KINETOTERAPIA KINETOTERAPIA ÎN GERIATRIE - CURS -
..... 1
Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, Părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani ... Dar ce e mai important se conservă; Forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp ... Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui im pui respect. Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată. .... (Maica Tereza) ..... www.tpu.ro/conversatii
.....
MEDICINA VÂRSTEI A TREIA GERONTOLOGIA ŞI GERIATRIA 2
Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, Părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani ... Dar ce e mai important se conservă; Forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp ... Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui im pui respect. Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată. .... (Maica Tereza) ..... www.tpu.ro/conversatii
.....
MEDICINA VÂRSTEI A TREIA GERONTOLOGIA ŞI GERIATRIA 2
Istoric
Gerontologia este ştiinţa care are ca obiect de studiu cauzele îmbătrânirii fiziologice, normale, a organismelor vii (geron=bătrâneţe, logos=cuvânt/ştiinţă - limba greacă). Meci Mecinic nicov ov în 1903 1903 a intro introdu duss aces acestt term termen en cu semn semnifi ifica caţiţiaa îmbă îmbătr trân ânir iriiii prog progre resi sive ve,, irev irever ersi sibil bilee a capa capaci cită tăţii ţii de adap adapta tare re fizi fizică că,, psih psihic icăă şi soci social alăă a organismului. Geriatria, termen introdus de I. Nascher în 1909 este ştiinţa care se ocupă de studiul aspectelor anornale, patologice posibil reversibile ale vârstnicului. Geriat Geriatria ria ca medici medicina na unei unei grupe grupe de vârstă vârstă includ includee profila profilaxia xia,, terapi terapiaa şi recuperarea vârstnicului bolnav (geron=bătrâneţe, iatros=boală - limba greacă). Cu toate că preocupările pentru studiul aceastui domeniu sunt foarte vechi, geri geriat atria ria ca dome domeni niuu ştii ştiinţ nţifific ic s-a s-a dezv dezvol olta tatt şi s-a s-a desp despri rins ns ca ştii ştiinţ nţăă de sine sine stătătoare, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest interes a căpătat o importanţă sporită, datorită amploarei fenomenului demografic pe care l-a înregistrat acest segmant de vârstă al populaţiei, cât şi a creşterii duratei medii de viaţă a omului. Din datele istorice ale omenirii se poate constata că durata medie de viaţă s-a mărit continuu, în raport cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, cu creşterea nivelului de cultură, cu gradul de civilizaţie. Dacă în antichitate durata medie de viaţă era de 22 de ani (sursa - inscripţii vechi de pe pietre mortuare), în Evul Mediu, în perioadele în care nu apăreau molime importante, durata medie de viaţă ajungea la 24-26 de ani. În sec. al XVII-lea în ţările ţăril e care au înregistrat progrese economice şi culturale, în ţările avansate ale Europei, durata medie medie de viaţă era de 30 de ani. La jumătatea sec. sec. al XIX-lea datele statistice indicau o durată medie de vârstă vârstă de 33 de ani la englezi, de 32 de ani la belgieni, 34 de ani la olandezi. În România în 1938 se înregistra speranţa de viaţă de 42 de ani, în 1963 de 67,7 de ani, în 1991 de 69,8 de ani, în 2000 de 71,1 de ani, iar în anul 2008 de 73,4 de ani (sursa Banca Mondială de date, indicatori de dezvoltare mondială). Vârsta medie a populaţiei în 2003 erea de 38,1 ani faţă de 1966 când a fost de 36 de ani. În perioada 1966-2003 ponderea ponderea populaţiei în strucură cuprindea: cuprindea: - populaţia tânără 0-14 ani a scăzut de la 20,2% la 16,7%; 3
populaţia vârstnică de la 60 de ani şi peste a crescut de la 17,5 la 19,2%. În cadrul acesteia din urmă s-au produs schimbări importante în structură crescând numărul celor de 75 de ani şi peste. Cei mai „longevivi” reprezentau în 2003, 2,2% din totalul populaţiei, fenomen prezent în majoritatea ţărilor europene. În anul 2010 (ianuarie) vârsta medie era de 39,6 ani, 38,1 ani la bărbaţi şi 41 ani la femei, 40,2 ani la populaţia rurală (mai îmbătrânită) cu 1,1 ani mai mare decât la populaţia urbană. Structura populaţiei: - tânără 0-14 ani 15,2%; - adultă 69,9% ; - vârstnică ≥65 de ani 14,9%. Creşterea ponderii segmentului de populaţie vârstnică în cadrul populaţiei generale în lume, dar şi în ţara noastră a dus la dezvoltarea susţinută şi la o individualizare ca specialitate a geriatriei ca ştiinţă. Cercetările ştiinţifice pentru această ramură a medicinei, aparţin mai multor domenii: domenii: biologie, biologie, medicină, psihologie psihologie,, sociologie, sociologie, kinetoterapie, kinetoterapie, etc. aşa numita vârstă a treia. Cerc Ce rcet etăt ător orii româ români ni de pres prestitigi giuu au avut avut şi au valor aloroa oase se cont contri ribu buţiţiii la cunoaşterea acestui domeniu. Între aceştia se disting: Gh.Marinescu, I.C. Parhon, A.Aslan, C. Bălăceanu-Stolnici, nume nume de referinţă în ţară şi străinătate. La Bucureşti în anul 1952 s-a înfinţat Institutul de Gerontologie şi Geriatrie (primul din lume) care în anul 1974 a devenit Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie, iar din anul 1992 poartă numele savantului Ana Aslan. În perioada 1952-1988 Institutul a fost condus de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan având ca obiect de activitate: asistenţa medicală geriatrică, cercetare şi gerontologia socială. Preşedintele OMS propune în 1964, Institutul de Geriatrie de la Bucureşti ca model pentru alte ţări ale lumii. În anul 1974 Institutul s-a extins cu o Clinică situată la Otopeni într-un decor natural pe o suprafaţă de 11 hectare. Această clinică asigura: - asistenţă geriatrică; - program complex de recuperare, constând în: fizioterapie (electroterapie, hidroterapie, magnetoterapie); -
o
o
kinetoterapie; 4
o
masaj,
o
fitness.
Ana Aslan s-a născut la Brăila (1897-1988). 1915-1922 - a urmat cursurile Facultăţii Facultăţii de Medicină din Bucureşti; 1945 1945-1 -194 9499 – prof profes esor or titu titula larr de clin clinic icaa medi medica cală lă a Facu Facultltăţ ăţiiii de Medic Medicin inăă din din Timişoara; 1949-1952 - şef de secţie la Institutul de Endocrinologie Endocrinologie din Bucureşti; 1952-1988 - director al Institutului de Geriatrie. Numarându-se printre pionierii gerontologiei medicale mondiale, s-a preocupat de gerontologia socială, indicând măsuri organizatorice privind crearea unui sistem de stimulare a activităţilor specifice vârstei a treia. Dr. Ana Aslan a intuit şi descoperit acţiunile terapeutice de tip biotrofic ale procainei, în tratamentul de lungă durată în Gerovitalul H3, produs doze mici, cu rol curativ şi profilactic. Gerovitalul produs biotrofic biotrofic original original românesc şi primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946-1956, de Prof. Dr. Ana Aslan şi şcoala sa, după numeroase cercetări clinice şi experimentale. Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrarii „ Novocaina - factor eutrofic şi întineritor” publicată împreună cu Prof. C. I. Parhon în 1955. Întâmpinată cu scepticism, teoria Prof. Ana Aslan îşi va dovedi peste ani autenticitatea. Munca alături de farmacista Elena Polovrageanu Polovrageanu au avut ca rezultat apariţia medicamentului medicamentului Gerovital H3, medicament gerontologic care acţionează în mecanismele de îmbatrânire la nivel molecular şi geriatric (datorită efectului produs în bolile cronice degenerative ale vârstei a treia). În 1956, Gerovitalul este prezentat pentru prima dată lumii medicale internaţionale, la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe şi apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel. Cercetările româneşti în domeniu se impun pe plan internaţional şi generează o serie de testări şi comparaţii cu produse similare din farmacopeea mondială. În 1960 Prof. Ana Aslan experimentează experimentează un nou produs care conţine, pe lângă proc procai aină nă,, şi un fact factor or acti activa vato torr şi anti antiat ater erog ogen en - Aslavital. Fact Factor or eutr eutrof ofic ic 5
regenerator, cu acţiune biocatalitică celulară. Are acţiune antiaterogenă (lipotropă), reglează anumite faze în metabolismul grăsimilor şi a colesterolului. Ameliorează circulaţia cerebrală şi metabolismul celulei nervoase. Este energizant, enzimopoetic, antidepresiv, vasodilatator coronarian şi periferic. Este utilizat în tratamentul profilactic şi curativ al formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară. Se aplică, de asemenea, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual, tulburări de memorie şi de concentrarea atenţiei, în stări depresive şi de hiperemotivitate. Este indicat în ateroscleroza generalizată sau cu predominenţă cerebrală coronariană, periferică (arterite), în prevenirea şi combaterea accidentelor tromboembolice şi a sechelelor posthemoragice. În 1985, Prof. Ana Aslan publică în Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics lucrarea „Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire ” . Lucrarea este o sinteză a cercetărilor conduse de Prof. Ana Aslan: - recunoaşterea pe plan mondial a eficienţei Gerovitalului; - confirmarea rezultatelor cercetarilor româneşti; - superioritatea produsului românesc comparativ cu produse similare din farmacopeea mondială. Aspectele clinice caracteristice tratamentului cu procaină la pacienţii de vârsta a treia: - reducerea stărilor depresive şi a anxietăţii; - dorinţa de a trăi; - creşterea capacităţilor fizice şi intelectuale, îmbunatăţirea memoriei; - îmbunatăţirea funcţională a analizorilor auditiv, optic şi olfactiv; - îmbunatăţirea aspectului pielii şi părului, scăderea intensităţii petelor senile şi a keratozei; - creşterea tonusului muscular şi a mobilităţii articulare, creşterea şi repigmentarea părului, normalizarea presiunii arteriale.
6
Toate aceste observaţii clinice au fost verificate experimental. S-a constatat astfel că, Gerovitalul H3 are acţiune stimulatoare asupra proceselor de regenerare la nivelul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a măduvei osoase. De asemenea, sub actiunea Gerovitalului H3 se produce şi regenerarea fiziologică şi morfologică a muşchiului striat şi a nervilor periferici. Studiile asupra distrofiei nervoase au demonstrat eficienţa superioară a tratamentului aplicat înaintea producerii distrofiei, fapt ce pledează pentru utilizarea profilactică a medicamentului. Utilizarea în scopuri profilactice a tratamentului cu Gerovital H3 a stat la baza cercetărilor întreprinse sub conducerea prof. Ana Aslan în domeniul gerontologiei sociale. În cadrul Institutului de geriatrie a fost înfiinţată o secţie a cărui domeniu de activitate îl constituie procesul de îmbatrânire sub aspect medico-social, economic, psihologic, demografic, ecologic şi cultural. Acţiunea de gerontoprofilaxie s-a desfăşurat la nivel national şi a permis dezvoltarea unor cercetări multidisciplinare (medicină, psihologie, sociologie, economie etc). Studiul longevităţii umane, studiul intergeneraţional referitor la imaginea socială a vârstnicilor, studiul îmbatrânirii demografice - sunt numai câteva aspecte care au arătat că cercetările fundamentale şi aplicative ale gerontologiei sociale devin tot mai actuale şi necesare. Pe baza acestora, în 1997 Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie a elaborat un „Program Naţional pentru asistenţă medico-socială a populaţiei vârstnice din România” . Rezultatele studiilor grupului de medici şi cercetători condus de Prof. Ana Aslan au fost publicate în reviste de recunoaştere internaţională (Therapeutische Umschau, Revue Française de Gérontologie, Journal of Gerontology, Journal Pharmacological Experimental Therapy ) sau au facut obiectul unor comunicări prezentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice internaţionale (Symposium on Theoretical Aspects of Aging , Miami, USA, February 7-8, 1974, 4 th International Symposium of Basic Research in Gerontology , Varnerg, Suedia , 10 th International Congress of Gerontology, Ierusalim, Israel , VI th International Congress of Gerontology, Copenhaga, Danemarca, XI th International Congress of Gerontology, Tokio, Japonia). De asemenea, au aparut sub forma unor tratate publicate de edituri de prestigiu din strainatate (Columbia University Press - New York, Editorial NBP Buenos Aires, Consultants Bureau Inc. - New York ). Munca de medic şi cercetător a 7
Prof. Ana Aslan, şi a întregului grup de colaboratori, a fost unanim apreciată pe plan internaţional şi recunoscută ca o prioritate românească incontestabilă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Academia de Ştiinţe din New York, Academia Tiberina - Italia, Uniunea Mondială de Medicină Profilactică şi Higienă Socială - Austria, Consiliul Mondial pentru problemele urgenţei - Olanda, Societatea Americană de Gerontologie, Confederaţia Societăţilor de Gerontologie din ţările altine - Spania, sunt câteva dintre organizaţiile mondiale de prestigiu dintre membrii carora a facut parte şi Prof. Ana Aslan.
