INTRODUCERE ÎN GERIATRIE Caracteristica ultimelor decenii ale secolului nostru, este creşterea numerică a populaţiei vârstnice în structurapopulaţiei, structurapopulaţiei, adică îmbătrânirea demografică, demografică, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate economic, dar prezent şi în ţara noastră. Prognozele demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică.în ţara noastră, în perioada 1930 - 1975, ponderea persoanelor de peste 60de ani ani a crescut cu circa 110% 110% (de la5,9% la 14,3%).În 14,3%).În anul 2000 se estima atingerea unei ponderi de 17%. în anul de faţă se apreciază existenţa existenţa unui procent de 15% populaţie vârstnică. În 1988, O.M.S. a inclus problemele îmbătrânirii, printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de inimă, cancer, SIDA şi alcool. Iată de ce cunoştinţele de gerontologie şi de geriatrie sunt o necesitate. Gerontologia, ca termen se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbătrânire, iar Geriatria, drept o ramură a medicinii, care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii. Geriatria presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi ş i din alte domenii ca: psihologie, sociologie etc. Geriatria a devenit astfel o ştiinţă de sine stătătoare, cuprinzând într -o medicină internă a vârstei înaintate, capitole importante din cardiologie, psihiatrie şi neurologie, care reprezintă substanţa sa fundamentală. Cauzele care explică fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sunt: scăderea natalităţii, progresele medicinii şi creşterea nivelului de trai, care măresc rata de creştere numerică a populaţiei vârstnice, prin ameliorarea morbidităţii şi mortalităţii. mortalităţii. Se apreciază că denumirea de “persoane ale vârstei a treia” este mai proprie decât aceea de persoană în vârstă(O.M.S.), deoarece evocă sectorul populaţiei care a depăşit mijlocul vieţii.Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică), Senescenţa, cuprinde ultima perioadă a vieţii. în cadrul acesteaia se delimitează Senilitatea, care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un proces fiziologic, f iziologic, chiar dacă îmbătrânire a se asociază de regulă, deşi nu obligatoriu cu îmbolnăvirile. Diversele modificări fiziologie par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar multe persoane vârstnice
îşi conservă capacităţile lor funcţionale, cu toată degenerescenta organică aparentă. Se consideră astăzi ca prag al bătrâneţii vârsta de 60 -65 de ani. O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii, este creşterea proporţiei populaţiei feminine, cu deosebire în ţările industrializate, industrializate, având drept cauză cauză principală supra mortalitatea masculină. masculină. Durata medie a vieţii arată deja, în unele ţări dezvoltate, diferenţe de 8 - 9 ani, în favoarea femeilor (feminizarea populaţiei, după cum s-a s -a spus). Prin creşterea populaţiei vârstnice, apar unele consecinţe nedorite. Creşte indicele de dependenţă dependenţă economică, adică raportul dintre populaţia inactivă şi cea activă. Din ansamblul populaţiei vârstnice, se pot reliefa unele grupe cu risc crescut: Persoanele foarte în vârstă (80 - 90 de ani),vârstnicii care trăiesc singuri sau care nu au copii, bătrânii cu afecţiuni sau handicapuri grave, cupluri în vârstă din care car e unul sau ambii sunt grav bolnavi, femeile în vârstă, bătrânii care trăiesc în instituţii colective (cămine de bătrâni, cămine spital) etc. Pentru protecţia acestora s -a elaborat, carta dr epturilor epturilor bătrânului. O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge: între 65 (60) - 75 arti, trecerea spre bătrâneţe, sau perioada de vârstnic. între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân. peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de l ongeviv. In afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:
“îmbătrânirea fiziologică”, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică.
