conf. univ. dr.
lOAN GRIGA judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia Penală
DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA GENERALĂ TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE
conf. univ. dr. lOAN GRIGA judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia Penală 9
DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA GENERALĂ TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE
Oscar Print Bucureşti, 2004 Tehnoredactare TRAIAN BĂDICAN Coperta RĂZVAN BĂLAŞA
Editura Oscar Print Bulevardul Regina Elisabeta nr. 71, et. 3, ap. 7, 050016 Bucureşti, sector 5, O.P. 1 tel./fax: (021) 315.48.74 e-mail: contact @ oscarprint.ro COMENZI ŞI DISTRIBUŢIE tel./fax: (021) 315.48.74 mobil: 0724/665.879 e-mail: contact @ oscarprint.ro
©
Oscar
Print,
2004
ISBN 973-668-092-4
CUPRINS Capitolul 1
Noţiuni introductive privind procesul penal şi dreptul procesual penal ......................................................................................................................... 17 Secţiunea 1 1. Istoricul dreptului procesual penal ...................................................................................................... 17 2. Noţiuni generale privind organizarea şi realizarea justiţiei penale..................................................... 20 Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal ..................................................................................... 22 Fazele procesului penal .................................................................................................................... 23 Secţiunea a II-a 1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal ................................................................... 25 2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept ............................................................. 26 Secţiunea a III-a 1. Normele juridice procesual penale ..................................................................................................... 27
Noţiune ............................................................................................................................................. 27 Structură ............................................................................................................................................ 28 Clasificare ......................................................................................................................................... 28 2. Faptele juridice procesual penale....................................................................................................... 30 Raporturile juridice procesual penale ............................................................................................... 30 Noţiune ............................................................................................................................................. 30 Structura raportului juridic procesual penal ...................................................................................... 31 Obiectul raportului juridic procesual penal ....................................................................................... 31 Trăsăturile raportului juridic procesual penal .................................................................................... 32 Secţiunea a IV-a Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român ........................................................................... 32 1. Noţiune ......................................................................................................................................... 32 2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal .......................................................................... 33 Secţiunea a V-a Interpretarea normelor de drept procesual penal ................................................................................... 35 1. Noţiune ......................................................................................................................................... 35 2. Formele interpretării ..................................................................................................................... 35 3. Metodele sau procedeele de interpretare .................................................................................... 36 4. Rezultatele interpretării ................................................................................................................ 37 5. Limitele interpretării ...................................................................................................................... 39 Secţiunea a VI-a Aplicarea legii procesuale penale române ............................................................................................... 39 1. Aplicarea legii procesuale penale în timp .................................................................................... 39 2. Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu ................................................................................. 40 Capitolul 2
Principiile fundamentale ale procesului penal în România ...............................................................41 Secţiunea I 1. Noţiunea de principiu fundamental...................................................................................................... 41 2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român .......................................................... 41 Secţiunea a II-a Conţinutul principiilor fundamentale ........................................................................................................ 44 1. Legalitatea procesului penal ................................................................................................. 44
Garan ţ ii pentru respectarea principiului legalit ăţ ii ........................................................ 45 2. Principiul oficialităţii .............................................................................................................. 47
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 47 B) Con ţ inut si mod de realizare ......................................................................................... 47 C) Excep ţ ii de la principiul oficialit ăţ ii ............................................................................. 48 3. Principiul aflării adevărului .................................................................................................... 50
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 50 B) Con ţ inut ş i mod de realizare ......................................................................................... 51 4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie ...................................................................................... 54
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 54 B) Con ţ inut ş i mod de realizare ......................................................................................... 54 5. Principiul rolului activ al organelor judiciare ........................................................................... 56
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 56 B) Con ţ inut ş i mod de realizare ......................................................................................... 56 6. Principiul garantării libertăţii persoanei .................................................................................. 57
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 57 B) Con ţ inut ş i mod de realizare ......................................................................................... 58 7. Principiul respectării demnităţii umane .................................................................................. 59
No ţ iune ..................................................................................................................................... 59 8. Principiul garantării dreptului de apărare ............................................................................... 60
5
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 60 B) Garan ţ ii ale respect ă rii dreptului de ap ă rare ............................................................ 63 9. Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal ......................................................... 64
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 64 B) Separarea func ţ iilor judiciare - unul din principiile de baz ă ale procesului penal european ...................................................................................... 66 10. Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil...
67
11. Principiul dreptului la tăcere al învinuitului şi inculpatului ...................................................... 68
A) No ţ iunea dreptului la t ă cere ş i a dreptului de a nu face declara ţ ie contra sie î nsu ş i. ......................................... 69 B) Con ţ inutul dreptului la t ă cere, procedura de realizare a acestuia ş i efectele exercit ă rii acestui drept î n procesul penal ............................................. 70 C) Efecte juridice ale noilor dispozi ţ ii care reglementeaz ă dreptul la t ă cere ... 71 12. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal ................................................................ 74
No ţ iune ..................................................................................................................................... 74 13. Principiul operativităţii în procesul penal ................................................................................. 75 14. Limba în care se desfăşoară procesul penal ............................................................................. 77 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ................................................................ 77 Capitolul 3
Participanţii în procesul penal........................................................................................... 118 Secţiunea I Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal .................................................................. 118 1. Noţiunea de participanţi în procesul penal ............................................................................ 118 2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali ................................................................. 118
A) Succesorii .......................................................................................................................... 119
B) Reprezentan ţ ii .................................................................................................................. 119
C) Substitui ţ ii procesuali ..................................................................................................... 120 Secţiunea a II-a Organele judiciare ........................................................................................................................... 120 1. Instanţele judecătoreşti ......................................................................................................... 120 2. Ministerul Public ................................................................................................................... 124 3. Organele de cercetare penală............................................................................................... 127 Secţiunea a III-a Părţile în procesul penal .................................................................................................................. 128 1. Noţiunea de parte în procesul penal....................................................................................... 128
A) Î nvinuitul ş i inculpatul ..................................................................................................... 128 a) Explicaţii prealabile privitoare la calitatea de făptuitor şi învinuit ................................... 128 b) Inculpatul ........................................................................................................................ 130 c) Obligaţiile şi drepturile inculpatului în procesul penal .................................................... 132
B) Partea v ă t ă mat ă ............................................................................................................... 133
6
C) Partea civil ă ....................................................................................................................... 135
D) Partea responsabil ă civilmente .................................................................................... 136 Secţiunea a IV-a Apărătorul în procesul penal ............................................................................................................. 137 1. Noţiunea de apărare şi calitatea de apărător.......................................................................... 137 2. Asistenţa juridică .................................................................................................................. 139 3. Reprezentarea ..................................................................................................................... 142
A) Reprezentarea conven ţ ional ă ....................................................................................... 142
B) Reprezentarea legal ă ...................................................................................................... 143 Secţiunea a V-a Alte persoane care participă în cadrul procesului penal ....................................................................
...........................................................................................................................144 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ................................................................
...........................................................................................................................144 Capitolul 4
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal............................................................
................................................................................................................................ 155 Secţiunea I Noţiuni introductive privind acţiunile în procesul penal ...................................................................... 155 1. Noţiunea de acţiune în justiţie .............................................................................................. 155 2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal ........................................................................ 156 Secţiunea a II-a Acţiunea penală ..................................................................................................................................... 157 1. Aspecte generale privind factorii acţiunii penale..................................................................... 157
A) No ţ iunea, temeiul ş i obiectul ac ţ iunii penale ............................................................ 157
B) Subiec ţ ii ac ţ iunii penale ................................................................................................. 157 2. Trăsăturile acţiunii penale...................................................................................................... 158
A) Ac ţ iunea penal ă apar ţ ine statului ................................................................................
................................................................................................................159 B) Ac ţ iunea penal ă este obligatorie .................................................................................. 159 C) Ac ţ iunea penal ă este indisponibil ă ş i irevocabil ă ..................................................... 159 D) Ac ţ iunea penal ă e indivizibil ă ....................................................................................... 160 E) Ac ţ iunea penal ă este individual ă ............................................................................... 160 3. Momentele desfăşurării acţiunii penale ........................................................................................ 160
A) Punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale .......................................................................... 160 B) Exercitarea ac ţ iunii penale ............................................................................................ 162 C) Stingerea ac ţ iunii penale ............................................................................................. 162 Secţiunea a III-a Acţiunea civilă ................................................................................................................................. 169 1. Noţiunea de acţiune civilă - instituţie a dreptului penal ........................................................... 169
7
2. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă ...................................................................... 169
Teorii. Deosebiri ş i asem ă n ă ri ............................................................................................ 169 3. Obiectul, scopul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal ........................................................ 170
A) Obiectul ac ţ iunii civile .................................................................................................... 170 B) Scopul ac ţ iunii civile ....................................................................................................... 171 C) Subiec ţ ii ac ţ iunii civile .................................................................................................... 172 4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal ....................................................... 172 5. Desfăşurarea acţiunii civile în procesul penal ......................................................................... 174
A) Dreptul de op ţ iune î n exercitarea ac ţ iunii civile ....................................................... 174 B) Punerea î n mi ş care a ac ţ iunii civile ............................................................................. 176 C) Exercitarea din oficiu a ac ţ iunii civile ......................................................................... 177 D) Introducerea î n proces a persoanei responsabile civilmente ................................ 178 E) Exercitarea ac ţ iunii civile la instan ţ a civil ă ............................................................... 178 F) Cazuri speciale de exercitare a ac ţ iunii civile la instan ţ a civil ă ........................... 178 G) Solu ţ ionarea ac ţ iunii civile î n procesul penal ........................................................... 179 a) Respingerea acţiunii civile ............................................................................................. 179 b) Admiterea, în totalitate sau în parte a acţiunii civile ...................................................... 179 c) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă ........................................................................ 179 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ............................................................... 180 b) Competenţa tribunalului ................................................................................................. 203 194 c) Competenţa tribunalelor specializate ............................................................................ 203 d) Competenţa Curţii de Apel ............................................................................................ 204
Capitolul 5
Competenţa. B) Competen ţ a instan ţ elor penale militare .................................................................... 204 a) Competenţa tribunalului militar ...................................................................................... 204
Secţiunea I
b) Competenţa tribunalului militar teritorial ........................................................................ 205 Competenţa şi formele sale ......................................................................................... ...................... 194 c) Competenţa Curţii Militare de Apel ................................................................................ 205 1. Noţiunea de ...................... 194206 C)competenţă Competen............................................................................................... ţ a î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie .......................................................
Felurilea competenţei penale ........................................................................................ ...................... 195 Secţiunea II-a A) Competen ţ a material ă .......................................................................................... ...................... 195207 Prorogarea de competenţă .............................................................................................................. 1. Noţiuneţşi ................................................................................................................... B) Competen a cazuri teritorial ă .......................................................................................... ...................... 207 197 2. Indivizibilitatea ...................................................................................................................... C) Competen ţ a personal ă ........................................................................................ ...................... 208 200 3. Conexitatea .......................................................................................................................... 209 D) Competen ţ a func ţ ional ă ........................................................................................ ...................... 201 4. Efectele stării de conexitate sau indivizibilitate ....................................................................... 210 2. Competenţa instanţelor judecătoreşti în România ....................................................... ...................... 202 A) Reunirea cauzelor ............................................................................................................ 210 A) Competen ţ a instan ţ elor penale civile ................................................................ ...................... 202 B) Prorogarea competen ţ ei ................................................................................................. 211 a) Competenţa judecătoriei ............................................................................................. ...................... 202 5. Procedura de reunire a cauzelor ........................................................................................... 211 6. Disjungerea cauzelor ............................................................................................................ 212 7. Alte cazuri de prorogare a competenţei ................................................................................. 214
A) B) C) D)
Prorogarea Prorogarea Prorogarea Prorogarea
competen ţ ei competen ţ ei competen ţ ei competen ţ ei
î n caz de schimbare a î ncadr ă rii juridice a faptei
214
î n cazul schimb ă rii calific ă rii faptei ............................... 215 î n cazul chestiunilor prealabile ...................................... 215 î n cazul str ă mut ă rii judec ă rii cauzei penale ................ 216
a) Noţiune .......................................................................................................................... 216 b) Procedura strămutării ..................................................................................................... 217 Secţiunea a IV-a Alte instituţii procesuale legate de competenţă ................................................................................. 217 1. Controlul competenţei penale ............................................................................................... 217 2. Declinarea de competenţă .................................................................................................... 218 3. Conflictele de competenţă..................................................................................................... 219
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 219 B) Procedura de rezolvare a conflictului de competen ţă ............................................ 220 4. Incompatibilitatea ................................................................................................................. 222
8
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 222 B) Cazuri .................................................................................................................................. 223 a) Incompatibilitatea judecătorilor ...................................................................................... 223 b) Alte cauze de incompatibilitate ...................................................................................... 224 c) Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului .......................................................................... 226 d) Incompatibilitatea expertului şi interpretului ................................................................... 226
C) Invocarea excep ţ iei de incompatibilitate ................................................................... 227 a) Abţinerea ........................................................................................................................ 227 b) Recuzarea ...................................................................................................................... 227 c) Procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare ................................................................................................... 228
D) Sanc ţ iunea incompatibilit ăţ ii .......................................................................................... 229 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ............................................................... 230 Capitolul 6
Probele şi mijloacele de probă .......................................................................................... 254 Secţiunea I Probele ..................................................................................................................................................... 254 1. Probaţiunea în procesul penal ................................................................................................... 254
A) No ţ iunea de probe ş i mijloace de prob ă ..................................................................... 254 B) Importan ţ a probelor î n procesul penal ....................................................................... 255 C) Activitatea de proba ţ iune ş i rolul ei î n procesul penal ........................................... 256 2. Specificul activităţii de probaţiune şi rolul ei în faza de urmărire penală............................................................................................ 257 Particularităţile activităţii de probaţiune în raport de fazele procesului penal...................................................................................... 257
A) Particularit ăţ ile activit ăţ ii de proba ţ iune î n faza de urm ă rire penal ă ........................................................................................... 257
B) Specificul activit ăţ ii de proba ţ iune, particularit ăţ ile ş i rolul ei î n faza de judecat ă ...................................................................................... 258 3. Obiectul probaţiunii .................................................................................................................... 260
A) No ţ iunea de obiect al proba ţ iunii ................................................................................. 260 B) Faptele ş i î mprejur ă rile care formeaz ă obiectul proba ţ iunii .................................. 261 a) Faptele similare, auxiliare şi negative ............................................................................ 261 b) Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii ...................................... 262 c) Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite ........................................................... 263
C) Cerin ţ ele probelor ............................................................................................................ 263 D) Clasificarea probelor ....................................................................................................... 265 E) Procedura proba ţ iunii ...................................................................................................... 266 4. Incidenţa principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de administrare a probelor ..................................................................................... 268
A) Prezum ţ ia de nevinov ăţ ie .............................................................................................. 268 B) Principiul respect ă rii demnit ăţ ii umane .................................................................... 269 5. Aprecierea probelor ...................................................................................................................... 270 Mijloacele de probă ......................................................................................................................... 271 1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul penal ........................................................................................................................ 271
Loialitatea î n ob ţ inerea mijloacelor de prob ă .......................................................... 272 2. Clasificarea mijloacelor de probă .......................................................................................... 273 3. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor ....................................................................................... 274
A) Declara ţ iile î nvinuitului sau ale inculpatului ...................................................... 274 a) Noţiune. Importanţa procesuală a declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului ............................................................................................... 274
9
b) Procedura obţinerii declaraţiei învinuitului sau inculpatului .................................. 276 c) Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului ..................................................................................................... 278
B) Declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate, p ă r ţ ii civile ş i ale p ă r ţ ii responsabile civilmente ..................................................................... 279 a) Noţiune..................................................................................................................... 279 b)
...................................................................................................... Proc edura obţinerii declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente ........................................................................ 280 c) Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente ........................................................................ 280
C) Declara ţ iile martorilor .............................................................................................. 281 a) Calitatea de martor în procesul penal ..................................................................... 281 b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor ................................................................ 282 c) Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor .................................................... 283 d) Procedura de ascultare a martorilor ...................................................................... 285 e) Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor ......................................................... 287
D) Procedee speciale de ascultare a p ă r ţ ilor ş i martorilor .................................. 288 a) Confruntarea ......................................................................................................... 288 b) Folosirea interpreţilor .............................................................................................. 288 4. Înscrisurile, înregistrările audio sau video şi mijloacele materiale de probă .......................................................................................... 289
A) Î nscrisurile .................................................................................................................. 289 a) Noţiune .................................................................................................................... 289 b) Procesele-verbale ................................................................................................... 290 c) Valoarea probantă a înscrisurilor .......................................................................... 291
B) Intercept ă rile ş i î nregistr ă rile audio sau video ................................................ 292 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 292 b) Condiţiile de efectuare ale interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video ............................................................................. 293 c) Procedura de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video .................................................................................... 294 d) Valorificarea înregistrărilor audio-video ................................................................. 295 e) Verificarea înregistrărilor audio sau video ............................................................... 296
C) Mijloacele materiale de prob ă ............................................................................... 296 a) Noţiune .................................................................................................................... 296 b) Procedura folosirii mijloacelor materiale de probă .................................................. 297 c) Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă ............................................ 297 5. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă ....................................................................................... 298
A) Ridicarea de obiecte ş i î nscrisuri .......................................................................... 298 B) Perchezi ţ ia ................................................................................................................. 300 a) Noţiune. Clasificare ................................................................................................ 300 b) Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri ........................................................................ 301
C) Cercetarea la fa ţ a locului ....................................................................................... 305 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 305 b) Procedura cercetării la faţa locului ....................................................................... 306
D) Reconstituirea ............................................................................................................ 307 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 307 b) Procedura reconstituirii ......................................................................................... 307 6. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele .................................................. 308
10
A) Constat ă rile tehnico- ş tiin ţ ifice ................................................................................ 308 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 308 b) Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice .......................................... 308
B) Constat ă rile medico-legale ................................................................................... 309 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 309 b) Procedura de efectuare a constatărilor medico-legale ........................................... 310 c) Valoarea probatorie a raporturilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală ................................................ 310
C) Expertiza ................................................................................................................... 311 a) Noţiune şi importanţă .............................................................................................. 311 b) Felurile expertizei .................................................................................................... 312 c) Procedura de efectuare a expertizei ....................................................................... 314
D) Administrarea probelor prin comisie rogatorie ş i delegare ............................. 319 a) Consideraţii preliminare .......................................................................................... 319 b) Comisia rogatorie .................................................................................................... 319 c) Delegarea ................................................................................................................ 321 d) Martorii asistenţi ...................................................................................................... 322 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ................................................................ 323 Capitolul 7
Măsurile procesuale .................................................................................................................................... 417 Secţiunea I Consideraţii introductive ................................................................................................................... 417 1. Noţiunea de măsuri procesuale ................................................................................................... 417 2. Clasificarea măsurilor procesuale ................................................................................................ 418 Secţiunea a II-a Măsurile preventive .................................................................................................................................. 419 1. Noţiune, feluri şi natura juridică.................................................................................................... 419
A) No ţ iunea de m ă suri preventive ..................................................................................... 419 B) Felurile m ă surilor preventive ....................................................................................... 420 C) Natura juridic ă a m ă surilor preventive ...................................................................... 421 2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive ....................................................................................................................... 421
A) Luarea m ă surilor preventive. Condi ţ ii ......................................................................... 421 Procedura luării măsurilor preventive ................................................................................ 425
B) î nlocuirea m ă surilor preventive ..................................................................................... 426 Procedura înlocuirii măsurii arestării preventive ................................................................ 427
C) Revocarea m ă surilor preventive ................................................................................. 428 Procedura revocării măsurilor preventive............................................................................ 428
D) î ncetarea de drept a m ă surilor preventive ................................................................. 429 Procedura încetării de drept a măsurilor preventive ........................................................... 430
E) C ă ile de atac ................................................................................................................... 430 Căi de atac împotriva măsurilor preventive dispuse în cursul judecăţii ................................................................................................... 435 3. Analiza măsurilor preventive ........................................................................................................ 437
A) Re ţ inerea ............................................................................................................................ 437 Organele competente pentru luarea măsurii reţinerii şi condiţiile luării acestei măsuri .......................................................................................... 439
B) Obligarea de a nu p ă r ă si localitatea ............................................................................ 441 C) Obligarea de a nu p ă r ă si ţ ara ....................................................................................... 442 D) Arestarea preventiv ă ..................................................................................................... 443 1. Arestarea preventivă a învinuitului ................................................................................. 443 a) Procedura de arestare a învinuitului
11
în cursul urmăririi penale ....................................................................................... 445 b) Procedura arestării învinuitului în cursul judecăţii ................................................. 445 2. Arestarea preventivă a inculpatului ................................................................................ 446 a) Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale ...................................... 448 Durata arestării inculpatului ................................................................................. 449 Mandatul de arestare .......................................................................................... 449 Prelungirea duratei arestării inculpatului în cursul urmăririi penale ...................................................................................... 450 Calea de atac ........................................................................................................ 452 b) Procedura arestării inculpatului după trimiterea sa în judecată................................................................................. 453 Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului trimis în judecată în stare de arest ........................................... 453 Calea de atac împotriva încheierii de revocare sau menţinere a arestării preventive .............................................................. 454 c) Procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii .................................................. 454 d) Verificări privind legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii ............................................ 455 Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor ........................................................................ 456 În cursul judecăţii ................................................................................................... 460 4. Liberarea provizorie ..................................................................................................................... 460
A) No ţ iune. Natur ă juridic ă . Caracteristici ....................................................................... 460 B) Liberarea provizorie sub control judiciar ................................................................. 461 C) Liberarea provizorie pe cau ţ iune ............................................................................... 463 D) Procedura liber ă rii provizorii sub control judiciar sau pe cau ţ iune ..................... 465 E) Revocarea liber ă rii provizorii ......................................................................................... 468 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ................................................................ 468 Secţiunea a III-a Alte măsuri procesuale............................................................................................................................. 500 1. Măsurile de ocrotire ...................................................................................................................... 500 2. Măsurile de siguranţă ................................................................................................................. 501
A) Condi ţ ii ............................................................................................................................... 501 B) Procedura lu ă rii m ă surilor de siguran ţă ................................................................... 502 3. Măsurile asigurătorii ..............................................................................................................
503
A) No ţ iune. Condi ţ ii ............................................................................................................
503
B) Bunurile asupra c ă rora se pot lua m ă suri asigur ă torii ............................................
504
C) Bunurile asupra c ă rora nu se pot lua m ă suri asigur ă torii ......................................
504
D) Procedura de luare a m ă surilor asigur ă torii ............................................................
505
a) Sechestrul penal propriu-zis ..........................................................................................
506
b) Inscripţia ipotecară .........................................................................................................
507
c) Poprirea ........................................................................................................................
507
d) Contestarea măsurilor asigurătorii .................................................................................
508
4. Restituirea lucrurilor .....................................................................................................................
508
5. Restabilirea situaţiei anterioare ...................................................................................................
509
Actele procesuale şi procedurale comune ..........................................................................
510
Capitolul 8 Secţiunea I Actele procesuale şi actele procedurale ............................................................................................
510
1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural ..........................................................................
510
2. Condiţii de valabilitate ...........................................................................................................
512
12
3. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale ............................................................................
512
A) Acte procedurale comune ............................................................................................
513
a) Citarea............................................................................................................................
513
1. Noţiune ....................................................................................................................
513
2. Conţinutul citaţiei .....................................................................................................
514
3. Locul de citare .........................................................................................................
514
4. Înmânarea citaţiei ....................................................................................................
516
b) Comunicarea altor acte procedurale ..............................................................................
517
c) Mandatul de aducere......................................................................................................
518
B) Modificarea actelor procedurale, î ndreptarea erorilor materiale ş i î nl ă turarea unor omisiuni v ă dite ...............................................................................
519
1. Modificarea actelor procedurale .....................................................................................
519
2. Îndreptarea erorilor materiale .........................................................................................
520
3. Înlăturarea unor omisiuni vădite ....................................................................................
520
Secţiunea a II-a Termenele în procesul penal .................................................................................................................
520
1. Noţiune şi importanţă ..................................................................................................................
520
2. Clasificarea termenelor procedurale ..........................................................................................
522
3. Calcularea termenelor ..................................................................................................................
523
A) Calculul termenelor procedurale ...............................................................................
523
B) Calculul termenelor substan ţ iale ................................................................................. 4. Acte considerate ca făcute în termen ........................................................................................
524 524
Secţiunea a III-a Sancţiunile procesual penale ................................................................................................................ 1. Noţiunea de sancţiuni procesual-penale. Scop........................................................................... 2. Categorii de sancţiuni procesual-penale .....................................................................................
525 525 525
A) Dec ă derea .......................................................................................................................
526
Delimitarea decăderii de celelalte sancţiuni procesuale ....................................................
526
B) Inadmisibilitatea ............................................................................................................... 526 Delimitarea inadmisibilităţii de nulitate................................................................................ 527
C) Nulit ăţ ile ............................................................................................................................. 527 a) Noţiune........................................................................................................................... 527 b) Clasificare .................................................................................................................... 529 Nulităţile prevăzute de Codul de procedură penală ..................................................... 530 1. Nulităţile absolute ............................................................................................. 530 a) Trăsăturile nulităţilor absolute.................................................................... 530 b) Cazurile de nulitate absolută ..................................................................... 531 2. Nulităţile relative ............................................................................................. 532 a) Trăsăturile nulităţilor relative ...................................................................... 532 b) Declararea nulităţii şi efectele ei................................................................ 534 c) Efectele nulităţii ....................................................................................... 534 Secţiunea a IV-a Cheltuielile judiciare şi amenzile judiciare ............................................................................................... 535 1. Cheltuielile judiciare ..................................................................................................................... 535
A) No ţ iune ............................................................................................................................... 535 B) Plata cheltuielilor avansate de stat ............................................................................. 537 C) Plata cheltuielilor judiciare f ă cute de p ă r ţ i ................................................................ 539 2. Amenda judiciară ......................................................................................................................... 540
A) Abaterile sanc ţ ionate cu amend ă judiciar ă ................................................................ 540 B) Procedura privitoare la amenda judiciar ă .................................................................. 541 Aplicaţii practice - probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă ................................................................ 542
13
14
Capitolul 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL Secţiunea 1
1. ISTORICUL DREPTULUI PROCESUAL PENAL În toate domeniile dreptului, inclusiv în cel al dreptului penal, legiuirile cele mai vechi cuprindeau de-a valma norme de drept substanţial şi de procedură penală. Diferenţierea acestor două categorii de norme s-a făcut numai în timp, în urma unui proces lent. Dreptul penal avea, iniţial, un caracter religios şi îndeosebi procedura avea caracterul şi forma unui ritual religios. Primele norme de conduită le găsim prescrise în cărţi care erau în acelaşi timp, biblii şi coduri. O altă trăsătură a dreptului penal primitiv a fost caracterul său privat. Mult mai târziu, după o lungă evoluţie dreptul penal primitiv a ajuns în perioada etatică şi în faza juridică, îmbrăcând treptat însuşirea de drept public. În paralel, acest drum l-a parcurs şi procedura penală, până când, târziu, a ajuns să dobândească trăsături ale dreptului procesual penal. Prima formă evoluată de proces penal atât sub aspectul formei cât şi sub aspectul fondului, o găsim la romani. Procesul penal roman avea două forme: proces penal privat şi proces penal public, în raport de modalitatea de intervenţie jurisdicţională a Statului: ca arbitru între părţile litigante şi, respectiv, ca subiect al puterii de a pedepsi în interes social. Procesul penal privat se întemeia pe actio doli şi intervenea pentru orice fapt injust. Procesul penal public cuprindea, pe de o parte, valorificarea unei pretenţii juridice a părţii vătămate, iar, pe de altă parte, exercitarea funcţiei de apărare socială a Statului. Avea două forme: cognitio (toate funcţiile procesuale erau atribuite Statului) şi accusatio (acuzarea în interes public care se făcea de către orice cetăţean). Pe măsură ce relaţiile sociale au evoluat şi s-a simţit nevoia unor noi exigenţe de represiune a criminalităţii, sfera de atribuţii a acuzatorului privat a fost restrânsă, ajungându-se, treptat, la o procedură penală extraordinară, în care acuzarea nu mai era privată, ci din oficiu. Procedura de desfăşurare avea la bază publicitatea şi formalitatea. Elementele de publicitate şi formalism au însemnat o evoluţie remarcabilă în procesul penal roman care a ajuns, astfel, la un înalt grad de dezvoltare. Edificatoare, este în acest sens, remarca, conform căreia, în materia probelor procesul strălucea „ca model neîntrecut de fineţe juridică şi penetraţiune psihologică"1. Procesul penal barbaric a avut, de asemenea, normele sale speciale. Deşi la început barbarii nu au avut legi scrise, conducându-se după obiceiuri, cu timpul ei au înscris în legi dreptul cutumiar al poporului, care avea la bază tradiţia. Prof. Eugenio Florian
În epoca feudală, justiţia era împărţită de mai multe tribunale; infracţiunea, în principiu, era urmărită în baza acuzaţiei, părţii vătămate sau, în caz de moarte a acesteia, acuzaţia era preluată şi exercitată de rude. În evul mediu au intervenit modificări importante, atât în ceea ce priveşte organizarea tribunalelor penale, cât şi în privinţa formelor procedurii. A fost introdusă procedura nefastă a inchiziţiei, iar acţiunea din oficiu a luat treptat, tot mai mult locul acuzării exercitate de către partea vătămată. Inchiziţia este instituţia de la care a derivat denumirea de procedură inchizitorială sau sistem procedural inchizitorial, care, în cursul istoriei procedurii penale, a alternat cu sistemul acuzatorial. Din îmbinarea acestor sisteme concurente, s-a născut, treptat, un sistem electiv, mixt, care a fost îmbrăţişat de legiuirile procedurale moderne. În secolul al XII-lea, în Italia, sub influenţa noilor jurisconsulţi bolonezi, se pun bazele procesului penal comunal, din elemente romanistice şi economice. Reformarea procesului penal a avut loc sub impulsul ideilor filosofiei raţionaliste, al spiritului de libertate şi umanitate, din jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea.
15
Exemplul cel mai reprezentativ în acest sens, este Anglia, cu sistemul său de proces acuzatorial cu juraţi. O importantă mişcare de reformă o regăsim în legile de procedură promulgate în timpul revoluţiei franceze (1789-1791) şi mai târziu în procesul reformat german (1848). Codificarea procesuală penală modernă îşi are izvorul în trei coduri fundamentale: codul de instrucţiune criminală francez (1809); regulamentul de procedură penală austriac (1874); regulamentul de procedură penală german (1870). În ceea ce priveşte dreptul procesual penal românesc, trebuie remarcat că vechile legiuiri române conţineau de regulă, pe lângă normele de drept penal substanţial şi norme de procedură penală. Aşa se explică că istoricul procedurii penale este aproape identic cu acel al dreptului penal. Codurile penale şi de procedură penală româneşti din 1864 şi 1936 au fost întocmite şi discutate paralel sau succesiv şi puse în aplicare la aceeaşi dată. Până la unirea Ţărilor româneşti, s-au succedat diferite pravile, codici sau coduri, penale şi de procedură. La început s-au aplicat obiceiurile (cutumele) pământului şi legile romane. Apoi, în locul dreptului nescris sau alături de acesta, au fost aplicate pravilele. În Moldova s-a aplicat la începutul secolului al XV-lea, legiuirea sau Pravila lui Alexandru cel Bun (1421-1433), iar în 1646 s-a tipărit la Iaşi, Pravila lui Vasile Lupu. În 1652, domnitorul Ţării Româneşti, Matei Basarab a pus în aplicare şi aici, Pravila lui Vasile Lupu, sub numele de Pravila cea mare, şi astfel s-a realizat o unificare legislativă în Principatele româneşti. Această unificare a durat 128 de ani, până la punerea în aplicare, în 1780, a Codului Ipsilanti, în Ţara românească. În Ţara românească, Codul Ipsilanti a fost în vigoare de la 1780 până la 1818, când s-a pus în aplicare Codul Caragea, rămas în vigoare până la 1832. Codul Caragea s-a aplicat împreună cu Regulamentul organic, fiindcă acesta nu cuprindea norme penale substanţiale ci numai de procedură. În anul 1841, a intrat în vigoare legiuirea lui Gh. Bibescu Vodă. A urma, apoi în 1850, Codica de procedură criminalicească a lui Barbu Dinu, Ştirbei, până în 1865, după care a intrat în vigoare Codul de procedură penală al Principatelor Unite. În acest timp, în Moldova, Pravila lui Vasile Lupu a continuat să se aplice şi după 1780, până la 1814. Apoi, a urmat Codica lui Donici, care s-a aplicat până în anul 1862. O importantă evoluţie a însemnat Codul Sturza. Acesta a fost o condică penală sistematică, superioară legiuirilor anterioare. La 1832 a intrat în vigoare Regulamentul organic, alături de acesta rămânând însă în vigoare şi Codul penal şi de procedură Sturza, până la 1865, când s-a pus în aplicare Codul de procedură penală a Unirii Principatelor. Acest cod a fost în vigoare, timp de 72 de ani, până la 31 decembrie 1936. De-a lungul timpului acestui cod i-au fost aduse câteva modificări, dintre care amintim: prin legea din 17 aprilie 1875 au fost completate unele lacune; prin legea din 15 martie 1902 privitoare la libertatea individuală, s-a prevăzut dreptul inculpatului de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el etc.; prin legea din 13 aprilie 1913 asupra Micului Parchet, privind anumite flagrante delicte, s-a acordat Ministerului Public dreptul de a face instrucţie şi de a emite mandat dearestare; prin art. 2 al Constituţiei din 28 martie 1923, au fost trecute unele infracţiuni din competenţa Curţilor cu juraţi în cea a tribunalelor. După Unirea Principatelor române cu patria-mamă, în 1918, au fost adoptate noi coduri pentru România unită, dintre care primele sunt Codul penal şi Codul de procedură penală, ambele din 1936, puse în aplicare la 1 ianuarie 1937. Unirea din 1918 a găsit în vigoare în România unită diferite coduri de procedură penală, şi anume: codul din 1864, pus în aplicare la 22 aprilie 1865; în Transilvania, era codul de procedură penală din 4 octombrie 1896, pus în aplicare la 1 ianuarie 1900; în Basarabia, era codul de procedură penală rus din 1864, pus în aplicarea la 1869; în Bucovina, era codul austriac de procedură penală din 1873, pus în aplicare la 1 ianuarie 1874. România unită avea astfel patru regimuri procesuale deosebite şi se impunea cu o necesitate imperioasă unificarea codurilor. În acest scop, Codului de procedură penală din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, i s-au adus numeroase modificări şi ratificări prin diferite legi: Legea pentru
16
corectarea erorilor materiale din codurile penal şi de procedură penală - 1939; Legea pentru organizarea noilor instanţe criminale - 6 august 1938; Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din legea pentru organizarea noilor instanţe criminale - 2 noiembrie 1938; Legea din 26 ianuarie 1939; Legea din 7 octombrie 1939 pentru accelerarea justiţiei şi judecării afacerilor penale. Modificările importante aduse codului de procedură penală prin Legea din 16 ianuarie 1939 reprezentau un echilibru între garanţiile procedurale şi funcţiunea represivă însăşi, ţinând seamă de noile principii ale ştiinţei penale şi de nece2 sitatea unificării legislative în această materie pe tot teritoriul României întregite2. 2
V. Iamandi, fost ministru al Justiţiei
Actualul cod de procedură penală din România a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, înlocuindu-l pe cel din 1936. Modificările legislative care au intervenit ulterior au încercat să fie în concordanţă cu transformările socio-economice şi politice ale societăţii româneşti. Modificări substanţiale au fost aduse acestui cod prin mai multe acte normative, adoptate în ultimii ani, dintre care cele mai recente sunt Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 66/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003. Modificările istorice intervenite prin Legea nr. 281/2003, pe care le vom analiza în cuprinsul capitolelor corespunzătoare materiei respective, au intrat în vigoare la data de 1 iulie 2003 şi au fost puse în aplicare, diferenţiat, după cum urmează: dispoziţiile privind arestarea preventivă şi percheziţia, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003 (1 iulie 2003), celelalte dispoziţii, de la data de 1 ianuarie 2004. Ulterior, Legea nr. 281/2003 a fost modificată prin O.U.G. nr. 66/2003, intrată în vigoare la 11 iulie 2003 (aprobată prin Legea nr. 359/2003), cu menţiunea că dispoziţiile referitoare la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, precum şi cele prevăzute la punctele 31-33, 35 şi 36 ale art. I din Legea nr. 281/2003, au fost aplicate chiar cu data de 11 iulie 2003. Prevederile O.U.G. nr. 109/2003 se aplică de la data intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei-29 octombrie 2003. Codul actual de procedură penală, cu modificările sus-menţionate, este împărţit în două mari părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază în procesul penal şi regulile de bază aplicate pe parcursul procesului penal. Această parte cuprinde următoarele titluri: regulile de bază şi acţiunile în procesul penal (art. 1-24); competenţa (art. 25-61); probele şi mijloacele de probă (art. 62-135); măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (art. 136-170); acte procesuale şi procedurale comune (art. 171-199). Partea specială cuprinde o reglementare cronologică a procesului penal, în toate fazele sale, urmărind activităţile şi formele procesuale de realizare a acestora. Această parte cuprinde următoarele titluri: urmărirea penală (art. 200-286); judecata (art. 287-414); executarea hotărârilor penale (art. 415-464); proceduri speciale (art. 465-524).
2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI REALIZAREA JUSTIŢIEI PENALE Într-un stat de drept, realizarea justiţiei penale nu se poate face în mod arbitrar şi dezordonat, ci norme şi forme bine stabilite şi printr-o activitate disciplinată şi organizată3. Această disciplinare şi organizare este realizată de dreptul procesual penal. 3după
3
Traian Pop., Drept procesual penal, vol.I, Partea introductivă, p. 3
Dreptul procesual penal cuprinde norme ce stabilesc organele specializate ale statului chemate să îndeplinească activităţile necesare realizării justiţiei penale prin aplicarea sancţiunilor penale faţă de
17
cei care au încălcat legea prin săvârşirea de infracţiuni; atribuţiile fiecărui organ (competenţa) şi totodată actele, măsurile sau operaţiunile succesive prin care se aduc la îndeplinire toate aceste activităţi, de către organele şi persoanele participante la proces; drepturile şi îndatoririle4 acestora, formele sau modurile în care trebuie să fie îndeplinite aceste acte (procedura)4. Dreptul statului de a pedepsi pe infractor ia naştere prin violarea efectivă a normelor dreptului penal substanţial. Dreptul penal este însă un drept potenţial, o energie potenţială care nu poate acţiona decât prin procedura penală. Statul ca titular al ordinii de drept, prin organele judiciare competente, are obligaţia să constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, să identifice autorii acestora şi să ceară tragerea lor la răspundere în justiţie, printr-un proces penal. Se naşte, astfel, un raport procesual penal între diferiţi subiecţi ai procesului, care au fiecare anumite drepturi şi obligaţii. În ţara noastră, înfăptuirea justiţiei penale are loc în num1ele legii, justiţia fiind unică, imparţi5ală şi egală pentru toţi (art. 123 alin. 1 şi 11 din Constituţia României revizuită5). Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ea se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Garantul independenţei justiţiei este, potrivit noii legi, Consiliul Superior al Magistraturii. Aceeaşi lege arată că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei. Procurorii, împreună cu organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare formează organele de urmărire penală, care exercită o activitate specifică, denumită urmărire penală. Activitatea judiciară are două componente: 1. o activitate prealabilă de urmărire penală auxiliară justiţiei, dar absolut necesară; 2. activitatea de justiţie penală propriu-zisă. Prima activitate este desfăşurată de către procurori şi organele de cercetare penală care acţionează pentru prevenirea şi constatarea infracţiunilor, identiiicarea făptuitorilor, descoperirea şi strângerea probelor, în vederea stabilirii dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. A doua componentă este activitatea de justiţie penală propriu-zisă, realizată de instanţele judecătoreşti penale. La activitatea judiciară participă, pe lângă organele judiciare, şi două categorii de persoane: 4
Tr. Pop., I, op.cit., p. 3
5
Legea de revizuire a Constituţiei este publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003
-
părţile, în temeiul interesului lor în rezolvarea cauzelor penale (inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente); alte persoane, care nu au interes direct în rezolvarea cauzei penale (martori, experţi, interpreţi etc.) dar care având cunoştinţe despre date, fapte şi împrejurări ce ţin de stabilirea adevărului sunt chemate să ajute organele judiciare în soluţionarea procesului.
Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal Activitatea de realizare a justiţiei penale sau exerciţiul acesteia, nu se poate face decât cu mijloace şi în forme riguros stabilite de lege, precum şi cu garanţii care să asigure respectarea strictă a acestor mijloace şi forme, toate având ca scop îndeplinirea comandamentelor majore ale procesului penal, arătate de art. 1 C.pr.pen. Desigur, un proces penal nu poate exista fără raport juridic penal substanţial real, adică fără o violare concretă a dispoziţiilor legii penale. Pe de altă parte, activitatea statului - ca titular al ordinii de drept - de tragere la răspundere a infractorilor nu se poate exercita oricum. Faptele şi actele prin care se caracterizează această activitate se succed într-o ordine logică, riguros stabilită de legiuitor, printr-o înlănţuire de manifestări constitutive, în cadrul procesului penal, care se finalizează prin hotărârea judecătorească definitivă. În cadrul acestui mecanism complex iau
18
naştere anumite raporturi juridice între organele judiciare şi persoanele participante, interesate sau nu în rezolvarea cauzei penale, raporturi care, evident, implică anumite drepturi şi obligaţii corelative. Dintre numeroasele definiţii formulate în literatura de specialitate, ne vom opri la una care este apropiată opiniei noastre, căreia îi aducem următoarele modificări: Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, identificarea autorilor acestora şi tragerea lor la răspundere, în aşa fel încât, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, dar, în acelaşi timp, nici o persoană nevinovată să nu fie urmărită, arestată ori condamnată. Ne vom îngădui, la urmă, unele propuneri de completare a acestei definiţii. Etimologia cuvântului proces (noţiune care provine din latinescul „pro-cedere" care semnifică „ a merge înainte, a avansa"), arată că procesul penal este un fenomen dinamic, evolutiv şi care comportă o suită de activităţi, iar fiecare dintre acestea are menirea de-a împinge, de-a propulsa procesul spre atingerea scopului său final. În acest sens, art. 1 din C.proc.pen. înscrie cele două finalităţi sau sarcini, pe care procesul penal tinde să le înfăptuiască: 1. un scop direct, imediat al procesului penal şi 2. un scop general, mediat.
Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, identificarea persoanelor care le-au săvârşit şi exercitarea procedurilor prevăzute de lege pentru tragerea lor la răspundere în aşa fel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art. 1 alin. 1 C.pr.pen.). Scopul mediat, înscris expres în art. 1 alin. 2 C.proc.pen., constă în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea infracţiunilor, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Raporturile procesuale multiple şi complexe ce compun procesul penal, impun o sistematizare a acestora, o divizare în trei mari faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale.
Fazele procesului penal Procesul penal este o activitate complexă, riguros organizată, care de la început şi până la sfârşit se desfăşoară ordonat, într-o anumită succesiune stabilită raţional de lege, în aşa fel încât, să se poată realiza comandamentele prevăzute de art. 1 din Codul de procedură penală. Sub aspectul organizării riguroase, procesul penal este împărţit în trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârii penale definitive. Fiecare fază din cele trei sus-menţionate îşi are locul, rolul şi funcţiile ei specifice, precum şi organe specializate, abilitate să îndeplinească aceste funcţii judiciare. Prin exercitarea corectă şi operativă a acestor funcţii judiciare, de către fiecare organ, potrivit competenţei sale, în mod treptat şi ordonat, trebuie să se realizeze în fiecare cauză penală scopul procesului penal. Prima fază, denumită urmărirea penală, sub aspectul locului, este faza de început a procesului penal, în cadrul căreia se exercită funcţia procesuală de urmărire de către procuror sau de către organele de cercetare penală, sub supravegherea procurorului. Ea are rolul de a descoperi şi strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului şu stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă sunt temeiuri de trimitere în judecată (art. 200 C.pr.pen.). Urmărirea penală este denumită „faza nepublică a procesului penal" pentru că toate actele şi măsurile procesuale şi procedurale se desfăşoară de către procuror şi organele de cercetare penală, cu părţile, fără publicitate. Este o fază premergătoare judecăţii, auxiliară procesului penal, pentru că obiectul urmăririi penale este limitat la descoperirea şi strângerea probelor privitor la existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii acestuia, în scopul de a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Urmărirea penală se desfăşoară între două limite:
19
-
-
o limită iniţială care marchează începerea urmăririi penale. Actul prin care se
concretizează începerea urmăririi penale îmbracă forma unei rezoluţii sau proces-verbal. a doua limită este limita finală. Ea se caracterizează printr-o soluţie dată de procuror care poate fi scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale sau clasarea, realizată printr-o ordonanţă sau rezoluţie, ori o soluţie de trimitere în judecată, prin rechizitoriu.
În cursul acestei faze de urmărire penală instanţa de judecată poate interveni în câteva situaţii excepţionale, cum ar fi cazul luării măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului sau soluţionării căilor de atac îndreptate împotriva unor acte sau măsuri procesuale etc. În a doua fază a procesului penal are loc judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac. În cadrul ei, activitatea se exercită de către instanţele judecătoreşti. În această fază participă şi procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public. La terminarea judecării cauzei instanţa pronunţă hotărârea. Faza de judecată are şi ea două limite: 1. momentul de început, marcat prin sesizarea instanţei (prin rechizitoriul procurorului sau plângerea prealabilă a persoanei vătămate) şi 2. momentul final, materializat prin hotărârea judecătorească definitivă. Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive constituie a treia fază a procesului penal. Ea cuprinde etapa finală a procesului penal, în care se realizează procedura prin care se pune în aplicare hotărârea penală definitivă. Limitele acestei faze sunt: 1. o limită iniţială, marcată de hotărârea rămasă definitivă şi prin începutul fazei de punere în executare (de exemplu, eliberarea mandatului de executare de c ătre instanţă şi trimiterea lui la organele de poliţie pentru a fi adus la îndeplinire); 2. o limită finală, determinată diferenţiat, în funcţie de sancţiunea penală pusă în executare (de exemplu, limita poate fi procesul-verbal în care se consemnează data la care s-a început executarea pedepsei cu închisoarea). Trecerea procesului penal prin aceste trei faze reprezintă schema sa tipică. Uneori însă, procesul penal poate prezenta o formă atipică. Forma atipică a procesului penal o întâlnim atunci când el nu parcurge toate aceste faze şi astfel, procesul penal este denumit atipic. Dintre situaţiile în care procesul penal prezintă formă atipică, menţionăm următoarele: când la sfârşitul primei faze de urmărire penală, procurorul constată existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori exercitarea ei şi, în consecinţă, dispune, prin rezoluţie sau ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale. În asemenea situaţii, procesul penal are o singură fază, urmărirea penală. în cazul în care instanţa pronunţă achitarea, nu va exista faza de punere în executare; în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt cele prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.proc.pen., nu există faza de urmărire penală, pentru că plângerea prealabilă, care este actul de sesizare, este adresată direct instanţei de judecată. În asemenea situaţii, procesul penal începe direct cu judecata.
Secţiunea a II-a
1. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PROCESUAL PENAL Activitatea organelor judiciare de descoperire a infracţiunilor, de identificare a autorilor şi de tragere a lor la răspundere penală şi implicit de restabilirea ordinii de drept, este minuţios şi riguros reglementată prin normele Codului de procedură penală şi prin alte dispoziţii cuprinse în legi speciale (legea privind organizarea judiciară, legea privind executarea pedepselor etc.) cu caracter procesual penal. Fără prestabilirea în lege a organelor, a competenţei, a actelor şi formelor şi a garanţiilor care să asigure respectarea legii sub aceste aspecte, procesul s-ar îneca în dezordine, confuzie, abuz6.
20
Pentru a-şi putea atinge scopul, justiţia trebuie să procedeze după un anumit ritual, într-un cadru riguros organizat după reguli cuprinse în conţinutul normelor juridice. Totalitatea acestor norme care reglementează desfăşurarea procesului penal sunt cuprinse în Codul de procedură penală şi formează obiectul de studiu al unei ramuri distincte a dreptului: dreptul procesual penal. În literatura de specialitate, dreptul procesual penal a fost definit ca ansamblul normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare, a părţilor şi a persoanelor, precum şi raporturile ce se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală, celor care le-au săvârşit. În opinia noastră, definiţia dreptului procesual penal ca şi cea a procesului penal este susceptibilă de unele completări. Aceste completări nu se referă numai la definiţii doctrinare, dar în primul rând la textul 1 alin. 1 din Codul de procedură penală care reglementează scopul procesului penal, text din care îşi trag, în mod fundamental, seva, definiţiile dreptului procesual penal şi al procesului penal. În opinia noastră, scopul procesului penal, aşa cum este reglementată în alin. 1 al art. 1 din Codul de procedură penală, nu este numai constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, ci categoric şi identificarea autorilor infracţiunilor. Este o realitate evidentă şi notorie că există în pupitrele organelor de urmărire penală un mare număr de dosare privind infracţiuni de omor, furt etc., care stau în nelucrare pentru că sunt cu autori neidentificaţi (A.N.-uri). De aceea, de lege ferenda apreciem ca fiind necesară o completare a textului art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, sub acest aspect. Desigur, dreptul procesual penal nu poate fi confundat cu procesul penal. Dreptul procesual penal este îndrumătorul ştiinţific legal şi obligatoriu al activităţii concrete ce formează procesul penal. Sarcinile acestei ramuri distincte de drept sunt multiple, reflectând complexitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează şi constau în studierea ştiinţifică a normelor procesual penale care trebuie să stabilească principiile şi regulile procesului penal, organele competente să participe la desfăşurarea proce6
Traian Pop, I, op. cit., p.8 sului penal, sfera atribuţiilor acestora; persoanele participante la realizarea
procesului penal, drepturile şi obligaţiile lor, şi, de asemenea, garanţiile procesual-penale menite să asigure drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor. Considerăm că specialişti doctrinari care s-au dedicat dreptului procesual penal trebuie ca, în urma studiului instituţiilor procesului penal, să propună modificări legislative pentru a da o mai mare eficienţă procesului penal.
2. LEGĂTURILE DREPTULUI PROCESUAL PENAL CU ALTE RAMURI DE DREPT Sistemul unitar al dreptului românesc se caracterizează, printre altele, prin aceea că diferitele sale ramuri se întrepătrund. În cadrul acestui sistem, dreptul procesual penal are strânse relaţii de interacţiune cu alte ramuri, care au domenii apropiate de reglementare. O primă şi strânsă legătură există între dreptul procesual penal şi dreptul constituţional, „care reglementează relaţiile sociale fundamentale, ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat"7. Referitor la dreptul procesual penal, în noua Constituţie a României, există mai multe prevederi care interesează drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei şi obligaţiile organelor judiciare ale statului în procesul penal (de exemplu, titlul II, capitolul II, privind drepturile şi libertăţile fundamentale, unde sunt arătate condiţiile în care poate fi restrânsă libertatea individuală; art. 16, care conţine principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţilor publice a tuturor cetăţenilor). De asemenea, în titlul III din Constituţie, privind autorităţile publice, iar în capitolul VI, găsim norme referitoare la autoritatea judecătorească şi la organele prin care se exercită aceasta (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii). O foarte strânsă legătură există între dreptul procesual penal şi dreptul penal.
21
Dreptul penal, aşa cum se ştie, este un drept potenţial, care nu-şi poate îndeplini rolul şi funcţiile sale, decât prin intermediul dreptului procesual penal. În acelaşi timp, dreptul procesual penal, fără existenţa dreptului penal ar rămâne lipsit de viaţă şi fără conţinut. Dreptul penal stabileşte faptele care constituie infracţiuni, condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea penală şi sancţiunile care pot fi aplicate persoanelor care sunt trase la răspundere penală, însă mecanismele prin care are loc constatarea infracţiunii, identificarea făptuitorului, pornirea procesului penal şi a acţiunii penale, trimiterea în judecată, judecarea şi aplicarea sancţiunilor o stabileşte numai dreptul procesual penal. O altă legătură strânsă are dreptul procesual penal cu teoria generală a dreptului. Aceasta din urmă defineşte şi explică anumite noţiuni cu care operează dreptul procesual penal (noţiunea de acte şi măsuri procesuale şi de acte şi măsuri procedurale; noţiunea de raport juridic, de obiect, de subiect al raportului juridic, noţiunea de drept şi obligaţie etc.), principiile fundamentale şi regulile de bază etc. Ioan Muraru, Drept constitu ţ ional ş i institu ţ ii politice, Univ. Independentă „Titu Maiorescu", Ed. Naturismul, Buc., 1991, p.3. 7
Legături strânse are dreptul procesual penal şi cu criminalistica, care elaborează metodele şi procedeele tehnico-ştiinţifice şi tactice, prin care se descoperă infracţiunile, se identifică autorii acestora, se strâng şi se administrează probele etc. Dreptul procesual penal are legături şi cu medicina legală, ştiinţă care oferă prin constatări şi expertize medico-legale, mijloacele de probă indispensabile în cazul urmăririi şi judecării infracţiunilor contra vieţii, etc. Legături ale dreptului procesual penal există şi cu dreptul procesual civil.În cazurile în care, alăturat acţiunii penale, se exercită şi acţiunea civilă, subsidiară celei dintâi, modul de exercitare şi de souţionare a acţiunii civile are loc şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Dreptul procesual penal este într-o strânsă relaţie cu dreptul civil şi cu dreptul familiei. Există instituţii în dreptul procesual penal, cum este, de pildă, partea responsabilă civilmente, care operează pe baza reglementărilor din Codul civil, privind răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, a institutorilor şi educatorilor pentru elevi şi ucenici, etc. Există legături ale dreptului procesual penal cu psihiatria şi psihologia judiciară, care oferă cunoştinţe în materie, în diverse situaţii. Astfel, în cazul în care se urmăresc şi se judecă infracţiuni ce impun recurgerea la anumite mijloace de probă, cum ar fi expertiza psihiatrică în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav ori în situaţiile în care instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. De asemenea, în activitatea de ascultare a învinuiţilor şi inculpaţilor, a celorlalte părţi din proces, a martorilor, este indicat să se folosească metode şi procedee oferite de psihologia judiciară.
Secţiunea a III-a 1.
NORMELE JURIDICE PROCESUAL PENALE Noţiune
Prin norme juridice procesual penale înţelegem regulile de conduită care au ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal. Aceste reguli de conduită particulare8, aşa cum au fost denumite în doctrină, privesc numai participanţii la activitatea procesuală, spre deosebire de normele dreptului substanţial care se adresează în general, tuturor c9etăţenilor. Normele de drept procesual sunt cele care stabilesc9: autorităţile publice care au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia să constate infracţiunile, să-i identifice pe făptuitori şi să-i tragă la răspundere, prevăzând în acelaşi timp structura şi atribuţiile autorităţilor judiciare abilitate prin lege în acest sens; persoanele fizice sau juridice ce pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiţiei, atribuţiile, drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora; V. Dongoroz, Curs de procedur ă penal ă , ed. a II-a, Buc., 1942, pag. 8; Theodoru, op. cit., pag. 43; 9
22
9
Gr.
-
actele şi măsurile procesuale şi procedurale precum şi mijloacele ce pot fi folosite de organele judiciare, părţi şi alte persoane în desfăşurarea procesului penal; sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale (nulitatea, inadmisibilitatea, decăderea, amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar, sancţiuni penale). Sancţiunile prevăzute de norma procesuală sunt evident, de grade diferite, în funcţie de importanţa normei încălcate.
Structură Din punct de vedere structural norma procesual penală conţine trei elemente şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea (structura trihotomică). În funcţie de gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, normele juridice2 procesual penale pot fi determinate sau relativ determinate (de ex.: în art. 52 C.proc.pen., se prevede că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă). În acest caz, atât ipoteza cât şi dispoziţia sunt determinate în mod clar. Sunt şi situaţii când ipoteza este relativ determinată (de ex.: în art. 203 C.proc.pen. se prevede că „atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate"). În norma juridică procesual penală dispoziţia poate fi şi ea determinată sau relativ-determinată (de ex.; în art. 368 alin. 1 C.proc.pen. se prevede că „părţile pot renunţa expres la calea de atac în termenul de exer1c0itare a acesteia). În mod justificat, s-a arătat însă în doctrină10 că normele juridice procesual penale nu au, de multe ori, în structura lor toate cele trei elemente, lipsind, fie ipoteza fie sancţiunea. Astfel, sunt cazuri în care sancţiunea este totuşi prevăzută şi indicată expres, dar într-un alt text de lege (art. 314 alin. 2 C.proc.pen., prevede obligativitatea aducerii inculpatului arestat la şedinţa de judecată; însă sancţiunea nerespectării este prevăzută în mod explicit în art. 197 alin. 2 C.proc.pen. în care se arată că încălcarea dispoziţiei privitoare la prezenţa inculpatului când este obligatorie potrivit legii atrage nulitatea judecăţii).