Numeroase distincţii internaţionale - Meritto della Republica Italiana, Cavaler al noii Europe - Italia, Cavaler al Ordinului de Malta - Franţa, Comandor al Ordinului Orange Nassau - Olanda,Dama di Collare del Santo Graal - Franţa, Citizenship International Award – Filipine, premiul şi Medalia Léon Bernard decernate de OMS (1952) pentru contribuţii exceptionale în domeniul medicinii sociale şi geriatriei, premiul Fundaţiei Franzheim Franzheim Buckminster Fuller Synergy Trust – distincţie acordată pentru activitatea ştiinţifică în serviciul sănătăţii publice. „Profesor Honoris Causa şi Doctor emerit al Universităţii Bragança Paulista, din Brazilia"
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE GERIATRIE Şcoala Românească de Geriatrie deţine o serie de priorităţi pe plan mondial: • Înfiinţarea primului institut de geriatrie din lume (22 ianuarie 1952), având ca obiect de activitate cercetări de gerontologie clinică şi asistenţă medicală a vârstei a III-a. 8
• Orientarea tridirecţională a cercetărilor gerontologice: clinică, experimentală şi socială; această structură a fost recomandată de O.M.S. (Kiev, 1963) ca model pentru institute similare. • Elaborarea unui medicament cu eficienţă în profilaxia îmbatrânirii şi în terapia stărilor patologice ale vârstei a III-a - Gerovital H3. • O strategie terapeutică în profilaxia şi terapia batrâneţii. • Organizarea unei reţele sanitare naţionale de profilaxie a îmbătrânirii.
De pe pagina Institutului Naţional de Gerontologie şi Geriatrie (http://www.ana-aslan.ro/index_ro.htm):
FENOMENUL ÎMBĂTRÂNIRII Rezultatele cercetărilor în domeniul biologiei, medicinei, psihologiei, sociologiei, asupra ansamblului fenomenelor şi proceselor de îmbătrânire normală a organismului uman, în cadrul geriatriei menţionează că, din punct de vedere biologic, normalitatea este concepută ca un echilibru funcţional şi dinamic, într-un amsamblu de interrelaţii şi interdependenţe cu mediul.
9
Homeostazia (echilibrul intern) “este rezultatul unei permanente cooperări armonioase a tuturor sistemelor reactive ale organismului, ca urmare a unor procese extrem de sensibile şi precise de reglare şi integrare, realizate prin intermediul mecanismelor neuroendocrine”. (C. Şt. Cristea; I. Lozincă, 1999). Astfel, organismul dispune de rezerve adaptative şi compensatoare, de disponibilităţi de adaptare largi, cu variaţii de la individ la individ, în funcţie de particularităţile reactive ale fiecărui individ. Adaptarea organismului, reflectarea în starea de sănătate are la bază marea disponibilitate de rezerve funcţionale a organelor şi sistemelor în totalitate, care, în condiţii normale de repaus, funcţionează cu o parte din capacităţile lor funcţionale. În timpul solicitărilor crescute, organismul îşi sporeşte necesarul de rezerve pe care le poate utiliza dar fără a perturba echilibrul morfofuncţional al acestuia. Solicitările intense şi/sau de durată, pot perturba mecanismele adaptative, situaţie în care intervin mecanismele compensatoare pentru a menţine echilibrul intern al organismului, uneori cu preţul unor consumuri mari “de lux” care pot genera dereglări funcţionale. Dereglările funcţionale, apariţia stării de compensare insuficientă, este expresia trecerii de la starea de sănătate, la starea de boală, favorizând astfel fenomenul de senescenţă. Astfel, procesul de înbătrânire, din punct de vedere biologic, constă în diminuarea progresivă a capacităţii de adaptare a organismului, la multiplele variaţii ale parametrilor mediului intern şi extern, incapacitatea de realizare a homeostaziei. Din punct de vedere cibernetic, în procesul de îmbătrânire se remarcă schimbări informaţionale în organismul ca tot unitar, între orgamism şi mediul extern. De asemenea, se remarcă alterarea consecutivă a recepţionării, alterarea capacităţii de stocare, prelucrare şi utilizare a informaţiei. De-a lungul timpului, cercetătorii au căutat să cunoască care este vârsta până la care ar putea trăi omul. Părerile cercetătorilor care au studiat acest aspect relevă faptul că natura a oferit omului calităţi pentru a trăi cel puţin 100 de ani (de 5-6 ori mai mult decât durează perioada de creştere, adică 100-120 de ani). Pe de altă parte, studiile relevă dependenţa organismului de anumite condiţii. Omul, ori unde sar afla, indiferent de locul în care trăieşte, are anumite condiţii de muncă, hrană, odihnă, climă. Când aceste condiţii corespund cu nevoile organismului, acesta este sănătos, se simte bine şi poate ajunge la o vârstă foarte mare. În cazul în care
10
condiţiile amintite sunt rele, organismul suferă, apar boli care scad rezistenţa şi duc la scurtarea vieţii. În toate timpurile medicii, igieniştii, filozofii, specialişti din diferite domenii, au avertizat despre pericolul nerespectării anumitor reguli de viaţă, de igienă personală, despre lipsa de cumpătare, care aduc suferinţă prin apariţia îmbolnăvirilor şi contribuie la scurtarea vieţii. Îmbătrânirea este un proces normal, dar ea nu trebuie să se producă oricând şi oricum, ea poate fi controlată. Părerea specialiştilor că “bătrâneţea nu este nici boală nici disfuncţie” este bine cunoscută şi acceptată. La fel de bine se cunoaşte şi faptul că bătrâneţea aduce mari schimbări în viaţa individului prin schimbarea programului, întreruperea contactelor socio-profesionale. La acestea adăugându-se înlocuirea stresului pozitiv al vieţii active cu stresul inutilităţii, lipsa de motivaţie, putem întrevedea la unii bătrâni instalarea sindromului de decondiţionare, care trebuie interpretat tot ca un tablou clinic disfuncţional. Bătrânii prezină deficite funcţionale în proporţie mare, legate de multiplele boli cornice pe care le acumulează. Astfel datele statistice indică prezenţa de două ori mai mare a deficitelor funcţionale la persoanele de peste 65 de ani, au de 4 ori mai limitată activitatea, se internează de 2 ori mai frecvent şi au o durată de 2 ori mai mare a perioadei de spitalizare, faţă de persoanele mai tinere. De asemenea s-a constatat dificultatea recuperării funcţionale la bătrânii care devin deficienţi ca şi a deficienţilor care devin bătrâni. Ambele categorii prezintă un procent mare de afecţiuni cronice, cu disfunţii care se agravează în timp. Aproape peste tot în lume se constată că asistenţa medicală (medicul de familie, policlinica, spitalul) nu reuşeşte decât parţial să acopere nevoile de îngrijire a sănătăţii acestor pacienţi, întrucât bătrânii se adaptează foarte greu oricărui deficit funcţional. Cunoaşterea şi intervenţia privind aspectele specifice ale persoanelor de vîrsta a treia sunt studiate în prezent în cadrul mai multor ştiinţe, angajate în a da răspunsuri la numeroase întrebări legate de acest fenomen. Vârstele ciclului vieţii: copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătâneţea reprezintă etape în cadrul cercetărilor care încearcă să rezolve atât problemele gnostice, cât şi cele sociale pe care fiecare dintre acestea le implică. În privinţa vârstei a treia, întrebările la care se caută răspunsuri în plan bio-psiho-social şi demografic vizează 11
efectele asupra individului, grupului dar şi în plan macro-social. În prezent cercetarea acestui fenomen complex, bătrâneţea se desfăşoară pe trei direcţii: 1. Îmbătrânirea – o provocare pentru ştiinţă, legislaţie, formare; 2. Elemente pentru o psihologie a vârstei a treia; 3. Profesionişti pentru vârsta a treia (L. M. Iacob - 2001). Aceste aspecte, direcţii de cercetare legate de vârsta a treia pentru ocrotire şi intervenţie urmăresc să institute o schimbare calitativă a concepţiei şi anume: “a face nu pentru cei în vârstă ci împreună cu ei” (L. M. Iacob - 2001). Îmbătrânirea populaţiei reprezintă o sintagmă cu sensuri diferite, specifice unor strategii naţionale sau regionale. Astfel, pentru unele ţări reprezintă o realitate demografică, pentru altele un fapt, o realitate care trebuie gestionată corespunzător. Diferite sunt şi abordările, unele politici îndreptându-se spre asigurarea resurselor pentru susţinerea costurilor de protecţie socială, altele sunt preocupate de construirea unor proiecte de perspectivă. Sintagma “vârsta a treia” este frecvent folosită de specialiştii din diverse domenii: social, economic, politic, medical.
Aspecte demografice Studiile realizate în ultimul deceniu menţionează în Strategia de dezvoltare a sistemului naţional de asistenţă a persoanelor vârstnice (2005) că populaţia vârstnică totală a crescut continuu şi se preconizează creşterea ei permanentă: 350 de milioane în anul 1950; 450 de milioane în anul 2000; Pentru anul 2025 specialiştii estimează o scădere la 449 de milioane a persoanelor vârstnice. După 2010 este estimată o creştere semnificativă, progresivă de 37% a populaţiei de vârsta a treia ( în anul 2030). Îmbătrânirea unei populaţii din punct de vedere demografic are la bază analiza piramidei vârstelor, respectiv a ratei natalităţii, morbidităţii şi mortalităţii, a speranţei de viaţă. De-a lungul timpului au existat cauze care au determinat fluctuaţii privind structura pe vârste în diferite zone geografice. Declinul ratei naşterilor pe parcursul câtorva generaţii, scăderea ratei deceselor la copii şi tineri, prezenţa războaielor, migrarea populaţiei influenţează aspectul demografic al zonelor geografice. În unele ţări populaţia vârstinică este mai numeroasă, impunănd sarcini importante în a 12
susţine sub multe aspecte cerinţele specifice acestei etape de viaţă. Există de asemenea diferenţe de la ţară la ţară în ceea ce priveşte includerea persoanelor de o anumită vârstă în categoria „vârsta a treia”, de asemenea există diferenţe şi în privinţa vârstei de pensionare. În Norvegia, Olanda, Irlanda o persoană este considerată în vârstă la 70 de ani, în Cipru la 75 de ani, în Marea Britanie, România la 60-65 de ani în funcţie de vârsta de pensionare. Statisticile consemnează la nivel european:
21 % persoane peste 60 de ani în anul 2000;
15 % persoane peste 65 de ani în anul 2000;
35 % persoane – o medie a persoanelor în vârstă în anul 2050;
În România, datele comparetive de la ultimele recensăminte indică o creştere a populaţiei vârstnice astfel: 1992 -16,4 % populaţie peste 60 de ani; 2002 - 19,4 % populaţie peste 60 de ani (+3 %), comparativ cu populaţia tânără care este în scădere: Populaţia României pe grupe de vârstă la recensămintele din 1992-2002: 1992 – populaţie de 0-14 ani – 22,7 %; 2002 – populaţie de 0-14 ani – 17,6 % (- 5,1%). 1992 – populaţia adultă 15-59 de ani – 60,9%; 2002 – populaţia adultă 15-59 de ani – 63,0%; (+2,1%) Potivit standardelor europene, România este inclusă în categoria ţărilor cu populaţie bătrână. De asemenea un aspect alarmant este cel al reducerii populaţiei. În ultimii 10 ani populaţia a scăzut cu 2600000 locuitori (comunicat de presă disponibil pe site-ul www.recensamantromania.ro ultimul recesământ 2011 faţă de 2002), datorită absenţei unei politici demografice a guvernelor din această perioadă, a scăderii continuee a nivelului de trai, absenţei măsurilor sociale care au generat o importantă reducere a natalităţii.
