoi şi relaţiile cu alţi membri apropiaţi. De-a lungul carierei sale, John Bowlby a dezvoltat teoria atasamentlui plecând de la lucrarea “The Nature of the Child’s Tie to his Mother” (Legătura copilului cu mama lui) (1957), continuată apoi cu “Attachment” (1969) şi cu lucrarea “Loss” (Pierderea) (1980).

3. Definiţii 3.1. Ataşament Ataşamentul reprezintă un ansamblu de legături stabilite intre bebeluş şi mamă, începând cu senzaţiile şi percepţiile sugarului faţă de aceasta şi, reciproc, ale mamei faţă de copil. 3

În “Psihologia copilului”(pg 516), Robin Harwood şi col. defineşte ataşamentul ca fiind “legătură emoţională durabilă ce apare între copii şi părinţii lor sau alţi adulţi care au grijă de ei”. La rândul său, John Bowlby în lucrarea sa “O bază de siguranţă”(pg 60) scrie: “Comportament de ataşament înseamnă orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui alt individ identificat ca fiind în mod clar mai capabil de a se adapta la mediu. […] în timp ce comportamentul de ataşament este cel mai uşor de observat la vârste foarte mici, el poate fi observat pe parcursul întregului ciclu al vieţii, în special în situaţiile de urgenţă. […] Funcţia biologică ce i se atribuie este cea de protecţie.” În lucrarea de faţă ne vom limita la a trata ataşamentul copilului faţă de părinţi, dezvoltat în copilărie. În “Traumă, ataşament, constelaţii familiale”(pg 44), autorul Franz Ruppert scrie “în noi se construiesc fără o contribuţie conştientă, încă de la naştere, structuri de ataşament cu alţi oameni, în primul rând cu mama noastră. Pentru copii, ataşamentul emoţional faţă de mama lor este necesar supravieţuirii. După cum au identificat Spitz şi Wolf (1946), fără contactul plin de dragoste cu o persoană de îngrijire, nou-născuţii se atrofiază şi chiar mor, cu toate că sunt îngrijiţi suficient din punct de vedere al alimentaţiei şi îngrijirilor corporale.”

3.2. Separare Separarea a fost tratată împreună cu ataşamentul de John Bowlby, deoarece nu te separi decât de ce eşti ataşat. În mod obişnuit, ataşamentul şi separarea sunt tratate ca entităţi distincte. În realitate ele constituie împreună un tot unitar indivizibil. Aceasta deoarece ataşamentul şi separarea sunt mai degrabă, două faţete interdependente care se condiţionează şi se definesc reciproc.

3.3. Deprivare maternală Deprivarea maternală reprezintă lipsa interacţiunii pozitive mamă-copil, datorată unor multitudini de cauze (copilul este instituţionalizat, spitalizat prelungit, mama poate avea diferite afecţiuni fizice sau psihice care să împiedice apropierea). Timpul, durata şi severitatea deprivării sunt importante în determinarea răspunsului afectiv al copilului.

4

4. Ataşament 4.1. Teoria iubirii dintre părinte şi copil Erich Fromm în “Arta de a iubi” descrie iubirea dintre părinte şi copil în mod diferit, de la mamă la tată. Astfel: la naştere copilul “simte doar stimularea pozitivă a căldurii şi hranei, şi încă nu deosebeşte căldura şi hrana de sursa lor: mama. Mama este căldură, mama este hrană, mama este euforia satisfacţiei şi securităţii. […] Sunt iubit pentru ceea ce sunt, sau, mai exact, sunt iubit pentru că sunt. Acest simţământ că eşti iubit de mamă este pasiv. Nu ai nimic de făcut pentru a fi iubit: dragostea mamei este necondiţionată. […] Dar există şi o latură negativă a faptului că iubirea mamei este necondiţionată. Nu numai că nu trebuie meritată, dar nici nu poate fi cucerită, produsă, controlată.” Spre deosebire de iubirea maternă, relaţia cu tatăl pune bazele unei altfel de iubiri, care trebuie cucerită, nu se subînţelege. “El are legături slabe cu copilul în primii ani ai vieţii, importanţa sa pentru copil, în această perioadă timpurie, nu suferă comparaţie cu cea a mamei. Dar, deşi tatăl nu reprezintă lumea naturală, el reprezintă celălalt pol al existenţei umane: lumea gândirii, a lucrurilor făcute de mâna omului, a disciplinei, a călătoriei şi aventurii. Tatăl este cel care îl învaţă pe copil, cel care îi arată calea în lume.” “Atitudinea mamei şi cea a tatălui faţă de copil corespund nevoilor proprii ale copilului. Copilul mic are nevoie de iubirea şi grija necondiţionată a mamei atât pe plan fiziologic, cât şi pe plan psihic. După vârsta de şase ani, copilul începe să aibă nevoie de iubirea tatălui, de autoritatea sa şi de călăuzirea sa. ” “În cele din urmă, persoana matură ajunge să fie propria sa mamă şi propriul său tată. Are parcă o conştiinţă maternă şi una paternă.”

4.2. Ataşamentul ca principiu natural În cartea sa “Traumă, ataşament, constelaţii familiale”, Franz Ruppert defineşte ataşamentul ca un principiu natural. “Fiinţele care supravieţuiesc împreună sunt raportate unele la altele prin forţe de ataşament. Există diferite posibilităţi prin care apare un ataşament: -

Prin contact direct, de exemplu, prin contact la nivelul pielii şi corpului

-

Prin procesele percepţiei, de exemplu, prin miros, gust, văz, auz

-

Prin sentimente, de exemplu, prin dragoste sau frică

-

Prin gânduri, amintiri

-

Prin limbaj.”

5

4.3. Tipuri de ataşament Colaboratoarea lui John Bowlby, Mary Ainsworth a identificat în 1967 pe baza observării copiilor atât acasă, cât şi în situaţii neobişnuite, trei tipuri principale de ataşament pe care le au bebeluşii cu părinţii lor sau cu adulţii care îi îngrijesc: ataşament securizant (tip B), ataşament evitant (tip A) şi ataşament ambivalent sau rezistent (tip C). a. Un copil cu ataşament securizant (tip B) este capabil să îşi folosească mama ca bază

de securitate de la care pleacă în explorarea zonelor, obiectelor sau persoanelor pe care nu le cunosc. Dacă este supărat pentru că mama a părăsit încăperea, copilul cu ataşament securizant caută contactul fizic cu corpul ei, ceea ce îl linişteşte. Dacă nu este supărat, îşi întâmpină mama cu bucurie atunci când se întoarce. b. Copiii care au ataşament evitant (tip A) nu arată prea supăraţi la separare, iar atunci

când sunt, persoană străină îi poate linişti uşor. La întoarcerea mamei, se uită în altă parte şi evită contactul cu ea, în loc să o întâmpine bucuroşi ori să caute alinare. c. Copiii care au o relaţie de ataşament ambivalent sau rezistent (tip C) sunt extrem de

supăraţi în episoadele de separare, însă par imposibil de calmat la întoarcerea mamei. Continuă să plângă şi îşi vor manifesta furia faţă de mamă. Pe lângă aceste trei tipuri identificate de Ainsworth, cercetătorii au identificat şi un al patrulea tip, pe care îl numesc dezorganizat (tip D). Copiii cu un astfel de ataşament manifestă o gamă largă de comportamente temătoare, ciudate sau inconsecvente în timpul situaţiei neobişnuite. Ataşamentul dezorganizat este adesea asociat cu abuzul sau cu alte probleme clinice. Relaţiile de ataşament evitant, ambivalent sau rezistent şi dezorganizat sunt considerate tipuri de ataşament insecurizant.

4.4. Consecinţele ataşamentului Cercetătorii şi-au pus întrebarea: de ce contează ataşamentul? Răspunsul a fost dat în urma unor studii efectuate din care a rezultat că acei copii care au un ataşament securizant când sunt mici şi la vârstă preşcolară, tind mai mult să dezvolte competenţe sociale, manifestând comportamente sociale adecvate pe tot parcursul copilăriei. De exemplu, sunt mai încrezători, dau dovadă de mai multă empatie în relaţiile cu alţii, devin populari printre cei de vârsta lor şi cooperează mai mult cu adulţii. Copiii care au avut un ataşament insecurizant au mai puţine şanse să dezvolte un nivel înalt al competenţelor sociale. Un aspect interesant este relevat de un studiu efectuat pe copiii cu ataşament insecurizant, şi anume că mamele acestor copii nu prea ştiu să recunoască nivelul 6

de competenţă al copilului lor şi să reacţioneze adecvat. În plus, copiii cu ataşament securizant au o tendinţă mai slabă de a dezvolta probleme emoţionale sau comportamentale, în comparaţie cu cei care au un ataşament insecurizant. Copiii cu ataşament securizant tind să-şi controleze mai bine emoţiile, iar la vârsta preşcolară înţeleg mai bine emoţiile. Ataşamentul securizant contribuie şi la cunoaşterea copiilor, dar şi la cunoaşterea de către copii a mai multor lucruri despre mamele lor. Calitatea ataşamentului afectează şi alte comportamente sociale. Copiii cu ataşament insecurizant au o tendinţă mai mare să fie influenţaţi în interpretarea comportamentului altor oameni. La vârsta de 5 ani, astfel de copii tind mai mult să interpreteze comportamenul altora drept ostil. Un copil cu ataşament insecurizant ar putea interpreta faptul că alt copil s-a izbit de el drept rea-voinţă, pe când unul cu ataşament securizant ar considera că acesta nu a fost decât un accident.

4.5. Teoria etologică a ataşamentului elaborată de Bowlby În 1950, Organizaţia Mondială a Sănătăţii l-a însărcinat pe John Bowlby, psihiatru, psiholog şi psihanalist englez, să studieze efectele separării copiilor mici de mamele lor. Studiile au fost efectuate în creşe, orfelinate, spitale, în acest mod fundamentându-se teoria actuală a ataşamentului. El a descoperit că, atunci când copiii mici sunt separaţi de părinţii lor câteva săptămâni sau mai mult, par să treacă prin ceea ce Bowlby a descris drept etape ale răspunsului lor emoţional faţă de separarea prelungită. La început, protestează faţă de separare plângând şi căutându-l în mod activ pe părintele care nu mai este. Când văd că părintele nu se întoarce, copiii mici par să fie cuprinşi de tristeţe, depresie şi disperare. În sfârşit, par să îşi revină, dar, atunci când îi întâlnesc din nou pe părinţi, dau impresia că sunt detaşaţi din punct de vedere emoţional. Bowlby credea că această detaşare poate reprezenta o apărare psihologică faţă de suferinţa profundă, anxietatea şi supărarea pe care copilul le-a simţit în timpul separării prelungite. Bowlby credea că ataşamentul se bazează în primul rând pe nevoia de securitate a copilului şi că are rădăcini în evoluţia noastră, în epocile în care era atât de important ca oamenii să evite animalele de pradă şi alte pericole cât timp erau doar nişte copii neajutoraţi. Comportamentele de ataşament, cum ar fi plânsul după un adult, întinderea mâinilor către el şi urmărirea sa, au o valoare evidentă pentru supravieţuire. Bowlby credea că nevoia de a forma relaţii de ataşament este o adaptare a oamenilor de-a lungul evoluţiei lor, fiind astfel atât înnăscută, cât şi universală. Fiind format ca şi psihiatru, Bowlby credea şi ca ataşamentul precoce al 7

copilului faţă de părinţii săi oferă o importantă bază a funcţionării socioemotionale de mai târziu. (R. Harwood, p 519).