Clasificare În literatura de specialitate11, normele juridice procesual penale au fost clasificate în raport de următoarele criterii: a) După sfera de aplicabilitate, normele procesual penale sunt generale sau speciale. Normele generale poartă şi denumirea de norme de drept comun. Ele sunt acele norme care se aplică obligatoriu întotdeauna, orice excepţie sau derogare urmând să fie prevăzută în mod expres. I. Ceterchi, Teoria general ă a dreptului, Univ. Buc., 1983, pag. 329; Theodoru, op.cit., pag. 44-45; A. Boroi, ş.a., op.cit. pag. 18; 1 0 1 1
11
Gr.
Normele speciale sunt acele norme care se aplică numai în anumite cauze speciale, adică în situaţii cu caracter derogator (ex.: normele înscrise în art. 481-489 C.proc.pen. se aplică numai pentru urmărirea sau judecarea unor infracţiuni săvârşite de minori). b) În raport de obiectul de reglementare, normele de drept procesual penal se clasifică în norme de organizare, de competenţă şi de procedură. Normele de organizare sunt cele prin care este reglementată înfiinţarea şi modul de organizare al autorităţii judecătoreşti, cum sunt cele cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Normele de competenţă stabilesc care dintre organele judiciare sunt abilitate să efectueze urmărirea penală, să dispună luarea măsurilor preventive sau să judece o cauză penală, în raport de infracţiunea comisă, de calitatea făptuitorului sau de anumite criterii teritoriale. Normele de procedură reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare activitatea procesual penală de către autorităţile judiciare, de părţi, apărători sau reprezentanţi, actele şi măsurile procesuale şi procedurale prin care se realizează activitatea concretă a acestora în procesul penal.
23
c)
După
forţa juridică prin care se prevăd, normele dreptului penal sunt: -
d)
impun,
datorită
sancţiunii
pe
care
o
norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna nulitatea actelor
întocmite sau decăderea din drepturi (de ex.: încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, sesizarea instanţei, compunerea acesteia, publicitatea şedinţei de judecată, atrag nulitatea absolută. De asemenea, dispoziţiile privind prezenţa inculpatului la şedinţa de judecată, participarea procurorului, asistenţa juridică când acestea sunt obligatorii potrivit legii atrag aceeaşi sancţiune); norme relative, a căror încălcare atrage nulitatea, dar numai dacă acele încălcări nu pot fi înlăturate altfel (aşa, de exemplu, dacă normele privind conţinutul citaţiei sau al mandatului de aducere au fost încălcate, citaţia ori mandatul vor fi considerate nule şi deci lipsite de eficienţă; neregularităţile din ele vor fi însă acoperite dacă persoana citată sau prevăzută în mandat se va prezenta la data şi ora judecării cauzei); După sfera de aplicare, normele procesual penale sunt: generale sau de drept comun. Sunt acele norme care se aplică întotdeauna, în toate cauzele penale, cazurile de excepţii trebuind să fie menţionate în mod expres; speciale. Sunt norme care reglementează şi se aplică în situaţii particulare. Ele derogă întotdeauna de la norma generală, când reglementează aceeaşi materie.
2. FAPTELE JURIDICE PROCESUAL PENALE Faptele juridice procesual penale sunt definite în doctrină ca acele împrejurări de fapt care potrivit legii dau naştere, m12odifică sau sting raportul juridic procesual penal ori împiedică naşterea acestuia12. În literatura juridică există mai multe clasificări ale faptelor juridice procesual penale. În funcţie de efectul pe care îl produc, acestea pot fi clasificate în fapte juridice procesual penale constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive. Faptele juridice constitutive dau naştere raporturilor juridice procesual penale (sesizarea legală a organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni în urma căreia se poate începe urmărirea penală şi deci se declanşează procesul penal, cererea de introducere în proces a părţii responsabile civilmente) Faptele juridice modificatoare sunt acelea care - atunci când apar - modifică drepturile şi obligaţiile unui participant la procesul penal (declaraţia persoanei vătămate care, iniţial, fusese ascultată ca martor, iar, ulterior, doreşte să participe în proces ca parte vătămată, situaţie în care drepturile şi obligaţiile sale se modifică; cererea aceleiaşi părţi vătămate de a se constitui parte civilă etc.). Faptele juridice extinctive sunt acele împrejurări care duc la stingerea raporturilor procesual penale. Există şi situaţii când, înainte de declanşarea procesului penal intervin unele împrejurări care împiedică naşterea raportului juridic procesual penal, acestea fiind considerate fapte impeditive. Sunt asemenea fapte: prescripţia, amnistia, lipsa sesizării organului competent ori lipsa avizului sau autorizării pentru începerea urmăririi penale în cazul anumitor infracţiuni etc.
Raporturile juridice procesual penale
Noţiune În momentul săvârşirii unei infracţiuni ia 1n3aştere un raport de drept penal substanţial denumit raport substanţial de conflict13. În acelaşi moment ori de îndată, statul, în calitate de titular al ordinii de drept mandatat de societate să apere valorile sociale fundamentale, trebuie, ca prin organele judiciare, să constate
24
infracţiunea, să-l identifice pe făptuitor şi să pună în mişcare procedurile legale pentru a se stabili dacă sunt temeiuri de trimitere în judecată şi respectiv de condamnare. Această activitate complexă de constatare a infracţiunii, de identificare a autorului acesteia şi de punere în mişcare a procedurilor pentru a se stabili dacă sunt temeiuri de tragere la răspundere penală înseamnă, aducerea conflictului de drept penal substanţial în faţa organelor de justiţie penală şi determină naşterea unui raport juridic procesual penal. Acest raport juridic procesual ia naştere prin iniţierea procesului penal, iar apoi se dezvoltă, se amplifică şi se multiplică, progresiv, până în momentul soluţionării definitive a procesului penal. Procesul penal, aşa cum vom constata, reprezintă o activitate complexă care constă dintr-o multitudine de acte şi măsuri procesuale şi procedurale, realizate I. Neagu, op.cit. p.41 13 V. Dongoroz, op.cit., p.75 potrivit 1 3
legii de organele judiciare competente şi de către părţi în calitate de subiecţi ai raportului juridic procesual penal şi cu participarea altor persoane în formele şi modurile stabilite de lege pentru realizarea scopului acestuia prevăzut de art. 1 din Codul de procedură penală.
Structura raportului juridic procesual penal Sub aspect structural, raportul juridic procesual penal are aceleaşi elemente constitutive ca orice raport juridic: subiecţi, conţinut şi obiect. Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului penal. Primul subiect principal prezent de fiecare dată în orice raport juridic procesual penal este statul reprezentat prin organele competente care are potrivit legii, atribuţii judiciare specifice în diverse momente şi faze ale procesului penal. Al doilea subiect principal nelipsit din orice raport juridic procesual penal este infractorul faţă de care se începe şi desfăşoară urmărirea penală şi judecata pentru a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri de tragerea lui la răspundere penală şi respectiv de condamnare. Aşa cum s-a arătat în doctrină subiecţii principali sunt cei c1a4re îndeplinesc cele trei funcţii procesuale esenţiale: acuzarea, apărarea şi judecata14. Alături de stat şi infractor, care sunt subiecţii principali, în raporturile juridice procesual penale intervin şi alţi subiecţi cu drepturi şi obligaţii specifice, cum sunt partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Conţinutul raportului juridic procesual penal cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au, potrivit legii, subiecţii acestui raport15. În concret, în fiecare moment sau etapă din desfăşurarea procesului penal, cei doi subiecţi principali (pe de o parte statul, prin procuror la urmărirea penală şi instanţa în faza de judecată, iar pe de altă parte, învinuitul sau inculpatul) au potrivit legii, drepturi şi obligaţii care trebuie exercitate în cadrul raporturilor juridice prin care evoluează procesul penal.
Obiectul raportului juridic procesual penal Obiectul raportului juridic procesual penal este unul specific şi constă în stabilirea existenţei ori inex1i6stenţei raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic16. Aceasta înseamnă, în esenţă că, prin drepturi şi obligaţiile pe care le au prin lege, organele judiciare competente, sunt obligate, prin modurile şi în formele arătate de lege să stabilească în fiecare cauză dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, să identifice cert autorul ei şi să constate dacă sunt sau nu întrunite cerinţele şi temeiurile provăzute de lege pentru tragerea la răspundere penală.
25
Stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic de drept penal se face în timp, în mod progresiv şi numai la sfârşitul procesului penal, se definitivează acest raport prin soluţia care se va pronunţa. Traian Pop, Drept procesual penal, p. generală, vol II, pag. 45, Tipografia naţională S.A. Cluj 15 O. Stoica, A. Mureşan, Considera ţ ii privind LJniversitatis Babeş-Bolyai", Series Jurisprudentia, 1996, pag.117 raporturile juridice procesual
1 5
rept
16
penale, în „Studia 16
Doru Pavel, Despre obiectul
raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974, pag.21
Soluţiile de condamnare şi de încetare a procesului penal vor confirma că în cauza respectivă a existat un raport de drept penal material iar cele de achitare că nu a existat un asemenea raport.
Trăsăturile raportului juridic procesual penal Raportul juridic procesual penal prezintă, în afara trăsăturilor generale şi comune oricărui raport juridic şi unele trăsături specifice: a) sunt raporturi de autoritate, de putere (dominus litis).Trăsătura rezultă din faptul că întotdeauna unul dintre subiecţii raportului procesual penal este statul ca titular al ordinii de drept. Această calitate a statului de titular al ordinii de drept se explică prin puterea şi autoritatea cu care statul a fost investit de către societate pentru a apăra valorile sociale cele mai importante (viaţa persoanei, atributele statului, proprietatea etc.); b) sunt raporturi ce iau naştere peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor, deoarece organele competente ale statului în virtutea principiului oficialităţii sunt datoare să iniţieze şi să desfăşoare procesul penal în mod obligatoriu indiferent de poziţia şi atitudinea părţilor. În acest sens organele judiciare au obligaţia de a descoperi orice infracţiune prin care se vatămă, lezează sau se pun în pericol valorile sociale fundamentale arătate în art. 1 C.pen. şi de a efectua din oficiu, în marea majoritate a infracţiunilor, toate actele şi măsurile procesuale şi procedurale pentru tragerea la răspundere, conform legii a autorilor infracţiunii şi pentru restabilirea ordinii de drept; c) în cadrul raportului juridic procesual penal unul din subiecţii principali este întotdeauna statul, prin organele sale specializate. Statul, prin organele judiciare, este omniprezent în raportul juridic procesual penal, în calitatea sa de titular al ordinii de drept, însărcinat de societate să apere valorile sociale fundamentale împotriva faptelor care vatămă sau pun în pericol aceste valori. Prezenţa statului, prin organele sale, reprezintă, aşadar, o obligaţie, iar atribuţiile conferite organelor de urmărire penală şi procurorului, de a constata deîndată, orice faptă care constituie infracţiune, de a-l identifica pe făptuitor şi de a acţiona pentru tragerea la răspundere constituie nu numai drepturi ale acestor organe, ci, în acelaşi timp, obligaţii ale acestora.
Secţiunea a IV-a
IZVOARELE JURIDICE ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL ROMÂN 1. Noţiune În concepţia sociologică, dreptul este considerat a fi un produs spontan, natural, istoric, un produs social. El dobândeşte consacrarea de drept po1zitiv numai prin voinţa legiuitorului, adică prin lege, care este izvor ordinar de drept17. 17
Tr. Pop, op. cit., p.142
În concepţia tehnico-juridică, dreptul este văzut ca o creaţie a legii, un produs al voinţei legiuitorului. Dar, dreptul nu este o creaţie arbitrară a legiuitorului, ci este impus de realităţile şi necesităţile v1i8eţii sociale, a membrilor societăţii, el fiind doar consacrat şi exprimat prin legiuitor18.
26
Într-o exprimare sintetică, prin izvoarele dreptului trebuie să înţelegem sursele dreptului.
2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal Dintre izvoarele dreptului procesual penal, legea are caracter de izvor exclusiv. Ea este actul legislativ de manifestare explicită a voinţei Statului prin norme juridice, act prin care se stabilesc normele procesual-penale. Constituţia - legea fundamentală, este izvor principal de norme procesuale şi procedural-penale, ea cuprinzând dispoziţii principiale şi reguli cu ca19racter general, pentru înfăptuirea justiţiei penale. Actuala Constituţie a României19 este forma republicată a Constituţiei din 1991, fiind revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Astfel, art. 16 din Constituţie consfinţeşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi, deci, şi în faţa legii procesuale penale. Art. 23 prevede inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, instituind adevărate garanţii împotriva unor acte sau măsuri procesuale care aduc atingere libertăţii şi siguranţei persoanei, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţia, permise numai în 1mod excepţional în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege (potrivit alin. 4 şi 41 al art. 23 din noua Constituţie arestarea se dispune numai de judecător, pe perioade limitate, şi nu mai mult de 180 de zile). Izvor al dreptului procesual penal este şi norma constituţională conţinută de art. 24, prin care se garantează dreptul de apărare în tot cursul procesului penal. Totodată, capitolul VI din Constituţie consacrat autorităţii judecătoreşti prevede norme generale privind înfăptuirea justiţiei, norme organizatorice ori de competenţă generale privind desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, dar şi norme referitoare la procesul penal, precum şi unele norme procedurale aplicabile în procesul penal (art. 123-133 din Constituţie). Codul de procedură penală este legea fundamentală a dreptului procesual penal, care conţine, într-o ordine logică sistematizate, coerent, totalitatea sau cea mai mare parte a normelor juridice, pe baza cărora se desfăşoară întreg procesul penal. Codul „alcătuieşte aşa-zisul sediu ordinar" al normelor procesuale penale. Un alt izvor al dreptului procesual penal îl constituie Codul penal care cuprinde şi unele norme cu caracter procedural. În acest sens pot fi exemplificate normele privitoare la înlocuirea răspunderii penale (art. 98-99 C. pen.); dispoziţiile referitoare la stingerea acţiunii penale în anumite condiţii; normele care prevăd modul de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180, 181, 192 alin. 1, 193, 197 alin. 1, C. pen. şi anume prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În materie de probaţiune, reglementările art. 304 alin. 4 arată mijloacele de probă admise în cazul adulterului. 1 9
Tr. Pop, op. cit., p.146
19
Publicată în M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003.
Codul de procedură civilă constituie izvor de drept, în măsura în care vine să „umple o lacună a procedurii penale"20. Astfel, în art. 406 şi urm. din Codul de procedură civilă, se prevăd bunurile nesupuse executării silite, iar în art. 446 C.proc.pen. se arată că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Codul civil poate să constituie şi el izvor al dreptului procesual penal, deoarece, numeroase dispoziţii din cuprinsul lui îşi găsesc aplicabilitatea în izvoarele cauzelor penale. Astfel, art. 44 alin. 3 arată că hotărârea definitivă a instanţei civile privind o împrejurare ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Art. 100 C.civ., prevede unele categorii de persoane ce pot participa în procesul penal ca părţi responsabile civilmente. Legile prin care se reglementează activităţi procesual penale ale unor organe judiciare sunt, de asemenea, izvoare ale dreptului procesual penal. Dintre acestea, pot fi exemplificate Legea nr. 304/29 iunie 2004 privind organizarea judiciară; Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; Legile prin care s-au adus modificări Codului de procedură penală, precum Legea nr. 281/2003.
27
Sunt izvoare ale dreptului procesual penal şi decretele-legi sau decretele cu putere de lege care conţin dispoziţii procesual-penale, ele intervenind fie atunci când nu funcţionează puterea legislativă, fie în baza unei delegări legislative conferită (de puterea legislativă) puterii executive, din necesitate politică sau2 1în baza conferirii de puteri extraordinare în cazuri excepţionale (de exemplu război)21. În acest sens, pot fi exemplificate Decretul-lege nr. 5/decembrie 1989 pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni; Decretul-lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea; Decretul-lege nr. 7/1990 privind înfiinţarea unor tribunale militare excepţionale. Unele tratate şi convenţii internaţionale constituie şi ele izvoare ale dreptului procesual penal, atunci când cuprind norme procesual penale. Acestea au putere de drept obligatoriu, din momentul încadrării lor în dreptul intern. Condiţia valabilităţii şi aplicabilităţii convenţiei sau tratatului internaţional este ratificarea acestora (frecventă este şi condiţia schimbului actelor de ratificare, adăugându-se şi condiţia reciprocităţii). În art. 11 alin. 2 din Constituţie se stipulează principiul conform căruia tratatele ratificate de Parlament - potrivit legii - fac parte din dreptul intern. Astfel, constituie izvoare de drept procesual penal, Convenţiile de asistenţă juridică încheiate de ţara noastră cu alte ţări sau la care ţara noastră a aderat. Cel mai reprezentativ exemplu în acest sens este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1998. Doctrina şi jurisprudenţa nu pot fi izvoare ale dreptului procesual penal, pentru că ele nu pot crea norme juridice şi nici norme procesuale penale. Ele fac doar operă de interpretare şi nu de legiferare, servind însă ca un îndreptar la aplicarea legilor şi la evoluţia dreptului22. Traian Pop, op.cit. p.150 Traian Pop, op.cit., p.149 Traian Pop., op.cit., p.157 20
21 2 2 22
Nici cutuma nu poate fi izvor al dreptului procesual penal. În dreptul procesual penal, obiceiurile sau cutumele se exprimă uneori prin practica judiciară. Normele de procedură penale izvorâte din practica judiciară sunt norme imperfecte, fiindcă le lipseşte un2a3 din cele mai principale atribute ale normelor de procedură penală: obligativitatea23.
Secţiunea a V-a
INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL PENAL 1. Noţiune Interpretarea este operaţiunea logico-raţională prin care se caută cunoaşterea voinţei legiuitorului, cuprinsă în norma procesual penală. Desigur, dispoziţiile legii procesual penale trebuie să fie întotdeauna clare, precise şi categorice, astfel încât să permită cunoaşterea exactă a voinţei legiuitorului, prin simpla lor lectură (in claris non fit interpretatio). În realitate însă, nu este posibil întotdeauna să se realizeze o redactare perfectă, care să exprime clar, precis şi categoric voinţa legiuitorului. De aceea, este necesară interpretarea dispoziţiilor legii procesual penale.
2. Formele interpretării Problema interpretării normelor de drept procesual penal este dependentă şi strâns legată de două momente succesive ale normei: adoptarea ei, pe de o parte; cunoaşterea sau aplicarea normei, pe de altă parte. Aceste două momente marchează două activităţi succesive: prima activitate aparţine legiuitorului, iar a doua aparţine interpretului, adică judecătorului.
28
În ambele momente şi, respectiv, în fiecare dintre cele două activităţi, interpretarea corectă şi completă presupune un proces logic de examinare a normei, sub mai multe aspecte asupra modului şi formei de redactare, a conţinutului normei, pentru a se stabili integral şi corect, înţelesul acesteia în „structura, substanţ2a4 şi finalitatea ei" printr-o cercetare morfologică, anatomică şi fiziologică a normei24. Interpretarea normelor de drept procesual penal poate fi clasificată în raport de anumite criterii, cum ar fi: subiectul care face interpretarea; metodele pe care le foloseşte pentru interpretare sau rezultatele interpretării. În raport de subiectul interpretării, există trei categorii de interpretări: legală; judiciară; doctrinară. Interpretarea legală (sau autentică) se face însăşi de către legiuitor. Această interpretare are forţă obligatorie. Interpretarea judiciară este cea făcută de organele judiciare în momentul aplicării legii la cazurile concrete. Tanoviceanu-Dongoroz, Tratat, IV, op.cit., p.44 Dongoroz, op. cit. 2 3 2 4
24
V.
Interpretarea legală este ocazională, chiar excepţională, adică intervine numai în cazurile în care legiuitorul consideră necesar. Interpretarea judiciară este permanentă şi se efectuează de judecător zilnic în cazurile judecate. Prin interpretarea judiciară se formează jurisprudenţa. Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică) este opera cercetătorilor, specialiştilor în teoria dreptului, respectiv a celor care studiază domeniul dreptului. Ea are valoare ştiinţifică, teoretică, pentru că emană de la personalităţi, profesori universitari, autorităţi intelectuale, însă nu are putere obligatorie. Această interpretare contribuie la elaborarea şi clasificarea unor controverse, la sistematizarea dreptului penal şi prin rolul ei ştiinţific, critic, reprezintă un îndreptar în aplicarea practică a dreptului şi astfel contribuie la formarea jurisprudenţei. Ea constată şi arată imperfecţiunile şi lacunele dreptului procesual penal.
3. Metodele sau procedeele de interpretare Pentru interpretarea normelor procesual penale, se folosesc, în general, aceleaşi procedee valabile şi la interpretarea oricărei alte norme de drept. Procedeele şi metodele utilizate sunt: interpretarea literală (gramaticală) interpretarea raţională (logică) interpretarea analogică a) Interpretarea literală (gramaticală) constă în căutarea şi stabilirea voinţei legiuitorului prin însăşi înţelesul şi sensul cuvintelor prin care se exprimă această voinţă. La interpretarea literală examinarea şi analiza are loc sub aspectul a trei elemente: elementul etimologic elementul sintactic elementul stilistic Elementul etimologic. Prin cercetarea şi analiza etimologică, se caută şi se stabileşte înţelesul fiecărui cuvânt, după sensul în care a fost folosit de legiuitor, sens în care, în general este de presupus că întotdeauna este acela indicat chiar de etimologia cuvântului (valoarea semantică). Elementul sintactic. În operaţiunea de interpretare, cuvintele trebuie examinate şi din punct de vedere sintactic. La interpretarea literală, pentru găsirea înţelesului exact a voinţei legiuitorului, se va examina şi conexiunea gramaticală dintre cuvinte, topica cuvintelor în propoziţie şi frază, precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii sau fraze sau dintre diferitele propoziţii şi fraze (singularul se aplică şi pluralului; substantivele se examinează împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele etc.). Elementul stilistic. Pentru aflarea înţelesului real al normei procesual penale, în operaţiunea de interpretare literală trebuie să se ţină seama şi de stilul redacţional, adică de modul aşezării cuvintelor, de sensul lor în construcţia propoziţiei sau frazei. Trebuie avut în vedere că redactorul unei norme este permanent preocupat să nu folosească în textele legii cuvinte fără rost.
29
raţională (logică) constă în folosirea unor procedee logice, bazate pe raţionamente, prin care se caută stabilirea exactă a înţelesului unei norme procesual penale. La interpretarea raţională se folosesc următoarele elemente: elementul politic (istoric) b)
Interpretarea
-
elementul sistematic elementul realistic. Elementul politic (istoric) presupune cunoaşterea momentului şi circumstanţelor în care s-a elaborat norma procesual penală, cauzele şi determinismele politice, economice şi istorice ale elaborării normei. Pentru a afla acest complex de date şi informaţii, se examinează tot ce a precedat şi contribuit la elaborarea legii respective (lucrările pregătitoare, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare, dispoziţiile din vechea reglementare şi din alte legi străine, care au servit ca material informativ, doctrina şi jurisprudenţa avută în vedere la elaborarea legii respective etc.). Elementul sistematic, denumit în doctrină şi elementul de corelaţie, constă în legătura explicită sau implicită, directă sau indirectă care există între fiecare dispoziţie dintr-o lege şi celelalte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alte legi, care reglementează aceeaşi materie sau materii asemănătoare ori conexe. Aceste legături ne vor ajuta să înţelegem spiritul legii (mens legis) şi principiile care guvernează materia respectivă. În operaţia de stabilire a corelaţiilor, trebuie avute în vedere poziţia, respectiv aşezarea dispoziţiei supusă interpretării, cât şi denumirea titlului capitolului, secţiunii etc., în care este inclusă dispoziţia respectivă. Elementul realistic, denumit în doctrină şi elementul de conformare, presupune cunoaşterea şi stabilirea, cu exactitate, a situaţiei reale cu privire la faptele, actele sau raporturile pe care legiuitorul le-a supus reglementării prin dispoziţia supusă interpretării. Se are în vedere că legea procesual penală nu este şi nu poate fi izolată de realitate, fiindcă ea porneşte şi se bazează pe o anumită realitate şi este destinată să fie aplicată la o anumită realitate. c) Interpretarea analogică constă în căutarea şi stabilirea voinţei legiuitorului prin recurgerea la alte dispoziţii procesual penale mai complete şi mai explicite, care reglementează cazuri sau situaţii asemănătoare cu cele din norma supusă interpretării. Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu extinderea legii prin analogie, respectiv cu practicile greşite de aplicare a legii pe cale de analogie. Totodată, interpretarea analogică nu trebuie confundată cu suplimentul analogic, care reprezintă un mijloc de completare a lacunelor din legea procesual penală, ceea ce, evident, este periculos, deci inadmisibil.
4. Rezultatele interpretării În raport de rezultatele interpretării, distingem trei categorii de interpretare: declarativă, restrictivă şi extensivă. Interpretarea declarativă există în situaţiile în care interpretul, folosind procedeele de interpretare, ajunge să stabilească că, între redactarea normei procesual penale şi între intenţia legiuitorului, este concordanţă perfectă. Deci, interpretarea declarativă este aceea care constată că textul normei procesual penale redă exact voinţa legiuitorului. Interpretarea restrictivă există în cazurile şi situaţiile în care interpretul constată o neconcordanţă (nepotrivire) între textul normei şi intenţia legiuitorului, în sensul că litera legii spune mai mult decât a voit să spună legiuitorul şi, drept urmare, prin interpretare, trebuie să se restrângă înţelesul normei, la limitele impuse de voinţa legiuitorului. Cauzele depăşirii voinţei legiuitorului de către litera normei procesual penale pot fi diverse: redactare defectuoasă, prin folosirea unui termen sau a unui cuvânt greşit, susceptibil de mai multe înţelesuri; formulări complexe lipsite de rigoare ştiinţifică etc. Interpretarea extensivă este opusul interpretării restrictive şi o întâlnim în cazurile şi situaţiile în care se constată că litera normei procesual penale exprimă un sens mai limitat decât intenţia reală a legiuitorului. În asemenea situaţii, interpretul va trebui să extindă, prin interpretare, aplicaţia normei procesual penale peste sensul limitat al textului şi la alte ipoteze care se subînţeleg, în mod logic. Extinderea se efectuează cu ajutorul raţionamentelor: a pari; a fortiori; reductio ad absurdum;
per a contrario.
30
Raţionamentul a pari are la bază argumentul de logică că acolo sau atunci când există o identitate de situaţii este raţional să avem acelaşi tratament juridic (ubi eadem ratio, ibi eadem ius). Evident că trebuie făcută precizarea expresă că identitatea trebuie să privească situaţii sau modalităţi ale aceluiaşi caz şi nicidecum să se refere la similitudinea de cazuri, pentru că astfel se ajunge la o extindere prin analogie, ceea ce este greşit, şi deci inadmisibil. Raţionamentul a fortiori are la bază argumentul logic că acolo sau atunci când legea opreşte mai puţin, opreşte, implicit, şi mai mult (a minori ad maius) şi că acolo şui atunci când legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (maiori ad minus). Raţionamentul reductio ad absurdum are la bază argumentul impus de logica situaţiilor în care se ajunge la concluzia că orice altă interpretare a normei procesual penale, decât cea propusă ca fiind corectă, ar conduce, în mod evident, la un rezultat absurd. Raţionamentul per a contrario are la bază regula de logică potrivit căreia atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Astfel, de exemplu, potrivit textului art. 291 alin. 1 C.proc.pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Per a contrario, atunci când se va constata că părţile nu au fost legal citate şi procedura nu este îndeplinită, judecata nu poate avea loc. Interpretarea îndoielnică. O întâlnim în situaţiile în care, prin folosirea şi epuizarea tuturor procedeelor de interpretare, rezultatul obţinut este îndoielnic. În asemenea situaţii, existând dubiu care nu poate fi înlăturat, se recurge la principiile de drept comun, în raport de care se raţionează astfel: În orice stat de drept organizat, libertatea este regula şi restrângerea libertăţii este excepţia. Este ştiut că, în caz de îndoială, primează regula şi nu excepţia. De aici, rezultă că, atunci când există dubiu, se va adopta soluţia care creează mai puţine restricţii sau privaţiuni (de libertate, de drepturi etc.). Regula expusă în ecuaţia de mai sus este cunoscută în dreptul penal sub forma maximei „in dubio pro reo". Ea exprimă, totodată, o idee cu valoare de principiu, potrivit căreia îndoiala trebuie să profite totdeauna celui mai slab, adică în raporturile de drept penal şi drept procesual penal - care sunt raporturi de putere - învinuitului şi, respectiv inculpatului.
5. Limitele interpretării Problema limitelor între care şi până la care poate opera mintea interpretului, este de mare interes teoretic, dar mai ales practic. Răspunsul la această problemă trebuie să se bazeze pe un principiu unanim admis, potrivit căruia interpretarea trebuie să conducă întotdeauna la cunoaşterea normei de drept, şi niciodată la crearea normei. De aici, concluzia că libertatea îngăduită interpretului, în operaţiunea de interpretare, este limitată la rolul lui de a ne lămuri înţelesul normei de drept, aşa cum a fost ea creată de legiuitor.
LEGII PROCESUALE PENALE ROMÂNE
Secţiunea a VI-a APLICAREA
Prin aplicarea legii se înţelege îndeplinirea prevederilor unei legi, executarea acestor prevederi. Legea procesuală penală, ca orice lege, are eficienţă juridică, respectiv obligativitate din momentul intrării sale în vigoare. De la această dată curge obligativitatea aplicabilităţii legii, sub constrângerea sancţiunilor specifice. Legea procesuală penală are putere, eficienţă şi operează în timp şi se aplică asupra unui anumit spaţiu, teritoriu. Aşadar, aplicarea legii procesuale penale trebuie tratată sub aceste două aspecte: timpul şi spaţiul25.
1. Aplicarea legii procesuale penale în timp Legea se aplică din momentul intrării sale în vigoare. Acesta este momentul iniţial al aplicării, iar momentul final este scoaterea din vigoare, abrogarea ei. Aceste două momente marchează
31
limitele de timp ale legii, între ele întinzându-se durata legii,26şi deci aplicarea ei tuturor faptelor şi raporturilor ce se nasc în timpul duratei sale26. În aceste cazuri, va opera principiul activităţii legii procesual penale. Regula generală aplicabilă, este cea a imediatei aplicări şi este guvernată de adagiul "tempus regit actum". Această regulă guvernează toate actele şi lucrările efectuate într-o cauză penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau sub imperiul legii noi. Principiul aplicării imediate a legii procesual penale este absolut dominant în materia procesual penală, astfel că toate activităţile procesuale se realizează numai în conformitate cu legea în vigoare la momentul efectuării actului. În unele situaţii, de excepţie, poate fi întâlnită ultraactivitatea sau retroactivitatea legii procesuale penale. În primul caz, unele dispoziţii din legea anterioară vor rămâne aplicabile sub legea nouă. În ipoteza retroactivităţii, dispoziţiile legii noi vor fi aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară. Unii autori - V. Dongoroz, T. Pop - fac referire la patru aspecte de aplicare a legii: timpul, spaţiul, persoanele şi actele. 26 T. Pop, op.cit., p. 201 25
2. Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu Aplicarea în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legii procesuale penale, potrivit căruia legile procesuale penale se aplică doar activităţilor procesuale penale desfăşurate pe teritoriul statului român. Principiul aplicabil în acest caz este „locus regit actum", ceea ce înseamnă că actele şi măsurile procedurale vor avea eficienţă juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor. Există însă câteva situaţii de excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual penale, şi anume: a) în unele cazuri, anumite acte procedurale efectuate într-o ţară străină cu respectarea legislaţiei acelei ţări, sunt totuşi, valabile în faţa organelor judiciare române (este cazul comisiilor rogatorii internaţionale active); b) cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive, când actul procedural solicitat de organul judiciar străin poate fi realizat pe teritoriul statului român, cu aplicarea legii procesual penale străine; c) situaţiile de extrateritorialitate a legii procesual penale române când, la cererea organului judiciar român, organul solicitat aplică legea procesual penală română privitor la un act procedural efectuat în străinătate; d) cazurile recunoaşterii hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, hotărâri care îşi produc efectele juridice pe teritoriul statului român; e) cazul recunoaşterii actelor juridice efectuate de organele judiciare penale din străinătate care, dacă sunt recunoscute de instanţele judecătoreşti române, produc efecte juridice pe teritoriul ţării; f) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea procesual penală română nu se aplică acestora în cazul comiterii unei infracţiuni pe teritoriul statului nostru.
Capitolul 2
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA Secţiunea I
1. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU FUNDAMENTAL
32
În vederea realizării scopului procesului penal, consfinţit prin art. 1 din Codul de procedură penală, activitatea procesual penală trebuie să se desfăşoare după o serie de reguli care să garanteze realizarea comandamentelor procesului penal prevăzute de textul sus-menţionat. Principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă acele reguli de generală valabilitate şi aplicare care stau la baza acestuia, şi pe care se întemeiază sistemul dreptului procesual penal şi organizarea procesului penal. În doctrina de specialitate, s-a arătat că aceste principii nu au valoare absolută, neputând fi „ ţintuite în dogme şi instituţii invariabile şi încremenite". Ele treb2u7 ie să se adapteze, în permanenţă la concepţia socială juridică şi politică a unei epoci27.
2. SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN În doctrină, noţiunea de sistem al principiilor fundamentale ale procesului penal a fost analizată în strânsă legătură cu definiţia dată scopului procesului penal. Astfel, în reglementarea actualizată, ultima dată prin Legea nr. 45/1993, art. 1 din Codul de procedură penală prevede că procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Acelaşi text al art. 1 prevede în alin. 2 că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Dinamica legislativă a societăţii româneşti, după anul 1989, a produs mari schimbări şi în aria fenomenului juridic procesual penal, începând cu Legea nr. 32/1990, Legea nr. 45/1990, continuând cu Legea nr. 104/1990, Legea nr. 45/1993, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 456/2001, Legea nr. 169/2002, O.U.G. nr. 58/2002, şi terminând cu Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 66/2003 aprobată prin Legea nr. 359/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003. Prin aceste reglementări, în mod treptat şi evolutiv, s-a încercat şi, în mare parte, s-a reuşit, o europenizare a legislaţiei noastre procesual penale. Aceste modificări şi completări au urmărit să compatibilizeze dispoziţiile noastre procesual penale cu cele ale statelor de drept din Uniunea Europeană. În concret, aşa cum vom vedea la fiecare capitol, pe parcursul examinării fiecărei instituţii procesual penale, aceste modificări şi completări privesc corelarea unor dispoziţii din actualul Cod de procedură penală cu dispoziţiile unor convenţii şi 27
T. Pop, op.cit.,p. 198 tratate internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10.12.1948; Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 19.12.1966; Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale intrată în vigoare în dreptul intern prin Legea de ratificare nr. 30/1994 şi prin art. 11 din noua Constituţie a României aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003). Totodată, aceste modificări şi completări urmăresc să readucă în prim plan apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, interesele individului, care, anterior, erau subordonate directivelor şi intereselor politice ale partidului unic. În planul principiilor fundamentale ale procesului penal, în raport cu aceste modificări şi completări, actuala reglementare fixează şi stabileşte aceste principii în prevederile art. 2-8 din Codul de procedură penală în vigoare. În ordinea prevăzută în art. 2-8 din Codul de procedură penală, aceste principii sunt: principiul legalităţii oficialităţii procesului penal; aflării adevărului, al rolului activ, al garantării libertăţii persoanei al respectării demnităţii umane, al prezumţiei de nevinovăţie, al garantării dreptului la apărare, al limbii în care se desfăşoară procesul penal şi al folosirii limbii oficiale prin interpret.
33
Analizând însă compatibilitatea acestor principii cu principiile internaţionale europene şi chiar cu cele rezultate din noua Constituţie a României, considerăm că ele sunt încă nesatisfăcătoare. În raport de conţinutul prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1.11.1998 şi chiar cu noile prevederi din recenta Constituţie a României, considerăm că la principiile actuale prevăzute în art. 2-9 C.proc.pen., trebuie adăugate noi principii specifice procesului penal din State2l8e Uniunii E2u9ropene. Astfel, de exemplu, în Codul de procedură penală din Franţa28 şi Belgia29 au fost introduse, recent, modificări care proclamă noi principii generale ale procesului penal. Din examinarea textelor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care ne-am referit, a dispoziţiilor Codului de procedură penală francez şi belgian şi din interpretarea logico-raţională a noilor prevederi constituţionale care privesc aspecte procesual penale, considerăm că noile principii fundamentale ale procesului penal, care se impun a fi adăugate şi, în raport de care trebuie să se desfăşoare procesul penal, în prezent, sunt următoarele: principiul dreptului la un proces penal echitabil şi într-un termen rezonabil; Prin Legea nr. 20-516/2000, publicată în „ Journal officiele" din 16.06.2000, p. 9038, a fost introdus în Codul de procedură penală francez, un articol cu 3 paragrafe, care conţine principiile generale ale procedurii penale prevăzute în Pactul Internaţional referitor la drepturile civile şi politice şi în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi care rezultă din practica Curţii de Casaţie şi a Consiliului Constituţional din Franţa, referitor la: separarea funcţiilor de urmărire de cele de judecată, egalitatea tuturor în proces, garantarea dreptului la un proces echitabil; informarea victimelor şi garantarea drepturilor lor; garantarea controluluii judecătoresc asupra măsurilor de constrângere şi necesitatea proporţio2n9alizării acestor măsuri, dreptul la proceduri într-un termen rezonabil 29 Legea din 18 iulie 2001 publicată în „ Moniteur belge", 1 sept. 2001, a modificat Codul de procedură penală belgian, referitor la art. 12 bis din Legea din 17.04.1978, care conţine titlul preliminar al C.p.p. 28
-
principiul prevalenţei normelor procesual penale prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România, celor din dreptul procesual penal intern; principiul egalităţii de arme (aceleaşi atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, pentru echilibrarea drepturilor părţilor); principiul respectării dreptului la tăcere (dreptul de a nu face declaraţii contra sie însuşi); principiul dreptului persoanei de a fi informată cu privire la natura acuzaţiei aduse şi la dreptul de a fi asistată de un apărător; principiul respectării contradictorialităţii procedurilor; principiul garantării controlului judecătoresc asupra actelor, măsurilor şi soluţiilor adoptate în cursul urmăririi penale (instrucţiei penale); principiul garantării drepturilor victimei. Unele din aceste principii rezultă nu numai din prevederile convenţiei şi ale unor coduri de procedură penală ale unor state europene, ci chiar din Constituţia României revizuită. Astfel, principiul dreptului la un proces penal echitabil şi într-un termen rezonabil, rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. 3 din Constituţie, care prevăd expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Desigur, trebuie menţionat că această prevedere privind dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil a fost preluată în Constituţia noastră, revizuită la 18-19 octombrie 2003, din Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 6 din Convenţie). Introducerea acestei prevederi şi proclamarea ei ca principiu fundamental, în Codul nostru de procedură penală, alături de principiile prevăzute de art. 2-8 din actualul cod, o considerăm absolut necesară. Sub acest aspect, literatura de specialitate s-a pronunţat în sensul că procesul echitabil reprezintă o garanţie a principiului legalităţii, iar termenul rezonabil este o garanţie că justiţia, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi l3i0bertăţilor cetăţenilor, prin eliminarea oricăror tergiversări ori manevre şicanatorii30. De asemenea, dacă este să ne referim la principiul egalităţii de arme şi la principiul egalităţii părţilor în procesul penal, putem constata că acestea rezultă din prevederile art. 123 alin. 2 din Constituţie care arată că „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".
34
Evident că introducerea principiilor sus-menţionate în Codul de procedură penală va impune o adaptare a acestei dispoziţii constituţionale la normele concrete care reglementează desfăşurarea procesului penal, cum ar fi, de exemplu, ca în aceeaşi problemă de drept să nu se dea soluţii diferite. În cele ce urmează, vom examina, pe rând principiile fundamentale ale procesului penal, aşa cum sunt prevăzute ele în art. 2-8 din actuala reglementare a Codului de procedură penală, iar, apoi, ne vom opri asupra principiilor noi, care trebuie introduse, în opinia noastră, în legislaţia procesual penală română. M. Constantinescu, I. Muraru şi A. Iorgovan, Revizuirea Constitu ţ iei Rom â niei. Explica ţ ii ş i comentarii, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p.18 30
Secţiunea a II-a CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE 1. Legalitatea procesului penal doctrină31
În s-a arătat că principiul legalităţii constituie un principiu cadru, în sensul că el trebuie aşezat în fruntea celorlalte principii întrucât el îşi răsfrânge aplicarea asupra tuturor celorlalte principii procesual penale, pentru că fiecare dintre acestea sunt înscrise în lege şi funcţionează în formele prevăzute de lege. În esenţă, el exprimă regula că întreaga activitate procesual penală trebuie să realizeze în strictă conformitate cu dispoziţiile legii („nula justitia sine lege"). Sursa acestui principiu este constituţională. Ne referim la art. 1 alin. 5 din Constituţia revizuită a României, care prevede că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În cadrul procesului penal, acest principiu constituţional este transpus în redactarea art. 2 alin. 1 din actualul Cod de procedură penală, care prevede că „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege". Din economia textului sus-menţionat, rezultă, prin interpretare, că realizarea şi respectarea principiului legalităţii în procesul penal, implică, cumulativ, următoarele cerinţe: ca întreaga activitate procesuală atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată, să fie realizată numai de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti înfiinţate prin lege, în compunerea şi potrivit atribuţiilor stabilite prin lege şi de către persoanele cărora legea le acordă drepturi procesuale; activitatea procesuală trebuie să fie desfăşurată numai în cazurile, condiţiile şi formele arătate şi stabilite de lege; organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti au obligaţia să explice părţilor şi participanţilor la proces, drepturile lor procesuale, să le respecte aceste drepturi şi să le ajute pentru a asigura exercitarea efectivă a acestora. Necesitatea asigurării respectării acestui principiu decurge şi este impusă de următoarele temeiuri: scopul procesului penal prevăzut de art. 1 C.proc.pen., nu ar putea şi nu poate fi realizat decât prin îndeplinirea strictă a fiecărei şi, respectiv, a tuturor actelor şi măsurilor procesuale şi procedurale în conformitate cu reguli şi forme riguroase, exact, expres şi limitativ arătate în lege, regularitate care poate şi trebuie să fie permanent, uşor controlabilă, tot potrivit legii. garantarea exercitării depline a drepturilor procesuale pentru părţile din proces nu ar fi posibilă şi realizabilă decât prin prevederea riguroasă, exactă şi expresă a acestor drepturi, în textele legii, în aşa fel încât să se poată verifica şi controla oricând dacă şi în ce măsură aceste drepturi au fost respectate; 31
Nicolae Volonciu, Tratat de procedur ă penal ă , Parte generală, vol. I, Ed. Paideia, 1993, p. 80
- apărarea şi realizarea practică şi efectivă a ordinii de drept şi, totodată, a drepturilor şi libertăţilor individuale ale părţilor şi ale celorlalţi participanţi din proces, împotriva arbitrarului, abuzurilor, al vătămărilor de orice fel ce ar rezulta din practici nelegale
35
sau din ignoranţa ori incompetenţa aplicării şi interpretării legii nu ar fi posibilă şi realizabilă decât prin aplicarea strictă şi necondiţionată a legii, pe tot parcursul desfăşurării procesului penal.
Garanţii pentru respectarea principiului legalităţii Pentru a garanta respectarea principiului legalităţii procesuale, actualul Cod de procedură penală prevede două modalităţi generale: 1) un control sistematic şi eficient care să asigure, în orice moment procesual, descoperirea şi înlăturarea oricăror încălcări ce pot interveni în activitatea procesual penală prin nesocotirea legii sau aplicarea ei greşită. Acest control se exercită, diferenţiat, atât în faza auxiliară, nepublică a procesului penal (urmărirea penală), cât şi în faza publică a procesului penal (în cursul judecăţii). În prima fază, întreaga activitate de urmărire penală este condusă şi controlată nemijlocit de procuror, care supraveghează ca actele şi măsurile de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 218 alin. 1 C.proc.pen.). Apoi, tot în această fază premergătoare judecăţii, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, care i s-au adus vătămări ale intereselor sale legitime. Plângerea se adresează şi se soluţionează de către procuror, care este obligat să o rezolve în termen de cel mult 20 de zile, iar atunci când o admite, să infirme sau să dispună refacerea actelor şi măsurilor efectuate cu încălcarea legii (art. 220 şi 265 C.proc.pen.). Activitatea procurorului, desfăşurată în aceeaşi fază nepublică a procesului penal este supusă, la rânduil ei, controlului procurorului ierarhic superior. În sfârşit, prin art. 2781 C.proc.pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, se pot adresa instanţei competente să judece cauza în fond, dacă sunt nemulţumite de modul în care i-a fost rezolvată, anterior, plângerea de către procuror. În cazul în care instanţa admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa procurorului şi i-o trimite acestuia pentru a începe şi efectua urmărirea penală, conform legii sau pentru a redeschide şi relua urmărirea penală în conformitate cu dispoziţiile legale. Mai mult, atunci când instanţa, verificând actele de urmărire penală cărora procurorul nu le-a dat eficienţă, constată că la dosar există suficiente probe, reţine cauza spre rejudecare şi procedează exact ca şi în cazul în care a fost investită prin rechizitor sau plângere prealabilă. În faza de judecată, încă de la început, la prima înfăţişare, instanţa de fond care este investită, este datoare să verifice din oficiu regularitatea actului de sesizare întocmit de procuror şi când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată deîndată şi nici prin acordarea unui termen, dosarul se restituie procurorului. În etapa procesuală a exercitării căilor de atac, instanţele de control (de apel sau de recurs) verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate şi atunci când constată nelegalitatea acesteia, admiţând apelul, desfiinţează sentinţa, potrivit art. 379 pct. 2 lit. a şi b C.proc.pen., sau în cazul recursului, instanţa de control admite recursul, casează hotărârea şi fie că îndreaptă hotărârea greşită, fie dispune rejudecarea, pentru cazurile de nu1l5itate prevăzute de art. 197 alin. 2 C.proc.pen., după distincţiile arătate în art. 38515 pct. 2 C.proc.pen. Controlul prin care se garantează respectarea principiului legalităţii în procesul penal funcţionează şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, prin exercitarea căilor extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire). Astfel, de exemplu, în cazurile în care hotărârile penale definitive conţin încălcări ale legii (privind procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs; când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe în dosar), împotriva acestora se poate exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare prevăzută de art. 386 lit.a şi c C.proc.pen. 2) A doua modalitate generală prin care se garantează respectarea principiului legalităţii în procesul penal este cea a sistemului de sancţiuni procesuale. Pentru cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, Codul de procedură penală prevede două categorii de sancţiuni:
36
a)
b)
Într-o primă categorie sunt incluse sancţiunile actelor procesuale, care sunt următoarele: nulitatea absolută în cazurile încălcării dispoziţiilor legale arătate expres şi limitativ în alin. 2 al art. 197 C.proc.pen.; nulitatea relativă pentru încălcarea altor dispoziţii legale în desfăşurarea procesului penal, care operează potrivit art. 197 alin. 4 C.proc.pen.; inadmisibilitatea (de ex., în cazul prevăzut de art. 379 alin. 1, pct. 1 lit.a C.proc.pen., când apelul este inadmisibil pentru că, în cazul hotărârii atacate, nu este prevăzută de lege calea de atac a apelului, ori în cazul prevăzut de art. 38515 pct. 1 lit.a C.proc.pen., când recursul este inadmisibil pentru acelaşi motiv, al inexistenţei în lege a acestei căi de atac); decăderea (potrivit art. 185 C.proc.pen., atunci când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului). În cea de a doua categorie de sancţiuni, intră sancţiunile administrative, civile sau chiar penale care se aplică în cazul unor încălcări grave ale dispoziţiilor procedurale sau procesuale, de către persoanele care exercită atribuţii judiciare sau în cazul exercitării abuzive a unor atribuţii de către organele judiciare. Este cazul amenzilor judiciare care se aplică în cazul abaterilor prevăzute de art. 198 C.proc.pen. sau cazurile foarte grave în care se dovedesc cercetări abuzive (situaţie în care intervine răspunderea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. 2 şi 3 C.pen.), abuzul în serviciu (situaţie în care, de asemenea, intervine răspunderea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 şi 247 C.pen.).
2. Principiul oficialităţii
A) Noţiune Este consacrat în toate legislaţiile moderne şi el exprimă necesitatea socială şi juridică a apărării contra infracţiunilor, prin obligaţia conferită organelor specializate ale statului de a constata de îndată săvârşirea oricărei infracţiuni, de a-l identifica pe făptuitor şi de a exercita, în condiţiile legii, acţiunea de tragere la răspundere pentru restabilirea ordinii de drept încălcate. În reglementarea actuală, sediul acestui principiu îl găsim în art. 2 alin. 2 C.proc.pen., care prevede că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Din economia textului sus-menţionat, rezultă esenţa acestui principiu, care constă în aceea că, ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, organele de urmărire penală competente sunt obligate să o constate deîndată, să-l identifice pe făptuitor şi să întocmească toate actele necesare pentru urmărirea penală, iar atunci când sunt temeiuri să-l trimită în judecată, instanţele judecătoreşti competente având obligaţia de a judeca cauza potrivit legii, şi de a-l trage la răspundere pe infractor atunci când probele dovedesc cert fapta şi vinovăţia acestuia.
B) Conţinut si mod de realizare În conţinutul principiului oficialităţii intră obligaţiile care revin, potrivit legii, organelor judiciare, în fiecare fază procesuală, pentru realizarea scopului procesului penal (prevăzut de art. 1 C.pr.pen.). Aşadar, aşa cum s-a arătat în doctrină şi cum o confirmă toate dispoziţiile din Codul de procedură penală care sunt menite să dea viaţă principiului oficialităţii, reţinem, în sinteză, că realizarea principiului oficialităţii în procesul penal impune organelor judiciare următoarele obligaţii: pentru organele de urmărire penală, obligaţia de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea infracţiunilor, de a începe şi efectua urmărirea penală (art. 1, art. 2, art. 200, art. 209 alin. 3, art. 213, art. 221, art. 228, art. 232 C.proc.pen.);
37
-
-
-
obligaţia procurorului şi a organelor de cercetare penală de a dispune, de a lua şi de a îndeplini, din oficiu, toate actele şi măsurile procesuale şi procedurale necesare efectuării urmăririi penale şi de a dispune, atunci când este cazul, trimiterea în judecată a autorului infracţiunii (art. 9, art. 62, art. 65, art. 136 lit. a, b şi c, art. 138, art. 200-203, art. 213, art. 214, art. 216, art. 218-220, art. 235, art. 236, art. 262 C.proc.pen.); obligaţia judecătorului de a dispune, în cazurile prevăzute de lege arestarea preventivă a învinuitului şi inculpatului dar numai când aceasta este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi numai pentru perioada în care subzistă temeiurile care au impus măsura ori pentru noi temeiuri (art. 136 alin. 1, lit. d, art. 146, art. 148 şi urm., art. 159, art. 160-160b, art. 3001 - 3002 C.proc.pen.); obligaţia primei instanţe legal sesizate de a proceda la judecarea şi soluţionarea cauzei (art. 313, art. 321, art. 335-337, art. 345 C.proc.pen.);
- obligaţia instanţei de executare de a pune în executare, din oficiu, hotărârea penală definitivă (art. 418 C.pr.pen.). Actele prin care se realizează aceste obligaţii formează conţinutul principiului oficialităţii, acte care pun în mişcare pas cu pas procesul şi dinamizează desfăşurarea procesului penal (de exemplu, începerea urmăririi penale, arestarea învinuitului, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată) poartă denumirea de acte procesuale, iar cele care sunt efectuate pentru aducerea la îndeplinire a conţinutului acestor acte procesuale sunt actele procedurale (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa şi mandatul de arestare, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul etc.). Nerespectarea acestor obligaţii sus-menţionate impuse de principiul oficialităţii, atrage, în cursul procesului penal, sancţiuni procesuale şi procedurale specifice, iar, pe planul răspunderii profesionale (de serviciu), sancţiuni disciplinare şi chiar penale, celor care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a efectua, din proprie iniţiativă, actele necesare desfăşurării procesului penal (art. 246, art. 248, art. 264 C.pr.pen.).
C) Excepţii de la principiul oficialităţii De la principiul oficialităţii există unele derogări, când organele judiciare, fie în raport de natura infracţiunilor săvârşite, fie de calitatea subiectului activ sau pasiv al infracţiunii, nu pot declanşa procesul penal, din oficiu, întrucât este necesară îndeplinirea unor formalităţi expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 221 alin. 2 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor pentru care „ potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora". Aşadar, o primă excepţie de la principiul oficialităţii acţiunii penale o constituie situaţiile în care legea prevede că pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 279 C.proc.pen.). În acelaşi sens, prin art. 10 lit. h C.proc.pen., se prevede că „acţiunea penală, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată în cazul în care plângerea prealabilă a fost retrasă, ori părţile s-au împăcat" (desigur, se au în vedere numai infracţiunile pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală). Prin textul art. 279 C.proc.pen. şi, respectiv art. 10 lit. b C.proc.pen., este consacrat, astfel pentru această categorie de infracţiuni, principiul disponibilităţii în procesul penal. Această excepţie de la principiul oficialităţii îşi are raţiunea în anumite consideraţii de politică penală, care au în vedere faptul că obiectul juridic al unor asemenea infracţiuni îl constituie valori intim legate de persoane; ele se săvârşesc, de regulă, în cercul restrâns al unor grupuri sociale, şi au mai mult o rezonanţă individuală, decât socială; au, în general, un grad mai redus de pericol social şi, în asemenea cazuri, s-a ajuns la concluzia că este mai potrivit şi raţional ca numai persoanele lezate individual prin asemenea infracţiuni, să decidă dacă şi când este cazul să sesizeze organele judiciare pentru pornirea unui proces penal.
38
Pentru aceste considerente, în legislaţia noastră procesual penală a fost admisă instituţia plângerii prealabile şi a împăcării părţilor. Privitor la instituţia plângerii prealabile, la retragerea acesteia şi la împăcarea părţilor, vom reveni în capitolele în care vom trata, pe larg, aceste instituţii. Redăm mai jos alte excepţii de la principiul oficialităţii în procesul penal: ' imunitatea de jurisdicţie a demnitarilor şi membrilor Guvernului (art. 72, art. 84, art. 95-96 şi art. 109 din Constituţie). Astfel, art. 84 alin. 2 din Constituţie prevede că Preşedintele României se bucură de imunitate, iar art. 95 din Constituţie arată că, în cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Punerea sub acuzare a preşedintelui României se poate face, potrivit art. 96 din Constituţie, de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, numai pentru înaltă trădare, iar competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Membrii Guvernului, pentru faptele penale săvârşite în exerciţiul funcţiilor, pot fi urmăriţi penal numai la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României (art. 109 alin. 2 din Constituţie); persoanele străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul României, se bucură de imunitate de jurisdicţie diplomatică şi consulară prevăzută prin Convenţiile internaţionale, adoptate la Conferinţele ONU de la Viena din 1961 şi 1963, la care România a aderat în 1968 şi, respectiv, 1971. Pentru diplomaţi imunitatea de jurisdicţie este absolută. Pentru agenţii consulari, imunitatea operează numai privitor la actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare. magistraţii au imunitate în sensul că nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii (această prevedere potrivit căreia avizul aparţinea Ministerului Justiţiei exista în art. 75 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, privind organizarea judecătorească, însă a fost recent modificată, în sensul că avizul nu va mai aparţine Ministrului Justiţiei, ci Consiliului Superior al Magistraturii, prin Legea nr. 303/2004 publicată în M.Of. nr. 576/29 iunie 2004). Cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de autorizarea prealabilă a procurorului general Conform art. 5 C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a Statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, se face numai cu autorizarea prealabilă 'a procurorului general: cazul în care este necesară exprimarea dorinţei guvernului străin -este cazul prevăzut de art. 171 C.pen., când acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin, în situaţia în care s-au săvârşit infracţiuni împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin. -
cazurile în care este necesară sesizarea comandantului unităţii militare - acţiunea penală se pune în mişcare potrivit art. 226 C.proc.pen. numai în urma sesizării organului judiciar de către comandantul unităţii militare, în cazul infracţiunilor săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare prevăzute de art. 331-336 C. pen. şi a infracţiunii prevăzute de art. 348 C. pen., de sustragere de la serviciul militar, indiferent că a fost săvârşită de un civil sau de un militar;
-
cazurile în care este necesară sesizarea comandantului centrului militar - acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului centrului militar, în cazul infracţiunilor săvârşite de civili contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzută de art. 353-354 C.pen.;
39
-
cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare doar la sesizarea organelor competente ale căilor ferate, pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (prevăzute de art. 273 alin. 1 şi 2, art. 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 C.pen.)