Speranţa de viaţă În anul 1998 OMS aprecia speranţa de viaţă pentru anul 2025 de aproximativ 80 de ani. Diferite studii efectuate în ţările europene indică speranţa de viaţă de 81 de ani la femei şi 75 de ani la bărbaţi (în perspectivă) această diferenţă tinde să dispară. 13
Rezultatele unor studii asupra longevităţii (J. C. Guérin, 2000) consemnează durata de viaţă mai mare la japonezi, în comparaţie cu speranţa de viaţă înregistrată în alte ţării, aceasta find atribuită implicării în muncă până la vârste înaintate. Guérin, autorul studiului amintit a comparat procentul persoanelor în vârstă 55-59 ani şi 6064 de ani din Japonia şi Franţa şi a constatat că implicarea în muncă a aestora se prezintă astfel: Japonia 55-59 60-64 94,10% 75,60%
Vârsta lucreaza
Franţa 55-59 67,80%
60-64 19,00%
Concluzia rezultată în urma acestor comparaţii este că implicarea în activitate pe piaţa munci şi după vârsta de 60 de ani este în favoarea longevităţii. În prezent România se află în privinţa longevităţii la o distanţă de 10 ani faţă de Japonia, ţara cu cei mai longevivi oameni. Din datele INSSE rezultă că speranţa de viaţă în România s-a dublat într-un secol de la 36,4 ani în jurul anului 1900, la 71,19 ani în 2001. Aceeaşi sursă consemnează deasemenea o diferenţă în ceea ce priveşte durata de viaţă pe sexe, aceasta fiind mai mare la femei şi o diferenţă a speranţei de viaţă, mai mare la populaţia din mediul urban faţă de cea din mediul rural.
BĂTRÂNEŢEA (VÂRSTA A TREIA) Una din clasificările vârstelor este reprezentată în felul următor: Vârsta medie - 45-59 de ani; •
•
Vârstnici
- 60-74 de ani;
•
Bătrâni
- 75-89 de ani;
•
Longevivi
- > 90 de ani.
Majoritatea autorilor consideră vârsta de 65 de ani ca reper pentru începutul ultimului ciclu al vieţii, bătrâneţea. De-a lungul timpului ştiinţa a căutat să găsească căi de întârziere a instalării bătrâneţii, care, urmând legităţile vieţii, constituie un fenomen natural ce nu poate fi înlăturat. Interesul pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului sunt foarte vechi, dar, cercetarea propriu-zisă a început după anul 1945. 14
În cadrul Congresului Internaţional de Psihologie de la Liège, în 1950, problemele bătrâneţii au fost abordate mai insistent. După acest congres au început să apară instituţii specializate atât pentru investigaţie ştiinţifică cât şi pentru tratament. Secolul XX a înregistrat o creştere a longevităţii, fapt care a sporit interesul pentru cercetarea schimbărilor care se produc în ultima parte a vieţii. În ţările dezvoltate, durata medie de viaţă este de 70 de ani la bărbaţi şi de 75 de ani la femei, dar un număr important de persoane trăiesc până la 85, 90 de ani şi peste această vârstă. Procesul de îmbătrânire se caracterizează printr-o interacţiune şi o interinfluenţă între schimbările psihice şi cele biologice. Modificările psihice au o mare importanţă în instalarea vârstei a III-a, din acest punct de vedere ciclul bătrâneţii nu este omogen. Cercetările au relevat prezenţa mai multor stadii între care există diferenţe semnificative. Psihologii americani au definit perioada între 65 şi 75 de ani “young old”. În literatura de specialitate stadiile vârstei a treia sunt clasificate astfel: •
Între 65 – 70 de ani – stadiul de trecere;
•
Între 70 – 80 de ani – prima bătrâneţe;
•
Între 80– 90 de ani – a doua bătrâneţe;
Peste 90 de ani – marea bătrâneţe. (Şchiopu,Verza, 1995) Un aspect important, de luat în seamă este acela că 75% dintre persoanele cu vârsta de peste 65 de ani nu remarcă faptul că se apropie de bătrâneţe. (Tinca Creţu, 2009) •
1. Stadiul de trecere , de le 65 la 70 de ani caracterizat prin pensionare, este destul de bine acceptat de multe personae, vârstă la care au încă rezerve fizice şi intelectuale, chiar dacă îşi pierd identitatea profesională recunoscută. Unii autori susţin idea că societatea pierde foarte mult prin neutilizarea disponibilităţilor vârstnicilor, experienţei profesionale şi aptitudinilor pentru domeniul în care au activat. (G. W. Allport – 1981,). Unii dintre aceştia îndeplinesc chiar şi temporar diferite activităţi de muncă, dar, cei mai mulţi se dedică activităţilor casnice, culturale sau educaţionale familiale, ajutând familiile tinere, rămânând activi şi folositori. Relaţiile sociale se restrâng, fapt
15
care determină uneori “crize de prestigiu”, mai ales la bărbaţi. În ansamblu, acest stadiu nu afectează foarte mult persoanele respective. 2. Stadiul primei bătrâneţi. Vârsta între 70 – 80 de ani, reprezintă stadiul primei bătrâneţi, care se caracterizează prin diminuarea calităţilor fizice şi psihice antrenând reducerea activităţilor, a relaţiilor, obligând persoanele de această vârstă să-şi reevalueze posibilităţile şi să-şi îngrijească mai mult sănătatea. În lipsă afecţiunilor majore, viaţa lor decurge relativ normal.
A doua bătrâneţe este considetată perioada între 80 şi 90 de ani. Aceasta este caracterizată prin scăderea accentuată a capacităţilor fizice şi psihice. Modificările în plan afectiv sunt importante, de multe ori determinate de singurătate, de pierderea partenerului de viaţă prin deces. În multe cazuri apare dependenţa privind problemele curente de viaţă. Dificultatea este însemnată atât pentru bătrânul în cauză, dar şi pentru familie, vârsta marii bătrâneţi impunând o supraveghere aproape permanentă din partea celorlalţi. 3.
Modificările în plan biologic la bătrâneţe Programul zinic de viaţă al bătrânului suferă o serie de schimbări pe măsură ce se înaintează în vârstă. Cele mai importante sunt: Scăderea duratei generale a somnului în special a celui paradoxsal, cel care favorizează stocarea de informaţii, învăţarea (ex: la 50 de ani, din 7 ore de somn din timpul nopţii, numai o singură oră este de somn paradoxal), apar insomnii, iar în timpul zilei starea de oboseală impune mai multă odihnă; Regimul alimentar se modifică – poate scădea secreţia salivară şi apetitul alimentar, vârstinicul evită mâncărurile grele, preferând legumele şi fructele; Îmbolnăvirile pot fi mai frecvente şi se înregistrează mai des momente de proastă dispoziţie. •
•
•
16
Organismul în general suferă modificări organice, care nu se produc în aceleşi ritm “…la unii îmbătrânirea se va exprima printr-o degradare prematură a sistemului cardiovascular, la alţii printr-o îmbătrânire cerebrală prematură sau prin declinul funcţional al altor organe” (Fontaine, 2000,).
Ţesutul osos – suferă pierderi (osteoporoza) apărând frecvent fracturi periculoase. Scade mobilitatea articulară, mişcările sunt din ce în ce mai greoaie şi limitate ca amplitudine. Dantura se deteriorează şi se pierde producând modificări ale fizionomiei, dificultăţi de hrănire şi de vorbire. Ţesutul muscular înregistrează modificări ale structurii proteice şi ale funcţionalităţii. Încă din perioada de adult, tonusul muscular începe să scadă, la bătrâneţe acesta se diminuează şi mai mult. Mersul capătă aspecte specifice, mişcările mâinilor devin mai lente şi nesigure. Se înregistrează scăderi ale funcţionalităţii musculaturii şi sistemului digestiv şi respirator. Aparatul circulator se modifică în sensul unui proces de îngroşare a pereţilor vaselor sangvine, sporind pericolul de infarct. La bătrâneţe apar modificări ale activităţii inimii, între care HTA şi cardiopatiile sunt cele mai frecvente. Aparatului respirator - modificările se produc în sensul unei respiraţii mai superficiale care determină diminuarea oxigenării întregului organism şi apariţia frecventă a unor îmbolnăviri (bronşite, emfizem pulmonar). Aparatul digestiv înregistrează scăderea secreţiilor unor glande (salivare, gastrice, pancreatice, hepatice), precum şi scăderea capacităţii de absorbţie la nivelul intestinului subţire. Sitemul neuroendocrin manifestă o tendinţă de depăşire a limitelor în funcţionarea diverselor glande (se diminuează activitatea tiroidei, poate creşte activitatea suprarenalelor cu repercursiuni asupra HTA şi sclerozarea vaselor sangvine). La nivelul sistemului nervos central (SNC) se produc modificări importante. Greutatea creierului scade, deasemenea se pierde un număr important de neuroni. Mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibaţie scade, apare latenţa crescută la evitarea răspunsurilor la excitanţi complecşi. La acest nivel se mai constată o încetinire în activitatea sistemului simpatic şi parasimpatic, se produce o aplatizare a sciziunilor şi circumvoluţiunilor creierului.
17
Sistemul imunitar – scăderea imunităţii la vârstnici predispune la numeroase boli infecţioase şi diverse neoplasme. Modificările imunitare umorale se caracterizează prin creşterea autoanticorpilor şi scăderea răspunsului anticorpilor la antigenele străine. Toate aceste aspecte prezentate anterior, legate de funcţionalitatea deferitelor sisteme şi organe sunt diferite de la persoană la persoană, în funcţie de caracteristicile ereditare şi de modul de viaţă avut anterior acestei etape. Criteriile cele mai frecvent evocate în cercetare, în legătură cu o bătrâneţe reuşită sunt: “logevitatea, sănătatea biologică, sănătatea mentală, eficacitatea intelectuală, componenţa socială, productivitatea, controlul personal sau păstrarea autonomiei şi starea de bine subiectivă”. (Fontaine, 2008, p. 24). În afară de modificările funcţionale interne, se remarcă şi o serie de modificări externe ale organismului. Postura corpului suferă modificări, uneori se produce o gârbovire progresivă. Siguranţa şi ritmul mersului se diminuează. Apar ridurile şi se accentuează trăsăturile feţei, dantura deteriorată modifică simetria feţei, părul albeşte, se instalează o expresie obosită a ochilor şi a feţei. Semnele îmbătrânirii apar şi la nivelul pielii care este mai subţire şi palidă, uscată, ridată şi cu pigmentaţii brune, caracteristice. Aceste modificări afectează imaginea de sine. Aspectele îmbătrânirii nu se produc la toţi oamenii la fel ci sunt individualizate şi personalizate.
