GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII CURS 10 PREVIZIUNEA TREZORERIEI Trezoreria dă expresia desfăşurării unei activităţi eficiente, reflectând modul de realizare a echilibrului financiar. Trezoreria este surplusul financiar degajat de întreaga activitate a întreprinderii calculat ca diferenţă între fondul de rulment (FR) şi necesarul de fond de rulment (NFR). TN = FR – NFR Această diferenţă are un
CARACTER TEORETIC ,
deoarece se naşte în teoria echilibrului
financiar şi rămâne valabilă doar în cadrul acesteia. Din punct de vedere al conţinutului monetar trezoreria este egală cu: TN = AT – PT unde: AT = active de trezorerie; PT = pasive de trezorerie. AT = disponibilităţi + valori mobiliare de plasament PT = credite bancare curente + credite de trezorerie + credite de scont Trezoreria netă poate fi mai mică, egală sau mai mare decât disponibilităţile. Trezoreria netă poate fi pozitivă sau negativă, ceea ce angajează (presupune) costuri de gestiune, deci funcţia de trezorerie este foarte importantă pentru întreprindere şi este îndeplinită de directorul financiar sau de contabilul şef. Performanţele financiare depind de: -
volumul activităţii;
-
decalajul dintre intervalul de încasare a veniturilor şi cel de plată a cheltuielilor.
Aceste decalaje stau la baza distincţiei dintre profitul net şi trezoreria netă. Profit = Venituri – Cheltuieli Funcţia de trezorerie dobândeşte o importanţă deosebită care constă în a stăpâni aceste decalaje nefavorabile la încasări şi favorabile la plăţi, în scopul de a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Trezorierul este interesat şi de soldurile finale ale trezoreriei conform obiectivului de realizat: SF = 0, care nu presupune nici costuri de finanţare, nici costuri de aport. Trezorierul este preocupat să: -
plaseze cât mai rentabil, lichid şi sigur un eventual excedent;
-
acopere un eventual deficit la un cost cât mai redus al noilor credite pe T.S.
2 În cadrul bugetului de trezorerie principala operaţiune o reprezintă eşalonarea încasării veniturilor şi a plăţilor cheltuielilor, astfel încât să se asigure permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Bugetul trezoreriei se reflectă în mod concret sub formă monetară şi este un buget rezultativ din celelalte bugete: -
bugetul vânzărilor;
-
bugetul producţiei;
-
bugetul publicităţii;
-
bugetul investiţiilor;
-
bugetul administraţiei.
Ca urmare a rolului său important trezoreria întreprinderii poate constitui o restricţie în procesul de planificare financiară. În bugetul de trezorerie fluxurile de încasări şi plăţi sunt previzionate pe principii care ţin de activitatea întreprinderii de exploatare şi finanţare a investiţiilor şi excepţională. Exemple de încasări şi plăţi: A. Activitatea de exploatare: -
încasări din vânzări de mărfuri şi prestări de servicii cu plata pe loc;
-
încasări din vânzări de mărfuri şi prestări de servicii pe credit;
-
încasări din subvenţii pentru activitatea de exploatare.
-
plata materiilor prime şi materialelor consumabile;
-
plata energiei şi apei;
-
plata salariilor personalului;
-
plata impozitelor şi taxelor.
B. Activitatea de finanţare a investiţiilor şi activitatea excepţională: -
încasări din dobânzi şi comisioane pentru titluri cumpărate;
-
încasări din împrumuturi noi pe termen lung;
-
încasări din creşteri de capital prin aport nou în numerar;
-
încasări din subvenţii pentru investiţii;
-
încasări din vânzarea imobilizărilor.
-
plata dobânzilor şi comisioanelor aferente titlurilor financiare emise şi vândute;
-
plăţi de rambursare a creditelor pe T.L.;
-
plăţi pentru achitarea activelor imobilizate achiziţionate;
-
plata impozitului pe profit şi a impozitului pe dividende.
Din diferenţa dintre încasări şi plăţi rezultă soldul activităţii de finanţare a investiţiilor şi cel al activităţii excepţionale.
3 Soldul trezoreriei înainte de acoperire: ST = TI ± ETE ± SAF – Cheltuieli excepţionale în care: ST = soldul trezoreriei înainte de acoperire; TI = trezoreria iniţială; ETE = excedentul trezoreriei de exploatare; SAF = soldul activităţii financiare. Soldul trezoreriei înainte de acoperire poate fi pozitiv sau negativ. Când ST > 0, reprezintă un excedent care trebuie plasat pentru a aduce venituri viitoare. Când ST < 0, reprezintă un deficit pentru acoperirea căruia se vor căuta noi credite de trezorerie sau de scont. SFT = ST + Costul creditelor – Încasările din plasamente în care SFT = soldul final al trezoreriei. Elaborarea bugetului de trezorerie presupune parcurgerea a două etape: 1. Previziunea încasărilor şi plăţilor; 2. Determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie. Elaborarea bugetului de trezorerie are în vedere trei documente de evidenţă contabilă: 1. Bilanţul de deschidere a perioadei de gestiune; 2. Contul de rezultate previzional; 3. Bilanţul previzional. Încasările previzional
= Creanţe iniţiale + Venituri planificate – Creanţe finale
e Previziune a
= Datorii iniţiale + Cheltuieli planificate – Datorii finale
plăţilor Orizontul de previziune a trezoreriei este diferit în funcţie de: -
obiectivele urmărite de gestiunea financiară a întreprinderii;
-
scadenţele încasărilor şi plăţilor.