-
cazurile de nepedepsire prevăzute de legea penală (a se vedea, de exemplu, infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 260 alin. 2 C.pen., în cazul căreia dacă martorul îşi retrage mărturia înainte de a se produce arestarea inculpatului ori mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, fapta martorului mincinos nu se pedepseşte; infracţiunea de nedenunţare prevăzute de art. 262 alin. 2 şi 3 C.pen.,în cazul căreia nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune ori care, chiar după ce s-a început urmărirea ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea lor; infracţiunea de omisiune de a încunoştinţa organele judiciare, prevăzute de art. 265 alin. 2 C.pen., în cazul căreia nu se pedepseşte fapta dacă, prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată).
3. Principiul aflării adevărului
A) Noţiune Principiul aflării adevărului este consacrat in art. 3 C.pr.pen., potrivit căruia „in desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului". Aflarea adevărului este un principiu cunoscut în întreaga doctrină modernă, însă sub denumiri diferite: principiul realităţii sau a adevărului real32; principiul veracităţii33; principiul stabilirii adevărului obiectiv34.
Tr. Pop, op. cit.,vol.1, p.318;I.Ionescu-Dolj, op.cit., p.12 Dongoroz, op.cit., p.19 33
33
v.
Acesta este principiul dominant, central al procesului penal35, potrivit căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul, adică să constate fapta aşa cum s-a petrecut, astfel încât între cele constatate şi realitate să existe o concordanţă deplină. Fără o cunoaştere exactă a faptei şi făptuitorului, nu este posibilă soluţionarea corectă a cauzei. De aceea, stabilirea adevărului constituie obiectivul esenţial al activităţii procesuale, scopul direct al acesteia, ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice infractor să fie pedepsit, dar numai în măsura vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
B) Conţinut şi mod de realizare În conţinutul principiului aflării adevărului, intră obligaţiile care revin organelor judiciare în fiecare fază procesuală pentru stabilirea certă, prin probe, obţinute legal, a adevărului cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei, la persoana făptuitorului, la circumstanţele în care s-a săvârşit fapta şi a celor care caracterizează persoana autorului pentru ca pe baza lor să se poată ajunge la o soluţie temeinică şi legală în cauză. Realizarea acestui principiu impune organelor judiciare, în esenţă, următoarele obligaţii: constatarea existenţei sau inexistenţei faptei penale; stabilirea şi clarificarea certă a împrejurărilor concrete de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârşit fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat; stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
40
În ce priveşte persoana făptuitorului, aflarea adevărului presupune: identificarea certă a autorului faptei; stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia; cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana autorului (de identitate, de stare civilă, pregătire şcolară, studii, antecedente penale, ocupaţia, activitatea şi comportarea anterioară la locul de muncă, in familie şi societate). Asupra tuturor acestor aspecte privind fapta şi autorul ei, asupra împrejurărilor in care s-au comis faptele, cât şi asupra principalelor date care caracterizează persoana inculpatului, instanţa trebuie să se edifice exact, pe baza probelor administrate, pentru că numai pe baza unui adevăr complet, privitor la toate aceste aspecte, privind fapta şi autorul ei, va putea să pronunţe o hotărâre temeinică şi legală. În doctrină, în ce priveşte problema aflării adevărului în procesul penal, s-au conturat două opinii. Astfel, o opinie36 se referă la adevărul obiectiv, care susţine existenţa unei corespondenţe fidele între realitatea faptelor şi demersul judiciar pentru cunoaşterea lor şi alte opinii care promovează teoria adevărului judiciar, -
34
Gr. Theodoru, Principiul adev ă rului obiectiv î n procesul penal, în Justiţia Nouă, nr. 1/1962, p. 69
Tr. Pop, op.cit., p.318 36 Gr. Theodoru, op.cit., p.37 potrivit căreia 35 3 6
adevărul este numai ceea ce a fost stabilit prin probe. 37 Se susţine că adevărul judiciar, fiind doar o aparenţă de adevăr37, ar putea da naştere la unele erori judiciare, fapt ce nu p38oate fi admis, deoarece adevărul judiciar poate şi trebuie să fie un adevăr obiectiv38, dar aceasta depinde numai de profesionalismul şi competenţa organelor judiciare care, prin activitatea de probaţiune, să stabilească întotdeauna în mod cert adevărul. Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea adevărului se realizează prin: a) instituirea pentru toate autorităţile judiciare a obligaţiei legale de a afla adevărul în fiecare cauză penală, pe bază de probe obţinute legal, ceea ce impune desfăşurarea unei activităţi probatorii complete care nu poate fi încheiată decât în momentul aflării adevărului ; b) asigurarea pentru părţi, în tot cursul procesului penal, a dreptului de a solicita şi de a li se încuviinţa administrarea probelor care pot contribui la aflarea adevărului (art. 67 C.pr.pen.); c) libertatea probelor şi a mijloacelor de probă în dovedirea faptelor şi a vinovăţiei şi totodată a probelor prin care învinuitul sau inculpatul să dovedească lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie (art. 63, 64 şi 66 C.pr.pen.); d) procedura probaţiunii trebuie să permită atât organelor judiciare cât şi părţilor administrarea oricăror probe noi, concludente şi utile, fără nici o piedică formală (art. 65, 67 C.pr.pen.). Privitor la modul de realizare în practică a obligaţiilor care asigură viaţa şi funcţionarea acestui principiu în procesul penal, revenim cu următoarele explicaţii: Prin desfăşurarea unei activităţi probatorii complete pentru aflarea adevărului, trebuie să înţelegem următoarele, diferenţiat, în raport de fiecare din fazele în care se găseşte procesul penal, şi anume: în faza de urmărire penală, obligaţia organelor de urmărire penală de a descoperi şi strânge toate probele necesare atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului şi inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte fapta, pentru a stabili dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată (art. 200 şi 202 C.pr.pen.); în faza de judecată, la fond, prima instanţă sesizată cu rechizitor (sau prin plângere prealabilă) are următoarele obligaţii:
41
a) să verifice, prin cercetare judecătorească, temeinicia şi legalitatea probelor adunate în faza de urmărire penală, care au constituit temei pentru trimiterea în judecată, prin administrarea acestora în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în şedinţa publică (art. 287, 289 şi 290 C.pr.pen.). Această verificare, în condiţiile celor patru principii specifice ale fazei de judecată (al nemijlocirii, oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii) este obligatorie, Gr. Theodoru, op.cit., p. 37 38 N. Volonciu, op.cit., p. 96 pentru 37 3 8
că probele descoperite şi adunate în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, ci numai drept temei de trimitere în judecată (art. 200 C.pr.pen.). Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, instanţa este obligată să treacă fiecare din aceste probe prin filtrul cercetării judecătoreşti, unde părţile şi procurorul vor putea să le conteste motivat sau să şi le însuşească, în şedinţa publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu39. Numai după verificarea în aceste condiţii, de către instanţă, a probelor adunate în cursul urmăririi penale şi după administrarea oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa va putea reţine, motivat, care dintre probe exprimă şi reflectă adevărul (fie integral sau parţial cele de la urmărire penală ori fie integral sau parţial cele administrate în faza cercetării judecătoreşti); b) să administreze probele necesare aflării adevărului, solicitate de procuror şi de părţi atunci când ele sunt admisibile, pertinente, concludente pentru stabilirea adevărului şi implicit pentru soluţionarea justă a cauzei. Această obligaţie este diferită de prima obligaţie şi ea poate apărea ca necesară în orice cauză penală, în urma verificării temeiniciei şi legalităţii probelor invocate în actul de sesizare a instanţei. Concret, în urma cercetării judecătoreşti efectuate asupra probelor pe care se bazează trimiterea în judecată, procurorul şi părţile se pot afla în situaţia de a contesta anumite acte, fapte sau împrejurări, ori de a aduce anumite completări sau corecţii referitor la adevărul stabilit până în acel moment, iar pentru dovedirea acestora să solicite probe suplimentare necesare aflării complete şi exacte a adevărului (audierea altor martori, cercetări la faţa locului, constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize etc.); c) în al treilea rând, aflarea adevărului presupune ca, separat de activitatea de verificare a probelor invocate în rechizitor (sau în plângerea prealabilă) şi de cele admise şi administrate la cererea părţilor, obligaţia instanţei de a dispune din oficiu administrarea probelor care se impun şi care apar necesare în urma cercetării judecătoreşti. Trebuie precizat că în cazurile în care instanţa este sesizată direct, prin plângere prealabilă (în cauzele denumite acţiuni penale directe, prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen.), lipsind faza procesuală de urmărire penală, activitatea de probaţiune pentru aflarea adevărului aparţine integral instanţei care va trebui să administreze toate probele utile, concludente şi pertinente propuse de partea vătămată în actul de sesizare, cele cerute de ea şi de celelalte părţi (de procuror în cazul în care participă în şedinţa de judecată) în cursul cercetării judecătoreşti, În cazul martorilor care au fost audiaţi în faza urmăririi penale, a căror prezenţă şi ascultare în cursul cercetării judecătoreşti nu mai este posibilă, art. 327 alin. 3 C.pr.pen. prevede obligativitatea instanţei de a dispune citirea în şedinţă publică, a depoziţiilor acestora din cursul urmăririi penale şi numai apoi, va putea ţine seama de conţinutul lor la judecarea cauzei. 39
42
precum şi cele considerate, din oficiu, ca fiind necesare aflării adevărului. 4.
Principiul
prezumţiei de nevinovăţie
A) Noţiune Dat fiind faptul că40 prezumţia de nevinovăţie depăşeşte limitele stricte ale incidenţei sale judiciare40, ca regulă de bază în întreg procesul penal, constituind unul din drepturile fundamentale ale omului, ea este consacrată în numeroase documente de drept internaţional, fiind proclamată în legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, iar ulterior înscrisă în art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1948. Actualmente, prezumţia de nevinovăţie este inclusă în legislaţiile naţionale ale multor state, importanţa ei covârş41itoare nu numai în desfăşurarea procesului penal şi realizarea scopului acestuia41, dar şi în garantarea unor drepturi fundamentale ale omului, impunând înscrierea ei şi în legislaţia ţării noastre.
B) Conţinut şi mod de realizare Actuala Constituţie a României consacră acest principiu în art. 23 pct. 8, arătându-se că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". O noutate importantă este introducerea în Codul de procedură penală, prin Legea nr. 281/2003, a principiului prezumţiei de nevinovăţie, în art. 52, alături de celelalte principii fundamentale. În virtutea acestui principiu, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal este prezumat nevinovat până la dove4d2irea vinovăţiei într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare42. Prezumţia de nevinovăţie constituie, astfel, o garanţie procesuală cu caracter constituţional acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni (învinuit sau inculpat)43. În practică, ea creează pentru organele judiciare obligaţia de a respecta riguros cerinţa potrivit căreia nici o persoană nu poate fi urmărită penal şi trasă la răspundere decât pe bază de probe obţinute legal, în strictă conformitate cu procedura prevăzută de lege. Acest principiu îşi găseşte aplicarea şi funcţionalitatea în aproape toate instituţiile procesuale fundamentale: începerea urmăririi penale; în momentul ascultării învinuitului sau inculpatului; punerea în mişcare a acţiunii penale; luarea măsurilor preventive; trimiterea în judecată; extinderea acţiunii penale şi procesului penal;
4 0 Ibidem, 4 1
p.119 Art. 1 C.proc.pen.: "nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". 42 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 413979, p. 122 43 Doru Pavel, Considera ţ ii asupra prezum ţ iei de nevinov ăţ ie, R.R.D. nr. 10/1978, p. 10. 41 4 2
pronunţarea hotărârii; exercitarea căilor de atac, etc.44 Astfel, de pildă, organele de urmărire penală au obligaţia de a nu începe urmărirea penală dacă din conţinutul plângerii, denunţului sau din actele premergătoare rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen.; de asemenea, aceleaşi organe de urmărire penală nu vor putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale dacă din probele dosarului va rezulta unul din impedimentele prevăzute de art. 10 C.pr.pen.Ele vor putea pune în mişcare acţiunea penală numai dacă există probe temeinice care să justifice inculparea şi trimiterea în judecată. Sub acelaşi aspect, tot ca o consecinţă a ridicării prezumţiei de nevinovăţie la nivel de principiu fundamental, au fost prevăzute obligaţii noi pentru organele judiciare, înaintea ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel, potrivit art. 70 alin. 2 C.pr.pen., înainte de a fi ascultat, învinuitului
43
sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie şi de a i se atrage atenţia că ceea ce declară va putea fi folosit şi împotriva sa (pentru explicaţii suplimentare, facem trimitere la secţiunea referitoare la principiul dreptului la tăcere). În conformitate cu acelaşi principiu, organele de urmărire penală trebuie să manifeste rol activ, potrivit art. 200 şi 202 C.pr.pen., şi în situaţiile în care învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta, ele având obligaţia să strângă probele necesare aflării adevărului, atât în favoarea cât şi în defavoarea acestuia. Tot urmare acestui principiu, şi în acord cu componentele acestuia, în Codul de procedură penală s-a prevăzut regula că organele judiciare au obligaţia administrării tuturor probelor în procesul penal, pentru dovedirea vinovăţiei. Astfel, în aplicaţiunea prezumţiei de nevinovăţie, s-a prevăzut că sarcina probaţiunii revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată şi nu învinuitului sau inculpatului (art. 65 alin. 1 C.pr.pen. - „ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat"). Aşa se explică că acest principiu se regăseşte şi în titlul III din C.pr.pen., privind Probele şi mijloacele de probă, în art. 66, unde se arată că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de vinovăţie poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie45. Astfel, când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie (art. 66.alin. 2 C.proc.pen.). Atunci când în urma administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului şi interpretării lor corecte, acestea nu garantează certitudinea, persistând îndoiala asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată. În asemenea situaţii, acţionează regula că orice dubiu profită învinuitului sau inculpatului, conform ada-giului „in dubio pro reo". Pentru ca soluţionarea cauzei să fie temeinică şi legală, se impune ca adevărul, stabilit în urma procesului penal, să fie cert şi absolut. Îndoiala există atunci când, din analiza coroborată a tuturor probelor obţinute legal, nu poate fi reţinută cu certitudine nici vinovăţia şi nici nevinovăţia inculpatului, iar, drept urmare, în faza de urmărire penală se va dispune scoaterea de sub urmărire, iar, în faza de judecată, achitarea. Atunci când în urma probelor obţinute legal şi administrate cu respectarea Gh. Gorgăneanu, Prezum ţ ia de nevinov ăţ ie, Ed. Intact, Bucureşti, 1996, p. 33. 45 I. Neagu, Tratat de procedur ă penal ă , Ed. Pro, 1997, p. 45 riguroasă a legii, vinovăţia este cert 4 5
stabilită, prezumţia de nevinovăţie va fi înlăturată în momentul în care hotărârea judecătorească de condamnare rămâne definitivă.
5. Principiul rolului activ al organelor judiciare
A) Noţiune Acest principiu este consacrat în art. 4 C.proc.pen., care arată că „organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal". Legiuitorul a consacrat expres acest principiu, care funcţionează în tot cursul procesului penal din momentul constatării faptelor care constituie infracţiuni prin pornirea procesului penal, prin efectuarea activităţilor impuse de urmărirea penală, de judecată şi apoi, în final, de punere în executare a hotărârii judecătoreşti penale. 46 O strânsă legătură46 există între principiul oficialităţii procesului penal şi rolul activ al organelor judiciare penale, în sensul că acesta din urmă decurge din primul. Din economia textului art. 4 C.pr.pen. şi a celorlalte texte care se referă la componentele acestui principiu fundamental, trebuie să înţelegem că rolul activ al organelor judiciare înseamnă îndatorirea impusă de lege acestora de a conduce şi asigura, de la început şi până la sfârşit, desfăşurarea operativă, riguroasă şi coerentă a tuturor actelor procesuale şi procedurale care formează procesul penal, cu participarea activă şi conştientă a părţilor şi cu exercitarea de către acestea a drepturilor lor legale pentru realizarea scopului procesului penal.
B) Conţinut şi mod de realizare
44
Realizarea acestui principiu impune îndeplinirea unor obligaţii care intră în conţinutul rolului activ şi care constau în următoarele: obligaţia de a explica învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalţi părţi, drepturile lor procesuale (art. 202 alin. 3 C.pr.pen.), de a informa pe învinuit sau inculpat că are dreptul de a nu face nici o declaraţie şi de a-i atrage atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, că are dreptul la apărător (art. 70 alin. 2 C.pr.pen.), să propună probe în apărare, să explice părţii vătămate dreptul de a se constitui parte civilă (art. 15 C.pr.pen.); obligaţia de a conduce şi asigura ca fiecare act procesual şi procedural să fie efectuat la timp, operativ, în ordinea şi cu rigoarea prevăzută de lege; obligaţia de a asigura, în tot cursul procesului, explicarea şi înţelegerea de către părţi, a drepturilor lor procesuale şi de a le crea condiţii pentru exercitarea acestor drepturi (de a explica învinuitului sau inculpatului dreptul de a avea apărător ales şi de a-i acorda termen în acest sens prin amânarea judecării cauzei, de a-i explica dreptul de a propune probe în apărare şi de a-i acorda termen în acest scop etc.); 46
V. Dongoroz, op.cit., p. 46
- obligaţia organelor judiciare de a manifesta rol activ în căutarea şi strângerea probelor la urmărirea penală şi în verificarea şi administrarea tuturor probelor necesare în faza de judecată. Sub acest aspect, trebuie remarcată o legătură strânsă prin care ajunge chiar la suprapunere între principiul rolului activ şi principiile oficialităţii şi aflării adevărului. Nerespectarea principiului rolului activ poate atrage, în faza de urmărire penală, în practică, infirmarea soluţiilor date de procuror şi redeschiderea urmăririi penale, iar în cazul soluţiilor instanţelor, desfiinţarea în apel sau casarea în recurs a hotărârii judecătoreşti, cu trimiterea cauzelor spre rejudecare (a se vedea cazurile prezentate în secţiunea de aplicaţii practice).
6. Principiul garantării libertăţii persoanei
A) Noţiune Consacrarea libertăţii persoanei, ca drept fundamental, impune garantarea acesteia, printr-o reglementare strictă a cazurilor şi condiţiilor în care i se poate aduce atingere acestui drept fundamental. Constituţia României, revizuită în octombrie 2003, înscrie acest principiu în art. 23, imediat după dreptul la viaţă, arătând că „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată... " În situaţia în care motivele reţinerii sau arestării au dispărut, punerea în libertate a persoanei este obligatorie. Principiul garantării libertăţii persoanei a4 7fost prevăzut în art. 5 C.pr.pen., anterior Constituţiei revizuite în octombrie 200347. Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Modificările intervenite în Codul de procedură penală privind garantarea dreptului la libertate, înainte de revizuirea Constituţiei, sunt urmare a necesităţii punerii de acord a legislaţiei noastre cu
45
reglementările din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de ţara noastră
Prima modificare a textului a fost prin Legea nr. 32/1990, iar ultima prin Legea nr. 281/2003, ambele anterioare noii Constituţii a României revizuită în octombrie 2003. 47
prin Legea nr. 30/199448.
B) Conţinut şi mod de realizare Din economia textului art. 5 C.pr.pen., rezultă aspectele noi ale reglementării principiului garantării libertăţii persoanei, aspecte care se referă la instituirea unor obligaţii pentru organele judiciare ale statului şi la drepturile garantate persoanei căreia i se aduce atingere libertăţii prin luarea unor măsuri privative sau restrictive de libertate. Aceste obligaţii şi drepturi formează conţinutul principiului garantării libertăţii persoanei şi constau în următoarele: obligaţia respectării stricte a cazurilor şi condiţiilor de excepţie prevăzute de lege atât la luarea măsurilor preventive a reţinerii şi arestării, cât şi la luarea oricărei alte măsuri privative de libertate (de exemplu, măsura provizorie a internării medicale) ori de restrângere a libertăţii (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara); dreptul persoanei faţă de care s-a luat măsura preventivă de a se adresa instanţei competente, în tot cursul procesului penal, dacă consideră ilegală măsura luată (art. 5 alin. 3 C.pr.pen.); dreptul persoanei faţă de care s-a luat ilegal sau pe nedrept o măsură preventivă privativă de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea ilegal de a solicita p4ri9n instanţă repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege49 (art. 5 alin. 4 C.pr.pen.); dreptul persoanei arestată preventiv de a cere, în tot cursul procesului penal, liberarea provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar (art. 5 alin. 5 C.pr.pen.). Din reglementările constituţionale şi ale Codului de procedură penală, trebuie să reţinem, deci, că privarea de libertate sau restrângerea libertăţii sunt măsuri de excepţie, care pot fi luate numai într-o cauză penală, fie ca măsură preventivă (una dintre cele prevăzute de art. 136 C.pr.pen.), fie în cazul unei pedepse privative de libertate aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Dintre cele două cazuri, cel care constă în privarea de libertate a condamnatului, ca urmare a aplicării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă nu comportă, desigur, nici o discuţie, ştiut fiind că principiul garantării libertăţii persoanei nu mai are incidenţă după soluţionarea definitivă a cauzei penale, când s-a trecut la faza de executare. În acest caz, privarea de libertate are un temei legal, şi anume hotărârea judecătorească definitivă de condamnare. Este de reţinut, aşadar, că principiul garantării libertăţii persoanei funcţionează în tot cursul desfăşurării procesului penal, dar devine incident, prin obligaţiile Textele Convenţiei Europene au fost revizuite în conformitate cu Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.Reglementarea art. 5 din C.pr.pen. este în concordanţă cu art. 5 al CC.E-D.O., text potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă." 49 În reglementarea anterioară, prin art. 504-507 C.pr.pen., exista posibilitatea reparării prejudiciilor, dar numai pentru cei care au fost arestaţi preventiv, iar, ulterior, au fost achitaţi prin hotărâre judecătorească definitivă sau scoşi de sub urmărire penală, pentru că nu au săvârşit fapta ori pentru inexistenţa faptei. Se poate uşor observa că această veche reglementare nu avea caracterul unui principiu fundamental şi avea o acţiune mult restrânsă. 48
şi drepturile care alcătuiesc conţinutul său, numai în momentele în care se pune problema luării uneia din măsurile preventive privative de libertate (reţinere, arestare) sau restrictive de libertate (obligare de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara). În asemenea situaţii, principiul prevăzut de art. 2350din Constituţie şi de art. 5 din C.pr.pen. intră în corelaţie cu principiul legalităţii50, în sensul că măsurile preventive pot fi dispuse numai de
46
către organul judiciar prevăzut de lege, numai dacă sunt dovedite cazurile şi condiţiile expres şi limitativ arătate în textele art. 143 şi 148 C.pr.pen. şi numai pentru perioade limitate stabilite de lege. În momentul când organul judiciar competent dispune o asemenea măsură de excepţie, apare imediat şi dreptul persoanei de a se adresa instanţei, dacă consideră măsura ilegală sau nejustificată şi de a obţine revocarea măsurii, punerea în libertate şi repararea pagubei suferite. Garanţiile privind libertatea persoanei se regăsesc în reglementarea strictă a cazurilor în care pot fi dispuse măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata fixată de lege pentru măsurile preventive, verificarea periodică din oficiu a legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri, revoca-bilitatea măsurilor preventive atunci când nu mai subzistă temeiurile care au impus luarea lor şi dacă nu au apărut noi temeiuri care să justifice menţinerea lor, incriminarea arestării nelegale (art. 266 C.pen.) şi în reglementarea răspunderii pentru prejudiciile suferite prin luarea ilegală a măsurii preventive.
7. Principiul respectării demnităţii umane
Noţiune Consacrarea expresă a acestui principiu ca regulă de bază a procesului penal reprezintă o consecinţă firească a alinierii legislaţiei noastre procesual penale la legislaţia modernă în materie din ţările civilizate care îşi asumă şi recunosc principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi normele convenţiilor internaţionale la care România este parte. Aderarea României prin Legea nr. 19/1990 la Convenţia adoptată la New York în 1984 împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante a produs consecinţe importante pe plan procesual penal. Astfel, prin1 Legea nr. 20/1990, a fost introdusă în Codul penal infracţiunea de tortură (art. 2671), iar prin Legea nr. 32/1990 a fost introdus în Codul de procedură penală art. 51, care consacră principiul respectării demnităţii umane, potrivit căruia, „orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege". Acelaşi principiu are consacrare constituţională prin art. 22 alin. 2 din Constituţie: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant". Este fixat, astfel, cadrul legal privind tratamentul care trebuie aplicat persoanei învinuitului sau inculpatului în cursul procesului penal, adăugându-se,
50
V. Dongoroz, Explica ţ ii teoretice ale Codului de procedur ă penal ă , Ed. Academiei, Bucureşti,
1975, p. 49 totodată, o dimensiune modernă, civilizată procesului penal51.
1
Din economia textelor art. 22 alin. 2 din Constituţie, a art. 51 din C.pr.pen. şi din celelalte texte conexe, rezultă că în conţinutul principiului respectării demnităţii umane intră obligaţiile organelor judiciare de a trata cu respectarea demnităţii umane învinuitul şi inculpatul, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, printr-o exercitare corectă a atribuţiilor, fără presiuni, violenţe, constrângeri, promisiuni sau îndemnuri, ori alte procedee inumane ori degradante. Codul de procedură penală înscrie direct sau indirect reguli fundamentale prin care este asigurată aplicarea principiului respectării demnităţii umane. Astfel, art. 68 alin. 1, prevede că „este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe", iar prin incriminările din art. 266 (arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă), art. 267 (supunerea la rele tratamente), art. 2671 (tortura) din Codul penal, legiuitorul garantează respectarea acestui principiu prin reglementarea tragerii la răspundere penală a subiecţilor oficiali care încalcă obligaţiile ce decurg din acest principiu. În acelaşi sens, trebuie remarcată noua dispoziţie conţinută în art. 64 alin. ultim C.pr.pen., potrivit căreia „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal". Acest text - asupra conţinutului căruia vom reveni în capitolul privitor la mijloacele de probă - reprezintă, şi el, o aplicaţiune a principiului respectării demnităţii în activitatea de obţinere a probelor52. De asemenea, tot în acelaşi sens, trebuie menţionată Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor care prevede, în art. 97 lit. m, că „sunt abateri disciplinare atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu".
47
8. Principiul garantării dreptului de apărare
A) Noţiune Dreptul de apărare este unul din drepturile fundamentale ale omului, fiind considerat o cerinţă şi garanţie, necesa53re pentru realizarea unui echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii53. Instituţia dreptului la apărare, într-o formă şi într-un conţinut evoluat, o găsim pentru prima dată în dreptul roman în care exista prevederea că nimeni nu putea fi judecat, nici chiar sclavul, fără să fie apărat. În anul 1948, dreptul de apărare a fost înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Înscrierea acestui principiu în normele de drept internaţional s-a concretizat şi prin Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului din 1959, în care, la art. 6 par.3 lit. a, b, c, d şi e sunt prevăzute următoarele: Orice acuzat are, în special dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
51 Gh.
Nistoreanu, M. Apetrei, ş.a., Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Continent XXI, 1994, p. 28 52 Codul de procedură italian are în textul art. 191 o dispoziţie asemănătoare, care prevede că probele obţinute prin încălcarea condiţiilor stabilite de lege nu pot fi folosite în procesul penal P. Pajardi şi alţii, Codice Penale e di Procedura Penale, Ed. Pirola, Milano, 1991, p. 745 53 T. Pop, op.cit., p. 345 5B2ucureşti,
5
b) c)
să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale54; să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat, în mod5 5gratuit, de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer55; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (potrivit principiului egalităţii de arme); e) să fie asistat, în mod gratuit, de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. 56 Baza dreptului de apărare în legislaţia internă română56 se află în Cap. II, „Drepturile şi libertăţile fundamentale", din Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în octombrie 2003, unde, în art. 24, se arată: „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Pentru armonizarea instituţiei dreptului la apărare cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 6 C.pr.pen. a fost modificat, ultima dată prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 281/2003, în următoarea redactare: „Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplină exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales." Faţă de reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 281/2003, se constată o completare a garanţiilor care să asigure respectarea acestui principiu fundamental, sub următoarele aspecte:
48
-
prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a-l încunoştiinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a-i lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, încunoştinţare care trebuie consemnată în procesul-verbal de ascultare (art. 6 alin. 5 C.pr.pen.); prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a lua măsuri
CEDO, Hot. din 9 aprilie 1984, Cazul Goddi contra Italiei, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 3-a revizuită, Institutul român pentru drepturile omului, Vincent Berger, p. 300-301 I. Deleanu, Drept constitu ţ ional ş i institu ţ ii politice, Tratat, vol. 2, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.148-149; I. Muraru, Drept constitu ţ ional ş i institu ţ ii politice, vol.1, Ed. 5P5roarcadia, Buc.,1993, p. 254-255 55 CEDO, Hot. din 13 mai 1980, Cazul Artico contra Italiei, Jurisprudenţa Curţii Europene a 5D6repturilor Omului, op.cit., p. 303-305 56 N. Volonciu, op.cit., p. 109 54
pentru a-i asigura asistenţă juridică învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales (art. 6 alin. 5 C.pr.pen.); prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a-l încunoştinţa, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării (art. 6 alin. 3 C.pr.pen.); prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a administra probele necesare în apărare (art. 6 alin. 2 C57.pr.pen.) Trebuie făcută observaţia remarcată în doctrină57 că, sub aspectul rigorii ştiinţifice, unele dintre dispoziţiile textului art. 6 C.pr.pen., nu îşi justifică prezenţa în conţinutul aces5t8ui articol, deoarece ele se regăsesc în alte texte ale Codului de procedură penală58.Explicaţia acestei repetări rezidă doar în stăruinţa legiuitorului de a marca importanţa fundamentală a respectării acestui principiu în procesul penal. Coroborând normele constituţionale cu noile dispoziţii ale Codului de procedură penală, apare limpede voinţa legiuitorului de a asigura o reglementare şi funcţionalitate a dreptului la apărare, compatibilă cu cea din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, cu reglementările procesuale din Uniunea Europeană. Fiind un drept cu un conţinut complex, dreptul la apărare are mai multe componente, şi anume: a) posibilitatea părţii de a-şi apăra singură interesele legale, prin valorificarea drepturilor şi garanţiilor procesuale acordate acestora. Astfel, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce (art. 70 C.pr.pen.), are dreptul de a o combate prin probe (art. 66 C.pr.pen.);acesta, precum şi celelalte părţi pot participa direct la efectuarea unor acte de urmărire penală (art. 104, art. 129 alin. 2 şi art. 130 alin. 2 C.pr.pen.) sau să se plângă împotriva actelor şi măsurilor de la urmărirea penală (art. 275 C.pr.pen.) şi celor din cursul fazei de judecată (art. 291C.pr.pen.), dacă prin ele sa adus o vătămare intereselor sale legitime. În faza de judecată, inculpatul şi celelalte părţi pot formula excepţii şi cereri, pot propune administrarea de probe noi, poate folosi toate căile de atac împotriva hotărârii pronunţate, iar după etapa cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, se acordă ultimul cuvânt al inculpatului (art. 320 alin. 2 şi art. 341 C.pr.pen.). b) posibilitatea părţilor de a se apăra singure este asigurată prin obligativitatea stabilită de lege pentru organele judiciare de a informa învinuitul şi inculpatul asupra drepturilor lor legale (art. 70 alin. 2 C.pr.pen., art. 322 C.pr.pen.), precum şi prin obligativitatea de a-i face cunoscute probele care îl învinuiesc (art. 250, 257 şi 294 alin. 2 C.pr.pen.). În cursul judecăţii, dreptul la apărare al fiecărei părţi din proces este asigurat nu numai în etapa invocării excepţiilor şi cererilor prealabile, aşa cum am arătat, ci în tot cursul etapei cercetării judecătoreşti (art. 301 C.pr.pen.), a dezbaterilor (art. 340 C.pr.pen.), precum şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin
58
Art. 70 alin. 2, art. 171 alin. 4, art. 202 alin. 1 şi art. 250 alin. 1 lit.a C.pr.pen.
49
58I.Neagu, 58
Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Buc., 2004, p. 93. 1 şi a
dreptul de a exercita căile de atac (art. 362 şi 3852 C.pr.pen.). c) posibilitatea exercitării căilor de atac, cu consecinţa desfiinţării hotărârii (prin admiterea apelului) sau al casării (prin admiterea recursului) în cazurile în care se constată că urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie ori când judecata a avut loc fără participarea inculpatului când9 aceasta era obligatorie, potrivit legii (art. 379 pct. 2 lit. a şi art. 3859 pct. 5 şi 6 C.pr.pen.). d) posibilitatea exercitării căilor de atac, cu consecinţa desfiinţării hotărârii (prin admiterea apelului) sau al casării (prin admiterea recursului) în cazurile în care se constată că urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie ori când judecata a avut loc fără participarea inculpatului când9 aceasta era obligatorie, potrivit legii (art. 379 pct. 2 lit. a şi art. 3859 pct. 5 şi 6 C.pr.pen.). e) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice. Apărând ca o garanţie a dreptului de apărare, asistenţa juridică este, în unele situaţii expres prevăzute de lege, obligatorie (art. 171 C.proc.pen.).
B) Garanţii ale respectării dreptului de apărare Printre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare se înscriu mai multe instituţii procesual penale, cum ar fi: prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul având astfel posibilitatea de a-şi pregăti o apărare corespunzătoare; ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape din cursul procesului penal (art. 150 alin. 1; art. 159; art. 237; art. 341 C.proc.pen.); condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale, sub sancţiunea nulităţii în cazul nerespectării lor; posibilitatea folosirii căii de atac a apelului ş.a. Pentru a asigura exercitarea de către părţi a dreptului la apărare, legea prevede garanţii procesuale. Ele sunt acele mijloace prevăzute de lege care asigură exercitarea drepturilor procesuale de către învinuit sau inculpat, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în scopul apărării intereselor lor legitime. Dintre cele mai importante garanţii arătăm următoarele: asistenţa juridică calificată şi competentă a învinuitului şi inculpatului şi a celorlalte părţi, de către avocaţi profesionişti abilitaţi de lege (prin consultaţii, cereri, plângeri, asistenţă şi reprezentare în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată, la judecata în fond, apel şi recurs, prin orice alte mijloace specifice exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii, inclusiv în faza căilor extraordinare de atac); dispoziţiile din Codul de procedură penală şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care obligă organele judiciare de a-l încunoştinţa pe învinuit şi inculpat, înainte de a-l asculta, asupra faptei care formează obiectul acuzaţiei, asupra dreptului de a avea un apărător şi de a nu face nici o declaraţie şi totodată de a-l avertiza că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 C.pr.pen., art. 6 par.3 lit.c din Convenţia Europeană care arată că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale); obligativitatea ascultării învinuitului şi inculpatului în cadrul procedurilor în care se pune problema privării de libertate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii (art. 150 alin. 1 C.pr.pen. prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, iar art. 159 alin. 3 C.pr.pen. arată că la judecarea propunerii de prelungire a arestării preventive, inculpatul va fi adus în instanţă şi va fi asistat de apărător, art. 341 C.pr.pen. obligă preşedintele completului de judecată de a da ultimul cuvânt inculpatului înainte de a încheia dezbaterile); dispoziţiile din Codul de procedură şi din Convenţia europeană menite să asigure învinuitului şi inculpatului exercitarea eficientă a dreptului la apărare art. 250 şi 257 C.pr.pen. care obligă organul de cercetare penală şi procurorul de a prezenta învinuitului şi inculpatului materialul de urmărire penală, art. 313 alin. 3 şi art. 318 C.pr.pen. care stabileşte obligativitatea comunicării inculpatului arestat preventiv, a unei copii de pe actul de sesizare a instanţei cu cel puţin 3 zile înainte de termenul
50
fixat, în vederea pregătirii apărării şi obligaţia preşedintelui completului de a verifica la termenul de judecată dacă a fost îndeplinită această dispoziţie a art. 313 alin. 3 C.pr.pen., iar în caz contrar, la cererea inculpatului, acelaşi preşedinte trebuie să-i înmâneze o copie a rechizitoriului şi să amâne judecarea cauzei). Încălcarea sau nesocotirea garanţiilor dreptului la apărare atrage sancţiunea nulităţii actelor procesuale îndeplinite în acest mod şi obligă organele judiciare să refacă actele în strictă conformitate cu legea (art. 197 alin. 2 C.pr.pen. prevede, printre altele, că încălcarea dispoziţiilor legale relative la prezenţa inculpatului şi asistarea lui de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, atrag nulitatea). În cazul în care se dovedeşte că încălcarea dreptului la apărare a avut loc cu rea-credinţă (cu intenţie), asemenea acţiuni sunt incriminate şi atrag sancţiuni penale (art. 246, 247, 266, 267 şi 268 C.p.).
9. Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal
A) Noţiune În Codul nostru de procedură penală, nu există texte care să definească, expres şi clar, necesitatea separării funcţiilor de urmărire de cele de instrucţie şi de cele de judecată. Pentru a ilustra dimensiunea fundamentală care trebuie să existe între atribuţiile magistratului, care instrumentează 5u9rmărirea penală, efectuează urmărirea penală şi judecă, în doctrina europeană59, s-a susţinut că „separarea funcţiilor judiciare în procedura penală este ceea ce în dreptul public este separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească". Acest principiu îşi are sursa în 59J.
Pradel, Droit penal compare, 2e edition, Dalloz, Paris, 2002. p. 414 art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului, text potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială" (principiul dreptului la un proces echitabil). Pentru orice justiţiabil, garanţia independenţei şi imparţialităţii într-un proces penal, nu poate exista decât atunci când magistratul care a început şi efectuat urmărirea penală împotriva sa, nu poate să dispună arestarea sa şi nici să îl judece. Cu alte cuvinte, asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune o triplă separaţie a funcţiilor judiciare, şi anume: a celor de urmărire, de cele de instrucţie şi a celor de instrucţie, de cele de judecată. O reglementare expresă a acestei triple separaţii, o găsim în Codul de procedură penală francez, care, în paragraful 1, alin. 2, prevede că „procedura penală trebuie să garanteze6 0separaţia autorităţilor însărcinate cu acţiunea publică, de autorităţile de judecată"60. Pentru a se înţelege mai uşor şi mai clar ecuaţia acestui principiu, trebuie să facem diferenţa dintre noţiunea de imparţialitate şi de independenţă a judecătorului. Doctrina de specialitate, bazându-se pe soluţiile pronunţate în decursul anilor, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţine că im parţialitatea poate fi evaluată în raport de un criteriu subiectiv şi de un altul obiectiv61. În raport de criteriul subiectiv, această componentă a imparţialităţii este denumită imparţialitate personală care, potrivit Curţii Europene, este prezumată până la proba contrarie. Anumite moduri prin care se manifestă încălcarea, în practică, a imparţialităţii personale, au fost evidenţiate în unele hotărâri ale Curţii Europene. Ele se referă la cazuri în care judecătorul are interese sau relaţii de rudenie cu una dintre părţi62; când judecătorul a recurs la presă pentru a răspunde unor provocări63; când acesta, prin atitudinea şi comportamentul avut în cursul procesului, induce impresia că ar fi convins de vinovăţia celui judecat64 etc. Dacă ar fi să căutăm corespondenţa unor asemenea cazuri de imparţialitate personală, în dreptul procesual român, este uşor de observat că nu am putea apela decât la instituţia abţinerii ori recuzării, prevăzute de art. 46 şi următoarele din C.pr.pen. sau la instituţia strămutării, reglementată de art. 55 şi următoarele din acelaşi cod. În raport de celălalt criteriu, denumit obiectiv, doctrina, precum şi jurispru-
6
51
A se vedea Legea nr. 2000-516/15 iunie 2000, care a introdus în Franţa, prin acest text, obligativitatea acestei triple separaţii între cele trei funcţii judiciare. 61 Gh. Mateuţ, Necesitatea recunoa ş terii separa ţ iei func ţ iilor judiciare, ca principiu director al procedurilor penale, î n lumina Conven ţ iei Europene ş i a recentelor modific ă ri ale Codului de tpi-ocedur ă penal ă , Dreptul, nr. 9/2004, p.189-191. 2Hot. Minelli contra Elveţiei, 25 martie 1983, în Vincent Berger, op. cit., p. 271-273 şi hot. P. Sekanina contra Austriei, 25 august 1993, în V. Berger, op.cit., p. 276-277, ambele ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului. 63 64Hot. din 20 martie 6 4 Hot din 16 septembrie 1999, Buscemi contra Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 2002, Cours de Cassation francaise, Chambre Criminelle, în „Revue de science criminelle et de droit penale compare" nr. 4/2002, p. 877 60
denţa, a subliniat că imparţialitatea îmbracă forma antepronunţării.65 Cealaltă noţiune - de independenţă a judecătorului - trebuie înţeleasă în sensul creării şi asigurării, pentru judecător, a unui sistem în care el să fie protejat şi apărat de presiunile la care ar putea fi supus de orice forţă externă sau de către părţi.
B) Separarea funcţiilor judiciare - unul din principiile de bază ale procesului penal european
Examinarea jurisprudenţei Curţii Europene în această materie, de la început şi până în prezent, impune următoarele constatări: în prima perioadă, Curtea Europeană a adoptat hotărâri prin care a aplicat riguros componenta obiectivă a imparţialităţii, sancţionând, ferm, nesocotirea principiului separaţiunii funcţiei de urmărire, de cea de judecată, ca şi a funcţiei de instrucţie de cea de judecată, precum şi a funcţiei de urmărire de cea de instrucţie. ulterior, în hotărârile Curţii Europene a intervenit o nuanţare, pornin-du-se de la raţiunea că o rigoare exagerată poate conduce la perturbări în buna funcţionare a justiţiei penale. S-a argumentat că, pentru a decide asupra unei pretinse încălcări a principiului separaţiei, trebuie ca, înainte de a6s6ancţiona încălcarea, să se analizeze, în concret, situaţiile reclamate66. În Codul nostru de procedură penală, ultimele modificări introduse prin Legea nr. 281/2003 şi prin O.U.G. nr. 109/2003 vin să recunoască existenţa principiului separaţiei. În acest sens, art. 48 alin. 1 C.pr.pen., după modificarea intervenită prin Legea nr. 281/2003, prevede, ca o noutate, în mod expres că judecătorul „este incompatibil de a judeca dacă în cauza respectivă a pus în mişcare acţiunea penală ori a dispus trimiterea în judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale". De asemenea, în acelaşi sens, art. 49 alin. 3 C.pr.pen. prevede că „procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac", iar art. 49 alin. ultim din acelaşi cod arată că „persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanţă". Aceste noi reglementări înseamnă recunoaşterea, pentru prima oară, în dreptul procesual penal român a separaţiei între funcţia de urmărire şi de instrucţie, precum şi între funcţia de instrucţie şi cea de judecată. În concret, procurorii care efectuează urmărirea penală (sau supraveghează efectuarea cercetării penale), nu mai pot dispune arestarea, iar judecătorul care dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, nu mai poate ulterior judeca aceeaşi cauză, atribuţiile şi prerogativele sale trebuind să se oprească în momentul terminării urmăririi penale. Desigur că, în raport de exprimarea din art. 49 din Constituţia noastră Gh. Mateuţ, op.cit., p.191 În hot. Curţii Europene a Drepturilor Omului, Fey contra Austriei din 24 februarie 1993, Curtea a respins susţinerea că anumite măsuri dispuse de judecător, anterior procesului, cum ar fi stabilirea termenului, ascultarea unor martori, solicitarea unor relaţii, l-ar fi pus pe acesta în situaţia de a-şi forma convingerea privind vinovăţia acuzatului. 6 6 66
revizuită, care foloseşte noţiunea de „ instrucţie penală", s-ar impune introducerea instituţiei judecătorului de instrucţie penală, pentru a separa clar şi categoric funcţia de urmărire penală de funcţia de instrucţie penală. Sub acest aspect, considerăm că reglementarea actuală nu este satisfăcătoare pentru că, în afara incompatibilităţii prevăzute de art. 48 alin. 1 lit. a C.pr.pen., referitoare la punerea în mişcare a
52
acţiunii penale, a dispunerii trimiterii în judecată sau arestării preventive, rămân încă acte şi măsuri procesuale importante restrictive de drepturi, care se iau de către judecător tot în cursul urmăririi penale (percheziţiile, interceptările ori înregistrările de convorbiri), fără să fie prevăzută în aceste cazuri incompatibilitatea acestui judecător de a participa la judecarea aceleiaşi cauze. Iată de ce, pentru aceste considerente, precum şi pentru altele, subliniate de curând în doctrină, apreciem că este necesar6ă7 reintroducerea, în sistemul judiciar penal, a instituţiei judecătorului de instrucţie67. Privitor la necesitatea separării instrucţiei penale de urmărirea penală, cea mai convingătoare motivare o găsim în cursul de procedură penală al ilustrului profesor Ion Ionescu-Dolj, unde, printre altele, afirma: „ Această separaţie şi independenţă este cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale. Dacă ar fi contopite şi exercitate de aceeaşi persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi,pentru că cel ce a început o urmărire nechibzuită, ar înclina să găsească întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate. De aceea, o bună procedură trebuie să nu facă confuziune între aceste două atribuţiuni."
10. Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil Sursa acestui principiu sunt dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994, intrată în vigoare la 20 iunie 1994 şi amendată ulterior prin Protocolul nr. 11 şi intrată apoi în vigoare în forma actuală, la 1 noiembrie 1998. Astfel, potrivit art. 6 par.1 din Convenţie, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa". Acest principiu a fost preluat în noua Constituţie revizuită a României, în art. 21 alin. 3, care prevede expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Conţinutul acestui principiu exprimă în materie procesual penală, dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială competentă potrivit legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate şi interpretate corect, va trebui să pronunţe o soluţie temeinică şi legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe. Din economia textelor sus-menţionate, pentru interpretul teoretician, dar şi pentru practicianul dreptului procesual penal, se desprinde în mod clar că acest 67
Constantin Butiuc, Reinstituirea instruc ţ iei penale, în „Revista de drept penal", nr. 3/2004. p. 67-69.
principiu are două mari componente: dreptul persoanei la un proces echitabil; dreptul persoanei la soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil. Ne vom preocupa în această secţiune numai de prima componentă, cea a dreptului la un proces echitabil, urmând să tratăm cea de-a doua componentă într-o secţiune viitoare. O primă observaţie cu privire la principiul enunţat este aceea că, în raport de conţinutul redactării, textului art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană, care foloseşte exprimarea „judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil" s-ar putea înţelege că aplicabilitatea principiului ar fi limitată la faza de judecată a procesului penal. Or, analiza sistematică şi logică a întregului text al art. 6, care include şi paragrafele 2 şi 3, conduce la concluzia certă că principiul are incidenţă cu privire la toate cele trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive. În acest sens, art. 6 par. 2 prevede că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită". Apoi, paragraful 3 lit. a-e al aceluiaşi art. 6 din Convenţie, continuă în felul următor: "Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
53
c)
să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dipune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere". Or, interpretând modul de redactare a paragrafelor mai sus-menţionate, se desprind următoarele: în ambele paragrafe, 2 şi 3 ale art. 6, apar exprimările „orice persoană acuzată" şi „ orice acuzat", ceea ce demonstrează în mod evident că s-au avut în vedere drepturile persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală, şi care din momentul în care s-a început faţă de ea urmărirea penală are calitatea de învinuit (respectiv de acuzat); acuzarea (respectiv învinuirea) pentru marea majoritate a infracţiunilor (crime şi delicte în noul Cod penal), atât în dreptul nostru procesual penal, cât şi în reglementările statelor europene nu se face în mod direct, în faţa instanţei de judecată, ci numai după ce este parcursă faza de urmărire penală (de instrucţie penală). Toate aceste argumente impun concluzia că principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele trei faze ale procesului penal.
11. Principiul dreptului la tăcere al învinuitului şi inculpatului Sediul materiei este art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 C.proc.pen. Prin aceste noi dispoziţii introduse prin Legea nr. 281/2003 s-a prevăzut obligaţia organului de urmărire penală şi instanţei de judecată înainte de a-l asculta pe învinuit sau inculpat de a-i aduce la cunoştinţă dreptul la tăcere şi de a-l avertiza că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Din redactarea celor două texte de lege, rezultă că în legislaţia noastră procesuală au fost introduse două instituţii procesual-penale noi, şi anume: dreptul la tăcere; avertizarea învinuitului şi inculpatului înainte de ascultare. Introducerea în legislaţia procesual-penală română a acestor noi dispoziţii, reprezintă un moment istoric cu profunde efecte şi semnificaţii în modul de reformare a justiţiei penale. Sursa acestor dispoziţii reformatoare o găsim în principiile procesual-penale europene din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Recunoaşterea şi consacrarea în dreptul nostru procesual-penal a acestor noi instituţii procesuale exprimă şi reflectă necesitatea armonizării legislaţiei noastre procesual penale cu cea europeană, condiţie firească pentru reuşita aderării noastre la Uniunea Europeană. Instituţia dreptului la tăcere şi a avertismentului în procedura de ascultare a învinuitului şi inculpatului sunt prevăzute şi în legislaţia altor state (Anglia, Norvegia, Belgia, Olanda, Israel, Australia). Concret, în aceste state există obligaţia ca suspectul să fie încunoştinţat, în prealabil asupra dreptului la tăcere, iar în Anglia, Australia şi Israel acestuia trebuie să i se notifice înainte de ascultare că orice va declara va putea constitui probă împotriva sa. Revenind la reglementarea din cele două texte ale art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul nostru de procedură penală, trebuie să remarcăm că ele sunt urmarea firească a recunoaşterii prezumţ2iei de nevinovăţie, ca principiu fundamental al procesului penal, prevăzut în art. 52 din Codul de procedură penală, introdus prin aceeaşi Lege nr. 281/2003. Trecând la analiza acestor noi instituţii trebuie să ne oprim asupra noţiunii, conţinutului, procedurii şi efectelor juridice ale acestora.
A) Noţiunea dreptului la tăcere şi a dreptului de a nu face declaraţie contra sie însuşi Dreptul la tăcere trebuie înţeles în sensul că învinuitului şi inculpatului îi este recunoscută libertatea de a nu face nici o declaraţie şi de a răspunde sau nu în legătură cu o anumită acuzaţie după cum apreciază că este sau nu în interesul său.
54
Dreptul la tăcere poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut învinuitului şi inculpatului în procesul penal, ca în baza principiului prezumţiei de nevinovăţie, el să aibă în orice cauză penală posibilitatea de a nu face declaraţii care ar putea fi folosite drept probe împotriva lor şi de a nu contribui astfel la propria încriminare (nemo tenetur se ipsum acusare). În raport de modul cum a înţeles legiuitorul român să reglementeze dreptul la tăcere, se poate ridica problema dacă acest drept operează numai faţă de învinuit şi inculpat (adică numai după momentul începerii urmăririi penale şi respectiv după momentul punerii în mişcare a acţiunii penale) sau beneficiază de el şi făptuitorul prezumtiv, persoana bănuită înainte de a se începe urmărirea penală în faza actelor premergătoare. În ceea ce ne priveşte, considerăm în mod categoric, că acest drept trebuie să opereze şi în faza actelor premergătoare. O asemenea concluzie rezultă, în primul rând, din normele în materie ale art. 6 alin. 2 ale Convenţiei Europene asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice si protocoalelor sale adiţionale, în care se arată că „orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată" (aceste norme au prioritate faţă de normele dreptului procesual penal intern conform art. 20 alin. 2 din Constituţie). Din modul de redactare al normelor sus-menţionate, observăm că termenul folosit este de acuzat, suspect şi deci faţă de cel acuzat ori suspectat operează obligaţiile sus-menţionate. Există apoi, şi un argument de text în sprijinul aceleiaşi concluzii. Astfel, art. 224 alin. ultim din Codul de procedură penală rezultă, în mod dispozitiv că unicul mijloc de probă pentru toate actele ce se efectuează înainte de începerea urmăririi penale este procesul verbal prin care se constată aceste acte. Aşadar, în această fază (în care se descoperă şi se culeg informaţii, se fac investigaţii pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi penale) dacă se consideră necesar să fie contactată persoana bănuită, (suspectul) pentru a i se aduce la cunoştinţă bănuiala, va trebui ca aceasta să fie informată în prealabil privitor la drepturile pe care le are potrivit textelor de lege menţionate şi să se menţioneze în procesul verbal îndeplinirea acestor obligaţii, iar apoi să fie consemnate eventualele declaraţii ale persoanei bănuite în cuprinsul aceluiaşi proces verbal. Sub acest aspect considerăm că ar trebui ca în textul art. 70 din Codul de procedură penală să se introducă un aliniat nou care să prevadă că obligaţiile arătate în alineatul 2 se aplică şi în faza actelor premergătoare în cazul în care este ascultată persoana bănuită şi să se consemneze în procesul verbal declaraţiile acesteia.
b) Conţinutul dreptului la tăcere, procedura de realizare a acestuia şi efectele exercitării acestui drept în procesul penal Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală, precum şi a celor rezultate din normele Convenţiei Europene şi ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în conţinutul dreptului la tăcere şi al avertismentului care trebuie dat învinuitului şi inculpatului înainte de ascultare, distingem câteva componente importante pe care le vom analiza în cele ce urmează: • dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la învinuirea (acuzaţia) adusă. Temeiul acestui drept este prima teză a alin. 2 din textul art. 70 din Codul de procedură penală şi constă în posibilitatea pe care o are învinuitul sau inculpatul de a uza de dreptul la tăcere în virtutea căruia este liber să nu facă nici o declaraţie cu privire la fapta care formează obiectul acuzaţiei, fără a suporta, din această cauză, nici o consecinţă dăunătoare intereselor sale. Dreptul de a nu face nici o declaraţie trebuie înţeles în sensul că învinuitul şi inculpatul are posibilitatea legală de a nu spune nimic privitor la învinuirea adusă fără să i se poată imputa ulterior nesinceritatea ori că prin refuzul său ar îngreuna sau zădărnici aflarea adevărului. • libertatea opţională a învinuitului sau inculpatului, în raport de interesele sale de a răspunde sau nu la întrebările care îi sunt adresate de organul judiciar (de organul de urmărire penală, judecător sau instanţă); • dreptul învinuitului şi inculpatului de a nu depune mărturie contra sine însuşi. Sub acest aspect, este ştiut că primul mijloc de probă - enumerat în Cap. II Secţiunea I, în art. 69 din actualul Cod de procedură penală - se referă la declaraţiile învinuitului sau inculpatului. Deşi din conţinutul textului art. 69 din Codul de procedură penală, rezultă că declaraţiile date de învinuit sau inculpat în procesul penal, nu au acelaşi regim probator cu declaraţiile martorilor, pentru că ele servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce
55
rezultă din ansamblul probelor, totuşi, odată făcute aceste declaraţii, ele reprezintă - în realitate - nişte mărturii ale învinuitului sau inculpatului contra lui însuşi. Or, este de bun simţ şi de o elementară logică să se admită că este absurd a se accepta drept probe în procesul penal, mărturii făcute de cineva contra propriilor sale interese. De altfel, pentru asemenea argumente, art. 14 par. 3 lit.g din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevede că „orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată". Trebuie făcută precizarea că acest principiu operează, pentru aceleaşi raţiuni, şi în cazul persoanelor ascultate în calitate de martor sub prestare de jurământ. În cazul în care unui martor ascultat sub prestare de jurământ i se adresează întrebări care îl pun în situaţia de a se autoacuza prin răspunsurile ce urmează a fi date, acesta a6r8e dreptul de a nu răspunde, invocând principiul „nemo tenetur se ipsum accusare"68. • dreptul învinuitului sau inculpatului de a nu contribui la propria acuzare (inculpare) Trebuie remarcat, de la început, că şi acest drept este, de asemenea, o subcomponentă a primelor două componente ale dreptului la tăcere. Apare logic că dreptul învinuitului sau inculpatului la tăcere implică, pe lângă dreptul de a nu depune mărturii contra lor însuşi şi acest drept, de a nu se autoinculpa şi de a nu contribui, prin declaraţiile făcute, la propria condamnare. Aceste componente ale dreptului la tăcere îşi au raţiunea logică în regula consacrată încă în dreptul roman, potrivit căreia nimeni nu poate contribui la propria sa acuzare (nemo tenetur se ipsum acusare) şi în regula modernă în6 9materia probaţiunii, care consacră dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuşi69.