Aspecte specifice ale bătrâneţii în planul sensibilităţii şi a psihomotricităţii Bătrâneţea se caracterizează adeseori prin modificări mai mult sau mai puţin accentuate ale capacităţii psihice. Funcţiile senzoriale şi motrice la această vârstă cunosc o regresie, la început mai lentă, apoi se accentuează şi se stabilizează la valori reduse. Vederea este afectată prin scăderea acomodării cristalinului scăzând claritatea imaginilor. Se reduce câmpul vizual, activitatea retinei se modifică apărând dificultate în diferenţierea culorilor.
18
Persoanele în vârstă au nevoie de mai multă lumină în mediul lor, această nevoie crescând o dată cu înaintarea în vârstă. Aparatul vizual este predispus la boli specifice cum sunt cataracta şi glaucomul, care afectează calitatea vieţii bătrânilor. Auzul înregistrează modificări lente între 65–70 de ani, sensibilitatea acestuia accentuându-se cu înaintarea în vârstă. Din acest motiv apare disconfortul în comunicarea verbală. (Şchiopu, Verza, 1995). Sensibilitatea cutanată scade de asemenea. Termoreglarea deficitară necesită condiţii mai bune în privinţa locuinţei, îmbrăcăminte mai călduroasă (Fontaine, 2008). În privinţa psihomotricităţii se remarcă diminuarea progresivă a calităţilor motrice, în principal a vitezei, forţei, coordonării mişcărilor. Deprinderile motrice legate de autoservire se păstrează suficient de bine până la vârstă înaintată în absenţa unor afecţiuni majore care le pot diminua grav.
Aspecte ale modificărilor capacităţilor cognitive la bătrâneţe. Nivelul de conservare al capacităţilor cognitive, în special menţinerea acestora, este legată de acumulările dobândite pe parcursul vieţii prin solicitarea gândirii, memoriei şi comunicării, este în mare măsură determinată genetic. La fel de importante sunt evenimentele trăite, activitatea profesională, relaţiile familiale. Toate aceste dotări şi acumulări conduc la diferenţieri, individualizări în privinţa conservării capacităţilor cognitive complexe. Memoria se modifică, apărând aspecte diferite în privinţa memoriei de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Începând în stadiul adult, memoria de scurtă durată se diminuează, aceste pierderi accentuându-se cu înaintarea în vârstă. Memoria de foarte scurtă durată se menţine mai bine ceea ce susţine activităţile cotidiene ale bătrânilor. Spre deosebire de memoria de scurtă durată memoria de lungă durată poate asigura păstrarea acumulărilor din timpul vieţii pentru mai mult timp (Creţu Tinca, 2009). La bătrâneţe, în ceea ce priveşte acumulările noi se constată o diminuare a vitezei de reactualizare. Gândirea şi inteligenţa după vârsta de 60 de ani tinde să scadă treptat, menţinându-se totuşi active până la vârste foarte înaintate. Se remarcă limitări ale 19
capacităţilor de demonstrare şi argumentare. Apar momente de “vid intelectual” pe care aceştia le percep, refuzând din această cauză să participle la anumite discuţii, apare timiditatea şi lipsa încrederii în propria persoană. Cu toate acestea sunt cazuri în care puterea de judecată se păstrează până la vârste foarte înaintate (80-90 de ani), valorificând întreaga experienţă, motiv pentru care se consideră că bătrâneţea este perioada înţelepciunii. (Creţu Tinca, 2009) Particularităţi ale motivaţiei şi afectivităţii persoanelor de vârsta a treia. Motivaţia şi afectivitatea bătrânilor suferă modificări importante datorită celorlalte schimbări survenite pe parcursul înaintării în vârstă. Cumularea unor dificultăţi în activităţile cotidiene se reflectă negativ în plan afectiv şi motivaţional. Acestea se resimt mai bine în prima parte a bătrâneţii când apare o reactivitate afectivă crescută la schimbările mediului ambient, o tendinţă de negativizare a acestora, se accentuează labilitatea emoţională, iar manifestarea emoţiilor are forme mai primitive. După vârsta de 70 de ani, aceste tulburări emoţionale se mai temperează, aspectele din jurul lor fiind privite sub forma unei contemplări liniştite. În această perioadă de viaţă apare înclinaţia pentru compararea aspectelor prezente cu cele trăite anterior, în tinereţe, tendinţa de a supraevalua aspectele trăite, reuşitele sunt evidente, pe fondul orgoliului propriu. În situaţia în care starea de sănătate a bătrânului nu suferă modificări însemnate, acesta poate trăi sentimentul împlinirii vieţii alături de copiii săi, sentimentele parentale manifestându-se mai intens chiar faţă de nepoţi. Unii autori apreciază chiar existenţa unei perioade postparentală (Bee - 2000) în care viaţa bătrânilor capătă semnificaţii majore prin asumarea rolului de bunic. Bucuria bătrânului este legată de sănătatea şi bunăstarea proprie, dar şi de cea a copiilor şi a nepoţilor săi. Spre deosebire de aceste cazuri fericite în care bătrânii sunt mulţumiţi alături de familie, există multe situaţii în care bâtrânul suferă de boli grave şi de singurătate. Stările afective negative se accentuează atunci când partenerul de viaţă, rudele, prietenii trec în nefiinţă (mor). Anxietatea, frustrarea, singurătatea, pierdea speranţei duc la instalarea depresiei, fiind considerate cele mai importante tulburări afective a bătrâneţii. (Slade S., 1992) Tulburările afective crează dezechilibru major în plan intern, organic, bătrânul apărând astfel, inhibat, anxios, pierde sensul propriei vieţi, uneori cu tendinţă de 20
suicid. Un factor de echilibru pentru aceste manifestări este legat de sentimentul religios. La acei bătrâni la care se manifestă dezadaptări, sunt inhibaţi, pesimişti, îşi pierd sensul propriei vieţi, credinţa le este un aliat intern, un sprijin pentru a accepta mai uşor toate greutăţile bătrâneţii.
Manifestarea personalităţii la bătrâneţe. Se spune că la bătrâneţe trecutul este lung, dar viitorul scurt, planurile de viaţă se simplifică, semn de înţelepciune din acest punct de vedere. În mod firesc, aspiraţiile potrivite condiţiilor prezente, previn încordările inutile, dezamăgirile, conservându-se asfel încrederea în sine. Organizarea vieţii de familie, fără responsabilităţi sociale, conferă vârstinicului, după încetarea activităţii profesionale, posibilitatea unui trai în tihnă, să se bucure de o anumită libertate, să se relaxeze. Persoanele în vârstă, cu o stare de sănătate bună, care au posibilităţi materiale decente, manifestă interes pentru diferite activităţi culturale, vizionând spectacole, expoziţii, participând la excursii. Pe parcursul înaintării în vârstă, scăderea forţelor fizice şi psihice, antrenează schimbări semnificative. Imposibilitatea interacţiunii eficiente şi a comunicării cu cei mai tineri, senzaţia de neputinţă, îl face pe bătrân din ce în ce mai puţin comunicativ, mai introvertit, iar pe cei tineri mai puţin încântaţi de compania bătrânului. La bătrâneţe apare adesea teama de boală şi de moarte, care diminuează manifestările lor active, contribuind şi mai mult la senzaţia de epuizare generală, atât fizică cât şi a capacităţilor psihice. Un aspect frecvent întâlnit la bătrâneţea înaintată este apariţia demenţei senile, a pierderii identităţii personale. Din fericire, nu întotdeauna deteriorările fizice şi cele psihice sunt sicronizate. Conservarea capacităţilor psihice, în condiţiile unui declin fizic, face ca îngrijirea să fie relativ uşoară. În cazul în care declinul psihic predomină, chiar dacă capacităţile fizice sunt mai bine păstrate, îngrijirea este mai anevoioasă, necesitând supraveghere permanentă. Aspectul cel mai grav este cel în care pierderile sunt atât în plan fizic cât şi psihic, bătrânul fiind dependent în totalitate de familie sau de o instituţie de ocrotire. Din prezentarea aspectelor generale ale manifestărilor suferite de organism la bătrâneţe se poate concluziona că bătrâneţea este o problemă atât individuală cât şi socială.
21
În multe ţări, cu o situaţie economică bună, s-au dezvoltat servicii numeroase în vederea sprijinirii acestei categorii de personae, aflate către sfârşitul vieţii. În domeniul cercetării “Psihologia bătrâneţii” se caută soluţii pentru uşurarea trăirii finalului vieţii. Cercetările respective susţin şi fundamentează asistenţa socială a bătrâneţii, prin contribuţia mai multor categorii de specialişti.
TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII Este cunoscut faptul că viaţa omului este limitată biologic şi determinată genetic. Îmbătrânirea este un proces complex, mecanismele prin care se produce nefiind în totalitate descifrate, motiv pentru care de-a lungul timpului au fost lansate diferite teorii. În prezent sunt acceptate câteva teorii ale îmbătrânirii între care: Teoria genetică a îmbătrânirii , susţine că senescenţa şi moartea sunt înscrise în gene, îmbătrânirea este codificată în AND. Conform acestei teorii, fiecare celulă deţine propriul ei program de evoluţie şi inevitabil autodistrugerea acesteia după un anumit timp. Distrugerea celulei se produce conform informaţiei genetice, programat, în momentul în care aceasta a realizat un anumit număr de diviziuni dinainte stabilit. Teoria acumulării aleatorii a erorilor Conform acestei teorii, îmbătrânirea se produce haotic, nefiind un proces programat, ci un proces de distrugere a organismului prin acumularea la întâmplare, pe parcursul vieţii a erorilor moleculare la nivel celular. Se presupune că erorile survin în cursul diviziunilor celulare, în momentul sintezei proteinelor şi anume în timpul transcripţiei şi translaţiei. Urmare a acestor erori, proteinele nu-şi mai îndeplinesc corect rolul, apar alterări metabolice cumulative, determinând în timp moartea celulei şi apoi a orgamismului. Teoria alterării progresive proteice presupune că alterarea proteică se produce după o sinteză corectă a proteinelor, după translaţie apărând erorile, cu consecinţele prezentate anterior. Teoria acumulării radicalilor liberi Una din teoriile îmbătrânirii, mai recente, susţine că în cadrul metabolismului celular scade treptat capacitatea de neutralizare şi eliberare a radicalilor liberi de tipul 0, 03, H, H2 O2, etc., rezultaţi în faza catabolică a metabolismului. Aceşti radicali liberi
22
alterează membranele celulei, în special mitocondriile, ducând în timp la moartea celulei.
KINETOPFILAXIA Conceptul de profilaxie/kinetoprofilaxie înseamnă ansamblul tuturor măsurilor medico-sanitare sau de altă natură impuse pentru prevenirea apariţiei bolilor. Kinetoprofilaxia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de optimizare a stării de sănătate a organizmului, de prevenire a îmbolnăvirii şi a îmbătrânirii timpurii a acestuia. Profilaxia în mod general este clasificată în: - profilaxie primară – urmăreşte prevenirea apariţiei bolii; - profilaxia secundară – după diagnosticul bolii urmăreşte prevenirea apariţiei sechelelor specifice; - profilaxia terţiară – urmăreşte prevenirea apariţiei unor agravări şi complicaţii. Profilaxia la persoanele în vârstă este de cele mai multe ori secundară sau de gradul II şi urmăreşte prevenirea agravării decondiţionării fizice şi pshice. La persoanele de vârsta a treia demersul profilactic cât şi cel kinetoprofilactic trebuie să pornească întodeauna de la evaluarea bio-psiho-motrică a pacientului întrucât prin aceasta este vizată personalitatea în ansamblu şi integritatea sa şi interdependenţa acestuia cu mediul ambiant. Această cunoaştere este foarte importantă în privinţa recomandărilor exerciţiilor fizice şi a contraindicaţiilor şi precauţiilor ce se impun în practicarea lor.