“îmbătrânirea nefiziologică”, care poate fi: prematură, când începe de timpuriu, sau
accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după decesuri decesuri în familie, după internări internări etc). Imbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică, dar aceasta nu înseamnă că bătrâneţea este o boală. Se mai distinge şi o îmbătrânire asincronă, determinant pe un profil (cardiovascular, cerebral, etc). Asistenţa vârstnicului nu este numai medicală, deoarece implică şi aspecte psihosociale care cunoscute, creează o perspectivă mai favor abilă abilă procesului de înţelegere şi îngrijire a vârstnicului. Astfel vârstnicul, prin încetarea activităţii profesionale, mai ales când aceasta este bruscă, fără pregătire, îşi pierde sentimentul de utilitate socială, prestigiul social, responsabilitatea, r oluri oluri şi statuturi în familie, uneori fenomenul fiind resimţit ca o adevărată dramă, o moarte socială. Stressul devine nociv. Se descrie chiar o patologie a retragerii, a pensionării. Dacă se adaugă “izolarea” se poate înţelege dimensiunea problemei. în timp ce vechile civilizaţii apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor, societatea modernă priveşte cu neîncredere utilitatea lor. Se dezvoltăo cultură a tinereţii şi adolescenţei, în care bătrânul îşi găseşte din ce în ce mai greu locul. în concluzie, societatea modernă generează bătrâneţe, dar tinde să o respingă respingă şi o izolează. Pentru combaterea acestui fenomen, pentru ameliorarea condiţiilor, de viaţă a vârstnicului, în interesul acestuia dar şi al societăţii, sunt necesare eforturi. Trebuie Tr ebuie edificată o concepţie realistă despre îmbătrânire. Aceasta trebuie să se desfăşoare demn, ferită de griji şi de boli. Este ceea ce ss -a numit “pregătirea pentru îmbătrânire”. Corpul medico sanitar, chemat prin specificul profesiei, să îngrijească şi această categorie de populaţie, trebuie să ofere bătrânilor respinşi de societate, şi uneori de propria familie, un sprijin sprijin nu numai profesional dar şi moral. Pentru a ajuta populaţia vârstnică, trebuiesc cunoscute bine modificările fiziologice care apar la vârstnic. Astfel, Astfe l, facultăţile de percepţie sunt în regresie la bătrâni (auzul, vederea dar şi gustul, mirosul). Senzaţiile Senzaţiile dureroase şi termice diminua. Adesea la bătrâni apare infarcte miocardice, ulcere perforate sau chiar fracturi, fără durere. Patologia bătrânului este diferită de a adultului. Claudicaţia intermitentă, (durerea în molet, la arteritici în mişcare), angorul sau dispneea, pot fi mascate de restrângerea activităţii. Polipatologia este regula, iar tablourile atipice sunt foarte frecvente. Modificările psihice psih ice ca apatia, depresia, teama de spitalizare, confuzia, sunt obişnuite.
Depresia Ele pot masca o suferinţă somatică, organică. Incontinenţa urinară sau de materii fecale, poate însoţi unele boli acute sau iatrogene (medicamentoase). Cele mai frecvente boli frecvente boli care apar la bătrâni sunt: Cardiopatii aterosclerotice aterosclerotice ischemice, hipertensiunea arterială, tulburările de ritm şi conducere, arterita cu celule gigante, anemia pernicioasă, leucemia limfatică cronică, diverticuloza digestivă, hernia hiatală, ischemiile ischemii le digestive, diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza, ateroscleroza cerebrală, boala Parkinson, demenţele, depresiile, stările confuzionale, glaucomul, cataracta, osteoporoza, poliartrozele, guta, fractura capului femural, cancerul cutanat, pruritul etc. Termenul “senil” a căpătat o nuanţă peiorativă. De aceea el trebuie utilizat rar, în cazul de decrepitudine, stări degenerative ireversibile etc. în locul tradiţionalului senil, se preferă termenul “involuţional”, mai nuanţat. BĂTRÂNEŢEA ETAPĂ FIZIOLOGICĂ, NU BOALĂ. O.M.S., defineşte starea de sănătate ca "o stare