Centre de putere economica

Ray S. Cline ne definea puterea deț inută  de o ț ar ă, la nivel mondial, prin intermediul următoarei formule: puterea= (masa critică1 + puterea economică  + puterea militar ă) x (planificarea coerentă a strategiei naț ionale + voinț ă)4. Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate al președintelui Jimmy Carter afirma în legătur ă cu același concept: ‖Ca să merite titlu de supraputere mondială oț ar ă trebuie să  ocupe  primul loc în următoarele domenii: economic, tehnologic, militar și cultural.(Revel, 2004)‖ Și într-adevăr, S.U.A. aveau să  fie primele care îndeplineau cumulativ toate aceste condiț ii devenind prima superputere globală din istorie. Robertson Pat anticipa însă declinul dominaț iei americane, afirmând că, ‖în timp ce anii ’90 se profilează la orizont, lumea f ăurită de americani 56 după  al doilea r ăzboi mondial se apropie de sfâr șit. Conturul descentralizării sistemului mondial se distinge clar de mult timp, dar coordonatele noului său centru au fost până  acum tulburiși problematice. (...) Hegemonia americană  a murit, Rusia e în criză  ș i declin. Japonia este noul gigant economic, Europa se află în pragul adevăratei comunităț i, iar China e gata să leo ia înainte tuturor. Toate acestea compun noul nucleu al unei lumi în care schimbarea va fi dinamică, inegală, multidirecț ională  ș i imprevizibilă.‖ (Robertson, 1998 citat în Ciochină, 2000,  p. 28) Transformarea apărută  în jocul strategic, la nivel mondial a fost evidenț iată  de Silviu Brucan care afirma: ‖în perioada Ră zboiului Rece, conflictul dominant pe arena mondial ă  era cel politico- militar cu substrat ideologic est-vest. Odat ă  cu pr ăbuș irea Uniunii Sovietice, confruntarea politico- militar ă  ș  i-a pierdut virulenț a ideologică , iar pe arena internaț ional ă s-a instalat ca tip de conflict dominant în lupta pentru supremaț ia mondial ă competiț ia economicotehnologică pentru cucerirea unei păr ți  cât mai mari din piaț a mondial ă , rivalitatea militar ă 7  trecând pe un plan secundar.” Revoluț ia tehnologică  modernă, în particular globalizarea comunicaț iilor, transporturile supersoniceși independenț a crescândă  a industrialismului, impulsionează  statele naț ionale spre uniuni mai largi, reflectând stadii diferite de integrare supranaț ională (Brucan, 2005, p. 106). Din evul mediu până la jumătatea secolului XVII centrele economice dominante au fost orașele stat (Veneț ia, Anvers, Amsterdam). De la apariţia statelor-naţiune suverane, ca urmare a  păcii de la Westphalia din 1648, relaţiile internaţionale au fost dominate de state suveraneşi formal egale (Has, 2009). În zilele noastre însă, actorii principali de pe scena interna ț ională au devenit ‖statele-continent‖(N.A.F.T.A., U.E., A.S.E.A.N., M.E.R.C.O.S.U.R., etc.) (Patapievici, 2008  ). Astăzi se poate afirma că  Uniunea Europeană, S.U.A., Japoniaşi regiunea Asiei de Sud Est sunt principalele centre de putere în economia mondială. Iar între acestea se produc  principalele schimburi comerciale internaț ionale.5 La nivel mondial, Uniunea Europeană  este cea mai mare putere comercială ş i este gruparea cea mai implicată în acordarea de ajutor financiar şi tehnicţărilor mai sărace, acț ionând în domeniul economic, social, politic, al drepturilor omuluişi al relaț iilor externe aleț ărilor membre. Încă din anul 1989, Michel Beaud sublinia că această grupare deţine cea mai importantă capacitate de polarizare, indicând faptul că  peste 30 deţări de pe diverse continente realizează mai mult de 40% din schimburile economice cu această entitate regională, în timp ce numai 13 state desf ăşoar ă un astfel de volum comercial cu polul americanşi numai 5ţări cu polul japonez. 4

 Bonciu F, Economia Mondială, Editura Lumina Lex. Bucuresti 2006, p. 56 Brown L., Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnica Bucureşti, 1988,pag 14 6 Glipin R, Economia politica a relaţiilor internaţionale, Editura Du Stzle, 1999,pag 387 7 Brucan, 2005, p.105 5

11

Hans J. Morgenthau, cel mai important reprezentant al realismului politic, sustinea ca „prin putere se intelege dominatia unor oameni asupra gândirii şi comportamentului altor oameni‖. În definirea relaţională a lui Robert Dahl, puterea desemnează situaţia în care agentul A obţine de la agentul B ceva ce B nu ar fi făcut în lipsa constrângerii exercitate de A. Prin urmare,  puterea reprezintă capacitatea de a controla mintea si acţiunile altora, a-i determina sa facă ceea ce doreşti tu, sau ceea ce, altfel, nu ar face. Puterea economică este o relaţie reciprocă de control între deţinătorii de funcţii publice şi între aceştia şi restul societăţii în ansamblul său. Pentru a înţelege mai bine specificul puterii se impun a fi făcute o serie de distincţii între conceptele de: -  putere şi influenţă –  vizibilă cel mai bine în relaţia dintre factorul de decizie şi consilier. Primul are putere asupra celui de-al doilea, în timp ce acesta din urmă are influenţă asupra  primului; - putere şi forţă - când recurgi la forţă (violenţă) înseamnă că abdici de la putere, înţeleasă ca relaţie psihologică, în favoarea forţei, înţeleasă ca relaţie fizică; puterea militară rămâne însă cel mai important atribut al puterii în general. Fără sancţiunea forţei, puterea este lipsită de substanţă; -  putere care poate fi utilizată ( armele convenţionale, de pildă) şi putere care nu poate fi utilizată (armele nucleare, de exemplu, care sunt utilizate prin intermediul ameninţării cu utilizarea); în realitate, avem de-a face cu prezenţa sau absenţa forţei ca ultimă sancţiune a  puterii; - legitimitatea şi nelegitimitatea puterii; în primul primul caz există o justificare morală şi/sau legală, în timp ce în al doilea caz avem de-a face cu puterea/forţa brută. Relaţiile dintre indivizi, dintre colectivităţi, dintre acestea şi stat, precum şi cele dintre state sunt relaţii întemeiate pe putere. Pe plan internaţional, puterea reprezintă deopotrivă un scop în sine şi un mijloc de atingere a altor obiective. Elementele sale sunt imuabile sau variabile, cuantificabile sau necuantificabile: • Geografia ( aşezarea, vecinii, relieful, vulnerabilitatea); popoarele din spatii deschise au tins să se extindă până la atingerea unor frontiere naturale (ruşii, prusacii, polonezii, ungurii, etc.); cei care au dispus de frontiere naturale – românii, de pildă - au tins să le apere; • Resursele naturale ( hrana şi materiile prime); existenţa lor permite susţinerea unei  populaţii mai numeroase şi a unei dezvoltări economice mai susţinute; independenţa în acest domeniu se traduce printr-o libertate de mişcare mai mare în plan diplomatic; • Capacitatea industrială; ea a constituit, mult timp, baza puterii, azi ea fiind reevaluată prin  prisma costurilor pe care le implică; • Pregătirea militară (cu indicatori precum tehnologia militară, calitatea conducerii, precum şi cantitatea şi calitatea forţelor armate); • Populaţia (mărimea, distribuţia, tendinţele demografice); • Caracterul naţional (impulsivitatea, flexibilitatea, tactul, răbdarea, sângele rece, fineţea calităţi care pot amplifica performanţa externă); • Moralul naţional (element ce tine de calitatea societăţii şi a guvernării, cu implicaţii asupra solidarităţii în plan social); • Calitatea diplomaţiei (element fundamental ce amplifică sau diminuează puterea unui stat); • Calitatea guvernării (corelaţia dintre resurse şi eficienţa utilizării lor în raport cu obiectivele propuse; în ce măsura politica exprimă voinţa poporului sau este restricţionată de aceasta; locul şi rolul politicii externe în ansamblul politicii promovate de guvern). 12

Chiar dacă puterea economică şi cea tehnologică vor fi acelea care vor domina în viitor lumea sau dacă puterea militară îşi va pierde din importanţă, puterea, la modul general, va rămâne un factor determinant în relaţiile internaţionale. Lupta pentru influenţă şi supremaţie va continua pe mapamond, pe plan regional şi/sau global. În funcţie de cât de puternice sunt, statele devin subiecte sau obiecte ale economiei internaţionale. Noţiunile de superputere, putere mondială sau mare putere marchează ierarhia în domeniul puterii. Conceptul de piaţă financiară internaţională este o expresie îndelung dezbătută de economişti, rezultând numeroase definiţii, iar ca exemplu selectăm următoarele: Conform Dicţionarului de economie, piaţa financiară internaţională este locul de întâlnire dintre nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor, ale producătorilor din ţări diferite şi disponibilităţile băneşti ale populaţiei, ale menajelor la nivel mondial8 Piaţa financiară internaţională sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare pe plan internaţional, precum şi instituţiile legate de derularea acestora. De asemenea piaţa financiară internaţională este definită ca „ansamblul relaţiilor care iau naştere între persoane fizice şi juridice având rezidenţa sau sediul fiscal în ţări diferite în  procesul atragerii şi plasării fondurilor financiare, precum şi instituţiile şi reglementările legate de derularea acestor tranzacţii‖9. Indiferent de definiţie, ideea de piaţa financiară internaţională implică antrenarea şi alocarea resurselor financiare la nivel mondial. Un rol important pe piaţa financiară internaţională îl au centrele financiare internaţionale ce asigură mobilizarea şi plasarea capitalurilor la nivel mondial. Teoretic vorbind, orice centru financiar naţional, dat fiind un anumit grad de dezvoltare, ar  putea funcţiona ca şi centru financiar internaţional. Dar în practică, este larg acceptată ideea că un centru financiar poate căpăta dimensiunea internaţională numai dacă îndeplineşte anumite condiţii10: stabilitate politică; intervenţia guvernului să fie minimă; infrastructură legală dezvoltată; să ofere o gamă largă de produse financiare pentru a putea satisface nevoile de capital pe termen lung ale marilor firme; să concentreze un număr mare de instituţii bancare şi financiare, inclusiv o bursă de valori şi mărfuri pentru a da posibilitatea efectuării unui volum ridicat şi diversificat de tranzacţii;  prezenţa unui număr mare de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale prin care  piaţa respectivă este conectată direct cu alte pieţe financiare ale lumii; existenţa unor largi reţele de activităţi adiacente de asigurări, garanţii, intermedieri etc. Pentru a lărgi gama serviciilor oferite clienţilor şi prin aceasta susţin tranzacţiile financiare propriu-zise;  prezenţa unor resurse umane ce dispun de competenţe profesionale deosebite, ce pot efectua tranzacţii financiare complexe.    









8

 . Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag 330 Pârvu Daniela- Activitatea financiar monetară internaţională în economia internaţională, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag 53. 10  Ignat Ion- Economie mondială, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pag 119. 9

13

În cele ce urmează voi prezenta câteva detalii despre principalele centre financiare la nivelul fiecărui continent. Astfel conform unor statistici efectuate de Indicele de Centre Financiare Globale în septembrie 2000, principalele pieţe financiare europene se află în Londra, Zurich, Geneva, Frankfurt. Ele evoluează în strânsă interdependenţă şi sunt aliate la alte centre de mai mică importanţă precum Paris, Dublin, Amsterdam, Bruxelles, Copenhaga, Düsseldorf, Hamburg, Luxemburg, Madrid, Milano, Oslo, Roma şi Stockholm. În prezent piaţa financiară internaţională a Londrei este una specializată şi oferă o gamă de servicii pretinse de întreprinderi, bănci, investitori instituţionali şi diverse instituţii financiare, şi se compune din: • London- Stock -Exchange; • Piaţa schimburilor; • Piaţa obligaţiunilor internaţionale; • Piaţa materiilor prime; • Pieţele derivate pe instrumente financiare; • Piaţa euro-devizelor şi euro-creditelor; • Piaţa asigurărilor. În ciuda concurenţei crescute a New York -ului , Londra rămâne de departe cea mai importantă  piaţă de schimb din lume, datorită volumului de tranzacţii desfăşurate şi a numărului  participanţilor. În acelaşi timp bursele europene continentale se caracterizează prin faptul că au o  pondere mai redusă în circuitul financiar global, ele deţinând numai 17,5% din volumul capitalizării pe plan mondial (însumând 28% dacă includem şi Marea Britanie). În ultimii ani,  bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar diferenţiat, astfel unele dintre ele au tins să se detaşeze în lideri continentali şi să concureze cu statutul Londrei; este cazul, în speţă, al burselor din Germania şi cu un pas în urmă, Franţa. De exemplu, deverul lunar pentru acţiuni a ajuns în octombrie 1991- la 53 miliarde $ în Germania, faţă de 56 mld în Marea Britanie, Franţa ocupând locul 3 cu 19,5 mld, fiind urmată la distanţă de Elveţia cu 6,4 miliarde 11 . Un moment important pentru Europa îl reprezintă anul 2000, când în cadrul procesului de fuziuni şi achiziţii s-a format operatorul bursier pan-european Euronext. Euronext reprezintă una dintre cele mai mari burse de valori din Europa, fiind creată la data de 22 septembrie 2000 prin fuziunea a trei burse naţionale: Bursa din Paris, Bursa din Amsterdam şi Bursa din Bruxelles 12. În ianuarie 2002, operatorul bursier pan-european Euronext a achiziţionat piaţa londoneză de  produse derivate London International Financial Futures and Options Exchange (LIFFE), iar în iunie 2002 a fuzionat cu bursa portugheză BVLP (Bolsa de Valores de Lisboa e Porto). De asemenea şi anul 2006 prezintă o deosebită importanţă pentru pieţele bursiere europene, caracterizându-se prin fuziunea grupului american New York Stock Exchange, care controlează Bursa din New York cu operatorul bursier paneuropean Euronext, creând astfel prima bursă transatlantică din lume, unde sunt tranzacţionate acţiuni, obligaţiuni, contracte futures, opţiuni etc. Amploarea continentului America şi diversitatea economică explică marea disparitate care există între diferitele pieţe. În perioada interbelică şi postbelică, pieţele financiare nordamericane au fost singurele care şi-au păstrat un rol esenţial în ceea ce priveşte finanţarea economiei, însă vorbim cu adevărat de un centru important pe piaţa de schimb din momentul 11 12

Popa Ioan- Bursa, Ed: Colecţia Bursa, Bucureşti, 2000, pag 251.   Bonciu Florin –  Economia Mondială, Ed: Universitară, Bucureşti, 2009, pag 139.

14

apariţiei în New York a băncilor străine, adică de la mijlocul anilor ’70. Din acest moment dezvoltarea a devenit impresionantă.  New York, este cel mai semnificativ centru financiar nord-american, dar nu este şi singurul. Operaţiuni semnificative se realizează şi pe pieţele financiare din Chicago, Toronto, San Francisco, Boston. Bursa de Valori din New York (New York Stock Exchange), cea mai mare  bursă de valori din lume, şi-a început activitatea încă din secolul al XVIII-lea, când a fost iniţial destinată pentru a servi la plata datoriilor de război ale guver nului nou-createlor State Unite ale Americii. Ulterior s-a dezvoltat în aşa măsură încât să îndeplinească rolul primordial pe care o  piaţă bursieră organizată îl are: procurarea capitalului pentru societăţile listate, prin mobilizarea disponibilităţilor băneşti ale investitorilor individuali şi instituţionali. În prezent, alături de New York Stock Exchange în Statele Unite funcţionează alte şase burse de valori (American, Boston, Cincinnati, Chicago, Pacific şi Philadelphia Stock Exchange),  precum şi piaţa extrabursieră Nasdaq (OTC-Over The Counter Market) unde sunt tranzacţionate acţiunile companiilor care nu îndeplinesc condiţiile de listare impuse de burse. Următorul continent analizat este Africa de Sud, ce reprezintă 80% din capitalizarea bursieră a zonei africane, compusă din pieţe mici, cu o diversificare scăzută a industriilor, un volum limitat de tranzacţii şi o concentrare puternică pe câteva titluri de valoare - 200 în Nigeria, 56 în Kenya, 21 în Ghana, 3 în Malawi şi 2 în Tanzania, o lipsă de lichiditate şi de sisteme de încredere pentru decontare şi compensare, lipsa de tehnologie pentru stabilirea tranzacţiilor şi evaluatori concentraţi pe materii prime prea dependenţi de pieţele mondiale. O componentă esenţială a mediului internaţional de afaceri este piaţa mondială.Aceasta nu desemnează neapărat un spatiu georafic anume ,ci în primul rand un ansamblu de raporturi commeriale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Ea este reyultatul şi forma de manifestrae a interdependeţelor dintre pieţele naţionale şi exprima ansamblul raporturilor care apar între agenţii economici dintre ţari diferite,precum şi între economiile naţionale în procesul schimbului de produse şi servicii care au loc pe plan internaţional.În preyent mecanismul de funţionare a pieţei mondiale, în ansamblu. Şi a componentelor sale in particular,este influenţat de trei categorii de factori: factori economici,factori politici,factori conjuncturali Factorii economici sunt numeroşi,dar in esenţa, au la bayă dinamica producţiei şi consumil pe plan mondial. Printre aceştia sunt de menţionat apariţia de produse noi şi scurtatea ciclului de viaţa al produselor,creşterea nivelului tehnic şi calitativ,creşterea productivitaţii muncii şi a randamentelor la hectar, deyvoltarea şi perfecţionarea telecomunicaţiilor şi a sistemelor informaţionale etc. Factorii politici exercită o influenţă permanentă asupra tuturor categoriilor de pieţe, indiferent de mărime si poyiţie geografică. Aceătia la randul lor, se manifestă pe două  planuriŞfactori politici şi evenimente politice in sensul cel mai general ; creşterea productivitaţii muncii şi a randamentelor la hectar;deyvolatrea şi perfecţionarea telecomunicaţiilor şi a sitemelor internaţionale etc. Factorii conjuncturali de durată mai lungă sau mai scurtă. Acţiunea acestora asupra pieţei mondiale, provoacă mari dereglări în formarea preţurilor, făcându-le să ascileze cu urcări şi  prăbuşiri scurte care duc la dispariţia oricărei logici previzionale de piaţa precum şi la stânjenirea circulaţiei bunurilor şi serviciilor in comertul internaţional. Intensitatea ţi durata factorilor conjuncturalii nefavorabili anihileayă calculele previyionale de profitabilitate ţi eficienţa economiiă,provoacă falimente şi crahuri bancare într -un cuvâant, paraliyeayă comerţul internaţional.

15

În sfera pieţei se interferează un întreg sistem de conditii economice,sociale,demografice etc, care determină dinamica ofertei şi cererii de mărfuri, raporturile dinte ele ,mişcarea preţurilor evoluţia vanzarilor. Pe de altă parte ,conţinutul pieţei nu se poate limita doar la procesele economice care au loc efectiv ,trebuie avute în vedere şi cele potenţiale. Problema care se pune în faţa specialistului din domeniul comerţului exterior este de a stăpâni mecanismele de funcţionare ale pieţei mondiale. Ântr+o asemenea abordare, piaţa dobandeşte anumite dimensiuni cantitative şi calitative ce se impun a fi cuantificate, va avea anumite caracteristici interne şi apecifice. Piaţa mondiala nu poate fi privita şi analiyată în mod global, ea este formată din mai multe segmente, cu o anumită strctură. Prin structură intelegm elementele componente şi relatiile dintre ele. Categoriile de pieţe prezintă atât elemente comune, cât şi specificităţi ale mecanismelor de funţionare.Pieţele caracterstice sut localizate în unul sau mai multe spatii georafice naţionale, sunt acelea care prin volumul,valoarea, importanţa 1.2.

Tipologia centrelor de putere

Privită în acest sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării societale ăn cadrul unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale, stabilit între staet sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Puterea politica a avut si are o multime de definitii, in functie de modul in care a fost inteleasa. Aceste definitii pot fi clasificate ca fiind: psihologiste, behavioriste, structural functionaliste, socio - politice, formale etc. In sens psihologist, puterea politica ―este realizarea in  practica a efectelor dorite in relatia de la conducatori la condusi‖(B.Russel si H.Lasswel). Definitiile behavioriste prezinta puterea ca pe un tip deosebit de comportament care consta in  posibilitatea modificarii comportamentului altora. Aceasta teorie nu satisface, deoarece reduce  puterea la comportament. Contributia sa la dezvoltarea conceptului consta insa, prin experimentul stiintific propus, in posibilitatea de a masura si cuantifica, fie si partial comportamentul politic. Teoria americana, structural - functionala a lui T. Parsons, afirma ca scopurile puterii sunt scopurile comunitatii (societatii). Critica acestei teorii consta in confundarea categoriei puterii cu diferitele concepte economice. Definitiile socio-politice incearca analizarea puterii din perspectiva sistemului socioglobal: puterea apare c o relatie sau raportul social fundamental dintre guvernant si guvernati. Indiferent de timp si spatiu, in toate societatile reglementate politic prin intermediul statului, exista guvernanti si guvernati, puterea fiind tocmai relatia care ii structureaza obiectiv, pana la un  punct, mai mult sau mai putin indiferent de vointa si constiinta lor. Definitiile formale ale puterii pornesc de la premisa ca nici o societate nu este posibila fara putere deoarece politicul/politica este cosubstantiala omului ca gen, ocupa locul central si constituie temeiul oricarei organizari sociale inclusi prestatatale. Se apreciaza ca politica are urmatoarele caracteristici universale: este relationala ( in sensul ca daca A il poate determina pe sa faca ceva impotriva dorintei sale, si B are capacitatea sa il faca pe A sa faca ceea ce n-ar fi facut fara existenta lui B) , intentionala ( este legata de actiunile pe care interesele le impun in calitate de scopuri ale sale), impozionala (detinatorul puterii este pregatit sa intampine rezistenta altora, producnd mijloacele alternative), potentiala (are resurse care nu se epuizeaza practic niciodata  –   puterea nu este afectata in esenta de schimbarile de locuri si roluri), are capacitati 16

inter-membrii (toti membrii societatii raspund adecvat sistemului), precum si capacitati sistemice (se constituie ea insasi ca sistem specific, cu un determinism deosebit calitativ de cel natural,  prin chiar structura sa interna). Principalele puteri ale momentului s-au impus pe plan mondial inclusiv prin for ţ a militară pe care o dein fie că este „demonstrată‖ sau nu. Astfel   puterea militară mondială influenţează în mod direct sistemul relaţiilor in t er na ţ i o n a l e , p u n â n d î n mişcare legăturile militare între unităţiile politice ale sistemului i n t e r n a ţ i o n a l , f o r m â n d m e c a n i s m u l b a l a nţ ei puterii pentrusecolul XXI.Atât în trecut cât şi în prezent supremaţia unei puteri deseori este fondată pe puterea militară iar competiţia actorilor pentru acest lucru este principalul fundament al politicii internaţionale. Dacă puterea militară a unui  stat este recunoscută şi „respectată‖(n sensul de intimidare) la un niveln i n t e r n a ţ i o n a l c â t m a i e x t i n s , „ capacitatea actorului de a-i folosi resursele tangibile i intangibile n aa fel nct să influeneze rezultatul r e l a i i l o r internaionale spre propriul beneficiu este mai mare. ( Walter S. Jones ).De  put ere a mi li ta ră s-a u folosit pnă acum marile puteri ,fiind instrumentul prin care  put ere a poli tică a supus popoare i civilizaii, ct i alte state cu vocaie globală n vederea descurajării inamicilor.Înprezent conceptul de „Putere Militară‖ are un neles mai extins deoarece conflictele clasice care implicau lupta directă a fost nlocuit cu cele asimetrice, atacuri teroriste , informaionale, răpiri de persoane unde factorulpolitic joacă un rol important. Componenta nucleară a puterii militare oferă,,ncă o solidă garanie de securitate(pr i n efectul de descuraja re, intimidare)dar i o of ensă indirectă adversarilor din sistemul mondial 1.3.