23
Obiectivele principale (generale) ale profilaxiei/kinetoprofilaxiei la vârsta a treia sunt: - prevenirea îmbolnăvirilor; - păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de effort; - păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare; - evitarea supraponderalităţii/obezităţii; - menţinerea posturii corecte a corpului; - prevenirea compromiterii funcţiei nervoase; - educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive; - prevenirea modificărilor afective şi emoţionale; - menţinerea activităţilor sociale; - păstrarea apetitului alimentar; - prevenirea apariţiilor insomniilor; - menţinerea funcţiei sexuale. Efectele exerciţiului fizic asupra organismului Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile. Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului: - morfogenetice (plastice); - funcţionale; - profilactice; - terapeutice; - educative; - psihice; - sociale. Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice se răsfrâng asupa structurilor anatomice ale aparatului locomotor: oase, periost, articulaţii, muşchi, tendoane, fascii, producând modificări asupra acestora. Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor : - creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza; - forma şi structura intimă a oaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor pe direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi, răsuciri); 24
previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările microstructurale ale ţesutului osos. Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele benefice asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar. Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de rezistenţă) interesează scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii metodice de aplicare specifice vârstei şi diagnosticului celor care le practică. Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor Exerciţiile fizice în timp influenţează: - forma şi întinderea suprafeţelor articulare; - grosimea catilajului articular, prin stimularea condrogenezei; - măresc rezistenţa şi elasticitatea capsuloligamentară; - influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia pe direcţia solicitărilor mecanice. Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură amplitudinea crescută/normală a mişcărilor. Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor,(baza kinetologiei medicale) se reflectă sub multiple aspecte: - influenţează forma muşchilor şi orientarea acestora, corespunzător amplitudinii şi direcţiei mişcărilor efectuate; - creşterea volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului sarcoplasmei, înbunătăţind forţa musculară. Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului locomotor: dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară; - contribuie la formarea posturii corecte a corpului; - corectează postura corpului în urma apariţei deficenţelor fizice; - dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează; - recuperează funcţiile motorii afectate de accidente sau de înbolnăviri. În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice se înregistrează efecte multiple: -
25
creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară; proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea, - înbunătăţirea excitabilitatea, contractilitatea); - măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea capilarelor de rezervă cât şi prin dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în repaus (de la 4 la 80ml/min/100g muşchi); - modificări biochimice însemnate (scade cantitatea de potasiu, creşte cantitatea de sodiu, magneziu, fier, calciu), deasemenea creşte cantitatea de glicogen, de fosfolipide şi fosfocreatină, mărind potenţialul energetic al muşchilor; - perfecţionarea coordonării şi preciziei mişcărilor; - ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării, asigurând formarea schemei motorii corticale. Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin: - intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular; - creşterea volumelor şi capacităţilor pulmonare; - creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei pulmonare; - ameliorarea indicilor funcţionali; - creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7 cm la 9-15cm la sportivi de performanţă în unele sporturi); - reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi invers, crează noi conexiuni reflexcondiţionate oferind posibilitatea adaptării respiraţiei la tipul de exerciţiu efectuat. Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte variate precum: - creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care reduce travaliul cardiac (contracţii sistolice mai ample şi mai rare); - creşterea debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşterii diferenţei arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în ţesuturi; - este favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici (metaboliţi), prin stimularea deschiderii unor capilare de rezervă; -
26
creşte frecvenţa cardiacă, creşte tensiunea arterială prin modificări adaptative, în urma practicării exerciţiilor fizice se instalează bradicardia, tensiunea normală şi hipertrofia cardiacă. Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate vârstele. Cele mai importante şi mai stabile influenţe educative se înregistrează în perioada de creşere şi dezvoltare fizică şi psihică şi intereseză în principal sfera neuro şi psihomotrică. Formarea şi consolidarea posturii corpului, toate manifestările motrice, gestuale, devin mai corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice. Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de exerciţiile fizice contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii. Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul timpului de toţi marii pedagogi ai omenirii. Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a organismului. Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging, exerciţile sau activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic. Pentru persoanele de vârsta a treia se recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 812 minute, executate de 2-3 ori pe zi. Programul de gimnastică de întreţinere cu o durată medie de 20-30 de minute, trebuie executat într-un ritm moderat, adaptat caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic (patologia asociată). Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de gimnastică respiratorie, ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală scade şi volumul rezidual creşte. Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice În funcţie de diagnostic. Stadiul bolii predominante, vârstă, sex, afecţiuni asociate, temperament, exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program terapeutic recomandat, în vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării bolii respective şi restabilirea stării de sănătate. Efectele terapurice ale exerciţiilor fizice se clasifică în specifice: - refacerea musculară (volum, proprietăţi); -
27
ameliorarea mobilităţii articulare; - educarea/reducarea neuromotorie; - ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare; - corectarea posturii/aliniamentului corpului. Efectele nespecifice ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi se resimt la nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii organice şi psihice. Efectele exerciţiilor fizice asupra psihicului. În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării generale, a tonusului psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de vindecare, încrederea în tratament şi terapeut. Disconfortul fizic şi psihic este conceput de orice persoană a cărei sănătate este afectată. Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare, acţionează asupra acestora prin mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se regăsesc aşa numitele reflexe „corticale pozitive” care provoacă participarea activă a individului la propria vindecare. Efectele sociale ale exerciţiilor fizice Scopul final al oricărei terapii este de reintegrare a pacientului în mediul său anterior înbolnăvirii: familial, social, profesional sau sportiv. Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la recuperarea capacităţilor fizice, funcţiilor organice şi psihice afectate de boală sau accident şi/sau la limitarea pe cât posibil a infirmităţiilor. -
GIMNASTICA DE ÎNTREŢINERE Dificultatea de mişcare a vârstnicului a făcut ca acesta să fie caracterizată drept „haină grea”. Cercetările moderne de gerontologie reconsideră această zicală. Concluziile specialiştilor confirmă faptul că mişcarea este unul din factorii care asigură şi persoanelor în vârstă condiţia fizică ce le conferă confort fizic, independenţa necesară în familie şi societate (Barnea E., 1980). Gândirea medicală contemporană a fost revoluţionată în urma folosirii mişcărilor selectate şi dozate raţional în tratarea unor boli acute şi cronice. Kinetoterapia prin mijloacele şi metodele specifice acestui domeniu a înregistrat progrese în ultimele decenii. Consideraţiile în privinţa menţinerii şi
28
recuperării stării de sănătate s-au dovedit a fi de mare utilitate la toate vârstele (Mogoş T., 1990). Sistemul muscular, după cum se ştie nu poate fi influenţat, decât prin mişcare, efortul fizic fiind absolut necesar pentru formarea şi menţinerea tonusului muscular şi a celorlalte proprietăţi ale muşchilor. Deasemenea menţinerea ţesutului adipos în proporţia optimă depinde în mare măsură de activitatea fizică a individului. Experienţa practică a specialiştilor, pe baza unor statistici a remarcat deosebita influenţă a exerciţiilor aerobice asupra vârstei biologice, comparativ cu vârsta cronologică. Referitor la exerciţiile fizice practicate de către persoanele în vârstă, efectele acestora nu sunt doar asupra greutăţii corporale, posturii, activităţii cardiace şi funcţiei respiratorii dar şi asupra sistemului nervos. Specialiştii au remarcat micşorarea riscului bolii Alzhaimer la persoanele care practică activităţi fizice, faţă de oamenii sedentari, chiar şi la cei care genetic au un risc crescut de a suferi de Alzhaimer sau demenţă. Gimnastica de întreţinere poate avea un caracter profilactic primar inclusiv la persoanele de vârsta a treia, deasemenea constituie o metodă de profilaxie secundară în cazul anumitor afecţiuni. Aceasta este recomandată în scopul mobilizării şi tonifierii întregului organism, dar în atenţie trebuie să fie segmentele mai puţin solicitate în activităţile zilnice. Forma simplă şi agreabilă a mişcărilor fizice uşoare, câteva minute de dans ritmat sau de alergare în aer liber, revigorează organismul, oxigenează creierul. Gimnastica aerobică
Clasificarea vârstnicilor raportată la nivelul activităţilor fizice Clasificarea vârstnicilor funcţie de condiţia fizică: A. Vârstnici care au o condiţie fizică excelentă. Vârstnicii din această categorie, desfăşoară adesea activităţi sportive performante (corespunzător vârstei) practică activităţile sportive în timpul liber, constituind modele din acest punct de vedere. B. Vârstnicii care au o condiţie fizică bună . Capacitatea fizică peste nivelul multor persoane cu vârste mai tinere dar sedentare. Vârstnicii din această categorie,
29
pot practica activităţi fizice sau sportive cu nivel crescut, pot fi activi profesional peste limita legală de vârstă şi pot fi angajaţi în diverse activităţi sociale. C. Vărstnici autonomi . Obiceiurile lor de viaţă sunt variabile, la fel şi starea lor de sănătate. Vârstnici din această categorie nu prezintă o condiţie fizică bună, au limitări datorate afecţiunilor cronice, dar acestea nu le reduc major capacitatea funcţională. Aceste persoane pot îndeplini activităţile cotidiene de bază (ADL) uneori chiar activităţi de nivel crescut. Cu toate aceste, ei sunt supuşi stresului fizic, mai ales când solicitarea este neaşteptată. Înaintarea în vârstă conduce la scăderea şi mai mult a cestor caracteristici, cu tendinţa de a deveni fragili, dependenţi ca urmare a unor evenimente (boală, şoc emoţional, cădere) sau de practicarea activităţii. D. Vârstnici fragili . În această categorie sunt incluşi vârstnicii care au o suferinţă limitativă (hipertensiune arterială, infarct miocardic în antecedente, obezitate, artrită, cancer, etc.). Aceşti vârstnici, au capacitatea funcţională redusă, nu pot efectua anumite activităţi cotidiene (deplasări pe distanţe medii, menajul integral). Autonomia este parţială, necesită ajutor de natură umană sau tehnologică, sunt expuşi căderilor, necesită frecvent îngrijiri medicale prelungite şi spitalizare. E. Vârstnici dependenţi . În această categorie W. Spirduzo include persoanele vârstnice care nu sunt neapărat bolnave, dar, suferă de o incapacitate sau pierdere a autonomiei funcţionale în urma unei boli, accident sau a degenerescenţei. Pierderea autonomiei funcţionale se traduce prin incapacitatea de a efectua anumite activităţi de bază, sau chiar toate activităţile necesare vieţii de zi cu zi. Au nevoie de îngrijire la domiciliu sau în instituţii specializate. Reguli şi principii de bază în aplicarea gimnastici de întrţinere la vârsta a treia - Programul de gimnastică trebuie să se desfăşoare într-o încăpere curată, aerisită, luminată, cu tenperatură constantă. - Vestimentaţia (echipamentul) trebuie să fie comod, din bumbac, pentru a absorbi transpiraţia. - Încălţămintea (sau nu) adecvată suprafeţei pe care se lucrează. - Ritmul mişcărilor trebuie să fie susţinut de o muzică ritmată (ritm moderat) pentru susţinerea efortului. - Durata programului să fie stabilit în funcţie de posibilităţile individuale. - Conţinutul programului trebuie să fie variat în funcţie de scopul şi necesităţile practicantului/practicanţilor. 30