Bugetul poate fi elaborat pe o perioadă de un an, dar nu este exclus să se întocmească pe trimestre, semestre, luni dacă se urmăreşte optimizarea finanţării pe termen scurt. Cel mai frecvent este orizontul de la o zi la o lună. Previziunea realistă este cea realizată pe un an, defalcată pe trimestre sau chiar mai jos.
4 Previziunea trezoreriei trebuie revizuită în fiecare an pentru a răspunde cel mai bine funcţiilor de finanţare. GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN SCURT Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde totalitatea activităţilor de asigurare şi menţinere a echilibrului financiar pe termen scurt. În cadrul gestiunii pe termen scurt se delimitează două acţiuni principale: 1. determinarea necesarului de finanţare activelor circulante; 2. fundamentarea surselor de finanţare activelor circulante. Obiectivul urmărit este creşterea rentabilităţii activităţii în condiţiile diminuării riscului economic şi financiar. Armonizarea relaţiei rentabilitate – risc se realizează în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi sursele posibil de mobilizat pentru finanţarea acestora. Creşterea rentabilităţii se obţine astfel: 1. la activele circulante prin: -
creşterea vitezei de rotaţie;
-
creşterea gradului de lichiditate.
2. la pasivele circulante prin: -
scăderea costului de procurare al surselor;
-
creşterea surselor atrase, adică a decalajelor de plăţi favorabile care rezultă din datoriile către: salariaţi, furnizori şi stat.
Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului se au în vedere: a) în cadrul activelor circulante: -
eliminarea uzurii de stoc;
-
eliminarea lipsei de lichiditate;
-
eliminarea întreruperilor accidentale în aprovizionare, producţie, livrare
Pentru aceasta se constituie un stoc de siguranţă, care determină o creştere a costurilor de exploatare şi o scădere a profiturilor. b) în cadrul pasivelor circulante: -
reducerea şi eliminarea lipsei de capitaluri temporare necesare ciclului de exploatare.
5 Pentru aceasta se constituie la nivelul pasivelor circulante un fond de rulment pentru a elimina dezechilibrul financiar pe termen scurt, adică pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor. Pe ansamblu, echilibrul între nevoi şi resurse trebuie să se realizeze cu condiţia unei trezorerii nete pozitive. Pornind de la raportul de proporţionalitate ce există între volumul de activitate (CA) şi nivelul activelor circulante s-au elaborat trei tipuri de politici de gestiune pe termen scurt cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului: 1. Politica ofensivă (agresivă) este independentă faţă de risc şi este promovată de acei conducători de întreprinderi care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. 2. Politica defensivă, a conducătorilor prudenţi, este o politică de aversiune faţă de risc care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi lichidităţi ridicate. 3. Politica echilibrată, care armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc. În privinţa pasivelor circulante există comportamente diferite ale conducătorilor în raport cu asumarea riscului: 1. În politica agresivă, creşterea volumului de activitate s-ar baza numai pe acoperirea acesteia din resurse temporare, adică datorii de exploatare cu cele mai mici costuri. 2. Politica defensivă are în vedere finanţarea activelor circulante în principal din resurse permanente (FR) care au costuri mari, dar şi risc mic în acoperirea stocurilor. 3. Politica neutră constă în sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi pasivelor pe termen scurt. În concluzie: fiecare tip de politică este raţională în raport cu strategia şi obiectivele gestiunii financiare a întreprinderii, care în ansamblul său este subiectivă prin alegere. Gestiunea stocurilor Obiectivul urmărit îl reprezintă fundamentarea mărimii stocurilor de materii prime şi produse finite, cât şi a nevoii de finanţare a acestora. Din punct de vedere fizic, stocul reprezintă cantitatea de materiale, produse şi mărfuri necesară fiecărei faze a ciclului de producţie. Din punct de vedere financiar, stocul reprezintă alocări de capitaluri care nu pot fi recuperate până nu sunt transformate în produse şi vândute. Pe toată perioada exploatării, capitalurile rămân blocate fără posibilitatea de a fi utilizate în alte plasamente rentabile.