Factori de influeţă ai evoluţiei centrelor de putere

1.3.1. Globalizarea

Intensificarea globalizarii constituie trasatura fundamentala a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizeaza prin accentuarea tendintei de reducere si eliminare a barierelor dintre economiile nationale, precum si amplificarea legaturilor dintre aceste economii. Una dintre cele mai cunoscute este definitia Bancii Mondiale:Globalizarea se refera la faptul observabil ca în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activitatii economice la nivel mondial se deruleaza între persoane si firme din tari diferite. Aceasta crestere a activitatii economice în afara granitelor a luat diferite forme: - Comertul international - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor si serviciilor consumate  provin din importuri. În domeniul relatiilor financiare externe, procesul de globalizare se oglindeste asadar în cresterea mai rapida a comertului international fata de productia mondiala. În perioada 1950  –   1994, comertul international a crescut de 14 ori, în timp ce productia mondiala a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapida a comertului international constituie o consecinta a adâncirii diviziunii internationale a muncii, a liberalizarii accesului pe pietele externe de bunuri si servicii si a progresului tehnici în domeniul transporturilor si telecomunicatiilor. - Investitiile straine directe - factorii determinanti ai cresterii rapide a investitiilor straine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu  participarea investitorilor straini; achizitiile si fuzionarile de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurentei; noile tehnologii, care faciliteaza transporturile si telecomunicatiile, precum si 17

organizarea managementului firmelor implantate la mari distante. Productia internationala, inclusiv productia societatilor transnationale, a filialelor si a altor întreprinderi legate de societatile multinationale, prin acorduri si aliante, fara participarea de capital a cunoscut o  puternica dezvoltare. Vechea schema de fabricatie într-o tara si vânzarea într-o alta tara a cedat terenul operatiunilor de fabricatie internationala. Progresul tehnologic permite descompunerea si dezagregarea proceselor de productie. Firmele îsi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de  productie locul care întruneste cei mai favorabili factori de productie. În consecinta, exportul nu mai reprezinta adeseori vânzarea unui produs national catre un cumparator strain, ci decurge din diferitele localizari nationale ale întreprinderilor care participa la crearea aceluiasi produs. Societatile multinationale pot contribui la stimularea dezvoltarii economice în tarile de implantare, la întarirea capacitatilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, - Pietele financiare  –   globalizarea activitatilor financiare a fost facilitata de progresele în domeniul comunicatiilor si informaticii. Odata cu pietele financiare globale au aparut si crizele financiare globale care au relansat discutiile cu privire la avantajele si dezavantajele procesului de globalizare. Exista opinii conform carora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar ca lumea era mai integrata acum un secol. Comertul si investitiile, ca proportie din PIB erau comaparabile, iar datorita granitelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce este totusi nou în aceasta perioada? Piete noi -Piete globale cu dinamica ascendenta în servicii: banci, asigurari si transporturi; -Piete financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a actiona si reactiona la distanta, în tim real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate; - Dereglementarea si scaderea legilor antitrust, proliferarea achizitiilor si fuziunilor; Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia; în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii propriilor industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea propriile tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din lume13. Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare –  integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale, pentru a le face mai atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă, iar investiţiile străine directe totalizau, 13

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001 pg. 29

18

 potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644 miliarde de dolari. Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării globului –   de la Big Mac la Mickey Mouse. Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul. Globalizarea are, de asemenea,  propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care este mai strâns legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi divertisment. Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc. Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt subordonate într -un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr -un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării dumneavoastră, iar superpieţele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!‖ (+ 11 septembrie) 1.3.2. Regionalizarea

Regionalizarea si globalizarea sunt, doua tendinte complementare.Regionalizarea economiei mondiale, este, paradoxal intr-un fel si rezultatulaccentuarii globalizarii, pentru ca  procesul regionalizarii reconfigureaza intregansamblul in care evolueaza si se dezvolta statele lumii. Regionalizarea presupune ca statele naţionale dezvolta relatii de interdependenţă tot mai accentuate cu grade diferite de complexitate.14 Acest process de regionalizare s-a manifestat fie  prin aparitia unor grupari regionale cu caracterintegrationist, sau s-a dezvoltat prin adancirea unor raporturi comerciale,investitionale, a unor raporturi complexe de cooperare regionala.Tendinta de formare a blocurilor regionale comerciale a fost determinata deactiunea mai multor factori, atat de natura endogena cat si exogena.Factorii endogeni sunt rezultatul evolutiilor care s-au petrecut in interiorulunor tari sau grupari de tari deja constituite, si care isi intensifica un proces deintegrare. Printre acestia amintim: dificultatile economice cu care s-au confruntat diverse economii indeceniile trecute, ca urmare a crizei energetice si care au avut ca rezultatconstientizarea faptului ca exista un  potential de crestere insuficient valorificat, sianume - accesul neingradit la piete mai largi decat cele interne, delimitate defrontiere; 

14

 . Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001

19

optiunile fundamentale de politica economica similare, conceptiacomuna despre dezvoltare, ca urmare a depasirii barierelor ideologice in relatiile NS;  politicile de liberalizare a comertului intreprinse de multe tari in curs dedezvoltare (mai ales dintre acelea cu potential economic), proces care va face mai usoara o liberalizare accentuata pentru o viitoare integrare cu statele care apartingrupului statelor dezvoltateindustrializate; anumite aspecte de ordin politic, care au facut ca SUA, Japonia siEuropa Occidentala sasi asume responsabilitati egale si care ca urmare s-auangajat in formarea a trei blocuri comerciale distincte, cu rolul de a accelera in zonaprocesul de integrare regionala.Tendinta catre constituirea blocurilor comerciale regionale este si rezultatulactiunii unor factori exogeni, care se manifesta si sunt in afara posibilitatilor decontrol ale tarilor sau gruparilor de tari: ca modalitate de acoperire a riscurilor potentiale determinate de diferiteevenimente, evolutii, care se petrec fie in zona, fie in alte zone (ex. fenomenul"deturnare de comert" ca efect al integrarii sau al politicilor constiente ale unoreconomii dezvoltate); incercari in scopul de a compensa, printr-o intensificare a schimburilorintra grup, eventualele pierderi datorate din ingustarea unor piete extraregionale, caurmare tot a unor  procese integrationiste.(ex. tari cum sunt Canada sau grupul de tari AELS reticente fata de o integrare maiavansata, au fost nevoite sa-si revizuiasca pozitiile, ca urmare a temerilor caintensificarea tendintelor protectioniste in SUA si Piata Comuna, ar putea afecta siinteresele comerciale ale partenerilor "neutri". Pentru tarile in curs de dezvoltareapropierea de blocurile integrationiste este determinata in mare masura de teama dea nu ramane izolate). consideratii de ordin politic, care de asemenea se pot constitui in factori exogeni determinanti ai formarii de blocuri regionale si anume dorinta de stabilitat politica si de a se intari sisteme democratice (ex. progresele realizate de Grecia, Spania, Portugalia  pentru a intra in CEE si, in perspectiva Mexicul din intarirearelatiilor cu SUA prin  NAFTA). In perspectiva, activitatea economica se va concentra in trei mari regiuni geografice Asia, America de Nord si Europa - centrate in jurul celor trei poli de putere economica - Japonia, SUA si U.E., denumite "Triada". Ele sunt economiile centrale in fiecare regiune si sunt principalele surse de tehnologie, capital si fluxuri de comert pentru celelalte economii din zona, iar in jurul lor se concentreaza tarile in curs de dezvoltare, care sunt dominate de fluxurile de investitii care  provin de la centru. Deja, se constata o aglomerare a tarilor in curs de dezvoltare in jurul fiecaruia dintre cei trei poli ai Triadei. Se apreciaza ca in acest domeniu multe din tarile in curs de dezvoltare isi vor acorda legaturile economice cu tara-pol din regiunea de care apartin. Exista  parerea ca acele tari care nu se vor lega de tara-pol prin intermediul fluxurilor de investitii straine vor fi marginalizate tot mai mult si in perspectiva le vor fi afectate perspectivele lor de crestere. Amploarea pe care a luat-o fenomenul regionalizarii a determinat multi specialisti sa atraga atentia asupra faptului ca acordurile regionale ar putea sa asigure conditii pentru formarea de  blocuri comerciale inchise. Specialistii sunt de parere ca initiativele de integrare regionala si interregionala sunt mai degraba complementare decat alternative in promovarea unui comert deschis. Blocurile regionale nu impiedica, ci dimpotriva, stimuleaza schimburile internationale. Constituirea acestor zone mai mult sau mai putin integrate nu trebuie sa duca la neintelegeri intre  blocuri, ci trebuie sa contribuie la conlucrarea regionalism / multilateralism in folosul dezvoltarii. Gruparile regionale si subregionale aparute in perioada postbelica cu caracter de integrare 











20

economica, au urmarit armonizarea si concentrarea politicilor lor economice, asigurand in functie de gradul de integrare convenit , libera circulatie a produselor, a serviciilor, a capitalurilor, a fortei de munca. In general, prin constituirea acestor organizatii economice internationale cu caracter integrationist, tarile lumii si in special tarile in curs de dezvoltare au urmarit sa-si potenteze eforturile in scopul cresterii economice sustinute, sa contracareze efectele relatiilor externe inechitabile, sa lichideze subdezvoltarea. Analiza comparata a proceselor de regionalizare in curs de desfasurare in cele trei mari regiuni, scoate in evidenta existenta a putine  puncte comune, dar si constatarea ca pana in prezent, nici una dintre aceste zone nu este organizata ca un bloc inchis fata de exterior. Europa este exemplu pentru cum crearea unei  pietecomune regionale poate contribui la o mai mare deschidere spre restul lumii 1.3.3. Raportul Globalizare - Regionalizare

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc şi o fragmentare a acesteia. Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale r egionale cu grade diferite de integrare. În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eşuat. Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val şi este posibil să fi fost provocat de interdependenţa internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune. Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 –   1994, o treime au fost înregistrate între 1990  –  1994. Însă aceste  proiecte de integrare regională sunt încă într -un stadiu de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană. Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post –  comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare să fie spre o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat  permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format Zona de Comerţ Liber Central –  Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană. Asociaţia Nord –  Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. Relaţia trilaterală este în mod 21

evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra –  regional între cele trei ţări este restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare. În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB –  ul acestei zone. Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central - Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras,  Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori. Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă. În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt ţări cu performanţe economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 –   1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud –   Est (ASEAN)  –   Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia –  Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia,  Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre forme superioare de integrare. Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de ţările din afara zonei. Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar care aplică o politică concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri. Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.

22

CAPITOLUL II

EVOLUŢIA CENTRELOR DE PUTERE ECONOMICĂ 2.1.

Centrele de putere economică în istorie

Putere dominantă" nu este o sintagmă acceptată în diplomaţie. Celelalte state în sistemul internaţional, recunosc în fapt o putere dominantă fie colaborând cu ea, fie unindu-se împotriva ei. Dar hegemonia nu a fost niciodată acceptată în teorie, cu excepţia zonei limitate de influenţă a  puterilor dominante, aşa cum Napoleon şi Hitler sau ca "rolul conducător" al Uniunii Sovietice recunoscut printre statele comuniste începând din 1945. Singura distincţie în relaţiile diplomatice normale este aceea dintre mari puteri şi alte puteri. După cel de al doilea război mondial, acestea au fost Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China, în 1939 —   Statele Unite, Marca Britanie, Franţa, Germania, Italia, Rusia şi Japonia; în 1914 -- Marea Britanie, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia, Statele Unite şi Japonia, în 1815 —   Marca Britanie: Rusia,.Austria, Prusia şi Franţa. Statutul de mare putere nu a fost, însă, stabilit cu regularitate în  politica internaţională decât la Congresul de la Viena. Acest congres a marcat o dubl ă dezvoltare. A abandonat vechea ordine de întâietate printre suverani. bazată pe vechimea titlului lor, sj abolirii Sfântului Imperiu Roman de către Napoleon. De aici înainte imperii, regale şi republic au fast toate egale în rang diplomatic, şi o doctrină a egalităţii statelor devine general acceptată  printre juriştii internaţionali. Controlul Congresului trebuia să fie în mâinile a „şase şapte dintre cele mai importante în populaţie şi greutate". Acestea erau Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Spania şi învinsa Franţă dar în cadrul întâlnirii, Spania a fost eliminată. Pentru următorii o sută de ani, prin „puteri" s-a înţeles mari puteri iar Concertul Puterilor a guvernat capricios lumea. Acesta este cel mai faimos exemplu în istoria internaţională a tendinţei marilor puteri de a se uni ca un soi de directorat şi dea-si impune voinţa asupra sistemului internaț ional. ele justifică de obicei acţiunile lor ca o întărire a păcii şi securităţii. Dar acestea sânt printre termenii ambigui ai politicii de putere: trebuie să ne întrebăm despre a cui securitate este vorba şi cu ce preţ este ea  plătită. Împărţirea Cehoslovaciei cu consimț ământul MB şi Franţei la Munchen, în 1938 a fort арreciată de Chamberlain ca o pace onorabilă.. Când MB şi FR au atacat Egiptul în 1956 ele s-au scuzat în diferite moduri: că separă forţele israilitene şi egiptene, că protejează Canalul Suez. Istoria asigură un mic suport aserţiunii conform căreia marilor puteri le place să lase impresia că ar fi mult mai reţinute şi responsabile decât puterile minore. Ea sugerează, mai degrabă, că ele vor să mоnopolizeze dreptul de a crea conflicte internaț ionale15. Atunci când expansiunea externă a început să se apropie de sfâr șit, în Europa, marile  puteri au fost aruncate înapoi una împotriva celeilalte, iar Concertul a căzut în crizele ce au condus la primul război mondial. Conferinţa de pace de la  Paris din 1919 a repetat experienţa Congresului de la Viena. Principalele puteri aliate şi asociate (Statele Unite, Marca Britanie. Franţa. Italia şi Japonia) au elaborat decizii importante înainte ca acestea să fie discutate la conferinţă; pe de altă parte, dacă 30 de puteri nu s-ar mai fi luat nici o decizie. A fost făcută o distincţie între puteri cu „interese generale", respectiv, marile puteri, cele cu ,.interese limitate" fiind restul. In acelaşi timp, statutul de mare putere a obţinut pentru prima oară o recunoaştere legală , cu posesia unui loc permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor. S-a sperat astfel că ele se vor dezvolta, aşa cum s-a spus, din mari puteri în mari responsabili. Din acest motiv Liga Naţiunilor Pârvu Daniela- Activitatea financiar monetară internaţională în economia internaţională, Craiova, 2008 15

23

a avut două organisme: Adunarea. în care erau repr ezentate toate statele, şi Consiliul, care a fost gîndit iniţial să fie un Comitet executiv al marilor puteri. Acestea erau obiectul unei mari gelozii diplomatice, întrucît după reglementările de pace din 1919, au existat mai multe puteri, mijlocii, fiecare căutând a fi recunoscută ca mare putere. Polonia cu o populaţie de peste 30 de milioane, se considera mai apropiată de Marea Britanie. Franţa şi Italia, cu ale lor peste 40 de milioane, decît de Lituania, cu peste două milioane. Când intrarea Germaniei în Ligă a fost aranjată la Locarno în. 1925, cu promisiunea unul loc permanent în Consiliu, cum ar fi fost adecvat pentru o necontestată mare putere, Polonia Spania şi Brazilia au anunţat că se vоr opune admiterii fostului inamic dacă nu vor primi de asemenea statutul de membru permanent. Şi China, cu un ochi îndreptat spre viitor, a înaintat argumentul că „pentru a considera o naţiune ca mare putere, ar trebui să se ţină cont numai de potenţialul ei economic şi poziţia geografică". Această ceartă nedemnă s-a sfâr șit cu retragerea Braziliei din Ligă. Spania şi-a retras cererea, iar Polonia a fost împăcată prin crearea unui loc cvasipermanent în Consiliu. Cel de al doilea război mondial a întărit preeminenţa diplomatică şi legală a marilor puteri. Organizaţia  Naţiunilor Unite acordă marilor puteri o poziţie întărită faţă de cea pe саге o acorda Liga şi a abrogat principiul unanimităţii care fusese reţinut de către Ligă pentru a concilia opinia americană. Doctrinele de egalitate şi unanimitate au fost întodeauna ficţiuni, dar au fost superioare din punct de vedere moral unei doctrine ce plasează marile puteri deasupra legilor pe care ele le impun altora. Dar în aceeaşi măsură, există o mare doză de ficţiune în a vorbi astăzi despre marile puteri în termeni de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. În primul rând, este evident că marile puteri nu sînt mari puteri pentru că au dreptul de veto în Consiliul de Securitate ci pentru că au fost capabile să-şi ia singure veto-ul, pentru că au fost mari puteri. În al doilea rând, este evident că nu sânt toate de aceeaşi forţă. Gerceakov, a spus că o mare putere nu aşteaptă recunoaşterea, ci se dezvăluie ea însăşi". Clasa marilor puteri se prezintă sub două aspecte ce corespund cu ceea ce noi considerăm formal sau de substanţă; deoarece permanent există unele puteri ce aspiră la ea şi altele în declin din această clasă recunoaşterea formală va rămâne în urma creşterii sau decăderii puterii. Autorevelarea unei mari puteri este completată de război. Dacă întrebăm când au atins rangul lor mari puteri ca Franț a Spania şi Austria, putem găsi cel mai satisfăcător răspuns în lentul proces de amalgamare teritorială în timpul succesiunilor dinastice. O putere devine o mare putere printr un război victorios împotriva unei alte mari puteri. Anglia a jucat rolul unei mari puteri sub Elisabeta I şi sub Cromwell, dar a căzut în dependenţa Franţei sub restauraţia Stuartilor, până în 1688, cînd William al III-lea îi înlătură şi  pune Anglia în capul coaliţiei împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Revoluţia glorioasă nu a restabilit doar libertăţile engleze ci a început un război care a făcut din Marea Britanie o mare  putere. Rusia a devenit o mar e putere prin înfrângerea Suediei în Marele Război Nordic. Definiţia cea mai corectă pentru o mare putere trebuie să fie una istorică. Poate fi evident faptul că o mare putere este mai puternică decât una mijlocie referitor la cel puţin, unele din componentele рuterii: 1.în populaţie, 2.întinderea teritoriului, 3.resurse industriale, 4.organizare socială, 5.tradiţii istorice, 6.dorinţă de mărire. Cea mai satisfăcătoare definiţie, este, probabil una care înglobează distincţia făcută în 191 9, la Conferinţa de la Paris, între puteri cu interese generale şi puteri cu interese limitate. Manie puteri sânt puteri cu interese generale ale căror interese sînt la fel de largi ca şi cele ale sistemului de state însuşi, care astăzi înseamnă globale. O altă definiţie ce îndeplineşte cele două cerinţe ale noastre a fost dată de istoricul prusac Treitschke: „Un stat poate fi definit ca 24

o mare putere dacă distrugerea lui completă ar necesita o coaliţie a altor stale pentru a fi dusă la îndeplinire ". Ar mai putea fi o definiţie ideală prin aceea că, aşa cum o putere dominantă este o  patere ce poate concepe încrezătoare un război împotriva oricărei combinaţii de alte puteri, tot aşa o mare putere este o putere care se poate gândi încrezătoare la un război împotriva oricărei alte puteri singure. Alvin Toffler, în lucrarea ‚‚Puterea in mişcare’’,definea centru de puterea şi caracteriya competitorii în procesu de edificare a noului mediu de securitate ţinând cont de urmatoarele trei criterii:potenţialul militar,capacitaţile economico-financiare şi potenţialul tehnico-ştinţific si informaţional de care dispun acestia La aceastea trebuie adăugat dinamismul,respectiv capacitatea de a lua deciyii oportune şi de a le transforma în fapte/acţiuniconcrete,cu finalizarea stabilă şi cu viyiunea evoluţiilor ulterioare.Desigur că dinamismul unui centru de putere include şi alţt factori daintre care îi enumeram pe urmatorii:coeyiunea internă,caracteristici principale psihosociale,personalitatea şi  profesionalismul liderilor(civili şi militari), ideologiaforţelr politice conducătoare,implicarea şi reacţia populaîiei si a formatorilor de opinie în procesul deciyional,principiile şi posibilitaţile mass-media de implicare/angajare,gradul de protecţie faţa de presiunile/ingerinţele externe etc.Analizând în continuare o parte dintre cele patru criterii,putem evalua şi ierarhiza principalele centre de putere implicate in controlul yonelor de interes dorte de către acestea. Bipolaritate –  unipolaritate –  multipolaritate Începutul mileniului al treilea anticipeaza schimbări de proporţii in devenirea istorica a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumenteaza ca directiile si tendintele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite si afirmate. Dintr-o ţara divizată, Germania s-a reunificat, redevenind ―motorul‖ economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul sau, Federatia Rusa, a fost ―degradat‖ din rangul de superputere in cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur si pur, China a devenit o ţara comunistocapitalista, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franţa si Germania, se pregătesc să renunţe, de buna voie, la statutul lor, in favoarea materializării unui proiect pe cat de vechi pe atat de actual –   constituirea unei structuri continentale, care să reunească toate statele batranului continent – Uniunea Europeana, care ar urma să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale. Japonia, dupa o perioada de recesiune economica, revine in forţa, încercand prin capacitaţile pe care le dezvoltă să se afirme şi ca mare putere militara. In ceea ce priveşte SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie performantă si eficientă, de resurse financiare şi militare impresionante, în lipsa unui challenger pe masură, sau afirmat ca singura superputere mondiala reala –   megaputere – in accepţiunea unor cunoscuţi analişti si politologi.Tendinţele actuale ce se manifestă în afirmarea şi consacrarea noilor centre de putere economica sunt consecinţe directe ale evenimentelor petrecute recent. 2.2. Efectele razboiului rece

Preambul - descrierea perioadei războiului rece şi al ultimului deceniu al secolului trecut: competiţia S.U.A. versus Uniunea Sovietică este văzută adesea drept o dihotomie ideologică. Acest aspect constituia mai degrabă fundamentul războiului mediatic şi informaţional dintre cele două mari puteri, care caracteriza tendinţa de omogenizare prin internaţionalismul marxistleninist (sub deviza: "Proletari din toate ţările uniţi-vă") şi trebuia întrucâtva să motiveze "justeţea" ocupaţiei sovietice (eliberarea de spoliatorii capitalişti) şi "purificarea" socială (genocidul pe criterii sociale). Falsitatea ideologiei egalitarismului pur s-a demonstrat prin 25

abandonarea bruscă şi fără drept de apel a acestui model politic, po litic, economic şi social în aproape cvasitotalitatea cvasitotalitatea ţărilor europene sovietizate, precum şi în ţările fostei Uniuni Sovietice. Desigur, ambiţia de leadership ideologic este de necontestat pentru defuncta U.R.S.S., dar nu pot fi neglijate tendinţele de delimitare faţă de politica ex-U.R.S.S. ex -U.R.S.S. atât a actorilor statali precum China, ex-Yugoslavia, ex-Yugoslavia, Albania, România, a statelor "simpatizante" din Africa islamică şi neagră (Libia, Zimbabwe, Somalia, etc.) sau din Asia de Sud-Est Sud-Est (Vietnam), dar şi a actorilor nestatali,  precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Palestinei, ori guerilele extremei stângi sud-americane sau terorismul roşu din statele Europei occidentale. A existat în lumea "roşie" şi un leadership caricatural, excentric şi de paradă tolerată al Cubei Cub ei (ca ţară exportatoare de "revoluţii" pe continentul sud-american sud-american şi în Africa: Angola şi provincia Shaba din R.D. Congo, ex-Zair), ex-Zair), un leadership real, dar latent al Chinei şi chiar o autoritate de mediere diplomatică (caracterizată de către unii drept excentricitate diplomatică, ori chiar drept bandwagoning bandw agoning pe pe linia politicii din timpul războiului mondial 19391939-1945, dar în fapt caracterizabilă drept capacitate de intermediere a mesajului politic) a României ceauşiste în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Africa islamică (relaţii atât cu Israelul, cât şi cu Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, etc.) şi Africa neagră. Schimbările revoluţionare din Rusia ţaristă a anului 1917 au a u condus în final la o nouă ordine socială totalitară (prin vendetă socială) şi la o nouă "naţionalitate ideologizantă şi de omogenizare": cea sovietică, care a permis restructurarea birocratică şi partinică a societăţii sovietice din perioada interbelică, la industrializare rapidă şi la consolidarea statului în condiţii de prevalenţă a proprietăţii publice. Planificarea şi centralismul economic deveniseră d eveniseră pârghii ideologice. Erau organizate alegeri de faţadă, controlate de partid, exista o activitate  parlamentară formală subordonată disciplinei de partid şi organizaţii sindicale sindicale şi cetăţeneşti intens controlate de stat. Prin mijloacele mass-media, mass-media, partidul unic inoculase cetăţenilor responsabilitatea asumării comunismului în formele cele mai complexe şi mai profunde, în însăşi intimitatea vieţii private. Partidul oferea avantaje sociale şi materiale fidelilor săi (prioritate la apartamente, autoturisme, etc.), beneficiind în principal din exploatarea economică a resurselor agricole şi al sclavajului populaţiei rurale, precum şi de exploatarea muncii industriale, dar într -o -o altă dimensiune faţă de realitatea rurală. Cetăţenii erau astfel ―vaccinaţi anti–libertate‖, a nti–libertate‖, devenind incapabili să reacţioneze în afara unui sistem paternalist şi să gândeasca individual chiar în  probleme de ordin personal. Ordinea postbelică de tip bipolar de "inspiraţie" americană a mericană a fost simultan o epocă de testare a capacităţilor nucleare şi de reconsiderare a strategiilor ofensive şi defensive centrate pe deţinerea armamentului de distrugere în masă, o epocă ep ocă de statusstatus-quo relativ în relaţiile internaţionale de după decolonizare şi o epocă a supremaţiei tehnologice, economice şi informaţionale incontestabile a Statelor Unite. Aşa cum estul şi centrul european fuseseră sovietizate şi curăţate de elementele sociale indezirabile, politica americană a fost una de export a democraţiei, democraţiei, a instituţiiilor democratice şi a economiei de piaţă (în urma succesului repurtat în convertirea Japoniei şi a fostei R.F.G. în aliaţi mai mult sau mai puţin fideli). Pax americana s-a s-a  bazat în principal pe decolonizare, democratizare şi pe stingerea conflictelor potenţiale prin intervenţie directă sau interpusă şi interpretată drept o intervenţie "umanitară" (de regulă, franceză în Africa şi Surinam).16 Ambiţiile supradimensionate franceze au născut totodată resentimente şi de partea americană americană (fiind interpretate ca sentimente antiamericane), dar şi în lumea africană. Din cele 56 de crize din secolul al XX-lea analizate de Jean-Louis Jean-Louis Dufour (fără pretenţie de exhaustivitate), 16