Gradarea efortului să se realizeze progresiv, pentru ca organismul să se adapteze treptat la efort. - În timpul desfăşurării programului se controlează pulsul (şi dacă este nevoie TA). La vârstnici se vor evita: - exerciţiile izometrice; - exerciţiile anaerobe; - exerciţiile cu ridicarea greutăţilor mari; - poziţiile în care corpul coboară sub orizontală faţă de trunchi; - schimbările bruşte de poziţii; Pauzele pentru restabilirea organismului şi reglarea respiraţiei sunt obligatorii. Pentru persoanele care nu au probleme deosebite se recomandă efectuarea zilnică a gimnasticii de înviorare (10-15 minute), o oră de mers în pas vioi în aer liber, în fiecare zi şi cel puţin de trei ori pe săptămână efectuarea unui program de întreţinere, acasă sau la sala de gimnastică. -
31
MODIFICĂRI ANATOMICE ŞI FUNCŢIONALE ALE DIFERITELOR APARATE ŞI SISTEME LA VÂRSTNIC A. Modificări ale aparatului locomotor Îmbătrânirea osteoarticulară este un proces involutiv normal, care se indentifică cu modificările generale considerate normale, specifice organismului uman. Acest fenomen de îmbătrânire osteoarticulară este un proces de lungă durată determinat genetic, la care contribuie acţiunea factorilor de mediu. Procesul de îmbătrânire osteoarticulară este un proces ireversibil, dar, poate fi încetinit prin mijloace profilactice specifice şi tratament de recuperare. Condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, presiune), cât şi solicitarea scăzută, contribuie la numeroase alterării ale aparatului locomotor (reacţii iritativinflamatorii, depuneri de calciu, pierderea elasticităţi musculo-ligamentare şi a mobilităţii articulare, hipotrofii, retracturi musculare) care în timp favorizeză instalarea procesului artrozic. 1. Îmbătrânirea ososă Îmbătrânirea osoasă se produce sub aspect cantitativ şi calitativ, din a doua decadă de viaţă pierderile osoase sunt invers proporţionale cu cantitatea osoasă acumulată. Capitalul osos acumulat în prima decadă a vieţii, care este condiţionat genetic, alimentar, comportamental (activitate fizică) şi geografic suferă modificări începând din a doua decadă a vieţii. Pierderile de ţesut osos se manifestă diferit în funcţie de sex. La sexul masculin acestea se produc lent, constant, la 80 de ani pierderea de ţesut osos fiind de 27% din capitalul osos prezent la 20 de ani. La sexul feminin sunt trei etape în care pierderile osoase sunt evidente: - între 20-50 de ani, pierderi lente şi constante asemănătoare celor produse la sexul masculin; - între 50-65 de ani, pierderile de ţesut osos sunt rapide determinate de modificările endocrine;
32
după 65 de ani pierderile de ţesut osos devin mai rapide faţă de perioada anterioară. La vârsta de 85-90 de ani se înregistrează o pierdere de cca 42% din masa osoasă prezentă la 20 de ani. Perioada menopauzei este cea în care se înregistreză cea mai mare parte a pierderilor de ţesut osos 36% din cantitatea de ţesut osos prezent la 20 de ani. Din punct de vedere al pierderilor calitative studiile privind îmbătrânirea osoasă evidenţiază o diminuare a capacităţii de reparaţie şi reconstrucţie osoasă. Metabolismul proteic suferă modificări prin diminuarea activităţii osteoblastice, a secreţiei de STH (hormon de creştere, GH, STH, HGH) - hormon secretat de antehipofiză - lobul anterior al hipofizei, (glandă situată la baza creierului), determinând hipotrofie şi ulterior atrofie osoasă senilă. 2. Modificări ale lichidului sinovial şi a membranei sinoviale a) Îmbătrânirea lichidului sinovial Lichidul sinovial îndeplineşte rolul protector, de apărare, de nutriţie, lubrefiant, de repartizare uniformă a forţelor care solicită structurile articulare în condiţii statice şi dinamice, de amortizare a şocurilor fiind totodată bun conducător de căldură. Pe parcursul înaintării în vârstă, acesta suferă o diminuare lentă a vâscozităţii, care afectează articulaţia prin modificări biomecanice. b) Îmbătrânirea membranei sinoviale Treptat, cu înaintarea în vârstă membrana sinovială suferă modificări de tipul inflamaţiei nespecifice – sinovitei reactive senile. Prin aceste modificări, capsula articulară se fibrozează, pierde din elasticitate reducând mobilitatea în articulaţii. 3.Modificări ale cartilajului articular Prin îmbătrânirea cartilajului articular creşte gradul de hidratare şi formarea de legături încrucişate la nivelul colagenului de tip II. De asemenea scad proprietăţile cartilajului articular prin pierderea elasticităţii expunându-l la deteriorare prin variaţiile de presiune la care este supus. 4.Modificări la nivelul sistemului muscular Sistemul muscular la bătrâneţe suferă modificări cantitative şi calitative multifactoriale. Între cele mai importante se numără: -
•
îngroşarea septelor inter şi intramusculare;
33
•
•
•
scăderea volumului muscular, reducerea patului capilar, reducerea glicogenului şi a debitului circulator muscular, reducerea diferenţei arteriovenoase musculare şi creşterea datoriei de oxigen; în timpul contracţiei musculare se înregistrează dereglări în captarea şi eliberarea calciului şi alterări ale proceselor electrochimice; scade capacitatea de lucru mecanic muscular;
scade pragul de oboseală musculară. Toate aceste modificări înregistrate de structurile anatomice, mai lent sau mai rapid, în contextul general al îmbătrânirii organismului sunt premisele instalării a numeroase afecţiuni înregistrate la persoanele în vârstă. Cele mai frecvente afecţiuni specifice bătrâneţii, care afecteză aparatul locomotor sunt: artroza, nevralgia femurocutanată, nevralgia crurală, osteoporoza. Artroza Artroza este definită: „afecţiune articulară cu evoluţie cronică, intrând în cadrul reumatismului degenerativ de uzură. Se caracterizeză prin deformarea extremităţilor osose, neregularitatea contururilor articulare, îngustarea spaţiului articular şi formarea de osteofite”. În anul 1990 la Congresul al XII-le de reumatologie de la Rio de Janeiro s-a propus utilizarea denumirii insuficienţă progresivă a articulaţiei sinoviale noţiune ce exprimă incapacitatea articulaţiei de a-şi îndeplini funcţia (stabilitatea şi mobilitatea articulară). În acest context se accentuează caracterul evolutiv al procesului degeneratriv evidenţiindu-se importanţa profilaxiei şi a tratamentului recuperator. Artroza se clasifică: •
•
artroză primitivă idiopatică;
•
artroză secundară.
Artroză primitivă idiopatică Artroza primitivă idiopatică se manifestă la diferite articulaţii creând forme specifice însoţite de tulburări funcţionale şi suferinţe importante. Artroză primitivă idiopatică la nivelul mâinii se manifestă prin: •
noduli HEBERDEN şi BOUCHARD;
•
artoza interfalangiană erozivă nonnodală;
•
scarpo-metacarpală 1.
Artroză primitivă idiopatică la nivelul piciorului se manifestă prin: •
halux valgus; 34
•
haluce în ciocan;
•
halux rigitus;
•
talonaviculară.
Artroză primitivă idiopatică la nivelul genunchiului – poate fi situată la: •
compartimentul medial;
•
compartimentul lateral;
•
compartimentul patelofemural.
Artroză primitivă idiopatică la nivelul şoldului – poate fi: •
excentrică sau superioară;
•
concentrică (axială sau medială);
•
difuză (coxae senilis).
Artroză primitivă idiopatică la nivelul coloanei vertebrale – prezintă următoarele forme: •
discartroză;
•
interapofizare;
•
artroza corpului vertebral (osteofitul);
•
ligamentară (hiperostoza scheletală difuză).
Artroză primitivă idiopatică cu alte localizări: •
temporomandibulară;
•
glenohumerală;
•
acromioclaviculară;
•
sacroiliacă;
•
tibiotarsiană.
După cum se poate remarca, artroza este o afecţiune care se poate instala la toate articulaţiile motiv pentru care, din acest punct de vedere este clasificată: - artroză localizată (mână, picior, genunchi, şold, coloană vertebrală, tempomandibulară, glenohumerală, acromioclaviculară, sacroiliacă, tibiotarsiană); - artroză generalizată când se manifestă la trei sau mai multe articulaţii. Artroza secundară Artroza secundară poate fi de natură congenitală sau datorată unor defecte în dezvoltare, de origine metabolică, endocrină, tulburărilor în acumularea de calciu, neuropatică, urmări ale altor boli osose şi articulare, ale traumatismelor. 35
Artroza secundară congenitală şi artroza datorată unor defecte în dezvoltare au forme diferite: - boala Legg-Calve-Perthes, sau osteocondrita: a) cu localizare vertebrală; b) subluxaţie congenitală de şold. - datorată unor factori mecanici: a) inegalitatea extremităţilor inferioare; b) diformităţi precum varus/valgus, sindroame de hipermobilitate; c) displazii osoase - epifizeală - spondiloapofizeală - osteodistrofia. Artroza metabolică este cauza unor boli ca: ocronoza (alcaptonuria), hemocromatoza, boala Wilson, boala Gaucher, guta. Artroza endocrină se asociază cu acromegalie, hiperparatiroidism, hipotiroidism, obezitate, diabet zaharat. Artroza prin tulburări ale acumulării de calciu are două aspecte: - condrocalcinoza (acumulare de pirofosfat de calciu); - artropatia cu apatită (hidroxiapatita de calciu). Artroza de natură neuropatică are consecinţe care se manifestă sub forma: - articulaţiilor Charcot; - boala de cheson;
hemoglobinopatii; - degerături. Artroza dobândită în urma altor boli osoase şi articulare: - localizate (infecţii, necroză aseptică, fractură); - generalizate (boala Paget, osteoporoza, osteocondrita). -
Patogeneza bolii artrozice Mecanismul fiziologic de afectare a structurilor anatomice ale articulaţiei în artroză nu sunt suficent cunoscute. Artroza reprezintă consecinţa dezechilibrului între solicitările mecanice şi posibilitatea proceselor fiziologice ale articulaţiei, cât şi a componentelor articulare, de a rezista şi repara agresiunile la care este supusă.
36
Cartilajul articular are două tipuri majore de macromolecule: proteoglicani care asigură elasticitatea şi rezistenţa la compresiune şi colagenul care asigură rezistenţa la tracţiune şi întindere. Artroza poate apare în urma unor solicitări anormale pe un cartilaj normal sau în urma unor solicitări normale pe un cartilaj deteriorat, afectat, incapabil de a rezista la solicitări. În aceste situaţii apar manifestări fizico-chimice precum creşterea conţinutului de apă a cartilajului, determinat de rarefierea reţelei de colagen şi creşterea spaţiului interfibrilar. Hiperhidratarea cartilajului determină scăderea concentraţiei de proteoglicani, creşte nivelul unor enzime care distrug matricea cartilajului (colagenaza şi preoteoglicanaza). Efortul organismului de a localiza şi de a repara procesul degenerativ articular, constă în creşterea la nivelul condrocitelor a sintezei de proteoglicani, colagen, a altor proteine, ADN şi ARN. Această reacţie de apărare împotriva distrugerii cartilajului articular în unele situaţii reuşeşte, dar, în marea majoritate a cazurilor caracterul evolutiv degenerativ continuă. Procesul degenerativ evolutiv în artroză afectează osul subcondral, suferinţa manifestându-se prin apariţia unor zone de scleroză, geode, microfisuri, osteofite. Modificările de la nivelul cartilajului articular şi osului subcondral influenţează negativ raportul de forţe al articulaţiei afectate. În aceste situaţii capsula ariculară, ligamentele intraarticulare şi extraarticulare, tendoanele, muşchii periarticulari suferă modificări de natură degenerativă, cu repercursiuni asupra mobilităţii şi stabilităţii articulaţiei (tulburări de statică şi dinamică). Manifestări clinice în artroză Caracteristica artrozei este evoluţia în puseuri mai mult sau mai puţin accentuate cu durată mare de timp însoţite de durere cu caracter mecanic şi redoare articulară. Artroza evoluează în trei stadii: 1.Stadiul I iniţial – se manifestă prin durere cu caracter profund accentuată la mers şi ostostatism prelungit, care se ameliorează în repaus articular. Scade treptat mobilitatea articulaţiilor afectate, musculatura îşi păstrează calităţile sau se poate înregistra hipotrofie uşoară musculară periarticulară. 2. Stadiul II evolutiv – se instalează redoarea articulară, de obicei matinală, cu durată de peste 20 de minute, durere diurnă la ridicare după acţiuni desfăşurate din aşezat, accentuate la mobilizarea articulară imediată dar care scad ulterior în 37
intensitate. Se instalează hipotrofie musculară avansată comparativ cu stadiul I. Durerea este cauzată de mai mulţi factori: tracţiuni ale filetelor nervoase de nivelul periostului care acoperă osteofitul, microfracturi ale osului subcondral, hipertensiune medulară, consecinţă a hipertrofiei trabeculare subcondrale, contractură musculară, solicitări prin tracţionare a capsulei articulare, inflamaţia sinovialei (sinovită). Singur cartilajul articular nu generează durere întucât nu este inervat. 3. Stadiul III final - al artrozei este caracterizat prin durere accentuată, aproape permanentă. Aceasta se manifestă atât în mişcare cât şi în repaus. Musculatura prezintă hipotrofii întinse, pe grupe mari de muşchi, atitudini vicioase şi deformări articulare ireductibile. Examenul clinic include bilanţul articular, testarea musculară şi este completat de examenul radiologic, rezonanţă magnetică nucleară, ecografie a ţesuturilor moi precum şi de analize de laborator: teste de sânge (VSH, leucocite, calcemie, fosfatemie), examenul lichidului sinovial, examen de urină (calciurie, fosfaturie, hidroxiapatită, cristalurie – pirofosfat ). Localizarea artrozei la diferite articulaţii. La mână, la articulaţiile interfalangiene distale se instalează frecvent artroza HEBERDEN, care în timp devine meteosensibilă. La articulaţiile interfalangiene este specifică artroza/nodulul BOUCHARD, de asemenea meteosensibilă. Aceasta afectează prehensiunea (pensele) şi are evoluţie deformantă. Procesul artrozic instalat la nivelul primei articulaţii metacarpofalangiene, este mai grav, prin hipotrofia musculaturii tenare care limitează mobilitatea policelui (adducţia acestuia).