4.6. Etapele formării relaţiilor de ataşament în primii ani de viaţă Psihiatrul britanic John Bowlby (1969) a identificat patru etape în formarea relaţiilor de ataşament în primii ani de viaţă: Preatașamentul: orientare fără discriminare (de la naştere la 8-12 săptămâni). La naştere, copiii sunt predispuşi să le răspundă oamenilor din jur în anumite feluri. Întorc capul şi încearcă să se uite spre locul din care aud o voce. Se agaţă sau întind mâna, zâmbesc şi gânguresc către chipurile oamenilor din jur. Frecvent, se opresc din plâns când aud sau văd că se apropie cineva. Acestea sunt capacităţi sociale înnăscute, iar în primele săptămâni de viaţă copiii manifestă aceste comportamente faţă de oricine. Nu par să facă vreo diferenţă între oamenii pe care îi văd. Începuturile ataşamentului: receptivitate selectivă (de la 3 la 6-8 luni). După câteva luni, copiii rămân prietenoşi şi receptivi faţă de oamenii pe care îi văd în jur, dar reacţiile lor devin mai intense faţă de cele câteva persoane care au grijă de ei cel mai mult. La această vârstă, copiii acceptă adesea să fie luaţi în braţe de o persoană străină, dar, de asemenea, îşi recunosc clar părinţii şi pe alţi adulţi care au grijă de ei şi vor manifesta o oarecare preferinţă pentru aceştia. Ataşamentul evident: menţinerea proximităţii (de la 6-8 luni până la 3 ani). În această etapă, copiii fac eforturi în mod activ ca să rămână în apropierea fizică a părintelui său a adultului ce are grijă de ei. Ei pot să meargă după mama care pleacă, să plângă când ea pleacă, să o întâmpine cu entuziasm atunci când se întoarce şi să o folosească drept bază sigură de unde pot începe să exploreze. Copiii vor manifesta aceste comportamente de ataşament evident doar faţă de anumiţi oameni cu care au avut foarte mult contact. În plus, la această vârstă comportamentul altădată prietenos faţă de străini adesea se atenuează. Persoanele străine sunt tratate cu precauţie şi pot chiar să îi facă pe copii să plângă sau să le provoace teama. Formarea unui parteneriat orientat spre scop (începând cu 3-4 ani). La vârsta preşcolară, copiii devin tot mai conştienţi de faptul că părinţii lor sunt persoane separate, cu scopuri proprii. Pe măsură ce copiii înţeleg mai bine comportamentele şi motivaţiile părinţilor lor, devin mai capabili să îşi moduleze reacţiile şi răspunsurile. Ei devin capabili de relaţii complexe. Această etapă finală marchează începutul relaţiilor de ataşament mature ce durează toată viaţa

8

Ataşamentul faţă de mamă Ataşamentul faţă de mamă este forma fundamentală de ataşament la noi, oamenii. Contactul corporal direct, mirosul ei specific, gustul specific al laptelui ei îi transmit copilului cea mai mare siguranţă că mama sa este acolo. Chiar şi contactul vizual, ochi în ochi, are o importanţă fundamentală pentru confirmarea ataşamentului. Auzirea vocii mamei, înţelegerea cuvintelor ei consolidează acest proces de adaptare reciprocă. (Franz Ruppert, p.46). Astăzi se presupune că ataşamentul este un proces psihic, care se dezvoltă încă dinainte de naştere între o mamă şi copilul ei în devenire. Copilul reacţionează sensibil la mişcările, atingerile, dispoziţiile, ritmul cardiac şi intonaţiile mamei. Trăieşte odată cu ea bucuriile şi suferinţele ei. Intră în această relaţie. Imediat după naştere, procesul de ataşament dintre copil şi mamă se completează şi consolidează prin alte canale senzoriale. Copilul recunoaşte mirosul specific al mamei sale, simte pielea ei specială. Învaţă să deosebească chipul mamei de celelalte chipuri. Se bucură atunci când vede chipul mamei şi este perceput de ochii mamei. În cele din urmă, ataşamentul mamă-copil se consolidează prin toate modurile de acţiune şi prin formele de interacţiune verbale şi nonverbale, care conferă acestui ataşament calitatea sa unică. În unicitatea ei, mama este de neînlocuit pentru copil şi copilul pentru mamă (Zimmer, 1998). Mama şi copilul formează împreună o diadă sufletească cu legături reciproce şi împletită în sine. (Franz Ruppert, p. 48).

4.7. Ataşamentul faţă de tată Situaţia actuală în care tot mai multe femei lucrează a avut efect nu doar asupra relaţiei mamă-copil, ci şi asupra relaţiei tată-copil. Deoarece mamele petrec la serviciu mai multe ore, taţii petrec în general mai mult timp în cadrul unor activităţi de îngrijire a copilului. Cercetătorii au descoperit că şi taţii pot fi la fel de atenţi şi de competenţi ca şi mamele în efectuarea diferitelor sarcini de îngrijire a copiilor. În plus, copiii se ataşează de tată la fel ca şi de mamă. Există însă diferenţe între modul în care mamele petrec timp cu copiii faţă de taţi. Mamele tind să-şi petreacă timp mai mult îngrijindu-şi copiii (schimbând scutecele, îmbăindu-i, hrănindu-i), în timp ce taţii petrec timp în interacţiuni bazate pe joc. În plus, mamele şi taţii tind să ofere copiilor experienţe diferite de joc. Astfel, taţii tind să se angajeze în jocuri fizice şi stimulatoare, pe când mamele în activităţi de joc mai liniştite şi structurate (bătut din palme, cântecele, de-a v-aţi ascunselea). Deşi taţii petrec din ce în ce mai mult timp împreună cu copiii, majoritatea copiilor stau totuşi 9

mai mult timp cu mama în fiecare zi decât cu tata.

4.8. Ataşamentul faţă de alte persoane În afară de ataşamentul matern şi cel patern, există şi altfel de tipuri de ataşamente: Ataşamente fraterne: fraţii au între ei o relaţie emoţională deosebită. Aceasta se naşte din contactul direct, pe care îl au între ei, dar şi din calitatea ataşamentului matern şi patern faţă de fiecare copil. Atunci când mama şi cu tata îşi iubesc toţi copiii, atunci aceştia se vor iubi unii pe alţii. În schimb, dacă ei iubesc un copil şi îl resping pe altul, între aceşti copii se va ajunge la rivalitate şi respingere. Ataşamente faţă de partener: capacitatea de a stabili şi păstra ataşamente emoţionale este mai pregnantă la femei decât la bărbaţi. Comportamentul concurenţial şi dominator, mai pregnant la bărbaţi, diminuează capacitatea lor de ataşament. Femeile încearcă să lege de ele bărbaţii prin sentimente, bărbaţii mizează mai mult pe posibilitatea de a convinge femeile prin forţă fizică, sex, bani, inteligenţă şi putere. Ataşamente faţă de proprii copii: în ataşamentul părinţi-copii se repetă ceea ce s-a petrecut în ataşamentul părinţilor faţă de copiii lor. Un ataşament sigur cu părinţii este baza cea mai bună pentru a dezvolta un ataşament sigur faţă de propriul copil, în cazul în care condiţiile exterioare nu împiedică acest lucru. Toate formele de ataşament nesigur faţă de părinţi periclitează şi ataşamentul faţă de proprii copii. Ataşamente de prietenie (F Ruppert, p. 70): în relaţiile de prietenie este vorba de simpatii, preferinţe, hobby-uri şi interese comune, dar şi de tiparele inconştiente care s-au format în relaţia cu părinţii. Se dovedeşte că pacienţii cu relaţii de prietenie cu probleme au şi relaţii de ataşament cu părinţii încărcate de suferinţă.

4.9. Îngrijirea de către alţi adulţi şi ataşamentul În zilele noastre din ce în ce mai multe mame muncesc şi lasă copiii în îngrijirea altor persoane. În aceste condiţii, au fost făcute cercetări care arată că până în clasa I, competenţa socială a copiilor este cel mai bine prezisă de sensibilitatea generală a îngrijirii pe care au primit-o din partea mamei în primii 5 ani de viaţă. Din alt punct de vedere, s-a descoperit că mai multe ore de îngrijire de către alte persoane decât mama în primii 5 ani de viaţă prezic mai multe comportamente problematice la şcoală, conform profesorilor. Aceste descoperiri evidenţiază importanţa interacţiunilor sensibile ale mamelor în modelarea abilităţilor sociale şi de autoreglare în primii ani de viaţa ai copiilor. 10

În comparaţie cu copiii care au primit o ingrjire de calitate mai slabă, cei ce au beneficiat de o îngrijire mai bună, cei a căror îngrijire s-a îmbunătăţit calitativ cu timpul şi cei din centrele de îngrijire aveau abilităţi lingvistice, cognitive şi şcolare mai bune la vârsta de 4 ani şi jumătate. Totuşi, copiii care petreceau mai multe ore în grija altor persoane decât părinţii manifestau niveluri mai înalte de autoafirmare şi agresivitate la vârsta de 4 ani şi jumătate la grădiniţă, indiferent de calitatea îngrijirii. (Harwood şi col., p. 528).

5. Separarea În cartea sa, dr. Pauline Morand de Jouffrey “Psihologia copilului” scrie despre despărţire (separare) (pag. 72). Se vorbeşte preponderent despre despărţirea dintre mamă şi copil, însă trebuie incluse de asemenea şi despărţirea de tată, fraţi, surori. Copiii care sunt maltrataţi în familia lor se poartă mai bine când sunt separaţi de ea. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, ei reacţionează diferit în funcţie de temperamentul lor şi de durata separării. Consecinţele psihologice sunt datorate mai ales carenţei afective care rezultă din separare decât de separarea în sine. Despărţirile repetate şi scurte, de câteva ore până la câteva zile, par a fi fără consecinţe psihologice, dacă copilul este prevenit şi înconjurat cu multă dragoste, în absenţa mamei sale. Aceasta priveşte atât femeile care lucrează, cât şi cele care nu lucrează, dar încredinţează copiii bunicilor sau unei baby-sitter. Copiii care sunt obişnuiţi cu despărţiri de scurtă durată vor tolera mai bine o despărţire lungă, impusă uneori de o boală sau de o internare. Despărţirile care durează de la câteva zile la câteva săptămâni nu sunt excepţionale: dacă se repetă ele par să inducă o fragilitate psihologică legată mai mult de motivul dispersiei familiale (neînţelegeri, probleme sociale sau de sănătate), decât de despărţirea în sine. O despărţire care durează mai mult de cinci luni, în timpul celui de-al doilea semestru de viaţă, antrenează tulburări ireversibile, iar o despărţire prelungită, în timpul primilor cinci ani de viaţă este o cauză esenţială de tulburări de comportament şi de delicvenţă, aşa cum spune Bowlby. În caz de separări repetate sau prea lungi şi de condiţii afective inadecvate în lipsa mamei, Bowlby descrie cei “3D”, “Disperare, Descurajare, Detaşare”. Se remarcă protestul şi interiorizarea copilului, indiferent de depresia propriu-zisă, când acesta este mai degrabă indiferent decât trist: corpul său este încremenit, privirea sa este goală, nu se mai joacă, dar are mişcări repetitive. Nu reacţionează atunci când este stimulat. Doarme prost, mănâncă prost şi creşte lent în greutate şi înălţime. Despărţirile definitive datorate deceselor sau abandonului au efecte variabile în funcţie de 11

copil, dar şi aici, lipsa de afecţiune de care poate să sufere copilul este determinantă. Studii au arătat că unii copii crescuţi în închisoare de către mama lor se dezvoltau mult mai bine decât cei care, crescuţi la orfelinat, erau îngrijiţi impecabil din punct de vedere corporal, dar cu o afecţiune limitată.