 Martin McCauley, McCauley,Rusia,America şi războiul rece,2006

26

Franţa intervine prin Legiunea sa Străină în cel puţin 14 (în Tunisia în 1956 şi 1980, în Gabon în 1964 şi 1990, în Mauritania împotriva Frontului Polisario Po lisario în 1977, de asemenea în Republica Rep ublica Centrafricană, R.D. Congo / Zair, Ciad, Surinam, Rwanda) cu mandat autoasumat din motive umanitare, fără a fi amintite desigur intervenţiile anticoloniale din Algeria, Coreea, Vietnam, etc. Uniunea Sovietică şi ulterior Rusia ss-au preocupat de menţinerea propriei influenţe în Europa centrală şi de est şi respectiv în spaţiul exex -sovietic (Georgia lui Zviad Gamsahurdia şi ulterior Şevar dnadze, dnadze, conflictul armeano - azer, Moldova în spaţiul transnistrean şi găgăuz, fosta Prusie Orientală – actuala – actuala Regiune Kaliningrad, Cecenia lui Djohar Dudaev, Inguşeţia şi Daghestan, Crimeea şi stoparea/împiedicarea repatrierii tătarilor crimeeni, controlul control ul Extremului Orient rus). Construcţia Uniunii Europene a fost în schimb preocupată de extinderea estică şi eventual sudică (fostele ţări comuniste central şi est europene şi litoralul mediteranean: Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Cipru, Turcia, eventual Ar menia menia şi Georgia), în scopul lărgirii pieţelor şi asigurării unui ritm de creştere de tendinţă uniformă. Omogenizarea politică pe care o cunoaşte U.E. tinde să devină în simultan o omogenizare economică, econ omică, culturală, eventual lingvistică. Opoziţia faţă de avansul avansul rapid a unei construcţii europene dă d ă naştere în noile ţări candidate clivajului eurosceptici  – adepţii  – adepţii integrării (adepţii TINA –  there  there is no alternative), iar sprijinul american nu este îndreptat neapărat spre adepţii TINA (aşa cum se vede din realitatea politică a Poloniei, P oloniei, ţară contrapusă Germaniei şi Rusiei şi refractară unei ordini europene aflate sub hegemonia francofrancoGermaniei). China începe treptat să abandoneze în special după mai 1999 (bombardamentul ambasadei chineze din Belgrad) statutul de putere regională şi începe săsă-şi asume un rol mai activ internaţional (legat şi de profesionalizarea armatei, tehnologizarea excesivă, debutul aventurii cosmice –  cosmice – canalizarea canalizarea cercetărilor pe domeniul spaţial). Japonia acceptă să participe la forţa internaţională aliată de menţinere a păcii în Irak şi tatonează la rândul aventura cosmică, în timp ce India (deşi preocupată de programul său nuclear şi  programul spaţial al sateliţilor militari militari şi comerciali) rămâne deocamdată încă la stadiul de stadiul de putere latentă latentă şi precaută. Realitatea noului început de mileniu: lumea tinde să redevină aparent multipolară, cu actori statali de importanţă regională şi cu un hegemon mondial, S.U.ADeşi sunt considerate ţările cu cel mai mare potenţial de contrapondere, Rusia şi China cunosc o tranziţie complexă. În actuala situaţie, Rusiei nu i se acceptă dreptul de veto politic, dar tendinţa de democratizare internă din această ţară este sprijinită intens de autorităţile americane. Dintr -un -un anumit punct de vedere, Rusia poate fi privită fi privită drept potenţial aliat al americanilor în anumite situaţii.. situaţii.. Alţi analişti americani, precum Gerald Segal apreciază că Republica Populară Chineză este "a mediocre, second-rate power and should be treated as such" , iar într-o într-o oarecare măsură a "theatrical "theatrical  power". Alţi autori citaţi şi de Yong Deng, în special din zona Asiei (China, India, Pakistan, Malayesia), consideră false teoriile "păcii democratice" şi "TINA" (there is no alternative...to the liberalism and western democracy), care conduc la ..."războaie democratice" precum cel din Irak şi consideră că echitatea şi egalitatea structurată şi instituţionalizată inter -state, precum şi pacea sunt ele însele în sine "ideologii" şi forme de putere pozitivă opuse tendinţei de hegemonie mondială (iar din anumite puncte de vedere, v edere, paradigma civilizaţională a lui Huntington explică ex plică incapacitatea de adoptare şi grefare a democraţiei de import în ţări precum China sau Malayesia). Dintr-o Dintr-o anumită perspectivă, preocuparea exagerată pentru securitatea proprie (self-help-ul) în disonanţă şi opoziţie cu cooperarea internaţională şi ca un mod statal individualist de a percepe  potenţialitatea ameninţărilor viitoare conduce la secretizarea cercetărilor nucleare (cum s-a s-a 27

întâmplat spre exemplu cu programul indian Pok hran hran II), fapt ce nu este în măsură să inducă detensionare regională. Yong Deng insistă asupra suspiciunii unor analişti chinezi pe care îi şi citează (See Huangpu Pingli, Fang Ning, Wang Xiaodong, Song Qiang) că America, departe de a se manifesta ca o putere putere pacificatoare şi liberală, tinde săsă -şi folosească puterea unipolară de o manieră abuzivă şi să îngrădească (containment) orice o rice pol de putere care preia iniţiativa de contrabalansare a puterii. Considerând că bombardarea ambasadei chineze din Belgrad din din mai 1999 nu a fost întâmplătoare, aceeaşi autori chinezi apreciază că S.U.A. nu acceptă în acest moment nici o bipolaritate de echilibru (în lipsa unui un ui adversar puternic), nici o multipolaritate echilibrată între un hegemon mondial şi un număr mai mare de de puteri slabe (Rusia, francoGermania reprezentând motorul Europei, China şi Japonia), J aponia), ci o unipolaritate asociată cu aliaţi state –pivot care să îngrădească (containing) puterile slabe, iar exportul democraţiei şi liberalismului, precum şi controlul asupr a tehnologiei high-tech high-tech a comunicaţiei ar reprezenta un mod arogant şi violent de imixtiune în destinele altor state suverane. În reconsiderarea neorealistă a conjuncturii actuale, Mearsheimer apreciază că actorii state suverane sunt elementele fundamentale fundamentale şi esenţiale în relaţiile internaţionale şi că existenţa suprastructurilor supranaţionale şi a actorilor subnaţionali nu influenţează suficient mediul internaţional (prin lipsa efectivă a deţinerii capacităţilor de a uza de forţă, deci imposibilitatea de răspuns la o potenţială agresiune; totuşi, chiar dacă uzul exemplar al forţei nu este la îndemână înde mână decât poate organizaţiilor teroriste islamice precum AlAl-Qaeda în spatele cărora americanii  pretind că se află regimurile fundamentaliste islamice, islamice, puterea actorilor nestatali, corporaţii economice, organizaţii sau indivizi devine din ce în ce mai semnificativă ţinând cont de mondializarea informaţiei, de caracterul facil al terorismului biologic, chimic şi informaţional,  precum şi de inventivitatea şi fanatismul total al terorismului terorismului islamic). Anarhia sistemică sistemică face ca statele suverane să nu recunoască autorităţi superioare, iar absenţa unui guvern mondial induce  preocuparea individuală etatică a asigurării propriei securităţi (self  (self -help) şi preocuparea asigurării asigurării potenţialului de acţiune militară. Statele nu pot fi sigure de intenţiile altor state, de aceea urmăresc să obţină hegemonia regională şi simultan supremaţia nucleară. Între strategiile  pentru câştigarea puterii, Mearsheimer aminteşte: războiul, şantajul (intimidarea (intimidarea şi ameninţarea cu apelul la coerciţie), instigarea / epuizarea şi secătuirea, iar între strategiile de blocare a adversarilor: contrabalansarea (susţinerea diplomatică a interesului propriu şi crearea unei alianţe defensive) şi pasarea responsabilităţii (motivarea unui alt stat pentru combaterea unui agresor pe câmpul de luptă sau prin descurajare). d escurajare). O reclasificare a sistemului internaţional în sisteme  bipolare neechilibrate (puţin probabilă ca ipoteză) şi echilibrate şi sisteme sisteme multipolar e echilibrate şi neechilibrate transpune într -o matrice duală dimensiunile sistemului internaţional. Aşa cum  precizează teoreticienii chinezi anteriori citaţi, în realitate am avea de-a de-a face cu statutul unipolar de mare putere mondială a S.U.A. bazată pe aliaţi state –  pivot  pivot (Polonia versus Germania şi Rusia, Turcia versus Iran şi Rusia, Pakistan versus China şi India, Taiwan versus China, Rusia versus Germania, China şi Japonia, Coreea de Sud versus China şi Japonia, Marea Britanie versus Germania şi Franţa, Franţa, Etiopia versus Sudan, anterior Irak –  Irak –  actualul  actualul fost adversar învins, ieri fost aliat - versus Iran), pe menţinerea bazelor militare în Europa şi Asia de nord-est nord-est (controlul Germaniei şi Japoniei) şi pe o politică de containment containm ent mondial a puterilor state care alcătuiesc ceea ce este denumit drept poli slabi. O scurtă precizare cu privire la noul statut al Rusiei de aliat  potenţial al S.U.A., dar ţară insuficient controlabilă, americanii insistând insistând pe nevoia de democratizare accelerată a acestei ţări ca mijloc mijloc de aliniere la surse de valori comune. Revitalizarea teoriilor geopolitice în Asia se datorează în parte potenţialului nuclear n uclear şi convenţional al triou-lui triou-lui India –  India –  Pakistan –   Pakistan – China, China, precum şi vulnerabilităţii relative a statelor 28

succesoare fostei U.R.S.S. în Asia centrală şi de est şi chiar a Extremului Orient rusesc. De asemenea, Iranul este suspectat ca potenţial actual sau viitor deţinător de arme nucleare. Făcând abstracţie de Iran, cele trei ţări aflate în multiplă competiţie se prefigurează drept puteri majore cel puţin regionale (depăşind vechiul hegemon colonial de paradă: Marea Britanie). Geopolitica stă constant şi la baza politicii externe ruseşti care văd în intervenţia directă şi brutală asanarea climatului adiacent (politica prăşitoarei). De ce a eşuat actualmente O.N.U. în politica sa unitară pentru un status-quo mondial ? După al doilea război mondial, S.U.A. nu erau pregătite pentru o veritabilă dominaţia mondială şi datorită intensei reflexivităţi interne (o autosuficienţă culturală şi politică indiferentă oarecum la restul lumii) şi relaţiile externe se bazau pe încercarea de a echilibra (printr -o nouă ordine mondială de tip bipolar - dar cu un adversar vulnerabil) puterile coloniale europene şi ofensivele ideologice ale fasismului, comunismului şi corporatismului militarist japonez. Este o realitate indiscutabilă faptul că mările şi oceanele lumii erau controlate total de Germania nazistă şi de Japonia militaristă încă de la mijlocul deceniului al IV-lea (după 1935), astfel încât convoaiele comerciale nu puteau circula decât escortate de nave militare (în condiţiile în care războiul nu era efectiv declarat). După război, S.U.A. s-a orientat către sprijinarea O.N.U. şi susţinerea financiară a acestui organism mondial, dar şi-a asigurat prezenţa organismului pe spaţiul teritorial american. Imixtiunea S.U.A. în diverse state pentru stingerea rebeliunilor comuniste nu a fost întotdeauna un succes şi au putut fi explicate prin inocenţa politicii externe, ca şi prin raţiunile de viaţă şi de acţiune excesiv de pragmatice şi liberale specifice americanilor (în contradicţie cu spiritul asiatic: vietnamez, coreean, chinez, japonez). În schimb, succesul actual relativ al politicii americane se datorează în parte şi activismului extern al S.U.A., dar şi ca efect al mondializării şi globalizării. Actualmente, S.U.A. consideră că O.N.U. nu este suficient de rapidă şi de eficientă în reglementare situaţiilor conflictuale neperiferice. Teoria critică a apărării colective promovează conceptele de concert de naţiuni şi  peacekeeping (iar ca exemplificare este menţionată Liga Naţiunilor printre ai cărei artizani se numără şi Nicolae Titulescu), considerate de Mearsheimer ca reflectând de asemenea echilibrul de putere, dar cu o valoare marginală în menţinerea păcii. Este indubitabil că se doreşte  justificarea unipolarităţii actuale şi containmentul polilor slabi, fără a se recunoaşte în esenţă slăbiciunea behavioristă şi oportunismul legăturilor de tip van der Waal care leagă Statele Unite de aliaţii săi actuali. Considerând de exemplu România drept aliat actual al S.U.A., aceasta nu  presupune nici realismul aspiraţiei potenţiale a reunirii cu Moldova ex-sovietică (chiar în condiţiile recomunizării Moldovei, lucru atât de reprobabil şi blamat în general de America) şi nici desprinderea din contextul ruso-german a României. Este clar, că prin teritorialitatea sa România, dar ca ea şi Polonia, Turcia, Etiopia, Pakistan, Taiwan, Coreea de Sud, aparţin altui spaţiu decât cel american, iar S.U.A. nu reuşeşte decât pe moment să controleze contextul  planetar. 2.3. Integrarea economică interstatală

După al doilea război mondial au avut loc schimbări de o mare diversitate şi complexitate în ansamblul condiţiilor tehnico-ştiinţifice, politico-sociale, economice şi culturale care formează cadrul general de mişcare a economiei mondiale. Amplul proces de creştere a numărului ţărilor care şi-au câştigat suveranitatea a detrminat multiplicarea centrelor de decizie autonomă, de asemenea s-a ajuns la un grad mai ridicat de eterogenitate a sistemelor economice reale, a nivelului de dezvoltare economico-socială a ţărilor. 29

În aceste condiţii, interdependenţele economiilor naţionale nu numai că dobândesc noi dimensiuni şi caracteristici dar au şi o perspectivă nouă. O serie de ţări care au suferit mari pierderi în cursul celui de-al doilea război mondial (Germania, Japonia etc.) şi-au refăcut economia pe o bază tehnică modernă. Creşterea lor economică a devenit treptat atât de mare astfel încât întreaga lume a apreciat-o ca pe un adevărat miracol. Ori acest fapt ca şi schimbările profunde ce au avut loc în aparatul de producţie al altor ţări a dfus la modificări considerabile în raporturile de forţă pe plan internaţional. Limitele naţionale ale dezvoltării social-economiceau început să devină prea înguste; graniţele statale, restricţiile comercile la export şi import ca şi cele referitoare la circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă au început să frâneze dezvoltarea şi în felul acesta, anumite grupări de state au resimţit nevoia unei mai strânse interdependenţe , într -un cadru mai larg. La acest proces de constituire a unor noi centre de putere economică un rol determinant la avut revoluţia tehnico-ştiinţifică care s-a declanşat în anii 1950-1955. Ea a jucat un rol hotărâtor în progresul aparatului de producţie pe baze tehnice noi, nemaiîntâlnite până acum în istorie. Tot revoliţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat schimbări adânci în repartiţia  pe ramuri, în diviziunea internaţională a muncii şi în comerţul exterior. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că primele organizaţii integraţioniste au luat fiinţă după 1950, iar după 1955 sub puternica influenţă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, s-a constituit Comunitatea Economică Europeană (Piaţa comună) precum şi alte organizaţii economice interstatale. Se conturează apariţia celor două blocuri politice, militare şi economice: sistemul comunist creat de URSS şi ţările satelitare şi sistemul capitalist susţinut de vechile democraţii europene şi amer icane. În urma decolonizării cele mai multe colonii continuau să depindă din punct de vedere economic de vechile metropole (schimburile comerciale, deficitul de plăţi, datoria externă etc.). 2.4. Relaţiile economice internaţionale în 2009-2010

Încă de la apariţia primelor forme de organizare socială au existat state care s-au impus drept actori principali ai scenei internaţionale. În calitate de centre de putere, acestea au modelat şi influenţat diversele sectoare ale sistemului internaţional (la niv el politic-teritorial, geopolitic, economic, militar, cultural, etc.). Comerţul internaţional, investiţiile directe şi indirecte în alte ţări precum şi producţia pentru pieţele externe au determinat creşterea nivelului de interconectare a economiilor la nivel internaţional. Totuşi, astăzi, ca şi în trecut, pe plan internaţional, contribuţia statelor diferă, ceea ce conferă economiei internaţionale un caracter polarizat. În fapt lumea a evoluat în timp de la un caracter unipolar, caracterizat prin dominaţia unei singure mari puteri (Olanda secolului al XVII-lea, Marea Britanie în secolele XVIII-XIX, Franţa sfârşitului de secol XIX, Germania începutului de secol XX), la unul bipolar (lumea dominată de cei doi poli nucleari, S.U.A. şi U.R.S.S.). Relaţiile economice internaţionale actuale se desfăşoară în cadrul unui sistem triunghiular, denumit în literatura de specialitate „Triada economică‖, din care fac parte S.U.A., Uniunea Europeană şi Japonia. S.U.A. şi U.E. formând, de altfel, şi cel mai mare parteneriat comercial bilateral din lume. Schimburile comerciale internaţionale constituie cea mai veche şi importantă componentă a relaţiilor economice dintre ţări. Economia mondială s-a bazat pe comerţul între naţiuni. Deşi conexiunile între state sunt numeroase, depăşind categoria economicului, fluxurile comerciale reprezintă cea mai însemnată conexiune prin valoarea, amploarea geografică şi

30

varietatea structurală a tranzacţiilor. Creşterea exporturilor şi a importurilor atestă procesul de globalizare, în dimensiunea comercială a acestuia (grafic nr: 2.1.). Tabelul Nr: 2.1. PIB şi comerţul de bunuri în 2007-2010 (schimbările procentuale anuale la preţuri constante) PIB EXPORTURI IMPORTURI 2007 2008 2009 2010 2007 2008 2009 2010 2007

2008

2009

2010

2,8

2,8

0,7

-4,2

10,5

4,0

-0,1

-14,8 5,5

4,1

-0,5

-14,5

S.U.A. 3,0

2,1

0,4

-2,4

7,5

6,7

5,8

-13,9 7,0

1,1

-3,7

-16,5

U.E

Sursa: World Trade Report 2010 şi WTO: 2010 Press Releases Din tabelul de mai sus se poate remarca că, începând cu anul 2008, ca efect al crizei, s-a frânat creşterea economică din cele două mari puteri (P.I.B.- ul din ambele ţări a cunoscut o creştere inferioară celei din 2007 şi celei din 2006). De asemenea, cele două ţări şi-au văzut afectate şi ratele exportului: pentru S.U.A. valoarea exportului şi a încetinit creşterea faţă de 2007 iar pentru Uniunea Europeană creşterea a fost mult mai redusă decât cea din 2007 sau cea din 2006. Scăderea s-a făcut simţită şi în cazul importurilor. Efectele majore a le crizei s-au făcut simţite în anul 2009, când PIB al S.U.A. a scăzut cu 2,4%, iar cel al U.E. cu 4,2%. Efecte au fost şi mai accentuate în cazul ratelor exporturilor, înregistrându-se scăderi de 14,8% în U.E. şi de 13,9% în S.U.A.. Scăderea importurilor a fost, în 2009, de 14,5% în cazul U.E. şi de 16,5% în cazul S.U.A17 (grafic nr: 2.2.). Grafic Nr: 2.2. Exportul şi importuri de mărfuri al UE şi al S.U.A. Ianuarie 2007 –  Februarie 2010 (miliarde $)

Sursa: World Trade Report 2010 şi WTO: 2010 Press Releases 17

 Cerna Silviu – Unificarea monetara în Europa, Ed: Enciclopedică, Timişoara, 2009, pag 146.