C) Efecte juridice ale noilor dispoziţii care reglementează dreptul la tăcere 1. Uzul sau invocarea acestor drepturi nu poate avea ca efect reţinerea, 68
Vandermeersch, H.D.Bosly, Droit de la procedure penale, 2e edition, La Charte Brugge, 2001,
p ag. 25 69 69
9
Eleme Elements de droit penal et de procedure penale, Editions La Charte, Bruxelles, 2003, pag.
247-248
ulterioară , la pronunţa rea hotărârii judecător eşti, ca şi circumst anţă agravant ă a nesinceri tăţii sau a încercării de a ascunde adevărul. 2. Invocarea şi recunoaşterea acestor drepturi în procesul penal exclud orice încercare de a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri împotriva învinuitului sau inculpatului, în scopul de a colabora la obţinerea de probe. 3. În virtutea acestor drepturi, refuzul învinuitului sau inculpatului de a oferi acte, documente, corpuri delicte ori alte mijloace sau elemente d7e0 probă, nu poate atrage nici un fel de răspundere sau sancţiune în procesul penal70. 4. Nu pot fi învinuiţi şi traşi la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă martorii care refuză să răspundă la întrebări dacă prin răspunsurile la aceste întrebări ei s-ar afla în situaţia de a se autoacuza.
56
În ceea ce priveşte modul în care s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la tăcere şi la dreptul persoan7e1i interogate de a nu contribui la propria acuzare, în doctrină au fost prezentate71 şi sunt de reţinut următoarele: Deşi art. 6 part. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli generale recunoscute şi acceptate pe plan internaţional, care sta7u2 la baza noţiunii de proces echitabil, la care se referă textul sus-menţionat (art. 6)72. Curtea Europeană admite însă că dreptul la tăcere nu este absolut şi că în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine consecinţe adverse din tăcerea acuzatu7lu3i, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie73. Privitor la instituţia avertismentului în procedura de ascultare: Teza următoare a alineatului 2 din art. 70 şi, respectiv, din art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că învinuitului sau inculpatului trebuie să i se atragă, totodată, „atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa". Această teză, în directă şi indispensabilă legătură cu teza anterioară a dreptului la tăcere, reprezintă obligaţia instituită de lege pentru organul judiciar (organul de urmărire penală, judecător sau instanţă) ca, odată cu informarea învinuitului sau inculpatului asupra dreptului de a nu face nici o declaraţie, să-i atragă atenţia acestuia că, dacă va opta să facă declaraţii cu privire la acuzaţia adusă, riscă ca aceste declaraţii să fie folosite şi împotriva lui. Din economia textului rezultă, aşadar, că suntem în prezenţa unei obligaţii, fără îndeplinirea căreia, organul judiciar nu poate proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Considerăm că, în baza principiului rolului activ, organul judiciar va trebui nu numai să-i atragă atenţia învinuitului sau inculpatului prin citirea conţinutului textului, dar, chiar să-i explice conţinutul şi sensul acestui text. Luând la cunoştinţă şi înţelegând conţinutul şi semnificaţia dreptului la C.E.D.O., Jurisprudence fondamentale, 25 feb. 1993, nr. 4, pag. 11 7712 Gh. Mateuţ, op. cit., p.66 7 Revue trimestrielle des droits de l'homme, 1994, pag. 243 - C.E.D.O., 13.X.1992 3 73 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 66; I.Vattier, Note, C.E.D.O., 8.02.1996, Revue de droit penal et criminologie, 1996, pag. 49 711
tăcere, dar şi riscul de a face declaraţii asupra acuzaţiei aduse, învinuitul sau inculpatul va putea, în raport de interesele pe care le are, să beneficieze de dreptul la tăcere, sau să accepte să dea declaraţii. În cazul în care va accepta să facă declaraţii, aceste declaraţii vor „putea fi folosite împotriva lui", aşa cum prevede art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală. Expresia textelor sus-menţionate - „ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa" - trebuie înţeleasă în sensul şi limitele prevăzute de art. 69 din Codul de procedură penală, text care reglementează rolul şi valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului şi inculpatului, ca mijloc de probă în procesul penal. În conformitate cu interpretarea ce rezultă din textul art. 69 din Codul de procedură penală, înseamnă că declaraţiile învinuitului şi inculpatului vor putea fi folosite şi împotriva lui, dar numai în măsura în care conţinutul lor se coroborează cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din probele existente în cauză. Privitor la procedura prin care se face aplicarea concretă în practică a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală şi se face dovada respectării dreptului la tăcere şi a avertismentului în procedura de ascultare, Codul de procedură nu conţine nici o referire. Or, având în vedere necesitatea de a se respecta strict dispoziţiile textelor sus-menţionate şi de a se putea verifica dacă ele au fost realmente respectate, considerăm că organul judiciar este obligat să procedeze după cum urmează: în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, după ce este încunoştinţat asupra drepturilor pe care le are, invocă dreptul la tăcere, organul judiciar va trebui să încheie un proces-verbal, în care va menţiona că, după ce l-a informat privitor la drepturile pe care le are, acesta a invocat dreptul de a nu face declaraţii; în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, luând la cunoştinţă de drepturile pe care le are, va accepta să dea declaraţii în preambulul acesteia sau într-un proces-verbal,
57
separat, se vor face cuvenitele menţiuni despre îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală. O problemă deosebit de importantă este cea a efectelor pe care le produce în practică nerespectarea acestor dispoziţii de către organele judiciare (organele de urmărire penală, judecător sau instanţă). Răspunsul la această problemă nu poate fi dat decât prin raportare la dispoziţiile art. 64 alin. ultim din Codul de procedură penală, care prevăd că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal" şi, respectiv, art. 197 din acelaşi cod, care prevăd nulităţile, ca sancţiuni procesuale şi procedurale care sunt atrase de nerespectarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal. În ceea ce ne priveşte, considerăm că probele care vor fi strânse în cursul urmăririi penale şi, respectiv, administrate în cursul cercetării judecătoreşti (cu nerespectarea acestor dispoziţii), trebuie apreciate ca fiind obţinute în mod ilegal, cu efectul prevăzut de art. 64 alin. ultim din Codul de procedură penală, acela de a nu putea fi folosite în procesul penal. Sub acest aspect, considerăm corectă opinia exprimată în doctrină74, că ar trebui modificat corespunzător textul art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală în sensul de a se completa enumerarea cazurilor care atrag nulitatea absolută, cu acest caz prevăzut de art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală. Până atunci, considerăm că există două soluţii: prima ar fi aceea de a se opera cu prevederile art. 197 alin. 1 şi ultim din Codul de procedură penală, în sensul că instanţa să aprecieze, de la caz la caz, dacă, în concret, prin încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală, s-a produs învinuitului sau inculpatului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea probelor obţinute ilegal; cea de-a doua, care merită o reflecţie aparte, este impusă, în opinia noastră, de noutatea sancţiunii introduse de legiuitor, referitor la mijloacele de probă obţinute ilegal, prin folosirea sintagmei „nu pot fi folosite în procesul penal". Pornind de la caracterul de rigoare, de strictă şi imediată aplicare a normelor de drept procesual penal, considerăm că, prin sintagma „nu pot fi folosite în procesul penal" - exprimare nemaiîntâlnită în Codul de procedură penală - legiuitorul a intenţionat să introducă o nouă sancţiune procesuală, pentru a înlătura, prin operaţiunea de apreciere a probelor, mijloacele de probă care au fost obţinute cu încălcarea legii (abuziv, din incompetenţă, superficialitate etc.) şi care, fiind viciate, alterate, nu au valoare probatorie şi deci nu pot fi folosite drept temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti. Prin expresia dispozitivă a textului art. 64 alin. ultim „nu pot fi folosite în procesul penal", trebuie înţeles clar şi categoric că organele judiciare (organul de urmărire penală, judecătorul care dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale sau instanţa de judecată), verificând condiţiile de obţinere a mijloacelor de probă şi constatând că acestea au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de lege pentru obţinerea lor, va trebui să le înlăture, iar, drept urmare, să nu le ia în considerare ca temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. În sfârşit, în raport de modificările intervenite în noul Cod penal (Legea nr. 301/2004), privind introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, în calitate de subiect activ al infracţiunii (art. 45 C.pen.), se pune problema dacă dispoziţiile art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală îi sunt aplicabile şi acesteia. Considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, întrucât legea nu face nici o diferenţiere între situaţia în care învinuitul sau inculpatul este persoană fizică şi când este persoană juridică. Faptul că legea nu diferenţiază între cele două situaţii, este deplin raţional şi explicabil, pentru că nu există temeiuri care să justifice o diferenţă de tratament a celor doi subiecţi activi.
12. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
Gh. Mateuţ, Codul de procedur ă penal ă , partea general ă , î ntr-o perspectiv ă european ă , în „Revista de drept penal", anul XI, nr. 1, Buc., 2004, pag.67 74
58
Noţiune Un stat de drept nu poate fi conceput fără îndeplinirea acestui principiu fundamental, al egalităţii reale şi depline a tuturor cetăţenilor în faţa legii. Nu în mod întâmplător, legea fundamentală, Constituţia, statuează acest principiu în multe din textele sale. Astfel, art. 4 din Constituţie se referă la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Principiul egalităţii este consfinţit şi în art. 16 din Constituţie, care arată că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", iar alin. 2 subliniază că „nimeni nu este mai presus de lege". Art. 21 din Constituţie înscrie dreptul fundamental al fiecărui cetăţean de a avea acces liber la justiţie. Alin. 1 precizează că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime", iar alin. 2 menţionează că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Codul de procedură penală nu prevede expres acest principiu, deşi egalitatea persoanelor în procesul penal este o realitate în desfăşurarea procesului penal român. Prevederile Legii nr. 304/2004 vin însă să umple această lacună, subliniind în art. 7 alin. 1 că „ toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări", iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că „justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.". Lipsa consacrării exprese a principiului egalităţii în C.proc.pen. se compensează prin unele reglementări din care rezultă acest principiu, şi anume: desfăşurarea procesului penal se realizează de către aceleaşi organe judiciare, în raport cu toate persoanele; procesul penal se desfăşoară după aceleaşi reguli procesuale pentru toate persoanele, fără să se facă vreo discriminare; existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din proces, în faţa organelor judiciare; nu există drepturi procesuale mai numeroase - privilegii procesuale - pentru anumite persoane7 5şi drepturi mai restrânse - restricţii procesuale - pentru alte persoane.75
13. Principiul operativităţii în procesul penal Acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în actuala legislaţie. În prezent, sursa acestui principiu este constituţională. Astfel, potrivit art. 21 pct. 3 din noua Constituţie revizuită, părţile au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Iată , deci, că după o lungă perioadă în care acest principiu era dedus din economia altor reglementări a unor texte din Codul de procedură penală, necesitatea compatibilizării legislaţiei noastre procesual penale cu cea a Uniunii Europene, a determinat preluarea acestui principiu din Convenţia Europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în legea noastră fundamentală.
75
Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea gen., Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1959, p.124
Aşadar, principiul operativităţii, denumit anterior, şi al celerităţii sau rapidităţii, are, în prezent, o bază constituţională. Desigur, că între principiul operativităţii, aşa cum a fost el dedus şi înţeles din reglementările unor texte ale Codului de procedură penală, şi cel al dreptului la un proces într-un termen rezonabil, există unele diferenţe calitative. Astfel, principiul operativităţii, anterior, a fost înţeles şi tratat în doctrină, pornindu-se de la textul art. 1 din Codul de procedură penală, care, printre altele, conţine referirea expresă că „procesul penal are ca scop constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni ...". Apoi, doctrina a extras şi reţinut şi alte componente ale operativităţii din alte texte procesual penale, dintre care, menţionăm:
59
-
art. 185-188, referitoare la instituţia termenelor în procesul penal; art. 219 alin. 2 C.pr.pen., care se referă la dispoziţiile date de procuror în exercitarea supravegherii cercetărilor penale şi care conţine prevederea că dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, şi, în cazul în care există obiecţii din partea acestui organ, el trebuie să se conformeze şi să îndeplinească aceste dispoziţii („fără întreruperea lor"). Acelaşi text prevede că, asupra obiecţiilor făcute de organul de cercetare penală, la dispoziţiile obligatorii ale procurorului, care trebuie executate fără a fi întrerupte, prim procurorul sau procurorul ierarhic superior trebuie să se pronunţe „în termen de 3 zile de la sesizare", ceea ce, evident, demonstrează preocuparea şi grija pentru operativitate. art. 347 C.pr.pen., prin care legiuitorul, în aceeaşi preocupare de a asigura soluţionarea rapidă a acţiunii penale, a decis că, atunci când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă. art. 335, 336 şi 337 C.pr.pen. privind instituţia extinderii acţiunii penale şi a procesului penal, reprezintă, în esenţa lor, soluţii găsite de legiuitor pentru a asigura rezolvarea rapidă a cauzelor penale, în cazul unor situaţii apărute în cursul cercetării judecătoreşti, care impun amplificarea acţiunii penale pentru alte acte materiale ori extinderea procesului penal pentru alte fapte ori faţă de alte persoane. În concluzie, acestea sunt principalele componente ale principiului operativităţii deduse din asemenea texte, precum şi din altele, din care rezultă necesitatea desfăşurării rapide, fără întârzieri, a actelor şi măsurilor procesuale şi procedurale, în vederea asigurării soluţionării cu ce7l6eritate a procesului penal. Dar, în doctrina de specialitate76, precum şi în jurisprudenţă, s-a arătat că operativitatea presupune, în mod necesar, şi alte componente care se referă la calitatea în efectuarea actelor procesuale şi procedurale şi la simplificarea îndeplinirii formelor procesuale. În acord cu tezele exprimate, considerăm că, toate aceste componente ale N. Volonciu, Tratat de procedur ă penal ă , Partea generală, Ed. Paideia, vol. I, p. 127; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Partea generală, Ed. Global Lex, 2004, p. 101. 76
principiului operativităţii trebuie incluse în conceptul european şi constituţional de soluţionare a cauzei penale într-un termen rezonabil. ' În ceea ce ne priveşte, considerăm că, prin ridicarea principiului operativităţii la rang de principiu constituţional, sub denumirea devenită uzuală în doctrină, de principiu al dreptului la un proces într-un termen rezonabil, procesul penal a căpătat noi exigenţe de calitate. Aceste exigenţe se reflectă, cum era şi firesc, în unele dintre textele nou introduse în Codul de procedură penală, referitoare la instituţii procesuale de importanţă majoră pentru persoană şi drepturile ei fundamentale.
14. Limba în care se desfăşoară procesul penal Asigurarea intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor din România, fără nici o discriminare naţională, presupune, ca o condiţie a egalităţii participanţilor în procesul penal, folosirea limbii române. Acest principiu e consacrat de Constituţie în art. 127 alin. 1, potrivit căruia „procedura judiciară se desfăşoară în limba română", iar cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. Codul de procedură penală arată totodată, în art. 7 alin. 1, că „în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română".
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă
60
1. Principiul legalităţii în dreptul penal. Condamnare pentru o faptă care la data săvârşirii ei nu era prevăzută de lege ca infracţiune. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 718
Dosar nr. 5568/2003 Şedinţa publică din 5 februarie 2004 CURTEA
Asupra recursului î n anulare de fa ţă , Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 207 din 8 martie 2001, Judec ă toria Novaci a condamnat pe inculpatul Ş .M.D. la 4 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de trecere frauduloas ă a frontierei de stat, prev ă zut ă de art. 68 lit.b din Legea nr. 56/1992, cu aplicarea art. 74 -76 lit.a din Codul penal. Î n baza art. 81 din Codul penal a suspendat condi ţ ionat executarea pedepsei de 4 luni î nchisoare ş i a pus î n vedere inculpatului dispozi ţ iile art. 63 1 din Codul penal, precum ş i art. 425 din Codul de procedur ă penal ă . S-a re ţ inut c ă , î n ziua de 25 iunie 2000, î mpreun ă cu un grup de persoane, inculpatul a trecut fraudulos frontiera de stat din Bulgaria î n Grecia, fiind re ţ inut de autorit ăţ ile statului elen. Astfel, din probatoriul administrat î n cauz ă a rezultat c ă , î n vara anului 2000, ajung â nd ş omer, inculpatul î mpreun ă cu so ţ ia sa au hot ă r â t s ă mearg ă î n Grecia pentru a munci acolo. Î n ziua de 24 iunie 2000, î mpreun ă cu alte persoane ş i o „c ă l ă uz ă " din comuna Berbe ş ti, care s-a oferit s ă -i duc ă î n Grecia pentru suma de 500 DM/persoan ă , inculpatul a plecat cu trenul p â n ă î n ora ş ul Calafat. Aici au trecut Dun ă rea, cu bacul, î n ora ş ul Vidin. Dup ă 3 zile, grupul a plecat cu autocarul p â n ă î n ora ş ul Sandanki ş i apoi, cu un taxi p â n ă î n ora ş ul Petrici. A doua zi diminea ţ a, cu acela ş i taxi grupul s-a deplasat c ă tre muntele situat la grani ţ a dintre Bulgaria ş i Grecia. Î n diminea ţ a zilei urm ă toare au trecut grani ţ a dintre statele men ţ ionate, printr-un gard de s â rm ă ghimpat ă . Fiind somat de gr ă nicerii greci, grupul s-a î mpr ăş tiat. Inculpatul ş i so ţ ia sa s-au pierdut de grup ş i au stat pe munte, p â n ă î n jurul orei 21,00, c â nd au plecat spre satul Kilikis unde au fost depista ţ i de organele de poli ţ ie, care i-au predat autorit ăţ ilor bulgare. S-a re ţ inut c ă fapta inculpatului Ş .M.D. de a trece fraudulos grani ţ a dintre Bulgaria ş i Grecia î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii prev ă zute de art. 68 lit. b din Legea nr. 56/1992. Sentin ţ a a r ă mas definitiv ă prin neapelare. Î mpotriva acestei sentin ţ e, procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie a declarat recurs î n anulare, î ntemeiat pe art. 409 ş i art. 410 alin. 1 partea I pct. 3 din Codul de procedur ă penal ă . S-a sus ţ inut c ă inculpatul a fost condamnat pentru o fapt ă care nu era prev ă zut ă de legea penal ă . Î n concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului î n anulare, casarea hot ă r â rii atacate ş i, î n rejudecare, achitarea inculpatului î n temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit.b din Codul de procedur ă penal ă , pentru infrac ţ iunea dedus ă judec ăţ ii. Recursul î n anulare este fondat pentru considerentele ce se vor ar ă ta î n continuare. Potrivit art. 10 din Codul penal „legea penal ă se aplic ă infrac ţ iunilor s ă v â r ş ite î n timpul c â t ea se afl ă î n vigoare". Prin art. 2 din acela ş i cod s-a stabilit c ă „legea prevede care fapte constituie infrac ţ iuni, pedepsele ce se aplic ă infractorilor ş i m ă surile ce se pot lua î n cazul s ă v â r ş irii acestor fapte". Totodat ă , cu referire la tr ă s ă turile esen ţ iale ale infrac ţ iunii, prin art. 17 alin. 1 din Codul penal a fost definit ă infrac ţ iunea ca fiind „ fapta care prezint ă pericol social, s ă v â r ş it ă cu vinov ăţ ie ş i prev ă zut ă de legea penal ă ".
61
Totodat ă , cu referire la tr ă s ă turile esen ţ iale ale infrac ţ iunii, prin art. 17 alin. 1 din Codul penal a fost definit ă infrac ţ iunea ca fiind „ fapta care prezint ă pericol social, s ă v â r ş it ă cu vinov ăţ ie ş i prev ă zut ă de legea penal ă ". Î n acela ş i timp, prin alineatul 2 al aceluia ş i articol s-a stabilit c ă „infrac ţ iunea este singurul temei al r ă spunderii penale". Din economia textelor men ţ ionate rezult ă c ă nimeni nu poate fi tras la r ă spundere penal ă pentru o fapt ă care la data s ă v â r ş irii, nu era prev ă zut ă de legea penal ă ca infrac ţ iune. Prin Legea nr. 56/1992 a fost reglementat regimul frontierei de stat a Rom â niei. Potrivit art. 68 lit. b din actul normativ men ţ ionat constituia infrac ţ iune, pedepsit ă cu î nchisoare de la 2 la 7 ani, trecerea frauduloas ă a frontierei de stat a Rom â niei „de c ă tre persoane î narmate sau constituite î n grup". Intrarea sau ie ş irea dintr-un stat str ă in, prin trecerea frauduloas ă a frontierei acestuia de c ă tre un cet ăţ ean rom â n, a fost î ncriminat ă prin art. 1 din Ordonan ţ a de Urgen ţă a Guvernului nr. 112 din 3 august 2001, publicat ă î n Monitorul Oficial al Rom â niei nr. 549 din 3 septembrie 2001, adoptat ă prin Legea nr. 252 din 29 aprilie 2002, publicat ă î n Monitorul Oficial al Rom â niei nr. 307 din 9 mai 2002. Î n cauz ă , î n sarcina inculpatului a fost re ţ inut ă trecerea frauduloas ă a frontierei de stat din Bulgaria î n Grecia, la data de 25 iunie 2000, apreci at ă ca infrac ţ iune prev ă zut ă de art. 68 din Legea nr. 56/1992, text de lege î n baza c ă ruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa î nchisorii. Or, la data de 25 iunie 2000, anterior modific ă rii Legii nr. 56/1992 prin Ordonan ţ a de Urgen ţă a Guvernului nr. 112/2001, actul normativ men ţ ionat nu incrimina fapta cet ăţ eanului rom â n sau f ă r ă cet ăţ enie dar cu domiciliul î n Rom â nia de a trece ilegal frontiera altui stat. Ca atare, condamn â nd pe inculpatul Ş .M.D. la pedeapsa î nchisorii pentru o fapt ă care, la data comiterii, nu era prev ă zut ă de legea penal ă , instan ţ a a pronun ţ at o hot ă r â re supus ă cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 13 din Codul de procedur ă penal ă , corespunz ă tor temeiului prev ă zut î n art. 410 alin. 1 partea I pct. 3 din acela ş i cod, invocat de procurorul general. Î n consecin ţă , pentru considerentele ce preced, Î nalta Curte va admite recursul î n anulare, va casa hot ă r â rea atacat ă ş i, î n baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.b din Codul de procedur ă penal ă , va achita pe inculpatul men ţ ionat pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 68 lit.b din Legea nr. 56/1992. Totodat ă , î n baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , onorariul de avocat, cuvenit ap ă r ă torului desemnat din oficiu, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul î n anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe l â ng ă Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei nr. 207 din 8 martie 2001 a Judec ă toriei Novaci, privind pe inculpatul Ş .M.D. Caseaz ă sentin ţ a atacat ă ş i î n baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedur ă penal ă , achit ă pe inculpatul Ş .M.D. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 68 lit. b din Legea nr. 56/1992. Onorariul ap ă r ă torului din oficiu, î n sum ă de 400.000 lei, va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 5 februarie 2004.
2. Principiul rolului activ şi aflării adevărului pentru stabilirea cadrului legal procesual şi pentru administrarea tuturor probelor. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ
62
DECIZIA NR. 4529
DOSAR NR. 2281/2000 Şedinţa publică din 24 octombrie 2002 CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 524/13.09.1999, Tribunalul Bucure ş ti - Sec ţ ia I Penal ă a condamnat pe inculpatul A. Ş . la 15 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i 5 Cod penal ş i la 5 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 13 din Legea nr. 87/1994, pentru ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal ş i a art. 71-64 Cod penal. Prin aceea ş i sentin ţă , inculpatul a mai fost condamnat la 3 pedepse de c â te 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 290 Cod penal, art. 292 Cod penal ş i, respectiv, art. 40 din Legea nr. 82/1991, pentru toate cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, pedepse gra ţ iate, î n baza art. l lit. a din Legea nr. 137/1997. S-a atras aten ţ ia inculpatului asupra dispozi ţ iilor art. 10 din Legea nr. 137/1997. Î n baza art. 33 lit. a - 34 lit. b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani î nchisoare, cu aplicarea art. 71-64 Cod penal. Î n baza art. 65 Cod penal, i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a, b, c Cod penal, pe o perioad ă de 5 ani. Totodat ă , a fost men ţ inut ă starea de arest a inculpatului ş i s-a dedus, din pedeapsa aplicat ă , durata arest ă rii preventive, de la 12.02.1998 la 13.10.1999. Inculpatul a fost obligat la plata desp ă gubirilor civile c ă tre partea civil ă P. V., î n valoare de 200.000 USD ş i c ă tre celelalte p ă r ţ i civile, a ş a cum rezult ă din dispozitivul sentin ţ ei. S-a luat act c ă p ă r ţ ile v ă t ă mate N.V., S.C. "Wirom Gas", l.D. ş i S., SC „Guix Impex 2000" SRL ş i B. V. nu s-au constituit p ă r ţ i civile î n cauz ă . Totodat ă , s-a dispus anularea antecontractelor de v â nzare-cump ă rare î ncheiate de inculpat, î n numele firmei sale „ARVID INTERNATIONAL TRANS", ş i p ă r ţ ile v ă t ă mate V. ş i P. V. Î n esen ţă , s-au re ţ inut urm ă toarele: Î n calitate de reprezentant al S.C. "Arvid Interna ţ ional Trans" SRL - care avea ca obiect de activitate realizarea de construc ţ ii, montaj ş i proiectare -, inculpatul A. Ş . a achizi ţ ionat, î n 1994, o suprafa ţă de teren î n comuna Ş tef ă ne ş ti SAI, pentru a construi un cartier de vile. La 7.03.1995, de ş i nu avea fondurile necesare, inculpatul a î ncheiat un contract cu firma „Imobiliar 93" SRL, care i-a pus la dispozi ţ ie un teren de 500 mp î n Bucure ş ti, str. Popa Savu 77, - ob ţ inut prin î ncheierea unui contract de asociere cu proprietarii terenului, D.I.M. ş i M.G.N. - pe care urma s ă se edifice o cl ă dire cu 5 nivele, beneficiarul urm â nd a suporta lucr ă rile de antrepriz ă ş i contravaloarea lucr ă rii, de 1.128.840 USD. î n anul 1995, pentru a face rost de banii necesari pentru finaliz area construc ţ iei de la Ş tef ă ne ş ti ş i din str. Popa Savu, inculpatul a luat hot ă r â rea de a vinde apartamente, care nu erau terminate, falsific â nd dou ă î nscrisuri ce atestau c ă ar fi cump ă rat terenul de 500 mp de la cei doi proprietari, mai sus -men ţ iona ţ i. Astfel, î n septembrie 1995, î n baza actului de proprietate falsificat, inculpatul a î nceput s ă v â nd ă apartamente î n curs de construc ţ ie, p ă r ţ ilor v ă t ă mate B. V. ş i P. V., î ncheind antecontracte de v â nzare-cump ă rare pentru 2 apartamente situate î n imobilul din str.Popa Savu. Partea v ă t ă mat ă P. V. i-a dat inculpatului suma de 200.000 USD, î n vederea achizi ţ ion ă rii a dou ă apartamente. Ulterior, inculpatul a mai v â ndut î nc ă trei apartamente (dintre acestea un apartament fusese v â ndut anterior, altei persoane), primind î n schimb 130.000 USD ş i respectiv 20.000.000 lei. La 21.05.1996, inculpatul a î ncheiat un contract de asociere î n participa ţ ie cu S.C.'TEHNO DESIGN" SRL, prin care inculpatul se obliga s ă procure materiale de construc ţ ie, iar proprietarul punea la dispozi ţ ie terenul pentru construirea unui imobil cu 19 apartamente, î n str. N ă vodari din Bucure ş ti. De ş i cl ă direa nu era terminat ă , la 27.08.1996, inculpatul a v â ndut so ţ ilor E.l. ş i I. un apartament, pentru 105.300 USD. Ulterior, prezent â ndu-se drept proprietar al terenului din str. N ă vodari, a v â ndut p ă r ţ ii v ă t ă mate N.C., un apartament ş i cota de teren aferent ă , pentru suma de 100.000 USD.
63
Ulterior, î n baza unui alt contract de antrepriz ă cu S.C. "Acvilon" SRL, inculpatul pretinz â nd c ă e proprietar, a î ntocmit contracte de v â nzare-cump ă rare pentru 5 apartamente, cu p ă r ţ ile v ă t ă mate B.I., C.M. ş i M., C.M. ş i V., N.V., P.A. ş i P.G., primind, î n schimb suma total ă de 332.560 USD ş i 484.420.000 lei. Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă , prin decizia penal ă nr. 186/13.04.2000, admi ţâ nd apelul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalului Bucure ş ti ş i al p ă r ţ ilor civile C.M., C.V., S.N., S.M. ş i SC „Carom" SA, a desfiin ţ at, î n parte, sentin ţ a penal ă nr. 524/13.X. 1999 a Tribunalului Bucure ş ti ş i î n urma rejudec ă rii, î n baza art. 65 Cod penal a interzis inculpatului drepturile prev ă zute de art. 64 lit. a, b ş i c Cod penal pentru 5 ani, privitor la infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, pentru care acesta a fost condamnat la 15 ani î nchisoare; a aplicat inculpatului pedeapsa complementar ă a degrad ă rii militare. Totodat ă , inculpatul a fost obligat s ă pl ă teasc ă suma de 2.510.827.200 lei c ă tre Ministerul Finan ţ elor cu dob â nda legal ă de la data r ă m â nerii definitive a hot ă r â rii ş i p â n ă la achitarea integral ă a sumei men ţ ionate. De asemenea, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.647.065.800 lei c ă tre p ă r ţ ile civile C.M., C. V., S.N., S.M. ş i la contravaloarea sumei de 187.743 dolari SUA la cursul de zi pentru opera ţ iuni necomerciale c ă tre SC „Carom" SA. Apelurile declarate de inculpat, de P. V. ş i B. V. au fost respinse ca nefondate. A fost computat ă , din pedeapsa rezultant ă aplicat ă inculpatului, durata arest ă rii preventive de la 12.02.1998 la 13.IV.2000. Au fost men ţ inute celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei. î n cauz ă au declarat recurs inculpatul ş i p ă r ţ ile civile B. V. ş i P. V. Prin recursul declarat, inculpatul A. Ş ., prin ap ă r ă torul s ă u, î n scris ş i oral a solicitat: - casarea hot ă r â rilor atacate ş i trimiterea cauzei spre rejudecare î ntruc â t instan ţ a de fond ş i de apel au re ţ inut î n sarcina inculpatului infrac ţ iunea continuat ă de fals, privitor la contractele de asociere nr. 97/1994 ş i 177/1995 f ă r ă s ă se fi dispus ş i efectuat o expertiz ă a scrisului care s ă stabileasc ă cu certitudine dac ă acestea au fost semnate de inculpat ori de c ă tre proprietarii terenului, D.I. ş i MG. - achitarea pentru infrac ţ iunile prev ă zute de art. 290 Cod penal ş i 292 Cod penal, î n baza art. 10 lit.d din Codul de procedur ă penal ă , cu motivarea c ă nu s-a dovedit c ă actele adi ţ ionale, declara ţ iile ş i contractele de asociere sunt false, astfel c ă nu sunt î ntrunite elementele constitutive ale acestor infrac ţ iuni. - achitarea privitor la infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune continuat ă (cele 14 acte de î n ş el ă ciune) prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, î ntruc â t nu s-a dovedit inten ţ ia de î n ş el ă ciune. - s ă se constate c ă a fost condamnat pentru unele fapte pentru care prin rechizitor s-a dispus scoaterea de sub urm ă rire penal ă . P ă r ţ ile civile B.V. ş i P.V., prin recursurile declarate, au solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare invoc â nd urm ă toarele: - instan ţ a de fond ş i de apel au judecat cauza f ă r ă s ă le fi stabilit corect, conform legii, calitatea procesual ă ş i astfel nu au avut posibilitatea de a- ş i exercita drepturile conferite de Constitu ţ ie ş i de lege. - instan ţ a de fond, f ă r ă s ă extind ă procesul conform art. 336 Cod procedur ă penal ă cu privire la faptele descrise pct. l din rechizitoriu, privitor la care procurorul a dispus scoaterea de sub urm ă rire penal ă prin acela ş i rechizitoriu, a re ţ inut ş i judecat aceste fapte ca infrac ţ iuni, î mpiedic â nd astfel recuren ţ ii s ă - ş i valorifice drepturile printr-o ac ţ iune civil ă separat ă ; - instan ţ a de fond re ţ in â nd, î n mod gre ş it, î n sarcina inculpatului acte de î n ş el ă ciune ş i privitor la contractele de v â nzare-cump ă rare autentificate sub nr. 21860 din 20.IX. 1995 ş i 1608 din 9.IV. 1996, privitor la care rechizitoriul a ar ă tat c ă nu sunt fapte prev ă zute de legea penal ă , a dispus, pe cale de consecin ţă , tot eronat, anularea acestor contracte ş i implicit prejudicierea p ă r ţ ilor civile prin deposedarea lor de dreptul de proprietate pentru apartamentele 4, 5 ş i 7. Î n urma examin ă rii lucr ă rilor dosarului, se constat ă , c ă , î n parte, recursurile sunt fondate. Instan ţ ele, manifest â nd superficialitate în examinarea lucrărilor dosarului, au reţinut, greşit, în sarcina inculpatului A. Ş ., in conţinutul infracţiunii continuate de î n ş el ă ciune î n conven ţ ii, cu
64
consecin ţ e deosebit de grave prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, acte privitor la care procurorul a dispus, în mod expres, scoaterea de sub urmărire penală si privitor la care nu s-a extins ac ţ iunea penal ă î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti, conform art. 335 Cod procedur ă penal ă ş i deci l-a condamnat pe inculpat ş i pentru acte componente ale infrac ţ iunii continuate de î n ş el ă ciune, ce nu au f ă cut obiectul judec ăţ ii. Astfel, la pct. l din partea expozitiv ă a rechizitoriului, privitor la actele de v â nzare de c ă tre inculpatul A. Ş ., a apartamentelor nr. 4 ş i 5 din acel imobil, c ă tre P.V. ş i B.V., s-a ar ă tat c ă nu se poate re ţ ine î n sarcina inculpatului infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune, motiv â ndu-se c ă la data transmiterii posesiei ş i folosin ţ ei celor dou ă apartamente, inculpatul dob â ndise calitatea de proprietar asupra celor dou ă apartamente ş i c ă , deci, P. V. ş i B. V. au fost primii cump ă r ă tori de bun ă -credin ţă , c ă rora v â nzarea nu le-a produs nici un prejudiciu (pag. 5-6 din rechizitoriu; filele 515-516 dos. urm.pen.). Drept urmare, la pct. 2 din partea dispozitiv ă a aceluia ş i rechizitor, procurorul a dispus, î n baza art. 10 lit. b Cod procedur ă penal ă , scoaterea de sub urm ă rire penal ă a inculpatului A. Ş . pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i ultim Cod penal (pct. l din rechizitor), preciz â ndu-se, expres, c ă aceast ă „ fapt ă constituie litigiu civil" (pag. 25 din rechizitoriu - fila 535 dos. urm.pen.). De ş i, î n cursul judec ăţ ii la instan ţ a de fond, nu s-a pus problema c ă solu ţ ia de scoatere de sub urm ă rire penal ă dat ă de procuror prin rechizitor ar fi fost gre ş it ă ş i nu s-a extins ac ţ iunea penal ă pentru aceste acte, conform art. 335 Cod procedur ă penal ă , Tribunalul Bucure ş ti, prin sentin ţ a penal ă nr. 524/13.X. 1999, î n considerente, la pag. 2 a re ţ inut gre ş it aceste acte ca f ă c â nd parte din con ţ inutul infrac ţ iunii continuate de î n ş el ă ciune cu consecin ţ e deosebit de grave, iar, apoi, tot gre ş it, î n partea dispozitiv ă , le-a inclus î n con ţ inutul infrac ţ iunii prev ă zute de art. 215 alin. 2, 3 ş i 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, text î n baza c ă ruia l-a condamnat pe inculpat la 15 ani î nchisoare. Drept urmare, instan ţ a de fond a dispus, apoi, tot eronat, anularea celor dou ă contracte de v â nzare-cump ă rare nr. 21.866/20.IX. 1995 (pentru ap.4 ş i 5). O situa ţ ie redat ă , de asemenea, neclar î n rechizitor ş i apoi nel ă murit ă prin cercetarea judec ă toreasc ă , este ş i cea privind ap. nr. 7, v â ndut de acela ş i inculpat, p ă r ţ ii civile P. V. (odat ă cu ap. nr. 6, pct. 2 din rechizitor, pag. 7-8). Sub acest aspect, din modul cum este redat ă situa ţ ia de fapt la pct. 2 din rechizitor, rezult ă c ă v â nzarea ap. nr. 7 c ă tre partea civil ă P. V. de c ă tre inculpat a fost un act legal, care, deci nu putea fi inclus î n con ţ inutul infrac ţ iunii de î n ş el ă ciune. Cit ă m de la pag. 8 a rechizitoriului: „ Astfel, potrivit contractului de antrepriz ă ş i a actelor adi ţ ionale..., inculpatul nu avea dreptul de a vinde ap. nr. 6, situat la etajul 3, ci numai apartamentele nr. 4, 5 ş i 7" (fila 518 dos. urm ă rire penal ă ). Or, din examinarea actelor de cercetare judec ă toreasc ă efectuate de c ă tre instan ţ a de fond, se desprinde concluzia c ă s-a ajuns la asemenea erori ş i neclarit ăţ i numai pentru c ă instan ţ a de fond nu a verificat atent con ţ inutul actului de investire, ş i nu a efectuat o cercetare judec ă toreasc ă temeinic ă . De aceea, se impune casarea cu trimitere a cauzei, la instan ţ a de fond, pentru a relua cercetarea judec ă toreasc ă privitor la condi ţ iile ş i î mprejur ă rile î n care au fost î ncheiate contractele de v â nzare pentru apartamentele 4, 5 ş i 7. Sub un prim aspect, privitor la apartamentele nr. 4 ş i 5, instan ţ a de fond va trebui s ă verifice temeinic ş i î n concret, fiecare aspect legat de î mprejur ă rile î ncheierii contractelor pentru aceste apartamente, pentru a stabili dac ă nu cumva, activitatea inculpatului descris ă la pct. l din rechizitor reprezint ă totu ş i o tentativ ă la infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune (avem î n vedere c ă , ini ţ ial, inducerea î n eroare a existat dar nu s-a produs rezultatul, î n sensul c ă nu a existat prejudiciu). Oricum, chiar dac ă î n urma refacerii cercet ă rii judec ă tore ş ti se va stabili c ă solu ţ ia procurorului de scoatere este gre ş it ă , activitatea inculpatului î ntrunind elementele constitutive ale unei tentative la î n ş el ă ciune, apare gre ş it ă ş i va trebui î nl ă turat ă m ă sura anul ă rii contractelor de v â nzare-cump ă rare pentru apartamentele 4 şi 5 (21860/20.111.1995).
65
Apoi, privitor la apartamentul nr. 7, cercetarea judec ă toreasc ă va trebui s ă stabileasc ă , î n mod cert, dac ă v â nzarea acestuia de c ă tre inculpat a reprezentat un act ce intr ă î n con ţ inutul constitutiv al infrac ţ iunii de î n ş el ă ciune sau nu. Î n cazul î n care se va confirma ceea ce sus ţ ine rechizitoriul la pag.8, c ă inculpatul avea dreptul s ă v â nd ă apartamentul nr. 7, acest act de v â nzare va trebui exclus din lan ţ ul celor care compune infrac ţ iunea continuat ă de î n ş el ă ciune ş i, implicit, va trebui î nl ă turat ă din hot ă r â re dispozi ţ ia privind anularea contractului de v â nzare-cump ă rare a acestui apartament. Hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă sunt gre ş ite î ns ă ş i sub un alt aspect care impune casarea cu trimitere spre rejudecare. Astfel, prin apelul Parchetului, î n mod corect, s-a remarcat c ă instan ţ a de fond, la primul termen de judecat ă , din 9.07.1998, nesocotind dispozi ţ iile art. 17 alin, l ş i 3 Cod procedur ă penal ă , ş i, d â nd dovadă de lipsă de rol activ, nu a citat, din oficiu, Ministerul Finanţelor, î n calitate de parte civil ă , pentru prejudiciul cauzat statului de c ă tre inculpat, prin infrac ţ iunea de evaziune fiscal ă , î n valoare de 2.510.827.618 lei. Sub acest aspect, instan ţ a de fond trebuia s ă re ţ in ă c ă , î n actul de investire (pag.23 din rechizitor), procurorul precizase c ă , prin neeviden ţ ierea corect ă a veniturilor, inculpatul ş i-a diminuat obliga ţ iile fiscale fa ţă de stat ş i s-a sustras de la plata unor taxe î n valoare de 2.510.827.618 lei (fila 70-85, vol. IV). Fiind, deci, investit ă , chiar dac ă procurorul a omis s ă prevad ă î n rechizitor c ă se impune introducerea î n cauz ă a Ministerului Finan ţ elor, î n calitate de parte civil ă , instan ţ a de fond trebuia s ă o fac ă din oficiu, î nc ă de la primul termen de judecat ă , din 9.07.1998, î n conformitate cu textele mai sus-men ţ ionate. Ulterior, î ns ă , la data judec ă rii apelului, Curtea de Apel trebuia s ă constate, privitor la acest motiv de apel, c ă , î ntre timp, prin decizia Cur ţ ii Constitu ţ ionale nr. 80/20.05.1999, textele art. 17 alin. l ş i 2 ş i art. 18 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă (care obligau instan ţ a s ă exercite ş i s ă rezolve, din oficiu ac ţ iunea civil ă î n cazul unit ăţ ilor de interes public) au fost declarate neconstitu ţ ionale. Nesocotind efectele deciziei Cur ţ ii Constitu ţ ionale, Curtea de Apel Bucure ş ti, la termenul din 3.03.2000 (fila 42), a dispus introducerea î n cauz ă , a Ministerului Finan ţ elor, î n calitate de parte civil ă , am â n â nd cauza la 22.03.2000, termen pentru care a citat, î n cauz ă , Ministerul Finan ţ elor, î n calitatea men ţ ionat ă (fila 43). Apoi, a ş a cum rezult ă din î ncheierea de ş edin ţă din 22.03.2000 (fila 114), de ş i reprezentanta Ministerului Finan ţ elor nu a formulat oral ş i nici î n scris, cererea de constituire de parte civil ă , ci doar „nu s-a opus la admiterea apelului declarat de Parchet", iar inculpatul, p ă r ţ ile civile ş i procurorul au cerut casarea cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel, prin decizia nr. 186/13.04.2000, 1 -a obligat pe inculpat, direct, la plata sumei de 2.510.827.618 lei, c ă tre Ministerul Finan ţ elor, cu dob â nda legal ă , de la data r ă m â nerii definitive a hot ă r â rii ş i p â n ă la achitarea integral ă a sumei. Or, proced â nd î n acest mod, instan ţ a de apel a pronun ţ at ş i sub acest aspect, o hot ă r â re nelegal ă , pentru urm ă toarele considerente: - ca efect al deciziei Cur ţ ii Constitu ţ ionale nr. 80/20.05.1999, textele declarate neconstitu ţ ionale trebuie considerate abrogate ş i, deci, ele nu mai puteau constitui temei pentru rezolvarea din oficiu a ac ţ iunii civile, î n situa ţ ia dat ă ; - re ţ in â nd c ă dispozi ţ iile textelor art. 17 alin. l ş i 2 din Codul de procedur ă penal ă ş i art. 18 alin. 2 Cod procedur ă penal ă , declarate neconstitu ţ ionale, nu mai opereaz ă î n cauz ă , instan ţ a de apel trebuia s ă constate c ă procedura de introducere î n cauz ă a Ministerului Finan ţ elor, î n calitate de parte civil ă , pentru prejudicierea bugetului de stat de c ă tre inculpat, prin infrac ţ iunea de evaziune fiscal ă , ş i procedura de solu ţ ionare a ac ţ iunii civile, omis ă la instan ţ a de fond ş i solicitat ă de Ministerul Finan ţ elor cu ocazia judec ă rii apelului, nu putea avea loc dec â t potrivit dispozi ţ iilor art. 15 Cod procedur ă penal ă , adic ă prin casarea cu trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instan ţ a de fond, a ş a cum, de altfel, solicitase Parchetul, Ministerul Finan ţ elor ş i p ă r ţ ile civile. Pentru aceste considerente, apare nelegal ă modalitatea î n care Curtea de Apel 1-a obligat pe inculpat, direct, la plata sumei de 2.510.827.618 lei, cu dob â nda legal ă , ceea ce, desigur, impune casarea hot ă r â rilor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instan ţ a de fond.
66
Referitor la recursurile declarate de P.V. ş i B.V., acestea sunt fondate, sub aspectul nesocotirii de c ă tre instan ţ a de fond a dispozi ţ iilor art. 76 din Codul de procedur ă penal ă ş i, respectiv, art. 320 Cod procedur ă penal ă . Potrivit art. 76 din Codul de procedur ă penal ă , organul de urm ă rire penal ă sau instan ţ a de judecat ă are obliga ţ ia s ă cheme, spre a fi ascultat ă , persoana care a suferit o v ă t ă mare prin infrac ţ iune, precum ş i persoana civilmente responsabil ă . î n alin. 2 al aceluia ş i text de lege se prevede c ă , î nainte de ascultare, persoanei v ă t ă mate i se pune î n vedere c ă poate participa î n proces, ca parte v ă t ă mat ă , iar, dac ă a suferit o pagub ă material ă , c ă se poate constitui parte civil ă . De asemenea, textul mai prevede c ă persoanei v ă t ă mate i se atrage aten ţ ia c ă declara ţ ia de participare î n proces, ca parte v ă t ă mat ă , sau de constituire ca parte civil ă , se poate face î n tot cursul urm ă ririi penale, iar î n fa ţ a primei instan ţ e de judecat ă , p â n ă la citirea actului de sesizare. Î n conformitate cu dispozi ţ iile textului de lege sus-men ţ ionat ş i î n exercitarea obliga ţ iilor ce-i reveneau din prevederile art. 4 din Codul de procedur ă penal ă referitor la rolul activ, instan ţ a de fond trebuia ca, î n urma verific ă rii con ţ inutului actului de investire, s ă citeze î n calitate de p ă r ţ i v ă t ă mate pe recuren ţ ii P. V. ş i B. V. î nc ă de la primul termen de judecat ă , din 9.07.1998 ş i s ă procedeze, potrivit textului art. 76 din Codul de procedur ă penal ă . Or, a ş a cum rezult ă din î ncheierea de ş edin ţă a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia I Penal ă , din 9.07.1998 (existent ă , nu la î nceputul dosarului de cercetare judec ă toreasc ă cum este normal ci, aproximativ la mijlocul dosarului, cu o numerotare haotic ă ) ş i, cum de altfel, rezult ă din î ncheierile de ş edin ţă ulterioare (nea ş ezate î ntr-o ordine cronologic ă , fireasc ă , care sunt incomplete ş i care, uneori, con ţ in modific ă ri) instan ţ a de fond nu s-a preocupat de î ndeplinirea acestor obliga ţ ii, ce-i reveneau, potrivit textelor mai sus-men ţ ionate din Codul de procedur ă penal ă . Lipsa de preocupare a instan ţ ei de fond, pentru stabilirea calit ăţ ii procesuale a recuren ţ ilor P.V. ş i B.V., rezult ă , î n mod evident, din examinarea î ncheierilor de ş edin ţă existente la dosar. Modul defectuos, î n care ş i-a desf ăş urat instan ţ a de fond activitatea sub aspectul î ndeplinirii obliga ţ iilor prev ă zute î n Codul de procedur ă penal ă , raportat la necesitatea stabilirii calit ăţ ii procesuale a recuren ţ ilor rezult ă at â t de evident din simpla examinare a î ncheierilor de ş edin ţă , î nc â t nu mai este necesar ă o demonstra ţ ie î n acest sens. Edificator, î n acest sens este de ar ă tat c ă dup ă ce î n î ncheierea de ş edin ţă din 21 ianuarie 1999 apare consemnat c ă ap ă r ă torul recurentului P.V., s-a prezentat ş i a formulat cerere de introducere î n cauz ă a acestuia ca parte v ă t ă mat ă , instan ţ a a prorogat de mai multe ori discutarea acestei cereri, iar la 10 mai 1999, i -a luat acestuia o declara ţ ie care poart ă antetul „Declara ţ ie de martor ş i parte civil ă ". Din modul confuz î n care a fost consemnat ă aceast ă declara ţ ie, se desprinde concluzia c ă instan ţ a, î nc ă lc â ndu- ş i obliga ţ iile, nu i-a explicat acestuia clar drepturile procesuale pe care le are î n raport de faptele s ă v â r ş ite de inculpat, ş i posibilit ăţ ile pe care le are î n procesul penal de a ob ţ ine repararea prejudiciilor cauzate de inculpat. Numai a ş a, se explic ă con ţ inutul neclar, confuz ş i contradictoriu al consemn ă rilor f ă cute de instan ţă î n aceast ă declara ţ ie, î n care, î n final, se men ţ ioneaz ă c ă „nu m ă constitui parte civil ă deoarece sper c ă voi intra î n posesia apartamentelor... " Din aceast ă ultim ă consemnare, s-ar putea î n ţ elege nu c ă partea v ă t ă mat ă P. V. ar fi î n ţ eles s ă renun ţ e la constituirea de parte civil ă , ci c ă ea dore ş te s ă fie desp ă gubit ă , dar nu î n echivalent b ă nesc, ci î n natur ă , prin restituirea apartamentelor. Ceea ce demonstreaz ă , apoi, c ă instan ţ a de fond nu ş i-a î ndeplinit î ndatoririle, rezult ă din faptul c ă , î n pofida unor asemenea consemn ă ri, ulterior, prin sentin ţ a pronun ţ at ă , instan ţ a i-a atribuit lui P.V. calitatea de parte civil ă ş i 1-a obligat pe inculpat s ă pl ă teasc ă cu titlu de desp ă gubiri, acestuia, 200.000 USD. Declara ţ ia lui B.V., luat ă ş i consemnat ă la aceea ş i dat ă , 11 mai 1999, de instan ţă , este de asemenea neclar ă ş i contradictorie. Concluzion â nd, toate aceste deficien ţ e impun ş i ele categoric, admiterea recursurilor numi ţ ilor P. V. ş i B. V., ş i casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei î n sensul ar ă tat. Pe de alt ă parte, hot ă r â rile atacate con ţ in ş i o alt ă nelegalitate.
67
Din examinarea probelor existente î n dosar, rezult ă , printre altele, a ş a cum de altfel s-a re ţ inut î n rechizitor ş i î n hot ă r â rile atacate, c ă participa ţ ia penal ă a inculpatului la infrac ţ iunea de fals prev ă zut ă de art. 40 din Legea nr. 82/1991 a constat î ntr-o ac ţ iune de a determina cu ş tiin ţă , pe contabila S.M., de a nu eviden ţ ia toate opera ţ iunile economice derulate, prin omisiunea cu ş tiin ţă de-a prezenta documentele pentru a fi î nregistrate (pag. 23 din rechizitor). Or, instan ţ ele ar fi trebuit s ă re ţ in ă c ă aceast ă activitate nu poate reprezenta o ac ţ iune de realizare nemijlocit ă de c ă tre inculpat a faptei î ncriminate de textul susmen ţ ionat, ci o participa ţ ie improprie î n condi ţ iile art. 31 alin. l Cod penal la s ă v â r ş irea acestei infrac ţ iuni. Drept urmare, instan ţ ele conform art. 334 Cod procedur ă penal ă ar fi trebuit s ă schimbe î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 40 din Legea nr. 82/l991 î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 31 alin. l Cod penal raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 ş i s ă stabileasc ă pedepsele î n raport de aceast ă form ă de participa ţ ie. Î n rest, celelalte critici invocate de recurentul inculpat nu sunt î ntemeiate. Aceste ap ă r ă ri au fost avute î n vedere de c ă tre instan ţ e ş i au fost î nl ă turate cu o motivare logic ă î n considerentele deciziei de c ă tre instan ţ a de apel (pag.8-9 din decizie). PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursurile declarate de inculpatul A. Ş . ş i de c ă tre p ă r ţ ile civile B. V. ş i P. V. î mpotriva deciziei nr. 186 din 13 aprilie 2000 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a nr. 524 din 13 septembrie 1999 a Tribuna lului Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă . Trimite cauza spre rejudecare primei instan ţ e - Tribunalul Bucure ş ti. Men ţ ine starea de arest a inculpatului. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 24 octombrie 2002.
3. Principiul rolului activ. Necitarea persoanei juridice prejudiciată prin infracţiune în calitate de PARTE VĂTĂMATĂ. Necitarea tuturor părţilor responsabile civilmente pentru inculpaţii minori.
Decizia nr. 1042/2003
R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ '
Dosar nr. 3148/2002
Şedinţa publică din 28 februarie 2003
Asupra recursurilor de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 193 din 8 martie 2002, Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , a condamnat pe inculpa ţ ii: - P.A.G. la 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. (2), lit. a), d) ş i e) cu aplicarea art. 99 ş i urm ă torii C. pen. Î n baza art. 350 C proc. pen., s-a men ţ inut starea de arest a inculpatului, iar potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeaps ă , timpul arest ă rii preventive, de la 14 noiembrie 2001, la zi. - I.N.V. la 6 ani î nchisoare pentru complicitate la infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b),art. 74 lit. c) ş i art. 75 lit. c) C. pen. S-a f ă cut aplicarea art. 71 ş i a art. 64 din acela ş i cod. - N.M.G. la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru complicitate la infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen., cu aplicarea art. 99 ş i urm ă torii din acela ş i cod. Î n baza art. 81 raportat la art. 110 C. pen., a suspendat condi ţ ionat executarea pedepsei, aplicat ă acestuia, pe durata termenului de î ncercare, de 4 ani, iar î n baza art. 359 C proc. pen., a atras aten ţ ia inculpatului asupra dispozi ţ iilor art. 83 C. pen. Potrivit art. 88 C. pen., a dedus re ţ inerea de o zi, din 14 noiembrie 2001. - M.C.M. la:
68
- 2 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru complicitate la infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2), lit. a), d) ş i e) cu aplicarea art. 99 ş i urm ă torii C. pen. - 3 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 221 cu aplicarea art. 99 ş i urm ă torii C. pen. ş i; - un an ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 194, cu aplicarea art. 99 ş i urm ă torii C. pen. Î n baza art. 33 lit. a) ş i art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani ş i 6 luni î nchisoare, iar conform art. 86 1 C. pen., s-a suspendat sub supraveghere, executarea pedepsei, pe durata termenului de î ncercare de 5 ani. 3 Î n baza art. 86 3 alin. (1) C. pen., s-a pus î n vedere inculpatului ca, pe durata termenului de î ncercare, s ă se prezinte din 3 î n 3 luni la sec ţ ia de poli ţ ie, î n raza c ă reia domiciliaz ă la sf â r ş itul fiec ă rei perioade, ş i s ă comunice orice schimbare de domiciliu, re ş edin ţă sau locuin ţă ş i orice deplasare care dep ăş e ş te 8 zile, precum ş i î ntoarcerea, s ă comunice ş i s ă justifice schimbarea locului de munc ă ş i s ă prezinte informa ţ ii de natur ă a fi controlate, privind mijloacele de existen ţă . Î n baza art. 86 alin. (3) C. pen., instan ţ a a pus î n vedere acestui din urm ă inculpat, s ă nu intre î n leg ă tur ă cu inculpa ţ ii Ionescu N.V. ş i P.A.G., aceast ă supraveghere revenind sec ţ iei de poli ţ ie î n raza c ă reia domiciliaz ă inculpatul. Î n baza art. 88 C. pen., a dedus din durata pedepsei, re ţ inerea de una zi (14 noiembrie 2001). S-a luat act c ă partea v ă t ă mat ă S.C. E.E. S.R.L. Bucure ş ti nu s-a constituit parte civil ă . Î n baza art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul P.A.G. a sumei de 1.800.000 lei, de la inculpatul N.M.G. a sumei de 1.800.000 lei, de la incu lpatul I.N.V. a sumei de 2.400.000 lei ş i de la inculpatul M.C.M. a sumei de 1.200.000 lei, sume ob ţ inute din s ă v â r ş irea infrac ţ iunii. Î n baza aceluia ş i text de lege, de la inculpa ţ ii P.A.G. ş i I.N.V. s-a mai confiscat c â te 100.000 lei, bani ob ţ inu ţ i din v â nzarea telefonului mobil. Prima instan ţă a re ţ inut c ă , î n seara zilei de 15 februarie 2001, inculpatul P.A.G. î mpreun ă cu inculpa ţ ii N.M.G., I.N.V. ş i M.C.M. se aflau pe Ş oseaua Olteni ţ ei din Bucure ş ti. Inculpatul M.C.M. a cobor â t î n sta ţ ia de metrou C.B. ş i observ â nd c ă partea v ă t ă mat ă B.P. are un telefon mobil pe care l-a pus î n geanta tip „diplomat" care o avea î n m â n ă , a revenit la suprafa ţă ş i le-a adus la cuno ş tin ţă celorlal ţ i inculpa ţ i despre aceast ă situa ţ ie, ş i cu to ţ ii s-au hot ă r â t ca s ă sustrag ă geanta î n care scop au urm ă rit partea v ă t ă mat ă . Inculpatul I.N.V. a dep ăş it partea v ă t ă mat ă , iar î n urma sa inculpatul P.A.G. a apucat cu m â inile geanta ş i a tras-o la el. Partea v ă t ă mat ă a opus rezisten ţă , dar din cauz ă c ă inculpatul tr ă gea cu for ţă geanta, aceasta a c ă zut, suferind leziuni la genunchiul st â ng. M â nerul gen ţ ii ced â nd ş i r ă m â n â nd î n m â na p ă r ţ ii v ă t ă mate, inculpatul P.A.G. a sustras geanta ş i a fugit de la locul faptei, urmat de inculpa ţ ii I.N. V. ş i N.M.G. Apoi, au desf ă cut geanta, unde au g ă sit suma de 7.200.000 lei, acte ş i alte bunuri, î ntre care un telefon mobil. Banii au fost î mp ă r ţ i ţ i î n mod egal î ntre cei trei, iar telefonul a r ă mas la inculpatul P.A.G. Î n aceea ş i sear ă , acesta din urm ă , î mpreun ă cu inculpatul I.N. V. au v â ndut telefonul mobil cu suma de 200.000 lei, pe care au î mp ă r ţ it-o î n mod egal. Tot î n aceea ş i sear ă , cei doi s-au î nt â lnit cu inculpatul M.C.M., care le-a cerut acestora ş i primit c â te 600.000 lei, pentru a nu-i divulga organelor de poli ţ ie. Prin decizia penal ă nr. 293 din 28 mai 2002, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti, a descontopit pedepsele aplicate inculpatului M.C.M., a î nl ă turat aplicarea dispozi ţ iilor art. 33 lit. a) C. pen. ş i î n baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C proc. pen., l -a achitat pe acest inculpat pentru infrac ţ iunile de t ă inuire ş i ş antaj prev ă zute de art. 221 ş i art. 194 alin. (2) cu aplicarea art. 99 ş i urm ă toarele C. pen. Celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei au fost men ţ inute. Se motiveaz ă c ă , î ntruc â t inculpatul M.C.M. a fost participant la infrac ţ iunea de t â lh ă rie, sub forma complicit ăţ ii, nu poate fi î n acela ş i timp, t ă inuitor ş i autor, al infrac ţ iunii de ş antaj.