5.1. Ataşament – separare: entitate indivizibilă Acest capitol este redactat pe baza articolului acad. prof. dr. Ştefan Milea “Ataşament – separare: o entitate indivizibilă” publicat în Revistă de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din România. În mod obişnuit, ataşamentul şi separarea sunt tratate ca entităţi distincte. În realitate ele constituie împreună un tot unitar indivizibil. Aceasta deoarece ataşamentul şi separarea sunt mai degrabă, două faţete interdependente care se condiţionează şi se definesc reciproc. 5.1.1. Ataşament – separare: entitate unitară Caracterul de entitate unitară, indivizibilă este susţinut de cel puţin trei argumente. În primul rând, el este determinat de faptul că separarea nu poate exista în afara relaţiei de ataşament. Altfel spus, nu trăieşti cu adevărat sentimentul separării decât dacă te desparţi de ceea ce eşti ataşat şi nu eşti ataşat cu adevărat decât de ceea ce nu-ţi este uşor să te separi. În al doilea rând, trebuie subliniat că de nimic drag nu te separi definitiv, ci rămâi toată viaţa legat. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că între prezenţa reală a obiectului de ataşament şi amintirea să se interpun numeroase alte elemente intermediare (obiecte, daruri, scrisori, convorbiri telefonice etc.) care şi ele fac separarea totală imposibilă. În al treilea rând, pe de o parte, şi ataşamentul şi separarea sunt legate de acelaşi „obiect”, ţintă şi adesea şi receptor, iar pe de altă parte, ambele fenomene sunt trăite în acelaşi timp, ca produs-sinteză în intimitatea aceluiaşi subiect. În acest fel, pentru a exista, a fi funcţional şi util, ataşamentul trebuie să înveţe să accepte să se separe. 5.1.2. Ataşament - separare: fenomen transgenerational Relaţia ataşament-separare este un fenomen transgeneraţional deoarece atât copilul cât şi mama sau substitutul valabil al acesteia, principalii „actori” care se află la originea fenomenului, moştenesc de la antecesorii lor premizele sale fundamentale şi le transmit generaţiilor viitoare. În ceea ce-l priveşte pe copil, astăzi disputa dintre diferitele concepţii privind ataşamentul este 12

solid tranşată în favoarea punctului de vedere exprimat de Bowlby şi şcoala sa. Se ştie că întrun fel sau altul, toate celelalte concepţii văd ataşamentul ca pe un fenomen secundar formă de răspuns al copilului la „beneficiile” oferite în primul rând de către mamă sau de către substitutul valabil al acesteia. Spre exemplu teoria învăţării se bazează pe modelul condiţionării. La rândul său, concepţia psihanalitică consideră ataşamentul copilului un proces cu substrat libidinal iniţiat de mamă care pentru numeroasele satisfacţii, în primul rând orale, oferite copilului, devine obiect al dragostei acestuia. Dimpotrivă, Bowlby şi şcoala să, fără a contesta rolul mamei sau al substitutului valabil al acesteia, ci dimpotrivă, atribuindu-i rol şi de receptor şi securizant, sunt de părere că ataşamentul copilului este un fenomen psihobiologic care exprimă o relaţie primară mutuală. Aceasta deoarece copilul dispune şi vine în întâmpinarea celor de care se ataşează cu o matrice înnăscută. Ea este reprezentată de resurse proprii ale copilului care constau pe de o parte în: • nevoia de securitate, de a comunica, de contact corporal, dar mai ales de a interacţiona emoţional pozitiv, respectiv de a primi şi de a oferi la rândul său în primul rând afecţiune; • interesul pentru vocea şi figura umană; • capacitatea de a căuta parteneri şi de a se orienta spre cei susceptibil şi interesaţi să-i răspundă adecvat şi mai ales, spre sursa salvării sale, dragostea mamei şi nevoia acesteia de a se împlini şi valoriza prin el. Pe de altă parte, matricea înnăscută de ataşament dispune de un sistem interactiv, receptor şi sursă de afecţiune şi de comunicare în dublu sens printr-o reţea de canale şi de mijloace de emisie-recepţie. În cadrul lor, surâsul, capacitatea de a realiza cu uşurinţă ceea ce Stern (1989) numeşte acordaj emoţional şi de a exprima recunoştinţă ca şi încărcătură libidinală a relaţiilor cu persoana de referinţă au un loc privilegiat. Astfel că vocalize, priviri afectuoase, zâmbete, reuşite în plan motor şi cognitiv, protestele în cazul că este părăsit, sunt dovezi indubitabile de recunoştinţă, că recunoaşte şi preţuieşte sacrificiile făcute pentru el şi că-şi apără locul în relaţie. Toate acestea sunt linii de forţă proprii care-l orientează pe copil, îl fac să vină în întâmpinarea purtătorilor de sentimente materne, îl ajută să-şi exprime recunoştinţa şi să-i păstreze. Aceasta înseamnă că în ecuaţia relaţiei de ataşament ambele părţi sunt active. Ele se caută şi-şi satisfac reciproc şi de la început nevoi fundamentale. Astăzi se ştie că încă din perioada dezvoltării intrauterine fătul este capabil să stabilească relaţii senzoriale şi afective reciproce cu mama sa. Este ceea ce M. Mahler (1975) numeşte relaţie simbiotică primară deoarece mama nu este percepută ca realitate externă distinctă. 13

Aceasta înseamnă că o astfel de relaţie se păstrează o perioadă de timp şi după naştere facilitând depăşirea primei experienţe de separare a copilului care constă în pierderea confortului intrauterin şi confruntarea, însoţită de anxietate, cu realitatea lumii externe. Cu toate acestea, Otto Rank (1973) vorbind de traumatismul naşterii, consideră că el este o experienţă care nu va fi uitată. Afirmaţia este susţinută de reacţia de liniştire a sugarului dacă este ţinut la pieptul mamei pe partea în care aude bătăile inimii, de plăcerea copilului de a sta ghemuit, de a se bălăci şi de a fi legănat, de efectul liniştitor al stimulilor monotoni, de dorinţa individului de a căuta confort şi securitate, de predilecţia pentru idealizarea trecutul său a copilăriei ca şi de refugiul în reacţii regresive ca răspuns în faţa unor situaţii insurmontabile. După naştere, copilul se confruntă cu o realitate mai solicitantă, cu povara aşteptărilor puse pe umerii săi şi cu incapacitatea de a se descurca singur. Pentru a face faţă noilor solicitări el angajează, de această dată la vedere, resursele proprii, matricea înnăscută de ataşament care-şi va pune amprenta pe necontenitul joc al relaţiilor de ataşament - separare, pe felul de a fi şi pe conţinutul interacţiunilor în primul rând afective ale copilului şi ale adultului de mai târziu cu tot ceea ce-l înconjoară. Cele de mai sus nu minimalizează cu nimic rolul părinţilor şi în primul rând al mamei sau al substitutului privilegiat al acesteia ca parteneri principali ai relaţiei primare de ataşament separare. De această parte a relaţiei, elementul constitutiv primar implicat, şi el sursă şi receptor în acelaşi timp, este reprezentat de sentimentul parental în cadrul căruia rolul celui matern este esenţial. Cu origine instinctuală dublată de cea experienţială şi socio-culturală (Brazelton şi Cramer -1990, Milea -1998), sentimentul parental începe să se manifeste din clipa în care copilul exersând separarea de proprii părinţi a căror imagine continuă să o păstreze în intimitatea sa, se angajează în travaliul lung şi sinuos de internalizare a modelelor şi de construire a fantasmei copilului şi a părintelui ideal. Faţă de acestea, se constituie o relaţie simbiotică de ataşament deoarece are un caracter discreţionar. Aceasta înseamnă că viitorul părinte, sub înfluenţa propriei sale experienţe, dar şi a mediului socio-cultural modelează şi remodelează, după voie, imaginile copilului şi ale părintelui ideal separându-le necontenit de cele anterioare şi ataşându-se de cele noi. La rândul lor, noile fantasme de care se ataşează îşi asumă, în revanşă, rolul de stăpân asupra creatorului lor obligându-l să-şi modifice comportamentul şi să se adapteze cerinţelor lor. Altfel spus, îl obligă să se pregătească pentru rolul de părinte. Sarcina cu tot ceea ce înseamnă aceasta pentru cei implicaţi, reprezintă un moment deosebit în evoluţia sentimentului parental. În primul rând, ea aduce cu sine în acelaşi timp, travaliul: de 14

separare de fantasmele copilului şi ale părintelui ideal; de intrarea în rolul de părinte real; şi de transfer al ataşamentului spre noua identitate, fătul care pe zi ce trece capătă contururi care nu mai pot fi controlate discreţionar. Este un travaliu care pune la încercare, modifică şi solicită, uneori dramatic, partea dinspre părinţi a conţinutului resurselor emoţionale destinate relaţiei de ataşament-separare. Este începutul unui nou tip de relaţie de ataşament-separare relaţie care se va impune pe deplin odată cu naşterea şi întâlnirea „faţă în faţă” cu ofertele de ataşament, cu cerinţe tot mai mari şi de asemenea, cu neîmplinirile reale sau rezultat doar al unor aşteptări exagerate. În acest context, noua formă de relaţie se va angaja la rândul său într-un nou şi lung dialog constituit din oferte şi frustrări, din experienţe reciproce de separare şi regăsire a doi parteneri mereu aceiaşi şi mereu diferiţi. Este un fenomen marcat de faptul că la rândul său şi părintele, se vrea întărit şi chiar recompensat de răspunsurile copilului angajat şi el activ în relaţie. Este drept că incapacitatea copilului de a se descurca singur, marea lui nevoie de ajutor şi protecţie conservă un timp caracterul simbiotic al relaţiei cu mama sa contribuind la atenuarea doliului mamei după pierderea de către această a fantasmei copilului ideal. Treptat, treptat, pe măsură ce timpul trece, experienţele de ataşament - separare se diversifică şi se angajează într-un proces complicat. Acesta implică pe de o parte, pentru ambele părţi opţiuni, atitudini şi trăiri ambivalente, beneficii, satisfacţii, sacrificii, frustrări şi, nu în ultimul rând, suferinţă. Pe de altă parte, pentru copil şi viitorul adult, acest proces va duce la constituirea sub influenţa resurselor instinctuale, a prelucrării experienţei propriei copilării şi a mediului înconjurător, a imaginii copilului şi a părintelui ideal care la maturitate vor oferi posibilitatea reluării ciclului.