31

Serviciile au fost considerate, o lungă perioadă de timp, drept un domeniu cu slabă  productivitate, chiar o frână în calea dezvoltării economice. În prezent însă, conform majorităţii specialiştilor, acestea au un rol important în creşterea economică şi a calităţii vieţii. Comerţul internaţional de servicii este reprezentat de activităţile de export/import servicii, respectiv de vânzări/cumpărări, care depăşesc efectiv frontierele vamale. Vânzarea şi cumpărarea de servicii în afară impun deplasarea capitalului, a forţei de muncă şi a producătorilor. Raportat la comerţul internaţional cu bunuri, comerţul cu servicii este format din: servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi); servicii complementare comerţului cu bunuri (transport, manipulare, asigurări şi reasigurări, operaţiuni bancare, publicitate); servicii care se substituie comerţului cu bunuri (franciză, leasing, reparaţii şi întreţinere); servicii care se comercializează independent de comerţul cu bunuri (asigurări de persoane şi alte tipuri de asigurări non-marfare; servicii contabile; servicii juridice; servicii medicale; etc (tabel nr: 2.2.). De exemplu, în ceea ce  priveşte exportul de servicii de transport pe primul loc în lume se află Uniunea Europeană, cu o  pondere de 45,70% din totalul mondial (în 2009), urmată de S.U.A. cu 14,19%. În cazul importurilor de astfel de servicii, tot Uniunea Europeană deţine prima poziţie, cu un procent de 42,66% din total, S.U.A. având o pondere de doar 10,62% din total. Tabel Nr: 2.2. Comerţul mondial de servicii 2009 (miliarde $ şi %) EXPORTURI IMPORTURI Valoarea Schimbarea procentuală Valoarea Schimbarea anuală anuală 2009 2005- 2007 2008 2009 2009 2005- 2007 09 09 LUMEA 3.310 7 20 12 -13 3.115 7 19 S.U.A. 470 7 16 10 -9 331 4 8 U.E. 1.513 7 21 11 -14 1.329 6 19 Sursa: WTO: 2010 Press Releases

procentuală 2008

2009

13 8 11

-12 -9 -13

Criza şi-a spus puternic cuvântul şi în ceea ce priveşte comerţul cu servicii. Astfel, în 2009, s-au înregistrat scăderi semnificative comparativ cu 2008: la nivel global (13% pentru exporturi şi 12% pentru importuri), la nivelul S.U.A. (9% pentru exporturi şi tot atâta pentru importuri) şi la nivelul Uniunii Europene (14% pentru exporturi şi 13% pentru importuri). De notat că, până la începutul crizei, ritmul de creştere al exporturilor de servicii de transport a fost unul alert, UE înregistrând până în 2008 o creştere de 88% comparativ cu anul 2003. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a prognozat ca până la sfârşitul anului 2010, comerţul mondial va înregistra o creştere de 9,5%, după o scădere de 12,2% în 2009, cel mai mare recul de la cel de-al doilea război mondial. Instituţia preconizează că exporturile economiilor dezvoltate vor spori cu 7,5% în cursul acestui an, în timp ce exporturile celorlalte ţări vor creşte cu aproximativ 11%. Potrivit economiştilor OMC, în cazul în care comerţul va continua să crească în ritmul actual, va mai fi nevoie de numai un an pentru ca exporturile să depăşească maximum atins în 2008, înaintea declanşării crizei. Dacă privim relaţia U.E.-S.U.A. prin prisma marilor companii transnaţionale observăm că în 2009 în topul veniturilor înregistrate, pe primul loc se află cunoscutul conglomerat american General Electric, din S.U.A. În top 20 companii multinaţionale se află 8 firme din industria petrolieră, constructori de autoturisme, 1 retailer, firme din domeniul bancar, utilităţi, 32

telecomunicaţii şi conglomerate. În primele 20 firme din top, se află 7 companii din S.U.A. (5 din ele în top 10), 9 din U.E. (din care 4 în top 10). Dacă ţinem cont de faptul că S.U.A. are 5 companii în top 10 putem afirma că S.U.A. încă domină lumea din acest punct de vedere, depăşind Uniunea Europeană şi Japonia. Un indicator important privind relaţiile economice dintre S.U.A. şi U.E., în contextul globalizării, constă în starea fondurilor de investiţii (grafic nr: 2.3.). Grafic Nr: 2.3. Activele fondurilor de investiţii pe plan mondial (trilioane €)

Sursa: Worldwide Investment Fund Assets and Flaws. Trends in the third Quarter 2009. Fondurile de investiţii mondiale au cunoscut în ultimii 3 ani şi jumătate o evoluţie fluctuantă. Până în al 3-lea trimestru al lui 2007 tendinţa generală a fost una de creştere a valorii. Începând cu trimestrul al 4-lea s-a înregistrat o scădere de la 18,21 trilioane de $ la 13,59 trilioane de $ în trimestrul 4 din 2008. În 2009 s-a înregistrat o creştere temperată, ajungându-se la 15,28 de trilioane $ în trimestrul trei (graf ic nr: 2.4.), iar în 2010 se prognozează o uşoară scădere din cauza crizei economice ce s-a instaurat în aproape toată lumea. Conform Asociaţiei Europene a Administratorilor de Fonduri (EFAMA), la sfârşitul trimestrului 2 din 2009, fondurile de investiţii din S.U.A. şi Europa totalizau 80.1% din totalul fondurilor mondiale (o scădere de 0,7% comparativ cu 2008). La finalul trimestrului trei, activele totale ale fondurilor de investiţii se împărţeau astfel: fondurile de acţiuni deţineau o pondere de 38% din total (în scădere cu 1% faţă de trimestrul doi), fondurile de obliga ţiuni deţineau 19% (creştere cu 1% faţă de trimestrul doi), iar cele monetare reprezentau 25% (în creştere cu 20% faţă de finalul lunii iunie), fondurile diversificate aveau 10% din 11 total (în scădere cu 12%). Fondurile care nu se încadrează în niciuna din aceste categorii erau, la finalul lunii iunie, în valoare de 8% (grafic nr: 2.4.).

33

Grafic Nr: 2.4. Tipuri de fonduri de investiţii în trimestrele 2 şi 3 din 2009

Capturat: Worldwide Investment Fund Assets and Flaws. Trends in the third Quarter 2009 În ceea ce priveşte situaţia principalelor tipuri de fonduri de investiţii din punct de vedere valoric observăm că, în al treilea trimestru al anului 2009, s-a înregistrat o uşoară creştere în cadrul a trei din cele patru categorii. Fondurile de acţiuni au crescut cu 0,701 miliarde euro, cele de obligaţiuni cu 0,254 miliarde euro, cele monetare au scăzut cu 0,28 miliarde euro, iar cele diversificate au crescut cu 0,147 bilioane euro(grafic nr: 2.5.). Grafic Nr: 2.5. Activele fondurilor de acţiuni, de obligaţiuni, monetare şi diversificate, pe plan mondial (miliarde €)

Capturat: Worldwide Investment Fund Assets and Flaws. Trends in the third Quarter 2009. 34

În continuarea lucrării voi analiza cu ajutorul informaţiilor, evoluţia cursului valutar în 2009 şi în 2010 (grafic nr: 2.6.). Astfel, în graficul evoluţiei cursului celor două monede putem observa că, în ciuda fluctuaţiilor din ultimii 4 ani (cu tendinţe mai puternice de apreciere a euro şi depreciere a dolarului), rata de schimb a ajuns la finele lui 2008 la niveluri asemănătoare celor de la începutul anului 2006. Grafic Nr: 2.6. Evoluţia cursurilor euro-dolar şi dolar -euro în 2006-2010

Sursă: Global FX, 2010. Apoi aceasta a urcat în 2009 la un nivel de peste 1,5, pentru ca în 2010 să scadă spre 1,4 cu prognoze relativ stabile pentru 2010. Astfel rata de schimb eur/usd este reprezentată în tabelul de mai jos: Tabel Nr: 2.3. Rata de schimb EUR/USD

EUR/USD

2009 Q4

2010 Q1

2010 Q2

2010 Q3F

2010 Q4F

1.4321

1.35

1.40

1.40

1.45

Sursă: Global FX ,2010. În ceea ce priveşte perspectivele principalilor indicatori economici ai S.U.A. şi ai U.E., după scăderile înregistrate în 2009 în dreptul P.I.B., pentru 2010 este prognozată o creştere. De 35

asemenea, se prognozează creşteri ale randamentului obligaţiunilor în SUA şi zona europeană. Alţi indicatori pentru care se prognozează creşteri sunt rata inflaţiei şi a şomajului ( tabel nr:2.4. % P.I.B. real Rata inflaţiei Rata şomajului Rata dobânzii pe termen scurt Randamentul obligaţiunilor pe 10 ani

2008 0.4 3.9 5.8 0-0.25 2.21

2009 -2.4 -0.4 9.3 0-0.25 3.84

2010 2.5 2.5 9.8 0-0.25 4.20

2008 0.6 3.3 7.6 2.50 2.95

2009 -4.0 0.3 9.4 1.00 3.39

2010 1.0 1.5 9.8 1.00 3.80

Tabel 2.4. Evolutţia indicatorilor  Sursa: Globa FX 2010 Se observă în acest tabel evoluţia celor mai importanţi indicatori economici pe o perioadă de 3 ani, rezultatul fiind în mare parte negativ, deoarece situaţia economică a lumii se află în criză, spre exemplu creşterea ratei şomajului care a depăşit un procent de 9,8%. 2.5. Perspective în economia mondială

Ierarhizarea marilor puteri economice ale lumii confirmă o ipoteză enunţată spre sfârşitul secolului al XIX-lea, reluată, la începutul secolului al XX-lea, şi anume: deplasarea centrului economiei mondiale din zona Europa –   Atlantic spre zona Asia –   Pacif ic. Această modificare se  bazează pe o cauză obiectivă: valorificarea crescândă a uriaşului potenţial uman al unor ţări în urma asimilării noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii, ca urmare facilitării transmiterii cunoştinţelor tehnologice şi informaţionale la nivel mondial. Este de aşteptat ca, spre măsura înaintării spre societatea cunoaşterii, şi alte popoare numeroase să-şi valorifice mai bine  potenţialul creator şi, ca urmare, să-şi îmbunătăţească locul în ansamblul economiei mondiale. De altfel specialiştii care se ocupă cu analiza fenomenului, notau la începutul anului 2010, că ―Structura relaţiilor internaţionale se schimbă rapid- naştere unor noi puteri (India, China), înseamnă că U.E. devine o parte mai mică a unei lumi mai mari.18‖ Chiar şi într-o „lume mai mare‖ Uniunea Europeană este şi va rămâne un actor important al jocurilor din economia mondială, alături de ceilalţi doi poli tradiţionali, Japonia şi S.U.A., deşi roluri importante din  punct de vedere economic vor avea şi ţări precum China şi India, care vor trebui să-şi asume responsabilitatea de mare putere şi la nivel politic. Tot cu privire la viitoarea dominaţie mondială, un alt specialist, Silviu Brucan afirma că, există o singură superputere, SUA, şi patru centre de putere Japonia, Rusia, China şi Uniunea Europeană. Nici unul dintre aceşti 5 jucători nu trebuie să se izoleze de ceilalţi, pentru a avea un rol în rezolvarea afacerilor internaţionale. Dimpotrivă, fiecare trebuie să coalizeze cu cât mai mulţi dintre ceilalţi patru. Acea coaliţie care va reuşi să unească 3 din cei 5 va avea cele mai mari şanse să-şi impună voinţa în afacerile internaţionale. Un specialist american, Richer Baillot, într-o prognoză pe termen lung ce acoperă următorii 20 de ani a prognozat că lupta pentru poziţia de lideri economici globali va include trei 18

www.unctag.org.- Preconizări despre viitorulu eonomiei mondiale (articol publicat la 10.01.2010).

36

mari forţe (China, Uniunea Europeană şi S.U.A.). Poate puţin surprinzător Japonia nu este inclusă în analiză. Astfel economic lumea va fi dominată e China care va fi secondată de Europa şi S.U.A.. Sistemul monetar internaţional va avea în continuare ca principale monede USD şi Euro. În ceea ce priveşte ştiinţa şi tehnologia lider vor fi S.U.A. urmate de China. Europa se va remarca prin capacităţile normative şi prin regionalism. Per ansamblu prognoza lui Baillot este că S.U.A. îşi vor păstra hegemonia economică. Conform altor opinii Asia este cea spre care se va înclina balanţa puterii în anii care vor veni. În graficul de mai jos ce ilustrează evoluţia cotei PIB ului de până în 2025 se prognozează că în timp ce cota S.U.A. şi ale U.E. vor scădea până în 2025 la sub 25% din total cea a Asiei va depăşi 40% (grafic nr: 2.8.).

Grafic Nr: 2.8. Cota din PIB- ul mondial în 2025

Capturat: Angus Maddison IMF. The Economist (2010) notează că în maxim 10 ani Asia ar putea produce bine de  jumătate din vânzările şi profiturile unor companii multinaţionale mari din Vest de la o proporţie tipică, de 20-25% în prezent. De altfel în cazul în care PIB- ul ar fi, măsurat la paritatea puterii de cumpărare (PPP) pentru a ţine seama de aceste preţuri mai mici, se observă că procentul aferent Asiei din economia mondială a crescut mult mai constant, de la 18% în 1980 la 27% în 1995 şi 34% în 2010. După acest indicator, economia din Asia va depăşi, probabil, suma combinată a Americii şi Europa, în termen de patru ani. Ţările în curs de dezvoltare au depăşit lumea industriala în ceea ce priveşte PIB- ul şi comerţul. În 2010, China a depăşit Germania şi a devenit primul exportator din lume de produse fabricate, după ce, în prealabil, a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă auto, din lume, ca număr de unităţi. Cu paşi mărunţi dar siguri, China a devenit a doua mare putere a lumii în ceea ce priveşte ştiinţa, astfel dacă va continua în acest stil, China va devansa Statele Unite înainte de 2020, ceea ce va schimba lumea. Potrivit FMI, economia mondială se va redresa considerabil, ritmul de creştere variind însă în ţările industrializate şi cele emergente. Fondul Monetar Internaţional consideră că economia mondială se află din nou în creştere, pentru că relansarea a devansat prognozele din anii trecuţi privind redresarea economiei după perioada de recesiune. Tot Fondul Monetar 37

Internaţional afirmă că ameliorarea conjuncturii economice din statele emergente va fi atât de accentuată anul acesta şi anul viitor, încât economiile din aceste ţări vor înregistra o creştere de 6%. În ţările asiatice se apreciază că sporul ar putea atinge chiar 9 procente. Evoluţia mai slabă a statelor industrializate se explică în primul rând prin consumul moderat din Statele Unite, iar în al doilea rând prin îngrădirea creditelor oferite industriei de către băncile europene. 2.6. Dezvoltarea intregului mapamond 2.5.1. Balanţa î ntre trecut, prezent şi viitor

Debitul şi viteza fluxului de bogăţie şi putere economică orientate de la vest spre est sunt fără precedent în istoria modernă. Bogăţia lumii nu circulă doar de la vest la est, dar, mai ales în urma declanşării crizei financiare din 2008, ea se concentrează sub controlul statului. şi, cu puţine excepţii, dintre care cea mai remarcabilă este India, „apetitul‖ statului pentru putere economică creşte pe fondul diminuării democraţiei, atât în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului, cât şi în zona de  penumbră, a măsurilor care tind să şteargă până şi distincţiile aparent atât de clare dintre ceea ce înseamnă public şi privat în  domeniul economic. Exemple elocvente în acest sens sunt China, Rusia şi statele Golfului, care nu urmează modelul liberal occidental, al dezvoltării de la sine  prin mecanisme de piaţă, În principal, tendinţa provine din două surse: Profiturile neaşteptat de mari, înregistrate, în special din exportul de petrol, de statele Golfului si Rusia; Costul relativ scăzut al forţei de muncă şi politicile elaborate în Asia, care au atras în zonă sediile unor industrii manufacturiere şi din sfera serviciilor. Mai mult, este de aşteptat ca, susţinută în profunzime şi structural, în special în China şi India, deplasarea centrului de greutate al puterii economice mondiale să continue, dobândind caracterul unei megatendinţe, pe fondul căreia, „re-echilibrarea‖ balanţei economice globale va fi însoţită de tensiuni atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace. În acest context, cele două aspirante la poziţii dominante în ierarhia economică mondială, în fapt, principale contributoare la creşterea economică globală, pot să-şi redobândescă statutul pe care îl deţineau în urmă cu două  secole, când produceau aproximativ 30% (China), respectiv 20% (India) din bogăţia lumii. Consecinţa imediată va fi însă o „dublă identitate‖. Pe de o parte, în orizontul lui 2025, cele două vor depăşi produsul general brut al tuturor celorlalte state, cu excepţia Statelor Unite şi Japoniei. Pe de altă parte, saltul nu se va regăsi şi la nivelul produsului pe cap de locuitor , mulţi dintre chinezi şi indieni rămânând relativ săraci în comparaţie cu standardul occidental. În acest sens, trebuie citat un raport al grupului de consultanţă,  Boston Consulting Group19, care menţiona că, în 2006, într -un „top 100" al celor mai mari noi corporaţii globale, 84 îşi aveau sediul în Brazilia, China, India şi Rusia. Argument convingător, poate decisiv, pentru a ilustra această tendinţă. 2.6.2. Creştere, descreştere şi diversificare

38

În perioada 2009-2025, populaţia lumii va creşte semnificativ, cu aproximativ 1,2 miliarde, spre un prag de 8 miliarde –  jumătate din ceea ce s-a înregistrat în acest domeniu în ultimii 30 de ani. Pe fondul unui spor „mediu‖ de doar 3% într -un (poate prea) extins în „Occident‖, în care sunt incluse Europa, Statele Unite, Canada, dar şi Japonia şi Australia, doar 16% din populaţie va trăi în acest areal, faţă de 18% în prezent şi 24% în 1980. Se vor înregistra atât descreşteri spectaculoase (peste 10%, în Rusia, Ucraina sau estul Europei), cât şi creşteri importante –   în Statele Unite, 40 milioane; Canada, 4,5; Australia, 3, toate profitând de o înaltă rată a migraţiei forţei de muncă. În valoare absolută (spre 1,5 miliarde), „giganţii‖ viitorului vor continua să fie India şi China, prima înregistrând o cincime (240 milioane) din creşterea de  populaţie a lumii (China, doar 100), zona cu cea mai însemnată creştere (350 milioane) fiind Africa Subsahariană. Pentru 2025, estimările generează însă îngrijorare: „o persoană din trei”, cea mai sumbră  perspectivă fiind a Japoniei: „o persoană din două”, ceea ce înseamnă că la fiecare 100 de angajaţi, vor coexista 50 de pensionari – dublul mediei din 2010. Grea povară pentru cei care vor munci în acei ani în Arhipelagul Nipon În perspectiva următorilor 10-15 ani, este de aşteptat să continue migraţia oamenilor de la sat la oraş şi din ţările sărace s pre cele bogate, motivele principale fiind nu doar decalajul economic, ci şi climatul de securitate. Europa va continua să atragă forţă ieftină de muncă din Africa şi Asia, mai ales din „ţările tinere‖, mai puţin dezvoltate sau cu o înaltă rată de creştere a  populaţiei. Populaţia lumii va trăi la oraş (în prezent, 50%). Consecinţa imediată va fi sporirea numărului de mari aglomerări urbane, de la 19 la 27. Dintre noile megacentre, majoritatea subdotate la nivelul ofertei de locuri de muncă şi al serviciilor, doar unul nu va fi plasat în Asia sau Africa Subsahariană. Această complexă dinamică în plan economic şi social se va regăsi, cu siguranţă, şi la nivelul identităţii demografice sau, în final, al schimbărilor politice majore. Un simplu exemplu: în Isr ael, arabii vor creşte numeric, astfel încât, spre orizontul 2025, nu vor mai reprezenta o cincime din populaţie, ca în prezent, ci un sfert. În aceeaşi perioadă, comunitatea evreilor ultraortodocşi se va dubla aproape, devenind cam 10% din populaţie20. Chiar dacă numeroşi specialişti vor lua în continuare drumul „Occidentului‖, limitând  potenţialul de dezvoltare al propriilor ţări, vor exista oameni care, realizaţi material şi  profesional, se vor întoarce „acasă‖, sporind semnificativ competitivitatea statelor care aspiră la un alt statut în lumea de mâine. Printre acestea, evident, şi puterile emergente ale orizontului 2025  –  China, Brazilia, India şi Mexic, care vor aspira nu doar la putere economică, ci şi la stabilitate, inclusiv politică. 2.6.3. Tendinţe economice

Analizand tendintele centrelor de putere actuale constatam ca, spre deosebire de Europa, al carei interes (cel putin pe termen scurt si mediu) e mai mult regional, de Japonia care ezita in asumarea unui rol major cu conotatii globale, SUA sunt dedicate cu consecventa rolului global. America nu-si poate imagina reducerea ambitiilor sale la o singura regiune. Interesele SUA sunt atat de legate de toate zonele globului, incat orice obstacol in calea materializarii acestora ar avea consecinte nefavorabile nu numai asupra pozitiei sale de lider in constructia unei noi ordini mondiale, dar si a competitiei pentru stabilirea unei ierarhii reale a centrelor de putere. 20

Ghica L. Alexandra – Enciclopedia U.E., Ed: Meronia, Bucureşti, 2007

39

Acelasi lucru este valabil si pentru ceilalti pretendenti la o pozitie superioara in ierarhia  puterii mondiale actuale: Japonia, China, Europa Unita si Rusia. Orice scurtcircuitare a afirmarii intereselor acestora, orice defectiune a relatiilor dintre ei pot produce disfunctiuni serioase in mediul de securitate si pot avea consecinte negative asupra procesului de dezvoltare si afirmare a noilor relatii internationale. Cu siguranta, multi alti actori statali sau non-statali vor mai aparea pe scena mondiala si se vor confrunta in competitia dura si permanenta pentru un loc cat mai avantajos in sistemul de  putere al mileniului trei. Pe de o parte vor aparea aliante, coalitii sau parteneriate noi, unele chiar imprevizibile, vor fi elaborate strategii indraznete si atotcuprinzatoare, in care tehnologia, informatia si cunoasterea in general vor constitui elemente de referinta, iar pe de alta parte se vor destrama structuri si organisme considerate ―nemuritoare‖ pe fundalul unor competitii si dispute din ce in ce mai dure si mai generalizate.

40

CAPITOLUL III

CENTRELOR DE PUTERE ECONOMICĂ ASUPRA AFACERILOR INTERNAŢIONALE

IMPACTUL

3.1.

Statele Unite ale Americii, supremaţia economică a lumii

Istoria S.U.A. este strâns legată de economie. Din multitudinea de cauze ce au determinat separarea politică a coloniilor nord-americane de Marea Britanie, se remarcă în special cauzele economice. Interdicţia dezvoltării industriei, impunerea impozitelor suplimentare Stamp Act şi Sugar Act, şi mai ales impunerea obligativităţii de a cumpăra produse britanice la preţuri stabilite de metropolă – toate acestea au determinat „partida de ceai de la Boston‖ din 1773, unul dintre evenimentele ce au condus la declanşarea războiul de independenţă a SUA. Ţară a tuturor posibilităţilor, SUA a fost în permanenţă ţinta emigranţilor proveniti de pe toate continentele. „The American Dream‖ – (o viaţă mai bună ce este rezultatul efortului  personal) a fost posibil datorită sistemului economic ce perioadelor de expansiune economică a SUA . Emigranţii s-au îndreptat cu precădere spre vest punând bazele agr iculturii americane. SUA beneficiază de condiţii naturale pentru agricultură de înalt randament. În secolul XIX, SUA s-a afirmat ca mare putere agricolă. Tutunul, bumbacul, cerealele, produsele de origine animală au constituit principalele resurse de export. America a abandonat foarte repede agricultura de subzistenţă. Încă din secolul XIX, agricultura americană a devenit puternic specializată pe renumitele centuri – centura laptelui în nord.est, centura porumbului asociată cu cea a creşterii  porcinelor în zona Marilor Lacuri, centura bumbacului precum şi creşterea cornutelor mari în Sud. În nord-vest, creşterea animalelor este asociată cu cea a exploatării forestiere. La vest de Missouri începe centura grâului. Având ca punct de plecare agricultura, SUA a devenit prima  putere economică axată pe comerţ şi export. Industria americană a urmat aceeaşi cale, fiind  perfect adaptată cerinţelor pieţei. La cumpăna dintre secolele XIX - XX, doi mari preşedinţi au elaborat doctrinele economico politice ce urmau să definească relaţiile SUA cu restul lumii. Preşedintele Taft a lansat „Diplomaţia Dolarului‖ potrivit căreia interesele americane sunt economice şi se manifestă la nivel mondial. Preşedintele Roosvelt a impus „Diplomaţia Big Stick‖ potrivit căreia SUA îşi  promovează cu forţa sau îşi apără interesele economice oriunde în lume. Începutul secolului XX marchează afirmarea SUA ca prima mare putere economică a lumii. Dacă în perioada interbelică SUA continuă politca sa tradiţional-izolaţionistă, al doilea război mondial şi mai ales apariţia „cortinei de fier‖ a impus SUA ca putere politico-militară-lider al lumii libere. Pe plan economic SUA îşi asuma responsabilitatea reconstucţiei Occidentului capitalist şi democrat. Planul Marshall iniţiat în 1948 stă la baza reconstrucţiei europene şi la reapariţia Europei ca putere economică globală. De altfel, Statele Unite erau singurele în măsură să susţină un astfel de efort economic, după război. SUA poseda rezerve de aur de 20 miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial. Puterea economică a SUA este dublată de capacitatea militară a acesteia. SUA işi arogă controlul politico-militar asupra unor zone din întreaga lume. Orientul Mijlociu, Sud -estul Asiei, America Latină sunt declarate zone de interes strategic pentru Statele Unite. 41