69
Apelurile declarate de inculpa ţ ii P.A.G. ş i I.N.V., care au criticat sentin ţ a pentru gre ş ita propor ţ ionalizare a pedepselor, au fost respinse ca nefondate. Î mpotriva deciziei penale nr. 293 din 28 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , au declarat recurs Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti ş i inculpatul P.A.G. Parchetul a formulat urm ă toarele motive de recurs: - instan ţ a de fond a judecat cauza, de ş i procedura de citare nu a fost î ndeplinit ă cu partea v ă t ă mat ă S.C. E.E. S.R.L. proprietara gen ţ ii diplomat, a sumei de 5.200.000 lei ş i a telefonului mobil, sustrase de inculpa ţ i; - s-a omis citarea de c ă tre curtea de apel a p ă r ţ ilor responsabile civilmente A.P., M.I., M.N., P.G. ş i P.R.; - gre ş ita re ţ inere a recidivei dup ă executare prev ă zut ă de art. 37 lit. b) C. pen., la inculpatul N.M.G., c ă ci pedepsele anterioare, considerate ca primul termen al recidivei au fost s ă v â r ş ite î n timp ce era minor; - gre ş ita individualizare a pedepselor aplicate inculpa ţ ilor, N.M.G. ş i M.C.M., at â t sub aspectul cuantumului, c â t ş i al modalit ăţ ii de executare. Inculpatul P.A.G. a criticat sentin ţ a numai sub aspectul individualiz ă rii pedepsei, solicit â nd s ă fie redus ă . Recursurile sunt fondate î n sensul ce se va ar ă ta, î n continuare. Potrivit dispozi ţ iilor art. 24 C. pen., persoana care a suferit prin fapta penal ă o v ă t ă mare fizic ă , moral ă sau material ă , dac ă particip ă î n procesul penal se nume ş te parte v ă t ă mat ă , iar persoana v ă t ă mat ă care exercit ă ac ţ iunea civil ă î n cadrul procesului penal se nume ş te parte civil ă . Potrivit aceluia ş i articol, persoana chemat ă î n procesul penal s ă r ă spund ă , potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, se nume ş te parte responsabil ă civilmente. Totodat ă , potrivit dispozi ţ iilor art. 291 C proc. pen., judecarea poate avea loc numai dac ă p ă r ţ ile sunt legal citate ş i procedura este î ndeplinit ă . Î n cauz ă , prima instan ţă de ş i a re ţ inut c ă suma de 5.200.000 lei ş i telefonul mobil Bosch, aflate î n geanta sustras ă de inculpa ţ i apar ţ ineau firmei S.C. „ E.E". S.R.L. Bucure ş ti, totu ş i contrar dispozi ţ iilor legale amintite, nu a dispus citarea acestei firme î n calitate de parte v ă t ă mat ă . Faptul c ă , î n timpul cercet ă rilor, firma men ţ ionat ă a trimis o adres ă prin care aduce la cuno ş tin ţă c ă nu se constituie parte civil ă î mpotriva inculpa ţ ilor, nu era de natur ă s ă î nl ă ture obliga ţ ia instan ţ ei de a o cita î n calitate de parte v ă t ă mat ă ş i a o î ntreba dac ă î n ţ elege s ă stea î n proces î n aceast ă calitate. Nici motiva ţ ia î n sensul c ă opereaz ă principiul disponibilit ăţ ii p ă r ţ ilor cu privire la ac ţ iunea civil ă , nu justific ă necitarea î n proces a p ă r ţ ii v ă t ă mate la niciunul, din termenele de judecat ă . Totodat ă , se constat ă c ă prima instan ţă nu a citat pe toate p ă r ţ ile responsabile civilmente ale inculpa ţ ilor minori, fiind omise a fi citate p ă r ţ ile responsabile civilmente M.I. ş i P.R., iar instan ţ a de apel nu a citat nici o parte responsabil ă civilmente. Î ntruc â t judecarea î n fond ş i î n apel f ă r ă citarea legal ă a unor p ă r ţ i, constituie motivul de recurs prev ă zut de art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C proc. pen., se impune rejudecarea cauzei de c ă tre prima instan ţă . Ca urmare, motivul referitor la individualizarea pedepselor aplicate inculpa ţ ilor N.M.G. ş i M.C.M., formulat de parchet, ca ş i motivul de individualizare formulat de recurentul inculpat P.A.G., urmeaz ă a fi examinate cu ocazia rejudec ă rii cauzei de c ă tre prima instan ţă . De asemenea, prima instan ţă urmeaz ă a examina ş i motivul formulat î n recursul parchetului, cu privire la gre ş ita re ţ inere a recidivei dup ă executare, prev ă zut ă de art. 37 lit. b) C. pen., î n sarcina inculpatului I.N.V., ţ in â ndu-se seama î n acest scop, de condamn ă rile men ţ ionate î n cazierul judiciar, de faptul c ă la data faptelor anterioare era minor ş i de dispozi ţ iile art. 38 C. pen. Totodat ă , urmeaz ă a se observa c ă dedu 1 cerile timpului arest ă rii preventive, din pedepsele cu aplicarea art. 81 ş i a art. 86 1 C. pen., nu este posibil ă dec â t î n eventualitatea revoc ă rii acestor m ă suri, c ă ci altfel se ajunge nelegal, la diminuarea termenului de î ncercare. 15
70
Pentru considerentele ar ă tate, urmeaz ă ca, î n baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C proc. pen., a se admite recursurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti ş i inculpatul P.A.G., a se casa ambele hot ă r â ri pronun ţ ate î n cauz ă ş i a se trimite cauza pentru rejudecare la instan ţ a de fond. Totodat ă , constat â nd c ă se men ţ in motivele care au fost avute î n vedere la luarea m ă surii arest ă rii preventive a inculpatului P.A.G., urmeaz ă a se men ţ ine starea de arest a acestuia. Onorariile de avocat din oficiu, î n sum ă de c â te 300.000 lei, urmeaz ă a se pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti ş i de inculpatul P.A.G. î mpotriva deciziei penale nr. 293 din 28 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă hot ă r â rea atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 193 din 8 martie 2002 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia a II a penal ă ş i trimite cauza pentru rejudecare la instan ţ a de fond. Men ţ ine starea de arest a recurentului inculpat P.A.G. Onorariile ap ă r ă torilor din oficiu, î n sum ă de c â te 300.000 lei, se vor pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003. 4. Principiul garantării dreptului la apărare. Neverificarea din oficiu a faptelor şi împrejurărilor favorabile rezultate din probe. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1524
Dosar nr. 5527/2003 Şedinţa publică din 18 martie 2004 CURTEA,
Asupra recursurilor de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a nr. 385 din 17 septembrie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul N.I. la 4 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat de produse petroliere prev ă zut ă de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1, lit.a,g ş i alin. 3 lit.a Cod penal. Î n baza art. 83 Cod penal a fost revocat beneficiul suspend ă rii condi ţ ionate a execut ă rii pedepsei de 1 an ş i 4 luni î nchisoare aplicat ă prin sentin ţ a nr. 670 din 11 martie 2003 a Judec ă toriei Ploie ş ti dispun â ndu-se ca aceasta s ă fie executat ă al ă turi de pedeapsa de 4 ani, inculpatul urm â nd s ă execute î n total 5 ani ş i 4 luni î nchisoare. S-a f ă cut aplicarea art. 71 ş i 64 Cod penal. A fost men ţ inut ă starea de arest ş i computat ă deten ţ ia preventiv ă . Prin aceea ş i sentin ţă s-a dispus achitarea inculpatului N.Il., î n baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedur ă penal ă pentru infrac ţ iunea de furt calificat de produse petroliere prev ă zut ă de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a, g ş i alin. 3 lit. a Cod penal. Acela ş i inculpat a fost condamnat la urm ă toarele pedepse: 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208-209 alin. 1 lit.g, i Cod penal cu aplicarea art. 74-76 Cod penal - fapt ă comis ă î n noaptea de 13-14 martie 2002 î n dauna p ă r ţ ii civile SC „Corida Com" SRL T â rg ş or Vechi ş i 8 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism f ă r ă a poseda permis de conducere prev ă zute de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 13 Cod penal ş i 74-76 Cod penal. Conform art. 33 lit.a ş i 34 lit.b Cod penal au fost contopite cele dou ă pedepse, urm â nd ca inculpatul s ă execute 2 ani î nchisoare.
71
Î n baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei stabilindu-se termen de î ncercare, potrivit art. 82 Cod penal de 4 ani. I s -a atras aten ţ ia asupra consecin ţ elor nerespect ă rii dispozi ţ iilor art. 83 Cod penal. S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat p ă r ţ ii civile SC „ Corida Com" SRL T â rg ş orul Vechi ş i s-a admis ac ţ iunea p ă r ţ ii civile SC „ Conpet" SA dispun â ndu-se obligarea inculpatului N.I. la plata sumei de 174.100.810 lei reprezent â nd contravaloarea a 16.723 kg. produse petroliere. Î n baza art. 118 lit.b Cod penal a fost confisc at ă autocisterna marca Roman cu num ă r de î nmatriculare PH-93-RAP, lopata, furtunul ş i instala ţ ia artizanal ă de sustragere a produsului petrolier. Pentru a pronun ţ a aceast ă solu ţ ie, prima instan ţă a re ţ inut c ă î n seara zilei de 22 mai 2003, pe baza unor informa ţ ii, o echip ă mixt ă format ă din lucr ă tori de poli ţ ie ş i trupe de jandarmi a executat o p â nd ă pe partea dreapt ă a sensului de mers Bra ş ov - Bucure ş ti al DN 1 A, pe un teren agricol situat î n apropierea magistralei feroviare Ploie ş ti - Bra ş ov. Î n jurul orelor 23 membrii echipei, au observat o ma ş in ă de teren care mai î nt â i a sta ţ ionat î n apropierea pasajului de cale ferat ă , cca 10 minute dup ă care a stins farurile ş i a mers pe un drum agricol paralel cu calea ferat ă î ntr-un loc unde existau informa ţ ii c ă este amplasat ă o instala ţ ie artizanal ă pentru sustras produse petroliere ş i dup ă ce din ma ş in ă au cobor â t dou ă persoane, acestea au decopertat instala ţ ia cu ajutorul unei lope ţ i. Dup ă aproximativ 20 minute, î n zon ă a ap ă rut o cistern ă marca „Roman" cu num ă r de î nmatriculare PH-93 RAP care, dup ă ce s-a oprit î n apropierea autoturismului de teren, dou ă persoane s-au urcat pe rezervorul acesteia, iar o a treia a montat un furtun de plastic la conduct ă , cel ă lalt cap ă t introduc â ndu-l î n bazinul autocisternei. Membrii echipei s-au apropiat de locul respectiv, iar lucr ă torii de poli ţ ie au recunoscut pe doi dintre ei î n persoana fra ţ ilor N. din B ă rc ă ne ş ti, N.I. fiind cel care asigura^ paza, iar N.lI. unul din cei care î nc ă rcau compartimentele cisternei. Î ntruc â t s-au produs zgomote, cei trei s-au sesizat, doi s-au urcat î n autoturismul de teren ş i au fugit î n direc ţ ia satului Buda, iar cel de al treilea spre un c â mp unde printr-un ş an ţ aflat de-a lungul c ă ii ferate ş i-a asigurat sc ă parea. Cu toate c ă asupra autoturismului au fost trase focuri de arm ă lovindu-l î n mai multe locuri, ma ş ina a disp ă rut. A doua zi, cu ocazia cercet ă rii efectuate la fa ţ a locului, a fost identificat ă ş i ridicat ă autocisterna, instala ţ ia artizanal ă , lopata folosit ă la decopertarea acesteia, furtunul folosit la umplerea rezervorului precum ş i dou ă articole de î mbr ă c ă minte. Î n ce prive ş te pe inculpatul N.Il., prima instan ţă a mai re ţ inut c ă î n noaptea de 13/14 martie 2003, a mers î n zona p ă durii Cr â ngul lui Bot la sediul SC „Corida Com" SRL T â rg ş orul Vechi unde prin escaladare a p ă truns î n incinta unit ăţ ii ş i dup ă ce a spart cu o piatr ă geamul portierei dreapta de la o autoutilitar ă ş i-a î nsu ş it mai multe bunuri iar din depozitul distileriei a luat cantitatea de 350 litri ţ uic ă . Prejudiciul a fost acoperit prin restituirea bunurilor î nsu ş ite. Î n afar ă de aceasta, î n ziua de 31 octombrie 2002, î n timp ce conducea prin municipiul Ploie ş ti un autoturism a fost oprit pentru control cu care ocazie s -a constatat c ă nu posed ă permis de conducere. Î mpotriva acestei hot ă r â ri, Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Prahova ş i cei doi inculpa ţ i au declarat apel. Curtea de Apel Ploie ş ti, prin decizia nr. 506 din 19 noiembrie 2003 le -a admis pe toate, a casat sentin ţ a atacat ă ş i î n baza art. 208-209 alin. 1 lit. a, g ş i alin. 3 lit. a Cod penal a condamnat pe inculpatul N.Il. la 4 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat de produse petroliere î n dauna SC „Compet" SA Ploie ş ti. A descontopit pedeapsa rezultant ă î n pedepsele componente de 2 ani ş i respectiv 8 luni î nchisoare, au fost î nl ă turate dispozi ţ iile art. 74-76 Cod penal ş i l-a mai condamnat la 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat, prev ă zut ă de art. 208-209 lit. g ş i i Cod penal, fapt ă din 13/14 martie 2002, parte civil ă SC „Corida Com" SRL ş i la 1 an î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 13 Cod penal. Î n baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s -a constatat gra ţ iat ă î n î ntregime condi ţ ionat pedeapsa de 3 ani î nchisoare aplicat ă pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208-209 lit. g ş i i Cod penal, atr ă g â nd aten ţ ia inculpatului asupra consecin ţ elor nerespect ă rii dispozi ţ iilor art. 7 din actul normativ amintit.
72
Conform art. 33 lit. a ş i 34 lit. b Cod penal a contopit pedeapsa de 4 ani î nchisoare cu cea de 1 an î nchisoare, urm â nd ca inculpatul N.Il. s ă execute pedeapsa cea mai grea ş i anume 4 ani î nchisoare. Au fost î nl ă turate dispozi ţ iile art. 81 ş i 82 Cod penal ş i au fost aplicate cele ale art. 71 ş i 64 Cod penal. Totodat ă , a obligat pe inculpa ţ i ca î n solidar s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile SC „Compet" SA Ploie ş ti suma de 174.100.810 lei cu titlu de desp ă gubiri. Î mpotriva deciziei curbii de apel, inculpa ţ ii au declarat recurs. Ap ă r ă torul, a criticat decizia respectiv ă , sus ţ in â nd c ă instan ţ a de control judiciar, a comis o grav ă eroare de fapt condamn â ndu-l pe inculpatul N.I. pentru comiterea infrac ţ iunii de furt calificat de produse petroliere prev ă zut ă de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit a, g ş i alin. 3 lit. a Cod penal deoarece din probele administrate nu rezult ă c ă acesta a comis fapta penal ă respectiv ă . Sub acest aspect, ap ă r ă torul a men ţ ionat c ă î ntre depozi ţ iile martorilor audia ţ i exist ă contradic ţ ii astfel î nc â t nu se poate re ţ ine cu certitudine vinov ăţ ia inculpatului. Referitor la recurentul N.Il., ap ă r ă torul a men ţ ionat c ă hot ă r â rea primei instan ţ e este legal ă ş i temeinic ă sub toate aspectele. Pentru aceste motive el a cerut admiterea recursurilor, casarea deciziei instan ţ ei de apel, achitarea inculpatului N.I. ş i men ţ inerea solu ţ iei primei instan ţ e î n ce prive ş te pe recurentul N.Il. Recursul este fondat, dar pentru alte motive dec â t cele invocate de ap ă r ă tor. Astfel, analiz â nd hot ă r â rile, se constat ă c ă instan ţ ele au abdicat de la rolul lor activ, prin aceea c ă nu au administrat toate probele necesare stabilirii adev ă rului ceea ce a determinat stabilirea unei situa ţ ii de fapt incorecte. Sub acest aspect, este de remarcat c ă inculpatul N.I. nu a negat prezen ţ a sa la locul furtului, dar a sus ţ inut c ă fusese chemat acolo de o alt ă persoan ă , decedat ă î ntre timp, pentru a-i aduce o canistr ă cu motorin ă deoarece r ă m ă sese î n pan ă cu autocisterna. Instan ţ ele nu au verificat aceast ă sus ţ inere, re ţ in â nd doar c ă prin simpla prezen ţă î n acel loc, inculpatul a participat î n calitate de autor la s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de furt calificat de produse petroliere. Cu toate c ă acea persoan ă a decedat, sus ţ inerea recurentului poate fi verificat ă î ntruc â t î n declara ţ iile date, recurentul a sus ţ inut c ă acea canistr ă a luat-o de la o salariat ă a SC „Ghinea" SRL, indic â nd ş i sediul acesteia din municipiul Ploie ş ti. Afirma ţ ia inculpatului poate fi verificat ă prin identificarea ş i audierea personalului care a fost de serviciu la acea societate î n noaptea de 22/23 mai 2003, cu at â t mai mult c ă el a l ă sat drept garan ţ ie o sum ă de bani, pentru c ă a luat acea canistr ă . Este evident c ă î n func ţ ie de cele stabilite î n urma audierii acelor persoane, situa ţ ia juridic ă a acestui recurent s-ar putea schimba. Av â nd î n vedere c ă probele administrate sunt contradictorii î n ce prive ş te locul î n care s-a aflat recurentul î n momentul furtului, este necesar ca acesta s ă fie precis delimitat î ntruc â t poate determina î ncadrarea juridic ă a faptei, cu at â t mai mult dac ă se stabile ş te c ă î ntre f ă ptuitori a existat sau nu o î n ţ elegere. Î n afar ă de faptul c ă hot ă r â rile nu sunt temeinice, î ntruc â t probele nu au fost complet administrate, decizia instan ţ ei de apel nu este nici legal ă . Astfel, î n partea introductiv ă a ei c â t ş i î n cuprinsul motiv ă rii, ap ă r ă torul recurentului N.I., a sus ţ inut c ă o alt ă persoan ă a comis fapta imputat ă acestuia, el put â nd r ă spunde pentru infrac ţ iunea de t ă inuire ori de favorizare a infractorului, furtul de produse petroliere fiind comis de persoana care a decedat. Cu toate c ă ap ă r ă torul a sus ţ inut c ă fapta constituie infrac ţ iunea de favorizare sau t ă inuire, instan ţ a de apel nu s-a pronun ţ at asupra cererii de schimbare a î ncadr ă rii juridice, î n sensul de a o admite sau de a o respinge, astfel î nc â t aceast ă sus ţ inere problema î ncadr ă rii juridice sus ţ inut ă de ap ă r ă tor - nu a fost rezolvat ă . Decizia instan ţ ei de control judiciar nu este legal ă ş i sub urm ă torul aspect: Î n dispozitivul hot ă r â rii se men ţ ioneaz ă : „Admite apelurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Prahova, inculpatul N.I. ş i N.Il .......", dup ă care este redat ă solu ţ ia pronun ţ at ă î n leg ă tur ă numai cu inculpatul N.Il., f ă r ă s ă se precizeze care este situa ţ ia juridic ă ^a apelantului N.I. î n urma admiterii respectivei c ă i de atac.
73
Î n sf â r ş it, din dosar nu rezult ă modul î n care partea civil ă a calculat prejudiciul ş i a stabilit componentele sale, aspecte esen ţ iale î n vederea unei juste desd ă un ă ri a persoanei p ă gubite. Stabilirea exact ă a prejudiciului este cu at â t mai necesar dac ă se are î n vedere cantitatea de produs petrolier g ă sit ă î n cisterna respectiv ă ş i totalul desp ă gubirilor civile solicitate a c ă ror sum ă reprezint ă contravaloarea unei cantit ăţ i mult mai mari. Î n consecin ţă , recursurile inculpa ţ ilor urmeaz ă s ă fie admise, decizia instan ţ ei de apel casat ă ş i cauza trimis ă la Curtea de Apel Ploie ş ti, î n vederea solu ţ ion ă rii apelurilor declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Prahova ş i de c ă tre inculpa ţ i sub aspectul celor men ţ ionate mai sus. Î ntruc â t inculpatul N.I. a fost judecat î n stare de arest, urmeaz ă ca instan ţ a s ă men ţ in ă aceast ă m ă sur ă . PENTRU ACESTE MOTIVE Î N NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii N.I. ş i N.Il. î mpotriva decizei nr. 506 din 19 noiembrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Ploie ş ti. Caseaz ă decizia atacat ă ş i trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Ploie ş ti. Men ţ ine arestarea preventiv ă a inculpatului N.I. Definitiv ă Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 18 martie 2004.
5. Aflarea adevărului. Necesitatea stabilirii adevărului cu privire la toate faptele şi împrejurările cauzei care formează obiectul probaţiunii. Obligaţia de a lămuri neclarităţile din actele medico-legale pentru a se înlătura dubiile şi a se putea forma o convingere CERT Ă. Probe care nu sunt CERTE. Necesitatea efectuării unei NOI EXPERTIZE pentru înlăturarea dubiilor. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 735
Dosar nr. 4853/2002 Ş edin ţ a public ă din 13 februarie 2003
S-a luat î n examinare recursul declarat de condamnatul Ş .A. î mpotriva deciziei nr. 665 din 25 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a I penal ă . Recurentul a fost prezent, î n stare de arest, asistat de ap ă r ă tor ales, avocat C.B. Procedura de citare a fost î ndeplinit ă . Ap ă r ă torul av â nd cuv â ntul, dezvolt â nd concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului ş i î ntreruperea execut ă rii pedepsei. Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat. Î n ultimul cuv â nt, recurentul a declarat c ă este de acord cu cele relatate de ap ă r ă tor. CURTEA Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 753 din 6 august 2002, Tribunalul Bucure ş ti a respins, ca ne î ntemeiat ă , cererea condamnatului Ş .A. de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei de 12 ani î nchisoare, î n a c ă rui executare se afl ă , invoc â nd bolile grave de care sufer ă ş i pentru a c ă ror vindecare este necesar ă o interven ţ ie chirurgical ă care nu se poate realiza î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P. Î n motivarea solu ţ iei, instan ţ a de fond a re ţ inut, c ă , din ansamblul actelor medicale depuse la dosar se constat ă c ă afec ţ iunile de care sufer ă condamnatul pot fi tratate î n re ţ eaua sanitar ă a Direc ţ iei Generale a Penitenciarelor. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia penal ă nr. 665 din 25 octombrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ş .A.
74
Î mpotriva ultimei hot ă r â ri, condamnatul a declarat recurs, solicit â nd casarea acesteia ş i, dup ă rejudecare, admiterea cererii ş i î ntreruperea execut ă rii pedepsei, invoc â nd motivele din cererea introductiv ă . Recursul declarat este fondat. Din expertiza medico-legal ă î ntocmit ă , î n cauz ă , (f.44,45 d.i.) rezult ă c ă de ţ inutul sufer ă de angor pectoris de efort ş i de repaus; cardiopatie ischemic ă dureroas ă cu leziune unicoronarian ă subcritic ă stenoz ă 50% artera descendent ă intern ă ş i pl ă ci stenozante pe celelalte artere coronare; hipertensiune arterial ă esen ţ ial ă , moderat ă ş i spondiloz ă cervico-dorsal ă . C ă asisten ţ a medical ă poate fi asigurat ă î n cadrul re ţ elei D.G.P., sus-numitul fiind inapt efort ş i necesit â nd reevalu ă ri periodice de cardiologie ş i chirurgie cardiovascular ă . Î n raport de cele expuse se consider ă c ă o eventual ă propunere de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei ar fi nejustificat ă . Aceste constat ă ri medicale nu sunt î ns ă î n m ă sur ă s ă ofere instan ţ ei elemente de natur ă a- ş i putea forma o opinie care s ă stea la baza pronun ţă rii unei solu ţ ii legale ş i temeinice. Astfel, men ţ iunea c ă bolnavul necesit ă reevalu ă ri periodice de cardiologie ş i chirurgie cardiovascular ă nu este completat ă cu indicarea re ţ elei sanitare capabile s ă asigure aceste examene ş i nici nu r ă spunde la î ntrebarea dac ă un act chirurgical ar fi î n m ă sur ă s ă stopeze evolu ţ ia bolii sau chiar s ă o vindece. Pe de alt ă parte, afirma ţ ia Comisiei Superioare medico-legale, care aprob ă raportul de expertiz ă (f.83 d.i.) ş i care precizeaz ă c ă î n ceea ce prive ş te posibilit ăţ ile terapeutice ale acestor afec ţ iuni î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P., sunt de competen ţ a exclusiv ă a medicului reprezentant al D.G.P. care îş i asum ă r ă spunderea nu sunt î n m ă sur ă a rezolva problema ce face obiectul cauzei, î n spe ţă nefiind vorba de o eventual ă r ă spundere medical ă . Astfel fiind, î n raport de prevederile art. 453 lit.a raportat la art. 455 Cod procedur ă penal ă , Curtea apreciaz ă necesar ă efectuarea unei noi expertize medico-legale, motiv pentru care va casa hot ă r â rile atacate ş i trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instan ţă . PENTRU ACESTE MOTIVE Î N NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de condamnatul Ş .A. î mpotriva deciziei nr. 665 din 25 octombrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă precum ş i sentin ţ a nr. 753 din 6 august 2002 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia a II-a penal ă ş i trimite cauza, pentru rejudecare, la prima instan ţă (Tribunalul Bucure ş ti). Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 13 februarie 2003.
6.Lipsa de rol activ pentru a lămuri cauza.Condamnare neconcludente-însemnări personale fără valoare probatorie.
pe
baza
unor
probe
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE În compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească Decizia nr. 52
Şedinţa publică de la 11 mai 1990
CURTEA Asupra recursului extraordinar de fa ţă , î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Tribunalul militar teritorial Bucure ş ti, prin sentin ţ a nr. 49 din 12 mai 1975 a condamnat pe inculpatul R.M. la moarte ş i confiscarea total ă a averii, pentru infrac ţ iunea de acte de diversiune, prev ă zut ă de art. 163 teza I din Codul penal. S-a dispus degradarea militar ă a inculpatului.
75
Î n baza art. 14 C.proc. pen. ş i art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile Centrala industrial ă de autocamioane ş i turisme Bra ş ov, desp ă gubiri civile î n sum ă de 128.238.828 lei plus dob â nda legal ă cu î ncepere de la data r ă m â nerii definitive a hot ă r â rii. S-a re ţ inut c ă , î n noaptea de 2 iunie 1974, inculpatul, paznic la Î ntreprinderea de autocamioane Bra ş ov, a provocat, cu inten ţ ie, un incendiu la sec ţ ia de montaj general a î ntreprinderii men ţ ionate, cauz â nd o pagub ă î n valoare de 128.238.828 lei. Astfel, dorind s ă se r ă zbune pentrufaptul c ă nu i s-au pl ă tit unele ore suplimentare, inculpatul s-a hot ă r â t s ă provoace un incendiu la î ntreprinderea unde lucra, î nscriind, î ntr-un caiet al s ă u „am s ă pun focul". Î n seara de 2 iunie 1974, dup ă ce, î n cursul dup ă amiezii, î n timpul serviciului, inculpatul constatase c ă la sec ţ ia nr. 580 „ Montaj general" nu era paznic, iar u ş ile fuseser ă l ă sate deschise, inculpatul a p ă r ă sit incinta î ntreprinderii dup ă ora 23 ş i s-a î ndreptat spre sta ţ ia de troleibuz î n scopul de a forma celorlal ţ i convingerea c ă a plecat la dormitor. Apoi, inculpatul s-a re î ntors pe ascus î n î ntreprindere ş i a intrat î n sec ţ ie, unde, cu ajutorul unui bidon cu vopsea, a incendiat mai multe camere de aer, de la care incendiul s-a extins. Dup ă ce a provocat incendiul, inculpatul a reu ş it s ă p ă r ă seasc ă incinta î ntreprinderii f ă r ă a fi v ă zut. Î n aceea ş i noapte, inculpatul a refuzat s ă participe la ac ţ iunile de localizare ş i stingere a incendiului, pretext â nd c ă era obosit. A douazi, inculpatul a scris un autodenun ţ din care rezulta c ă el este autorul incendiului, autodenun ţ pe care î ns ă nu l-a mai trimis organelor î n drept. Fostul Tribunal Suprem - sec ţ ia militar ă , prin decizia nr. 61 din 19 iulie 1975, a respins recursul inculpatului. Ulterior, prin Decretul nr. 233/1975, pedeapsa cu moartea a fost comutat ă î n 25 ani î nchisoare. Î mpotriva ambelor hot ă r â ri men ţ ionate a declarat recurs extraordinar procurorul general, solicit â nd casarea acestora ş i restituirea cauzei la procuror pentru completarea urm ă ririi penale, sus ţ in â nd î n esen ţă c ă prin probele administrate nu au fost l ă murite aspecte esen ţ iale pentru stabilirea vinov ăţ iei inculpatului. Recursul extraordinar este î ntemeiat. Î ntr-adev ă r, instan ţ ele de judecat ă nu ş i-au î ndeplinit, î n mod corespunz ă tor, obliga ţ iile prev ă zute de art. 4 ş i 62 C.proc.pen., de a avea rol activ î n desf ăş urarea procesului ş i de a l ă muri cauza sub toate aspectele, pe baz ă de probe, î n vederea afl ă rii adev ă rului, cu toate c ă vinov ăţ ia inculpatului nu a fost stbilit ă cu certitudine prin probele administrate. Astfel, declara ţ iile î n care inculpatul a recunoscut s ă v â r ş irea faptei nu pot forma convingerea c ă exprim ă adev ă rul, fa ţă de caracterul contradictoriu al versiunilor prezentate succesiv de f ă ptuitor, cu privire la elemente esen ţ iale pentru stabilirea existen ţ ei vinov ăţ iei acestuia. Î n acest sens, î n cursul procesului, inculpatul a sus ţ inut urm ă toarele versiuni principale, î n declara ţ iile pe care le-a dat î n fa ţ a organelor de urm ă rire penal ă ş i a instan ţ ei la datele men ţ ionate î n continuare: - 5 iunie - 5 iulie 1974 - nu a recunoscut nimic; - 1 iulie - 10 iulie 1974 a v ă zut o persoan ă care a s ă rit gardul î n uzin ă av â nd asupra sa o cutie alb ă ; s-a luat dup ă ea, dar nu a putut s ă o prind ă , era un b ă rbat î mbr ă cat î n pantaloni alba ş tri evaza ţ i, cu o canadian ă maro, av â nd capul descoperit ş i plete mari; - 14 iulie 1974 av â nd ţ igara aprins ă (de ş i s-a stabilit cu certitudine c ă inculpatul nu fumeaz ă ), a c ă zut peste un bidon cu benzin ă , care s-a r ă sturnat ş i s-a v ă rsat; î n aceast ă î mprejurare, inculpatul a sc ă pat ţ igara din m â n ă , f ă r ă s ă vad ă unde a c ă zut; - 22 iulie 1974 a furat un far ş i dorind s ă -l ascund ă î ntr-o stiv ă de anvelope, a aprins un chibrit; î mpiedic â ndu-se, a v ă rsat un bidon cu benzin ă ş i a sc ă pat chibritul jos, f ă r ă a- ş i da seama de ceea ce se poate î nt â mpla; - 31 iulie - 3 august 1974, cu toate c ă un magazioner cu numele B. av â nd num ă rul de telefon... l-a î ndemnat s ă dea foc î ntruc â t avea lips ă î n gestiune, el nu i-a urmat sfatul pentru c ă nu avea nici un interes;
76
- 3 august 1974, cu o cutie de conserve goal ă , a luat diluant dintr-un butoi cu care a stropit stivele de cauciuc ş i le-a dat foc; - 12 ş i 29 august 1974, a fost î ndemnat s ă dea foc de paznicul A.A. pentru c ă nu li se pl ă teau orele suplimentare; - 17 februarie 1975, recunosc â nd c ă a dat foc, inculpatul a men ţ ionat c ă nu s-a g â ndit s ă ard ă toat ă sec ţ ia, ci numai c â teva anvelope, pentru a atrage aten ţ ia c ă paza prezint ă importan ţă ; - î n instan ţă , inculpatul a sus ţ inut c ă el a dat foc camerelor de aer dup ă care le-a stropit cu vopsea, pentru c ă nu i s-au pl ă tit orele suplimentare. De asemenea, pe declara ţ iile î n care inculpatul a recunoscut fapta nu se poate pune temei ş i datorit ă î mprejur ă rii c ă f ă ptuitorul R.M. este bolnav psihic, suferind de „ oligofrenie î n grad de debilitate mintal ă , cu discern ă m â nt sc ă zut, credulitate, sugestionabilitate, a ş a cum rezult ă din expertiza medico-legal ă psihiatric ă . Pe de alt ă parte, procesul verbal de reconstituire nu poate fi considerat ca fiind o prob ă concludent ă , deoarece, î n fond, nu reprezint ă dec â t recunoa ş terea inculpatului î n forma ultimei versiuni ş i nu este î nso ţ it de elemente concrete, obiective, de natur ă s ă confirme relat ă rile f ă ptuitorului. Totodat ă , nu sunt concludente nici î nscrisurile interpretate de instan ţ e drept autodenun ţ are baza explica ţ iilor date de inculpat î n declara ţ iile din 18 octombrie ş i 18 decembrie 1974 ş i a deduc ţ iei c ă unele grupuri de semne grafice din agenda f ă ptuitorului exprim ă inten ţ ia acestuia de a se autodenun ţ a ori inten ţ ia lui de a incendia unitatea. Astfel, pe explica ţ iile date de inculpat nu se poate pune baz ă , dat ă fiind sugestionabilitatea acestuia, efect al bolii psihice de care suferea. De asemenea, semnifica ţ ia î nsemn ă rilor din agenda f ă ptuitorului a fost stabilit ă pe baza unor interpret ă ri subiective, pentru a sus ţ ine concluzia c ă acestea con ţ in men ţ iuni despre inten ţ ia inculpatului de a se autodenun ţ a sau despre inten ţ ia sa de a provoca incendiul. De exemplu, grafismele apreciate ca î nsemn â nd cuvintele „rovota pocu", de pe fila 4 a carnetului numerotat cu „1" (a), au fost interpretate ca av â nd semnifica ţ ia „tovar ăş e procuror". Pe de alt ă parte, grafismul „pocu", din acela ş i grup de semne, a fost interpretat de expertul grafic ca semnific â nd, î n realitate, „focu". Or, interpret ă rile men ţ ionate, pe l â ng ă c ă sunt contradictorii, sunt lipsite de orice suport ş tiin ţ ific, av â nd î n vedere c ă î nsemn ă rile din agenda inculpatului prezint ă astfel de particularit ăţ i grafice, î nc â t nu au putut fi descifrate nici m ă car de expertul grafic. Totodat ă , nu poate fi acceptat ă nici ideea c ă î nscrisul interpretat drept autodenun ţ ar fi fost redactat ş i consemnat imediat dup ă incendiu, la data de 2 sau 3 iunie 1974, ori la o dat ă ulterioar ă , deoarece filele care urmaz ă filei 4 (unde este consemnat „ autodenun ţ ul"), scrise tot de inculpat î nainte de a fi arestat, poart ă ori con ţ in date anterioare aceleia de 2 sau 3 iunie 1974. Spre exemplu, pe fila 6 este consemnat ă luna aprilie 1974, iar pe fila 13 este consemnat „01 mai p â n ă la 11 mai am f ă cut c â te 12 ore timp de 5 zile"; cu toate c ă anul nu este men ţ ionat, nu poate fi vorba despre anul 1975, î ntruc â t î n acel an, î n perioada men ţ ionat ă , inculpatul era arestat. Î n sf â r ş it, autenticitatea î nscrisului interpretat drept autodenun ţ este pus ă la î ndoial ă ş i de contradic ţ ia î ntre afirma ţ ia inculpatului c ă l-a consemnat cu pix de culoare albastr ă ş i de consultarea expertului grafic î n sensul c ă a fost executat sub plombagin ă de culoare albastr ă . Dar, nici concluzia raportului de expertiz ă tehnic ă î n sensul c ă „ posibilitatea apari ţ iei unui scurtcircuit pare pu ţ in probabil ă " nu este de natur ă s ă constituie o prob ă concludent ă a vinov ăţ iei inculpatului, date fiind multiplele elemente de generalitate ş i de probabilitate din raport ş i î mprejurarea c ă , î n zona imediat î nvecinat ă aceleia unde s-a declan ş at incendiul, s-au g ă sit, a ş a cum rezult ă din procesul verbal de cercetare la fa ţ a locului, dou ă re ş ouri electrice, din care unul, improvizat, era cuplat la re ţ ea ş i o sob ă cu arz ă tor cuplat la conducta de gaze, improvizat ă dintr-un butoi metalic. Î n raport de toate aceste elemente se impunea s ă se stabileasc ă cu certitudine, pe baz ă de probe, dac ă incendiul a fost provocat de inculpat sau de alte persoane , ori dac ă s-a datorat altor cauze, cum ar fi func ţ ionarea necorespunz ă toare a re ţ elei electrice ori a unor aparate improvizate, electrice sau de alt ă natur ă .
77
Î n consecin ţă , av â nd î n vedere c ă urm ă rirea penal ă nu este complet ă ş i c ă î n fa ţ a instan ţ ei nu s-ar putea face completarea acesteia dec â t cu mare î nt â rziere, urmeaz ă ca recursul extraordinar s ă fie admis, hot ă r â rile s ă fie casate ş i cauza s ă fie restituit ă la Direc ţ ia Procuraturilor Militare pentru completarea urm ă ririi penale. PENTRU ACESTE MOTIVE Î N NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul extraordinar declarat de procurorul general. Caseaz ă sentin ţ a nr. 49 din 12 mai 1975 a Tribunalului militar teritorial Bucure ş ti ş i decizia nr. 61 din 19 iulie 1975 a fostului Tribunal Suprem - sec ţ ia militar ă , privind pe inculpatul R.M. Restituie cauza la Direc ţ ia procuraturilor Militare pentru completarea urm ă ririi penale. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 11 mai 1990. 7.Principiul rolului activ şi al aflării adevărului în activitatea de probaţiune. Neverificarea apărărilor inculpaţilor. CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 3662
Şedinţa publică de la 11 iulie 2001 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă , î n baza lucr ă rilor din dosar constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 288 din 8 mai 2000, Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia II-a penal ă , a condamnat pe inculpatul G.S. la 3 ani î nchisoare ş i 4 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a, b ş i c C. pen. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 254 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 13 ş i art. 71-64 C. pen. Totodat ă , a fost dedus ă din pedeapsa aplicat ă , durata preven ţ iei de la 5 mai 1994 p â n ă la 8 august 1994. S-a re ţ inut, î n esen ţă , c ă , î n luna octombrie 1993, inculpatul G.S. î n calitate de adjunct- ş ef vam ă la Vama Portului Constan ţ a, a aprobat, verbal, desc ă rcarea î n Portul Constan ţ a a unui lot de 121 autoturisme Daewoo, f ă r ă plata taxelor vamale, destinate SC „ P.M." SA Bucure ş ti, dup ă ce, î n septembrie 1993, î n cadrul unei discu ţ ii cu D.I., reprezentantul S.C. „P.M." SA, acesta din urm ă i-a promis, iar inculpatul a acceptat primirea unui autoturism Daewoo. Autoturismul i -a fost predat inculpatului, ulterior, prin intermediul cumnatului s ă u S.S. Curtea de Apel Bucure ş ti - sec ţ ia II-a penal ă , prin decizia nr. 557/A din 26 octombrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului ş i a dedus din pedeapsa aplicat ă acestuia, durata deten ţ iei de la 5 mai la 8 august 1994. Prin recursul declarat, inculpatul a solictat achitarea, î n baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.d C.proc.pen., iar, î n subsidiar, restituirea cauzei la procuror. Recursul inculpatului este fondat, dar, pentru alte temeiuri, dec â t cele invocate. Din examinarea î ntregului material probator existent î n cauz ă , se constat ă c ă sentin ţ a de condamnare pronun ţ at ă de instan ţ a de fond ş i decizia instan ţ ei de apel care a confirmat-o, sunt netemeinice ş i nelegale, baz â ndu-se pe un material probator incomplet, care nu permite adoptarea unei solu ţ ii certe cu privire la existen ţ a sau inexisten ţ a infrac ţ iunii, a vinov ăţâ iei ş i a r ă spunderii penale a inculpatului. Potrivit art. 254 C.pen., constituie infrac ţ iunea de luare de mit ă , fapta func ţ ionarului care, direct sau indirect, pretinde ori prime ş te bani sau alte foloase, care nu i se cuvin ori accept ă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, î n scopul de a î ndeplini, a nu î ndeplini ori a î nt â rzia î ndeplinirea unui act privitor la î ndatoririle sale de serviciu sau î n scopul de a face un act contrar acestor î ndatoriri. Din economia textului incriminator, rezult ă , a ş adar, c ă î n con ţ inutul juridic al acesteia, trebuie s ă preexiste, î ntotdeauna, î naintea elementelor ce alc ă tuiesc con ţ inutul constitutiv, o situa ţ ie premis ă : existen ţ a unui func ţ ionar care s ă aib ă î n sfera atribu ţ iilor sale de serviciu, î n competen ţ a sa, efectuarea acelui act care ocazioneaz ă s ă v â r ş irea
78
lu ă rii de mit ă . Dac ă actul pentru care s-a pretins, primit sau acceptat banii sau alte foloase, nu intr ă î n î ndatoririle de serviciu ale func ţ ionarului respectiv, infrac ţ iunea de luare de mit ă nu poate exista. Or, î n cauz ă , inculpatul a negat, constant, fapta ş i vinov ăţ ia imputat ă , invoc â nd dou ă î mprejur ă ri esen ţ iale de care depindea existen ţ a infrac ţ iunii, ş i anume: 1. c ă , î n sfera atribu ţ iilor sale de serviciu, î n calitate de adjunct- ş ef vam ă , nu a avut î ndatoririle re ţ inute ş i imputate; 2. c ă , de altfel, pentru desc ă rcarea celor 121 autoturisme, reglement ă rile existente nu prevedeau obligativitatea de a se pl ă ti, anticipat, taxe vamale sau de a se garanta plata unor asemenea taxe. Instan ţ ele, nesocotind prevederile art. 3 ş i 4 din Codul de procedur ă penal ă , privitoare la obliga ţ ia de a afla adev ă rul ş i de a avea rol activ, nu au verificat aceste ap ă r ă ri de care depindea existen ţ a infrac ţ iunii ş i a vinov ăţ iei imputate inculpatului. Verificarea acestor ap ă r ă ri era absolut obligatorie ş i asupra necesit ăţ ii acestor verific ă ri, inculpatul a st ă ruit prin ap ă r ă torii s ă i, at â t î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti la instan ţ a de fond, c â t ş i la instan ţ a de apel. Astfel, instan ţ a de fond, lu â nd act c ă ap ă r ă torul inculpatului a depus la fila 215 ş i 216 din dosarul instan ţ ei de fond, adresa n r.10255 din 14 martie 2000, a Ministerului Finan ţ elor, Direc ţ ia General ă a V ă milor, Direc ţ ia Juridic ă ş i Legisla ţ ie Vamal ă , care con ţ inea r ă spunsuri edificatoare, privitoare la î mprejur ă rile invocate î n ap ă rare de inculpat, respectiv r ă spunsuri la î ntreb ă ri adresate de ap ă r ă torul inculpatului acestui for, r ă spunsuri care infirm ă î nvinuirile aduse inculpatului, trebuia s ă verifice realitatea ş i exactitatea acestor r ă spunsuri, solicit â nd, î n acest sens, î n scris, rela ţ iile necesare forului sus-men ţ ionat. Ulterior, la instan ţ a de apel, s-a depus, din nou, o alt ă adres ă , nr. 21283 din 16 octombrie 2000, prin care aceea ş i Direc ţ ie Genral ă a V ă milor, prin Biroul Vamal Constan ţ a, a dat r ă spunsuri scrise ş i argumentate, î n acela ş i sens, la solicit ă rile scrise ale inculpatului G.S., r ă spunsuri care infirmau, din nou, î nvinuirile aduse inculpatului. Nici instan ţ a de apel nu a dispus verificarea realit ăţ ii ş i exactit ăţ ii acestor r ă spunsuri, de ş i ele priveau exact î mprejur ă ri esen ţ iale, de care depindea existen ţ a sau inexisten ţ a infrac ţ iunii, a vinov ăţ iei ş i a r ă spunderii penale a inculpatului. Aceste verific ă ri erau absolut necesare ş i î n raport de con ţ inutul celor declarate de martorii asculta ţ i î n cauz ă . Astfel, referitor la momentul, î mprejur ă rile ş i con ţ inutul discu ţ iei care a avut loc î ntre D.I. ş i inculpatul G.S., au fost asculta ţ i la instan ţ a de fond martorii A.P. ş i I.F. Sub acest aspect, trebuia s ă se re ţ in ă c ă A.P., audiat î n ş edin ţ a de judecat ă din 23 februarie 2000, a confirmat ap ă r ă rile inculpatului, ar ă t â nd, printre altele: „De la inculpatul D. Am î n ţ eles c ă desc ă rcarea autoturismelor nu poate avea loc p â n ă c â nd firma d â nsului nu garanteaz ă achitarea taxelor vamale. Eu lucram î n port de peste 25 de ani ş i m-am oferit s ă -l ajut s ă rezolve aceast ă problem ă , la vam ă . Î mpreun ă cu inculpatul D. Am mers la inculpatul G., care era ş ef-adjunct de vam ă , pe care î l cuno ş team. Discut â nd cu inculpatul G., acesta ne-a spus c ă , pentru desc ă rcarea autoturismelor, î n port, nu este nevoie de garantarea taxelor vamale, ci numai de o permisie vamal ă , î ntocmit ă de agentul navei ş i de un cargo manifest... Inculpatul G. ne-a spus c ă , pentru desc ă rcarea autoturismelor, nu este nevoie dec â t de cele 2 acte men ţ ionate mai sus, f ă r ă a fi nevoie de o garantare a pl ăţ ii taxelor vamale... Altceva, î n afar ă de cele de mai sus, nu s-a discutat î n biroul inculpatului G. Eu i-am prezentat pe inculpatul D., inculpatului G., ca fiind nepotul generalului D. Aprobarea desc ă rc ă rii navelor o d ă ş eful de tur ă de la vam ă . Motivul pentru care inculpatul D. A apelat la serviciile firmei mele a fost determinat de faptul c ă firma unde lucra inculpatul D. Primise un fax de la agen ţ ia naval ă „L.S." Constan ţ a, prin care li se comunicase c ă desc ă rcarea nu se poate face p â n ă nu va fi garantat ă plata taxelor vamale. Instan ţ ele trebuiau s ă re ţ in ă ş i faptul c ă ar ă t ă rile acestui martor se coroboreaz ă cu ale martorei I.F., audiat ă î n aceea ş i ş edin ţă de judecat ă , de c ă tre instan ţ a de fond. Apoi, î n leg ă tur ă cu motivele pentru care martorul Z.I. a transmis telex -urile firmei „ P.M.", pentru a-i soma c ă desc ă rcarea autoturismelor va avea loc numai dup ă ce se vor
79
pl ă ti taxele vamale sau dup ă ce va garanta plata acestor taxe, instan ţ ele ar fi tebuit s ă re ţ in ă , ca deosebit de edificatoare, declara ţ ia dat ă de martorul S.I., î n ş edin ţ a de judecat ă din 12 aprilie 2000. Astfel, din declara ţ ia acestui martor, rezult ă clar c ă Z. I. a transmis cele 2 telexuri din eroare, pentru c ă î n ţ elesese gre ş it reglement ă rile î n vigoare. Î n acest sens, martorul a ar ă tat, printre altele, urm ă toarele: „Am fost somat de D.I. ş i mi-a spus c ă , î mpreun ă cu numitul P.A. va merge la conducerea v ă mii pentru a discuta aceste probleme. Dup ă circa 45-60 de minute, D.I. ne-a sunat din nou, spun â nd c ă va reveni la firma noastr ă , deoarece s-a rezolvat problema. C â nd a revenit, mi-a explicat, cu lux de am ă nunte, c ă a fost la inculpatul G. Care i-a spus c ă nu-i nevoie s ă pl ă teasc ă sau s ă garanteze plata taxelor vamale, deoarece Ordonan ţ a de Guvern nr. 26/1993 se referea numai la taxe vamale nu ş i la liberul de trecere. Precizez c ă liberul de desc ă rcare nu era condi ţ ionat de plata sau garantarea pl ăţ ii taxelor vamale. " Eu nu î n ţ eleg de ce Z. A trimis fax-ul firmei „P.M.", î n sensul c ă nu va da liberul de desc ă rcare p â n ă nu vor fi achitate taxele vamale. Dup ă ce inculpatul D. A venit ş i mi.-a spus c ă inculpatul G. I-a explicat c ă ceea ce pretinde firma noastr ă excede legii, numitul U. A mers la vam ă , la inculpatul G., cu care a avut o discu ţ ie, dup ă care a recunoscut c ă a fost î n eroare, condi ţ ion â nd î n faxuri plata taxelor vamale, de liberul de desc ă rcare. Permisul de desc ă rcare este completat de firma unde lucram, iar, î n spe ţă , de Z.I., iar viza de desc ă rcare este dat ă de ş eful de tur ă al v ă mii. Eliberarea permisului de desc ă rcare a avut loc dup ă discu ţ ia cu G. Privind condi ţ iile men ţ ionate mai sus ş i dup ă ce ş eful meu Z. A î n ţ eles c ă nu este necesar ă garantarea pl ăţ ii taxelor vamale. Î ntotdeauna, permisele de liber ă desc ă rcare sunt aprobate din partea v ă mii, de ş eful de tur ă , ş i nu de ş eful v ă mii. Am fost numit de Z.I. s ă particip la desc ă rcarea autoturismelor de pe nav ă , iar inculpatul D. A participat la recep ţ ia m ă rfii. De asemenea, am v ă zut ş i lucr ă torii vamali care sunt obliga ţ i s ă participe la desc ă rcarea m ă rfii, dar pe inculpatul G. Nu l-am v ă zut". Or, î n raport de con ţ inutul acestor declara ţ ii, care eviden ţ ieaz ă c ă acea condi ţ ionare ini ţ ial ă nu a fost dec â t o eroare, recunoscut ă chiar de autorul ei, c ă aceast ă eroare a fost clarificat ă chiar de inculpatul G.S. ş i c ă , oricum inculpatul G. Nu avea atribu ţ ia de serviciu imputat ă , instan ţ eie erau obligate s ă verifice, oficial, realitatea ş i exactitatea acelor r ă spunsuri date de organele vamale ierarhic superioare, la care ne-am referit, iar, apoi, s ă decid ă î n consecin ţă . Pe de alt ă parte, referitor la autoturismul Daewoo care s -a re ţ inut c ă a fost obiectul material al infrac ţ iunii de luare de mit ă , au fost audia ţ i la instan ţ a de fond martorii R.V. ş i S.S. Astfel, î n ş edin ţ a de judecat ă din 23 februarie 2000 R.V. a confirmat ap ă rarea inculpatului G.S. ş i relat ă rile martorului S., cu privire la cump ă rarea autoturismului, ar ă t â nd, printre altele: „... l-am v ă zut pe S.S. î n timp ce primea ni ş te documente de la o persoan ă , î n schimbul c ă rora S. a dat ni ş te bani. M-am î ntors î n holul hoteluluui ş i dup ă 7-8 minute a revenit S. Am mers î n ma ş in ă ş i am v ă zut c ă avea ni ş te chei de ma ş in ă î n m â n ă . S. m-a invitat la o bere, spun â nd c ă face cinste, lucru care s-a ş i î nt â mplat. Despre ce s-a î nt â mplat î n holul hotelului am aflat î n luna mai 1994, c â nd mi-a spus c ă are probleme cu autoturismul Daewoo pe care l-a cump ă rat, ş i cu cumnatul s ă u, inculpatul G". Î n leg ă tur ă cu cump ă rarea acestui autoturism, trebuia s ă aib ă î n vedere ş i declara ţ iile lui S.S., date î n aceea ş i ş edin ţă de judecat ă , din 23 februarie 2000, c â nd a ar ă tat: „ Î n momentul î n care i-am predat banii lui D. acesta mi-a predat factura ş i cheile autoturismului f ă r ă s ă î ncheie un act de v â nzare. Î n momentul î n care am cump ă rat autoturismul, a fost î nso ţ it de R.V., care m-a a ş teptat la ma ş in ă . Î n momentul c ă nd am discutat cump ă rarea ma ş inii de la D., discu ţ ia s-a purtat î n barul Hotelului Palace.