complectă de bine, fizic, mintal şi social...". La bătrâni,capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. De altfel, raportarea la normal se face de obicei luând luând ca referinţă normalul adultului, fapt care nu corespunde realităţii. Această situaţie ţine şi de faptul că învăţământul medical se axează în general pe medicina adultului, deşi practica îl confruntă pe practician mai ales cu bolnavi vârstnici. De aici decurge necesitatea cunoaşterii modificărilor principalelor funcţii, f uncţii, induse de bătrâneţe. Declinul aptitudinilor psihomotorii, începe de la vârsta de 25 -
35 de ani. Totuşi posibilităţile intelectuale, se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este inegală. Modificările de îmbătrânire apar mai ales în sistemele cardiovascular, respirator şi locomotor. Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei îmbătrâniri normale. Aceste modificări sunt: scăderea activităţii vizuale şi auditive, slăbirea vocii, scăderea forţei musculare, diminuarea somnului, constipaţia edentaţia, modificarea pielii şi fenerelor fenere lor etc. Valoarea tensiunii arteriale creşte cu vârsta. Astfel valori de 160 mm pentru maximă şi 95 pentru minimă pot fi considerate normale la bătrâni. în practică» se consideră hipertensiunea arterială orice depăşire a valorilor de 150/90 mm Hg. Glicemia depăşeşte valorile considerate normale la adult. Valori de 130 mg% şi chiar până la 150 mg pot fi considerate fiziologice la bătrâni. Colesteroemia depăşeşte frecvent valorile normale. Viteza de sedimentare a hematiilor atinge un maximum în al V-lea V-lea şi al VIal VI-lea lea deceniu,ajungând chiar 15 mm la oră la 70 de ani. Ureea, acidul uric şi creatinina au volori superioare normalului adultului, în timp sideremia şi proteinemia au valori mai scăzute.
ÎMBĂTRÂNIREA PSIHOLOGICĂ Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferitele organe şi sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită (retragerea din activitate, îmbolnăviri diferite, plecarea copiilor, decesul partenerului, partenerului, dispariţia vechilor prietenii etc.). Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Examinarea unui bătrân implică câteva funcţiuni psihice: nivelul de conştientă, orientarea, starea afectivă, gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul etc. Se disting în psihologia senescenţei, trei aspecte generale: - Caracter diferenţial, adică diferenţe semnificative de la o persoană la alta şi chiar la aceeaşi persoană de la un organ la altul.
- Nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile genetice, somatice, morale şi sociale.
- Caracterul relativ al deficienţelor, datorită rezervelor r ezervelor compensatorii şi echilibrării complexe. Un exemplu: Maximul inteligenţei se situează între 16 şi 25 de ani. Totuşi de multe ori se obţin performanţe mai mari şi după această perioadă. Aceasta se datoreşte organizării or ganizării activităţii, perfecţionării schemelor de generalizare, sinteză şi abstractizare. Iată de ce se spune că vârsta a treia, devine o vârstă a înţelepciunii. Este evident că în psihologia senescenţei, involuţia este inegală, cu diferenţe individuale, în înbătrânire, apar frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile de persecuţie, logoreea, insomnia cu fragmentarea som nului noaptea, şi somnolenţa diurnă intermitentă. Senescenţa senzorială apare constant. Scade acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea tactilă, mirosul şi gustul. Diminua atenţia şi memoria (frecvente întoarcerii în trecut, la experienţa de mult dobândită). dobândită). Scade spontaneitatea gândirii cu inerţii şi stereotipuri, dar se conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză, generalizare şi schematizare, aplicate din păcate cunoştinţelor de multă vreme acumulate. Limbajul reflectă dificultăţile gândirii.