Prăbuşirea URSS şi a comunismului european au dus la constituirea unei lumi asimetrice în care SUA a rămas deocamdată singura putere globală. Rolul său de jandarm mondial susţinut de economia americană începe să fie contestat nu numai de mişcările teroriste dar şi de state ce doresc să devină forţe economice globale. Sistemul economic american poate fi definit prin caracterul său descentralizat , caracter capitalist, bazat pe proprietatea privată şi liberă iniţiativă. Intervenţia autorităţilor federale în economie se manifestă prin strategii de politică bugetară şi monetară. În acelaşi timp, bugetul federal are o componentă ce vizează investiţii în cercetare . Legislaţia economică americană  permite implicarea guvernului în controlul practicilor de afaceri, guvernul american având şi rolul de supervizor al creşterii economice. Un rol special în economia americană îl joacă companiile transnaţionale. Coca Cola, Colgate, Microsoft, Ford, IBM, General Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc Donald‖s, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume. În topul primelor zece corporaţii transnaţionale din lume, primele cinci sunt din SUA. Activitatea lor se concentrează asupra ramurilor cu reale  perspective de dezvoltare şi de obţinere a profitului. De altfel, companiile transnaţionale sunt vârful de lance al ofensivei americane în contextul globalizării economice. În anii 80, societăţile transnaţionale deţineau o treime din producţia industrială, peste jumătate din comerţul exterior. Valoarea mărfurilor şi a serviciilor asigurate de transnaţionalele de provenienţă americană se ridica în această perioadă la 350 miliarde dolari. Exprimat în procente, firmele americane reprezentau în 1999, 71,8% din valoarea primelor 50 de societăţi transnaţionale din lume . Prin investiţiile directe în străinătate, marile companii americane obţin profituri uriaşe dar mai ales capătă posibilitatea de a controla sursele de materii prime. Companiile americane sunt prezente  pe pieţele de înalt nivel în ceea ce priveşte consumul dar în regiunile producătoare de materii  prime. Totodată companiile americane transferă în exterior modelul american de planificare şi de management a activităţii economice, şi în egală măsură şi noile tehnologii de mare randament şi  productivitate . Globalizarea economiei duce la dezvoltarea companiilor transnaţionale americane. Ele sunt astăzi o puternică forţă în economia mondială şi un adevărat liant al economiei americane care se regăseşte şi dincolo de frontierele naţionale Secretul succesului american este legate de sumele uriaşe investite în cercetare şi dezvoltare, atât de către companiile  private dar şi de către autorităţile federale. Un alt factor al succesului îl reprezintă gradul de  pregătire şi numărul personalului de cercetare. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulţi deţinători ai premiului Nobel în ştiinţă sunt americani. Nivelul înalt al tehnologiei utilizate în industria americană determină repartizarea forţei de muncă în domeniul serviciilor într-un procent uriaş (73,2% ) prin comparaţie cu 24,1% în industrie şi 2,7%în agricultură.21  Nivelul înalt al productivităţii întâlnit în economia americană permite Statelor Unite să atragă uriaşe fluxuri de capital dar şi să exporte resurse financiare americane peste tot în lume dar mai ales în Europa. Jean-Jacques Servan Schreiber aprecia că în anii 80 „a treia putere industrială mondială după Statele Unite şi URRS ar putea fi foarte bine nu Europa ci industria americană în Europa‖. Această remarcă este valabilă mai ales astăzi, prăbuşirea comunismului în Europa în 1989 permiţând firmelor americane să se extindă pe o piaţă uriaşă. Economia americană se află acum în plină expansiune. Creşterea economică este susţinută de tehnologia performantă, inflaţie scăzută, capacitatea de a crea locuri de muncă şi un nivel scăzut al şomajului. SUA promovează o o nou concept economic legat de productivitatea 21

Alexander T.J. Lennon –  Global Powers in the 21 st Century, Ed. Washington Quarterly 42

globală a factorilor de producţie, concept ce pune accent pe eficacitatea cu care economia americană îmbină munca angajaţilor cu investiţiile în cercetare şi noile tehnologii. Chiar dacă SUA rămân în centrul sistemului internaţional ca mare putere economică şi militară, globalizarea economică permite multor altor puteri să se afirme şi să concureze SUA, rolul acesteia de singură superputere fiind pus la îndoială încă de pe acum. Desfasurarea evenimentelor de dupa anii ’90 au evidentiat ca nici o alta putere din lume, fie ea si nucleara, nu poate lua initiative politico-economice sau militare de anvergura fara asentimentul si uneori asistenta SUA. Astazi, SUA au o pozitie absolut hegemonica in lume, cum nu s-a mai vazut de la caderea Imperiului Roman. Razboiul din Golf si interventiile din fosta Iugoslavie si Afganistan au dovedit statistic ca ponderea SUA in asemenea actiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul si logistica utilizate au reprezentat capacitati militare atat de sofisticate si costisitoare incat ceilalti aliati nu le pot avea inca. ―America are si intentioneaza sa mentina o putere militara capabila sa nu poata fi contestata‖, a declarat presedintele SUA, George W. Bush. Prin aceasta, ea va face inutila destabilizarea prin cursa inarmarilor caracteristica erelor anterioare, rivalitatile inevitabile limitandu-se la comert si la modalitatile de infaptuire a pacii. Washingtonul nu-si propune, dincolo de rivalitatile care ameninta securitatea sa si a lumii, sa impuna viziunea sa.‖22 Procesul de trecere de la bipolaritate la unipolaritate este considerat ca se afla in faza sa finala; Statele Unite ale Americii sunt singura putere ―capabila sa intervina oricand si oriunde doreste, atunci cand interesele sale sunt afectate‖. Constiente de unicitatea puterii lor la nivel mondial, SUA realizeaza ca, totusi, nu pot actiona singure fara a risca sa atraga asupra lor unele nemultumiri. Recenta opozitie, in special a Frantei, Germaniei, Belgiei, la care s-au adaugat cea a Rusiei si Chinei, fata de decizia SUA si aliatilor sai de a se interveni militar in Irak reprezinta un element de referinta in competitia  pentru suprematia mondiala. Se apreciaza ca daca, impotriva terorismului si amenintarilor asimetrice, SUA pot actiona in coalitie sau in mod solitar, in pofida oricaror opozitii, in competitia pentru resurse si piete de desfacere acest lucru este mult mai dificil de realizat, avand in vedere interconectarile si interconditionarile existente intre multitudinea de actori statali si non-statali implicati in acest demers. In conditiile in care factorul economic devine elementul de referinta al puterii, iar superioritatea acestuia reprezinta conditia obligatorie, este de asteptat ca gruparea fortelor, constituirea de coalitii si de aliante sa se faca in functie de capacitatile si interesele participantilor la aceste forme organizationale care vor avea drept mobil aproape exclusiv, batalia pentru resurse si pentru piete de desfacere. Resurse si economie: SUA reprezinta prima putere economica a lumii. Se numara printre  primii trei mari producatori mondiali in diferite domenii: petrol, gaze naturale, carbune si electricitate; cereale (grau, porumb), soia, fructe tropicale, cresterea animalelor; culturi de tutun,  bumbac; siderurgie si metalurgie neferoasa; constr. de automobile si aeronautice; chimie si electronica; informatica, telecomunicatii; cercetari spatiale, energie atomica. Agricultura este diversificata si extrem de performanta. Firmele americane sunt adesea cele mai puternice din lume si au ramificatii in tarile dezvoltate si in lumea a treia. Unele produse ca: autovehicule, nave, produse electronice s.a. sunt puternic concurate de Japonia, Germania, Franta. SUA  beneficiaza de puterea dolarului, a carui fluctuare, in mare parte dictata de politica americana, se repercuteaza asupra ansamblului economiei mondiale. Importa: materii prime, petrol, ceai cafea, 22

Alexander T.J. Lennon –  Global Powers in the 21 st Century, Ed. Washington Quarterly 43

cacao, pietre pretioase, obiecte de artizanat, produse alimentare. Exporta: fosfati de cupru, minereuri de fier, automobile, avioane, nave, aparatura electronica si electrotehnica, nave cosmice, utilaje tehnice militare, produse farmaceutice, produse textile, chimice, bunuri de larg consum. PIB: 2% agicultura, 32% industrie, 66% servicii. Megaputere nucleara, cosmica si maritima, membra permanenta a Consiliul de Securitate al ONU, membra fondatoare a NATO. Are capacitati militare impresionante. Cheltuieli militare: 380 miliarde. Procent din PIB alocat sectorului militar: 3,2%. Daca din punctul de vedere al detinerii puterii militare SUA reprezinta in prezent singura superputere, din punct de vedere economic la nivel global sunt recunoscute si se confrunta pentru suprematie trei superputeri economice: SUA, Uniunea Europeana si Japonia. La acestea se adauga in ultima perioada China si Rusia, aflate intr-o evidenta afirmare a capacitatilor lor, tot mai comparabile cu ale primelor trei. Dezvoltarea tehnologiilor si afirmarea tot mai pregnanta a economicului ca factor  prioritar in evolutia omenirii, pragmatismul intereselor concurente si constientizarea slabiciunilor statului in aceasta competitie au evidentiat ca nici un stat, oricat de puternic ar fi, nu mai poate face fata singur problemelor tot mai complexe si costisitoare ale dezvoltarii contemporane. Aceasta realitate a impus constituirea unor forme suprastatale de coalizare pentru a obtine  profituri din forta multiplicata a statelor legate de unele interese comune. Armonizarea acestor eforturi a favorizat aparitia unor regiuni economice distincte. Acestea reprezinta un fenomen cu totul nou, inaugurand un alt tip de evolutie in competitia pentru afirmarea si consacrarea noilor centre de putere. Regiunile economice, prin specificul si particularitatile lor, isi pun amprenta asupra tuturor entitatilor ce le compun. Prin stabilirea unor norme, principii, cerinte si responsabilitati comune, regiunile tind sa integreze formatiuni statale cu identitati economice, etnice, sociale, culturale si ideologice tot mai diferite 3.2.

Uniunea Europeană, o grupare economică

Astăzi se poate afirma că Uniunea Europeană, S.U.A., Japonia şi regiunea Asiei de Sud Est sunt principalele centre de putere în economia mondială. Iar între acestea se produc  principalele schimburi comerciale internaţionale. La nivel mondial, Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială şi este gruparea cea mai implicată în acordarea de ajutor financiar şi tehnic ţărilor mai sărace, acţionând în domeniul economic, social, politic, al drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale ţărilor membre. Încă din anul 1989, Michel Beaud sublinia că această grupare deţine cea mai importantă capacitate de polarizare, indicând faptul că peste 30 de ţări de  pe diverse continente realizează mai mult de 40% din schimburile economice cu această entitate regională, în timp ce numai 13 state desfăşoară un astfel de volum comercial cu polul american şi numai 5 ţări cu polul japonez.

44

U.E. este adesea descrisă drept un gigant economic şi drept cea mai mare putere comercială a lumii, capabilă să concureze cu S.U.A. şi să dezbată cu China în privinţa importurilor de produse textile. Într-adevăr, atunci când ne uităm la numerele reale, raportul este impresionant: U.E. realizează 40% din comerţul global, PIB- ul ei este aproximativ egal cu cel al Statelor Unite (şi reprezintă 25% din PIB- ul mondial total), în acelaşi timp este de două ori mai mare ca al Japoniei şi este cel mai mare exportator mondial atât de bunuri cât şi de servicii. Uniunea Europeană este şi a doua putere economică a lumii. Cu un deceniu în urmă, realiza un sfert din PIB- ul mondial iar cetăţenii săi aveau unul dintre cele mai mari venituri pe cap de locuitor de pe planetă. Astăzi, producţia sa globală şi schimburile sale comerciale cu restul lumii face din ea una dintre cele mai bogate blocuri economice din lume. În cele ce urmează se va realiza o trecere în revistă a principalele aspecte şi date  privitoare la Uniunea Europeană şi locul acesteia în economia mondială. Principalii indicatori macroeconomici ai anului 2009 pentru marile centre de putere economică sunt prezentaţi în tabelul următor: Tabelul Nr: 3.1. Indicatori macroeconomici (2009) Macro-indicatori U.E S.U.A PIB (trilioane $) 14,51 14,26 PIB/locuitor ($) 32 700 46 400 Suprafaţă (mii kmp) 4 324 9 826 Populaţie (mii loc.) 491 582 307 212 Servicii (% PIB) 71,90 76,90 45

Japonia 4,14 32 600 377 127 078 75,40

China 8,71 6 500 9 596 1 338 612 40,50

Agricultură (% PIB) Industrie (% PIB) Sursă: www.cia.gov.

2,10 25,90

1,20 21,90

1,60 23,10

10,90 48,60

Per ansamblu, în anul 2009, scăderea economică mondială a fost de 1 % după ce în 2008 PIB- ul mondial crescuse cu 2,8%. Între marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a PIB- ului, în 2009, a cunoscut-o Japonia de 5,9%, după ce şi în 2008 aceasta înregistrase o scădere de 0,7%. A doua mare scădere (4% în 2009) a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9% în 2008. PIB – ul S.U.A. a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decât cea înregistrată de U.E. sau Japonia (PIB- ul S.U.A. a scăzut în 2009 cu 2,4%). Scăderea a urmat unei creşteri economice reduse 0,4% în 2008. În ceea ce priveşte PIB- ul Chinei acesta a crescut cu 8,7% în 2009 după ce în 2008 înregistrase o creştere de 9%. Dacă ne raportăm la alt indicator, PIB-ul per locuitor, care este cel mai reprezentativ  pentru bunăstarea populaţiei, U.E. este devansată de S.U.A. şi Japonia. S.U.A. au un PIB per capitală de aproximativ 1,41 de ori mai mare decât cel al U.E.. Aceasta se datorează în special ultimelor două valuri de extindere a U.E.. În urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu aproximativ 20%, în timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui indicator. Cu o populaţie de 1,3 miliarde locuitori, China înregistrează o valoare a PIB/locuitor de 6.500 $/locuitor. Referitor la ponderea pe care o ocupă anumite sectoare în obţinerea PIB se poate spune structura este asemănătoare, diferenţele sunt mici. Principala  pondere în obţinerea PIB o au serviciile (care au cea mai mare contribuţie în PIB- ul S.U.A., 76,4%), iar cea mai mică pondere în obţinerea PIB o deţine agricultura (care a avut cea mai mare contribuţie în PIB- ul Chinei, 10,90 %)23. În ceea ce priveşte U.E. cele două valuri de extindere au produs, din nou, uşoare modificări în valoarea acestor indicatori, deoarece unele dintre noile membre, precum România, deţineau o pondere mai scăzută a serviciilor în PIB (în jur de 60%) şi o pondere mai ridicată a agriculturii (în jur de 5%), ceea ce a dus la scăderea ponderii deţinute de servicii, ca medie a U.E. (27), şi la creşterea procentului deţinut de agricultură. Comportamentul riscant şi lipsa de supraveghere, care în cele din urmă au declanşat prăbuşirea financiară din 2008, au deteriorat puterea relativă şi influenţa Americii. În continuare vom face o analiza a exporturilor şi importurilor bunurilor pentru actualele  puteri economice: S.U.A, Japonia şi U.E. Valoarea exporturilor tuturor celor trei centre de putere au crescut în perioada 2000-2007. Cea mai ridicată valoare a exporturilor este înregistrată de UE, ce a deţinut primul loc pe tot parcursul acestei perioade. Evoluţia ascendentă a fost întreruptă doar în perioada 2001-2003, datorită perioadei tensionate cu conflicte majore la nivel internaţional (atentatele din septembrie 2001 şi războiul din Afganistan din 2002). În ceea ce  priveşte evoluţia valorii importurilor de bunuri, în perioada 2000-2007 aceasta este asemănătoare cu cea a exporturilor. Tendinţa generală a fost de creştere, cu excepţia aceleiaşi perioade 20012003. S.U.A. au ocupat primul loc din punctul de vedere al valorii importurilor pe tot parcursul acestei perioade. În ceea ce priveşte exporturile şi importurile de mărfuri, pe primul loc se află, U.E.-27 cu 15,9% din exporturi şi 18,3% din importuri24. Japonia are şi ea aceiaşi poziţie atât ca exportator cât şi ca importator: 4, cu 6,5% din exporturi şi 6,1% din importuri. Diferenţe apar în ceea ce  priveşte locurile 2 şi 3, astfel China este al 2-lea exportator şi al 3-lea importator (cu 11,8% din 23

 www.banknews.ro. – Situaţia economiei mondiale prin factorul macroeco nomic PIB (articol publicat la 02.08.2009). 24

 Ghica L. Alexandra – Enciclopedia U.E., Ed: Meronia, Bucureşti, 2007, pag 284.

46

exporturi şi 9,1% din importuri) iar S.U.A. sunt al 3-lea exportator şi al 2-lea importator (cu 10,6% din exporturile şi 17,4% din importuri). Tabelul Nr: 3.2. Principalii exportatori şi importatori de servicii comerciale (fără comerţul intra UE), 2009 (miliarde $ şi %)

Capturat: Internațional Trade Statistics, 2010 preluat de pe www.wto.org. În ceea ce priveşte exporturile şi importurile de servicii comerciale remarcăm faptul că U.E.- 27 este primul exportator şi importator din lume cu o cotă de 26,9% din total. Topul este completat de aceleaşi ţări ca şi în cazul comerţului internaţional cu mărfuri, a doua poziţie în topul exportatorilor fiind ocupată de S.U.A. cu un procentaj de 18,8% din total, iar China şi Japonia se află la egalitate cu 5,3% din totalul exporturilor. Clasamentul marilor importatori de servicii este aproape identic cu cel al exporturilor diferenţa constând în detaşarea Japoniei care importă 6,4% din total spre deosebire de 6,1% China. Relativ la evoluţia anului 2008, criza mondială şi-a spus cuvântul şi în ceea ce priveşte exporturile de servicii comerciale. Astfel exporturile mondiale au cunoscut scăderi semnificative atât în trimestrul 4 al anului 2008 cât şi în trimestrul 1 al anului 2009. Din analizele făcute de specialişti rezultă că principala sursă a investiţiilor străine directe pentru U.E. o reprezintă tot ţările din U.E.. Acestea au deţinut constant, pe parcursul perioadei 1978-2005, un procent de aproximativ 40% (în 2007 acestea ajungeau la 73% şi la valoarea de 445,9 miliarde USD). De menţionat este traiectoria descendentă a I.S.D. efectuate de S.U.A. în U.E.. Dacă în perioada 1988-1990 acestea se ridicau la 31,5%, în 2008 aportul acestora a scăzut până la 12%25. În ce priveşte ieşirile de I.S.D. din U.E. (care s-au ridicat la 730,4 miliarde USD în 2007),acestea au ca destinaţie principală tot U.E. (62% în 2007). Valoarea I.S.D. îndreptate către S.U.A. a scăzut de la 39,7% în perioada 1978-1980 până la 11% în anul 2007. Dacă principala destinaţie atât pentru intrările, cât şi pentru ieşirile de ISD o reprezintă tot statele U.E., dintre I.S.D. îndreptate către ţările din afara Uniunii, în 2006, cel mai mare procentaj sa îndreptat către S.U.A. (27,7% şi o valoare de 72 miliarde €), urmată de Canada (11,7%) şi Elveţia (8%). Principalii investitori pentru Uniune din exterior erau, în 2008, tot S.U.A. (48,1% şi o valoare de 75,6 miliarde EUR), urmate de Elveţia (10,6%) şi Japonia (8,7%)26. Pe acest fundal de dominare şi afirmare a puterii SUA, în perioada urmatorilor ani va continua să  se afirme din ce în ce mai clar Uniunea Europeana, ca for ţa politicş, economică, culturală si chiar militara, ca factor de stabilitate si de progres care sa-si poata promova propriile optiuni si interese. Invitarea la aderarea in NATO a inca sapte state din centrul si sud-estul 25 26

 Vasile Paul – Centre de putere ale lumii, Ed: Orizonturi, Bucureşti, 2009, pag 168.  www.HotNews.ro.- U.E. şi economia mondială (art. publicat la 18.08.2008).

47

Europei consolideaza mediul strategic de securitate oferind oportunitati pentru cresterea capacitatilor Aliantei Nord-Atlantice de a gestiona situatiile de criza din orice zona a globului. Totodata, decizia privind extinderea UE si includerea in randurile sale pana in 2004 a inca 10 state la care se vor adauga alte doua (Romania si Bulgaria ), pana in 2007, reprezinta garantii substantiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene. Deschiderea UE spre est, care are loc aproape in paralel cu demersul similar al NATO, asigura pentru prima data in istorie cele mai favorabile conditii pentru crearea unei Europe unite. Chiar daca printre obiectivele initiale ale crearii Uniunii Europene figura si cel al devenirii unei superputeri militare care sa discute de la egal la egal cu SUA, sa fie capabila sa gestioneze atat propriile crize precum si pe cele din vecinatate, sa se implice si sa influenteze  politica mondiala, nici una dintre tarile membre nu a fost dispusa, cel putin pana acum, sa sporeasca sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis indeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecinta marirea decalajului dintre capacitatile militare proprii fata de cele ale SUA si amanarea indeplinirii obiectivului propus, pentru o perioada de timp. Dorinta de independenta a Europei, infiripata inca de pe vremea razboaielor din fosta Iugoslavie si accentuata de campania NATO din Kosovo, a crescut in intensitate in urma  presiunilor uriase la care a fost supusa de SUA atat in pregatirea si ducerea razboiului impotriva Irakului, dar chiar si in probleme care tineau mai mult de politica sa interna. In prezent, Uniunea Europeana este divizata in privinta sprijinului pentru SUA in problema irakiana. Revigorarea aliantei dintre Franta si Germania si pozitiile tot mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washingtonului au constituit un dus rece pentru Statele Unite, obisnuite cu o Europa mult prea docila si dezbinata pentru a putea reprezenta vreodata o forta de luat in seama. Surse de ingrijorare pentru SUA pot veni si din foarte bunele relatii dintre Germania, Franta si Rusia. Relatiile transatlantice au cunoscut o degradare continua in ultimul an, insa dosarul irakian a reusit sa constituie un motiv suficient de puternic de separare intre americani si europeni, care pe termen scurt poate avea consecinte imprevizibile.

3.3.

Japonia , in continuă creştere

Japonia este o ţară prin excelenţa insulară, situată în nord-vestul Oceanului Pacific. Japonia este fără îndoială statul care a înregistrat cea mai rapidă tranzacţie de pe glob de la o  putere medievală la una modernă. Din acest punct de vedere economic, Japonia ocupă primul loc în lume în ceea ce priveşte producţia de oţel, industria de construcţie a navelor oceanice şi a autoturismelor şi pe locul doi pe glob în ceea ce priveşte industria  de prelucrare a petrolului. Aceasta este una dintre cele mai populate ţări ale lumii. Populaţia este de 126,1 milioane locuitori, având o densitate de 333,8 locuitori/km2 (locul 7). După numărul de locuitori, Japonia ocupă locul al 6-lea în lume, după China, India, SUA, Indonezia şi Rusia. Economia Japoniei a trecut prin două perioade de dezvoltare rapidă în istoria sa modernă. Prima perioadă a început la sfârşitul secolului al XIX-lea, după un lung interval de izolare, iar a doua, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în 1945. După ce şi-a revenit în urma distrugerilor cauzate de război, Japonia a trecut printr -o perioada plină de prosperitate şi creştere, care a durat trei decenii jumătate, chiar dacă problemele economice au început să iasă la iveala în 1970. Criza economică a ţinut 2 ani în 1990 şi 2000, ceea ce a obligat liderii să reevalueze 48

structura economică. În prezent, Japonia este a doua putere economică a lumii, după SUA, fapt concretizat prin analizarea situaţiei economice din anii 2008-2010 şi în viitor. Astfel, economia japoneză a crescut cu cea mai mare cotă din primul trimestru al lui 2008 până în prezent, în condiţiile în care o revenire a economiei globale a revitalizat interesul  pentru produsele de export japoneze. Creşterea din al patrulea trimestru din 2009 a fost cea mai  puternică de la creşterea de 1,3% înregistrată în perioada aprilie-iunie 2009. Cu o creştere de 1,1%, mai mare decât estimările făcute de specialişti, Japonia a reuşit să-şi menţină poziţia în faţa Chinei, ţara care se estima că ar putea ajunge pe locul doi în topul economiilor mondiale. Comparativ, economia Statelor Unite a avansat cu 5,7% în al patrulea trimestru, iar economia zonei euro cu 0,1%. Această creştere a produsului intern brut (PIB) este mai mare decât  previziunile de pe piaţă, care prevedeau o creştere de 0,9%. La nivelul întregului an, creşterea economică a fost de 4,6%, în timp ce estimările arătau 3,7%27. Scăderea economică din 2009 a fost ameliorată de export, dar şi de o creştere a consumului intern, de 0,7%. Totodată, în ultimele trei luni ale anului, o uşoară creştere, de 1%, au înregistrat şi investiţiile. Economia Japoniei s-a confruntat în 2009 cu mari probleme economice, cu o contracţie anuală a PIB-ului de 6%, în timp ce PIB-ul Chinei a cunoscut o creştere e 8,7%28. Revenirea economică a Asiei şi creşterea economică spectaculoasă a Japoniei s-a datorat creşterii producţiei industriale şi a exporturilor şi importurilor realizate de aceasta. Astfel,  producţia industrială a Japoniei a atins, în noiembrie 2009, maximul din ultimele şase luni, ceea ce face ca numărul şomerilor să scadă. Rezultatul fiind acela că, numărul şomerilor din Japonia a scăzut în ultima luna din 2009 mai mult decât se estimase, astfel încât în decembrie rata şomajului a fost de 5,1% faţă de 5,2% cu o luna înainte şi 5,7% în lunile trecute (grafic nr: 3.1.). Grafic Nr: 3.2. Evoluţia ratei şomajului în Japonia în 2009

5.80% 5.60%

5.70%

5.40% 5.20% 5.20% 5.10%

5.00% 4.80% Iulie 2009

Noiembrie 2009

Decembrie 2009

Rata somajului in 2009

Sursa: www.standard.money.ro- Evoluţia ratei şomajului în Japonia în 2009

27 28

 Bal Ana, Dumitrescu S.- Economia mondială, Ed: Economică, Bucureşti, 2009, pag 304.   www.standard.money.ro- Evoluţia PIB-ului în Japonia în 2009 (art. publicat la 9.01.2010).