5.1.3. Ataşament – separare: fenomen complex Binomul ataşament - separare este un fenomen complex deoarece angajează: • cele două faţete ale sale • doi parteneri activi care-şi satisfac reciproc diferite nevoi, dar care au fiecare în parte şi probleme şi interese opuse • două planuri de desfăşurare, unul real şi al doilea imaginar. În plus, el conţine relaţii de ataşament - separare primare şi secundare. Primele sunt cel mai adesea avute în vedere. Ele includ trăirile pozitive, reciproce şi profunde pe de o parte ale copilului, pe de altă parte, cele ale mamei sau ale substitutului valabil al acesteia. Cele secundare, cu mult mai numeroase, mai variate şi mai mobile, vizează relaţiile de ataşament 15

separare faţă de celelalte fiinţe sau obiecte capabile să o substituie pe cea primară. Să mai adăugăm şi că binomul ataşament - separare antrenează toate instanţele psihismului participanţilor, inclusiv cele mai profunde mecanisme de apărare şi structurare ale acestuia.

5.1.4. Ataşament - separare: fenomen comun Acest binom este comun deoarece relaţia ataşament – separare nu este un bun doar al psihologiei copilului mic şi cu atât mai puţin al psihopatologiei acestui domeniu în legătură cu care este de regulă adusă în discuţie. Ea este o realitate implicată în viaţa de zi cu zi şi pe întreaga durată a vieţii deoarece în fiecare clipă ne ataşăm şi ne separăm de ceva care ne-a fost apropiat şi a cărui lipsă ne produce disconfort. Începem existenţa prin a ne separa pentru a ne ataşa la un alt nivel de cea care ne-a dat viaţă şi continuăm prin a ne apropia şi apoi a ne separa (uneori temporar, niciodată nici total şi nici definitiv) de ceea ce ne înconjoară, de cei pe care-i îndrăgim sau iubim, de locul natal, de întâmplări şi evenimente, de trecut, de noi înşine, de copilărie, de adolescenţă, de prima dragoste, de cele care-i urmează, de faptele sau aspiraţiile noastre, de ziua de ieri etc. În acest cadru larg, relaţia primară de ataşament (centrată pe mamă sau pe persoana substitut valabil al acesteia) constituie doar o componentă e drept că foarte importantă. Importanţa sa deosebită constă în faptul că ea, în interacţiune cu momentele de separare care o pun la încercare, reprezintă baza de plecare a dezvoltării şi diversificării tuturor relaţiilor de ataşament secundare inclusiv a marilor pasiuni. Ca atare, aspectele sale anormale constituie doar o parte, nu cea mai importantă a sa. Acestea din urmă sunt esenţiale doar din punctul de vedere al psihiatrului.

5.1.5. Ataşament – separare: cuplu intraactiv Aceasta înseamnă că cele două laturi ale întregului se influenţează, dar mai ales se activează, se stimulează şi se recompensează reciproc. Pe de o parte, relaţia de ataşament conferind securitate intermediază, facilitează şi protejează exersarea separării şi a capacităţii de explorare a mediului înconjurător. Pe de altă parte, la rândul lor, experienţele de separare diversifică contactele şi facilitează procesul de transfer şi investire a ataşamentului primar în diferite alte fiinţe sau obiecte disponibile să-l primească, să confere la rândul lor diferite grade de securitate şi, la nevoie, să-l substituie.

16

5.1.6. Ataşament – separare: caracter procesual Caracterul procesual al relaţiei ataşament - separare este reprezentat de faptul că pe de o parte, fenomenul are o evoluţie, se dezvoltă, se derulează, se diversifică şi se nuanţează în timp. Astfel că se începe cu cuplul ataşament primar - privare de interacţiune, în primul rând, afectivă şi de stimulare precoce şi se regăseşte apoi în raporturile, în primul rând, emoţionale ale individului cu tot ceea ce vine în contact, fiinţe sau lucruri de care se ataşează. Pe de altă parte, relaţia ataşament - separare are efecte imediate, pe termen mediu şi lung şi pe multiple planuri marcând destinul a tot ceea ce angajează. În acelaşi timp, păstrând un numitor comun, componentele relaţiei de ataşament - separare se transformă fundamental, se separă, putem spune, de ele însele pentru a îmbrăca noi înfăţişări, a se îmbogăţi, a se nuanţa, a se diversifica şi a se individualiza la rândul lor. Relaţiile mutuale de prietenie, empatia, dragostea, pasiunile, povara despărţirilor, reacţiile de doliu sunt doar câteva faţete ale marii diversităţi ale formelor sale evolutive.

5.1.7. Ataşament – separare: rol maturativ Binomul ataşament – separare are mai ales un rol maturativ. În mod firesc, ataşamentului i se relevă importanta sa latură pozitivă, calitatea bună a relaţiei de ataşament fiind unanim recunoscută a constitui un factor protectiv de primă mărime. Aceasta deoarece ea: îi satisface copilului nevoia de securitate (aspect asupra căruia Ainsworth -1973 are meritul de a fi insistat) şi de a primi şi oferi afecţiune; îi asigură siguranţă şi încredere; îl ajută să se apropie de lumea externă, s-o exploreze şi să-şi dezvolte competenţe; îl subordonează acesteia, îl familiarizează cu relaţiile de reciprocitate, îi integrează şi-i armonizează raporturile cu cei din jur transformându-l într-un partener; şi, foarte important, îi facilitează dezvoltarea capacităţii empatice; într-un cuvânt, îl socializează. Astăzi este evident faptul că prezenţa nemijlocită a mamei sau a persoanei substitut valabil al acesteia contribuie direct şi vizibil la socializarea copilului atât prin securitatea pe care o oferă cât şi prin capacitatea de a transfera acest rol unor fiinţe sau obiecte disponibile să-l preia şi astfel să devină noi surse de securitate capabile să ofere singure protejarea separării individului de principala figură de ataşament. Este statutul pe care-l câştigă unele persoane din anturajul copilului, obiectul tranziţional sau cele cu care acesta s-a familiarizat deja. Ele poartă numele de figuri secundare de ataşament, nu pentru că au un rol modest, ci doar pentru a sublinia că fac parte din al doilea eşalon. De fapt, fără ele totul s-ar limita la o relaţie de ataşament simbiotic. 17

Dacă contribuţia directă a ataşamentului primar la socializarea copilul este în primul rând scoasă în evidenţă nu trebuie scăpată din vedere existenţa şi importanţa deosebită a unor mecanisme indirecte care contribuie la diversificarea figurilor secundare de ataşament, a experienţelor de separare şi a relaţiilor cu cei din jur şi prin acestea la deschiderea individului spre lumea externă. Avem în vedere două astfel de mecanisme bazate, într-un fel sau altul, pe jocul unor fenomene secundare de ataşament - separare. Primul include procesele de construire a imaginii mentale a figurii principale de ataşament, de separare a acesteia de model, de internalizare, de investire cu rol de substitut securizant şi de ataşare a copilului de această structură subiectivă care devine astfel capabilă să reprezinte originalul şi deci să-l înlocuiască. Altfel spus, cu ajutorul ei mama sau substitutul valabil al acesteia poate lipsi pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp fără consecinţe negative. Dimpotrivă, prin aceasta se exersează şi se facilitează desprinderea de figura principală de ataşament. Cel de al doilea mecanism indirect care contribuie din plin la socializarea individului este reprezentat de capacitatea figurilor secundare de ataşament nu numai să-l securizeze, singure sau în asociere pe copil, ci şi să transfere rolul lor protector asupra altor fiinţe sau obiecte familiare disponibile. Mai mult, la rândul lor, ele se pot substitui unele pe altele. În acest mod, se diversifică substanţial atât paleta surselor de securizare cât şi a formelor de separare protejată astfel că în tandem cu separarea, ataşamentul oferă mai mult autonomie decât dependenţă. Dacă ataşamentul are un rol constructiv recunoscut, dimpotrivă, în cazul separării, pe nedrept, accentul se pune pe consecinţele sale negative ea fiind considerată, în primul rând, o psihotraumă majoră. Faptul este consecinţa interesului acordat de psihiatrii anxietatăţii şi privării de stimulare pe care, necontrolată, separarea, în primul rând precoce şi mai ales de figura principală de ataşament, o provoacă. Este şi explicaţia justificată pentru care Wolkind şi Rutter (1990) consideră separarea ca una din subiectele cheia ale psihiatriei copilului şi ale dezvoltării sale psihologice. În realitate interacţiunea stimulativă dintre experienţele de separare şi relaţia de ataşament contribuie direct şi din plin având un rol de neînlocuit în dezvoltarea psihică normală a copilului. Am menţionat mai sus două din cele mai precoce forme de separare, adesea ignorate, poate tocmai deoarece au exclusiv, un rol pozitiv. Este vorba în primul rând de procesul separării imagini figurii principale de ataşament în vederea internalizării şi a construirii de structuri 18

subiective reprezentative. În al doilea rând avem în vedere fenomenul separării, al transferului şi al ataşării capacităţii securizante a figurii principale de ataşament atât asupra imaginii sale subiective cât şi asupra unor fiinţe sau obiecte din mediul extern disponibile s-o accepte. În al treilea rând subliniem şi separarea, transferul şi ataşarea rolului securizant al unora din figurile secundare de ataşament asupra altor fiinţe sau obiecte familiare copilului. Aşa cum am subliniat, toate aceste fenomene de separare - ataşare contribuie mai ales la diversificarea surselor de securitate. Mai mult, tot ele se află şi la baza unei funcţii psihice esenţiale şi reprezentative pentru psihismul uman, capacitatea de simbolizare care ia amploare odată cu maturizarea. La cele de mai sus se adaugă rolul bine cunoscut al numeroaselor experienţe de separare accidentală sau nu de diferitele figuri de ataşament, care, bine dozate şi susţinute de surse substitutive de securitate oferă posibilitatea: • explorării mediului înconjurător şi a confruntării cu necunoscutul; • îmbogăţirii sferei emoţionale (în cadrul căreia anxietatea de separare ocupă un loc aparte) prin confruntarea cu frustrări dar mai ales prin deschiderea relaţiei primare de ataşament spre exterior şi oferta de posibile figuri secundare de ataşament (obiecte tranziţionale, bunici, doică, fraţi, surori, prieteni, etc); • diversificării relaţiilor de ataşament prin stimularea fenomenului de transfer al figurii principale internalizate de ataşament spre noi fiinţe şi obiecte şi al investirii acestora cu capacitatea de o reprezenta şi a oferi la rândul lor securitate; •