Scade fluxul fluxul verbal, apare lentoarea ritmului şi ş i a vocabularului. Afectivitatea este compromisă adeseori. Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi labilitate emoţională. Şi personalitatea reflectă deteriorările prezentate. Imbatranirea organismului uman Îmbătrânirea umană privită biologic apare ca un proces continuu, dinamic, cu valori ale parametrilor funcţionali ce diferă de la o vârstă la alta. Modificările involutive morfo-funcţionale, morfo-funcţionale, comparate cu cele ale adultului pot induce în eroare şi suntem ispitiţi să apreciem drept stare s tare de boală, modificările normale, fireşti, determinate de senescenţă. Firescul, normalul vârstnicului, corespunde într-un alt plan, normalului vârstei adulte. Bătrâneţea este o etapă a vieţii, o cerinţă a evoluţiei speciei umane, care în anumite condiţii poate să îmbrace o involuţie normală, cu o fiziologie proprie. Fiecare funcţie are propriul orar de dezvoltare şi îmbătrânire. Ansamblul funcţional, metabolic şi de reglare hormonală, are la vârstnic o labilitate labili tate crescuta la virstnic. După vârsta de 60 de ani parametrii funcţionali ai îmbătrânirii normale se înscriu în valori care asigură homeostazia organismului, iar pe plan clinic generează starea de bine somato- psihică, psihică, ce defineşte starea de de sănătate. Indicatorii morfo-f morfo -f uncţionali uncţionali corespunzători stării de sănătate ai vârstnicului definesc fiziologia bătrâneţii. Indicatori biochimici Trăsătura esenţială a cadrului biochmic de îmbătrânirea normală la vârstnic şi bătrân este o marcată labilitate labilitate a echilibrului homeostatic general, manifestată îndeosebi prin scăderea capacităţii adaptative în condiţii de stres. Clasic, tabloul metabolic al îmbătrânirii la nivel umoral se caracterizează printr printr -o tendinţă generală de creştere în deceniile VI şi VII a nivelului valorilor biochimice biochim ice pentru factorii angajaţi in metabolismul lipidic şi de hemocoagulare. Întreaga activitate metabolică din îmbătrânirea normală, în strânsă interdependenţă de criteriile structurale de vârstă, se desfăşoară în condiţiile scăderii lente, progresive a masei masei celulare metabolic activă (propus ca un indicator global de apreciere a vârstei), a reducerii consumului de oxigen şi a activităţii biologice generale. Dismetabolismul lipidic al bătrânului se manifestă atât la masa adipoasă, cât şi la indicatorii umorali. umoral i. Se remarcă din deceniul al VIVI-lea o creştere a cantităţii totale de grăsimi. Principala caracteristică a metabolismului glucidic în îmbătrânire este scăderea utilizării tisulare a glucozei, ceea ce ţine de diminuarea masei protoplasmatice active şi a echipamentului ec hipamentului enzimatic tisular.
Mecanismele de reglare a metabolismului glucidelor suferă modificări cu înaintarea în vârstă, se alterează răspunsul insulinic precoce. Rezultă o scădere a ritmului de reînnoire a glucozei extracelulare, scade toleranţa la glucoza. In cadrul metabolismului proteic se remarcă tendinţa la hipoalbuminemie şi biperglobulinemie. Se modifică şi conţinutul unor aminoacizi liberi. Indicatorii biochimici ai metabolismelor intermediare permit în ansamblul lor şi în contextul altor criterii cri terii de vârstă aprecierea vârstei biologice. Indicatori ai aparatului cardiovascular Examenele anatomopatologice arată că 28% din cei decedaţi au o inimă normală. „Inima vârstnicului" sintetizează conceptul asupra modificărilor normale morfomorfo funcţionale şi se defineşte prin criterii anatomice, funcţionale, electrice, radiologice şi clinice. Se remarcă tendinţa la indurare, retractare şi calcifiere a valvulelor mitrale şi aortice; inelul fibros mitral se calcifică. O particularitate este arterioscleroza intramurală int ramurală şi atrofierea fibrelor miocardice, care nu este obligatorie. Caracteristică este depunerea de amiloid, în proporţie de 56—95% sub formă difuză sau insulară în endocardul atrial şi In