49

Producţia industrială a crescut cu 2.6% faţă de luna octombrie 2009, astfel şi vânzările de retail au crescut cu 0.2 procente după o scădere de 0.9 procente în octombrie şi au scăzut cu 1  procent faţă de perioada similara a anului trecut. O altă creştere a fost înregistrată la Bursă, astfel  bursele de acţiuni au crescut în condiţiile în care rapoartele arată că exportatorii japonezi fac faţă impactului produs de aprecierea yenului care ameninţa să-l facă mai puţini competitivi. În acelaşi timp, cifrele producţiei domestice indică de ce estimările plasează Japonia după China pentru anul 2011, în topul economiilor, Japonia urmând să piardă a doua poziţie a clasamentului, după Statele Unite. În ceea ce priveşte exporturile şi importurile, Japonia a înregistrat mari creşteri, fapt care situează ţara în primele clasate ale economiei mondiale. Livrările în regiune au crescut cu 31% în decembrie 2009, cea mai mar e rată de creştere din ultimul deceniu, determinând înlocuirea Statelor Unite cu China pe poziţia de principală destinaţie a exporturilor japoneze. Japonia a avut exporturi cu 40% mai mari în luna aprilie, aceasta fiind a cincea lună consecutivă în care este înregistrată o creştere, ca urmare a cererii tot mai mari de autoturisme şi tehnologie. Cifrele arată de fapt că economia globală îşi revine. Exporturile au crescut la 65 de miliarde de dolari ca urmare a transporturilor mari de maşini şi semiconductoare. Cererea globala în creştere, în special cea din Asia, ajută Japonia să treacă mai uşor peste rezultatele slabe şi  preţurile mici de acasă. Astfel, 56% din exporturile Japoniei sunt în Asia în timp ce Uniunea Europeana este responsabilă doar pentru 11%, în creştere cu 19,8%. Cifrele prezentate mai arată şi că exporturile către SUA au crescut cu 34,5%, iar către China au fost mai mari cu 41,4%. Economia japoneză şi-a accelerat ritmul de creştere în primul trimestru din 2010, pe măsura ce exporturile robuste au stimulat companiile şi consumatorii să-şi majoreze cheltuielile. Produsul Intern Brut (PIB) a înregistrat în primul trimestru o creştere reală de 4,9 procente în ritm anual şi o creştere de 1,2 procente comparativ cu trimestrul precedent. Aceste cifre arată ca economia niponă, a doua economie mondială, a înregistrat al patrulea trimestru consecutiv de creştere, după ce în perioada cuprinsă între primăvara lui 2008 şi primăvara lui 2009 a înregistrat cea mai gravă recesiune de după 1945. Cu toate acestea, ritmul de creştere al economiei japoneze este inferior estimărilor economiştilor, care mizau pe o creştere trimestrială 1,4 procente şi pe o expansiune de 5,6 procente în ritm anual. Atât cererea domestică cât şi cererea externă au contribuit la creşterea PIB pe măsură ce exporturile au continuat să crească pe fondul relansării economiei globale, în timp ce cheltuielile consumatorilor au crescut în urma stimulentelor guvernamentale pentru achiziţia de echipamente electrocasnice eficiente şi autovehicule ecologice. Cheltuielile de consum, responsabile pentru aproximativ 60 de procente din PIB-ul Japoniei, au înregistrat o creştere reală de 0,3 procente comparativ cu perioada octombrie-decembrie 2009, al patrulea trimestru consecutiv de creştere. Exporturile Japoniei au susţinut încă o dată creşterea economică, înregistrând o creştere de 6,9 procente, graţie unei cereri mai mari venite din China si Europa. Importurile au crescut cu 2,3 procente, ca urmare a achiziţiilor de ţiţei şi gaze naturale. În pofida creşterii economice accelerate înregistrată în perioada ianuarie-martie 2010, care corespunde ultimului trimestru al exerciţiului fiscal încheiat la 31 martie 2010, pe ansamblul anului fiscal 2009 economia japoneză a înregistrat un declin de 1,9 procente comparativ cu exerciţiul precedent, acesta fiind al doilea an consecutiv de declin. La finele lunii martie, PIB-ul Japoniei era echivalent cu 1.294,981 miliarde de dolari, faţă de 1.180,287 miliarde de dolari în cazul Chinei, ceea ce permite Japoniei să-şi păstreze poziţia a doua în economia mondială. Cu toate acestea economiştii susţin că China va depăşi Japoniei în 2010 sau 2011 pentru a deveni a doua economie mondială după SUA29. 29

www.wikipedia.org.

50

Tradiţional, U.E. şi S.U.A. au fot principalii actori ai scenei internaţionale, dar dezvoltarea unor state din lumea a III-a, deschiderea unor noi pieţe ( China) şi efectele crizei economice, a făcut ca ponderea superputerilor S.U.A. şi al U.E., în total, să scadă. Astfel, chiar dacă cele două puteri continuă să fie aibă o importanţă majoră în economia mondială, ponderea lor în total este mai mică. În ciuda scăderii ponderii deţinute, trebuie totuşi remarcat că, valoric, relaţiile dintre U.E. şi S.U.A. sunt şi vor fi şi în continuare motorul economiei mondiale. De altfel, pentru sfârşitul anului 2010 şi începutul anului 2011, este prognozată o uşoară revenire a economiei în ambele ţări. Faptul că S.U.A. şi U.E. sunt cei mai mari jucători din lume face ca relaţiile dintre cele două ţări să fie esenţiale pentru procesul de globalizare. 3.4.

Ţările emergente –  Rusia, China, Brazilia

3.4.1. Axa Rusia China

În ecuaţia noilor centre de putere, în care rolurile celorlalţi actori nu sunt înca pe deplin clarificate, relatiile Washingtonului cu partenerii non-tradiţionali cum ar fi Rusia şi China, sunt din ce in ce mai importante. Aceste doua puteri pe care Statele Unite ale Americii le-au capacitat şi le-au determinat, îndeosebi dupa 11 septembrie 2001, să coopereze în plan militar şi politic, in numele luptei împotriva teror ismului, reprezintă elementele de baza ale noii construcţii multipolare.30 Se apreciază că, in timp ce legaturile intre SUA, Europa şi Japonia se vor întari, cele cu Rusia şi China, vor capata noi conotaţii, deoarece aceste doua ţari vor deveni, pe termen lung, mai reticente faţa de intenţiile americane. Avand în vedere ca acestea tind să se afirme şi să -si consolideze poziîiile ca mari puteri, dorind in consecinţa să fie tratate potrivit acestui statut, ceea ce probabil nu se va intampla pe termen scurt, ambele îsi vor concentra eforturile pentru atragerea în sfera lor de influentă de noi adepti, concomitent cu solutionarea problemelor interne şi din imediata lor apropiere. Fiind conştiente de deficienţele lor militare reziduale, ambele ţari doresc evitarea unui conflict, de teama de a nu-şi compromite dezvoltarea economica. Drept urmare, China şi Rusia nu se vor opune in mod direct Statelor Unite, ci mai degrabă vor avea o  politică prin care vor stimula o concurenţă strategică de slaba intensitate cu SUA, cu scopul de a contracara influenţa americana în regiunile pe care acestea le consideră ca fiind propriile lor zone de influentă. Cel puţin pentru deceniul următor, nici China, nici Rusia nu vor constitui un competitor de talie mondială pentru SUA. Cu toate acestea, ambele ar putea deveni un partener egal cu SUA (―theater peer‖) şi ar putea pune probleme mult mai mari decat orice putere regională, având în vedere că acestea deţin rachete balistice intercontinentale, au acces la imaginile prin satelit si la comunicaţiile planetare, au reprezentanţi importanţi în cadrul instituţiilor internaţionale –   sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate  –   fapt ce ar  putea bloca acţiunile iniţiate de SUA prin intermediul acestora care contravin intereselor lor. În consecinţa, SUA vor trebui să-si utilizeze puterea de convingere şi să mentină o capacitate militara capabilă să descurajeze, astfel incat Rusia şi China să nu îşi regleze diferendele prin forţa. Atat faţa de Rusia cât şi faţa de China, SUA folosesc descurajarea politica şi militara (―big stick‖), dar şi puterea de convingere economică si financiară (―dollar diplomacy‖).

30

Ronlad C. Keith - China as a rising world power and its response to Globalization,Ed Routlege 51

În cazul Rusiei, ―diplomaţia dolarului‖ se loveşte de doua limite; pe de o parte, SUA nu  poate aplica un nou Plan Marshall special pentr u Rusia în condiţiile menţinerii la cote foarte înalte a propriului buget pentru apărare, Germania, unul dintre aliaţii săi europeni cei mai bogaţi, este preocupată de propriile probleme economice, iar Japonia, în afara rezolvării problemelor sale interne, nu este dispusă să investească masiv în Rusia. Pe de altă parte, atat SUA, cât şi Germania şi Japonia nu doresc o Rusie prea puternică, reconstrucţia economică a acesteia nu ar  putea decat să favorizeze recâastigarea locului de superputere mondială pierdut în urmă destructurării URSS. Rusia nu a reuşit înca să pună capăt tendinţele regionale centrifuge şi este angajată într -un îndelungat şi costisitor razboi intern in Cecenia. Pe plan extern, Rusia se străduieşte să-si recapete cât mai mult din influenţa şi ponderea de altadată, dezvoltandu-şi relaţiile cu Uniunea Europeana spre care tinde, aliindu-se cu SUA în lupta impotriva terorismului internaţional şi cautând mijloace pentru a avea un cuvant de spus în luarea deciziilor NATO, în condiţiile în care Alianţa se extinde spre frontierele sale. Nemulţumită sa se vadă considerată o putere de rangul doi datorită economiei sale precare, Rusia a încercat să puna în valoare cele doua atuuri ramase:  primul, forţa sa armata şi complexul sau militaro-industrial, şi al doilea, propriile resurse energetice, că şi cele din apropierea sa, din Caucaz şi Asia Centrala. Convergenţele dintre aceste doua elemente de putere au determinat principalele aspecte ale politicii ruseşti din ultimii ani. 3.4.2. Rusia, principala contrapondere a Statelor Unite

Rusia s-a angajat într-o politică activă vîzand limitarea consecinţelor ―hiperputerii‖ americane sau chiar contestarea acesteia, dar nu pierde din vedere că dialogul cu Washingtonul rămane totusi o preocupare majora. Rusia este constrânsă la acest lucru având în vedere că valoarea datoriei externe şi plaţile dobanzilor, fac să apese asupra ei o ameninţare permanentă. Creşterea preţului mondial al petrolului şi gazelor naturale a permis,în ultimii doi ani, un început de redresare a produsului national brut –   redus la mai mult de jumatate dupa prabusirea URSS. Demersurile tot mai convingătoare ale Rusiei de a redeveni o mare putere au fost evidenţiate prin discursul premierului Mihail Casianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York, care a anuntat că ―ţara sa nu mai solicită asistenţă financiară din partea Occidentului, Rusia devenind o ţara donatoare sub forma de credite –  de miliarde de dolari –  pentru ţări nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI.‖ Totodată, aceasta a vorbit despre o ―axa strategica energetică‖ ce ar  permite Rusiei să se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA, prin extractiile din Insula Sahalin, in Extremul Orient rus ca şi prin proiectele de transport al  petrolului din campurile de la Peciora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri spargătoare de gheată. Discursul premierului rus confirmă ca Rusia a revenit la tradiţionalele direcţii ale politicii sale externe, sustinută fiind de o serioasa creştere economică, precum ţi de o acumulare pozitivă în ceea ce priveşte capitolul de imagine, dupa 11 septembrie 2001. Totodată Casianov arată că, ―pentru a deveni un centru de putere, Rusia trebuie sa-si redreseze economia, să scape de dependenţa de preţul petrolului şi de datoria externă şi abia după aceea să-şi dezvolte strategiile de politică internaţională pe termen lung‖. Implicarea Moscovei în asigurarea securitaţii energetice a UE pe termen lung, readuce Rusia în prim- planul jocurilor geopolitice de stapâanire a Eurasiei şi se constituie într-o contrapondere a scopului geopolitic central al SUA. Succesul reformei fiscale, consolidarea  puterii prezidenţiale şi restabilirea economica, acordarea statutului de economie de piaţa de către SUA şi UE, bunele relaţii politico-economice cu UE şi crearea Consiliului NATO  –   Rusia 52

argumentează aprecierile generalului american Patrick Hughes, directorul DIA (Defense Intelligence Agency), potrivit căruia‖ posibilitatea ca Rusia, în timp, să redevina o putere rivala SUA va spori semnificativ‖.31 Dezvoltarea bunelor relaţii cu China reprezintă, în acest context, o preocupare majora a  politicienilor rusi. Delimitarea definitivă a frontierei ruso-chineze, lunga de 4000 km, şi  parteneriatul militar bilateral dintre cele doua ţări, materializat prin achiziţionarea de către China de echipament militar rusesc în valoare de 2,8 miliarde de dolari (96 avioane de lupta SU-27, sisteme de rachete S-300, 4 submarine clasa Killo, un portavion, 2 contratorpiloare echipate cu rachete de croazieră), reprezintă un semn al ―noului pericol strategic‖ ce se naşte în Eurasia şi care vizează în mod direct interesele americane. În ciuda acestor manifestări, SUA vor continua să-şi asume marile decizii politice şi militare cu riscurile pe care le presupune o economie puternică şi flexibila, dar încă dependenţa de resursele strategice repartizate inegal pe glob. Scopul declarat a americanilor nu mai este în  prezent ―de a gasi putere pentru realizarea apărării, ci de a gasi angajamente pentru folosirea acestei puteri‖. SUA au devenit o putere ―soft‖, care se ocupa de toata plaja nevoilor actuale, de la exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură şi putere pana la importul de ―inteligenţe‖, capital şi bunuri. Conştientizând că nici o ţară nu se poate apăra singură, SUA, ca lider mondial,  pr omovează o politică de securitate internatională in urmatoarele directii: - sustinerea unei Europe democratice, pasnice şi nedivizate; - întarirea unei comunitaţi puternice în Asia şi Pacific; - cladirea unui nou sistem de comerţ liber; - menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internaţională; - dezvoltarea cooperarii in problema ameninţării graniţelor naţionale; - intărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări. Din cele prezentate, se deduce că SUA şi-au definit acele interese care îi întaresc şi consolidează poziţia de lider mondial in politica de securitate internaţională. Rusia are toate şansele de a deveni cea mai atractivă piaţă din regiune, atât în viitorul apropiat, cât şi pe termen mediu: previziunile privind creşterea economică ce va fi înregistrată în anul 2011 arată că economia rusă îşi va reveni din criză într -un ritm cu mult mai alert decât cel înregistrat la nivelul UE şi, în plus, e de aşteptat că guvernul de la Moscova să înceapă punerea în practică a unui plan de dezvoltare şi diversificare menit să scadă dependenţa economiei ruse de exporturile de petrol, fapt care va genera multiple oportunităţi de business. Economia Rusiei a crescut cu 4,5% în primul trimestru din 2010, comparativ cu perioada similară din 2009, conform datelor publicate de Ministerul Economiei de la Moscova. Creşterea a accelerat în martie, când Produsul Intern Brut al Rusiei a avut o expansiune de 4,9%, comparativ cu aceeaşi lună din 2009. În perioada ianuarie-martie 2010, economia Rusiei a crescut cu 0,6% faţă de ultimele trei luni din 2009, conform datelor oficiale. Economia Rusiei se redresează după recesiunea adâncă din 2009 (prima din ultimul deceniu pentru Rusia), anul trecut, PIB-ul Rusiei a scăzut cu 7,9%. Ţara a fost grav afectată de criza economică mondială, mai ales din cauza scăderii preţurilor hidrocarburilor, care aduc 60% din veniturile obţinute din exporturi. Guvernul de la Moscova a înregistrat, în 2009, primul deficit bugetar din ultimul deceniu. Pentru întreg anul 2010, oficialii ruşi aşteaptă o creştere economică de 4%. Rusia înregistrează la ora actuală performanţe macroeconomice importante, pana în 2011 economia ţării atingând două mii de miliarde de dolari, iar până în 2020, Rusia va deveni a cincea 31

Alexander T.J. Lennon –  Global Powers in the 21 st Century, Ed. Washington Quarterly 53

economie. Economia Rusiei ar putea să crească cu 2% în 2011 ca apoi în cei 3 ani de după 2011, Rusia ar putea să înregistreze o creştere a Produsului Intern Brut de 2,5-3,5%, comparativ cu 68% - media ratelor de creştere de dinainte de criza economică32. China va înregistra, până la sfârşitul anului 2010, o creştere economică uimitoare şi va avea un nivel redus al inflaţiei, făcând ca acest an să fie unul dintre cei mai buni din ultimele decenii, în termeni de performanţă economică. Estimările economiştilor chinezi arată că, în 2015, PIB-ul ţării va creşte cu 10,5%, cu aproape două procente mai mult comparativ cu majorarea de 8,7% din anul 2012. Indicele preţurilor de consum (IPC) va fi în jur de 2,5% pentru întregul an, în timp ce, anul trecut, cifra a scăzut la 0,7%. Creşterea economică a ţării se va baza mai mult pe creşterea cererii interne. Exporturile au avut o contribuţie negativă la creşterea economică de anul trecut, în timp ce surplusul comercial a scăzut substanţial. În 2010, exporturile se vor majora cu aproximativ 10%, în timp ce importurile s-ar putea mări cu aproximativ 20%, deci vor continua să contribuie negativ la creşterea PIB-ului. Preşedintele rus anunţă într -un congres de  presă planurile ţării sale de a avea, până în 2020, un sistem avansat de disuasiune nucleară, care să includă un sistem de apărare spaţială şi noi submarine nucleare. Guvernul Rusiei a adoptat oficial la sfârşitul lunii mai 2010 strategia energetica naţională până în 2030. Principalele puncte ale strategiei sunt creşterea producţiei de ţiţei, de la 480 milioane tone la 530-535 tone şi a celei de gaze naturale, de la 664 la 885 miliarde metri cub. Producţia de cărbune este prevăzută să crească la 425-470 milioane tone pe an, iar cea de energie electrică la 1800-2200 miliarde kilowaţi/oră33. Dezvoltarea sectorului extractiv-energetic, a resurselor de energie regenerabile, a complexului nuclear vor avea, în următorii 20 de ani, investiţii de 2,4-2,8 milioane dolari. Potrivit ministrului federal al energiei, Serghei Smatko, strategia include şi creşterea investiţiilor străine directe în sectorul energetic rus, până la 12 % . Strategia energetică naţională, care va trebui să o înlocuiască pe cea în vigoare cu obiective fixate până în 2020, urmăreşte reducerea dependenţei de resursele energetice, prin stimularea creşterii sectoarelor şi tehnologiilor cu consum mic de energie. Ministerele energiei, dezvoltării economice şi resurselor naturale, împreună cu Rosatom (corporaţia de stat pentru energia nucleară) vor supraveghea aplicarea măsurilor conţinute în strategie şi vor prezenta rapoarte în  primul trimestru al fiecărui an. Specialiştii prognozează că, Europa de Est o va depăşi pe cea de Vest, cu o rată de creştere de 100% în 10 ani, creştere ce se va face vizibilă cu precădere în Rusia şi Polonia. Construcţiile în Europa de Est vor creşte în medie cu 6,7% în următorii 10 ani, iar Rusia cu 7%. Se aşteaptă ca piaţa de profil să atingă în Rusia 335 miliarde de dolari, ocupând în 2025 poziţia a  patra după Nigeria, India şi China. Cu excepţia Rusiei, de departe cea mai mare piaţă de construcţii din zonă, va fi Polonia datorită finanţărilor UE pentru infrastructură. Totuşi şi România va ocupa în 2025 locul al şaptelea în lume privind creşterea pieţei de construcţii34. Resursele energetice ale Rusiei vor impulsiona considerabil dezvoltarea economiei statului, dar trebuie menţionat că, încă de pe acum, Rusia se confruntă cu o problemă demografică extrem de severă din cauza ratei natalităţii foarte mici, al existenţei unei asistenţe medicale precare. Previziunile Biroului de Recensământ din Statele Unite ale. Având în vedere că situaţia internă a Rusiei nu corespunde în totalitate principiilor democratice adevărate, economia rusească se va baza, în mare proporţie, doar pe comerţul cu resurse energetice, sectorul economic nediversificându-se prin investiţii străine, datorită climatului instabil din acea regiune. 32

www.bursa.ro.- Creşterea economiei Rusiei în următorii 10 ani (articol publicat la 25.04.2010).  www. dailybusiness.ro.- Strategia energetică naţională a Rusiei în viitor (articol publicat la 26.04.2010). 34  www.newchannel.ro. 33

54

În privinţa energiei, este deja ştiut, că va creşte cererea de energie, mai ales din partea puterilor aflate în ascensiune, ceea ce va recontura relaţiile geopolitice de pe scena internaţională. În ciuda faptului că există se fac paşi spre a folosi mai eficient energia, consumul total de energie va creşte cu 50% în următoarele două decenii şi 65%, în comparaţie cu 34% cu cât a crescut în  perioada 1980-2000. Sursele de energie reutilizabilă vor avea doar o pondere de 8% din totalul de energie consumată până în anul 2020(grafic nr: 3.3.)  Necesităţile energetice ale Europei nu vor creşte atât de mult faţă de cele ale puterilor în mare dezvoltare (ex: China), deoarece nu este preconizată o creştere economică foarte spectaculoasă pentru statele europene. Luând în considerare activităţile de până în prezent, se  poate afirma că parteneriatul dintre Rusia şi UE în privinţa gazelor naturale se va dezvolta, mai ales că Uniunea Europeană a început să se bazeze mai mult pe gaz natural în ceea ce priveşte resursele energetice. Odată ce resursele din Marea Nordului vor dispărea complet, singura ţară cu care va putea coopera va fi Rusia, deoarece este statul cu cele mai multe resurse energetice din zonă care ar putea susţine consumul energetic al Europei. Conform unui studiu efectuat de către Comisia Europeană, procentul privind resursele de energie importate va creşte de la jumătate cât era în 2000, la două treimi în 2020. Grafic Nr: 3.2. Resursele energetice ale Rusiei

65% 50%

80% 60%

34%

40% 20% 0% 1980-2000Resursele 2000-2020* 2020-2040* energetice ale Rusiei

Sursa: www. presaonline.com 3.4.3.