80
Î nmatricularea autoturismului Daewoo, cump ă rat de la inculpatul D., s-a f ă cut î n baza facturii pe care acesta mi-a predat-o ş i a c ă r ţ ii de identitate a ma ş inii". Or, con ţ inutul declara ţ iilor acestor martori, care nu erau î n discordan ţă cu celelalte probe, ci î n concordan ţă cu logica fireasc ă care se degaja din toate celelalte probe ş i ap ă r ă ri formulate de inculpat, trebuiau, odat ă , mai mult, s ă determine instan ţ ele s ă aprofundeze cercetarea judec ă toreasc ă , î n sensul ş i sub aspectele ar ă tate, inclusiv referitor la modul î n care a fost î nmatriculat autoturismul, ş i numai dup ă stabilirea adev ă rului s ă pronun ţ e o solu ţ ie temeinic ă ş i legal ă . Pentru aceste considerente, urmeaz ă ca recursul inculpatului s ă fie admis, s ă fie casate ambele hot ă r â ri pronun ţ ate ş i s ă fie trimis ă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă . PENTRU ACESTE MOTIVE Î N NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul G.S. î mpotriva deciziei penale nr. 557 din 26 octombrie 2000 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă hot ă r â rea atacat ă precum ş i sentin ţ a penal ă nr. 288 din 8 mai 2000 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă . Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucure ş ti. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 11 iulie 2001. 8. Principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată77. CAZUL HUBER contra ELVEŢIEI1 - Exercitarea succesiv ă , de către acelaşi procuror de district al cantonului Zurich faţă de aceeaşi persoana, a funcţiilor de instrucţie şi de urmărire 1. - La 11 august 1983, un procuror de district din Ziirich - M.J. - eliberează un mandat de arestare împotriva dnei Juna Huber, deoarece aceasta era bănuita de implicare într-o reţea de prostituţie si de mărturie mincinoasă; ea este eliberată din închisoare la 19 august, în octombrie 1984, acelaşi procuror întocmeşte şi semnează un act de acuzare contra acesteia, între altele, pe motivul că a depus o mărturie mincinoasă în cursul unei proceduri judiciare. Procurorul menţionat nu ocupă nicidecum locul Ministerului public în faţa jurisdicţiei de judecată - tribunalul de district din Zurich -, deşi putea să o facă întrucât Codul cantonai de procedură penală îi atribuie calitatea de parte în proces. Tribunalul o pune în libertate pe inculpată, dar Curtea de apel a cantonului Ziirich o declară, în final, vinovată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de care fusese acuzată iniţial şi îi aplică o amendă de 4.000 franci elveţieni. Apoi, condamnata introduce, în zadar, un recurs în casare şi un recurs de drept public în faţa Curţii de casaţie a cantonului Zurich şi, respectiv, a Tribunalului federal. 2. - în cererea sa din 27 februarie 1987, adresată Comisiei, dna Huber se plânge de faptul că acelaşi procuror de district care s-a pronunţat asupra detenţiei sale, ulterior, a inculpat-o. Ea invocă art. 5 § 3 din Convenţie? • Hotărârea din 23 octombrie 1990 (plenul Curţii) (seria A nr. 188) 3. - După dna Huber, procurorul de district nu oferise independenţa cerută (de exigenţele Convenţiei, n.t.), din moment ce el a plasat-o în detenţie provizorie, apoi a inculpat-o şi în final a acţionat ca un organ de urmărire penală în faţa jurisdicţiei de judecată. În speţă, M.J. a intervenit, într-o primă fază, în stadiul actelor premergătoare; el a cercetat dacă trebuie să pună sub inculpare pe petiţionară şi a prescris măsura detenţiei provizorii, ca apoi să efectueze instrucţia dosarului. Intr-o a doua fază, respectiv paisprezece luni după arestare, el nu a ocupat nicidecum locul ministerului public în faţa jurisdicţiei de judecată. A se vedea Vincent Berger, Jurispruden ţ a Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile omului, p.83, 84, 196-200, 202-204. 77
Referindu-se la mai multe hotărâri ulterioare cazului Schiesser din 4 decembrie 1979, privind îndeosebi „auditorul" militar olandez, Curtea nu discerne nici o raţiune de a ajunge la o concluzie
81
diferită pentru justiţia penală de drept comun. Fără îndoială, Convenţia nu exclude ca magistratul care decide asupra detenţiei să aibă şi alte funcţii, însă imparţialitatea sa poate fi pusă în cauză dacă el poate interveni în procedura penală ulterioară, în calitate de parte titulară a urmăririi penale. Astfel s-a întâmplat şi în cazul de faţă, încât s-au încălcat prevederile art. 5 § 3 (21 de voturi pentru, l împotrivă). 4. - În baza art. 50, Curtea apreciază că nu s-a stabilit nici un prejudiciu material decurgând din nerespectarea art. 5 § 3. în ce priveşte daunele morale, dacă dna Huber a suferit un asemenea prejudiciu, hotărârea Curţii îi furnizează o satisfacţie echitabilă suficientă. Cererea petiţionarei de reparaţie pecuniară este aşadar respinsă (unanimitate). Elveţia trebuie să ramburseze petiţionarei totalitatea cheltuielilor cerute pentru procedurile naţionale (1.092 franci elveţieni) şi o parte din cheltuielile făcute la Strasbourg (3.000 franci elveţieni reprezentând onorarii de avocat şi 400 franci elveţieni pentru cheltuieli de călătorie şi sejur) (unanimitate).1 1
A se vedea şi cazul Brincat.
- î n raportul s ă u din 10 aprilie 1989, Comisia formuleaz ă avizul potrivit c ă ruia sau violat prevederile art. 5 § 3 (12 voturi pentru, 2 î mpotriv ă ). Codul de procedur ă penal ă al Ziirich-ului a f ă cut obiectul unei revizuiri par ţ iale la l septembrie 1991, noile prevederi intr â nd î n vigoare la l iulie 1992: procuro rul de district nu mai poate s ă decid ă punerea î n deten ţ ie provizorie a unui inculpat. CAZUL PIERSACK contra BELGIEI - Exercitarea succesivă, de către acelaşi magistrat şi cu privire la acelaşi acuzat, a funcţiilor de procuror şi de preşedinte al Curţii cu juraţi 1. — Dl Christian Piersack, cetăţean belgian născut în 1948, este deprofesie armurier. La 10 noiembrie 1978, Curtea cu juraţi din Brabant îiaplică o pedeapsă de 18 ani muncă forţată, pentru omor. Petiţionarulsesizează Curtea de casaţie. El pretinde, printre altele, încălcarea art. 127 din Codul judiciar: aceast ă dispozi ţ ie interzice magistra ţ ilor care au îndeplinit într-o cauză funcţiile ministerului public să prezideze curtea; or, presedintele Curţii care l-a condamnat ar fi participat la instrucţia cauzei în calitate de prim-substitut al procuroruluiRegelui. La rândul său, avocatul general a pus concluzii pentru casarea deciziei, fie pentru motivul invocat de petiţionar, fie pentru motivul, examinat din oficiu, al încălcării art. 6 din Convenţie. Curtea de casaţie respinge recursul la 21 februarie 1979. Ea consideră că faptele cauzei nu autorizează prezumţia că magistratul în discuţie a îndeplinit în cauză funcţiile ministerului public, chiar sub altă formă decât o luare de poziţie personală sau un act precis de urmărire sau instrucţie. 2. - în cererea sa din 15 martie 1979 la Comisie, dl Piersack se pretinde victima unei încălcări a art. 6 § l din Convenţie: cc1uza sa nu ar fi fost examinată de un tribunal „independent si imparţial, stabilit de lege".1 1
Hotărârea din l octombrie 1982 (Cameră) (seria A nr. 53)
3. - Curtea studiază succesiv cele trei capete de cerere ale petiţionarului. Primul, potrivit căruia jurisdicţia care l-a condamnat pe dl Piersack nu era un „ tribunal independent" nu rezistă examenului Curţii; legislaţia belgiană prevede multe garanţii destinate să protejeze magistraţii curţilor cu juraţi contra presiunilor exterioare şi desemnarea juraţilor se supune acestor reguli stricte. 4. - Al doilea se referea la imparţialitate. Dacă în mod normal aceasta se defineşte prin absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute, ea poate, mai ales în baza art. 6 § l din Convenţie, să fie apreciată în diferite moduri. Se poate astfel distinge între un demers subiectiv încercând să determine ce gândea un anumit judecător într-o asemenea împrejurare şi un demers obiectiv care încearcă să stabilească dacă el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă. Curtea nu vede nici un motiv de a pune la îndoială imparţialitatea personală a magistratului vizat, care de altfel se presupune până la proba contrarie. Ea notează totuşi că, în materie, chiar şi aparenţele puteau îmbrăca o anumit ă importan ţă şi apreciază că fiecare judecător despre care exista temerea legitima a lipsei de imparţialitate trebuie să se recuze. Am cădea în cealaltă extremă dacă am înţelege să îndepărtăm din componenţa curţii foştii magistraţi ai parchetului în fiecare cauză examinată mai întâi de către acesta din urmă, când chiar ei înşişi nu ar fi cunoscut-o niciodată. O soluţie atât de radicală ar ridica un paravan cvasietanş între curte şi parchet şi ar bulversa sistemul judiciar al multor state contractante, îndeosebi simplul fapt că un judecător a figurat odată printre membrii parchetului nu constituie un motiv pentru a exista îndoieli asupra imparţialităţii sale.
82
Curtea de casaţie a adoptat, în speţă, un criteriu funcţional: existenţa unei interventii anterioare „în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor de magistrat al ministerului public". Un asemenea criteriu nu răspunde în întregime exigenţelor art. 6 § 1. Trebuie să se ţină seama, de asemenea, de consideraţiile cu caracter organic. Dac ă , dup ă ce a ocupat o func ţ ie î n parchet. de natur ă s ă -i aduc ă î n situa ţ ia de a se ocupa de un anumit dosar, un judec ă tor este sesizat î n aceea ş i cauz ă ca magistrat î n cadrul cur ţ ii, justi ţ iabilii sunt î n drept sa se team ă c ă el nu ofer ă destule garan ţ ii de impar ţ ialitate. Astfel a fost şi în cazul de faţă: primul substitut a condus secţia B a parchetului din Bruxelles, abilitată cu efectuarea urmăririlor contra dlui Piersack; şef ierarhic al substituţilor care răspundeau de dosar, el a avut competenţa de a controla eventualele acuzaţii scrise, de a discuta cu ei orientarea care trebuia dată cauzei şi de a le da consultaţii juridice în materie, în concepţia Curţii, este puţin important să se măsoare amploarea exactă a rolului jucat de amintitul judecător în fosta sa calitate. Este însă suficient să se constate că imparţialitatea Tribunalului, căruia îi revenea decizia asupra „ temeiniciei acuzării", putea apărea ca subiect de îndoială. Curtea trage concluzia încălcării art. 6 § l (unanimitate). 5. - Rămânea un al treilea capăt de cerere. La orgine, dl Piersack nega în faţa Curţii cu juraţi din Brabant caracterul de „tribunal stabilit prin lege",deoarece componenţa sa ar fi încălcat art. 127 din codul judiciar. Curtea nu apreciază necesar să examineze acest capăt de cerere care în substanţă se confundă cu cel pe care 1-a declarat întemeiat. 6. - Cu titlu de „satisfacţie echitabilă", petiţionarul reclama punerea sa imediată în libertate, potrivit unor „modalităţi de discutat", ca şi o reparaţie financiară. Constatând că problema nu se află în stare de judecată, Curtea o rezervă în întregime pentru o pronunţare ulterioară (unanimitate). 1 In raportul său din 13 mai 1981 Comisia exprimă avizul că nu s-a respectat una din exigenţele art. 6 § l, imparţialitatea tribunalului (unanimitate).
CAZUL HAUSCHILDT contra DANEMARCEI1 - Exercitarea iuccesivă, de către aceiaşi magistraţi şi cu privire la acelaşi inculpat, a funcţiilor de judecător de detenţii şi judecător al fondului cauzei 1. - Cetăţean danez dl Mogens Hauschildt este arestat la 31 ianuarie Cetăţean danez dl Mogens Hauschildt este arestat la 31 ianuarie1980 şi inculpat pentru infracţiuni fiscale. Judecătorul tribunalului municipal din Copenhaga îl trimite în detenţie preventivă, care face obiectul unui control judiciar periodic, la intervale maxime de patru săptămâni. Petiţionarul este reţinut fără întrerupere înainte şi în timpul procesului său care începe în faţa tribunalului municipal la 27 aprilie 1981. Cea mai mare parte a ordonanţelor care prelungesc detenţia provizorie, bazate pe art. 762 §§ l şi 2 din legea asupra administrării justiţiei, sunt dispuse de către judecătorul tribunalului care examinează apoi dosarul cauzei. La l noiembrie 1982, se pronunţă vinovăţia dlui Hauschildt si este condamnat la şapte ani de închisoare. El atacă această decizie, înainte, ca si în cursul examinării cauzei în apel, unii judecători ai curţii de apel care examinează recursul iau mai multe decizii referitoare la men ţ inerea î n deten ţ ie preventiv ă a celui interesat, în virtutea art. 762 § T şi 2. La 2 martie 1984, curtea de apel confirmă verdictul de vinovăţie pentru sase capete de acuzare din opt si reduce pedeapsa la 5 ani de închisoare. 2. - In cererea sa din 26 august 1980 dl Hauschildt invocă art. 3, 5, 6, 7 si 10 din Convenţie şi art. l din Protocolul nr. 4. în privinţa art. 6, el pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unui ţribunal imparţial.1 1 Hotărârea din 24 mai 1989 (plenul Curţii) (seria A nr. 154) 3. - Curtea respinge excepţia guvernului danez, potrivit căreia în lipsa recuzării judecătorului tribunalului municipal şi a magistraţilor Curţii de apel, dl Hauschildt nu a epuizat căile de recurs interne de care dispunea. Având în vedere termenii legislaţiei pertinente şi practica urmată în Danemarca, avocatul petiţionarului putea în mod rezonabil să creadă, la momentul respectiv, sortită eşecului orice obiecţie rezultată din participarea unor asemenea magistraţi la mai multe decizii anterioare procesului. 4. - Trecând la fond, Curtea arată că nu-i revine competenţa să examineze in abstracta legislaţia şi practica pertinente, ci să cerceteze dacă modul în care ele au fost aplicate petiţionarului 1 -a afectat, încălcându-se art. 6 § 1. Imparţialitatea trebuie să fie apreciată potrivit unui demers subiectiv (încercând să se determine convingerea personală a unui judecător într-o anumită ocazie) şi unuia obiectiv (conducând la asigurarea că el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă).
83
În ceea ce priveşte primul demers, Curtea notează că nu s-a furnizat nici o probă privind parţialitatea personală a judecătorilor vizaţi. Cât despre cel de-al doilea, Curtea examinează dacă unele fapte verificabile pot duce la suspectarea imparţialităţii judecătorilor respectivi. Faptul că un judecător de primă instanţă sau de apel, într-un sistem de procedură penală ca cel danez, a luat deja decizii înainte de proces, îndeosebi referitor la detenţia provizorie, nu poate trece ca justificare în sine a temerilor privind imparţialitatea sa. Anumite împrejurări pot totu ş i s ă autorizeze, î n spe ţă , o concluzie diferită. De mai multe ori, înainte de deschiderea diferitelor procese, judecatorul tribunalului municipal, ca şi unii magistraţi ai curţii de apel, şi-au întemeiat în mod explicit decizia de a-1 menţine pe Hauschildt în detenţie preventivă pe baza art. 762 § 2 din legea asupra administrării justiţiei, înainte de a aplica această dispoziţie, un judecător trebuie să se asigure de existenţa „bănuielii deosebit de consolidate" că persoana în cauză a comis infracţiunile de care este acuzată. După explicaţiile oficiale, aceasta înseamnă că trebuie să aibă convingerea unei vinovăţii „foarte clare". Distanţa între chestiunea de tranşat pentru a recurge la acest articol şi problema de rezolvat, la sfârşitul procesului devine infimă. Curtea apreciază în consecinţă că imparţialitatea jurisdicţiilor competente putea s ă par ă un subiect de î ndoial ă ş i temerile peti ţ ionarului î n aceast ă privin ţă pot fi considerate ca justificate î n mod obiectiv. S-a încălcat deci art. ~6 § l (12 voturi pentru, 5 împotrivă)! 5. - în temeiul art. 50, Curtea respinge cererea de reparaţie formulată de dl Hauschildt; nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încălcarea art. 6 § l. Constatarea unei încălcări a unor prevederi din Convenţie furnizează prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral pretins (unanimitate). Îndepărtând, de asemenea, solicitarea de rambursare a cheltuielilor de judecată şi taxe făcute în afara Strasbourg-ului, Curtea atribuiie petiţionarului 20.000 £ pentru procedură în faţa organelor Convenţiei (unanimitate).1 1 La 9 octombrie 1986, Comisia nu reţine decât capătul de cerere rezultat din art. 6 S 1. în raportul său din 16 iulie 1987, ea a tras concluzia că această dispoziţie nu a fost încălcată (9 voturi pentru. 7 împotrivă). ' A se vedea şi cazurile De Cubber, Ben Yaacoub, Pfeifer şi Plankl, Sainte-Marie şi Saraiva de Carvalho. CAZUL PADOVANI contra ITALIEI — Exercitarea succesivă, de către acelaşi judecător de instanţă şi cu privire la acelaşi arestat preventiv, a funcţiilor de anchetă şi judecată 1. - Arestat la 21 februarie 1987 de către poliţia judiciară din Bergamo,care l-a găsit în posesia unui material furat, dl Alessandro Padovani este prezentat judecătorului de instanţă (pretore) din acelaşi oraş, care îl interoghează şi confirmă arestarea. La 26 februarie, magistratul eliberează un mandat de arestare contra acestuia, îl citează să compară în faţa sa la 2 manie 1987 pentru tăinuirea obiectului furat si, la această dată, îi aplică un an de închisoare cu suspendare, ca şi o amendă de 250.000 lire. Condamnatul nu introduce apel. 2. - în cererea sa din l iulie 1987 la Comisie, Padovani se plânge de lipsa imparţialităţii judecătorului de instanţă si invocă art. 6§ l din Convenţie.' • Hotărârea din 21 februarie 1993 (Cameră) (seria A rar. 257-E) 3. - Guvernul susţinea că Padovani nu epuizase căile de recurs intern, în lipsa introducerii cererii de apel contra deciziei judecătorului de instanţă şi a solicitării către judecătorul de apel de a sesiza Curtea Constituţională. Potrivit Curţii, primul argument este lipsit de temeinicie deoarece tribunalul nu ar fi putut reforma decizia; cât despre al doilea, el se loveşte de decăderea din termen pentru că guvernul nu l-a prezentat în faţa Comisiei. S-a decis aşadar respingerea excepţiei (unanimitate). 4. - în baza art. 6 § l, Curtea aminteşte că imparţialitatea unui tribunal trebuie determinată potrivit demersului subiectiv şi a celui obiectiv. În ceea ce priveşte primul demers, nici un element nou nu dă de gândit că judecătorul de instanţă era influenţat. Cât despre cel de-al doilea, temerea petiţionarului din cauza măsurilor luate de judecătorul de instanţă înainte de procedura de judecată nu ar putea trece drept obiectiv justificată. Actele de instrucţie sumară se limitează la audierea celui în cauză şi a altor doi inculpaţi, în afară de aceasta, eliberând mandatul de arestare din 26 februarie 1987, magistratul s-a întemeiat îndeosebi pe propriile declaraţii ale dlui Padovani. In sfârşit, el se supunea unor dispoziţii precise aplicabile în caz de flagrant
84
delict; giudizio direttissimo este o procedură suplă care caută să răspundă exigenţei respectării „ termenului rezonabil." Aşadar, nu s-a încălcat art. 6 § l (unanimitate). 1 în raportul său din 6 iunie 1991 Comisia trage concluzia încălcării art. 6 § l (16 voturi pentru, 2 împotrivă).
CAZUL NORTIER contra OLANDEI - Exercitarea succesivă, de către acelaşi judecător pentru minori şi în ceea ce priveşte acelaşi acuzat, a funcţiilor de instrucţie şi de judecător al detenţiei, apoi de judecător al instanţei de fond 1. - Bănuit de o tentativă de viol, dl Hans Erik Nortier, cetăţean olandez născut în 1972, este arestat la 30 septembrie 1987 şi mărturiseşte crima la poliţie. La 2 octombrie 1987, procurorul roagă judecătorul pentru minori din Middelburg, dl Meulenbroek, să-l plaseze în detenţie provizorie, având în vedere riscul de recidivă. Judecătorul dă câştig de cauză cererii si consimte, de asemenea, la deschiderea unei instrucţii pregătitoare. Cum apărarea se teme că mărturisirea a fost făcută sub constrângere, dl Meulenbroek este invitat să audieze un martor determinat; urmând practica obişnuită în Olanda, el încredinţează această sarcină altui judecător, în timpul detenţiei provizorii, el prescrie un examen psihiatric dlui Nortier. Acesta este obligat să compară în faţa dlui Meulenbroek pentru a fi judecat. La 5 ianuarie 1988, el recuză magistratul menţionat pentru lipsă de imparţialitate pe motiv că a luat în timpul instrucţiei decizii privind detenţia sa. Judecătorul respinge obiecţia la 6 ianuarie 1988. Decizia sa este confirmată în apel de către tribunalul de arondisment din Middelburg. La audierea din 25 ianuarie 1988, petiţionarul recunoaşte infracţiunea şi Meulenbroek ordonă plasarea sa într-o instituţie pentru tineri delincvenţi. 2. - In cererea sa din 28 aprilie 1988 la Comisie, dl Nortier invocă art. 6 § l din Convenţie: el nu ar fi beneficiat de un proces în faţa unui tribunal imparţial, deoarece judecătorul pentru minori, care a statuat asupra cauzei sale, acţionase înainte în calitate de magistrat de instrucţie si, în plus, a dat mai multe decizii referitoare la prelungirea detenţiei sale provizorii1 1
Hotărârea din 24 august 1993 (Cameră) (seria A nr. 267)
3. - Curtea aminte ş te c ă temerile subiective ale suspectului, oric â t de î n ţ eles ar putea fi ele, nu constituie elementul determinant: ea î ncearc ă s ă stabileasc ă î nainte de toate dac ă acestea pot fi considerate drept justificate obiectiv.În această privinţă,
faptul că judecătorul a luat decizii şi înainte de proces, îndeosebi asupra detenţiei provizorii, nu ar putea să justifice prin el însuşi temerile privind imparţialitatea sa: ceea ce contează este efectul şi natura măsurilor în cauză. În afară de decizia asupra detenţiei provizorii a dlui Nortier, judecătorul Meulenbroek a luat înainte de proces o singură decizie: el a admis cererea parchetului vizând un examen psihiatric al petiţionarului, căruia acesta nu i s-a opus. El nu a uzat, altfel, de puterile sale de judecător de instrucţie. În ceea ce priveşte ordonanţele referitoare la detenţia provizorie, ele nu ar fi putut legitima temerile în privinţa imparţialităţii sale decât în circumstanţe speciale. Chestiunile de tranşat de către judecător în scopul amintitelor decizii nu coincideau cu cele pe care el a trebuit să le trateze pronunţându-se asupra fondului. Pentru a constata existenţa „indiciilor serioase" împotriva lui Nortier, îi era suficient să verifice că acuzaţia prezentată de ministerul public se baza pe date valabile. De altfel, cel în cauză o admisese şi, în acea perioadă, alte elemente doveditoare se coroborau deja cu aceasta. Cât despre capetele de cerere bazate pe faptul că judecătorul judeca singur şi într-o cauză privind un minor de 15 ani, Curtea arată că interesele acuzatului au fost apărate de un avocat care 1 -a asistat de-a lungul întregii proceduri şi că dl Nortier ar fi putut introduce apel, caz în care un complet de trei judecători de la curtea de apel ar fi reexaminat cauza în întregime. În consecinţă, nu se poate considera temerea petiţionarului ca justificată în mod obiectiv. Nu a existat încălcarea art. 6 § l (unanimitate). 4. - O asemenea concluzie dispensează Curtea de abordarea chestiunii de a şti dacă art. 6 trebuie să se aplice la o procedură penală îndreptată împotriva unui minor în aceeaşi manieră ca în cazul unui adult. 9.Principiul rolului activ cu privire la administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului.Omisiunea instanţei de a dispune efectuarea unei expertize tehnice, indispensabile aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei.
85
Prin sentinţa penală nr. 239/29.06.1998 a Tribunalului Iaşi, mai mulţi inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea prev.de art. 19 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, prevăzut de art. 289, 291 şi 292 C.pen. (iniţierea, organizarea ori constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale, precum şi culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal; fals intelectual, uz de fals şi fals în declaraţii, etc.). Curtea de Apel Iaşi, prin decizia penală nr. 121/19.04.2002, a admis apelurile unor inculpate numai sub aspectul individualizării pedepselor şi, în urma desfiinţării parţiale a sentinţei, le-a redus pedepsele. Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 1381/19.03.2003, admiţând recursul inculpaţilor, constatând că instanţele, lipsite de rol activ, nu au verificat apărările constante ale acestora, potrivit cărora datele tehnice pretins transmise de ei partenerului italian nu aveau caracter secret ori confidenţial, iar pretinsele îmbunătăţiri ale materialului biologic din tulpinile italiene nu erau posibile decât prin inginerie genetică, care era imposibilă la S.C."A" S.A. laşi.Drept urmare, Curtea Supremă a casat hotărârile susmenţionate şi a trimis cauza spre rejudecare la Tibunalul laşi, pentru a se verifica aceste apărări, prin efectuarea unei nexpertize tehnice complexe. 10. Principiul dreptului la un proces într-un termen rezonabil. CEDO Dreptul la un recurs efectiv înaintea unei instanţe naţionale conform articolului 13 din "Convenţia Europeană a Drepturilor Omului", în caz de violare a dreptului oricărei persoane la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale Articolul 13 stipulează că: « Orice persoan ă , ale c ă rei drepturi ş i libert ăţ i recunoscute de prezenta conven ţ ie au fost î nc ă lcate, are dreptul s ă se adreseze efectiv unei instan ţ e na ţ ionale, chiar ş i atunci c â nd î nc ă lcarea s -ar datora unor persoane care au ac ţ ionai î n exercitarea atribu ţ iilor lor oficiale » . 79. în hotărârea sa recentă. Kudla, din 26 octombrie 2000, Curtea a estimat că «este timpul pentru o revedere a jurisprudenţei », conform cu care, în caz de violare constatată a cerinţei « termenului rezonabil », enunţat de articolul 6. par. 1. nu mai este necesară o examinare separată a plângerii concomitente vizând absenţa recursului efectiv garantat de articolul 1 3 din Convenţie. Curtea a luat această decizie « av â nd î n vedere introducerea, pe rolul s ă u, a unui num ă r continuu, din ce î n ce mai important, de cereri, î n care se reg ă se ş te invocat ă , î n mod exclusiv sau principal, o î nc ă lcare a obliga ţ iei de a judeca o cauz ă in termen rezonabil, î n sensul articolului 6, par. l » (paragraf 148). Frecventa crescândă a violărilor constatate în acest sens a determinat deja Curtea să atragă atenţia asupra « pericolului important^ » pe care îl reprezintă, pentru un stat de drept, în cadrul jurisdicţiilor naţionale, «tergiversarea excesivă a judecării», fiind vorba de « încălcări... (pentru care) justiţiabilii nu dispun de nici o cale internă de recurs» (ca exemplu, hotărârea Bottazzi din 28 iulie 1999, Culegere 1999 - V, paragraful 22). Astfel, Curtea «simte necesitatea » de a examina plângerea reclamantului în ceea ce priveşte articolul 13. considerată separată, în pofida faptului că ea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6. par. l CEDO
Termenul rezonabil de solu ţ ionare reglementat de art. 6 par. l 62. - Cerinţa termenului
rezonabil "subliniază importanţa înfăptuirii actului de justiţie fără vreo întârziere care ar putea să-i pericliteze eficienţa şi credibilitatea (decizia H v. Fran ţ ei din 24 octombrie 1989, seria A, nr. 162-A, para. 58). Pe de altă parte această cerinţă pentru a fi îndeplinită corespunzător impune o bună administrare a justiţiei (decizia Bodaert din 12 octombrie 1992, seria A, nr. 235-D, par. 39). In cazurile penale, cerinţa termenului rezonabil are ca scop împiedicarea menţinerii persoanei acuzate pentru o perioadă prea lungă de timp într-o stare de incertitudine (decizia Stogmiiller din 10 noiembrie 1969). 11. Prezumţia de nevinovăţie CEDO a arătat că articolul 6 paragraf 2 din Convenţie este încălcat atunci când „fără ca persoanei acuzate să-i fi fost acordată în prealabil posibilitatea de a-şi exercita drepturile apărării şi fără ca vinovăţia ei să fi fost deja stabilită conform legii, o hotărâre judecătorească reflectă opinia că persoana în cauză este vinovată". Acest aspect se află într-o strânsă legătură cu cerinţa de
86
imparţialitate discutată mai sus. Instanţa trebuie să prezume nevinovăţia persoanei acuzate şi trebuie să-şi formeze opinia numai pe baza probelor administrate în timpul procesului. Ridică probleme, prin prisma acestei dispoziţii, condamnările care se bazează într-o manieră determinantă pe mărturii culese în faza de urmărire sau provenind de la martori anonimi, în măsura în care persoana acuzată nu are posibilitatea să le conteste în mod direct în timpul procesului. De asemenea, în măsura în care condamnarea se bazează pe recunoaşterea făcută de persoana acuzată în faza de urmărire, mărturisirea trebuie înconjurată de suficiente garanţii procedurale care să-i asigure caracterul liber - de exemplu, să fie dată în prezenţa avocatului. În orice caz, unei declaraţii căreia persoana acuzată nu a intenţionat să-i confere caracterul de mărturisire, nici autorităţile nu ar trebui să-i acorde un astfel de caracter. Judecătorul este primul ţinut să respecte obligaţia de a se abţine de la orice declaraţie care să reflecte în vreun fel o prejudecată cu privire la vinovăţia acuzatului. În cazul în care astfel de declaraţii sunt făcute de martori, experţi, procurori sau avocaţi ai părţii vătămate, judecătorul are obligaţia de a interveni, în caz contrar, putând fi acuzat la rândul lui de părtinire. Comunicarea către judecător a cazierului persoanei acuzate nu este incompatibilă cu cerinţele art. 6 paragraf 2. Instanţa competentă să judece cauza civilă, ce îşi are originea în aceleaşi fapte cu cele care au condus la declanşarea procesului penal împotriva reclamantului, are la rândul ei obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie a acestuia. Astfel, o declaraţie a judecătorului civil, în care acesta apreciază că reclamantul a comis faptele de care este acuzat în penal, înainte ca instanţa penală să se fi pronunţat asupra temeiniciei acuzaţiei, reprezintă o încălcare a garanţiei conţinute în paragraful 2 al articolului 6. Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie nu cere suspendarea cauzei civile sau disciplinare, ce rezultă din aceleaşi fapte cu acuzaţia în materie penală, până la soluţionarea acesteia din urmă. Vinovăţia în penal şi' răspunderea civilă nu se apreciază după aceleaşi reguli, dar instanţa civilă ar trebui să fie legată de constatarea de vinovăţie făcută de instanţa penală. Nu doar judecătorul este ţinut să respecte această obligaţie. În general, „articolul 6 paragraf 2 garantează fiecărei persoane dreptul de a nu fi tratată de nici un reprezentant al statului ca şi cum ar fi vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, înainte de stabilirea legală a vinovăţiei sale de către instanţa competentă". Aşadar, reprezentanţi ai poliţiei sau ai parchetului nu vor putea face declaraţii publice înainte de condamnarea persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni, declaraţii care să conţină o constatare de vinovăţie cu privire la acesta. „Nu înseamnă că aceste instituţii trebuie să se abţină de la informarea publicului cu privire la desfăşurarea anchetelor penale sau de la declaraţii în sensul că există bănuieli, că o persoană a fost arestată, că a făcut mărturisiri. 12. Chestiunea pretinsei violări a art. 6 ( „ Dreptul la un proces echitabil") parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului Art. 6 parag. 2 din Convenţie prevede dreptul la prezumţia de nevinovăţie. Curtea aminteşte că prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 6 parag.2, este unul din elementele unui proces penal echitabil, garantat de art. 6 parag.1. El este violat dacă o declaraţie făcută de o persoană având o funcţie oficială, cu privire la o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, reflectă opinia că aceasta este vinovată, înainte ca acest lucru să fi fost dovedit potrivit legii. Prezum ţia de nevinovăţie poate fi încălcată nu numai de un judecător sau de o instanţă, dar şi de alte autorităţi publice. Este importantă alegerea cuvintelor, de persoanele oficiale, înainte de judecarea şi condamnarea penală a unei persoane. Cu toate acestea, faptul că o declaraţie a unei persoane oficiale încalcă prezumţia de nevinovăţie trebuie determinat în contextul împrejurărilor speciale în care respectiva declaraţie a fost făcută. Curtea notează că, în cauza de faţă, procurorul general şi preşedintele Parlamentului au făcut declaraţii într-un context independent de procedura penală, spre exemplu prin interviuri acordate presei. Curtea este conştientă de faptul că reclamantul era un personaj politic important la acel moment, acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce reclama ca înalţi oficiali, inclusiv procurorul general şi preşedintele Parlamentului, să informeze publicul de acuzaţiile aduse şi de derularea procedurii judiciare, dar aceste împrejurări nu pot justifica alegerea cuvintelor făcută de aceşti doi oficiali în interviurile date presei. Mai mult, cu o excepţie, interviurile au fost date doar după câteva zile de la arestarea reclamantului, fiind deosebit de important ca, în acest stadiu iniţial, chiar înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, să nu se facă afirmaţii publice care pot fi interpretate drept o confirmare a vinovăţiei reclamantului în opinia unor anumite persoane publice importante. Declaraţiile în cauză au încurajat publicul să creadă în vinovăţia reclamantului şi au prejudecat stabilirea faptelor de autorităţile judiciare competente, astfel încât art6. parag.2 din Convenţie a fost violat. 13. Chestiunea aplicării europeană a drepturilor omului
art.
41
(
87
„
Satisfacţia
echitabilă")
din
Convenţia
Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras) Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate: (... ) 3. statuează că art. 6 parag.2 din Convenţie a fost violat; 4. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit art. 44 parag.2 din Convenţie, următoarele sume: i. 5.700 euro pentru prejudiciul moral; ii. 2.900 euro cheltuieli de procedură; iii. aceste sume urmează a fi convertite în moneda naţională la cursul din ziua plăţii; b. că o dobândă simplă de 7,25% pe an va fi plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la data plăţii; 5. respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacţie echitabilă. 14. Dreptul la tăcere. Dreptul învinuitului şi inculpatului de a nu face declaraţii prin care să se autoacuze. CAUZA SAUNDERS c. MARII BRITANII - Dreptul acuzatului de a nu contribui la propria încriminare. Utilizarea de către acuzare a declaraţiilor obţinute de la reclamant de către inspectorii financiari. Încălcarea dreptului la un proces echitabil (Hotărârea din 17 decembrie 1996). 1. Cu privire la nerespectarea dreptului de a nu contribui la propria î ncriminare Curtea constată, mai întâi, că plângerea reclamantului se referă îndeosebi la utilizarea în procesul penal intentat împotriva lui a declaraţiilor consemnate de inspectorii DTl. O anchetă administrativă poate desigur implica o hotărâre cu privire la o acuzaţie penală ţinând seama de jurisprudenţa Curţii referitor la caracterul autonom pe care-l îmbracă această noţiune; părţile nu s-au referit însă în faţa Curţii decât la faptul că art.6 § 1 s-ar aplica procedurii desfăşurate de inspectori sau că aceasta ar implica ea însăşi o hotărâre cu privire la acuza penală în sensul acestei dispoziţii (art.6-1). (vz. Decizia Dewer c. Belgia din 27.02.80 seria A 35 pg.21-24 p. 42-47). Curtea aminteşte în această privinţă decizia Fayed c. Regatul Unit; ea a considerat că art. 432 p.2 al legii din 1985 cu privire la societăţi, încredinţa în principal inspectori lor o misiune de cercetare şi că aceştia nu luau nici o hotărâre jurisdicţională nici în ce priveşte forma, nici fondul. Ancheta lor avea ca scop stabilirea şi consemnarea faptelor, care ar putea ulterior servi drept bază acţiunii altor autorităţi competente de urmărire, reglementare, disciplinare şi chiar legislativ- (decizia din 21.09.94, Seria A nr.294-13 pg. § 61). Aşa cum arată această decizie, cerinţa ca o asemenea anchetă prealabilă să fie supusă garanţiilor unei proceduri judiciare, enunţate de art.6-1, ar jena, fără motiv, în practică, reglementarea eficace, în interesul public a unor activităţi financiare şi comerciale complexe. Curtea se va ocupa deci, în speţă, de utilizarea făcută în cadrul procesului penal, a declaraţiilor pertinente ale reclamantului. Curtea aminteşte că, chiar dacă art.6 al Convenţiei nu menţionează expres dreptul la tăcere şi unul din componentele sale - dreptul de a nu contribui la propria sa încriminare, acestea sunt norme internaţionale general recunoscute care se găsesc în centrul noţiunii de proces echitabil, consacrată de art.6. Raţiunea lor de a fi ţine mai ales de protejarea învinuitului împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, ceea ce evită erorile judiciare şi permite realizarea scopurilor art.6. În special dreptul de a nu contribui la propria sa încriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzarea încearcă să-şi bazeze argumentaţia fără a recurge la elementele de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, cu nesocotirea voinţei învinuitului. În acest sens acest drept este legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6-2 al Convenţiei. Cu toate acestea dreptul de a nu se încrimina pe sine, se referă în primul rând la respectul voinţei învinuitului de a păstra tăcerea. Aşa cum este el înţeles în sistemele juridice ale părţilor contractante ale Convenţiei ca şi în alte texte, el nu cuprinde, în cursul unei proceduri penale, date care pot fi obţinute de la învinuit, folosind mijloace coercitive, ci cele care nu există independent de voinţa suspectului, de pildă documente strânse pe baza unui mandat, probele respiratorii, cele de sânge sau de urină ca şi prelevările de ţesut organic în vederea unei analize ADN. În speţă, Curtea trebuie doar să cerceteze dacă utilizarea de către acuzare a declaraţiilor obţinute de la reclamant de inspectori constituie o atingere nejustificată a acestui drept. Ea trebuie să examineze această problemă în lumina tuturor împrejurărilor cauzei. Ea va hotărî, în special dacă s-au exercitat presiuni asupra celui în cauză pentru a-l determina să depună şi dacă folosirea în proces a acestor elemente este contrară principiilor fundamentale ale unui proces echitabil stabilite de art. 6 § 1 din care dreptul respectiv face parte. Guvernul nu contestă faptul că legea obligă reclamantul să depună în faţa inspectori lor. Cel în cauză a fost somat, pe baza art. 434 şi 436 ale legii din 1985 cu privire la societăţi să răspundă la întrebările puse de inspectori în cursul a 9 lungi audieri, dintre care 7 au fost admise ca probe în proces. Dacă reclamantul ar fi refuzat să răspundă la întrebări, el ar fi putut fi acuzat de ultraj al instanţei şi condamnat la o pedeapsă de până la 2 ani de închisoare, el nu putea să se apere susţinând că aceste întrebări aveau un caracter incriminatoriu la adresa lui.
88
Guvernul a susţinut totuşi în faţa Curţii că nici o declaraţe a relamantului în cursul audierilor nu erau de natură să-I încrimineze şi că dl.Saunders a dat numai răspunsuri menite să-I disculpe sau care dacă ele s-ar fi dovedit exacte ar fi confirmat tezele apărării. Ori, numai declaraţiile de natură să-I încrimineze ar putea ţine de dreptul de a nu contribui la propria încriminare. Curtea nu este de acord în această privinţă cu opinia Guvernului întrucât, în fapt, anumite răspunsuri ale celui în cauză aveau un caracter incriminatoriu în sensul că el mărturisea că luase cunoştinţă de datele care erau de natură să-I încrimineze. În orice caz, ţinând seama de noţiunea de echitate consacrată de art.6, dreptul pentru învinuit de a nu contribui la propria sa încriminare nu poate să se limiteze, în mod rezonabil, la mărturisirea unor fărădelegi sau la remarci care-l împlică direct. O mărturie obţinută prin constrângere, care pare la prima vedere lipsită de caracter incriminatoriu - cum ar fi remarcile care disculpă pe autorul lor sau simple informaţii cu privire la aspecte factuale - pot ulterior să fie utilizate în procesul penal în susţinerea tezei acuzării, pentru a contrazice sau a pune la îndoială, de exemplu, alte declaraţii ale sale, depoziţia sa în cadrul procesului sau credibilitatea sa. În cazul în care aceasta este supusă aprecierii juriului, recurgerea la astfel de mărturii poate, în special, să aducă prejudicii autorului lor. Totuşi, numai utilizarea în cadrul procesului penal a depoziţiilor obţinute prin constrângere contează în context. În această privinţă, Curtea arată că timp de 3 zile, acuzarea a procedat la lectura în faţa juriului a unei părţi a procesului verbal cu răspunsurile reclamantului, în ciuda obiecţiilor acestuia. Faptul că acuzarea a utilizat pe scară largă aceste audieri duc la concluzia că ea credea că această lectură ar sprijini teza sa stabilind necinstea Dlui. Saunders. O asemenea interpretare a faptului că se urmărea un astfel de impact este confirmată de remacile judecătorului la şedinţa de judecată cu privire la al 8-lea şi al 9-lea interogatoriu, remarci după care fiecare din declaraţiile celui în cauză putea constitui o mărturisire în lumina art.82 § 1 al legii 1984 referitoare la poliţie şi probele în materie penală. De asemenea, Curtea de apel a considerat că audierile constituiau o parte importantă a dosarului de acuzare. De altfel este clar că, pe alocuri, acuzarea a utilizat declaraţiile în scopul de a incrimina pentru a stabili că reclamantul luase cunoştinţă de vărsămintele efectuate persoanelor care participaseră la operaţia de susţinere a acţiunilor punându-i astfel în cauză onestitatea. Avocatul co-acuzatului dlui. Saunders s-a servit de asemenea de ele pentru a pune la îndoială versiunea faptelor prezentată de el. Pe scurt, elementele dosarului evienţiază teza că procesele verbale care consemnează răspunsurile reclamantului, indiferent dacă acestea îl împlică direct sau nu, au fost folosite în cursul procesului într-o manieră care urmărea încriminarea lui. D-l Saunders ca şi Comisia afirmă că mărturisirile cuprinse în interogatorii au exercitat asupra celui în cauză presiuni suplimentare de natură să-I determine să depună mărturie în cadrul procesului în detrimentul dreptului său de a păstra tăcerea. Guvernul consideră, în schimb, că Dl.Saunders s-a hotărât să depună din cauza efectului nefast pe care l-au avut depoziţiile principalului martor al acuzării, Dl. Roux. Fără a putea exclude faptul că această hotărâre se explică îndeosebi prin utilizarea masivă a depoziţiilor de către acuzare, Curtea nu consideră că este necesar să speculeze cu privire la raţiunile care l-au determinat pe reclamant să depună mărturie în procesul său. De asemenea Curtea nu consideră necesar, având în vedere cele spuse mai sus cu privire la utilizarea depoziţiilor în cursul procesului să se pronunţe asupra problemei dacă dreptul de a nu contribui la propria sa încriminare este absolut sau dacă se poate justifica încălcarea lui în unele cazuri. Ea nu este de acord cu teza Guvernului, după care complexitatea formelor existente în societăţile comerciale precum şi un interes public major care implică urmărirea penală a acestor fraude şi sancţionarea celor responsabili de săvârşirea lor pot justifica o astfel de nesocotire a unuia din principiile fundamentale ale unui proces echitabil. Ca şi Comisia, Curtea consideră că cerinţele generale de echitate hh. Consacrate de art.6, care include dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare se aplică procedurilor penale care se referă la toate tipurile de infracţiuni penale de la cea mai simplă, la cea mai complexă. Interesul public nu poate justifica utilizarea unor măsuri obţinute prin forţă într-o anchetă ne-judiciară pentru încriminarea învinuitului în cursul procesului. Trebuie să menţionăm în această privinţă că, conform legislaţiei respective, declaraţiile obţinute de organul de combatere a fraudelor fiscale care-şi exercită puterea de constrângere, nu pot, în principiu, să fie utilizate ca probe în procesul ulterior al celui în cauză. De altfel, nu este datorită faptului că reclamantul a dat declaraţii înainte de a fi inculpat, că utilizarea lor ulterioară în procesul penal nu constituie o atingere a acestui dept. Rezultă din analiza de mai sus, precum şi pentru că art.434 § 5 al legii din 1985 cu privire la societăţile comerciale autorizează, aşa cum au arătat judecătorul şi Curtea de Apel, utilizarea ulterioară într-un proces penal a declaraţiilor obţinute de inspectori, că diversele garanţii procedurale menţionate
89
de pârât (Guvernul) nu pot constituit, în speţă, un mijloc de apărare deoarece ele nu şi-au îndeplinit rolul de a împiedica utilizarea declaraţiilor în cursul procesului penal ulterior. Prin urmare a existat, în cauza de faţă, o atingere a dreptului de a nu se încrimina pe sine.
2. Cu privire la existen ţ a unui abuz de putere din partea autorit ăţ ilor de urm ă rire.
Reclamantul se plânge de asemenea, că autorităţile de urmărire ar fi întârziat declanşarea anchetei de poliţie în scopul de a permite inspectori lor de a aduna elemente de probă în virtutea puterilor lor speciale. Ele se referă la întâlnirea din 30.01.87 între inspectori şi reprezentanţii Parchetului, care a avut loc 3 luni înainte de declanşarea formală a anchetei de poliţie. În plus, documente comunicate în vederea recursului cel mai recent arăta că, în opinia Curţii de Apel "toate persoanele interesate cunosc faptul că inspectorii au puteri mai mari decât poliţia atunci când procedează la interogatorii ... şi ele nutresc în mod clar speranţa că ei vor pune întrebări ale căror răspunsuri pot servi de probe în proces". Faptul că Curtea de Apel nu a concluzionat că a existat un abuz de proceduri de drept nu ar trebui să fie hotărâtor, întrucât tribunalul naţional nu putea aplica Convenţia, trebuind, în cadrul dreptului englez, să concluzioneze că felul în care procesele verbale ale interogatoriilor efectuate de inspectori fuseseră utilizate în proces nu erau contrare echităţii. Guvernul subliniază că reclamantul, a folosit deja, fără efect, acest argument în faţa Curţii de Apel şi că ridicând din nou problema la Strasbourg, el încearcă să erijeze Curtea în pofida jurisprudenţei sale constante, într-o jurisdicţie de gradul patru. Comisia consideră că acest reproş nu trebuie examinat, având în vedere constatarea sa că reclamantul a fost lipsit de un proces echitabil din cauza utilizării proceselor verbale în cursul procesului. Trăgând concluzia că a existat o atingere a dreptului de a nu se încrimina pe sine, Curtea consideră inutil să examineze afirmaţiile D-lui Sauders în această privinţă. Ea ia act, totuşi, de constatări le Curţii de Apel după care inspectorii şi-au desfăşurat ancheta, în mod independent, fără a primi consenme sau suferi presiuni din partea autorităţilor de urmărire penală şi că nu a existat între ei şi acestea nici un fel de colaborare neavenită sau contrară reglementărilor.
3. Concluzii
În concluzie, reclamantul a fost lipsit de un proces echitabil. A existat prin urmare o încălcare a art. 6 § 1 al Convenţiei. Cauza Serves contra Franţei - Condamnarea unei persoane ca urmare a refuzului său de a depune jurământul şi mărturie în faţa judecătorului de instrucţie care o citase să compare ca martor. Inexistenţa unei violări a art. 6.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Hotărârea din 20 octombrie 1997). 1. Situaţia de fapt În aprilie 1988, în Republica Centrafricană un resortisant al acestei ţări a fost ucis în împrejurări ce implicau şi persoane aparţinând unui regiment străin (francez) de paraşutişti, plasat sub comanda reclamantului. Anchetele comandamentului asupra evenimentului s-au desfăşurat în perioada aprilie-mai 1988; într-un raport din 20 mai, colonelul Larri6re, comandantul trupelor franceze de asistenţă operaţională (EF AO) în RCF cerea aplicarea de sancţiuni disciplinare faţă de reclamant, pe care îl considera responsabil de producerea accidentului. De asemenea, într-un raport din 25 mai 1988 generalul Guignon, comandantul celei de-a ll-a divizii de paraşutişti şi al celei de-a 44-a divizii militare teritoriale constata răspunderea reclamantului. O procedură împotriva ofiţerului a fost astfel deschisă la 20 mai 1988; printr-o hotărâre din 11 mai 1994 tribunalul forţelor armate din Paris declara pe reclamant vinovat de complicitate la asasinat şi îl condamna la 4 ani închisoare. În timp ce se afla în centrul de instrucţie şi pregătire militară din Marseille, reclamantului i-a fost notificată o decizie a ministrului apărării din 1 iunie 1994, prin care .era suspendat din funcţie; la 28 iulie 1994 Serves sesiza Consiliul de Stat cu o cerere în anulare a acestei decizii, respinsă la 29 noiembrie 1996. Printr-o decizie din 29 aprilie 1997, Curtea de Casaţie a respins recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 11 mai 1994. La 16 iunie 1997, directorul personalului militar al armatei terestre i-a remis un "avis de constatare de perte de garde" . 2. Procedura în faţa organelor de la Strasbourg Paul Serves a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 21 aprilie 1992, cu o plângere împotriva Franţei, întemeiată pe art. 6. par. 1 şi 3b din Convenţie, prin care susţinea că
90
condamnarea pe baza refuzului său de a presta jurământul în faţa judecătorului de instrucţie "s'analysait en une neconnaissance des droits de la d6fense et sontenaint que, au nepris de son d roit il un proces e quitable, ni la juge d 'instruction nil a chambre d'accusation n'avaint tenu compte de ses explications orales". Prin decizia sa din 19 octombrie 1995, Comisia (cea de-a doua cameră) a examinat susţinerile reclamantului şi sub unghiul articolului 10 din Convenţie şi a reţinut cererea. În raportul său din 23 mai 1996 ea a concluzionat că există violarea art.6.1 (25 de voturi contra 2). 3. Soluţia Curţii 3.1. Cu privire la aplicabilitatea art.6.1. În opinia Guvernului, reclamantul nu era, în acest stadiu al procedurii interne "acuzat" în sensul art.6.1; primul rechizitoriu introductiv din 20.05.88 a fost anulat la 9.10.89 de către Prima Cameră de acuzare a Curţii de Apel din Paris şi atunci când la 12, 19 şi 26 sept.1990, DI. Serves a fost audiat ca martor de către judecătorul de instrucţie şi a fost condamnat la amenzi le pe care le contestă, el nu era vizat nici de al 2-lea rechizitoriu introductiv, nici inculpat de vreo infracţiune. Prin urmare art.6.1 nu ar fi aplicabil. Reclamantul şi delegatul Comisiei resping această teză. Ei subliniază că rechizitoriul introductiv din 20 mai 1988 implică în cauză pe pl.Serves şi că acesta era inculpat pentru lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte fără intenţia de a o cauza, iar apoi la 23 iunie de asasinat; ori decizia primei Camere de acuzare a Curţi de Apel din Paris la 9 oct. 1989 nu a avut drept consecinţă retragerea din dosar a pieselor pe baza cărora comisarul guvernului pe lângă tribunalul militar şi judecătorul de instrucţie îşi întemeiaseră în acel moment deciziile. Ei adaugă că rapoartele generalului Guignon din 25.05. şi 1.06.1988 care fac vorbire de rolul jucat în cauză de diverşi protagonişti ai cauzei şi trag concluzia că răspunderea rec1amantului şi a locotenentului C au fost introdu-se în procedură din ianuarie 1990. Ei constată, în sfărşit că judecătorul de instrucţie îl inculpase pe locotenentul C. pe 19.04.90 şi nu pe rec1amant, cu toate că dosarul în cauză proba incontestabil vinovăţia amândurora. În speţă Curtea are sarcina de a cerceta dacă Dl.Serves, care nu era nici vizat de rechizitoriul introductiv din 13 martie 1990, nici inculpat, atunci când a fost citat ca martor în faţa judecătorului de instrucţie, se afla totuşi sub efectul unie "acuzaţii" în sensul art.6.1. Această noţiune are un caracter "autonom", ea trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi nu al dreptului intern. Ea poate fi definitivă ~,ca o notificare oficială, provenind de la autoritatea competentă, a reproşului de a fi săvârşit o infracţiune penală", ideea care corespunde atât noţiunii de "repercusiuni importante asupra situaţiei" a suspectului (a se vedea, de exemplu, Deweer c.Belgiei din 27.02.1980 serie A nr.35 pg.22, § 42 şi pg.24 § 46 şi Eckle c. Germania seria A m.51 pg.33 § 73). În această privinţă Curtea ia notă că cercetarea prealabilă relativă la asasinatul în cauză a fost începută la 18.05.88 împotriva a 4 militari printre care şi reclamantul: adresele trimise pe 18 şi 20 mai 1988 de către comandantul detaşamentului din Bangui, Comisarului guvernului pe lângă tribunalul militar de la Paris îl desemna pe acesta ca unul "din militarii implicaţi în cauză". În plus, raportul de comandament al colonelului Larriere din 20 mai, anexat la procesul verbal de anchetă din 21 mai descria în mod detaliat participarea reclamantului şi trăgea concluzia răspunderii sale totale. Cei în cauză au fost de altfel repatriaţi din oficiu în Franţa încă din 21 mai 1988. În plus, rechizitoriul introductiv din 20.05.88 viza în mod expres reclamantul, care a fost inculpat pe 24 mai 1988 pentru lovituri şi vătămări voluntare cauzatoare de moarte fără intenţia de a o cauza, iar pe 23 iunie 1988 de asasinat şi a fost în detenţie provizorie din 24 mai la 21 iulie 1988. Desigur, la 9 oct.1989, prima Cameră de acuzare a Curţii de Apel de la Paris, a anulat primul rechizitoriu şi actele ulterioare de procedură, dar ea preciza că anularea nu se aplica nici cercetării prealabile nici adreselor din 18 şi 20 mai 1988, astfel că piesele care motivaseră această cercetare nu au fost retrase din dosar. De altfel, îndeosebi pe baza acestora, începând cu luna martie 1990 cercetarea a fost reluată împotriva locotenentului C şi a caporalului şef D. În aceste condiţii, Curtea admite că, atunci când DI. Serves a fost citat ca martor şi condamnat conform art. 109 al Codului de procedură penală el putea fi considerat ca aflat sub o "acuzaţie" în sensul autonom al art. 6 p. l. Prin urmare art.6 p. l este aplicabil în speţă. 3.2. Cu privire la art. 6.1
91
Dl. Serves pretinde că fiind citat în calitate de martor şi nu de învinuit cum prevedea art. 105 din codul penal având în vedere probele de decizie existente împotriva lui - judecătorul de instrucţie încerca să facă asupra lui presiuni insuportabile de natură a-l obliga să se acuze el însuşi. Într-adevăr, spre deosebire de inculpat, martorul are obligaţia, sub ameninţarea sancţiunilor art. 109 C.p.p. să presteze jurământul de a spune adevărul şi de a răspunde întrebărilor care i se pun. Deci pentru a nu risca să depună mărturie împotriva propriei persoane, el a refuzat să presteze jurământul şi să facă depoziţia. El menţionează că, chiar dacă procesele verbale ale audierii nu menţionează nimic, el precizase judecătorului de instrucţie, că refuzul său era motivat de faptul că art.105 c.p.p. se împotrivea audierii sale ca martor. În orice caz, nimeni nu ar contesta că el a dat această explicaţie la jurisdicţia de apel. Guvernul susţine că numai judecătorul de instrucţie era în măsură să aprecieze dacă împotriva reclamantului existau indicii grave şi concordante de vinovăţie care constituia o piedică, conform art. 105 C.p.p. ca el să fie audiat ca martor. Faptul că în prima fază a procedurii, reclamantul fusese inculpat, nu putea fi luat în seamă în această privinţă, de către judecătorul în cauză, deoarece procedura respectivă fusese anulată şi era deci din punct de vedere juridic considerată ca inexistentă. Prin urmare DI.Serves nu putea să se sustragă obligaţiei legale de a depune jurământ şi mărturie. În schimb după depunerea mărturiei şi dacă ar fi fost inculpat, el ar fi putut eventual, invoca art.1 05 în faţa jurisdicţiei de apel, şi obţine anularea audierii sale. În plus, nu există nici o legătură între faptele din cauză şi a doua inculpare - care a intervenit mai târziu, în mai 1922 - a interesatului. Acest lucru rezultă din evoluţia cercetării şi îndeosebi din faptul că au apărut noi probe împotriva lui. Nu ar exista deci o încălcare a art.6. Conform delegatului Comisiei, atitudinea judecătorului de instrucţie a pus o dilemă reclamantului. Să refuze de a depune jurământ şi mărturie, expunându-se astfel la amenzi repetate, sau să convingă pe judecător că probele împotriva lui sunt copleşitoare şi deci să-şi recunoască vinovăţia. Ar fi existat astfel o stratagemă, care urmărea să-I constrângă pe Dl.Serves să depună mărturie împotriva propriei persoane. Curtea reaminteşte că dreptul oricărui învipuit de a tăcea şi de a nu contribui la propria sa încriminare, constituie norme unanim recunoscute pe plan internaţional şi care se găsesc în centrul noţiunii de proces echitabil, consacrat de art.6 al Convenţiei. Raţiunea existenţei lor ţine mai ales de protecţia învinuitului împotriva unei constrângeri abuzive exercitată de autorităţi ceea ce evită erorile judiciare şi permite îndeplinirea ţelului art.6. În special, dreptul de a nu contribui la propria sa încriminare, presupune că într-o cauză penală, acuzarea caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni în dispreţul voinţei învinuitului. Curtea nu are sarcina de a examina dacă art.1 05 din C.p.p., obligă judecătorul de instrucţie să inculpe pe reclamant. Sarcina sa constă în a hotărî dacă condamnarea acestuia, în aplicarea art.l09 a C.p.p. se analizează ca o constrângere de natură a goli de substanţă dreptul lui de a nu contribui la propria încriminare. Reclamantului putea să-i fie teamă că unele declaraţii pe care le-ar fi făcut în faţa judecătorului de instrucţie, să constituie o mărturie împotriva propriei sale persoane. S-ar fi putut astfel admite ca el să refuze să răspunde la acele întrebări ale judecătorului de natură a-l determina să depună în acest sens. Rezultă totuşi, din procesele verbale ale audierii - care sunt semnate de reclamant - că el a refuzat, de la bun început să presteze jurământul. Ori acesta este un act solemn prin care cel care-l prestează se angajează în faţa judecătorului de instrucţie să spună, conform art.103 C.p.p. tot adevărul şi numai adevărul. Dacă obligaţia în sarcina martorului de a depune jurământul şi sancţiunile pronunţate în cazul nerespectării ei constituie o formă de constrângere, aceasta vizează garantarea sincerităţii declaraţiilor respective în faţa judecătorului şi nu o obligaţie a celui interesat de a depune mărturie. Astfel spus, condamnările DI.Serves la amendă, pe care el le contestă, nu pot fi considerate măsuri de natură să-I constrângă să se acuze el însuşi, întrucât ele au fost pronunţa te înainte ca un astfel de risc să apară. Prin urmare nu există o încălcare a art. 6.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
92
Capitolul 3
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL Secţiunea I CONSIDERAŢII
GENERALE PRIVIND PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
1. Noţiunea de participanţi în procesul penal Procesul penal, privit în structura şi funcţia sa, poate fi considerat un raport juridic, care se dezvoltă progresiv între diferitele persoane participante78, interesate în soluţionarea conflictului de drept penal substanţial creat prin săvârşirea unei infracţiuni. Complexitatea actelor procedurale succesive ce se impun în desfăşurarea procesului penal, în vederea rezolvării raportului juridic procesual penal, nu poate fi concepută fără participarea organelor judiciare, pe de o parte, şi a unor persoane, titulare de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte. Aceste organe şi persoane chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia, poartă denumirea de participanţi. Noţiunea de participanţi a cunoscut, în literatura de specialitate, două abordări: una, în sens larg şi alta, în sens restrâns. În sens larg, noţiunea de participanţi cuprinde toate persoanele ce iau parte la activităţile procedurale, în această categorie incluzându-se organele judiciare, părţile,„ apărătorul şi alte persoane. În sens restrâns, această noţiune înglobează doar organele judiciare, părţile şi apărătorul. Organele judiciare participante în procesul penal sunt: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de cercetare penală. Părţile sunt acele persoane care, în urma exercitării acţiunii penale sau 78
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol.l I, p. gen., p. 5
93
civile, apar ca titulare de drepturi şi obligaţii procesuale, fiind interesate în rezolvarea cauzei. Astfel, în procesul penal au calitate de părţi: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În categoria „altor persoane", se includ acei participanţi care participă în procesul penal, fără a fi titulare de drepturi şi obligaţii şi fără a avea un interes în soluţionarea cauzei. Sunt astfel de persoane: martorii, interpre ţii, experţii, reprezentanţii, traducătorii, substituiţii procesuali etc. Prezenţa în cadrul procesului penal a tuturor participan ţilor sus-menţionaţi nu este una absolută, participarea lor fiind în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale.