diversificării experienţelor de separare generate de lipsa temporară a noilor surse de

securitate • diversificării contactelor cu lumea externă. Aici trebuie subliniat ceea ce D. Winnicott (1896-1971) a numit obiect tranziţional. Acesta nu este altceva decât o figură secundară de ataşament reprezentată de un obiect favorit, mereu acelaşi (o păpuşă, un colţ de cearşaf, o jucărie de regulă pufoasă etc.) care are o valoare specială pentru copil deoarece este investit cu rolul de substitut securizant al figurii principale de ataşament. Ca urmare, cu el copilul poate rămâne singur, fără el nu se culcă, la el apelează ori de câte ori se simte ameninţat, lui i se confesează, sau de la el aşteaptă şi primeşte alinare. Obiectul tranziţional nu este apanajul doar al primilor ani de viaţă. În forme şi cu semnificaţii noi, obiectul tranziţional se regăseşte pe parcursul întregii existenţe a individului care se foloseşte atât de daruri, fotografii amintiri primite, luate sau rămase de la persoane apropiate pentru a-şi alina suferinţa depărtării şi chiar a despărţirii de cei dragi, cât şi de obiecte care-i 19

poartă noroc sau îl apără de pericole. De asemenea, el se regăseşte în procesele de investire a obiectelor şi fenomenelor cu roluri şi funcţii, în capacitatea de simbolizare, în sfera imaginaţiei, a jocului şi a creaţiei artistice şi ştiinţifice. În interacţiune cu relaţia de ataşament, separarea contribuie direct la diversificarea sferei emoţionale, la câştigarea siguranţei de sine născută din victoriile asupra fricilor, la procesele de decentrare, de individuaţie, de cunoaştere a lumii şi pe sine, de definire a laturii personalităţii şi-i permite individului afirmarea identităţii şi a independenţei. Toate acestea înseamnă că pentru o dezvoltare echilibrată a copilului este imperios necesar ca acesta să aibă de la cine să primească afecţiune şi cui să-şi ofere dragostea şi recunoştinţa sa, de cine să se ataşeze şi să se separe şi cu cine să comunice în condiţii de securitate deplină şi deosebit de important, cine să-i medieze, să-i stimuleze şi să-i susţină experienţele de separare. Altfel spus, este indispensabilă existenţa nu numai a unui ataşament sigur, aspect asupra căruia se insistă de regulă, ci a unui binom ataşament - separare activ şi echilibrat.

5.2. Perspectiva separării ca şi pierdere. Trauma de pierdere Copilul percepe separarea de persoana de care s-a ataşat ca pe o pierdere, temporară sau definitivă. Această separare produce o traumă copilului. Există multe situaţii care determină o traumă de pierdere, aşa cum arată Franz Ruppert în cartea sa “Traumă, ataşament, constelaţii familiale”, pag. 151: -

Moartea subită a unei mame sau a unui tată, când copiii sunt încă mici

-

Moartea subită a unui copil, frate sau soră

-

Pierderea unuia dintre părinţi prin despărţire sau divorţ

-

Pierderea părinţilor prin adopţie, îngrijire sau internare într-un cămin.

Aşa cum am văzut deja, contactul fizic dintre nou-născuţi cu mama lor este vital pentru supravieţuire şi aceştia vor reacţiona la fiecare separare cu multă anxietate. Absenţa prelungită a mamei este greu de suportat, iar copilul va plânge şi va ţipa până când cei doi vor restabili contactul, fie când va fi epuizat. Abia după vârsta de trei ani, copiii pot tolera absenţa prelungită a mamei fără o suferinţă profundă emoţională şi psihologică. La această vârstă ei devin capabili să înţeleagă motivele pentru care mama lipseşte şi se pot linişti ştiind şi având încredere că mama se va întoarce într-un viitor previzibil. Pentru copiii mai mici de trei ani, absenţa mamei timp de câteva zile sau o săptămână poate fi traumatică. Copilul se va putea descurca cu asta doar desprinzându-se, clivandu-se de 20

sentimentele de anxietate, furie şi disperare. Când mama se întoarce după o perioadă lungă, copilul poate să nu o mai recunoască, iar încrederea iniţială dintre mamă şi copil să se fi perturbat serios. Un ataşament care a fost securizant la început poate deveni unul insecurizant – evitant (Bowlby, 1998). Sentimentul central din viaţa copilului se poate dezvolta în anxietate, dezamăgire sau lipsă de speranţă. În relaţiile sale de mai târziu copilul poate deveni fie exagerat de independent, fie exagerat de dependent şi de grijuliu.

5.3. Anxietatea de separare. Consiliere Una dintre cauzele apariţie anxietăţii de separare o constituie ameninţarea cu abandonul. În cartea sa , “O bază de siguranţă”, la pag. 236, John Bowlby descrie amenințările cu abandonul ca fiind şi mai înfricoşătoare decât ameninţările cu privarea de iubire. Acest lucru este cu atât mai înspăimântător, cu cât părintele chiar pune în act o astfel de ameninţare, dispărând pentru câteva ore sau împachetând lucrurile copilului şi ducându-l în stradă, făcând aluzie la casa de corecţie. Deoarece ameninţările cu abandonul iau adesea o formă foarte particulară, este posibil ca un pacient să nege că ar fi fost vreodată supus la aşa ceva. În astfel de cazuri, adevărul poate să iasă la iveală împreună cu emoţia care îi este asociată numai atunci când pacientul îşi reaminteşte acel mod particular în care ameninţarea a fost rostită. De exemplu, o mamă a conceput o poveste în care o dubiţă galbenă va veni să-l ia pe fiul ei. Astfel, era suficient ca mama să spună: “Ei bine, vine dubiţa galbenă” pentru ca băiatul să înceteze instantaneu ceea ce făcea. Astfel, pentru pacientul băiat expresia “ameninţare cu abandonul” nu are niciun sens, însă când se descoperă cuvântul - cheie, reapare groaza iniţial trăită, iar originea anxietăţii de separare poate fi depistată.

6. Deprivare maternală 6.1. Sindromul deprivării maternale Informaţiile despre deprivarea maternală sunt extrase dintr-un material publicat pe site-ul Universităţii Medicale Maryland. Sindromul de deprivare maternă este o formă de incapacitate a copilului de a se dezvolta, cauzată de neglijență (intenționat sau neintenționat). Cauze, incidenţă şi factori de risc: Majoritatea cazurilor de incapacitate de dezvoltare la sugari și copii mici (sub 2 ani) nu sunt provocate de boală. Cele mai multe cazuri sunt cauzate de interacțiunea disfuncțională a însoţitorului, sărăcie, abuz asupra copilului și ignoranța 21

părinților despre îngrijirea adecvată a copilului. Astfel de cazuri sunt considerate eșec "anorganic" de dezvoltare. Imposibilitatea de dezvoltare a copiilor mai mici de 2 ani este definită că incapacitatea de a câştiga în greutate, eşecul de creştere liniară și incapacitatea de a realiza unele sau toate etapele de dezvoltare. În sindromul de deprivare maternă, deși mama sau alt îngrijitor primar pot exista, contactul şi interacțiunea fizică normală poate fi absentă sau distorsionată. Factori care pot contribui la sindromul de deprivare maternă pot fi: vârsta părinţilor (părinți adolescenţi), sarcini neplanificate sau nedorite, nivel scăzut de educație (în special nefinalizarea liceului), statutul socio-economic inferior, lipsa tatălui, lipsa unei rețele de sprijin (familia, prieteni apropiaţi sau alt suport), boli mentale, inclusiv depresie postpartum. Simptomele deprivării maternale sunt: scăderea sau creșterea liniară absentă, lipsa igienei adecvate, probleme de interacțiune dintre mamă și copil, greutate mai mică sau o rată necorespunzătoare de creștere în greutate Semne şi teste: Primul pas în diagnosticare este evaluarea atentă de către medic. Un examen fizic, istoricul medical și teste simple de laborator pot fi folositoare pentru a exclude boli majore medicale drept cauză. Medicul va examina cu atenție graficul de creștere al pacientului. Medicul ar trebui să implice membrii familiei și asistenţii sociali pentru a ajuta mama. Hrănirea copilului ar trebui să fie crescută treptat la 150 de calorii/kg/zi. În cazul în care medicul este îngrijorat pentru siguranţa copilului său că tratamentul nu a fost de succes, copilul ar putea avea nevoie de spitalizare. Tratament: Tratamentul deprivării maternale este o acţiune importantă, care necesită introducerea unei echipe multidisciplinare, inclusiv medici, nutriţionişti, asistenți sociali, specialiști în comportament şi asistente medicale. Membrii familiei extinse trebuie să accepte problema şi să ofere ajutorul ca sprijin sporit pentru mamă și copil. Prognoza: Cu atenție și îngrijire adecvată, recuperarea este posibilă. Cu toate acestea, dacă va continua neglijarea, producând eșecul de dezvoltare, se poate ajunge la moarte. Pot apărea complicaţii ca abandonul, întârzierea în dezvoltare, abuzul. Depresia postpartum şi alte boli mentale pot face persoanele care îngrijesc copiii să se simtă fără speranță și fără a putea să aibă grijă în mod corespunzător de copiii lor, dar există resurse și ajutor disponibile nu este nici o rușine în a cere ajutor. Prevenirea deprivării maternale: Educația este o parte importantă a îngrijirii prenatale. Cursuri de educație parentală și grupuri de sprijin sunt de multe ori disponibile și viitorii 22

părinţi ar trebui să fie încurajaţi a apela la ele. Programele de intervenție timpurie sunt special concepute pentru a reuni resursele necesare pentru a ajuta copiii cu incapacitatea de a se dezvolta.