sistemul interstiţial. Se modifică geometria ventriculului stâng, stân g, prin micşorarea regiunii vârfului, alungirea canalului de scurgere, atrofia muşchilor papilari; creşte volumul atriilor. Sub raport funcţional, cea mai importantă modificare de vârstă este dificultatea inimii vârstnicului de a se adapta la efort. La ef ort ort scade debitul cardiac, cresc volumul şi presiunea diastolică. Radiologie, inima suferă o importantă restructurare a formei; se pot contura două tipuri mai frecvent întâlnite: o formă cu talie cardiacă accentuată şi una cu talie cardiacă plină. Involuţia sistemului sistemului vascular este determinată determinată de comportamentul vâscos vâscos-elastic şi de plasticitate, segmentară şi regională al structurilor sistemului vascular. Modificările involutive de vârstă determină particularităţi caracteristice ale bolilor cardiovasculare la bătrâni, angorul pectoral, insuficienţa cardiacă, infarctul miocardic, tulburări de ritm şi de conducere. Boli geriatrice cardiovasculare: hipertensiunea sistolică, amiloidoza, boli degenerative ale valvulelor. Sistemul nervos Îmbătrânirea normală a sistemului nervos urmează două căi: îmbătrânirea neuronilor şi îmbătrânirea componentelor nevraxului (celulele nevroglice, celule conjunctive, epitelii meningeale sau coroidiene). Analiza îmbătrânirii nervoase trebuie să privească suportul biologic şi structu rile informaţionale. Are loc o atrofie normală a emisferelor cerebrale şi a cerebelului. Modificările au un substrat genetic şi de mediu, la care îşi aduc contribuţia factorii vasculari şi imunologici. Sistemul endocrin
Îmbătrâneşte în contextul senescenţei generale a organismului, puţind îmbrăca mai frecvent un aspect de tip hipotiroidian. Îmbătrânirea endocrină se manifestă prin elemente caracteristice la organele ţintă, organele terminale. Printre mecanismele adaptative care survin în senoFcenţă remarcăm creşterea sensibilităţii unor glande la hipofiză, a sensibilităţii celulare la tiroxină, insulina, in condiţiile unei scăderi de ansamblu a reactivităţii. Încetarea funcţiei ovariene este unul din exemplele demonstrative ale îmbătrânirii unui sistem fiziologic. Menopauza traduce încetarea ciclului menstrual, iar climacteriul exprimă o perioadă de viaţă consecutivă modificărilor morfo funcţionale generate de încetarea funcţiei ovariene şi influenţa acestora asupra organismului feminin. Sistemul de reproducere reproduce re masculin suferă importante modificări in senescenţă, dar în fiziologia sa nu există fenomene comparabile cu menopauza. Există o diferenţă esenţială în modul de îmbătrânire a celor două sexe. Explicaţia o găsim în dezvoltarea diferită a celor două sisteme siste me de reproducere: gametogenoza embrionară finalizată cu menopauza; spermatogeneză la pubertate, care continuă toată viaţa, cu declin din deceniile al VI -lea şi al VII-lea. VII-lea. Aparatul renal Parametrii funcţiilor renale diminua progresiv cu vârsta. Din deceni ul al V-lea deficitul funcţional ajunge la 35 —40% faţă de valorile vârstei adulte.' Scad filtratul glomerular, fluxul plasmatic renal r enal eficace, fracţiunea filtrată, capacitatea maximă de excreţie tubulară. Excreţia şi reabsorbţia tubulară sunt de ademenea influenţate. Reabsorbţia glucozei scade de la 350 mg/minut cât este la 25 de ani, la 220 mg/minut la 85 de ani. Reabsorbţia tubulară a apei nu suferă modificări importante, în schimb excreţia de Ca++ Na+, K+, Mg++, se reduce progresiv. în ciuda importantelor importantel or modificări morfo-funcţionale, morfo-funcţionale, posibilităţile adaptative adaptative renale se menţin şi la longevivi. Aparatul locomotor
Studii comparative relevă anumite particularităţi ale îmbătrânirii osteo -articulare umane: osteopenie, modificări degenerative ale discului intervertebral, reducerea capitelului osos. Reducerea forţei musculare, mai evidentă la bărbaţi, constituie un semn primordial de îmbătrânire şi începe să se manifeste după 30 de ani.