Recuperarea mâinii artrozice În perioada dureroasă se recomandă repausul articular, administrarea de analgezice, căldură locală, infiltraţii locale cu steroizi. Kinetoterapia dispune de mijloace precum: posturări antalgice, masaj, mobilizări pasive, exerciţii pentru menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare. În artroza deformantă se recomandă protejarea policelui. La cot şi umăr , artroza este mai rar întâlnită. Kinetoterapia dispune de aceleaşi mijloace de recuperare: căldură, masaj, mobililizări pasive şi active în perioadele nedureroase. 38
La articulaţia coxo-femurală (coxartroza), artroza poate debuta mai timpuriu cu
toate că este o afecţiune caracteristică vârstei a III a. Cauzele favorizante ale instalarii coxartrozei sunt: afecţiuni ale genunchiului de partea opusă, tulburări de postură, coxita reumatoidă, luxaţia congenitală de şold, etc. Durerea de tip mecanic este localizată periarticular şi radiază în fesă, coapsă, uneori îngreunând precizarea diagnosticului prin asemănarea cu simptomele altor afecţiuni cum ar fi: lombagia discogenă, gonartroza, bursita trohanteriană.
Recuperarea coxartrozei Se recomandă repaus fizic sau activitate fizică uşoară scăderea greutăţii corporale, folosirea bastonului sau a cârjei subaxiale. Obiectivele kinetoterapiei, în funcţie de stadiul afecţiunii sunt: - reducerea durerii; - obţinerea stabilităţii în ortostatism; - ameliorarea echilibrului şi a coordonării mersului; - menţinerea/creşterea mobilităţii articulare. Pentru realizarea acestor obiective kinetoterapia dispune de următoarele mijloace: - posturarea ( se evită flexia şi rotaţia externă); - mobilizări pasive; - mobilizări active: exerciţii pentru tonifiere musculară (adductori, rotatori interni, externi, flexori CF şi G); - exerciţii pentru ameliorarea stabilităţii în lanţ deschis şi apoi în lanţ închis; - exerciţii pentru corectarea mersului; - exerciţii pentru musculatura coloanei vertebrale lombare, abdomen, bazin şi genunchi; - masaj; - hidrokinetoterapie – înot terapeutic; - termoterapie (nămol, parafină, băi termale); - electroterapie (IR, US, curenţi de medie frecvenţă – pentru decontracturare şi analgezică).
39
La genunchi (gonartroza), artroza se manifestă frecvent având o cauzalitate variată: munca fizică grea, antecedente traumatice, deformări în valg sau var ale articulaţiei genunchiului. Durerea are caracter mecanic, accentuată la ortostatism prelungit şi la mers, la urcarea şi coborârea treptelor, la mers pe teren în pantă. Aceaste se resimte mai puţin în repaus. Gonartroza este însoţită de instabilitatea articulară, reducerea mobilităţii articulare, atrofie a cvadricepsului, afectarea mersului. În evoluţia gonartrozei se distig trei stadii raportate la manifestările amintite: durere, tulburări de mers, pierdere a mobilităţii.
Recuperarea gonartrozei Obiectivele tratamentului de recuperare sunt: - diminuarea durerii; - menţinerea/creşterea mobilităţii articulare; - creşterea forţei musculare; - refacerea stabilităţii în ortostatism; - îmbunătăţirea echilibrului; - recuperarea mersului. Mijloace folosite în tratamentul gonatrozei sunt: - medicaţie în scop analgezic, infiltraţii locale cu steroizi (intraarticular); - repaus fizic, folosirea bastonului şi a cârjelor axilare pentru sprijin şi pe cât posibil scăderea greutăţii corporale; - hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie (băi termale, nămol, parafină); - kinetoterapie: posturări (evitarea flexiei); o
o
mobilizări pasive şi active pentru ameliorarea flexiei şi extensiei;
o
exerciţii pentru tonifierea cvadricepsului şi ischiogambierilor;
o
mişcări analitice în lanţ deschis şi închis;
o
exerciţii axiodistale şi distoaxiale pentru echilibru, coordonare şi
o
o
corectarea mersului lucru la bicicleta ergometrică; exerciţii izometrice pentru tonifierea cvadricepsului 6" x2/zi; 40
o
o
masaj periarticular relaxant, sedativ şi masaj tonifiant pentru zona distală; hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie (băi termale, nămol,
parafină). Pentru pacienţii cu gonartroză cât şi pentru cei cu coxartroză, se recomandă înălţarea scaunului, a vasului de toaletă, a patului, în aşa fel încât aşezarea şi ridicarea să nu constituie solicitări suplimentare pentru articulaţiile afectate. Încălţămintea pentru aceşti bolnavi trebuie să fie comodă, talpa să amelioreze şocurile, dar în acelaşi timp să asigure stabilitate la contactul cu solul. Artroza gleznei şi piciorului – la acest nivel, gravitatea cea mai mare o prezintă
artroza halucelui, care prin procesul degenerativ afectează articulaţiile metatarsiofalangiene şi interfalangiene. Recuperarea artrozei la nivelul gleznei şi piciorului constă în: - tratament medicamentos şi repaus fizic, descărcarea de greutate prin folosirea bastonului pentru sprijin. Obiectivele kinetoterapeutice sunt: - ameliorarea mobilităţii articulare; - ameliorarea stabilităţii articulare. Mijloacele indicate, în mare sunt aceleaşi prezentate anterior în recuperarea artrozei. Pentru acest segment al membrului inferior, afectat de artroză, se recomandă încălţăminte cu toc mai înalt (tip gheată), în interior cu perniţe laterale pentru protecţia maleolelor, cu talpă curbată (tip gondolă) sau orteză de suport gambă-picior. Pentru halux valgus, încălţăminte comodă în interior pentru a nu sânjeni halucele, ortezarea acestuia. În cazurile grave se recurge la tratament chirurgical (artroplastie protezatoare). Artroza la nivelul coloanei vertebrale Artroza la nivelul coloanei vertebrale poate cuprinde corpul vertebral şi discul intervertebral, articulaţiile interapofizare. Artroza cervicală
41
Mobilitatea maximă a coloanei vertebrale cervicale, între corpurile vertebrale C4C5 şi C5-C6, permite instalarea fenomenelor degenerative artrozice cele mai frecvente. Artroza la acest nivel afectează corpurile vertebrale, discurile intervertebrale, articulaţiile interapofizare şi articulaţiile dintre feţele laterale ale corpurilor vertebrale C2-C7 (articulaţiile LUSCHKA). Artroza cervicală prezintă un tablou clinic complex prin prezenţa durerii cu caracter mecanic-postural, cu inradiere superioară, inferioară interscapulovertebrală care se resimte în umeri şi membrul superior. Funcţional se instalează rigiditate la nivel cervical, toate mişcările sunt reduse ca amplitudine. Compresiunea rădăcinilor nervilor spinali provoacă durere de tip radicular, contractură musculară, hipertrofie a musculaturii, tulburări senzoriale parestezii. Osteofitele, prin compresiunea arterei vertebrale, determină tulburări importante precum: vertij, ameţeli, hipotensiune în ortostatism, afectarea mersului. Discartroza cervicală, poate determina mielopatia cervicală, care prezintă un tablou clinic caracterizat prin: cefalee, oboseală musculară a membrelor superioare care limitează gestica, oboseala musculară a membrelor inferioare care afectează ortostatismul şi mersul. În cazurile mai grave, mielopatia cervicală de natură discartozică se manifestă prin parestezii ale membrelor (mai grave la membrele superioare), alterarea posturii, ataxiei. Complicaţiile acestei boli pot determina spasticitatea membrelor inferioare (inegală), apoi şi a membrelor superioare (tetraplagie). Atrofiile musculare localizate mai ales la membrele superioare (deltoid, muşichi tenari şi hipotenari) cât şi la membrele inferioare (cvadricepşi) sunt deasemenea urmări ale mielopatiei cervicale cauzate de discartroza cervicală. Recuperarea artrozei cervicale Artroza cervicală în formele simple, necomplicate beneficiază de un tratament medicamentos şi kinetoterapeutic asemănător artrozelor localizate la articulaţiile prezentate anterior. În faza dureroasă se recomandă medicaţie antialgică. Kinetoterapia constă în posturări, mobilizari pasive şi active în fazele nedureroase, exerciţii izometrice cu durată scurtă. Masajul, electroterapia antalgică relaxantă, căldura moderată sunt deasemenea mijloace adjuvante tratamentului kinetoterapeutic instituit.
42
Mielopatia cervicală de natură discartrozică impune adesea intervenţia neurochirurgicală – laminectomie. Artroza segmentului dorsal al coloanei vertebrale Procesul artrozic la nivelul dorsal al coloanei vertebrale se caracterizează prin prezenţa durerii cu caracter mecanic (dorsalgii), care se diminuează în repaus, apariţia tulburărilor de statică vertebrală, pierderea mobilităţii articulare şi ridigizarea cutiei toracice.