7. Tulburări de ataşament 7.1. Tulburarea reactivă de ataşament (T.R.A.) Pentru tulburarea reactivă de ataşament am folosit informaţii publicate pe internet la adresa , http://www.psyvolution.ro/339-tulburarea-reactiva-de-atasament-prezentare-de-caz. Date despre prevalenţa TRA sunt limitate. Studiile realizate pe sugari sugerează relaţiile dintre această tulburare şi statutul socio-economic scăzut, dezorganizarea familială şi sărăcia. Din definiţie şi criteriile de diagnostic reiese că îngrijirea neadecvată a copilului său lipsa totală de îngrijire este considerată factor etiopatogenic, iar TRA apare ca urmare a acestei deprivări, care poate îmbrăca forme diferite de severitate: de la simpla neglijare a copilului până la abuzul fizic. Uneori, deprivarea afectivă interacţionează cu unele caracteristici ale copilului precum: întârzierea în dezvoltarea psihomotorie, trăsături de temperament şi personalitate accentuate; răspunsul la neglijare este diferit. Sunt enumeraţi ca factori etiologici : 1. Aspecte care privesc caracteristicile "îngrijitorului" - Acesta poate fi părintele biologic, o rudă, baby-sitter sau salariat al instituţiei în care se află copilul; - "Îngrijitorul" poate avea el însuşi tulburări psihice precum: întârziere mintală, tulburare depresivă sau chiar psihoză ; - Vârsta "îngrijitorului" poate fi o cauză de instalare a deprivării afective şi a lipsei de îngrijire. Părintele poate fi foarte tânăr şi fără experienţă sau rudă care îngrijeşte copilul este foarte în vârsta şi cu probleme de sănătate; toate acestea fac să apară acea situaţie de îngrijire defectuasa a copilului, cu apariţia secundară a TRA; - Situaţia socio - economică în care trăieşte copilul reprezintă o condiţie importantă, astfel că în familiile dezavantajate, extrem de sărace (cerşetori, familii fără nici un venit) - îngrijirea corectă a copilului este aproape imposibilă, fiind deviantă, defectuoasă; - Schimbarea şi înlocuirea frecvenţă a persoanei de îngrijire în instituţii poate duce la confuzie, dezorientare şi la imposibilitatea formării "figurii de ataşament" 2. Factori care aparţin copilului 23

- Întârzierea mintală severă sau profundă poate fi un obstacol în fomarea ataşamentului, deşi unii dintre aceşti copii pot dezvolta o astfel de relaţie la un nivel inferior; -Trăsături de temperament ale copilului, care-l fac "nesuferit" şi permanent rejectat, certat sau dimpotrivă copilul este "prea cuminte" şi nici nu este observat, toate aceste pot determina distorsiuni în formarea ataşamentului; -Bolile psihice ale copilulu: autism infantil, schizofrenie infantilă. 3.Condiţiile economico-sociale precare: - Instituţii de ocrotire a copilului foarte prost gospodărite, cu prea puţin personal de îngrijire, cu hrana necorespunzătoare ; - Resurse materiale puţine sau chiar absente în familiile sărace cu foarte mulţi copii ; - Copiii sunt în principal neglijaţi fizic, nu primesc hrană corespunzătoare şi îmbrăcăminte adecvată, ambianţa în care trăiesc este sărăcăcioasă, insalubră. Trăsăturile clinice în TRA - tipul inhibat: - copilul pare înspăimântat, nefericit şi hipervigilent; - poate prezenta frecvent comportament autoagresiv; - uneori refuză să mănânce şi creşte greu în greutate; - face greu progrese psihice; - nu arată interes în a-şi face prieteni de aceeaşi vârsta sau pentru a se ataşa de adulţii care-l îngrijesc; - răspunsul copilului la interacţiunea socială este excesiv de inhibat, hipervigilent, ambivalent sau contradictoriu; - în relaţie cu persoană care-l îngrijeşte există un amestec de evitare şi agresiune, rezistenţă şi teamă excesivă. Trăsăturile clinice în TRA - tipul dezinhibat: - Copilul este nediscriminativ în relaţiile de ataşament; uneori nu-i pasă de cel care-l îngrijeşte, dar se ataşează de persoane străine; - Relaţiile de prietenie sunt superficiale, copilul nu se îngrijorează şi nici nu se întristează dacă se schimbă persoană care-l îngrijeşte; - Aceşti copii sunt adesea foarte populari printre personalul de îngrijire dintr-un spital, se împrietenesc cu infirmierele, cu asistentele. Se descurcă cu uşurinţă şi se adaptează cu uşurinţa schimbărilor. De fapt, tocmai această superficialitate în relaţionare îi ajută să pară "descurcăreţi", deşi sunt incapabili de a dezvolta ataşamente selective şi durabile; - Pot prezenta frecvent hiperactivitate, deficit de atenţie, labilitate emoţională, toleranţa 24

scăzută la frustrare sau comportament agresiv. Distincţia clară între TRA forma dezinhibată şi Tulburarea de Atenţie sau Sindromul hiperkinetic sau Tulburarea de conduită este adesea imposibil de efectuat. Dificultăţile de învăţare apar adesea ca expresie a incapacităţii de concentrare a atenţiei. Amândouă tipurile de TRA se caracterizează prin aceea că: - în primii ani de viaţă aceşti copii au fost crescuţi în diferite instituţii de ocrotire sau familii adoptive (plasament familial) sau au fost sever neglijaţi de propria lor familie ; - aceşti copii au un istoric de abuz evident, cu atât mai mult cu cât au un comportament evitant, vigilent; - mai rar poate apărea TRA la copii crescuţi în familii normale, dar în care pot exista părinţi cu tulburări organice cerebrale cronice, ca urmare a unui traumatism sau infecţie cerebrală. O primă etapă de diagnostic va fi aceea cu toate posibilele boli organice cerebrale, care pot avea o simptomatologie similară: traumatismele cranio-cerebrale, debutul meningitelor, meningoencefalitelor, care modifică comportamentul copilului, făcându-l anxios, temător, dependent, capricios. A doua etapă de diagnostic vizează toate tulburările psihce ale copilului, care pot avea o simptomatologie asemănătoare. Se va diferenţia TRA de: -Tulburarile Pervazive de Dezvoltare (Autismul infantil şi Sindromul Rett). Copiii cu TRA au un deficit de relaţionare socială, dar care nu este datorat incapacităţii de rezonare empatică, discontactului psihic - afectiv, respectiv autismului, ci apare ca urmare a deprivării afective şi neglijării. Copii autişti prezintă stereotipii gestuale, de mişcare şi verbale, simptome absente la cei cu TRA. În TPD există un limbaj particular, cu vorbire la persoana a III-a, ecolalie, vorbire în "banda de magnetofon" şi o prozodie particulară, caracteristici absente în tulburarea de ataşament; în timp ce copilul cu TRA nu ştie sau îi este frică să se ataşeze, să interacţioneze cu ceilalţi, dat fiind condiţiile de viaţă pe care le-a avut în primii ani, copilul autist "nu are nevoie" şi nu a avut niciodată nevoie de ceilalţi. -Întârzierea mintală, în care dezvoltarea ataşamentului se poate face cu greutate, dat fiind întârzierea maturizării cognitive şi afective. -Afectarea senzorială gravă (surditate, cecitate) se poate însoţi de TRA, dat fiind dificultatea de exprimare a ataşamentului; teama de persoane necunoscute duce la perturbarea relaţiilor 25

interpersonale. Cu timpul totuşi, şi aceşti copii, dacă trăiesc în medii protejate, cu programe de educaţie specială şi stimulare alternativă adecvată îşi îmbunătăţesc interesul social. -Reacția la separare - asociată cu depresie reactivă poate fi considerată uneori TRA, dar este o interpretare greşită a trăirilor copilului când acesta este separat de persoana principală de ataşament. Bowlby a identificat următoarea secvenţă a răspunsurilor copilului la separare: protest-furie, nepăsare-detașare. Diagnosticul de reacţie depresivă este justificat în astfel de cazuri. -Tulburări ale apetitului - în perioada de sugar este dificil de făcut diagnostic diferenţial între Tulburarea de apetit datorată unei TRA sau altor probleme nemedicale (sunt eliminate toate cauzele medicale posibile). -Tulburarea de stres posttraumatică şi Tulburarea de adaptare. Algoritmul de tratament trebuie să cuprindă în principal aspecte de profilaxie şi de tratament curativ. 1. Aspectele de prevenţie să cuprindă toate eforturile medicale şi psihosociale, care să înlăture posibilitatea apariţiei factorilor favorizanţi şi anume apariţia neglijării, a îngrijirii neadecvate, grosolane, a abuzului fizic. -Interventia serviciilor pediatrice şi sociale, sesizarea incapacităţii familiei de a asigura nevoile de hrană şi îngrijire ale nou-născutului; -Suport material şi servicii educaţionale prin serviciile de asistenţă socială; asistare permanentă la domiciliu cu intervenţie rapidă când este observată boala psihică a părinţilor sau îmbolnăvirea copilului; -La nevoie, când mediul psihosocial este total nefavorabil sau dacă copilul a fost sever afectat şi îmbunătăţirea condiţiilor este imposibilă, se va decide prin comisie de asistenţă socială internarea copilului într-o instituţie de ocrotire sau încredinţarea lui temporară unei familii adoptive. Există deja "case cu ferestre deschise" sau "case protejate" în care există un număr mic de copii cu personal de îngrijire specializat, există programe pentru plasamentul familial al copiilor abandonaţi sau orfani. 2. Când a fost identificată TRA, atunci se intervine: - oferind suport familiei pentru a îngriji copilul, personal specializat care merge la domiciliul copilului; - oferind suport emoţional creşte gradul de apropiere şi de dezvoltare a comportamentului de ataşament la copil; 26

-când totuşi nu se pot îmbunătăţi condiţiile, atunci se apelează la Serviciile de Asistenţă Socială. 3. În formele severe de deprivare afectivă şi în care deja sunt prezente simptome anxioase sau depresive se recomandă asocierea tratamentului medicamentos cu anxiolitice şi antidepresive. În TRA, evoluţia depinde de mai mulţi factori: -

severitatea condiţiilor psihosociale în care trăieşte copilul;

-

durata de timp în care este obligat să trăiască astfel;

-

natura condiţiilor psihotraumatizante (abuz fizic, psihic, sechele datorate altor boli);

-

extinderea factorilor declanşatori şi predispozanţi;

-

evoluţia posibilă este de la normalitate relativă la moarte prin carenţe nutriţionale, boli organice severe sau urmări ale abuzului fizic sever;

-

prognosticul este grav dacă perioada de deprivare psihosocială a fost severă şi prelungită.

Este posibil un anumit grad de recuperare, dacă copilul este rapid inserat într-un mediu adecvat. În alte situaţii se instalează un eşec fundamental în a forma relaţii interpersonale stabile şi treptat se dezvoltă o dizarmonie de personalitate, ca adult având o constantă lipsă de afecţiune şi de încredere.