Dezvoltarea rapidă a Chinei şi Indiei

China şi India vor deveni mari puteri mondiale, iar globalizarea va fi sinonimă cu asianizarea. Autorii raportului ―Maping the Future", publicat de Consiliul American de Informaţii, avertizează că după 30 de ani de unipolaritate americană vor apărea din Asia doi noi  jucători globali, China şi India, care vor pune la încercare puterea Statelor Unite. Secolul al XXIlea va fi asiatic, aşa cum secolul al XIX-lea a fost al Ger maniei şi XX al Statelor Unite. Impactul noilor puteri globale, China şi India, asupra raporturilor internaţionale va fi comparabil ca dramatism cu acela provocat de Germania şi Statele Unite în secolele precedente. Asociată şi parţial explicată de factori precum exotismul celor două state „dragon‖ şi „elefant‖, impresionantele lor atribute structurale de putere, precum mărime populaţională 55

(tradusă militar în efectivele forţelor armate şi economic în dimensiunile forţelor de muncă) sau suprafaţă, sau respective culminanta lor dezvoltare economică din ultimii ani, profilarea lor tot mai accentuată în ultimii ani ca jucători de anvergură globală explică interesul în creştere exponenţială pentru China şi India la toate nivelurile şi în multiple sfere de activitate, de la cea  jurnalistică de profil la cea a strategilor şi decidenţilor politici şi militari, sau de la cea academică la cea a comunităţii internaţionale de afaceri. De câteva zeci de ani steaua Chinei nu încetează să mai urce spre orizont, însă de acum înainte trebuie să tină cont şi de ascensiunea Indiei. În 2003-2004, China a înregistrat un progres între 9.1 şi 9.5% pe an. India a atins vârful de 8.5% în 2003-2004 cu ajutorul unui muson foarte generos care, mai puţin abundent în 2004-2005 n-a permis decât o creştere de 6,9%. Economia chineză şi-a continuat şi în anul 2007 creşterea accelerată confirmând, în pofida tuturor dificultăţilor, dinamismul ce i-a devenit specific. După ce în 2004 a crescut cu 10,1%, în 2005 cu 10,4% şi în 2006 cu 11,1%, Produsul Intern Brut (PIB) chinez s-a majorat cu încă 11,4% şi în 2007, care a devenit astfel cel de-al cincilea an şi totodată momentul de vârf al unei perioade cu creştere economică foarte ridicată, exprimată neîntrerupt prin niveluri cu două cifre, până în anul 2008 când a ajuns la nivelul de 9%. În cifre absolute, China a avut în 2009 un PIB evaluat la 4,4 trilioane dolari SUA, faţă de 3,3 trilioane USD în 2008, 2,8 trilioane în 2007, 2,3 trilioane în 2006 şi 1,9 trilioane în 200535. După mărimea PIB calculată la paritatea puterii de cumpărare (7,9 trilioane USD), la sfârşitul anului 2008, China era a doua mare economie a lumii, după SUA, deşi venitul pe locuitor o plasează încă în categoria ţărilor cu venit mediu scăzut. Analiza pe sectoare de activitate, evidenţiază faptul că valoarea adăugată în 2008 de sectoarele primar, secundar şi terţiar a fost cu 5,5%, 9,3% şi, respectiv, 9,5% mai mare decât în anul anterior. Urmare acestei evoluţii, participarea celor trei sectoare la crearea PIB-ului a fost în 2008 de 11,3%, 48,6% şi, respectiv, 40,1%, fiind uşor mai ridicată în cazul sectorului primar (+0,2%) şi a celui secundar (+0,1%) şi uşor mai scăzută (-0,3%) în cazul celui terţiar, comparativ cu situaţia din 2007. În ceea ce priveşte economia Indiei, aceasta a crescut în primul trimestru din 2010 cu 8,6% comparativ cu perioada similară a anului trecut, fiind foarte aproape de nivelul la care se afla înainte de criza financiara declanşată în urmă cu doi ani. Astfel, India a avut o creştere economică de 7,4% în anul fiscal care s-a terminat în luna martie. Creşterea puternică, determinată de cheltuielile guvernului şi de revenirea producţiei industriale, va obliga Banca  Naţională a Indiei să crească dobânzile pentru a ţine sub control inflaţia în anii următori. La orizontul anului 2050, unele prognoze aşează China pe primul loc în economia mondială urmată de SUA, India, Brazilia şi Rusia. Este vorba de un raport Goldman Sachs dat publicităţii la sfârşitul anului 2009 şi citat de Wall Street Journal, conform căruia Brazilia, Rusia, India, China (BRIC) ar putea să depăşească  puterea combinată a grupului celor sase: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie. Ele vor deveni cele mai atractive regiuni de pe glob pentru investiţiile directe şi de portofoliu. În  prezent, economiile BRIC reprezintă mai puţin de 15% din mărimea G8, dar în 2025, conform raportului, ar urma să ajungă la jumătate.

35

www.money.org- Evoluţia PIB-ului în lume (articol 24.09.2008).

56

Tabel Nr: 3.3. Evoluţia economiei mondiale din 2000- 2050

Sursa: www.wall-street.ro

Grafic Nr: 3.3. India prezintă cel mai mare potenţial de creştere

dă a ţărilor BRICS între 2005-205 Capturat : www.wall-street.ro Dominic Wilson, unul dintre autorii raportului menţionat, consideră că în momentul respectiv atât puterea economică, cât şi cea financiară vor fi pierdute pentru actualele puteri, doar SUA se va regăsi prinsă între China şi India. Prognozele nu au fost elaborate prin concentrarea asupra ratelor de creştere economică ale celor patru ţări în curs de dezvoltare amintite, ci mai multe pe proiecţiile demografice, pe un model de acumulare a capitalului şi pe tendinţele de creştere ale productivităţii muncii, calculându-se câştigurile în PIB şi veniturile pe locuitor  precum şi evoluţia monedelor naţionale. Grafic Nr: 3.4. Preluarea primul loc în G3 de Chinei,India pe locul doi. 57

Capturat: www.wall-street.ro Pentru următorii 50 de ani autorii presupun că PIB-ul va creşte cu o medie anuală de 3,8% pentru Brazilia, aproape 6% pentru India, 4,7% pentru China şi 3,2% pentru Rusia, în  paralel cu creşterea valorii monedelor naţionale ale celor 4 tari. Pentru America cel puţin  perspectivele nu sunt într-un totul negre, deoarece, deşi SUA va înceta să mai fie singura forţă dominantă din economia globală, comerţul lor va profita de pe urma creşterii cererii de mărfuri şi servicii ale noilor puteri. PIB-ul Chinei va înr egistra o creştere de patru ori mai mare în anul 2020 în comparaţie cu anul 2000, atingând 4000 de miliarde de dolari, iar PIB-ul pe cap de locuitor va fi de 3000 de dolari. Obiectivul de dezvoltare stabilit pentru primele două decenii ale acestui secol constă în construirea unei societăţi cu un nivel relativ ridicat pe toate planurile, care necesită concentrarea tuturor forţelor. 3.4.4. Brazilia, in continuă dezvoltare

Istoria economică a Braziliei a fost marcată de câteva cicluri succesive de dezvoltare,  bazate pe diferite produse. În timpul Primului Război Mondial este încurajată industrializarea. După marea criză din 1929, Brazilia începe să-şi croiască drumul spre o economie modernă, şi sub influenţa gândirii economice a unui român, economistul Mihail Manoilescu. Între 1945 şi 1974 economia braziliană a crescut, în medie, cu 7,4% pe an, iar între 1970 şi 1980, în ciuda crizelor petroliere, această creştere avea să fie şi mai mare, de 8% pe an, PIB-ul pe cap de locuitor crescând de patru ori şi ajungând la 2200 de dolari americani în 1980. Actualmente, PIB-ul pe cap de locuitor este de circa 5.000 de dolari americani. În anii '90 politica economică a Braziliei s-a bazat pe stabilizarea economică şi deschiderea economiei spre comerţul şi investiţiile internaţionale. Au fost reduse tarifele vamale şi au fost eliminate restricţiile cantitative la import, iar în 1995 Brazilia devenea unul din membrii fondatori ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Iunie 1994 marca un punct de cotitură în cadrul procesului de stabilizare economică a Braziliei - lansarea Planului Real. Acesta avea trei obiective principale: - controlarea inflaţiei; - reducerea dezechilibrelor sociale; -obţinerea unei creşteri susţinute, pe termen lung, a PIB-ului, a investiţiilor, a nivelului de angajare şi a productivităţii. 58

În 1998 inflaţia ajungea la numai 1,71%, de la peste 2000% în 1993, înainte de lansarea Planului Real. Produsul Intern Brut a crescut, între 1995 şi 1997, cu 17%, iar venitul pe cap de locuitor a crescut în aceeaşi perioadă, în medie, cu 2,6% pe an. De la implementarea Planului Real, investiţiile străine au crescut de circa 15 ori, de la 2,2 miliarde dolari americani în 1994 la 29 miliarde dolari americani în 1999. Cu un PIB de 805 miliarde dolari americani în 1997 şi o valoare asemănătoare în anii următori, economia braziliană, a opta economie a lumii, este dinamică şi diversificată. În 1998 industria era responsabilă pentru 34% din PIB, agricultura  pentru 8,4% şi serviciile pentru 57,6%. Exporturile au crescut de la 35,8 miliarde dolari americani în 1992 la 48,1 miliarde dolari americani în 1999, peste 70% din produsele exportate fiind manufacturate. Principalii parteneri comerciali sunt Uniunea Europeană (29% din comerţul total), SUA (23%), MERCOSUR (Piaţa Comună a Sudului) (14%), Asia (12%), America Latină fără MERCOSUR (8%) etc. La 26 martie 1991 Brazilia, Argentina, Uruguay şi Paraguay semnau acordul de creare a Pieţei Comune a Sudului (MERCOSUR). Acordul de la Asuncion intra în vigoare la 1 ianuarie 1995. MERCOSUR va deveni o uniune vamală perfectă (taxe vamale zero între membri şi tarif vamal comun cu terţii) în 2004. De la crearea MERCOSUR comerţul Braziliei cu ţările membre a crescut de aproape patru ori, de la 3,6 miliarde dolari americani în 1990 la 13,5 miliarde dolari americani în 1999.

59

STUDIU DE CAZ

EFECTELE EVOLUŢIEI ENTRELOR DE PUTERE ECONOMICĂ ASUPRA AFACERILOR INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI 4.1. Analiza mediului afacerilor internaţionale în România

România se află pe poziţia a treia în Europa Centrală şi de Est în privinţă atractivităţii mediului de afaceri, în urma Rusiei şi Ucrainei, potrivit unui sondaj realizat în rândul a 400 de grupuri internaţionale care operează 1.400 de companii în 19 state din regiune. Evoluţia pieţei din România este foarte promiţătoare. După părerea mea principalele probleme cu care se va confruntă mediul de afaceri din România în anul 2008 sunt evoluţia cursului de schimb şi lipsă de personal calificat. Lipsa  personalului calificat şi cererile salariale nejustificate se agravează, atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial de aceea va trebui investit în forţă de muncă. Statul român trebuie să se ocupe de educarea şi calificarea personalului nepregătit. Odată cu aceasta, firmele vor deveni mai prospere din punct de vedere productiv, iar comerţul exterior se va majora considerativ. Analizând din prisma factorilor instituţionali, impedimente aduse activităţii de export sunt dispariţia treptată a avantajului costului redus al muncii faţă de alte ţări din afară UE cu costuri reduse ale forţei de muncă, creştea costurilor de producţie, costuri mari de capital, accesul greoi al firmelor la sursele de finanţare şi mai ales cunoaşterea insuficienta a legislaţiei, a programelor de finanţare şi de training UE. La nivelul economic, impedimentele aduse exportului românesc sunt insuficienţa de  promovare a instrumentelor financiare adresate IMM-urilor, costuri relative ridicate ale finanţării datorate dobânzilor mai mari ale băncilor din ţara faţă de competitorii internaţionali, rată ridicată de creştere economică. Avantajoase sunt investiţiile străine, creşterea investiţiilor prin  participarea capitalului naţional şi prin atragerea firmelor străine pentru deschiderea de societăţi noi în ţara, sau cooperarea cu firmele existente, nivelul redus al datoriei publice, există nişe  pentru producţie cu potenţial de export, în special industriiile de autovehicule şi de componente auto. Sunt de părere că o mare oportunitate ratată este turismul în România deoarece  promovarea potenţialului turistic românesc ar fi un factor de îmbunătăţire a imaginii României că destinaţie turistică şi de antrenare a creşterii competitivităţii economice. În funcţie de factorii politici, comerţul exterior se confruntă cu următoarele impedimente: instabilitate politică, birocraţia guvernamentală, lipsă de transparenţa a deciziilor guvernamentale, corupţia. Unele soluţii sunt adoptarea de politici fiscale stricte, menite să reducă deficitul bugetar, potolirea presiunii inflaţioniste, reforma pieţii muncii, pentru rezolvarea  problemelor cu care se confruntă angajatorii. În funcţie de factorii politici, comerţul exterior se confruntă cu următoarele impedimente: instabilitate politică, birocraţia guvernamentală, lipsă de transparenţă a deciziilor guvernamentale, corupţia. Unele soluţii sunt adoptarea de politici fiscale stricte, menite să reducă deficitul bugetar, potolirea presiunii inflaţioniste, reforma pieţii muncii, pentru rezolvarea  problemelor cu care se confruntă angajatorii. În privinţă factorilor legali avem avantajul ca durată pr ocedurilor necesare pentru demararea unei afaceri, iar dezavantaje ar fi lipsă apărării drepturilor acţionarilor minoritari, comportamentul etic al firmelor. În acest sens este necesar să se acţioneze în următoarele direcţii: crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent şi stabil care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă, reducerea costurilor de tranzictie şi diminuarea poverii fiscale; 60

 promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii; definirea clară a drepturilor de proprietate; asigurarea unor structuri administrative. Ar trebui armonizată legislaţia muncii cu normale din Uniunea Europeană, în domeniul relaţiilor de muncă şi al normelor de protecţie a muncii. Considerată pentru România o oportunitate este şi integrarea în Uniunea Europeană. Accesul mult mai facil al exportatorilor pe pieţele oricăreia dintre ţările membre este un avantaj care ar putea fi fructificat după eliminarea barierelor monetare din cadrul Uniunii Europene. În acest caz se va reduce numărul de intermediarilor, astfel încât întreprinderile îşi vor mări veniturile ca urmare a exporturilor directe efectuate şi care totodată vor deveni mai competitive din punct de vedere al preţurilor oferite. Un alt avantaj important care este oferit de monedă unică europeană îl constituie transparenţa. Această înseamnă că exprimarea tuturor preţurilor în euro va ajută firmele româneşti să îşi aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli şi să exporte produsele lor în acele ţări unde pot obţine veniturile cele mai mari. Introducerea monedei naţionale euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali locali cauzate de riscurile de curs valutar. Dintr-o perspectivă macroeconomică această evoluţie a comerţului exterior a condus la o accelerare a dezvoltării şi performanţei economice. Dezvoltarea durabilă în continuare a sectoarelor exportatoare poate contribui la creştere socio-economică continuă dar performanţa sectoarelor cheie se bazează pe factori de avantaj comparativ, mai ales pe costul mic al forţei de muncă şi al materiilor prime. În realitate o mare parte din exporturile către UE sunt generate de industriile care folosesc în mod intensiv forţă de muncă şi resursele naturale. Acestea sunt de obicei produse cu valoare adăugată mică şi conţinut tehnologic scăzut şi care depind de costul mic al forţei de muncă şi de materiale importate (ex.: textile, părţi de încălţăminte şi accesorii). În acelaşi timp mai mult de jumătate din deficitul comercial cu UE este generat de industriile cu conţinut tehnologic intensiv. Sectorul de îmbrăcăminte, spre exemplu, a devenit un important sector exportator . Deşi acest lucru poate fi parţial atribuit unui mai mare grad de competitivitate acesta este şi rezultatul activităţilor tip lohn sau nişelor create prin reorientarea exportului către alte produse şi sectoare productive în ţările nou intrate în UE, în ultimul văl de extindere. Asemenea avantaje competitive sunt uşor de erodat şi de pierdut. Ele reprezintă condiţii temporare de competitivitate şi nu pot fi susţinute. România trebuie să nu depindă de asemenea factori pentru a-şi continuă dezvoltarea economică. Decalajul competitiv faţă de restul ţărilor membre UE nu poate fi ignorat data fiind importantă  pieţei europene pentru România. Este foarte probabil ca acest decalaj să crească data fiind  perspectivă unei şi mai mari liberalizări şi integrări a comerţului mondial, lăsând exportatorii români într-o situaţie critică. În ciudă deschiderii continue a comerţului exterior şi în ciudă  performanţelor semnificative ale exporturilor, exporturile româneşti încă nu sunt diversificate îndeajuns. Acest lucru se datorează în parte faptului că puţine întreprinderi au activităţi inovative sau de cercetare în dezvoltarea produselor şi serviciilor lor. O scurtă privire prin exporturile principale ale României relevă rapid că majoritatea sunt sectoare tradiţionale. A existat puţină inovare şi, în consecinţă, există puţine industrii care folosesc în mod intensiv tehnologie noua. Cele mai importante probleme cu care se confruntă mediul de afaceri sunt nivelul fiscalităţii şi legislaţia fiscală. Corupţia, infrastructura inadecvată şi instabilitatea politică sunt şi ele printre obstacolele importante, în timp ce inflaţia nu mai apare că o problemă  prioritara. La nivel global, toate economiile din Europa de Sud-Est (ESE), cu excepţia Croaţiei şi mai ales a Turciei, au devenit mai puţin competitive comparativ cu anul trecut, anunţa 61

Raportul competitivităţii globale 2007-2008, publicat de World Economic Forum (WEF) pe 31 octombrie 2007. Indicele Competitivităţii Globale (GCI) calculat în studiu evaluează 131 de ţări ale lumii  pe bază unei ample game de factori care afectează mediul de afaceri, grupate în 12 categorii: instituţiile, infrastructura, stabilitatea macroeconomică, sănătatea şi educaţia primară, învăţământul superior şi formarea profesională, eficientă pieţei bunurilor, eficientă pieţii muncii, gradul de sofisticare a pieţei financiare, pregătirea tehnologică, dimensiunea pieţei, sofisticarea mediului de afaceri şi inovaţia. Bulgaria şi România, care au aderat la UE în ianuarie, au scăzut amândouă în clasament,  prima cu cinci locuri, până pe poziţia 79, şi a două cu o poziţie, până pe locul 74. La peste 17 ani după căderea comunismului în cele două ţări, instituţiile rămân un punct slab pentru ambele.  Nu mi se pare posibil că poziţia România să scadă, după ce timp de 7-8 ani s-a înregistrat o creştere economică importantă. Sunt de părere că sursele creşterii economice din România nu sunt suficienţe pentru a reduce decalajele în comparative cu alte ţări. Un alt aspect ce trebuie remarcat constă în faptul că, spre deosebire de acum 2-3 ani, când inflaţia reprezenta principalul obstacol pentru mediul de afaceri, acum, nivelul fiscalităţii este cel mai adesea amintit. Acest raport ar trebui să ducă la concentrarea politicii publice exact spre domeniile deficitare. Liderii din domeniul afacerilor au primit o lista de 14 factori, fiind rugaţi să îi aleagă pe cei mai  problematici cinci dintre aceştia pentru derularea afacerilor în ţara lor, clasificându-i pe locurile de la 1 (cel mai problematic) la 5. Majoritatea respondenţilor din noua dintre ţările ESE au indicat birocraţia şi ineficienţa guvernamentală drept cel mai problematic factor al desfăşurării afacerilor în statele de care aparţin. Rată anuală a inflaţiei în Uniunea Europeană a crescut în luna decembrie 2007 la 3,2 procente, de la 3,1 procente în luna noiembrie 2007, în timp ce în zonă euro rata anuală a inflaţiei a rămas stabilă la 3,1 procente, conform datelor prezentate de Oficiul pentru Statistica al Comunităţii Europene (Eurostat). Cercetarea Transparency Internaţional a cuprins 180 de ţări şi teritorii din întreaga lume care au fost clasificate în funcţie de nivelul de corupţie din rândul oficialilor şi al politicienilor. Indicele Perceperii Corupţiei 2007 este calculat în bază a 14 studii şi sondaje efectuate de 12 instituţii internaţionale independente. IPC se calculează la o scară de la 0 la 10, unde „0‖ semnifică cel mai înalt nivel al perceperii corupţiei, iar „10‖ a cel mai scăzut nivel al  perceperii corupţiei. Rămâne a fi evidenţa o corelaţie strânsă între corupţie şi sărăcie. Circa 40 la sută din ţările care au înregistrat un punctaj al IPC mai mic de 3, ce semnalează o corupţie nestăpânita, au fost clasificate de Bancă Mondială drept ţări cu un nivel redus de venituri. Somalia şi Myanmar, aflate la limită de jos a clasamentului, au înregistrat un scor de 1.4 puncte, în timp ce Danemarka, Finlanda şi Noua Zelanda, cu un scor de 9,4 puncte, se află în fruntea clasamentului. IPC 2007 s-a îmbunătăţit semnificativ în astfel de ţări precum Costa Rica, Croaţia, Cuba, Republică Cehă, Republica Dominicană, Italia, Macedonia, România şi Surinam. Totodată, o scădere considerabilă a indicelui să manifestat în Austria, Bahrain, Belize, Bhutan, Iordania, Laos, Macao, Malta, Mauritius, Oman, Papua Noua Guinea şi Thailand.

4.2.

Economia României în anii marii crize mondială

62

Criza economica de supraproductie dintre anii 1929-1930, declansata prin crahul bancar de la  New York din octombrie 1929 a afectat si Romania. Aici au actionat o serie de factori agravanti, specifici legati de structura economiei noastre, de crestere in proportii alarmante a decalajului dintre veniturile populatiei si preturi, a decalajelor dintre export sipreturile la importuri, caci,  presata de obligatiile financiare externe Romania era obligata sa forteze un export in pierdere. In tara noastra criza a inceput printr-o criza agrara inca din 1928 si prin intermediul sferei financiare (impozite, bugete, datorie publica) s-a propagat in toate celelate sectoare ale vietii economice Semnele crizei economice au aparut in unele sectoare industriale inca din 1928, dar in 1929 ele isbucnesc cu violenta. Criza s-a manifesta prin cresterea stocurilor, urmata de reducerea  productiei in medie cu 42%. Politica economica dusa de guvernele perioadei ca si masurile pentru iesirea din criza au imbracat urmatoarele forme: a). economii la capitalul constant realizate prin reducerea investitiilor, dar si prin intensificarea utilizarii fortei de munca si scaderea cheltuielilor pentru protectia muncii;  b). economii la salarii obtinute prin concediawerea unui numar insemnat de muncitori si functionari, prin practicarea saptamanii de lucru incomplete cu reducerea corespunzatoare a slariilor; c). Accentuarea politicii perfectioniste prin sporirea taxelor vamale la import, controlul devizelor si limitarea cantitativa a importurilor; d). Extraordinarea scadere a pretului produselor agricole a permis industriilor care foloseau materii prime agricole sa traverseze mai usor criza prin exploatarea muncii producatorilor agricoli si a consumatorilor; e). Organizarea –  pe scara redusa- a unor lucrari publice (construirea unor sosele) spre a da de lucru macar unei parti din numarul mare de someri. Declansata insa in 1928, criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii si s-a prelungit  pana la ajunul celui de-al doilea razboi mondial, insa, intre 1929 si 1933, impletindu-se cu criza industriala a cunoscut o ascutime deosebita. Scaderea puterii de cumparare apopulatiei a insemnat restrangerea consumului intern si o reducere a circulatiei marfurilor; un numar de comerciantimari si mici s-au ruinat n a mia putand onora platile pentru marfurile luate cu credit. In privinta comertului exterior, datorita rolului pe care il avea Romania in diviziunea internationala a muncii, aceasta a continuat sa ramana o sursa de materii prime si datorita nevoii de devize pentru plata datoriei externe, in anii crizei economice exporta cu mult mai multe  produse proprii decat importa. Trebuie remarcat faptul ca desi balanta comerciala a Romaniei a ramas activa pe toata perioada crizei, soldul acesteia nu putea sa acopere deficitul balantei de  plati externe, situatie datorata fortarii exportului romanesc la niste preturi extrem de scazute; „fuga capitalurilor‖ din Romania a accentuat aceasta stare deficila, inclusiv o reducere grava a stocurilor de devize la BNR (de la 7,7 miliarde lei in 1930 al abia 758 milioane in 1933) Dezechilibrul balantei de platii a obligat romania sa introduca un regim de restrictii si de control al schimburilor comerciale cu strainatatea, deoarece unele tari aplicau restrictii valutare si deci  blocau sumele cuvenite pentru exportatori; statul roman a fost nevoit sa infiinteze un oficiu de compensatii pentru acoperirea deficitelor din exporturile romanestiin aceste tari. Alta masura a fost adoptarea in 1932 a monopolului BNR pentru comertul cu devize. A fost luata masura contingentarii importurilor (adica fixarea unor cote limita a importurilor in functie de disponibilitatile de plata existente in alte state) tinzand catre exportul prin compensatie. Pe plan 63

intern a fost introdus sistemul primelor de export si metoda „statului cumparator‖ care permitea o oarecare ridicare a pretului produselor agroalimentare. Romania a redus taxele de export pana la eliminarea acestora pentru cereale si derivatele acestora, adr astfel de masuri s-au dovedita a fi ineficiente si din 1931, inaugureaza politica de valorificare a cerealelor in paza careia se stabile o prima de export de 10.000 lei pentru un vagon de grau si 13000 lei pentru un vagon de faina, urmarindu-se prelucrarea ion tara a produselor agricole si sprijinirea industriei aferente. Din 1932, statele occidentale au trecut si ele la contingentarea exporturilor agricole, astfel ca statele exportatoare nu-si mai puteau vinde pe piata occcidentala cantitatile disponibile fiind, deci, in imposibilitatea de a-si procura devizele necesare achitarii datoriei externe. Romania a ripostat fata de aceasta situatie prin tr-o serie de masuri care priveau lichidarea creantelor sale in statele care introdusesera astfel de restrictii. In domeniul finatelor publice, criza s-a manifestat prin scaderea capavitatii de plata a impozitelor si scaderea veniturilor bugetare, accentuarea presiuni fiscale asupra populatiei si p rin cresterea considerabila a datoriei publice. Anii crizei au dus si la ruperea unitatii bugetului romaniei, deoarece alaturi de bugetele ordinare isi fac aparitia si bugeteleextraordinar caci statul nu mai poate face fata presiunii obligatiilor sale de plata. Pentru redresarea situatiei au fost sporite impozitele indirecte ceea ce lovea in consumatori, adica in nivelul general de viata al  populatiei. In fata unei asemenea situatii, statul a luat masuri de reducere a cheltuielilor bugetare, in special a celor cu destinatie soacial/culturala, a salariilor functionarilor si muncitorilor, in scopul redresarii situatiei economice. Incepand cu 1 ianuarie 1931 s-a trecut la aplicarea primei „curbe de sacrificiu‖ in baza careia salariile tuturor functionarilor statului erau reduse cu 10-25%; totodata s-a sistat acordarea de gradatii iar avansarile nu mai erau insotite de sporul corespunzator de salariu. Profitand de aceasta multi patroni au aplicat aceleasi reguli si in cazul intreprinderilor particulare. In septembrie 1932 a fost aplicata a doau curba de sacrificiu care a adus noi economii statului iar in 1933 a treia prin reducerea salariilor si pensiilor. Situatia dificila astatului s-a datorat si imprumuturilor contractate din strainatate, precum si concesiunilor acordate monopolurilor straine. Aceste imprumuturi, ca urmare a conditiilor in care au fost acordate, duceau la accentuarea dependentei Romaniei fata de strainatate. Toate aceste masuri de sporire a fiscalitatii, de reducere a salariilor si de aplicare a politicii  portilor deschise capitalului strain, departe de a asigura un buget echilibrat, au contribuit la accentuarea deficitului bugetar si la devalorizarea accentuata aleului, astfel ca in anul 1932 Romania este nevoita sa renute la convertibilitatea leului. Criza in domeniul bancar s-a reflectat in faptul ca prabusirea preturilor la produsele agricole si restrangerea activitatii industriale au determinat pe deponenti sa retraga masiv depunerile. Numeroase bancu care nu au facut fata acestei cerei masive de lichiditait au fost nevoite sa dea faliment, intre acestea si banci importante ca Banca Generala a Romaniei si Marmorosch Blank, ale caror portofolii au fost preluate de BNR al carui rol a crescut mult . In concluzie se poate afirma ca aceasta criza economica mondiala a avut efecte devastataoare asupra economiei României. 4.3. Comerţul internaţional al României cu ţarile din spaţiul euro-atlantic dupa 1990