Capacitatea de efort muscular necesită o perioadă mai lungă de adaptare adapta re şi în timpul efortului pot surveni căderi. La vârstnici, electrocardiograma pune în evidenţă durata crescută a electropotenţialului electropotenţialului în unităţile neuromotorii. Aparatul digestiv Involuţia morfomorfo-funcţională este evidentă la diferitele componente ale tractului tract ului digestiv. Funcţia secretorie a glandelor salivare diminua, aciditatea gastrică se reduce. Absorbţia intestinală este influenţată de deficitele secretorii pancreatice şi biliare, de alterarea funcţională funcţională a celulei intestinului. intestinului. Modificările vasculare mezenterice frecvent întâlnite la vârstnici, precum şi elementele de involuţie a multiplelor componente ale procesului de trecere a alimentelor, în cazul nostru a medicamentelor, transportul transmembrană, metabolizarea intracelulară şi trecerea în circuitul sangvin, face ca asimilaţia să semnificativ. Microbismul intestinal cunoaşte o exacerbare a florei de putrefacţie Aparatul respirator Reducerea forţei de retracţie a elasticităţii determină modificări ale volumului
respirator, ale capacităţii pulmonare, ale aerului rezidual. Modificările vasculare influenţează capacitatea de difuziune alveolară. Sistemul imunitar Sistemul imunitar al vârstnicilor suferă modificări. Insuficienţa „controlului imunologic" asupra acumulării de celule purtătoare de noi antige ne, este de unii ca o cauză a procesului de senescenţă.
Organele de simţ Se afirmă, şi pe bună dreptate, că „ochiul poate fi mai bătrân sau mai tânăr decât vârsta cronologică". Tulburările de acomodare, uscăciunea şi opacifierea cristalinului, depigmentarea irisului, diminuarea reflexelor corneene sunt aspect fiziologice ale ochiului vârstnic. Pleoapele se ridează şi pot avea pete pigmentare, conjunctivele se subţiază şi sunt mai friabile. Creşte lăcrimarea. Luciul şi transparenţa corneei diminua şi ele. Frecvent apare un inel albastru la marginea corneei, aşa -numitul gerontoxon. Cristalinul suferă modificări caracteristice, cu trecerea anilor tinzând să formeze cataracta. Odată cu înaintarea în vârstă se notează o diminuare progresivă a acuităţi i auditive. Involuţia fiziologică este frecvent accentuată de influenţa nocivă a diverşilor
factori: zgomot, catar orofarmgian. Este necesară testarea sensibilităţii auditive la persoanele vârstnice, „care „care au trăit într -un mediu de linişte". ÎNGRIJIRILE DE SANATATE GERIATRICE ÎMBĂTRÂNIREA ŞI DEPENDENŢA Îngrijirile de sănătatea existat dintotdeauna şi se referă la ajutorul pe care-l care -l primesc persoanele în suferinţă pentru pentru creşterea calităţii vieţii vieţii lor până la punctul punctul de confluienţă cu cea a indivizilor fără probleme. La consolidarea conceptului de îngrijiri îngrijiri de sănătate au contribuit medici, asistente medicale, psihologi, sociologi şi alţi profesionişti care au pornit de la premiza că fiinţa umană are nevoi nevoi globale. A pune pune accentul numai pe ameliorarea simptomelor şi a ignora aceste nevoi globale înseamnă a favoriza apariţia dependenţei şi, implicit scurtarea vieţii. Persoanele vârstnice reprezintă categoria de populaţie cea mai vulnerabilă şi cea mai puţin aptă de aa -şi satisface singură nevoile. 