7.2. Oprirea dezvoltării personalităţii emoţionale Niels Rygaard în “Tulburări severe de ataşament în copilărie” dezvoltă cercetările lui Sidney Blatt (1988) cu privire la cauzele apariţiei tulburaţilor de personalitate în copilărie. El a fost interesat de ideea conform căreia dezvoltarea cognitivă depinde de rădăcinile emoţionale. Dezvoltarea senzorio-motorie normală, într-o relaţie sigură, va duce la dezvoltarea funcţiilor psihologice generale. Funcţia personalităţii este strâns legată de experienţele concrete timpurii de interacţiune. Copilul cu tulburări de ataşament (TA) nu poate să formeze relaţii reciproce eficiente, deoarece nu poate percepe în mod clar (abilitate senzorială) şi nu poate răspunde în mod adecvat (activitate motorie complexă). Începând de la naştere, relaţia mamă - copil reprezintă o arie protejată, în care cei doi îşi oferă feedback în mod constant şi sunt în armonie unul cu celălalt. În cadrul acestei lumi protejate, se formează concepte stabile despre mama. Acest proces este iniţial emoţional, însă pe parcurs se transformă în abilităţi cognitive. În fiecare secundă recepţionăm milioane de stimuli. Învăţăm diferenţa dintre stimuli importanţi şi cei neimportanţi, având în primul an de viaţă un centru emoţional în faţa ochilor. 27

Acesta adaugă importanţa unor informaţii şi scade importantă altora. Acesta este modul prin care învăţăm să: conceptualizăm, focalizăm, recunoaştem, învăţăm pe baza experienţei, ne concentrăm, comunicăm, răspundem, ne implicăm emoţional, suportăm frustrarea, construim un model emoţional de lucru despre ce este o persoană. Acestea sunt aptitudini de bază pentru a putea construi concepte stabile, precum şi o personalitate stabilă. Copiii cu tulburări de ataşament pot fi sau nu inteligenţi, însă călcâiul lui Ahile pentru ei este faptul că aceste aptitudini le sunt slab dezvoltate. Dacă te poţi concentra doar un minut, dacă nu ştii pe ce şi cum să focalizezi, dacă nu poţi să recunoşti o situaţie, dacă eşti motivat doar pe termen scurt, dacă renunţi imediat ce situaţia a devenit mai dificilă, cum poţi învăţa temeinic? Primele etape în descoperirea permanenţei obiectului Permanenţa obiectului se referă la faptul că emoţiile dăinuie mai mult timp. Emoţiile stabile îi permit bebeluşului să aibă idei şi intenţii stabile în legătură cu ceea ce este important. Ideile şi conceptele stabile vor produce la rândul lor un comportament stabil şi deliberat. Datorită acestei dezvoltări, copilul care a început să umble poate să ignore evenimentele întâmplătoare din mediul înconjurător şi să persevereze în ceea ce priveşte intenţia. Ideea de permanentă a obiectului se dezvoltă, în special, în primii trei ani de viaţă. Ea trece printr-o serie de etape de dezvoltare, primele două având o importanţă deosebită în înţelegerea tulburării severe de ataşament. Etapele I şi a II-a: ataşamentul de bază şi gestionarea primară a anxietăţii Constanţa evocativă (0-6 luni). Ataşamentul de bază. Emoţiile sunt trezite mai mult de prezenţa mamei. Ea devine figura emoţională: orice altceva este decor. Având în vedere faptul că percepţia nu este foarte precisă, orice persoană care comunică cu copilul este mama. Reacţiile emoţionale durează atât timp cât mama este prezentă. Constanţa limitelor (6-12 luni). Gestionarea anxietăţii. În această perioadă, percepţia este mai dezvoltată, iar bebeluşul poate distinge între “cunoscut” şi “necunoscut” şi şi-o poate aminti pe mama chiar dacă aceasta iese din cameră pentru o perioadă scurtă de timp. În viaţa copilului apar frica de străini şi frica de a fi separat de mamă. Atunci când în mediul copilului sunt introduşi oameni noi, iar persoanele familiar pleacă, emoţiile devin nesigure. Copilul îşi organizează instrumente pentru ca, în viitor, să poată percepe toate obiectele şi persoanele din mediu, învăţând să perceapă şi să se focalizeze pe mama. Apariţia permanenţei la copil este un proces emoţional motivat în principal de mamă (obiectul), care mai apoi se dezvoltă într-o abilitate cognitivă folosită 28

pentru a percepe toate obiectele din mediu. Copiii care nu au avut parte de contact corespunzător în aceste două etape iniţiale îşi vor putea forma modele de lucru emoţionale şi conceptuale semnificative despre ceilalţi şi despre relaţiile interpersonale şi vor fi frecvent diagnosticaţi cu TA mai târziu în viaţă. Ataşamentul de bază necorespunzător. Copiii mai mari / adulţii privaţi de contact în prima etapă vor avea, în caz de frustrare, un comportament de tip schizoid şi dezorganizat, mai ales atunci când le este oferit contactul emoţional apropiat sau graniţele şi limitele sunt neclare. Copilul nu va avea simţul graniţelor dintre persoana proprie şi mediu, nu va putea să îşi organizeze impresiile şi va intra în simbioză cu mediul înconjurător. Copilul nu se va ataşa de părinţi, va fi conştient că există doar cât timp sunt prezenţi şi va răspunde doar la atingere directă. Copilul nu va avea conştiinţa de sine, va afişa multiple reacţii emoţionale, însă doar de la un moment la altul. Ataşamentul paradoxal şi gestionarea necorespunzătoare a anxietăţii. În cazul deprivării în etapa a II-a, ataşamentul se va forma în timpul multiplelor stări de anxietate şi panică (dacă părinţii sunt violenţi, imprevizibili, îi abuzează sexual sau îi neglijează). Pe de o parte copilul va fi total dependent de părinte din punct de vedere al îngrijirii, pe de alta părintele va reprezenta o ameninţare, fiind violent sau nerespectând graniţele sau limitele copilului. Din acest motiv, orice contact al copilului cu părintele va deveni ambivalent. Simţul graniţelor tu / eu va fi compromis, deci copilul va fi adesea paranoic (va crede că propria ostilitate vine din afară). Unica relaţie sigură pe care copilul o va avea cu obiectul va fi de ură; acest tip de relaţie asigură simultan contact şi distanţă. Copilul va proiecta sentimente insuportabile de ostilitate şi depresie asupra celorlalţi şi le va trăi ca şi când ar fi direcţionate spre el (“Ştiu că mă urăşti – eşti binevoitor doar pentru că eşti prea slab şi laş încât nici nu mă poţi certa!”). Atunci când i se oferă posibilitatea de a intra în contact cu cineva, el va alterna între căutarea contactului în mod obsesiv şi respingerea sau distrugerea într-o clipă a persoanei cu care este în contact. El va detesta pe oricine încearcă să se apropie de el. Contactele intime provoacă reacţii de retragere / respingere. Principalul mecanism de apărare la această etapă este “disociere”. Orice experienţă sau emoţie este trăită intens şi va mobiliza emoţii contrare ce vor fi greu de suportat. Gelozia cauzată de perceperea pericolului unei posibile pierderi atunci când atenţia mamei dispare, poate fi emoţia predominantă. Copiii blocaţi în această etapă te percep alternativ, în funcţie de situaţie, ca fiind cu desăvârşire drăguţ sau în întregime rău. Ei nu pot reuni aceste două percepţii într-o idee realistă despre tine ca persoană care are ambele trăsături în acelaşi timp. Au adesea 29

probleme în a-şi recunoaşte propriile emoti puternice şi de cele mai multe ori au tipare comportamentale sadice său mult prea dominante în ceea ce priveşte contactul. Etapele a III-a şi a IV-a: interiorizarea de bază a părintelui şi constantă socială de bază Interiorizarea constanţei şi a identităţii (12-36 luni). Copilul care a început să meargă interiorizează în mod eficient emoţiile şi atitudinile morale ale părinţilor. Copilul devine conştient de sine că persoana separată şi creează situaţii anume pentru a înţelege “impactul meu asupra mediului”. Acum devine posibilă, gradual, rezolvarea conflictului intern (nevoile mele / dorinţele părinţilor), iar copilul experimentează cu modalităţi de a le îndeplini pe amândouă. Conflictele interne nerezolvate produc sentimente de vină. Copilul face faţă prin reprimare perioadelor în care obiectele iubite lipsesc; pentru a putea funcţiona fără durere, copilul îşi poate reprima parţial pierderea temporară a obiectului, “uitând” din punct de vedere emoţional o persoană până când aceasta reapare. Constanţa rolului social (36 luni – 6 ani). Copilul preşcolar experimentează relaţiile cu alţi copii şi adulţi, creându-şi o identitate socială independentă. În funcţie de coerenţa feedback-ului, copilul va realiza că grupuri diferite au reguli şi pretenţii comportamentale diferite. Copilul se compară pe sine cu alţii şi îşi găseşte poziţia în ierarhiile sociale. Eul social se creează împreună cu un set de caracteristici sociale (de exemplu: “Eu sunt bun la baschet”). Constanţa eului şi experienţele traumatice de separare Experienţele traumatice de separare în etapa a treia (atunci când copilul învaţă să îşi aducă aminte de mamă când aceasta nu este prezentă) pot crea un copil extrem de nesigur care caută protecţie, evită responsabilitatea şi căruia îi lipseşte curiozitatea şi curajul de a face faţă provocărilor. Din punct de vedere emoţional, copilul traumatizat interpretează până şi cele mai mici separări necesare ca respingere (“Nu sunt demn de a fi iubit”). Iniţial, copilul va fi foarte vunerabil la solicitări, va idealiza persoanele sau va fi supus atunci când i se va oferi contactul. Pentru a preveni o respingere anticipată. Copilul va începe adesea mici conflicte pentru a se reafirma şi pentru a-şi testa relaţia. Copilul se va descrie pe sine ca abandonat, trist, singur, lipsindu-i cineva, fiind fără valoare, nefolositor şi deprimat. În cazuri severe, copilul poate avea tendinţe sinucigaşe. El poate avea fantezii agresive faţă de un adult, însă va fi de obicei timid şi nu îşi va duce niciodată la bun sfârşit ameninţările. Copilul va fi dependent şi va recurge la regresie dependentă dacă eşti amabil cu el. El va fi adesea narcisist (va căuta în mod constant şi compulsiv feedback pozitiv). Copilul îşi va aminti de părinţi şi va avea probleme de loialitate 30

faţă de aceştia atunci când se va simţi atras de grija terapeutului. În această etapă, un mecanism de apărare / supravieţuire este crearea unui “punct orb”, negarea represivă. Copilul supravieţuieşte perioadelor de separare, eradicând imaginea mamei din conştiinţă. La întoarcere, mama probabil va fi ignorată. Cinismul fals, ignorarea unei pierderi este o reacţie des întâlnită: “Cui îi pasă dacă vii şi pleci, dacă mă iubeşti sau nu; eu nu iubesc pe nimeni”. Nevoia de a alina efectul durerosului, experienţele de separare traumatice şi pierderea valorii sinelui produc adesea un adult alcoolic sau dependent de droguri. În tratarea dependenţelor, negarea şi vină sunt problemele principale, deoarece acestea au fost singurele strategii eficiente de supravieţuire ale clientului în copilărie. Dacă deprivarea a avut loc în etapa a patra, copilul va avea adesea concepte despre sine şi sociale negative şi va avea dificultăţi în găsirea unei identităţi şi a unui rol social adecvat. El va răspunde bine la grijă şi implicare, ajungând rapid la o dezvoltare normală. Copilului îi va fi frică să nu te piardă şi îi va fi frică de furia ta şi câteodată se va pedepsi singur. El va avea iluzii şi visuri despre reabilitare şi reuniune. Va dezvolta uneori fobii sau va afişa adesea un fals cinism ca modalitate de protecţie împotriva dezamăgirilor. În cazul acestor copii (etapele a III-a şi a IV-a) vorbim despre probleme sau traumatisme de ataşament, nu despre tulburări severe de ataşament. Ei reacționează bine la terapie, deoarece au ajuns la o etapă de constanță în care pot transfera implicarea emoţională altor persoane, permiţându-le acestora să fie figuri parentale compensatoare. Ei pot continua să participe la terapie şi pot depăşi frica de a se implica într-o relaţie (deşi au multe mecanisme de apărare şi ezitări). Acest fapt îi face accesibili la implicare, terapie prin joacă şi psihoterapie. Aceşti copii sunt conştienţi de faptul că au probleme personale şi sunt capabili să accepte ajutor şi consolare pe termen lung şi se pot ataşa de terapeuţi şi de părinţi adoptivi. Acest lucru este posibil pentru că, în procesul de ataşare, ei şi-au dezvoltat supereul. Ei vor fi predispuşi la conflicte interne (nevrotice) excesive din cauza stimei de sine scăzute, spre deosebire de copiii cu tulburări de ataşament care vor avea doar conflicte sociale. Ei dezvoltă, de asemenea, modalităţi semnificative de a compensa teama de a nu fi iubiţi, iar mai târziu în viaţa vor avea realizări uluitoare în diferite discipline (sport, ştiinţe, etc). Deficite emoţionale şi cognitive în cazul blocării în etapele I sau a II-a Există şase caracteristici ale blocării organizării cognitive şi emoţionale a personalităţii copilului cu tulburări de ataşament ce pot fi asociate modelului dezvoltării emoţionale şi cognitive împletite al lui Blatt. Aceste caracteristici sunt probleme generale pe care le au toţi copiii de vârste mici, în timpul organizării sistemului de conceptualizare. În cazul copilului cu 31