2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali Pe parcursul procesului penal intervin diferite situa ţii, în care valorificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor poate fi preluată de alte persoane. Aceşti înlocuitori devin subiecţi procesuali şi, raportat la natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le au, vor oc7u9 pa diferite poziţii procesuale, ca: succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali79.
A) Succesorii Succesorii sunt acele persoane care intervin în procesul penal, în scopul exercitării acţiunii civile a unei părţi, fie în urma decesului, când este vorba de o persoană fizică, fie în urma reorganizării, desfiinţării ori dizolvării, în cazul unei persoane juridice. Trebuie subliniat faptul că succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, şi nu şi în latura penală, dat fiind faptul că răspunderea penală este personală. În acest sens, art. 21 C.proc.pen. precizează că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Alineatul 2 menţionează că, dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. Succesorii sunt părţi, ei nu sunt nici substituiţi, nici reprezentanţi, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, în numele acestora, ci valorific ă drepturile proprii, în numele80 lor proprii, întrucât antecesorii, prin deces, au încetat să mai fie subiecţi de drept80.
B) Reprezentanţii În desfăşurarea procesului penal, activitatea procesual ă presupune prezenţa şi participarea activă în cauză a părţilor, însă există posibilitatea ca acestea să lipsească sau să participe numai la anumite acte. În asemenea situaţii, pentru a fi evitată încetinirea mecanismului procesual penal, legea a permis reprezentarea acestora. Astfel, reprezentanţii sunt acele persoane care, în baza drepturilor conferite de lege sau de un act juridic, intervin voluntar, în anumite acte procesuale, sau în 79
V. Dongoroz, I, op.cit., p. 92
80
T. Pop.,op.cit.,p. 69,70
tot procesul pentru a valorifica, în numele şi în contul altei persoane, drepturi sau interese legitime ale acestei persoane, având81autonomie de putere dispozitivă, în limitele prevăzute de lege sau de actul juridic81. Reprezentanţii nu sunt părţi în proces, ei având doar calitatea de subiecţi procesuali şi pot fi clasificaţi în reprezentanţi legali şi convenţionali. Reprezentantul legal este persoana desemnată prin lege să participe la proces, în locul unei părţi care nu are dreptul de a sta în8 2cauză, în mod nemijlocit, ci numai prin intermediul reprezentantului său legal82, de exemplu în cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu. Reprezentantul convenţional este persoana care participă în proces, în baza unui mandat sau procuri speciale a părţii interesate.
94
Reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au, să fac8ă3 tot ceea ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc83.
C) Substituiţii procesuali Substituiţii procesuali sunt acei subiecţi procesuali care apar în ca8d4rul procesului penal, „ lucrând în nume propriu, dar pentru un drept al altuia"84. Ei îşi exercită propriile drepturi, dar în vederea valorificării unor interese ale altora. Substituiţii nu au calitatea de parte în procesul penal, având exerciţiul unor d8ep-turi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal85. Substituirea procesuală rămâne un drept, o facultate, astfel că substituiţii procesuali vor uza de dreptul lor de substituire, dacă-l vor crede oportun; ei nu vor răspunde de neintervenţia şi neîndeplinirea procesuală a drepturilor lor. Din categoria substituiţilor, putem exemplifica soţul, care poate face plângere pentru celălalt soţ sau copilul' major pentru părinţi (art. 222 alin. 5 C.pr.pen.).
Secţiunea a II-a ORGANELE
JUDICIARE 1. Instanţele judecătoreşti Activitatea de înfăptuire a justiţiei, în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, şi a tuturor intereselor legiti8m6e deduse judecăţii, se realizează printr-un sistem unitar de organe judecătoreşti86, prevăzut în art. 126 din Constituţie. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede în art. 1, că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de
V. Manzini, Trattato di diritto processuale penale italiano, vol. II, Torino, 1931, Unione tipografico editrice Torinese, nr. 260, p.413 82Gh. Nistoreanu,op.cit.,p. 35 83 V .Dongoroz, în colaborare, op.cit., p.94 84 V. Manzini, II, nr. 4, op.cit., p. 45 85 I. Neagu,op.cit., p. 77 86 I. Muraru, Drept constitu ţ ional ş i institu ţ ii politice, p. 465 81
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Instanţele judecătoreşti reprezintă verigi ale sistemului unitar al organelor judecătoreşti, fiind dispuse în piramidă, de la vârf, unde se află Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, şi până la unităţile de bază. Actualul sistem al organelor de judecată din ţara noastră este alcătuit, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, din următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; judecătorii. Legea nr. 304/2004 cuprinde reglementări privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi a judecătoriilor. Potrivi art. 36 din Legea nr. 304/2004, judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, iar circumscripţiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În fiecare judeţ funcţionează un tribunal, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. 87 Curţile de apel sunt în număr de 1587, fiecare exercitându-şi competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale şi tribunale specializate. Tribunalele şi curţile de apel pot avea una sau mai multe secţii.
95
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii pentru cauze civile şi secţii pentru cauze penale şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii. În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii. În ceea ce priveşte instanţa supremă, Legea nr. 304/2004 arată că în România funcţionează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată în 4 secţii: civilă şi de proprietate intelectuală, penală, comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Instanţele militare sunt, potrivit Legii nr. 54/1993, reduse ca număr, în comparaţie cu instanţele prevăzute în Legea nr. 304/2004, având si circumscripţii teritoriale mult mai întinse. În ţara noastră funcţionează 4 tribunale militare (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara), un singur tribunal militar teritorial în municipiul Bucureşti şi o singură Curte Militară de Apel. Pentru o cât mai bună înfăptuire a justiţiei şi pentru asigurarea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, instanţele judecătoreşti au fost ordonate, prin
87Potrivit
anexei Legii nr. 304/2004, funcţionează curţi de apel în judeţele Alba-Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara, Târgu-Mureş, precum şi în municipiul Bucureşti.
reglementările Legii nr. 304/2004, în mod ierarhic în trei paliere88. Prin consacrarea sistemului celor trei grade de jurisdicţie, s-a renunţat la vechea reglementare din Legea nr. 58/1968, care cunoştea doar două grade de jurisdicţie (fond şi recurs), şi s-a revenit la o veche tradiţie din România. Judecarea cauzelor penale pe trei grade de jurisdicţie nu este o dispoziţie obligatorie. Există, astfel situaţii, când vor fi parcurse doar două grade de jurisdicţie şi anume când, conform legii, judecata în fond poate fi atacată numai cu recurs (tribunalele, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului). O altă categorie de situaţii când nu e parcurs sistemul celor trei grade de jurisdicţie e reprezentată de cazurile când căile de atac nu mai sunt valorificate, judecata realizându-se într-o singură treaptă.
Compunerea completelor de judecată Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la s89oluţionarea acestora şi care, în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească.89 Completele de judecată sunt constituite de către preşedinţii instanţelor sau ai secţiilor cu avizul colegiului de conducere al instanţei, urmărindu-se să se asigure continuitatea completului. Completul de judecată este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, de judecătorul-inspector ori de preşedintele de secţie, atunci când unul dintre aceştia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat prin rotaţie de judecătorul desemnat de preşedintele instanţei sau al secţiei, dintre judecătorii care compun acel complet. O noutate demnă de remarcat este prevederea conform căreia repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. În privinţa numărului judecătorilor din completele de judecată, Legea nr. 304/2004 a introdus ca o regulă sistemul colegial (judecata realizată de către mai mulţi judecători), şi numai prin excepţie sistemul monocratic (cu un singur judecător). Instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea în complet de judecată format din doi sau mai mulţi judecători, dar hotărârea este unică, reprezentând voinţa majorităţii sau tuturor judecătorilor din completul de judecată. În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători, care nu ajung la un acord, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în complet a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a judecătorului inspector, a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedinte. Cauzele se judecă după cum urmează:
96
1. În primă instanţă Judecarea cauzelor are loc în complet format din doi judecători, cu N. Volonciu, op.cit., p. 149 89 I. Neagu,op.cit.,p. 84 următoarele 88 8 9
excepţii, când judecata se realizează de un singur judecător: cererile de reabilitare; percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, precum şi măsurile asiguratorii; constatarea intervenirii amnistiei ori graţierii. Art. 10 alin. 2 din Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare prevede că la tribunalul militar cauzele la care se referă art. 22 alin. 2 pct. 2 din Legea nr. 92/1992, precum şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, se judecă de un singur judecător militar. 2. Judecata în apel şi recurs Completele de judecată sunt formate din 3 judecători. Cauzele penale la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se soluţionează în complete formate din câte trei judecători ai aceleiaşi secţii, în complet de 9 judecători sau în Secţiile Unite. Judecarea cauzelor în complet de 9 judecători este prezidată de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa acestora de către un preşedinte de secţie sau de către un judecător desemnat de preşedintele ori vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şedinţele de judecată în Secţii Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au loc în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie, iar decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi. Tribunalele militare soluţionează cauzele în complet format din doi judecători, cu excepţiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 54/1993. Tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă în complet format din doi judecători, iar în apel şi în recurs, în complete formate din trei judecători. Codul de procedură penală face referiri, în numeroase prevederi ale sale, la compunerea instanţei şi sancţiunile nerespectării dispoziţiilor legale în acest sens. Astfel, art. 292 alin. 2 şi 3 şi art. 307 C.proc.pen. arată că, în tot cursul judecării cauzei, completul de judecată trebuie să rămână acelaşi, iar atunci când nu poate fi respectată această dispoziţie, completul trebuie schimbat până la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare în compunerea instanţei atrage reluarea de la început a acestei etape de judecată, dat fiind faptul că la deliberare trebuie să participe numai membrii completului în faţa căruia au avut loc dezbaterile. Art. 197 alin. 2 C.proc.pen. stabileşte sancţiunea nulităţii pentru toate actele efectuate de o instanţă de judecată compusă contrar prevederilor legale. Potrivit Legii privind organizarea judiciară, judecătorii tuturor instanţelor, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au calitate de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor. Prin Legea nr. 317/2004, publicată în Monitorul Oficial din 2 iulie 2004, a fost creat noul Consiliu Superior al Magistraturii, ca reprezentant al autorităţii judecătoreşti şi garant al independenţei justiţiei.Rolul acestuia este de a asigura funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. Judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt numiţi prin Decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii stagiari sunt numiţi de către Consiliul Superior al Magistraturii. Durata stagiului este de 3 ani şi în această perioadă ei sunt obligaţi să-şi desfăşoare activitatea în scopul formării profesionale, sub coordonarea unui judecător, desemnat de preşedintele judecătoriei.
97
În perioada stagiului, judecătorii stagiari au dreptul să facă parte din completul de judecată, dar numai alături de un judecător inamovibil. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, funcţia de magistrat fiind incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. De asemenea, judecătorii sunt inamovibili, neputând fi înlăturaţi din funcţie decât în cazurile expres prevăzute de lege. Art. 52 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 prevede că preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii acestei Înaltei Curţi sunt numiţi prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Poate fi numit magistrat militar persoana care, în afara condiţiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992, are calitatea de militar activ. Judecătorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuti, percheziţionaţi sau arestaţi preventiv, numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Prin excepţie, în caz de infracţiune flagrantă, ei pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, cu obligaţia informării de îndată a Consiliului Superior al Magistraturii (până la constituirea noului Consiliu Superior al Magistraturii, încuviinţarea şi, respectiv, informarea se va acorda şi, respectiv, se va face ministrului justiţiei, potrivit art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004). Magistraţii-asistenţi fac parte din corpul magistraţilor şi se bucură de stabilitate.
2. Ministerul Public Desfăşurarea procesului penal presupune ca, la activitatea judiciară, să participe alături de instanţele judecătoreşti şi organele de cercetare penală, şi Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărător al ordinii de drept, dar şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 131 din Constituţie şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004). Potrivit dispoziţiilor noii legi, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei. Parchetele sunt organizate şi funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale, tribunale specializate (pentru minori şi familie) şi curţi de apel, fiind conduse de prim-procurori, iar la nivelul Parchetului de pe lângă curţile de apel, există un procuror general. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general, care exercită, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor. Potrivit art. 76 din noua Lege nr. 304/2004, în cadrul Ministerului Public se organizează, ca structură autonomă, Parchetul Naţional Anticorupţie, coordonat de procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesta este specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie şi îşi exercită atribuţile prin procurori specializaţi în asemenea infracţiuni. Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează ca parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este independent în raporturile cu instanţele judecătoreşti, cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. Conducerea Parchetului Naţional Anticorupţie revine unui procuror general, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de doi procurori generali adjuncţi, şi de doi consilieri. În cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie funcţionează colegiul de conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale ale acestui parchet. La nivelul întregii ţări, pot fi înfiinţate servicii teritoriale, birouri şi alte compartimente de activitate prin ordin al procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie. Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie sunt stabilite printr-o lege specială. Parchetele militare sunt organizate prin Legea nr. 54/1993 şi funcţionează pe lângă tribunalele militare, în mai multe circumscripţii teritoriale. Astfel, aceste parchete militare funcţionează în municipiile: Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Târgu-Mureş şi Timişoara. Pe lângă tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel funcţionează parchete militare, care au secţii de urmărire penală şi secţii judiciare.
98
Fiind independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii, Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea pe baza a trei principii, menite să-i consfinţească rolul atribuit prin Legea nr. 304/2004, şi anume: principiul legalit ăţ ii, principiul impar ţ ialit ăţ ii, principiul controlului ierarhic. Art. 59 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 304/2004 prevede că Ministerul Public este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii ş i pentru asigurarea respect ă rii acesteia. Legalitatea activităţii Ministerului Public se manifestă în obligaţiile pe care acesta le are în exercitarea acţiunii penale în justiţie, în vederea protejării intereselor publice, ori de câte ori legalitatea a fost încălcată. Principiul impar ţ ialit ăţ ii se află în strânsă legătură cu principiile legalităţii şi oficialităţii procesului penal. Procurorul trebuie să nu aibă o atitudine unilaterală care ar aduce atingere spiritului de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistanţă, care trebuie să fie linia 90constantă a ceea ce acesta întreprinde în vederea realizării actului de justiţie90. Principiul controlului ierarhic stă la baza activităţii de proteguire a intereselor
90
N. Volonciu, op.cit., p. 164 generale ale societăţii, reprezentând totodată principiul care diferenţiază
statutul procurorilor care nu sunt independenţi de cel al judecătorilor, care sunt independenţi şi se supun numai legii. În acest sens, art. 62 din Legea nr. 304/2004 arată modul de subordonare a procurorilor. Astfel, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 1 alin. 3 şi art. 59 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 prevăd că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, sub autoritatea ministrului justiţiei, iar art. 69 din aceeaşi lege arată că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită controlul asupra tuturor parchetelor, direct sau prin procurori 'inspectori. ' Principiul controlului ierarhic are la bază subordonarea ierarhică şi, ca urmare, dispoziţiile organelor superioare sunt obligatorii pentru subordonaţi. Astfel, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor în subordine, să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, când contravin legii, dispoziţiile sale fiind obligatorii. Legea nr. 304/2004 conferă (art. 66) atribuţii de control şi ministrului justiţiei care, atunci când consideră necesar, din proprie iniţiativă ori la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau prin alţi procurori delegaţi. Trebuie remarcat, însă că noua lege limitează acest control numai la verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu ale procurorilor cu jus-tiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Totodată, ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise privitor la măsurile ce se impun pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. În activitatea sa de apărare a ordinii de drept, a intereselor generale ale societăţii, Ministerul Public îndeplineşte anumite atribu ţ ii, enunţate de Legea privind organizarea judiciară în art. 60. Aceste atribuţii sunt: a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participarea, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; b) conducerea şi supravegherea activităţii de cecetare penală a poliţiei judiciare, conducerea şi controlul activităţii altor organe de cercetare penală; c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
99
e) f)
participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g)
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale altor persoane, în condiţiile legii; h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea şi prezentarea ministrului justiţiei de propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu. Ministerul Public exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. Procurorii au calitatea de magistraţi, funcţie incompatibilă cu desfăşurarea oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia celei didactice din învăţământul superior. Procurorii sunt numiţi prin Decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii şi efectuează un stagiu de 3 ani, după care susţin examenul de capacitate. De asemenea, conform art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv fără încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar până la constituirea noului Consiliu Superior al Magistraturii, cu încuviinţarea acordată de către ministrul justiţiei.
3. Organele de cercetare penală În cadrul primei faze a procesului penal, la activitatea de descoperire şi strângere a probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, participă, alături de procuror, şi organele de cercetare penală. Astfel, conform art. 201 alin. 1 C.proc.pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. În cuprinsul alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că organele de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poli ţ iei judiciare şi organele de cercetare speciale. Organele de cercetare ale poli ţ iei judiciare sunt formate din lucrători specializaţi din Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale. Este de remarcat noutatea privind introducerea, în categoria organelor de urmărire penală, a lucrătorilor specializaţi din Ministerul de Interne, care formează organismul profesionalizat al poliţiei judiciare. Potrivit Legii nr. 364/2004 91, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în activitatea de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi în cercetarea penală.Ei 91
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 869/23 septembrie 2004.
îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar cercetările penale efectuate de ei sunt conduse şi supravegheate de către procurori. Alături de organele de cercetare penal ă ale poliţiei judiciare, funcţionează şi organe de cercetare penal ă speciale, care, potrivit art. 208 C.proc.pen. sunt următoarele: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, cât şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, cât şi şefii acestor comenduiri;
100
-
ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, cât şi comandanţii acestor centre; ofiţerii poliţiei de frontieră; căpitanii porturilor. Potrivit art. 207 C.proc.pen., organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală, putând efectua cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare. Atribuţiile organelor de cercetare penală se limitează însă numai la activitatea de desfăşurare a urmăririi penale, sub supravegherea procurorului, ele neavând nici o cooperare directă cu instanţele judecătoreşti. Organele de cercetare penală sunt obligate să desfăşoare activităţile necesare pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, având dreptul să înceapă urmărirea penală şi să administreze probele necesare, în acest sens. Există însă anumite acte de urmărire penală pe care nu le vor putea îndeplini din proprie iniţiativă, ci numai după ce propunerile lor motivate vor fi încuviinţate, autorizate sau confirmate de către procuror (astfel, de exemplu, efectuarea de investigaţii sub acoperire, potrivit art. 2242 C.pr.pen., pot avea loc numai dacă sunt autorizate, motivat, de procuror, prin ordonanţă). Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având dreptul şi obligaţia de a verifica legalitatea actelor şi măsurilor îndeplinite, de a infirma pe cele nelegale, de a invalida mijloacele de probă obţinute nelegal şi de a dispune refacerea lor, conform legii.
Secţiunea a III-a PĂRŢILE
ÎN
PROCESUL PENAL 1. Noţiunea de parte în procesul penal În procesul penal, partea este un subiect al procesului penal, un subiect al raportului procesual penal care se constituie şi se dezvoltă în procesul penal92. Părţile sunt acele persoane care au un interes propriu în rezolvarea cauzelor penale, iar în temeiul drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc, pentru fiecare dintre ele, în cadrul procesului penal, îşi vor putea exercita diferenţiat aceste
92
T. Pop, op.cit., p. 55 drepturi şi obligaţii, fie în latura penală, fie în latura civilă a procesului penal.
Potrivit art. 23 şi 24 C.proc.pen., sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea v ă t ă mat ă ,
partea civil ă şi partea responsabil ă civilmente.
În latura penală a procesului penal, vom întâlni părţi care au drepturi şi obligaţii care izvorăsc din exerciţiul acţiunii penale (inculpat şi parte vătămată), iar în latura civilă, vom întâlni acele părţi ale căror drepturi şi obligaţii îşi au sursa în exerciţiul acţiunii civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente). Părţile pot fi persoane fizice sau juridice.
A) Învinuitul şi inculpatul a) Explicaţii prealabile privitoare la calitatea de făptuitor şi învinuit În urma săvârşirii infracţiunii ia naştere un raport juridic de drept penal, ai cărui principali subiecţi sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, şi autorul infracţiunii. Statul, în calitate de titular al ordinii de drept şi de apărător al valorii sociale vătămate sau puse în pericol prin infracţiunea săvârşită, în virtutea principiului oficialităţii, este obligat să reacţioneze în vederea tragerii la răspundere penală a celui care a săvârşit infracţiunea şi, astfel, ia naştere raportul juridic procesual penal în care subiecţi principali sunt statul şi infractorul. Aceste raport juridic procesual penal ia naştere în momentul începerii urmăririi penale, moment care marchează începutul primei faze a procesului penal.
101
Există, în practică, multe situaţii în care organul de urmărire penală nu dispune, de la început, imediat după descoperirea faptei, de suficiente date şi elemente, care să permită concluzia că există temeiuri pentru începerea urmăririi penale. Pentru asemenea situaţii, legiuitorul a prevăzut şi reglementat instituţia actelor premergătoare începerii urmăririi penale, în art. 224 C.pr.pen. În acest sens, textul articolului respectiv prevede că, în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare, acte care se materializează într-un proces-verbal, care poate constitui mijloc de probă. În asemenea situaţii, în perioada efectuării actelor premergătoare, până în momentul începerii urmăririi penale, autorul prezumtiv al infracţiunii poartă denumirea de făptuitor sau persoană bănuită. Aşa cum vom vedea, în secţiunile corespunzătoare, este posibil ca, în urma efectuării actelor premergătoare, să se constate că nu există temeiuri pentru începerea urmăririi penale.În asemenea cazuri, această fază premergătoare se va încheia printr-o rezoluţie a procurorului, de neîncepere a urmăririi penale. În situaţiile în care, imediat după descoperirea infracţiunii sau din efectuarea actelor premergătoare, vor rezulta suficiente date şi elemente care să impună concluzia că sunt temeiuri pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală va dispune, prin rezoluţie sau proces-verbal, începerea urmăririi penale şi din acest moment, autorul prezumtiv va dobândi calitatea de î nvinuit. În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „temeiuri pentru începerea urmăririi penale", trebuie să ne raportăm la textul art. 228 C.pr.pen., care prevede că organul de urmărire penală dispune, prin rezoluţie sau proces-verbal, începerea urmăririi penale, atunci când, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celui de la lit. b1 C.pr.pen. Asupra acestor cazuri prevăzute de art. 10 C.pr.pen., la care face trimitere textul art. 228 C.pr.pen., vom reveni în secţiunea corespunzătoare, când vom înţelege că urmărirea penală nu poate şi nu trebuie începută în situaţiile enumerate de art. 10 C.pr.pen. (inexistenţa faptei, când fapta nu este prevăzută de legea penală; când fapta nu a fost săvârşită de învinuit; când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, etc.). Calitatea de „învinuit" este definită în art. 229 C.pr.pen., unde se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Aşadar, prin actul procesual al începerii urmăririi penale este marcat începutul procesului penal, iar făptuitorul dobândeşte calitatea de subiect procesual. Referitor la calitatea de făptuitor şi învinuit, trebuie reţinute următoarele: făptuitorul este persoana bănuită de săvârşirea unei infracţiuni. Poartă această denumire înainte de a se începe procesul penal, prin începerea urmăririi penale (a se vedea referirile exprese la făptuitor, în textele art. 200, 214, 215, 222 şi 465 C.pr.pen.); făptuitorul nu este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, pentru că nu există încă început un proces penal şi, deci, nu există cadrul legal procesual în care el să aibă obligaţiile şi drepturile unui subiect. faţă de făptuitor se pot efectua doar acte premergătoare (potrivit art. 224, 2241 şi 2242 C.pr.pen.); învinuitul este subiect procesual, dar nu este parte în procesul penal. Este subiect procesual pentru că el este persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, şi, deci, un proces penal în cadrul căruia el are anumite drepturi şi obligaţii procesuale. Faţă de el nu mai există simple bănuieli de săvârşire a unei infracţiuni, ci date, indicii şi probe. Privitor la el se pot dispune măsuri preventive (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă pe o durată de până la 10 zile). În acelaşi timp, învinuitul are şi o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la tăcere, prevăzut de art. 70 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 143 alin. 2 C.pr.pen.; ^dreptul la apărare etc. Învinuitul nu devine parte în procesul penal, întrucât calitatea procesuală de parte nu poate exista în proces fără să se fi pus în mişcare mecanismul de tragere la răspundere prin iniţierea acţiunii penale.
102
b) Inculpatul Calitatea de inculpat apare în momentul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Art. 23 C.pr.pen. prevede că persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează în cursul procesului penal, prin următoarele acte de inculpare: în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa procurorului; la sfârşitul urmăririi penale, odată cu' trimiterea în judecată, prin rechizitoriul procurorului; în cursul judecăţii, prin declaraţia orală a procurorului de şedinţă, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte ori faţă de alte persoane (art. 336 şi 337 C.pr.pen.) sau prin încheierea instanţei, în cauzele în care procurorul nu participă la şedinţa de judecată şi în cauzele în care instanţa este sesizată direct, prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate (în cazurile infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen.). Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală nu este fixat în mod precis de legiuitor. Sub acest aspect, există doar textul art. 234 C.pr.pen., care prevede că „dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului". Nici o altă dispoziţie legală nu precizează însă, ce trebuie să se înţeleagă prin aceste temeiuri, când şi cum ajunge organul de cercetare penală să considere că există, într-un dosar penal, aceste temeiuri. Această lipsă de precizie creează în practică dificultăţi, în special, în situaţia în care se pune problema punerii în mişcare a acţiunii penale, de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale. Practic, lipsa de precizie a textelor de lege, sub aspectele arătate, a impus concluzia, pe cale de interpretare, că în cursul urmăririi penale, acest moment este ales de către organul de cercetare penală şi, respectiv, de către procuror şi coincide cu existenţa unor te93meiuri care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză93. Acest aspect, deficitar al reglementării, considerăm că impune reflecţii şi propuneri de perfecţionare a Codului de procedură penală, atât privitor la înţelesul noţiunii de „temeiuri" pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi privitor la instituţia procesuală de învinuit şi inculpat. În acest sens, în doctrină94, a fost avansată propunerea de a se renunţa la calitatea de învinuit în procesul penal şi de a se pune în mişcare acţiunea penală, în mod direct, atunci când, din sesizările primite prin modalităţile prevăzute de art. 221 C.pr.pen., ori din actele premergătoare efectuate în legătură cu conţinutul acestor sesizări, rezultă că autorul faptei este cunoscut, sunt probe sau indicii temeinice privitor la săvârşirea unei infracţiuni şi nu există nici unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 10 C.pr.pen. În esenţă, s-a motivat că, din interpretarea textelor art. 228, 229, 224, 233, 236 C.pr.pen., ar rezulta că, ori de câte ori există temeiuri pentru a se începe urmărirea penală, aceleaşi temeiuri sunt îndeplinite şi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. 93
A se vedea I. Neagu, op. cit, p.148.
94
Ibidem, p.144
În sprijinul aceleiaşi propuneri, s-a susţinut că pot fi invocate şi alte argumente, şi anume: faptul că nici o dispoziţie legală nu face precizări în privinţa momentului punerii în mişcare a acţiunii penale şi nici referiri la înţelesul noţiunii de „ temeiuri" pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; -
arestarea învinuitului se poate dispune potrivit art. 146 şi 233 C.pr.pen., atunci când există probe şi indicii privind săvârşirea unei infracţiuni, precum şi probe din care să rezulte unul dintre cazurile care impun arestarea prev ăzute de art. 148 C.pr.pen., şi, cu toate acestea, nejustificat, acţiunea penală nu se pune în mişcare;
103
nepunerea în mişcare a acţiunii penale şi folosirea calităţii de învinuit nu are nici o justificare la infracţiunile de audienţă, în cazul cărora dovada săvârşirii lor este evidentă şi poate constitui întotdeauna temei pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Pe baza acestor argumente, se concluzionează că ar trebui simplificată reglementarea, prevăzându-se punerea în mişcare a acţiunii penale ori de câte ori s-a început urmărirea penală şi autorul faptei este cunoscut, pentru c ă temeiurile începerii urmăririi penale sunt, în acelaşi timp, temeiuri ale punerii în mişcare a acţiunii penale. Aşa cum am arătat la începutul acestei secţiuni, considerăm corecte observaţiile critice formulate. Într-adevăr, actuala reglementare din Codul de procedur ă penală este deficitară sub cele două aspecte, mai sus-menţionate. Avem însă unele rezerve privitor la soluţia propusă, pentru câteva considerente, expuse în continuare. A admite propunerea formulată ar însemna să se accepte punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul tuturor plângerilor, denunţurilor, sesizărilor din oficiu şi actelor premergătoare efectuate, din conţinutul cărora nu rezultă vreunul din impedimentele de punere în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C.pr.pen. Aceasta ar însemna să li se atribuie, de îndată şi în mod direct, calitatea de inculpat tuturor persoanelor nominalizate în asemenea cazuri, prin sesizările făcute. Or, o asemenea reglementare care ar permite inculparea unei persoane cu atâta uşurinţă, ar încălca grav principiul prezumţiei de nevinovăţie şi alte principii de bază ale dreptului procesual penal, ceea ce ar fi de neacceptat. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, dimpotrivă, perfecţionarea reglementării ar trebui să conducă la concluzia că, asupra punerii în mişcare a acţiunii penale să se pronunţe numai judecătorul. Dintre argumentele care pot fi invocate în sprijinul unei asemenea soluţii, enunţăm următoarele: importanţa şi gravitatea actului de inculpare asupra persoanei, cu toate consecinţele şi implicaţiile unui asemenea act, în privinţa afectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale; măsura procesuală a punerii în mişcare a acţiunii penale este intim şi indispensabil legată de măsura procesuală a arestării preventive a inculpatului, asupra căreia, potrivit Constituţiei şi noilor modificări intervenite în Codul de procedură penală, nu mai poate dispune decât judecătorul; atâta vreme cât asupra arestării inculpatului nu poate dispune decât judecătorul, iar -
măsura arestării preventive nu poate fi luată decât dacă anterior a fost pusă în mişcare acţiunea penală, este raţional ca asupra punerii în mişcare a acţiunii penale să se pronunţe, cu aceeaşi ocazie, tot acelaşi judecător. c) Obligaţiile şi drepturile inculpatului în procesul penal Spre deosebire de învinuit, inculpatul este parte în proces, fiind figura centrală a acestuia. În calitate de parte, are mai multe obligaţii, dintre care menţionăm: obligaţia de a se supune inculpării aduse pentru infracţiunea săvârşită; obligaţia de a suporta măsurile preventive care se iau, potrivit legii, faţă de el (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă; obligaţia de a se prezenta la orice chemare în faţa organelor judiciare etc. Totodată, inculpatul are şi drepturile prevăzute de lege; menţionăm câteva dintre acestea: dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la infracţiunea pentru care a fost inculpat (art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 C.pr.pen.), dreptul la apărare; dreptul de a lua la cunoştinţă privitor la probele administrate în cauză şi la materialele de urmărire penală şi din faza de judecată; dreptul la ultimul cuvânt; dreptul de a exercita căile de atac. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, inculpatul capătă calitatea de condamnat.
104
B) Partea vătămată Potrivit art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte v ă t ă mat ă . Trebuie să distingem între persoana care are calitatea de parte vătămată şi între persoana vătămată şi victima infracţiunii. Partea vătămată şi persoana vătămată sunt calităţi pe care le poate întruni aceeaşi persoană, cu precizarea că ele se deosebesc prin aceea că se găsesc, fiecare, în alt raport juridic. Persoana vătămată este acea persoană care a suferit un prejudiciu, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, şi ea are această calitate în raportul de drept penal material (substanţial).În acest raport, persoana vătămată are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii. Astfel, în cazul infracţiunii de vătămare corporală, persoana căreia i s-au cauzat leziunile corporale, prin agresiunea autorului infracţiunii, are calitatea de persoană vătămată, respectiv de subiect pasiv al infracţiunii, ea fiind, totodată, victima infracţiunii. Aceeaşi persoană, dacă participă în procesul penal, dobândeşte calitatea de parte vătămată în cadrul raportului juridic procesual penal. Persoana vătămată trebuie să îndeplinească două cerinţe pentru a deveni parte vătămată în procesul penal. Cele două cerinţe sunt: să aibă vocaţia de a deveni parte vătămată şi să-şi manifeste voinţa de a participa în proces în această calitate. Aşa cum am arătat la început, prima cerinţă este întrunită ori de câte ori o persoană fizică sau juridică a suferit, prin infracţiune, o vătămare fizică, morală sau materială. A doua cerinţă se poate realiza în două modalităţi: prin formularea unei plângeri prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare în urma unei asemenea plângeri; prin declaraţia orală sau scrisă depusă la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată competentă, prin care victima infracţiunii solicită, expres, tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii şi precizează că înţelege să participe în proces în calitate de parte vătămată. În legătură cu aceste modalităţi, este de precizat că art. 76 C.pr.pen. obligă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să cheme persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, pentru a fi ascultată şi pentru a i se explica drepturile pe care le are. Înainte de ascultare, i se pune în vedere că se poate constitui ca parte vătămată în procesul penal sau, dacă a suferit o pagubă materială, ca parte civilă. Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare. În cadrul procesului penal, partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei, ea fiind titulară de drepturi şi obligaţii. Ea participă în procesul penal numai în latura penală a cauzei. Această participare se concretizează în introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare în urma unei asemenea plângeri. În doctrină, au fost exprimate două opinii privitor la natura juridică şi funcţia procesuală a plângerii prealabile, introduse de partea vătămată. Una dintre opinii95 pe care o împărtăşim şi noi, susţine teza că plângerea prealabilă introdusă direct la instanţă, nu reprezintă un act de punere în mişcare a acţiunii penale, ci numai actul procesual necesar pentru ca organul judiciar competent să pună el în mişcare acţiunea penală. În sprijinul acestei teze, se invocă drept argument formularea expresă din art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen., unde se prevede că „punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la pl â ngerea prealabil ă ". Cealaltă opinie96, consideră că plângerea prealabilă introdusă de partea vătămată la instanţa de judecată competentă, pentru infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen., reprezintă actul de inculpare, prin care este pusă în mişcare acţiunea penală. În cazul celorlalte infracţiuni, prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. b C.pr.pen., în V. Dongoroz, op.cit., Partea specială, vol. II, p. 96 96 Gr. Theodoru, op. cit., Parte generală, p. 131 privinţa cărora 96
105
plângerea prealabilă este adresată procurorului sau organului de cercetare penală, se susţine - în opinia noastră, nejustificat - că suntem în prezenţa unei alte situaţii. În realitate, şi în asemenea cazuri plângerea prealabilă este numai o condiţie pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, atribuţie pe care o realizează organul de urmărire penală. Participarea părţii vătămate în cursul procesului penal se manifestă şi se concretizează prin drepturile şi obligaţiile acesteia, pe care le exercită şi pe care şi le asumă în latura penală a cauzei. Astfel, ea are dreptul să fie ascultată (art. 76 C.proc.pen.), să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii, să folosească căile de atac, iar conform art. 174 alin. 1 C.proc.pen. poate fi întotdeauna reprezentată. Partea vătămată are un drept cu caracter personal în proces, ea neputând fi înlocuită în nici o situaţie, drepturile ei stingându-se odată cu titularul lor. Lipsa părţii vătămate nu duce însă la stingerea acţiunii penale, aceasta continuând până la soluţionare, dacă nu există vreun caz din cele prevăzute în art. 10 C.proc.pen. Excepţie există numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situaţii, partea vătămată trebuie să-şi manifeste voinţa pentru declanşarea procesului penal, iar când a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, acţiunea penală nu va mai putea fi exercitată, punându-se capăt prin încetarea acestuia.
C) Partea civilă Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte
civil ă (art. 24 alin. 2 C.proc.pen.). Calitatea de parte civilă se dobândeşte prin constituirea părţii vătămate ca parte civilă . Constituirea ca parte civilă nu se poate face decât în cazul în care persoana vătămată a suferit un prejudiciu material sau moral, în urma săvârşirii unei infracţiuni. Ea poate cere repararea acestui prejudiciu fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie în afara acestuia prin introducerea unei acţiuni civile separate. Pentru a fi parte civilă, în cadrul procesului penal, se cer a fi îndeplinite unele condiţii de ordin formal şi substanţial. Sub aspect formal, se cere ca persoana să-şi manifeste voinţa de a fi despăgubită în procesul penal prin constituirea de parte civilă, iar sub aspect substan j7^al, trebuie să existe un prejudiciu material sau moral cauzat printr-o infracţiune97. Părţi civile pot fi: persoanele fizice şi juridice prejudiciate direct prin săvârşirea infracţiunii, persoanele care au suferit o pagubă materială în urma infracţiunii comise, succesorii victimei şi persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate. Acţiunea civilă se exercită din oficiu în cadrul procesului penal, când partea
97
I. Neagu, op. cit., p. 112 vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau capacitate
restrânsă. Constituirea ca parte civilă se poate face contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Conform art. 15 alin. 3 C.proc.pen., partea civilă are dreptul să participe şi în calitate de parte vătămată, în aceeaşi cauză. Constituirea de parte civilă în procesul penal poate avea loc în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare(art. 15 alin. 2 C.pr.pen.). Voinţa persoanei vătămate, cu ocazia constituirii de parte civilă, se poate materializa atât printr-o cerere scrisă, dar şi printr-o cerere orală. Prin constituirea de parte civilă, se pune în mişcare şi se alătură acţiunea civilă, la acţiunea penală. Acţiunea penală este, desigur, acţiunea principală, iar acţiunea civilă are caracter accesoriu. Din calitatea de subiect al raportului procesual accesoriu celui principal, derivă pentru partea civilă drepturi şi îndatoriri prevăzute de lege în limitele cărora poate desfăşura acti9v8itatea procesuală necesară pentru valorificarea pretenţiilor sale în procesul penal98.
106
Astfel, partea civilă este îndreptăţită, în principal, la solicitarea despăgubirilor, fapt din care decurg drepturi precum: poate cere administrarea de probe şi mijloace de probă pentru a se stabili întinderea prejudiciului suferit; poate să facă cereri, plângeri, să ridice excepţii, să participe la efectuarea anumitor acte procedurale, să exercite căile de atac, în situaţiile prevăzute de lege, dar numai în legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei. Îndatoririle părţii civile sunt de fapt norme de condu9i9tă procesuală, care asigură valorificarea pretenţiilor sale civile în procesul penal99. Printre acestea se numără necesitatea constituirii ca parte civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei, obligaţia de a-şi exprima expres voinţa de a se constitui în această calitate procesuală, în termenul prevăzut de lege. ' Acţiunea civilă fiind în principiu disponibilă100, partea civilă are dreptul să o exercite în tot cursul procesului penal, putând totodată să renunţe la ea, fără însă să-şi piardă calitatea de parte vătămată în aceeaşi cauză. Există însă anumite excepţii în această privinţă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu, în situaţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
D) Partea responsabilă civilmente În materie penală, ca şi în aceea a dreptului civil, există principiul răspunderii personale, în sensul că fiecare răspunde personal de fapta proprie... Domeniul dreptului civil cunoaşte însă şi principiul răspunderii pentru fapta altuia. În cazurile de răspundere penală pentru fapta altuia există prezumţia culpabilităţii. Instituţia prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fa1p0t1a învinuitului sau inculpatului poartă denumirea de parte responsabil ă
civilmente 101 .
Art. 24 alin. 3 C.proc.pen. reglementează această instituţie, prevăzând că
T. Pop., op.cit., p. 361 T .Pop, op.cit., p. 367 100 N. Volonciu, op.cit., p. 191 101 I. Neagu, op.cit., p. 120. 98 9 9 99
persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabil ă civilmente. Partea responsabilă civilmente va răspunde atunci când învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile sau când acesta nu are bunuri îndestulătoare.În aceste cazuri, va exista o răspundere solidară, partea responsabila civilmente răspunzând alături de învinuit sau inculpat pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiune. Calitatea de parte responsabilă civilmente o pot avea şi persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Însă, art. 1000 C.civ. şi Legea nr. 22/1969 limitează categoriile de persoane care pot participa în procesul penal în această calitate de parte responsabilă civilmente. Astfel, conform reglementărilor legale sus-menţionate, sunt persoane responsabile civilmente următoarele: a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori; b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate; c) institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor; d) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia; e) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri; f) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar; g) persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat, jude-cătoreşte, că au tras foloase de pe urma infracţiunii.
107
În ceea ce priveşte momentul până la care o persoană se poate constitui parte responsabilă civilmente în procesul penal, art. 16 C.proc.pen. prevede că introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Potrivit aşa-numitului principiu al asimilării procesuale a părţii responsabile civilmente cu inculpatul102, prima are, sub aspectul laturii civile a procesului penal, toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat. Astfel, pentru a dovedi că acţiunea civilă nu este întemeiată sau că fapta învinuitului sau inculpatului a fost săvârşită în împrejurări ce exclud răspunderea civilă, partea responsabilă civilmente se poate folosi de tot materialul probator existent în cauză. Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, art. 174 alineat ultim 102
T. Pop, vol. II, op.cit., p. 381 din Codul de procedură penală prevede că partea responsabilă civilmente
poate participa personal sau poate fi reprezentată.
Secţiunea a IV-a APĂRĂTORUL
ÎN PROCESUL
PENAL 1. Noţiunea de apărare şi calitatea de apărător Apărarea este o activitate fundamentală şi absolut necesară în realizarea justiţiei penale într-un stat de drept. Respectarea drepturilor şi intereselor juste ale persoanelor, în rezolvarea procesului penal103 trebuie să aibă la bază o garanţie „solidă" şi anume, aceea a instituţiei apărării. Dacă societatea sau statul are dreptul şi interesul ca infractorul să fie pedepsit, pe măsura vinovăţiei sale, atunci inculpatul are dreptul şi interesul să-şi dovedească nevinovăţia sau adevărata sa vină, şi astfel să nu fie pedepsit sau să nu fie pedepsit mai grav, decât este vina sau periculozitatea sa. Armonizarea acestor interese, ale statului şi ale inculpatului, ambele interese publice, şi salvgardarea lor, pentru o cât mai bună re1a04lizare a justiţiei penale şi a apărării sociale este ra ţ iunea şi însăşi esen ţ a ap ă r ă ri'i°^. Apărarea rep)rezintă, aşadar, o activitate atât de esenţială, încât este de necesitate publică105, reflectându-se atât în drepturile procesuale ale părţilor, cât şi în obligaţiile organelor judiciare. Apărarea este replica la acuzare, atât î n fapt, cât şi î n drept^ 1006 . Avocatul apărător care înfăptuieşte toată această activitate a apărării are, astfel, o importantă misiune, îndeplinind un rol social necesar pentru justiţia penală şi pentru apărarea socială _şi, ca atare, trebuie să beneficieze de condiţii profesionale şi morale superioare107. Dreptul părţilor de a fi asistate de un apărător este prevăzut în Constituţie (art. 24) şi în Codul de procedură penală (art. 6 alin. 4; art. 173 ş.a.). Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: să fie absolvent cu diplomă al unei facultăţi de drept, cu examen de definitivat în urma efectuării stagiului de 2 ani, să fie membru al unui barou din România, să nu fie incompatibil potrivit legii (ne referim la cazurile generale de incompatibilitate: activitatea salariată în cadrul altor profesii, activităţi care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri, exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ, calitatea de asociat într-o societate comercială, calitatea de
Ibidem Ibidem 1 06 Ibidem, p. 407-408 106 Nistoreanu, M. Apetrei, I, op.cit., p. 48 107 T. Pop, II, op.cit. p. 407 103 104
administrator într-o societate comercială şi calitatea de preşedinte al consiliului de
108
administraţie sau membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi la cazurile speciale de incompatibilitate: asistenţa sau reprezentarea părţii cu interese contrare în aceeaşi cauză sau cauzele conexe, fapta de a pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase ale pricinii, situaţia în care a fost ascultat anterior ca martor în aceeaşi cauză, imposibilitatea exercitării profesiei la instanţa sau parchetul unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său, până la gradul al treilea inclusiv este magistrat, foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate, timp de doi ani de la încetarea funcţiei). O problemă de interes, invocată în doctrină, se referă la natura juridică, conţinutul şi limitele dreptului magistraţilor de a pleda în cauzele lor personale sau ale rudelor apropiate. Acest drept îşi avea sediul în textul art. 115 alin. 2 din vechea lege de organizare judecătorească, iar, în prezent, el este prevăzut în art. 9 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. Astfel, în art. 9 alin. 4 din legea sus-menţionată, se prevede că „magistraţilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor". Acelaşi text, în teza următoare, conţine următorul avertisment: „chiar şi în asemenea situaţii însă, magistraţilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au, pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se; crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia". Într-o opinie108, s-a arătat că prin această posibilitate legală, magistraţii nu se transformă în apărători în sensul legii, pentru că noţiunea de apărare este mai largă, incluzând, pe lângă pledoarie, şi alte activităţi specifice, iar, pe de altă parte, nu trebuia pierdut din vedere că apărarea, ca funcţie procesuală este incompatibilă cu jurisdicţia, proprie magistratului judecător sau cu acuzarea realizată de magistratul procuror. Într-o altă opinie109, se susţine că, prin reglementarea acestui drept al magistraţilor, a fost instituit un caz special, în care „calitatea de apărător nu coincide cu cea de avocat". În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces, ci este un subiect procesual care, ocrotind interesele legale ale părţii pe care o apără, îndeplineşte o funcţie procesuală deosebit de importantă, situându-se pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără1 Ca urmare, se înscrie între principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale110. Apărătorii pot fi aleşi de părţi ori desemnaţi din oficiu. Ei sunt independenţi, Ministerul Justiţiei neavând nici un drept de conducere, supraveghere sau control asupra avocaţilor.
Gh. Mateuţ, Ap ă r ă torul, subiect al procesului penal, î n lumina ultimelor modific ă ri legislative, Dreptul nr. 5/1996, p. 7-8. 109 I. Neagu, op.cit., p. 181. 110 N. Volonciu, vol. I, op. cit., p. 201 108
2. Asistenţa juridică Susţinerea intereselor inculpatului în cadrul procesului penal se face în temeiul dreptului la apărare, prin asisten ţ a sa de către un apărător profesionist. Prin asisten ţă juridic ă se înţelege aşadar participarea apărătorului în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi sprijinul acordat părţilor, sub toate aspectele procesuale, prin mijloacele prevăzute de lege. Din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea avocaturii, rezultă că asistenţa juridică se realizează prin acordarea de consultaţii şi întocmirea de cereri sau alte acte cu caracter juridic, prin apărarea sau reprezentarea persoanelor fizice sau juridice asistate în toate fazele cauzelor judiciare şi arbitrare, precum şi prin susţinerea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, în raporturile cu organele puterii şi administraţiei de stat, a instituţiilor şi întreprinderilor, oricăror organizaţii şi alte persoane fizice sau juridice române ori străine. Art. 171 C.proc.pen. prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului acest drept. În principiu, asistenţa juridică în procesul penal este deci
109
facultativ ă , în sensul că părţile pot decide dacă vor apela sau nu la un apărător care să le acorde asistenţă juridică. Acelaşi articol - în alin. 2 şi 3 - prevede unele derogări de la regula sus-menţionată, astfel că în unele situaţii limitativ prevăzute de lege, asistenţa juridică va avea un caracter obligatoriu. Aceste cazuri sunt următoarele: a) î nvinuitul sau inculpatul este minor. Asistenţa juridică este obligatorie în tot cursul urmăririi penale, cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major. De asemenea, asistenţa este obligatorie în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau inculpatul era minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul judecăţii, a devenit major; b) î nvinuitul sau inculpatul este militar î n termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei institu ţ ii militare de î nv ăţă m â nt. Asistenţa juridică a acestora este obligatorie în tot cursul procesului penal; ' c) î nvinuitul sau inculpatul este arestat chiar î n alt ă cauz ă , ori este internat î ntr-un centru de reeducare sau î ntr-un institut medical-educativ. d) în cursul judecăţii, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; e) când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 2 din Legea nr. 83/21 iulie 1992, asistenţa juridică este obligatorie şi în cazul procedurii urgente de urmărire şi judecare a unor infracţiuni de corupţie. Potrivit art. 171 alin. 4 C.proc.pen., când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore. Alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Art. 173 alin. 3 C.proc.pen. prevede că asistenţa juridică este obligatorie şi pentru celelalte părţi în procesul penal, atunci când instanţa apreciază că, din anumite motive acestea nu şi-ar putea face singure apărarea, dispunând din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile apărătorului în procesul penal, trebuie menţionat că acestea au căpătat dimensiuni sporite ca urmare a modificărilor aduse prin reglementările din ultimii ani, şi, în special, prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 51/1995111. Conform art. 172 C.proc.pen., în cursul urmăririi penale, drepturile apărătorului învinuitului sau inculpatului sunt următoarele: a) să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (art. 172 alin. 1, teza 1 C.proc.pen.). Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului. În alin. 2 din acelaşi articol se arată că, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului. Totodată, se prevede că, atunci când apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, trebuie să se facă menţiunea despre aceasta, iar actul să fie semnat şi de apărător (art. 172 alin. 3 C.proc.pen.). b) poate să formuleze cereri şi să depună memorii (art. 172 alin. 1 teza 2 C.proc.pen.). Acest drept este lăsat la aprecierea apărătorului, chiar şi în cazul asistenţei juridice obligatorii; c) să ia contact cu inculpatul arestat, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor (art. 172 alin. 4 C.proc.pen.). În acelaşi sens, art. 30 din Legea nr. 51/1995 prevede: „ Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului".
110
Acest drept al apărătorului este raportat la manifestarea de voinţă a inculpatului arestat. Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă, potrivit dispoziţiei art. 172 alin. 5 C.proc.pen., la prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, iar la prezentarea materialului de urmărire penală prezenţa apărătorului este obligatorie; 111
I.Neagu, op.cit., p.154
d) să facă plângeri, în conformitate cu art. 275 C.proc.pen., dacă cererile sale nu au fost acceptate, procurorul fiind obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore, dacă aceasta se referă la aspectele prevăzute în art. 172 alin. 2, 4 şi 5 (art. 172 alin. 6 C.proc.pen.). Plângerile se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi pot avea ca obiect solicitarea motivată de a se infirma actele şi măsurile de urmărire penală nelegale, dacă acestea au lezat interesele legitime ale învinuitului sau inculpatului. În faza de1 judecată, drepturile apărătorului sunt mult mai largi decât în faza urmăririi penale112. Potrivit art. 172 alin. 7 C.proc.pen., în cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite drepturile procesuale ale acestuia. Aceste drepturi se referă la posibilitatea de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a pune concluzii asupra fondului cauzei, de a folosi căile de atac şi de a lua contact cu inculpatul arestat, după terminarea urmăririi penale şi înaintea începerii cercetării judecătoreşti. Pentru o cât mai mare garantare a dreptului la apărare al inculpatului, art. 172 a fost completat, prin Legea nr. 45/1993, cu un ultim alineat, care instituie obligaţia apărătorului ales sau desemnat din oficiu, de a asigura asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri. In ceea ce priveşte asistenţa juridică a celorlalte părţi prezente în cadrul procesului penal, art. 173 alin. 1 C.proc.pen. stipulează că, în faza de urmărire penală, apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efecturea oricărui act de urmărire penală, de a formula cereri şi de a depune memorii. Când partea civilă sau responsabilă civilmente este o persoană juridică, apărătorul în procesul penal este, de regulă, jurisconsultul. În cursul judecăţii, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă (art. 173 aliin. 2 C.proc.pen.). În situaţiile în care instanţa apreciază că, din diverse motive, partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu au posibilitatea să-şi facă singure apărarea, dispune, din oficiu ori la cerere, să se ia măsurile corespunzătoare pentru desemnarea unui apărător.
3. Reprezentarea Este acea instituţie procesuală care constă în împuternicirea unei persoane, numită reprezentant, de a îndeplini în procesul penal, acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces, care nu doreşte sau nu poate să se prezinte la chemarea organelor judiciare. 112
I. Neagu, op. cit., p.156
Reprezentarea poate fi clasificată în reprezentare conven ţ ional ă şi reprezentare legal ă .
111
Reprezentarea convenţională are loc în baza unui acord de voinţă, printr-o convenţie de mandat, iar cea legală se naşte şi funcţionează în temeiul legii (de exemplu, în cazul persoanelor fără capacitate de exerciţiu).