1. Dependenţa este “piatra unghiulară a bătrâneţii”. Îmbătrânirea este urmarea urmarea unor procese fiziologice şi psihologice normale la care se pot adăuga procese patologice supraadăugate supraadăugate făcând dificilă dificilă delimitarea dintre normal şi patologic patologic în îmbătrânire. La aceasta se adaugă adaugă şi faptul că uzura organismului este diferită diferită de la individ individ la individ în funcţie de solicitările, modul de viaţă, îmbolnăvirile, ş.a. pe care le -a avut de-a lungul vieţii. Practica geriatrică impune delimitarea patologiculu i de normal dar, raportarea la normal nu trebuie să se facă luând ca punct de referinţă normalul adultului ci trebuie să fie cunoscute toate modificările somatice şi psihice care, între anumite limite, sunt considerate ca aparţinând unei îmbătrâniri normal e. 2. Bătrâneţea nu este o boală şi nu se tratează. De aceea îngrijirile îngrijirile geriatrice nu au ca scop vindecarea de “bătrâneţe” ci creşterea calităţii vieţii şi atingerea independenţei în satisfacerea nevoilor. Unii specialişti în îngrijiri de sănătate susţin că îngrijirile de sănătate s ănătate geriatrice trebuie să devină o specialitate distinctă şi dinamică. Îngrijirile îngrijiri de sănătate acordate vârstnicilor abordează problematica acestei categorii de populaţie global din perspective: - socio-demografice, - bio-medicale, - socio-economice - etico-morale. Scopul principal al acestor îngrijiri este îmbătrânirea calitativă iar obiectivele definite pentru a-l atinge sunt:
- menţinerea sănătăţii, - menţinerea autonomiei, - evitarea instituţionalizării, instituţionalizării, - menţinerea calităţii vieţii, - revalorizarea bătrâneţii, - reactivarea solidarităţii familiale. ASISTENTUL MEDICAL COMUNITAR DE GERIATRIE “Este greu să îngrijeşti un bătrân pentru că lipseşte experienţa proprie a vârstei înaintate”. Asistentul medical care acordă îngrijiri persoanelor vârstnice trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: - Să fie motivat, săsă -şi construiască o opinie proprie faţă de bătrâni şi să adopte o poziţie favorabilă. - Să nu facă discriminări pe considerente de vârstă şi să-i să -i acorde întreaga întreaga să consideraţie. - Să elaboreze îngrijiri personalizate. - Să vegheze la menţinerea stării de sănătate a populaţiei vârstnice. - Să cunoască problematica îmbătrânirii cu toate dimensiunile sale: biofiziologică,psihologică biofiziologică,psihologică şi socială cât şi felul cum sunt influienţate acestea de o serie de factori. - Să cunoască şi să aplice principalele obiective ale relaţiei de ajutor: creşterea stimei de sine şi a sentimentului de siguranţă, diminuarea la maximum posibil a anxietăţii, anxietăţii , susţinere în aa-l face să trăiască o experienţă pozitivă şi plină de satisfacţii, susţinere în aa-şi ameliora capacitatea de comunicare, oferirea ocaziei de a se împlini pe plan personal, menţinerea unui mediu extern stimulant. - Să aibă o viziune realistă asupra îmbătrânirii şi atitudini pozitive de respect,încredere şi reciprocitate. - Să aibă o pregătire polivalentă. Ca atitudini negative ale persoanei care acordă îngrijiri vârstnicilor se pot menţiona: - Automorfismul social (nerecunoaşterea unicităţii fiecărei personae vârstnice). - Nereciprocitatea. - Duplicitatea - Despotismul - Discriminarea - Gerontofobia
- Atitudinea de infantilizare Aceste atitudini negative pot altera starea de sănătate şi, de aceea, personalul care acordă îngrijiri îngrijiri de sănătate geriatrice sau gerontologice trebuie să fie selectat cu deosebită atenţie. ÎNGRIJIRILE DE SĂNĂTATE GERIATRICE ÎN COMUNITATE Îngrijirile persoanelor vârstnice se acordă: - la domiciliul acestora - în instituţii specializate (spitale, cămine de bătrâni, azile, ş.a.). Îngrijirile la domiciliu sunt considerate, din ce în ce mai mult, ca fiind cele mai adecvate şi sunt în mare ascensiune as censiune în cadrul politicilor de sănătate. ROLUL Şl POZIŢIA MEDICULUI Şl