Recuperarea artrozei dorsale Kinetoterapia indicată în artroza dorsală constă în: - posturări corective pentru tulburările de statică vertebrală; - metode de relaxare; - exerciţii pentru tonifierea musculaturii dorsale, abdominale şi a muşchilor fesieri; - exerciţii pentru ameliorarea elesticităţii articulaţiilor costovertebrale; - exerciţii pentru ameliorarea funcţiei respiratorii; - corectarea posturii în ortostatism şi mers; - masaj; - termoterapie: nămol, parafină, băi termale; - electroterapie antalgică; - hidrokinetoterapie, înot terapeutic. Boala FORESTIER-ROTES-QUERROL sau hiperostoza scheletală difuză idiopatică este caracteristică vârstnicului. Aceasta se manifestă prin durere cu caracter mecanic la nivelul dorsal al coloanei vertebrale, cifoză, torace rigid, atrofii musculare, mers cu centrul de greutate proiectat înainte, care impune sprijin. La pacienţii cu boala Forestier, radiologic se evidenţiază: - osteofitoză gigantă care prinde cel puţin patru corpuri vertebrale, poziţionate vertical şi anterolateral; - disc intervertebral indemn; - absenţa osteosclerozei marginale vertebrale; - articulaţia sacroiliacă indemnă. Recuperarea în boala FORESTIER necesită kinetoterapie pentru: - limitarea pierderii mobilităţii coloanei vertebrale dorsale;
43
menţinerea musculaturii în limite acceptabile pentru realizarea unei posturi cât mai normale; - funcţionalitatea aparatului respirator. Aceste obiective vizate se realizează prin includerea în programul kinetoterapeutic a: - posturărilor corective şi antalgice; - mobilizări pasive ale coloanei vertebrale; - mobilizări active – gimnastică medicală pentru menţinerea mobilităţii articulare a coloanei vertebrale şi a întregului aparat locomotor; - exerciţii pentru tonifiere musculară la nivelul segmentului afectat; - exerciţii de respiraţie pentru ameliorarea elasticităţii articulaţiilor costovertebrale, pentru sincronizare respiratorie hemitoracică, respiraţie toraco-abdominală; - exerciţii pentru corectarea posturii în ortostatism şi mers (ex. cap-gât, redresarea umerilor, poziţei bazinului şi abdomenului); - exerciţii pentru tonifiere fizică generală; - exerciţii pentru echilibrul şi coordonarea mersului. -
Alte mijloace: - termoterapie (IR, nămol, parafină); - masaj relaxant şi analgezic în fazele durerose şi tonifiant; - electroterapie antalgică; - hidrokinetoterapie, înot terapeutic, băi termale. Artroza la nivelul coloanei vertebrale lombare
Artroza lombară – a corpilor vertebrali sau spondiloza lombară, este des întâlnită la persoanele vârstnice. Durerea, de tip mecanic, localizată la nivel lombar iradiază în sacru, fese, coapsă şi este însoţită de contractură musculară paravertebrală bilaterală. Artroza lombară se manifestă şi prin tulburării de statică vertebrală, de tipul rectitudine, cifoză, cu afectarea mersului. La acest nivel artroza afectează în majoritatea cazurilor la vârstnici, corpii vertebrali, mai rar discul ietervertebral. Localizarea artrozei la discul inervertebral, radiculopatia inferioară L5-S1 este mai frecventă şi mai grav resimţită la adultul activ.
44
Tabloul clinic al artrozei lombare se caracterizează prin durere, postură vicioasă, scăderea mobilităţii segmentului lombar al coloanei vertebrale.
Recuperarea artrozei lombare În faza acută dureroasă se indică medicaţie antialgică şi decontracturantă. Kinetoterapia vizează următoarele obiective: - reducerea sindromului dureros; - asuplizarea vertebrală; - tonifierea musculară (spinali, musculatura abdominală, muşchii fesieri); - corectarea tulburărilor de statică verteberală; - corectarea mersului. Mijloacele şi metodele utilizate sunt: - posturarea antalgică; - exerciţii fizice pentru mobilitatea articulară a zonei; - exerciţii pentru creştere forţei şi supleţei musculaturii; - exerciţii corective pentru statica vertebrală (toate segmentele corpului). Alte mijloace: - masaj relaxant antalgic/tonifiant; - electroterapie; - termoterapie; - hidrokinetoterapie.
Nevralgia femurocutanată Această afecţiune se manifestă prin durere şi parestezie localizată pe partea anterioară şi laterală a coapsei. Nevralgia femurocutanată se mai numeşte meralgia parestezică, datorită simptomelor pe care le prezintă. Cauza apariţiei constă în afectarea nervului cutanat femural lateral (femurocutanat). Afectarea acestui nerv, ramură ventrală a nervului L2, provoacă durere de intensitate variabilă, tulburări de sensibilitate (hipoanestezie şi/sau hiperalgezie), tulburări vegetative trofice.
45
Nevralgia crurală sau nevralgia femurală Lezarea nervului femural sau crural, ramuri ventrale ale nervilor L2-L4, se manifestă prin dureri spontane în regiunea anterioară a coapsei, dureri care iradiază spre genunchi şi regiunea medială a gambei. Afecţiunea crurală sau femurală, pe lângă durere, prezină hipotonie şi hipotrofia cvadricepsului, diminuarea sau abolirea reflexului rotulian. Recuperarea nevralgiilor femurocutanate
Recuperarea afecţiunilor amintite anterior, nevralgia femurocutanată, crurală sau femurală au indicaţii terapeutice în funcţie de stadiul şi evoluţia acestora (acut, subacut, cronic, remisiune completă) Tratamentul constă în : - medicaţie (analgezice, antiinflamatorie, antidepresive); - repaus fizic; - reducerea încărcării articulare; - posturări antialgice; - posturi în decubit ventral cu pernă sub abdomen (reechilibrare psihovegetativă); - masaj sedativ; - metode de relaxare generală; - căldură lombară (moderată). În funcţie de vârstă şi starea generală a pacientului se pot indica tracţiuni vertebrale (cu prudenţă, în cazuri rare). Exerciţiile fizice vizează: - decontracturarea musculaturii lombare; - asuplizarea trunchiului inferior; - tonifierea generală a musculaturii; - autocontrolul posturii coloanei vertebrale; - creşterea/menţinerea forţei musculare.
Osteoporoza
46
În procesul de îmbătrânire, scheletul suferă modificări, fenomen încet şi difuz, de pierdere a calciului din oase (osteopenie) şi schimbări ale arhitecturii trabeculare. Osteoporoza reprezintă reducerea masei osoase pe unitate de volum, cu creşterea susceptibilităţii pentru fracturi. Acest proces include fenomene de eroziune în profunzime şi fenomene de subţiere a pereţilor osoşi, consecinţă a ruperii echilibrului dintre activitatea osteoblastelor şi osteoclastelor, în beneficiul osteoclastelor. Osteogeneza specifică copilăriei şi adolescenţei şi osteoliza specifică bătrâneţei se suprapun pe fondul unui proces continuu de modelare şi remodelare a structurilor osoase, stabilite de activitatea cuplurilor de osteoblaste şi osteoclaste. Metabolismul osului, metabolism activ asigură formarea şi resorbţia osoasă printr-un proces continuu de remodelare osoasă. Acest proces este condiţionat de mai mulţi factori: hormonali (parathormon, calcitonină, STH, sexuali), enzimatici (fosfataze), vitamina D, aport alimentar (proteine, calciu, provitamina D) eficienţa proceselor de absorbţie, activitatea fizică, forţa gravitaţională, influenţa factorilor de risc (alcool, cafea, fumat). Factorii amintiţi, raportul dintre aceştia contribuie la formarea şi resorbţia ţesutului osos, procese care se află într-un echilibru relativ. Echilibrul normal între aceste două procese asigură şi menţine masa osoasă normală. Masa osoasă are un maxim calitativ şi cantitativ în jurul vârstei de 30 de ani. Aceasta variază de la individ la individ, în raport cu amprenta genetică, sexul, condiţiile de viaţă, activitatea fizică. După 30 de ani, masa osoasă scheletală intră într-un proces de scădere. Osteoporoza este considerată cea mai frecventă afecţiune osoasă, şi una din afecţiunile cu morbiditate crescută în segmentul populaţiei de vârsta a treia. I. Osteoporoza de menopauză Osteoporoza cea mai frecventă este osteoporoza de menopauză (osteoporoza de tip I) Diminuarea şi apoi dispariţia hormonilor estrogeni declanşează şi întreţin acest tip de osteoporoză, specific sexului feminin. Pierderile de masă osoasă, după menopauză înregistrează cu 10-20% mai mult ca la bărbaţi.
47
II. Osteoporoza senilă – specifică sexului masculin se produce prin lipsa hormonilor estrogeni, ca rezultat al vârstei (osteoporoza de tip II). La femei, osteoporoza de tip I şi de tip II se suprapun. III. Osteoporoza secundară Osteoporoza secundară este cauzată de o serie de factori patologici, între care: -
-
afecţiuni circulatorii; afecţiuni endocrine (hipercorticism, corticoterogenie, hipertiroidie, diabet); intoxicaţii patologice (abuz medicamentos de anticonvulsive); afecţiuni neurologice cu tulburări trofice (boala FRIEDREICH, tabes, siringomielie); osteopatii maligne (mieloame, tumori osoase, metastaze).
Osteoporoza fără complicaţii nu prezintă nici o simptomatologie. Ea poate fi descoperită întâmplător, cu ocazia unor radiografii care evidenţiază: - transparenţa mărită a oaselor; - vertebre cu modificări ale formei (biconcave, deformate); - textură trabeculară rarefiată în diafize şi corpurile vertebrale. Examenul radiologic şi osteodensitometria (DLKA-SCAN sau Dual Energy X-R stabilesc diagnosticul de osteoporoză. Diagnosticul de fineţe se realizează prin tomografie computerizată şi analiza activităţii neutronice. Analizele de laborator, determină situaţia calciului şi fosfaţilor în sânge şi urină, aducând informaţii asupra echilibrului fosfocalcic. Tabloul paraclinic este completat cu teste hormonale şi enzimatice. În literatura de specialitate există mai multe clasificări, autorii luând în calcul în principal cauzele producerii acesteia, diferitele afecţiuni corelate cu osteoporoza, factorii agravanţi asociaţi cauzelor principale de producere. La nivelul vertebrelor, osteoporoza difuză, cu localizare tipică la T8-L3 se caracterizează prin durere spontană şi la presiunea punctelor spinoase, la presiunea musculaturii paravertebrale din zona respectivă. Ortostatismul prelungit, mersul contribuie la accentuarea durerii. Se instalează treptat hipotonia şi hipotrofia musculaturii paravertebrale , iar consecinţă a acestora apare cifoza . 48
Pe acest fond, producerea fracturilor cu frecvenţă crescută la nivelul: mână, antebraţ, corp vertebral, şold, prezintă riscuri majore în urma cărora sunt afectate activităţile zilnice (ADL şi aşa în declin la vârstnici). Măsurile profilactice adresate persoanelor cu risc de osteoporoză (pubertate, sarcină, lăuzie, menopauză, vârstnici, sedentari, condiţii grele de muncă, imobilizaţi) vizeză alimentaţia, care trebuie să fie bogată în calciu, vitamina D, proteine, fosfor (carne, peşte, ouă, lapte). Aportul medicamentos de calciu administrat oral, viamina D, calcitonină, floruri, completează alimentaţia pentru o prevenţie mai sigură împotriva osteoporozei. Kinetoprofilaxia previne osteoporoza pintr-un regim de viaţă activ, prin gimnastica de înviorare, de întreţinere şi alte diverse forme de activitate fizică: mersul pe jos în aer liber, înotul, activităţi fizice de agrement. Kinetoterapia intervine în tratarea/încetinirea osteoporozei prin gimnastica medicală care contribuie în principal la menţinerea musculaturii într-o stare normală, a mobilităţii articulare, evitarea supraponderalităţii şi obezităţii, la starea generală bună a organismului. Exerciţiile fizice recomandate în acest scop, sunt cele analitice, adresate tuturor segmentelor corpului cât şi cele generale: mers, mers pe bicicleta ergometrică, exerciţii cu obiecte uşoare (baston, gantere, fizioball, benzi elastice, înot). În kinetoterapie la persoanele cu osteoporoză se evită tracţiunile, manipulările intempenstive, elongaţiile. Masajul este deasemenea indicat pentru toniferea musculară generală sau masajul segmentar pentru zonele în care osteoporoza este asociată cu alte afecţiuni degenerative (artroza) care se manifestă prin algii şi hipotrofii musculare.
Bibliografie curs – geriatrie 1.
Constantin B. (1997). Geriatrie, Editura Medicală, Bucureşti
49