Evolutia exportului şi structura acestuia 64

Spaţiul Euro-Atlantic cuprinde ţările membre ale Uniunii Europene, ţările membre CEFTA, ţările membre AELS, SUA, Canada, Turcia, Cipru, ţările baltice. Exportul în ţările membre ale Uniunii Europene avea, în anul 2000, o pondere de 63.8% din totalul exportului României. Principalele ţări din Uniunea Europeană în care se exportă erau: Italia care deţinea, în anul 2000, 22.4% din total export; Germania care deţinea, în anul 2000, 15.7% din total export; Frântă care deţinea, în anul 2000, 7% din total export. În Italia s-a realizat un export în valoare de: 1643.1 milioane de dolari în 1997, 1827.3 milioane de dolari în2007, 1979.5 milioane de dolari în 2008, 2318.7 milioane de dolari în anul 2009 şi 1419.9 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2010.

Primele 25 de ţări partenere la exportul României (2010) Nr. crt.

Tari Total export

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

ITALIA GERMANIA FRANŢA TURCIA UNGARIA REGATUL UNIT AL MARII BRITANII BULGARIA AUSTRIA SPANIA POLONIA OLANDA STATELE UNITE UCRAINA GRECIA BELGIA REP. MOLDOVA FED. RUSĂ REP. CEHĂ

65

% 100,00

Export mil. USD 40264,72

mil. EURO 29401,80

17,05 16,96 7,74 7,00 5,58 4,12 3,23 2,57 2,32 2,16 2,07 2,01 1,84 1,71 1,60 1,57 1,45 1,38

6866,92 6827,65 3117,13 2819,09 2248,29 1660,70 1302,55 1033,78 933,06 870,13 831,77 808,35 741,52 687,72 642,57 632,46 582,80 557,09

5013,08 4980,49 2269,53 2071,38 1636,91 1214,07 941,07 754,49 678,30 634,99 606,14 593,15 540,32 501,61 468,02 463,03 427,79 406,64

19 20 21 22 23 24 25

EMIRATELE ARABE UNITE INDIA SERBIA  NORVEGIA SLOVACIA ELVEŢIA SUEDIA

1,12 1,12 1,05 1,02 0,91 0,75 0,64

452,84 449,10 424,35 409,74 365,68 302,48 259,37

336,32 330,43 311,07 301,43 266,68 221,58 188,98

Sursa: Centrulului Român pentru Promovarea Comerţului, http://tpb.traderom.ro, 2008

Principalele mărfuri exportate au fost: articole şi accesorii de îmbrăcăminte, încălţăminte şi părţi ale acesteia, produse din fontă şi oţel, produse laminate plate, aluminiu sub formă brută, motoare şi generatoare electrice, mobilier şi părţi ale acestuia. În Germania s-a realizat un export în valoare de: 1419.2 milioane de dolari în 1997, 1628.6 milioane de dolari în 1998, 1507.4 milioane de dolari în 2008, 1626.9 milioane de dolari în anul 2009 şi 887.3 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2010 Principalele mărfuri exportate au fost: articole şi accesorii de îmbrăcăminte, mobilă şi  părţi ale acesteia, accesorii autovehicule, lemn şi panouri fibrolemnoase, încălţăminte şi părţi ale acesteia, obiecte de sticlă, părţi şi maşini pentru aparate, etc. România a exportat către Frântă: 465.2 milioane de dolari în 1997, 491.3 milioane de dolari în 1998, 530.07 milioane de dolari în 200, 722.2 milioane de dolari în anul 2009 şi 465.2 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2010. Principalele mărfuri exportate au fost: produse petroliere, articole şi accesorii de îmbrăcăminte, încălţăminte şi părţi ale acesteia, ţevi, conducte şi profile tubulare, aluminiu şi articole de aluminiu, frigidere, mobilă şi părţi ale acesteia. Dintre ţările membre ale AELS, România efectuează cele mai mari exporturi către Elveţia şi anume: 43.9 milioane de dolari în 1997, 50.4 milioane de dolari în 1998, 56.8 milioane de dolari în 1999, 58.1 milioane de dolari în anul 2000 şi 24.9 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Mărfurile care au făcut obiectul exportului către această ţara sunt: articole şi accesorii de îmbrăcăminte, blănuri şi îmbrăcăminte din blană, fero-aliaje, aluminiu sub formă brută, pompe, strunguri, mobilier şi părţi ale acestuia, etc. Dintre ţările membre CEFTA, cele mai mari exporturi se fac în Ungaria şi Polonia, iar în anul 1999 a crescut exportul şi în Bulgaria. Exportul către Ungaria se prezintă astfel: 182.6 milioane de dolari în 1997, 219.1 milioane de dolari în 1998, 270.8 milioane de dolari în 1999, 355.1 milioane de dolari în anul 2000 şi 194.04 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Exporturile către Polonia au avut un volum mai redus şi se prezintă în felul următor: 101.7 milioane de dolari în 1997, 82.2 milioane de dolari în 1998, 120.06 milioane de dolari în 1999, 101.6 milioane de dolari în anul 2000 şi 49.3 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri exportate către SUA sunt: uleiuri petroliere, anvelope pneumatice, covoare din lâna, articole de bumbac pentru bărbaţi, sacouri de lâna , jachete din lâna pentru femei, alcooli aciclici şi derivaţi,etc. Un alt partener comercial al României este Turcia, exportul prezentându-se astfel: 353.8 milioane de dolari în 1997, 323.001 milioane de dolari în 1998, 468.2 milioane de dolari în 1999,

66

627.2 milioane de dolari în anul 2000 şi 227.7 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Exportul românesc către zona Asia-Oceania s-a situat în limitele a 2-3%, doar în anul 2002 înregistrându-se un procent mai ridicat, de aproximativ 5%. Către America exporturile au oscilat între 3-4%, doar la începutul perioadei de analiză înregistrându-se valori de 6% în 1998 şi 5% în 1999 (Figura nr. 1.1).

Sursa: Centrulului Român pentru

Promovarea Comerţului, http://tpb.traderom.ro, 2008

Anterior aderării, schimburile comerciale ale României s-au realizat în cea mai mare  parte în cadrul Acordurilor de comerţ liber (circa 83,91% din exporturi şi 70,56% din importuri numai la nivelul anului 2006). În aceste condiţii “Ca pondere a schimburilor comerciale româneşti în cadrul acestor acorduri, în intervalul anului 2006, pe primul loc se afla Uniunea  Europeană (68,2% din valoarea exportului şi 72,6% din totalul importului” 36 Evoluţia importului şi structură acestuia Importul în ţările membre ale Uniunii Europene avea, în anul 2000, o pondere de 56.6% din totalul importului României. Principalele ţări din Uniunea Europeană din care se importă erau: Italia care deţinea, în anul 2000, 18.7% din total import; Germania care deţinea, în anul 2000, 14.7% din total import; Frântă care deţinea, în anul 2000, 6.1% din total import. În Italia s-a realizat un import în valoare de: 1783.6 milioane de dolari în 1997, 2058.9 milioane de dolari în 1998, 2062.2 milioane de dolari în 1999, 2443.1 milioane de dolari în anul 2000 şi 1564.4 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate din Italia au fost: produse petroliere(păcură), medicamente, polimeri de etilenă, policlorură de vinil, piei depilate, ţesături din lâna, ţesături din  bumbac, ţesături din fibre sintetice, ţesături impregnate, accesorii de îmbrăcăminte confecţionate,  bare şi profile de aluminiu, pompe, aparate şi instrumente optice, etc.

36

Giurgiu, 2007,

67

Din Germania s-a realizat un import în valoare de: 1850.7 milioane de dolari în 1997, 2064.5 milioane de dolari în 1998, 1841.2 milioane de dolari în 1999, 1922.9 milioane de dolari în anul 2000 şi 1091.7 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate au fost: instrumente şi aparate pentru analize fizice şi chimice, tractoare, autovehicule speciale, aparate electrice pentru telefonie, maşini pentru fabricarea industrială a alimentelor sau băuturilor, accesorii de îmbrăcăminte, tricoturi imitaţie  blană, ţesături din fire artificiale, brânzeturi,etc. România a importat din Frântă în valoare de: 648.5 milioane de dolari în 1997, 815.4 milioane de dolari în 1998, 703.5 milioane de dolari în 1999, 798.4 milioane de dolari în anul 2000 şi 493.9 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate au fost: aparate de emisie pentru telefonie, aparate electrice pentru telefonie, transformatoare electrice, maşini pentru prelucrarea cauciucului, părţi de încălţăminte, accesorii de îmbrăcăminte, fire sintetice, amestecuri de substanţe, odorizante, medicamente, uleiuri de motoare,etc. Impor turile din Elveţia, ţara membră AELS, se prezintă astfel:149.1 milioane de dolari în 1997, 135.5 milioane de dolari în 1998, 126.6 milioane de dolari în 1999, 153.7 milioane de dolari în anul 2000 şi 90.5 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Mărfurile care au făcut obiectul importului din această ţara sunt: instrumente şi aparate de control, transformatoare electrice, maşini-unelte, maşini şi aparate pentru prepararea alimentelor, ţesături din fibre artificiale, amestecuri de substanţe odorizante, medicamente, ţigări de foi, etc. Dintre ţările membre CEFTA, importul din Ungaria se prezintă astfel: 346.7 milioane de dolari în 1997, 546.9 milioane de dolari în 1998, 413.8 milioane de dolari în 1999, 513.3 milioane de dolari în anul 2000 şi 298.6 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate din Ungaria sunt: carne proaspătă de porcine, carne de  pasăre, făină, tutunuri brute, detergenţi, panouri de lemn, hârtie, cartoane, aparate pentru fabricar ea celulozei, maşini de birou, accesorii pentru tractoare, mobilă, etc. Cehia este a două ţara membră a CEFTA din care România importă. Importul este evaluat astfel: 104.6 milioane de dolari în 1997, 194.9 milioane de dolari în 1998, 173.8 milioane de dolari în 1999, 196.03 milioane de dolari în anul 2000 şi 123.5 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate din Cehia sunt: agenţi organici de suprafaţa, malţ prăjit, huile bituminoase, carne de porcine, hârtie, cartoane, tuburi, ţevi din mase plastice, anvelope, ţesături de bumbac, ţesături impregnate, semifabricate din fier,etc. În ceea ce priveşte importul de mărfuri, SUA ocupă locul şapte în topul ţărilor la import, deţinând o pondere de 3% din importul total al României. Importul din SUA se prezintă în felul următor: 461.5 milioane de dolari în 1997, 499.03 milioane de dolari în 1998, 370.3 milioane de dolari în 1999, 391.05 milioane de dolari în anul 2000 şi 243.2 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001. Principalele mărfuri importate din SUA sunt: huile bituminoase, reactori compuşi, furnir, ţesături din fibre sintetice, bumbac, folii de aluminiu, maşini şi utilaje de recoltat. Un alt partener comercial al României este Turcia, importul prezentându-se astfel: 217.9 milioane de dolari în 1997, 271.6 milioane de dolari în 1998, 287.1 milioane de dolari în 1999, 271.3 milioane de dolari în anul 2000 şi 174.9 milioane de dolari în primele şase luni ale anului 2001.

68

Principalele mărfuri importate din Turcia sunt: părţi destinate aparatelor de radio şi televiziune, maşini şi utilaje pentru prepararea industrială a alimentelor, bare şi profile din aluminiu, ţesături din fibre artificiale, bumbac necardat, fire de bumbac, săpunuri şi detergenţi, lacuri şi vopsele pe bază de polimeri, măsline, portocale, tomate, etc 4.4. România şi criza financiară

actuală

Analiză datelor şi informaţiilor provenite pe linia unor surse ce fac parte din masoneria romană a scos în evidenţa unele aspecte de interes operativ care explică situaţia grea în care se găseşte România la oră actuală, atît din punct de vedere economic, cît şi din punct de vedere  politic. Practic, România se află în prezent în jocul de interese al celor două mari puteri militare mondiale, Rusia şi SUA, care caută prin orice mijloace să-şi adjudece supremaţia în această zonă strategică a Europei. În cei 18 ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, războiul din umbră purtat de cele două superputeri a adus pe eşichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carenţe comportamentale, uşor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reuşit să se distrugă economia românească, să se anihileze Serviciile Secrete, să se pună în stare de inoperativitate Armată şi, nu în ultimul rînd, să se zdruncine unitatea Poporului Român. Prin încălcarea voită a siguranţei naţionale, factorii decizionali aparţinînd celor două tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat după  bunul plac, au vîndut străinilor capacităţi de producţie rentabile, unele dintre ele de importantă strategică, aşa cum sînt industria cimentului, industria metalurgica feroasa şi neferoasă, industria chimică şi petrochimica, industria energetică şi sistemul financiar bancar. Au vîndut, totodată, şi  bogăţia cea mai de preţ a Poporului Român, şi anume pămîntul ţării, aflat acum în mare parte în  proprietatea unor mafioţi arabi, italieni, evrei, greci şi unguri. Cursă pentru achiziţionarea Petromidiei a fost cîştigată de Rompetrolul lui Dinu Patriciu), iar în 2004 Glencore a ratat şi Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV. Glencore România a derulat afaceri şi în domeniul transporturilor comerţului, prin Rombarge Transport Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de către RAFO Oneşti Petrom a primit contracte de la , pentru . ultimii ani, reprezentanţi Glencore au fost Alexandru Bittner Yoav Stern, soţul realizatoarei de Televiziune Cuzino. Tot Rich l-a adus pe Igor Ziuzin, omul de afaceri care a preluat Tîrgovişte Industria Sîrmei Cimpia Turzii Grafic 4.1.

69

SursaŞ businessday..ro Datoriile româniei au crescut incet dar sigur, iar situatia actuala este dramatica. Criya economocă mondiala a adancit datoriile romanesti , facâns si mai nesigura o economie deja şubredă. Faptul că obţinerea controlului României nu este o ţintă privată, ci un obiectiv geopolitic îl demonstrează cu prisosinţă istoria sectorului financiar - bancar de după 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isărescu, un economist care, după absolvirea facultăţii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondială, timp de 19 ani, perioadă în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe care le-a urmat în Statele Unite. După evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, că reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru că imediat după aceea să devină guvernatorul Băncii Naţionale a României. În anul 1993 a devenit şi membru al Clubului de la Romă, a fost ales preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Romă, iar în 1999 a fost reales în această funcţie. Longevitatea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României se datorează exclusiv comenzilor ocultei financiare internaţionale. Cea mai bună descriere a Trilateralei aparţine probabil reporterului37: „Astazi, un nou văl de economişti, lucrînd într -o organizaţie cunoscută sub numele de Comisia Trilaterala, se află  pe punctul de a creă un nou sistem economic internaţional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenţi precum Keynes şi White (n.n.: este vorba de autorii sistemului înfiinţat în urmă Conferinţei de la Bretton Woods, din iulie 1944. ce a dus la crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, ambii economişti de profesie). Numele lor  nu sînt bine cunoscute, dar aceşti gînditori moderni sînt la fel de importanţi pentru vremurile noastre, pe cît au fost Keynes şi White pentru ale lor. În plus, aceşti economişti, precum şi omologii lor din timpul ceiui de-al ÎI-lea război mondial, lucrează împreună cu înalţi demnitari guvernamentali. Şi ce se discută acum la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atît în Statele Unite, cît şi în străinătate, este crearea unui nou sistem economic mondial - un sistem ce va afecta slujbele în 37

Jeremiah Novak, în „Christian Science Monitor‖ (7 Februarie 1977)

70

America şi oriunde altundeva, preţurile pe care consumatorii le plătesc, libertatea indivizilor, a corporaţiilor şi naţiunilor, de a intră într -un sistem economic cu adevărat planetar‖. Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Bancă Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, deşi legislaţia (care îi conferea obligaţia de control şi intervenţie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columnă Bank, Credit Bank. Bancă Dacia Felix, Bancă Internaţională a Religiilor. De asemenea, deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urmă tranzacţiilor, externe, nu a mai intrat în ţara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară

CONCLUZII

Economia mondială este un studiu al schimbului de activităţi economice la care participă marea majoritate a agenţilor economici de pe glob. Aceste schimburi economice nu se limitează doar la comerţ, ele includ şi schimburi în domeniul cercetării, produsului, consumului. Economia mondială poate fi reprezentată ca un sistem format din component fundamentale şi elemente de conexiune: statele naţionale, societăţile trans-naţionale, organizaţii economice inter statale. Tradiţional, U.E. şi S.U.A. au fot principalii actori ai scenei internaţionale, dar dezvoltarea unor state din lumea a III-a, deschiderea unor noi pieţe ( China) şi efectele crizei economice, a făcut ca ponderea superputerilor S.U.A. şi al U.E., în total, să scadă. Astfel, chiar dacă cele două puteri continuă să fie aibă o importanţă majoră în economia mondială, ponderea lor în total este mai mică. În ciuda scăderii ponderii deţinute, trebuie totuşi remarcat că, valoric, relaţiile dintre U.E. şi S.U.A. sunt şi vor fi şi în continuare motorul economiei mondiale. De altfel, pentru 2011, este prognozată o uşoară revenire a economiei în ambele ţări. Faptul că S.U.A. şi U.E. sunt cei mai mari jucători din lume face ca relaţiile dintre cele două ţări să fie esenţiale pentru procesul de globalizare. Se poate spune că, lumea va deveni mult mai puţin dependentă de consumatorul american, a cărui plăcere de a împrumuta şi de a cheltui a reprezentat motorul principal de funcţionare al creşterii mondiale din ultimii cinci ani. Dacă dezvoltarea economică a Statelor Unite va încetini, aşa cum intuiesc acum unii economişti, japonezii şi europenii vor fi nevoiţi să ocupe golul lăsat de aceasta şi să îi continue activitatea, realizând astfel un act de reechilibrare globală la care mulţi au sperat, dar puţini l-au crezut realizabil. Creşterea cererii locale din economia unor ţări cum sunt China sau India, care de abia se fac cunoscute pe piaţa mondială,  poate însemna de asemenea o schimbare importantă. Economia Chinei şi a Indiei au început să evolueze pe parcursul anului 2010, acestea ieşind din recesiune şi în viitorul apropiat ele să ocupe una din primele cinci poziţii în economia mondială. Se prognozează, că alături de cele două state, va urca în clasamentul celor cinci puteri economice şi Rusia, care în prezent începe să-şi revină după declinul economic suferit în ultimii ani. China a devenit o mare putere care exercită o influenţă extrem de activă asupra economiei mondiale. Poziţionarea Chinei pe arena mondială va ţine atât de succesele realizate, cât si de programele aplicate, de nivelul producţiei, de ameliorarea calităţii economiei şi a  promovării relaţiilor externe. Evident că evoluţia ascendentă a economiei este în directă legătură 71

cu promovarea unei linii politice, care s-a schimbat mai mult sau mai puţin, dar care îşi păstrează obiectivele strategice. În acest sens, concluzia generală pe care o reţinem este că acum şI pentru încă o anumită perioadă, nu tocmai scurtă, China va etala o economie cu succese apreciabile, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, componenta capitalistă, cea istoric – tradiţionalistă şi cea formată pe baza politicilor partidului aflat la putere, realizând o anumită simbioză. Cum spuneam, în viitor o putere economica mondială va fii India, specialiştii consideră că până în anul 2030, se aşteaptă ca populaţia Indiei să o depăşească pe cea a Chinei. Ceea ce înseamnă ca în fabricile indiene vor exista destui muncitori care să satisfacă cerinţele ce vin din  partea celorlalte puteri economice mondiale. O serie de studii arată că, până în 2020, India va avea 116 milioane de muncitori în fabrici cu vârste cuprinse între 20 şi 24 de ani, în timp ce în China, numărul acestora nu va depăşi 94 de milioane, astfel rata şomajului va înregistra o scădere considerabilă. Specialiştii marilor puteri economice mondiale, fac preconizări în domeniu pentru următorii 50 de ani, concluziile fiind unele schimbătoare, deoarece şi poziţiile jucătorilor economici se vor schimba. Spre surprinderea specialiştilor americani, studiile analizate arată ca statul lor nu va mai fi principala economie mondială, de unde celelalte continente se alimentează cu diferite bunuri şi servicii, ci va devenii o subalternă a statului chinez, indian şi posibil rus.  În viitor, situaţia economiilor care astăzi se află în criză, se va regenera şi va ajunge la apogeu, astfel economiile lor sa devina coordonatoare pentru alte state care nu găsesc calea de dezvoltare.

BIBLIOGRAFIE

1.

Alexander T.J. Lennon –  Global Powers in the 21 st Century, Ed. Washington Quarterly

2.

Bal Ana, Dumitrescu S.- Economia mondială, Ed: Economică, Bucureşti, 2009, Bonciu Florin – Economia Mondială, Ed: Universitară, Bucureşti, 2009, Cerna Silviu –  Unificarea monetara în Europa, Ed: Enciclopedică, Timişoara, 2009 Ghica L. Alexandra – Enciclopedia U.E., Ed: Meronia, Bucureşti, 2007

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Glipin R, Economia politica a relaţiilor internaţionale, Editura Du Stzle, 1999,pag 387

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home Ignat Ion- Economie mondială, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006,

72