ASISTENTEI FAŢĂ DE BOLNAVUL VÂRSTNIC. Medicul care nu cunoaşte sau nu ţine seama de particularităţile vârstei bolnavului, riscă erori de diagnostic şi tratament uneori uneori grave. Primul gest terapeutic al medicului, este de a stabili dacă se află în faţa unui"bolnav în vârstă", sau a unui "vârstnic "vârstni c cu modificări fiziologice de îmbătrânire". Aceasta, pentru că uneori familia sau chiar pacientul solicită medicului, măsuri pentru recuperarea unor funcţii şi performanţe caracteristice unor vârste mai tinere. Deci delimitarea "stării de boală", de "starea de îmbătrânire", nu este simplă dar este obligatorie. Medicul trebuie să convingă subiectul şi anturajul că simptomele prezentate sunt fireşti, ţin de vârstă, deci nu trebuie să îngrijoreze. Vor fi prescrise terapii neagresive, blânde, dietetice, vitamine, eutrofizante, tonice. Se va face psihoterapie, se vor aplica corecţiile necesare (ochelari, protejarea auzului), se va stabili stabili regimul de viaţă. Anamnezei, trebuie să i se asigure timp suficient, deoarece astfel se pot obţine detalii importante. Dacă nu se obţin informaţiile dorite, se recurge la familie sau la anturaj. Este important şi felul în care medicul participă la convorbirea cu bolnavul. Hipoacuzia fiind frecventă, trebuie să se vorbească bolnavului mai tare, mai rar şi mai clar, neezitând repetarea întrebării cu răbdare şi tact. Trebuie găsit timp pentru a asculta pe îndelete, chiar dacă bolnavul devine incoerent sau amnezic. Importantă este şi inspecţia, observaţia bolnavului (faciesul, atitudinea în pat, mersul, mimica, vorbirea deci deci Habitusul vârstnicului). Mai rar vom fi solicitaţi so licitaţi pentru simptome zgomotoase febră, frisoane, etc) şi mai frecvent pentru alterări difuze şi rapide r apide ale stării generale.
Diagnosticul trebuie să fie pluridimensional, adică şi clinic şi gerontologie. De exemplu: exemplu: formularea clasică "cardiopatie ischemică sau hipertensiune arterială", trebuie completată cu diagnostice ca: îmbătrânirea prematură, sindrom de imobilizare, boală de retragere (de pensionare), sociodependenţă etc. PROBLEME DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ Deoar ece ece relaţiile sociale ale individului vârstnic, intrafamiliale sau generale, pot favoriza sau agrava îmbolnăvirile cronice, medicul şi asistenta trebuie să aibă şi noţiuni generale de sociologie a îmbătrânirii şi de asistenţă socială. Deci trebuie să formuleze formu leze şi un diagnostic social. Aceasta însemnează că trebuie să cerceteze şi aspectele psihosociale ale vârstnicului vârstnicului (pensionare, stressul retragerii, retragerii, raporturile cu familia, dacă este tolerat, neglijat sau ignorat, solidaritatea familială etc.). Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat organic în familie cu nivel de trai decent. Nu întotdeauna suferinţa, poate fi rezolvată cu medicamente. Izolarea socială şi familială, chiar persecuţia în familie, cere alte măsuri, în sfârşit trebuie pecizată şi capacitatea capacitatea bolnavului de autoservire,dependenţa. în mediul rural, legăturile afective intrafamiliale, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. Izolarea este de obicei absentă. Ţinând seama de cele prezentate mai sus, rezultă necesitatea educaţiei familiei, în sensul sensul unei mentalităţi favorabile bătrânului. în final, medicul trebuie să precizeze caracterul recuperabil sau irecuperabil al bolii. Este necesară spitalizarea sau internarea într-o într- o unitate de asistenţă socială? Soluţia ideală este tratamentul la domiciliu, dar aceasta nu este posibilă întotdeauna.