tulburare de ataşament, aceste probleme persistă însă, punând într-o oarecare măsură, piedici funcţionării sale sociale. Datorită faptului că rădăcinile acestor caracteristici îşi au originea în ataşamentul timpuriu, acestea trebuie înţelese în sens larg, aplicându-le atât funcţionării cognitive, cât şi celei emoţionale. Numitorul lor comun este abilitatea scăzută de a discrimina. Simptomele unei personalităţi cu TA din perioada preşcolară până la adolescent -

Simţul proporţiilor în timp şi spaţiu şi emoţiile.

Capacitatea de a percepe proporţiile. Copilul nu este capabil să anticipeze situaţiile periculoase şi nici să decidă dacă un eveniment sau o acţiune este minoră sau gravă. Reacţia emoţională este aceeaşi chiar dacă subiectul este sau nu important pentru îngrijitor, chiar dacă copilul face rău cuiva, omoară pe cineva sau varsă ceaşca cu lapte, etc. Deficitul emoţional are adesea ca rezultat probleme cognitive; un copil poate sări dintr-un gard sau din vârful unui copac, pentru că îi lipseşte abilitatea de a recunoaşte diferenţa dintre 15cm şi 15m. Intervalul de timp real este mic (el îşi poate aminti şi urma o intenţie pentru câteva secunde sau minute). -

Deosebirea realităţii de fanteziile / dorinţele interne.

Copilul nu poate să aprecieze sau să îşi dea seama dacă un sentiment, o idee sau un gând vine din interiorul său sau din mediul înconjurător. Copilul are o analiză rudimentară a realităţii. Mişcarea întâmplătoare de la adevăr la minciună îl induce în eroare atât pe el, cât şi pe ceilalţi. Problemele majore sunt ignorate, iar cele minore sunt privite ca dezastre. Copilul simte în mod nedesluşit dacă ceva a fost experimentat de el însuşi sau de altcineva. Facultatea de a analiza realitatea îşi are originea în tranziţia precoce de la o experienţă de tip simbiotic cu mama la experienţa separării, a limitelor şi identităţilor separate. -

Conceptualizarea întregului: elementele întregului şi relaţia dintre ele

Copilul poate face doar câte un lucru într-un anumit moment şi abia dacă poate vedea contextul acestuia, modul în care o singură acţiune face parte din întreg. Când este concentrat pe întreg, detaliile sau elementele importante sunt ignorate, uitate sau blocate din conştiinţă. Stima de sine variază des şi rapid între “superman” şi “nimeni” (“ego de tip balon”). Emoţiile nu sunt relative, ci absolute (nu există îndoială, ezitare, vină, frică anticipată, nu aşteaptă cu nerăbdare nimic, etc). -

Figură şi fundal

Copilul nu se poate concentra asupra unei figuri sau a unui sentiment pentru mult timp, nu caută aspecte diferite ale aceluiaşi obiect, ci are o percepţie unidimensională. Copilul îşi mută atenţia asupra oricărui obiect sau a oricărei persoane noi care se mişca sau face zgomot. Nu are o memorie bună în ceea ce priveşte sentimentele sau evenimentele. Nu are un punct de 32

vedere personal, ci funcţionează la fel ca un burete, absorbind orice şi repetând lucrurile fără să le fi digerat, vorbeşte “ca un papagal”. -

Diferenţierea

Atunci când structura externă nu este întreagă, simplă şi detaliată, copilul reacţionează prin luptă / fugă / blocare. El preferă instrucţiunile simple, iar alegerile, responsabilităţile şi luarea deciziilor îl încurcă. Copilul nu poate face deosebiri între adulţi, nu poate ţine minte nume, feţe, emoţii sau evenimente împărtăşite. El nu poate estima prea bine distanţa, înălţimea, viteza, timpul sau spaţiul, nici nu îşi poate aminti detaliile emoţionale ale unei persoane. -

Reorganizarea

Atunci când copilul are control asupra multor elemente şi procese simultan, el poate “jongla” cu elementele; de exemplu: poate număra descrescător, poate vedea un eveniment din mai multe perspective şi poate înţelege punctul de vedere al unei alte persoane. El poate reorganiza elemente într-un nou întreg, poate planifica şi poate fi flexibil chiar în timpul schimbărilor din mediu. Copilul cu tulburare de ataşament este rigid şi inflexibil, nu poate face faţă schimbărilor, nu poate avea mai multe puncte de vedere şi nu poate vedea lucrurile “din perspectiva ta”. El şi-a perfecţionat câteva strategii comportamentale primitive şi le foloseşte în mod repetat pentru a rezolva orice problemă, chiar dacă acestea nu duc la atingerea scopului său nu aduc rezultatele aşteptate. Acest copil are frecvent strategii comportamentale perfecţionate pentru situaţii cunoscute ce au doar câteva variabile. Creşterea complexităţii unei sarcini va aduce cu sine creşterea numărului de eşecuri. Copilul este expert când trebuie să jongleze cu un element şi începător când trebuie să jongleze cu două elemente. El va funcţiona mai bine atunci când are lângă el un adult şi mai puţin bine când este într-un grup mare (întrucât poate face faţă doar relaţiei mamă / copil). Mediul social al copiilor cu tulburări de ataşament În stabilirea condiţiilor sarcinii, a naşterii şi a vieţii timpurii a copilului un factor deosebit de important este personalitatea mamei. Ai precis, modul în care aceasta funcţionează psihologic la naştere şi pe perioada primilor doi ani de viaţa ai copilului. Copiii cu tulburări de ataşament provin din familii în care atât personalitatea mamei şi dinamica familiei, în general, sunt în permanenţă dezorganizate şi haotice. Absenţa modelelor eficiente este un numitor comun. Părinţii se vor comporta adesea precum copiii, evitând responsabilităţile parentale; copilul va efectua adesea sarcini rezervate în mod normal părinţilor. Copiii cu tulburări de ataşament au grijă de fraţi mai mici de la o vârstă fragedă, pot fi implicaţi în activităţi sexuale şi abuzaţi fizic de către părinţi, fac cumpărăturile şi gătesc sau 33

încearcă pur şi simplu să supravieţuiască singuri, fără nici un ajutor. Unele familii, mai ales cele în care un părinte suferă de psihoză, sunt foarte rigide în privinţa rolurilor familiale, dar acestea sunt nule deoarece nu conţin contact emoţional. Fixaţia pe rol este de obicei un mecanism de apărare menit să protejeze personalitatea fragilă a părintelui care simte că pierde orice urmă de control. Relaţia familiei cu mediul social este sărăcăcioasă, caracterizată de conflicte permanente sau izolare totală de vecini. Aceste familii se mută frecvent, iar copiii trebuie să-şi schimbe frecvent şcolile sau instituţiile.

8. Concluzii Subiectul ataşamentului şi al tulburărilor de ataşament este foarte important în viaţa socială românească. Aşa cum arată şi Niels Rygaard în cartea sa “Tulburări severe de ataşament în copilărie” (p. 32), România are probleme grave datorate numărului mare de copii instituţionalizaţi în condiţii precare, copii care cresc şi devin adulţi cu deficienţe de comportament. Dezvoltarea ataşamentului în copilărie este esenţială pentru viaţa adultului. Relaţionarea cu mama, cu cei din jur pune bazele vieţii afective de mai târziu, având totodată repercursiuni şi asupra comportamentului copilului. Educaţia părinţilor este factorul principal care poate preveni situaţiile de ataşament insecurizant sau chiar deprivarea maternală şi tulburările de ataşament. Tot educaţia părinţilor permite o gestionare corectă atât pentru cuplu, cât şi pentru copii a situaţiilor extreme, de pierdere, separare neaşteptată (decesul unui apropiat – părinte, frate, bunic) sau aşteptată (divorţul părinţilor). Relaţia iubitoare a mamei cu copilul său este piatra de bază în construirea unui psihic echilibrat al copilului şi viitorului adult. Aş dori să-mi exprim propria opinie în domeniul ataşamentului copiilor faţă de părinţii lor. Consider că ataşamentul exagerat, imposibilitatea de a te detaşa de părinţi la vârstă matură nu poate aduce decât deservicii majore persoanei în cauză. Ataşamentul exagerat duce la o încredere în sine scăzută, dezvoltă o dependenţă de părinţi care oricum va fi întreruptă prin cauze naturale, uneori neaşteptate, alteori previzibile. Adultul va suferi adevărate furtuni emoţionale, îşi va pierde baza de siguranţă şi va intra în depresie. Ataşamentul este minunat la vârste mici, aduce beneficii majore copilului şi viitorului adult, părinţilor în egală măsură, însă el trebuie gestionat cu înţelepciune astfel încât să nu producă deservicii la vârstă matură, separarea de părinţi trebuie să fie un lucru firesc care să nu producă daune niciuneia dintre părţi. 34

Bibliografie 1. Bowlby, J. (2011), O bază de siguranţă, Editura Trei, Bucureşti 2. Fromm, E. (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti 3. Harwood, R. şi col. (2010), Psihologia copilului, Editura Polirom, Iaşi 4. Morand de Jouffrey, P. (2004), Psihologia copilului, Editura Teora, Bucureşti 5. Ruppert, F. (2012), Traumă, ataşament, constelaţii familiale. Psihoterapia traumei,

Editura Trei, Bucureşti 6. Rygaard, N.P. (2011), Tulburările severe de ataşament în copilărie, Editura Polirom,

Iaşi Web-bio: 7. http://www.psyvolution.ro/339-tulburarea-reactiva-de-atasament-prezentare-de-caz 8. http://www.umm.edu/ency/article/001598all.htm#ixzz2SEUVtDpc 9. Milea, S. http://www.snpcar.ro/revista.php?level=articole&an=toti&id=434

35