6
Cost
MODELUL WILSON
Cheltuieli de depozitare (Cd)
CT = Ca + Cd
CTmin
Cheltuieli de aprovizionare (Ca) Nr. optim aprovizionări
S opt
2 N ca pa cd
N opt
N S opt
Aprovizionări
i
S opt 360 N
unde:
S opt - stocul optim de aprovizionat;
p a - preţul de achiziţie;
c a - costul fix unitar pentru lansarea unei noi comenzi de aprovizionare; c d - costul de depozitare pe unitatea de stoc;
N – necesarul anual de materiale, produse şi mărfuri de aprovizionat; i – intervalul mediu dintre două aprovizionări consecutive. Exerciţiu: Se cunosc următoarele date: Costul pregătirii unei comenzi de aprovizionare este de 300 u.m. Costul de depozitare este de 0,3 anual pentru o unitate de stoc. Necesarul anual din materialul M este de 100.000 kg. Preţul de achiziţie este de 200 u.m./ kg. Determinaţi indicatorii de gestiune optimă a stocurilor.
7 Rezolvare: 2 N ca pa cd
1. S opt
N
2 100.000 300 1.000 kg. 200 0,3
100.000
2. N opt S 1.000 100 aprovizionări. opt 3. i
S opt 360 N
1.000 360 3,6 zile. 100.000
pa 4. Costul total ca c d N opt c a S opt c d 2 200 Costul total 100 300 1.000 0,3 30.000 30.000 60.000 u.m. 2
Costul total 60.000 u.m.
Stocul curent se constituie instantaneu la întreaga lui mărime, iar trecerea la consum are loc treptat şi continuu până la epuizarea acestuia. Acest model poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse la produsele finite. Modelul Wilson de optimizare a stocurilor de aprovizionare s-a fundamentat pe un caz particular de aprovizionare potrivit căruia intervalele între aprovizionări sunt constante, acestea făcându-se ritmic, iar stocurile sunt constituite instantaneu şi date în consum până la epuizarea totală. Un caz aparte al stocurilor este acela cu intervale variabile de aprovizionare, intervalul convenit prin contract nefiind respectat întotdeauna. De aceea pentru evitarea întreruperilor în producţie se constituie stocuri de siguranţă. Într-o politică prudentă stocul de siguranţă constituit trebuie să fie acoperitor pentru cea mai mare ne-ritmicitate a aprovizionărilor înregistrată în perioada anterioară. Exemplu: Dacă în perioada anterioară s-au înregistrat întârzieri în aprovizionare de 1-5 zile, stocul de siguranţă se constituie pentru întârzierea de maxim 5 zile. S sig
N s unde s = timpul de întârziere maximă. 360
S sig
N 100.000 s 5 1.388,88 kg. 360 360
În acest caz stocul de siguranţă va fi mai mare decât stocul curent. Această politică antrenează costuri mari de depozitare şi de oportunitate cu stocurile excesive, constituite peste nevoile curente ale exploatării.
8 Într-o politică agresivă şi riscantă se constituie un stoc de siguranţă mediu, determinat ca medie aritmetică a stocurilor de siguranţă corespunzătoare fiecărei situaţii de întârziere în aprovizionare. S sig
N t i unde t i - timpul mediu de întârziere. 360
S sig
100.000 0 1 2 3 4 5 100.000 15 694 kg. 360 6 360 6
O politică mai realistă ar fi aceea care ar optimiza costurile organizate potrivit politicilor N şi de 360
anterioare. Stocul mediu curent se determină în funcţie de necesarul mediu zilnic intervalul mediu între două aprovizionări consecutive. Sc
N i 360
i
q t q i
i
q i - cantităţile întârziate.
i
Exemplu: Considerăm o întreprindere care fabrică două produse A şi B şi care utilizează materii prime diferite şi norme de consum specific diferite. Să se calculeze stocul curent mediu şi stocul de siguranţă cunoscând următoarele: Producţia de fabricat Cantităţi anuale Norme de consum specifice pentru materii prime (kg) Preţ unitar la aprovizionare Intervale de aprovizionare 80 zile de la ultima aprovizionare 70 zile de la ultima aprovizionare 60 zile de la ultima aprovizionare 90 zile de la ultima aprovizionare Total:
i
q t q i
i
i
A 8.000 5 5.000
ti
qi
qi t i
80 70 60 90 -
30.000 20.000 20.000 24.000 94.000
2.400.000 1.400.000 1.200.000 2.160.000 7.160.000
B 7.000 7 6.000 i
7.160.000 76,17 zile. 94.000
N qi p a nconsum 8.000 5.000 5 7.000 6.000 7 494.000.000
Sc
s
N 494.000.000 i 76,17 104.288.889 360 360
q t q i
i
i
456.000 456.000 8,44 zile 30.000 24.000 54.000
ti
qi t i
4 60 76 14
120.000 336.000 456.000
-
9 S sig
N 494.000.000 s 8,44 11 .581.556 360 360