A) Reprezentarea convenţională În cadrul acestei forme de reprezentare, cea mai frecventă, convenţia sau contractul de mandat se încheie între persoana reperzentată (mandant) şi cel care o reprezintă în proces (mandatar). Persoana reprezentată (mandantul) poate fi oricare din părţile procesului penal, cu precizarea că nu poate fi reprezentat învinuitul sau inculpatul, în cazurile în care prezenţa acestuia este obligatorie potrivit legii. Reprezentant (mandatar) convenţional poate fi orice persoană fizică cu capacitate de exerciţiu. În ceea ce priveşte limitele şi conţinutul reprezentării convenţionale în fazele procesului penal, trebuie reţinute următoarele: a) î n faza de urm ă rire penal ă - partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate, iar în privinţa învinuitului şi inculpatului sunt necesare următoarele precizări: poate fi reprezentat în procedura ridicării de obiecte şi înscrisuri şi a percheziţiei domiciliare (art. 104 alin. 2 şi 4 C.pr.pen.; art. 108 alin. 4 C.pr.pen.); pentru anumite acte, învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat, dar numai în temeiul unui mandat special (acte cu caracter personal, cum este retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că această retragere reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală poate fi realizată prin reprezentant dacă acesta are mandat special în acest sens; renunţarea la dreptul de recurs impune, de asemenea, mandat special); b) î n faza de judecat ă - în conformitate cu prevederile art. 174 C.pr.pen., în cursul judecăţii partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate în orice situaţie. Din economia aceluiaşi text, rezultă că poate fi reprezentat în cursul judecăţii, atât învinuitul şi inculpatul, cu excepţia cazurilor în care prezenţa lor este obligatorie potrivit legii (desigur, referirea face trimitere la învinuitul şi inculpatul aflat în stare de arest preventiv, situaţie în care aducerea şi prezenţa acestuia în faţa instanţei este obligatorie). Potrivit ultimului alineat al textului art. 174 C.pr.pen., în situaţiile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, dacă apreciază că este totuşi necesară prezenţa acestora, va dispune aducerea lor.
B) Reprezentarea legală Spre deosebire de dreptul procesual civil, unde există prevederi exprese referitoare la reprezentare legală113, în dreptul procesual penal, nu avem nici un text expres, prin care să fie reglementată instituţia reprezentării.Explicaţia constă în aceea că, pentru cazurile în care învinuitul sau inculpatul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, fiind minor sub 14 ani, el nu răspunde penal şi, deci, nu poate figura în calitate de subiect în procesul penal. Reprezentarea legală în dreptul procesual penal, o întâlnim numai în puţine situaţii, după cum urmează: -potrivit art. 1403alin. 3 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul sau învinuitul arestat preventiv se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea acestuia nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; potrivit art. 159 alin. 4 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul arestat preventiv, în cursul urmăririi penale, aflat în aceleaşi situaţii ca şi cele menţionate mai sus, nu poate fi
112
adus în faţa instanţei, propunerea de prelungire a arestării va fi examinată în lipsa lui, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Secţiunea a V-a
ALTE PERSOANE CARE PARTICIPĂ ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL Considerate fiind ca terţi sau subiecţi secundari, în literatura de specialitate, aceste persoane participante în procesul penal nu dezvoltă o activitate procesuală în interes propriu, sau direct, ci ajută pe alţii în proces114. Alături de organele judiciare, părţi şi ' apărători, în cadrul procesului penal pot participa: martori, martori asistenţi, interpreţi, traducători, experţi etc. Participarea lor în proces este incidentală115, însă necesară în unele situaţii pentru stabilirea adevărului într-o cauză penală şi pentru soluţionarea procesului ' penal.
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Acte şi măsuri prin care se atribuie făptuitorului calitatea de învinuit sau
Art. 42 C.pr.civ. prevede că persoanele care nu au exerciţiul drepturilor iudecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate, conform prevederilor legale. 114 V. Dongoroz, op. cit., p. 358 115 T. Pop, II, op.cit., p. 48-60 113
lor
nu
pot
sta
în
inculpat
PROCES-VERBAL de începere a urmăririi penale
Anul 1004, luna Ianuarie, ziua 1 î n or. Teiu ş , jud. Alba Insp. pr. F.E. din Poli ţ ia ora ş Teiu ş , jud. Alba Av â nd î n vedere datele existente î n cauza privind actele sexuale normale ş i orale î ntre ţ inute cu numita B.T., de 17 ani, dom. î n com. Prejmer, str. Viilor nr.^, jud. Bra ş ov, î mpotriva voin ţ ei sale, prin constr â ngerea acesteia ş i profit â nd de imposibilitatea de a se ap ă ra, î n seara zilei de 31.12.2003 î n apropierea Depoului CFR Teiu ş , jude ţ ul Alba, de c ă tre numitul C.T., de 42 ani din com. Teiu ş , sat. Pe ţ elca jud. Alba, din care rezult ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de viol prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 197 alin. 1 C. pen. Î n temeiul art. 228 alin. 3 C. proc. pen. DISPUN: Î nceperea urm ă ririi penale privind pe numitul C. T. fiul lui A. ş i L. N ă scut la 22.04.1961 î n Teiu ş , jud.Alba, cu acela ş i domiciliu sat Pe ţ elca , jud. Alba, f ă r ă ocupa ţ ie, necunoscut cu antecedente penale, posesorul B.I. seria^ nr^, eliberat de Poli ţ ia or. Teiu ş , la data de 16.9.1995, CNP 161^, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de viol, fapt ă prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art.197 alin.1 C. pen., const â nd î n aceea c ă î n seara zilei de 31.12.2003 a î ntre ţ inut acte sexuale normale ş i orale cu minora B. T. de 17 ani, î mpotriva voin ţ ei sale, prin constr â ngerea acesteia ş i profit â nd de imposibilitatea de a se ap ă ra.
Pentru care am î ncheiat prezentul proces-verbal. Organ de cercetare penală, Insp. pr. de poliţie F.E.
PROCES-VERBAL de începere a urmăririi penale
113
Anul 2003 luna mai ziua 14 î n municipiul Slatina Scms.V.M. din Poli ţ ia Mun.Slatina Av â nd î n vedere datele existente î n cauza privind: sustragerea de la plata obliga ţ iilor fiscale prin ne î nregistrarea unor opera ţ iuni comerciale î n cadrul SC Com „V" SRL Perie ţ i din care rezult ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de evaziune fiscal ă prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 13 din Legea nr.87/1994 ş i art.37 din Legea nr.82/1991 Î n temeiul art.228 alin.3 C.proc.pen. DISPUN Î nceperea urm ă ririi penale privind pe G. V. fiul lui I. ş i M. N ă scut la 24.01.19... î n com. Perie ţ i jud. Olt, cu acela ş i domiciliu, care î n calitate de administrator al SC Com „V" S R L Perie ţ i, î n perioada iulie 2000 - martie 2002 a derulat opera ţ iuni comerciale cu SC „ E" SA Slatina, const â nd î n v â nz ă ri marf ă î n valoare de 872.225.698 lei ş i cump ă r ă ri marf ă î n valoare de 781.728.341 lei pe care nu le-a î nregistrat î n eviden ţ a contabil ă a societ ăţ ii, sustr ă g â ndu-se astfel de la plata obliga ţ iilor fiscale cu suma de 107.100.681 lei reprezent â nd impozit pe profit ş i TVA. Organ de cercetare penală, Scms V.M.
MINISTERUL DE INTERNE POSTUL DE POLITIE T.F. TEIUŞ Nr. 0002 din 05.01.2004 REFERAT cu propuneri de punere în mişcare a acţiunii penale
Av â nd î n vedere probele administrate î n dosarul de cercetare penal ă nr. 0002/2004 din care rezult ă existen ţ a infrac ţ iunii de viol prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 197 alin. 1 C. pen. s ă v â r ş it ă de î nvinuitul C.T., const â nd î n aceea c ă î n seara zilei de 31.12.2003 a î ntre ţ inut acte sexuale normale ş i orale cu minora B. T. de 17 ani, î mpotriva voin ţ ei sale, prin constr â ngerea acesteia ş i profit â nd de imposibilitatea de a se ap ă ra. Constat â nd c ă î n cauz ă sunt temeiuri pentru punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale ş i nu exist ă nici o î mprejurare din cele prev ă zute de art. 10 alin.1 lit.a-j C. proc. pen. care s ă î mpiedice exercitarea ei, î n baza art.234 C.pr.pen. propun punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale î n dosarul nr.0002/2004 pentru infrac ţ iunea de viol comis ă de C.T., fiul l'ui A. ş i L. n ă scut la 22.04.1961 î n Teiu ş , jud. Alba, cu acela ş i domiciliu sat Pe ţ elca, jud. Alba, f ă r ă ocupa ţ ie, necunoscut cu antecedente penale, posesorul B.I. seria....Nr...eliberat de Poli ţ ia or. Teiu ş , la data de 16.9.1995, CNP 161 ......... Av â nd î n vedere ş i faptul c ă se afl ă î n situa ţ ia prev ă zut ă de art.148 lit. „h" C. proc. pen. ş i c ă la dosar exist ă probe ş i indicii temeinice de vinov ăţ ie a celui î n cauz ă , î n baza art. 136, 138, 144 ş i 146 C.proc.pen. propun arestarea preventiv ă a: 1. Î nv. C.T., fiul lui A. ş i L. N ă scut la 22.04.1961 î n Teiu ş , jud.Alba, cu acela ş i domiciliu sat Pe ţ elca, jud. Alba, f ă r ă ocupa ţ ie, necunoscut cu antecedente penale, posesorul B.I. seria^ n'r^, eliberat de Politia or. Teiu ş , la data de 16.9.1995, CNP 161^ 2 ........ Organ de cercetare penală, Insp. pr. de poliţie F.E.
ROMÂNIA PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA AIUD DOSAR Nr.1/P/2004
O R D O N A N T Ă DE PUNERE ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE Anul 2004 luna ianuarie ziua 5
Procuror T. V. de la Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Aiud
114
Examin â nd actele de urm ă rire penal ă privind pe î nvinuitul C. T. fa ţă de care s-a î nceput urm ă rirea penal ă prin rezolu ţ ia/procesul verbal din 1.I.2004 Av â nd î n vedere c ă din aceste acte rezult ă probe (indicii temeinice c ă a s ă v â r ş it infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 197 alin. 1 C. pen. const â nd ă n aceea c ă la data de 31.12.2003 prin constr â ngere fizic ă ş i moral ă a î ntre ţ inut rela ţ ii sexuale cu partea civil ă B.. T., f ă r ă consimi ţă m â ntul acesteia. Î n temeiul art. 235 C. proc. pen.
DISPUN:
Punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale î mpotriva inculpatului C.T. n ă scut la 22.04. 19.. î n Teiu ş , jude ţ ul Alba, domiciliat î n Teiu ş , sat. Pe ţ elea, jud. Alba, fiul lui A. ş i al. L., cet ăţ enie rom â n ă , f ă r ă ocupa ţ ie, studii 12 clase, f ă r ă antecedente penale pentru infrac ţ iunea prev.de art. 197 alin. 1 C. pen. Procuror, T.V.
ROMÂNIA PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA AIUD Dosar nr.1/P/2004 REFERAT cu propunere de arestare preventivă Anul 2004 luna ianuarie ziua 5
Procuror T. V. de la Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Aiud Examin â nd materialul de urm ă rire penal ă privind pe î nvinuit/inculpat din care rezult ă c ă prin rezolu ţ ia/procesul verbal din 1.I.2004 a î nceput urm ă rirea penal ă î mpotriva sus-numitului pentru infrac ţ iunea de viol prev ă zut ă de art.197 alin.1 C. pen. const â nd î n aceea c ă la data de 31.12.2003 prin constr â ngere fizic ă ş i moral ă a î ntre ţ inut rela ţ ii sexuale cu partea civil ă B. T., f ă r ă consim ţă m â ntul acesteia. Aceste fapte au fost stabilite prin: pl â ngerea p ă r ţ ii v ă t ă mate B.T., certificatul medico-legal nr.1/IB/1/2.01.2004 a Serviciului Jud.de Medicin ă Legal ă Alba, proces verbal de cercetare la fa ţ a locului; proces verbal de prezentare pentru recunoa ş tere, declara ţ ii de martori ş i a inculpatului. Prin ordonan ţ a din 5.I.2004 s-a pus î n mi ş care ac ţ iunea penal ă pentru infrac ţ iunea sus-men ţ ionat ă . S-a dispus arestarea inculpatului ş i s-a emis mandat de arestare preventiv ă provizorie pe^ zile care a fost pus ă î n executare î ncep â nd cu data ............. Av â nd î n vedere c ă î n cauz ă sunt î ntrunite condi ţ iile prev. de art. 136, 146 ş i 148 alin. 1 lit. h C.proc.pen. î n sensul c ă inculpatul a comis o infrac ţ iune pentru care legea prevede pedeapsa î nchisorii mai mare de 4 ani ş i exist ă probe certe c ă l ă sarea sa î n libertate prezint ă pericol concret pentru ordinea public ă const â nd î n aceea c ă î n raport de modul ş i î mprejur ă rile de comitere a faptei, de v â rsta victimei ş i starea fizic ă a acesteia prezint ă un pericol concret pentru ordinea public ă , PROPUN
1. Arestarea preventiv ă a inculpatului C.T. n ă scut la 22.04.19 î n Teiu ş , jud. Alba, cu domiciliul î n Teiu ş , sat Pe ţ elca nr... jude ţ ul Alba, fiul lui T. ş i al L., cet ăţ enie rom â n ă , f ă r ă ocupa ţ ie, f ă r ă antecedente penale, studii 12 clase pentru infrac ţ iunea de viol prev.de art. 197 alin. 1 C. pen. pe o durat ă de p â n ă la 30 de zile din care se va deduce durata arest ă rii preventive.
2. Anex ă m dosarul cauzei.
Procuror, T.V.
115
ROMÂNIA MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA AIUD Dosar nr.1/P/2004 RECHIZITORIU 19.I.2004
Procuror T. V. de la Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Aiud, Av â nd î n vedere materialul de urm ă rire penal ă administrat î n cauz ă cu nr. de mai sus privind pe inculpatul C.T. arestat/cercetat pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de viol prev ă zut ă de art. 197 alin. 1 C. pen. Expun urm ă toarele: În fapt:
La data de 31.12.2003, persoana v ă t ă mat ă B.T. a plecat din mun.Bra ş ov cu inten ţ ia de a petrece noaptea de Revelion î n mun. Alba-Iulia. Dup ă ce a ajuns î n Sta ţ ia CFR Teiu ş ş i î ntruc â t urm ă torul tren spre destina ţ ie era dup ă aproximativ 3 ore, aceasta a ie ş it î n parcarea din spatele g ă rii pentru a g ă si un mijloc de transport. Î n jurul orelor 23,3o s-a î nt â lnit cu inculpatul C.T., care se afla î n spatele cl ă dirii de la sta ţ ia CFR, ocazie cu care l-a î ntrebat pe acesta unde se afl ă autogara î n ora ş ul Teiu ş . Î n acel moment inculpatul ş i-a dat seama c ă partea v ă t ă mat ă nu este din ora ş , astfel c ă a luat hot ă r â rea de a î ntre ţ ine rela ţ ii sexuale cu aceasta. Sub pretextul c ă o va conduce la autogar ă , inculpatul s-a deplasat î mpreun ă cu partea v ă t ă mat ă pe mai multe str ă zi, p â n ă au ajuns pe un teren viran situat î n apropierea liniilor de cale ferat ă . Profit â nd de faptulc ă afar ă era noapte, iar î n apropiere nu era nici o persoan ă care ar fi putut s ă intervin ă , a prins partea v ă t ă mat ă de m â n ă ş i a tras pe aceasta dup ă el jos l â ng ă terasamentul c ă ii ferate. Dup ă ce ş i-a dat geaca jos a a ş ezat haina pe p ă m â nt, iar mai apoi a tr â ntit pe partea v ă t ă mat ă ş i s-a a ş ezat deasupra acesteia. Datorit ă diferen ţ ei de statur ă dintre inculpat ş i partea v ă t ă mat ă , aceasta din urm ă nu a putut s ă riposteze. Astfel, dup ă ce inculpatul a rupt pantalonii ş i lenjeria intim ă cu care partea v ă t ă mat ă era î mbr ă cat ă , inculpatul a î ntre ţ inut trei raporturi sexuale normale complete ş i un raport sexual oral cu partea v ă t ă mat ă . Men ţ ion ă m c ă at â t î nainte, c â t ş i î n timpul derul ă rii actelor sexuale partea v ă t ă mat ă s-a opus, solicit â nd î n mod repetat inculpatului s ă o lase î n pace, î ns ă datorit ă amenin ţă rilor cu moartea care i-au fost adresate, precum ş i a ş a cum s-a relevat datorit ă locului unde s-a produs violul c â t ş i a diferen ţ ei de statur ă fa ţă de inculpat, aceasta nu a putut s ă evite î ntre ţ inerea de rela ţ ii sexuale cu inculpatul. Mai mult chiar, partea v ă t ă mat ă i-a spus inculpatului c ă nu este de acord s ă î ntre ţ in ă rela ţ ii sexuale, î ntruc â t este virgin ă . De ş i inculpatul, potrivit propriei declara ţ ii, a cunoscut c ă are un ascendent moral ş i fizic asupra p ă r ţ ii v ă t ă mate, ş i-a pus î n executare rezolu ţ ia infrac ţ ional ă , tocmai profit â nd de aceste î mprejur ă ri. Dup ă s ă v â r ş irea faptei inculpatul a condus partea v ă t ă mat ă p â n ă î n apropierea sta ţ iei CFR. Teiu ş , unde de asemenea a amenin ţ at pe aceasta cu moartea î n cazul î n care va sesiza organele de poli ţ ie cu privire la comiterea faptei. Probe: - proces-verbal de consemnare a pl â ngerii p ă r ţ ii v ă t ă mate; - proces-verbal de cercetare la fa ţ a locului; - plan ş e fotografice cu aspecte de la cercetarea la fa ţ a locului, precum ş i cu privire la aspectul hainelor p ă r ţ ii v ă t ă mate î n urma s ă v â r ş irii faptei de c ă tre inculpat; - proces-verbal de prezentare pentru recunoa ş tere a inculpatului de c ă tre partea v ă t ă mat ă ; - plan ş e fotografice cu aspecte de la prezentare pentru recunoa ş tere; - certificatul medico-legal nr.1/IB/1(/2.I.2004 al Serviciului Jude ţ ean de Medicin ă Legal ă Alba, î n care s-a concluzionat c ă partea v ă t ă mat ă B.T. prezenta la data examin ă rii o deflorare recent ă , precum ş i c ă î n cavitatea vaginal ă s-au pus î n eviden ţă spermatozoizi, ceea ce demonstreaz ă c ă a avut loc un act sexual complet; - declara ţ iile martorilor R.L., P.M., B.N, P.S. ş i T.G.; - declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate B.T.; - declara ţ iile inculpatului C.T.
116
În drept:
Fapta inculpatului C.T. care prin constr â ngere fizic ă ş i moral ă a î ntre ţ inut rela ţ ii sexuale cu partea v ă t ă mat ă B.T., f ă r ă consim ţă m â ntul acesteia, î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii de viol prev. de art.197 alin. 1 C.pen. Latura civilă: Partea v ă t ă mat ă B.T. a formulat preten ţ ii civile î n cauz ă î n sum ă de 10 milioane de lei reprezent â nd daune morale. Caracterizarea inculpatului:
Inculpatul C.T. este o persoan ă f ă r ă ocupa ţ ie, fiind nec ă s ă torit, iar î n cursul cercet ă rilor a recunoscut comiterea faptei, motiv â ndu- ş i comportamentul prin aceea c ă s-a aflat sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice. Î n cauz ă ac ţ iunea penal ă s-a pus î n mi ş care fa ţă de sus-numitul prin ordonan ţ a din data de 5.I.2004. V ă z â nd ş i disp.art.262 pct. 1 lit. b C.p.p. DISPUN
Trimiterea î n judecat ă a inculpatului C.R., fiul lui A. ş i L., n ă scut la data de 22.04.19 î n Teiu ş , Alba, cet ăţ ean rom â n, studii 12 clase, f ă r ă ocupa ţ ie, nec ă s ă torit, stagiul militar î ndeplinit, domiciliat î n Teiu ş , sat Pe ţ elca nr. - jud. Alba, f ă r ă antecedente penale - pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de viol, prev. de art. 197 alin. 1 C. pen. prin î ncheierea din dosar nr.190/2004 al Judec ă toriei Aiud, s-a luat m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului pe o durat ă de 30 de zile, î ncep â nd cu data de 5 .I .2004 ş i p â n ă la 3.II.2004. Î n temeiul art.264 C.p.p. dosarul se va î nainta Judec ă toriei Aiud, unde vor fi cita ţ i: Inculpatul: C.T. - Penitenciarul Aiud Partea civilă:
B.T. - Alba-Iulia, str. Vasile Goldi ş nr. ........ bl ........ sc ......... ap .......... Jude ţ ul Alba. Se stabilesc cheltuieli judiciare î n sum ă de 2 milioane de lei, din care suma de 400.000 de lei pentru B.C.A.J. Alba ş i care vor fi suportate de c ă tre inculpat conform art. 191 C.p.p. Procuror, T.V. CS/3 ex. ROMÂNIA MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA SLATINA Dosar Nr. 1673/P/2003 RECHIZITORIU 25 iulie 2003
Procuror - D.A. - Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Slatina Examin â nd actele ş i lucr ă rile dosarului privind pe î nvinuitul G.V. cercetat pentru comiterea infrac ţ iunii prev ă zute de art.13 din Legea nr.87/1994 ş i art. 37 din Legea nr. 82/1991 EXPUN URMĂTOARELE
La solicitarea Poli ţ iei Municipiului Slatina de c ă tre DGFP Olt - Serviciul Direc ţ ia Control Fiscal s-a efectuat o verificare a activit ăţ ii desf ăş urate de SC Com „V" SRL Perie ţ i limitat ă la raporturile comerciale cu SC „E" SA Slatina, stabilindu-se urm ă toarea situa ţ ie de fapt: Societatea î n cauz ă (Com „ V" SRL Perie ţ i) care î l are ca asociat unic ş i administrator pe î nvinuitul G.V., a fost î nfiin ţ at ă ş i î nregistrat ă ca pl ă titoare de TVA î n anul 1998 (fil. 7), iar ultimul bilan ţ contabil depus a fost pentru anul 2000, dup ă care societatea nu ş i-a mai ţ inut eviden ţ a contabil ă pe parcursul anilor 2001-2002, iar singura declara ţ ie privind impozitele ş i taxele datorate este din luna februarie 2001.
117
Din actele depuse la dispozi ţ ie de lucr ă torii de poli ţ ie re ţ inem c ă , cu facturile nr. 004868/16.08.2001 societatea administrat ă de î nvinuit a livrat marf ă SC „E" SA î n valoare de 135.461.423 lei av â nd de colectat TVA î n sum ă de 21.628.293 lei, ultimul termen de plat ă fiind 25.09.2001. La aceea ş i factur ă s-a calculat impozit î n valoare de 28.458.283 lei (fila 10). Cu factura nr.24864 din 21.02.2001 societatea din Peri ş a livrat SC „E" SA marf ă î n valoare de 54.029.080 lei din care trebuia re ţ inut TVA î n valoare de 8.626.570 lei ş i impozit pe profit î n valoare de 11.350.750 lei (fila 11). Fiind f ă cute demersuri pentru audierea î nvinuitului am stabilit c ă de aproximativ 2 ani acesta a p ă r ă sit domiciliul din com. Perie ţ i, numitul G.I., tat ă l î nvinuitului declar â nd c ă nu ş tie unde se g ă se ş te î n prezent ş i nici nu poate da rela ţ ii despre noul domiciliul al î nvinuitului. Deoarece, din actele existente la dosarul cauzei rezult ă c ă î nvinuitul G.V. este î n via ţă (fila 48) nu se afl ă î ncorporat î ntr-o unitate M.Ap.N. (fila 51), apreciem c ă se poate dispune trimiterea acestuia î n judecat ă , î n lips ă , re ţ in â ndu-se î n sarcina sa comiterea infrac ţ iunii prev ă zute de art.13 din Legea nr.87/1994 cu aplicarea art. 41 alin.2 C.p.p. ş i art.37 din Legea nr.82/1991 cu aplicarea art.41 alin.2 C.p.p. raportat la art.289 C.p., toate cu aplicarea art. 33 lit.a C.p. Prejudiciul cauzat DGFP Olt este î n valoare de 104.661.631 lei î n care sunt incluse major ă rile, dob â nzile ş i penalit ăţ ile de î nt â rziere la taxa pe valoarea ad ă ugat ă , impozitul pe profit ş i impozitul pe venit al micro î ntreprinderilor, aceast ă institu ţ ie urm â nd a fi conceptat ă ca parte civil ă î n procesul penal. Pe parcursul urm ă ririi penale î nvinuitul s-a sustras anchetei, iar conform fi ş ei de cazier este f ă r ă antecedente penale (fila 52). V ă z â nd ş i prevederile art.262 pct.1 lit.a C.p.p. DISPUN:
Punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale ş i trimiterea î n judecat ă î n stare de libertate a î nvinuitului G.V. - fiul lui I. ş i M., n ă scut la data de 24.01.19.. , î n com.Peri ş , jud.Olt, domiciliat î n aceea ş i localitate, studii 12 clase, serviciul militar satisf ă cut, c ă s ă torit, asociat ş i administrator la SC Com „V" SRL Perie ţ i, f ă r ă antecedente penale, pentru comiterea infrac ţ iunii prev ă zute de art.13 din Legea nr.87/1994, cu aplicarea art.41 alin.2 C.p. ş i art. 37 din Legea nr.82/1991 cu aplicarea art.41 alin.2 C.p. raportat la art. 289 C.p., toate cu aplicarea art. 33 lit.a C.p. Conform art.264 C.p.p. dosarul se va î nainta Judec ă toriei Slatina urm â nd a fi cita ţ i: Inculpat
G.V. - com. Perie ţ i jud.Olt.................... fil. 49
Parte civilă
Dir. Gen. Finan ţ e Publice Olt .............. fil. 5
Martor
G.I. - com. Perie ţ i jud. Olt. .................. fil. 53
Alte date
Se stabilesc cheltuieli judiciare î n sum ă de 500.00 lei, care vor fi suportate de c ă tre
î nvinuit.
Procuror, D.A. DA/PF/2 ex.
§ 3a)
2. Dreptul la apărare (articolul 6 § 3) Informare asupra naturii şi cauzei acuzaţiei (articolul 6
CAZUL BROZICEK contra ITALIEI — Judecarea în lipsă a unui străin trăind în ţara sa şi care nu a primit notificarea acuzaţiei într-o limbă pe care o înţelegea 1. - Cetăţean german, dl Georg Brozicek este condamnat la l iulie 1981 de către Tribunalul din Savona (Italia) la cinci luni de închisoare cu amânarea executării pedepsei pentru delicte săvârşite în 1975 (rezistenţă opusă forţelor de ordine şi vătămări corporale), în 1976 el a primit în Germania notificarea parchetului, redactată în limba italiană, cu privire la deschiderea unei urmăriri, dar a trimis-o autorităţilor italiene cerându-le - fără să primească răspuns din partea acestora - să-i scrie într-o limbă pe care o înţelege. O a doua notificare, adresată în 1978 şi conţinând invitaţia de a-şi alege un domiciliu în Italia pentru nevoile notificării, se întoarce la expeditor, în
118
lipsa răspunsului, parchetul şi apoi preşedintele instanţei apreciază că inculpatul nu a vrut să-si aleagă domiciliul în Italia; ei dispun deci ca actele dosarului de notificat să fie depuse la grefele lor. Procesul a avut loc în lipsa celui în cauză. Dl Brozicek ia cunoştinţă de condamnarea sa la 5 mai 1984 printr-o scrisoare a autorităţilor germane care îi anunţă înscrierea în cazierul lor judiciar. Sesizat printr-o cerere de informaţii, ministrul italian al justiţiei răspunde condamnatului că poate să introducă apel „aparent tardiv", în afara termenelor normale, împotriva deciziei, dacă notificarea sa nu a fost reglementară. Brozicek nu exercită acest recurs. 2. - Petiţionarul sesizează comisia la 7 mai 1984, susţinând încălcarea art. 6 § § l şi 3a) din Convenţie1. 1 Hotărârea din 19 decembrie 1989 (plenul Curţii) (seria A nr. 167) 3. - Guvernul italian pleda pentru neepuizarea căilor de recurs interne.El diviza argumentaţia în trei elemente: Brozicek ar fi trebuit să introducă un apel „ aparent tardiv", să ceară un control al compatibilităţii art. 170 şi 177 bis din Codul de procedură penală cu art. 10 şi 24 din Constituţie şi să pledeze, din faza urmării penale, pentru nulitatea comunicării judiciare şi a altor acte din dosarul de instrucţie. Curtea respinge o parte din al doilea element al argumentaţiei pentru tardivitate (unanimitate) si restul excepţiei pentru lipsă de fundamentare (15 voturi pentru, 5 împotrivă pentru primul element şi unanimitate pentru celălalt). 4.— Trecând la examinarea fondului, ea începe prin a studia dubla revendicare dedusă din art. 6 § 3a). dl Brozicek pretindea într-adevăr că nu a fost informat de natura şi cauza acuzaţiei aduse contra sa într-o limbă pe care o înţelegea şi de o manieră detaliată. Curtea consideră că notificarea judiciară trimisă în 1976 constituie o „acuzaţie" în sensul art. 6. Autorităţile judiciare italiene ar fi trebuit să dea urmare cererii petiţionarului de a primi comunicarea în limba sa maternă sau în una din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, exceptând situaţia în care ajungeau să stabilească faptul că, în realitate, petiţionarul ştia destul de bine italiana pentru a sesiza sensul acuzaţiilor care îi erau aduse. Or, o asemenea probă nu rezultă nici din piesele dosarului nici din depoziţiile martorilor pe care Curtea europeană i-a audiat la 23 aprilie 1989 la cererea guvernului şi a petiţionarului. S-au încălcat deci prevederile Convenţiei asupra primului punct (unanimitate). În schimb, asupra celui de-al doilea punct, Curtea apreciază argumentul lui Brozicek ca lipsit de temeinicie (unanimitate): comunicarea judiciară arăta detaliat natura şi cauza acuzaţiei. 5.— Petiţionarul se plângea de asemenea, că nu a beneficiat de o examinare echitabilă a cauzei sale, deoarece nu a avut posibilitatea să participe la proces. Curtea precizează mai întâi că din dosar nu rezultă că dl Brozicek ar fi înţeles să renunţe la a lua parte la audiere. Ea notează că prima comunicare judiciară nu îndeplinea una din exigenţele art. 6 § 3a). în privinţa celei de-a doua, adresată în 1978, ea nu este convinsă că petiţionarul a avut cunoştinţă despre aceasta. Ea arată, de asemenea, că preşedintele Tribunalului din Savona nu a încercat să notifice celui interesat citaţia de a se prezenta în faţa jurisdicţiei sale. Pornind de aici, a existat încălcarea art. 6 § 1 (unanimitate). 6.— Invitată, în baza art. 50, să declare nulă decizia din l iulie 1981 şi să dispună radierea din cazierul judiciar, Curtea constată că nu se bucură de asemenea puteri. Ea respinge cererea referitoare la prejudiciul material, deoarece se sprijină pe circumstanţe independente de infracţiunile stabilite (unanimitate), în ceea ce priveşte prejudiciul moral, încălcările arătate au cauzat un asemenea prejudiciu într-o anumită măsură, dar constatarea lor constituie, în cazul de faţă, o satisfacţie echitabilă suficientă (unanimitate). În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi taxe în faţa organelor Convenţiei, Curtea decide rambursarea integrală a celor două sume revendicate (1.027,27 DM şi 1.900 FS) şi parţial pe cea de-a treia (3.000 DM) (unanimitate).1 1 În raportul său din 22 martie 1988. Comisia exprimă avizul potrivit căruia s-a încălcat art 6 § 3a) (11 voturi pentru, l împotrivă, 2 abţineri) şi S l (13 voturi pentru şi o abţinere. 3. Asistenţă juridică. Doi apărători aleşi. Lipsa unuia dintre apărători la judecată Cererea de amânare a judecării apelului formulată de unul dintre apărătorii aleşi, pentru motive de sănătate, este nefondată, de vreme ce asistenţa juridică poate fi asigurată de cel de-al doilea apărător. Secţia penală
decizia nr. 5079 din 7 noiembrie 2003
Prin sentin ţ a nr.720 din 23 iulie 2002, Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă a dispus condamnarea inculpatului N.M. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor de trafic ş i de consum de stupefiante prev ă zute î n art. 2 alin. (2) ş i î n art. 4 din Legea nr. 143/2000.
119
Instan ţ a a re ţ inut c ă , la 29 ianuarie 2002, î n urma perchezi ţ iei domiciliare efectuate î n locuin ţ a inculpatului s-a g ă sit cantitatea de 1,80 g heroin ă destinat ă at â t consumului propriu, c â t ş i comercializ ă rii. Prin decizia nr. 686 din 31 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , a respins apelul inculpatului, care a sus ţ inut c ă nu a s ă v â r ş it infrac ţ iunile re ţ inute î n sarcina sa. Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea, î ntre altele, c ă instan ţ a de apel a solu ţ ionat cauza î n lipsa unuia dintre ap ă r ă torii s ă i ale ş i.
Recursul este nefondat. Din verificarea actelor dosarului rezult ă c ă pentru asisten ţ a juridic ă a inculpatului a fost depus ă î mputernicirea avoca ţ ial ă a doi ap ă r ă tori ale ş i. La termenul de judecat ă de la 24 octombrie 2003, unul dintre ap ă r ă torii ale ş i ai inculpatului a formulat cerere de am â nare a judec ă rii cauzei pentru imposibilitate de prezentare din motive de s ă n ă tate; instan ţ a de apel a apreciat î n mod corect c ă asisten ţ a juridic ă la acest termen era asigurat ă de cel de-al doilea ap ă r ă tor ales care a fost prezent î n ş edin ţ a de judecat ă . Se constat ă , a ş adar, c ă judecarea apelului s-a desf ăş urat cu respectarea dreptului la ap ă rare a inculpatului, neexist â nd temeiuri pentru trimiterea cauzei spre rejudecare. Î n consecin ţă recursul inculpatului a fost respins 4. Parte responsabilă civilmente. Părinţi. Obligaţia de creştere, educare şi supraveghere atunci când minorul se află în îngrijirea unuia dintre p ă rin ţ i
Decizia nr. 1073/2003
ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ '
Dosar nr. 2013/2002
Şedinţa publică de la 4 martie 2003
Deliber â nd asupra cauzei penale de fa ţă ; Din actele dosarului, rezult ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 390/D/2001 pronun ţ at ă la 20 decembrie 2001 î n dosarul penal nr. 7884/2001, Tribunalul Bac ă u, sec ţ ia penal ă , a aplicat inculpatului B.A.M. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de tentativ ă de omor calificat, prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 ş i art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 99 C.pen., m ă sura educativ ă a intern ă rii î ntr-un institut medical educativ p â n ă la î mplinirea v â rstei de 18 ani. S-a constatat c ă inculpatul a fost arestat preventiv de la 30 august 2001, ş i s-a revocat m ă sura. S-a confiscat ciocanul corp delict. Inculpatul ş i partea responsabil ă civilmente B.M. au fost obliga ţ i î n solidar, la desp ă gubiri civile c ă tre Spitalele jude ţ ean Bac ă u ş i Bagdasar, partea v ă t ă mat ă C.E. nesolicit â nd preten ţ ii civile. Pentru a se pronun ţ a astfel, instan ţ a a re ţ inut î n fapt urm ă toarele: Î n seara zilei de 27 februarie 2001, minorul B.A.M., elev, pentru c ă lipsise de la liceu a fost certat de mama sa, partea v ă t ă mat ă C.E. Sup ă rat, fiul, dup ă ce mama sa a adormit, a lovit -o de mai multe ori cu ciocanul î n cap.
Raportul de constatare medico-legal nr. 3278/2001 a ar ă tat c ă victima a prezentat plag ă cranio-cerebral ă postraumatic ă î nso ţ it ă de hemoragie dreapt ă ş i apazie mixt ă . Din raportul de expertiz ă psihiatric ă nr. 1355/2001 a rezultat c ă minorul a ac ţ ionat cu discern ă m â nt. Ancheta social ă a relevat cu privire la persoana ş i conduita inculpatului minor c ă provine dintr-un mediu familial inadecvat structurii sale psihice. Dup ă desp ă r ţ irea p ă rinţ ilor, inculpatul a r ă mas î n grija mamei, care a folosit metode educative necorespu nz ă toare dezvolt ă rii fizice ş i psihice a inculpatului, iar tat ă l s-a implicat insuficient. De ş i minorul a s ă v â r ş it fapta cu discern ă m â nt este un suferind psihic, prezent â nd o personalitate dezarmonic ă de tip schizotim. Î n cauz ă , s-a luat ş i situa ţ ia ş colar ă a inculpatului, au fost audia ţ i martorii: B.C., P.M., P.L., R.L., B.N., L.C., iar inculpatul a recunoscut fapta.
120
Curtea de Apel Bac ă u, sec ţ ia penal ă , prin decizia penal ă nr. 62 din 27 februarie 2002, pronun ţ at ă î n dosarul penal nr. 551/2002 a admis apelul p ă r ţ ii responsabile civilmente sub aspectul laturii civile, aplic â nd principiul dup ă care ambii p ă rin ţ i r ă spund civil pentru faptele copiilor lor produc ă toare de prejudicii materiale, men ţ in â nd obligarea sa doar la jum ă tate din cuantumul desp ă gubirilor cuvenite spitalelor. Î mpotriva acestei decizii, partea responsabil ă civilmente B.F.M. a declarat recurs, î n termen legal, solicit â nd exonerarea sa de plata oric ă ror desp ă gubiri sau cheltuieli ş i Parchetul de pe l â ng ă Curtea 9 de Apel Bac ă u a 1 declarat recurs, invoc â nd ca motiv de casare dispozi ţ iile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C.proc.pen. S-a solicitat obligarea ambilor p ă rin ţ i s ă suporte desp ă gubirile î n solidar cu inculpatul minor. Examin â nd hot ă r â rile î n raport de motivele invocate ş i fa ţă de probele administrate ş i dispozi ţ iile legale familiale aplicabile, se re ţ in urm ă toarele: Obliga ţ ia de cre ş tere ş i educare a copilului revine deopotriv ă ambilor p ă rin ţ i (art. 101 C.fam.). Dac ă ace ş tia convie ţ uiesc î mpreun ă cu copilul obliga ţ ia se execut ă î n natur ă de ambii p ă rin ţ i. Dac ă minorul se afl ă î n î ngrijirea ş i supravegherea unui singur p ă rinte, acesta este singurul care o mai î ndepline ş te î n natur ă . Obliga ţ ia celuilalt, care nu locuie ş te î mpreun ă cu minorul se transform ă î n aceea de a pl ă ti pensie de î ntre ţ inere. Î nt â lnirile sale cu minorul, supravegherea r ă m â n drepturi ale acestuia, nu obliga ţ ii juridice (moral exist ă , dar nu conduc la acela ş i efect juridic). Codul civil arat ă exact cine r ă spunde î n astfel de situa ţ ii: cel ce are paza juridic ă (art. 998 ş i art. 1000 alin. (2) C. civ.). Î n cauza de fa ţă , mama, victim ă , este aceea care avea obliga ţ ia juridic ă de a-l supraveghea (stabilit ă judec ă tore ş te, î n baza legii, î n procesul de divor ţ ). Astfel, trebuie interpretate dispozi ţ iile legale, aceasta neechival â nd ş i neav â nd nimic comun cu dec ă derea din drepturile ş i obliga ţ iile p ă rinte ş ti. Principiile din dreptul familiei nu se pot aplica î n cauz ă , î n afara principiilor din dreptul civil (drept comun, aplicabil pentru solu ţ ionarea laturii civile, î n procesul penal); or, acestea arat ă c ă nu po ţ i fi r ă spunz ă tor material pentru fapta prejudiciabil ă a copilului cu care nu locuie ş ti. Cu aceast ă argumentare este evident ă temeinicia recursului declarat de partea responsabil ă civilmente ş i aspectul nefondat al recursului declarat de parchet, de altfel contradictoriu î n formula 1 r 5 ea sa, fa ţă de concluzie. Conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., urmeaz ă a casa, at â t decizia, c â t ş i sentin ţ a ş i a-l exonera pe B.A.M. de plata oric ă ror desp ă gubiri civile, disp ă r â nd astfel ş i solidarit ăţ ile. Recursul declar 1 a 5 t de parchet urmeaz ă a fi respins ca nefondat î n conformitate cu dispozi ţ iile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. Se vor men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor. Onorariul avocatului din oficiu se va suporta din fondul Ministerului Justi ţ iei, conform art. 191 alin. final C.proc.pen. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de partea responsabil ă civilmente B.F.M. î mpotriva deciziei penale nr. 62 din 27 februarie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bac ă u, privind pe intimatul inculpat B.A.M. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 390 din 20 decembrie 2001 a Tribunalului Bac ă u numai cu privire la obligarea recurentului î n solidar cu inculpatul B.A.M. la desp ă gubiri civile c ă tre Spitalul Jude ţ ean Bac ă u ş i Spitalul Clinic de urgen ţă Prof. Dr. Bagdasar, dispozi ţ ie pe care o î nl ă tur ă . Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bac ă u î mpotriva aceleia ş i decizii. Onorariul cuvenit ap ă r ă torului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.A.M., î n sum ă de 300.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 4 martie 2003.
121
Capitolul 4
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL Secţiunea I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL 1. Noţiunea de acţiune în justiţie În cazurile în care normele de drept sunt încălcate, are loc săvârşirea unei fapte ilicite, prin care a fost vătămată sau pusă în pericol, una din valorile sociale ocrotite prin aceste norme. Ilicitul rezultat din încălcarea normelor de drept este diferit, în raport de natura şi specificul normei de drept încălcate (putem întâlni un ilicit de drept civil, un ilicit administrativ, un ilicit comercial, un ilicit bancar, un ilicit penal, etc.). Oricare dintre aceste forme de ilicit produce o tulburare în ordinea de drept. Restabilirea ordinii de drept încălcate, prin săvârşirea faptei ilicite, nu se face oricum, ci de către organele competente, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, şi după procedura arătată de lege. Instrumentul sau mijlocul prin care o persoană aduce ilicitul al cărui victimă a fost, respectiv conflictul de drept, în faţa organelor judiciare, pentru soluţionarea acestuia, potrivit legii, poartă denumirea de acţiune în justiţie. În raport de natura faptei ilicite şi de felul răspunderii, care urmează să intervină (penală, civilă, comercială, administrativă, etc.), acţiunea care va fi exercitată va purta denumirea de acţiune penală, civilă, comercială, administrativă etc. Modul şi formele în care se pune în mişcare şi se exercită acţiunea în justiţie este reglementată de legea de procedură (penală, civilă, fiscală). Aşadar, revenind şi referindu-ne la încălcarea unei norme de drept penal, reţinem că în momentul încălcării acelei norme, ia naştere un conflict de drept penal substanţial între stat şi infractor, din care decurge dreptul de a pedepsi (jus puniendi) al statului. În abstract, virtual, acţiunea ia naştere din momentul prescrierii normei substanţiale de drept care prevede incriminarea, din acest moment născându-se dreptul la acţiune al statului (potestas agendi). Exerci ţ iul sau folosin ţ a acţiunii ia naştere numai prin încălcarea concretă a normei penale substanţiale, adică din săvârşirea infracţiunii116.
122
Din conflictul de drept penal substanţial provocat prin săvârşirea infracţiunii, ia naştere un
raport de drept penal substan ţ ial; prin aducerea conflictului penal substanţial înaintea justiţiei, pe calea ac ţ iunii penale, ia naştere un raport juridic procesual penal, care dedanşează procesul penal propriu-zis. În vederea unei corecte şi riguroase aplicări a normelor de drept procesual penal, acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa anumitor factori, şi anume: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii. Lipsa oricăreia dintre aceste elemente are drept consecinţă nulitatea actelor procesuale, acţiunea fiind nevalabilă117. Temeiul acţiunii în justiţie apare sub două forme, şi anume: temeiul de drept şi temeiul de
fapt.
Temeiul de drept al acţiunii îl constituie norma juridică care prevede dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a încălcat norma de drept. Astfel, acţiunea penală exercitată, de pildă, pentru infracţiunea de omor, are ca temei art. 174 C.pen., care prevede că uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Obiectul ac ţ iunii presupune tragerea la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta ilicită. În cazul acţiunii penale, aceasta are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art. 9 alin. 1 C.pr.pen.). De asemenea, dacă ne referim tot la acţiunea penală, subiec ţ ii ac ţ iunii sunt T.Pop, op.cit., p. 420 V. Dongoroz, în V. Dongoroz şi colectiv, Explica ţ ii teoretice ale Codului de procedur ă penal ă rom â n, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 58 1 6 1 117
subiecţii raportului juridic de conflict, care devin titulari de drepturi şi obligaţii specifice raportului juridic procesual penal. Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie semnifică po^ilbilitatea ca, în cazul folosirii ei, să poată determina pornirea procesului judiciar118. Acest factor este dependent de existenţa celorlalţi factori, prezenţa lui fiind necesară pentru o cât mai bună dinamizare a procesului penal. În anumite situaţii, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze1 lorevăzute expres în lege, cum ar fi: decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.119
2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal În cadrul procesului penal pot fi exercitate două acţiuni: ac ţ iunea penal ă şi ac ţ iunea civil ă (art. 9, 14 C.proc.pen.). Ac ţ iunea penal ă va interveni atunci când s-a născut conflictul de drept penal, în urma săvârşirii unei infracţiuni, conflict care trebuie soluţionat pe calea justiţiei. Astfel, conform art. 9 alin. 1 C.proc.pen., prin intermediul acţiunii penale se trag la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni. Dacă prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, va putea fi exercitată, tot în cadrul procesului penal, şi acţiunea civilă. Ac ţ iunea penal ă se va putea exercita numai în cadrul procesului penal, deoarece estel mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal120 Ac ţ iunea civil ă , având drept scop repararea pagubei produse prin infracţiune, va putea fi exercitată odată cu acţiunea penală în cadrul aceluiaşi proces penal, sau, separat, în faţa instanţei civile. Atunci când acţiunea penală şi civilă se exercită în cadrul aceluiaşi proces penal, prima constituie principalul, iar a doua - accesoriul. Deci soluţionarea acţiunii civile nu va putea fi exercitată în procesul penal, fără existenţa acţiunii penale, soluţionarea acesteia din urmă influenţând soluţionarea acţiunii civile. În acest sens există unele derogări, atunci când acţiunea penală se stinge în faţa instanţei penale, aceasta fiind obligată să soluţioneze în continuare acţiunea civilă, sau atunci când instanţa penală este sesizată numai în latura civilă, în căile de atac.
123
Secţiunea a II-a ACŢIUNEA
PENALĂ 1. Aspecte generale privind factorii acţiunii penale
V. Dongoroz, în V. Dongoroz şi colectiv, op.cit., p. 60 I. Neagu, op. cit., p.160 120 Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, I, op. cit., p. 54 118
A) Noţiunea, temeiul şi obiectul acţiunii penale Aşa cum am arătat, conflictul de drept penal substanţial, născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, nu poate fi rezolvat decât prin aducerea lui în faţa organelor judiciare. Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de dreF12 penal este adus spre soluţionare organelor judiciare penale este ac ţ iunea penal ă ^^^. Acţiunea penală este, deci, mijlocul legal prin care; se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului122. Acţiunea antrenează procesul penal, în tot cursul său, până la rezolvarea acestuia, sau până la epuizarea sau stingerea acţiunii. Prin acţiune penală se înţelege atât dreptul de ac ţ iune penal ă , cât şi mijlocul sau instrumentul de manifestare, valorificare sau exercitare a dreptului123. Temeiul acţiunii penale constă în conţinutul normei penale încălcate prin săvârşirea infracţiunii. Nerespectar^^ acestor norme face ca dreptul la acţiune, existent virtual, să devină exercitabil124. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din Codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Alin. 3 al aceluiaşi articol precizează că acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal.
B) Subiecţii acţiunii penale Acţiunea penală aparţine societăţii reprezentată prin stat, ca titular al suveranităţii şi puterii publice^ şi care este împuternicit de societate să apere valorile sociale fundamentale. În virtutea acestui mandat, statul, ca titular al ordinii de drept, prin organele puterii legislative, incriminează faptele care vatămă ori pun în pericol aceste valori fundamentale, iar organele puterii judecătoreşti, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, au obligaţia de a o constata de îndată, de a-l identifica pe făptuitor şi de a exercita acţiunea penală pentru pedepsirea acestuia şi restabilirea ordinii de drept. Astfel, statul este subiectul pasiv principal al fiecărei infracţiuni, fiindcă prin fiecare acţiune se aduce atingere interesului public, ordinii juridice. Pe lângă societate, se mai ^duce atingere şi persoanei, aceasta fiind subiectul pasiv secundar al infracţiunii125. Statul exercită din oficiu, prin Ministerul Public, acţiunea penală, devenind astfel subiectul activ principal al ac ţ iunii penale, iar prin dreptul acordat persoanei vătămate de a cere punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta din urmă devine titulara secundară a acţiunii penale şi, deci, subiectul activ secundar al ac ţ iunii (bineînţeles, numai în cazul anumitor infracţiuni expres şi limitativ prevăzute de lege). În asemenea cazuri, însă, trebuie făcută precizarea că persoana vătămată are doar dreptul de a decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau a retragerii ei ori de împăcare cu autorul infracţiunii, pentru că dreptul de a pune în
1 1 2 1 2 2 123 124 125
V.Dongoroz, I, op.cit., p.61 N.Volonciu, op.cit., p.220 T.Pop, II, Drept procesual penal, vol.II, Cluj, Tipografia Naţională,1946, p.422 Gh.Nistoreanu, M.Apetrei, op.cit., p.55 Ibidem
mişcare şi exercita acţiunea penală aparţine tot statului.
124
Astfel, în rezolvarea raportului de conflict, subiecţii raportului juridic penal îşi inversează rolurile: subiectul pasiv al infracţiunii devine subiect activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale. Statul, titular principal al acţiunii penale, îşi exercită acest drept prin parchete, organe specializate din cadrul Ministerului Public, reprezentate prin procurori. Titularul secundar al acţiunii penale, persoana vătămată, are dreptul de a cere statului punerea în mişcare a acţiunii penale, de a o retrage ori de a se împăca cu autorul infracţiunii (în cazul aceloraşi infracţiuni pentru care legea prevede expres că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Dar, chiar dacă legea conferă aceste prerogative persoanei vătămate, cu privire la acţiunea penală, titular al acesteia rămâne statul. Subiect pasiv al ac ţ iunii penale este persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii în calitate de autor, instigator sau complice şi care va fi trasă la răspundere penală, ca subiect activ al infrac ţ iunii.
2. Trăsăturile acţiunii penale Cadrul anume: -
legal şi obiectul acţiunii penale imprimă acesteia o serie de caracteristici, şi acţiunea penală aparţine statului; acţiunea penală este obligatorie; acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă; acţiunea penală e indivizibilă; acţiunea penală este individuală.
A) Acţiunea penală aparţine statului
Această trăsătură rezultă din faptul că acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii, se exercită de către societatea reprezentată de stat prin intermediul organelor statului, în interesul întregii colectivităţi, pentru a se apăra şi restabili ordinea juridică violată prin infracţiune126. Această caracteristică a acţiunii penale, de a fi publică o deosebeşte de acţiunea civilă, care este privată. Prin acţiunea penală se valorifică dreptul penal substanţial care este un drept eminamente public. Totodată, ea are ca obiect un conflict de drept penal substanţial, adică de drept public. Prin ea se valorifică un drept subiectiv public al statului, ' exercitându-se pentru aplicarea sancţiunilor de drept penal, care au caracter public 7 în interesul apărării sociale, al realizării justiţiei penale, deci în interes public127. Statul exercită acţiunea penală şi în situaţia în care punerea în mişcare a 126
T .Pop, II, op. cit., p. 429
127
Ibidem, p.430
acţiunii penale este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, pentru că statul, prin organele sale specializate, ia act de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate şi, în urma acestei manifestări, declanşează mecanismele procesuale prevăzute de lege, pentru tragerea la răspundere.
B) Acţiunea penală este obligatorie Acţiunea penală este, conform principiilor obligativităţii, oficialităţii şi legalităţii, obligatorie. Ea trebuie să fie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune şi trebuie să fie exercitată până la sfârşitul ei, când cei vinovaţi sunt traşi la răspundere penală. Însă, obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile de derogare de la principiul oficialităţii procesului penal. Aceste cazuri apar, de pildă, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale este
125
condiţionată de existenţa plângerii prealabile, de autorizarea sau sesizarea unor organe competente sau de altă condiţie prevăzută de lege. Oficialitatea procesului penal încetează, în cazul plângerii prealabile, atât în privinţa declanşării acţiunii penale, cât şi a stingerii acesteia, când partea vătămată îşi retrage plângerea introdusă sau are loc împăcarea părţilor.
C) Acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă Această trăsătură constă în aceea că acţiunea penală, odată pusă în mişcare, nu mai poate fi oprită, ori limitată, revocc1tă sau retrasă şi, odată învestit organul judiciar, acesta nu mai poate fi dezinvestit128. Acţiunea penală va trebui să fie continuată până la epuizarea ei, prin rămânerea definitivă a soluţiei date într-o cauză penală. Acţiunea penală se va putea stinge în cazurile prevăzute de lege, iar pentru infracţiunile la care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă, stingerea acţiunii penale va avea loc şi prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.
D) Acţiunea penală e indivizibilă Acţiunea penală se extinde asupra tuturor persoanelor participante la săvârşirea infracţiunii, ca autori, instigatori sau complici. Ea nu poate fi restrânsă numai la unii participanţi, nefiind scindabilă în această privinţă129. Caracterul indivizibil al acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii. Infracţiunea , ca fapt juridic indivizibil, determină în mod logic, şi indivizibilitatea acţiunii penale. Aşa se explică că, în cazul participaţiei penale, a mai multor autori la săvârşirea unei infracţiuni, nu vor fi tot atâtea acţiuni penale, câţi infractori sunt, ci doar o singură acţiune, îndreptată împotriva tuturor participanţilor. Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii, acţiunea penală trebuind să fie îndreptată împotriva tuturor participanţilor. Indivizibilitatea acţiunii penale se păstrează şi în situaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate. Astfel, conform art. 131 C. pen., fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se
128
T. Pop, II, op.cit., p. 431
129
Ibidem, p.432
menţine numai pentru unul dintre aceştia. ' O excepţie de la caracterul indivizibil al acţiunii penale apare în varianta împăcării părţilor care fiind personală, produce efecte numai faţă de cei între care a intervenit130.
E) Acţiunea penală este individuală În virtutea principiului răspunderii penale personale, acţiunea penală nu poate fi exercitată decât împotriva persoanelor care au participat la săvârşirea infracţiunii. Nici o altă persoană, în afara participanţilor în comiterea infracţiunii, nu va putea fi trasă la răspundere penală.
3. Momentele desfăşurării acţiunii penale Dreptul de acţiune penală există virtual, din momentul incriminării de către legiuitor a oricărei fapte. Acest drept devine exercitabil, însă, în mod concret, din momentul săvârşirii infracţiunii. Acţiunea penală parcurge, din momentul iniţierii sale şi până la epuizare, o continuă activitate care constă într-o multitudine de acte şi măsuri procesuale şi procedurale, care se încheie numai în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. În cursul desfăşurării acţiunii penale, adică din momentul începerii până la sfârşitul ei, se disting trei momente procesuale importante: momentul punerii î n mi ş care a ac ţ iunii penale, momentul exercit ă rii ac ţ iunii penale şi cel al stingerii ac ţ iunii penale.
126
A) Punerea în mişcare a acţiunii penale Ori de câte ori organele competente iau cunoştinţă, în modurile prevăzute de lege despre săvârşirea unei infracţiuni, vor putea declanşa procesul penal, fapt ce corespunde cu începerea urmăririi penale. În această situaţie, urmărirea penală va porni chiar dacă nu este cunoscut făptuitorul.Această modalitate de începere a urmăririi penale este denumită „ in rem" (numai privitor la infracţiune, adică privitor la faptă). Raţiunea începerii urmăririi penale „in rem" este aceea de a se crea cadrul legal în care să se acţioneze pentru identificarea autorului infracţiunii şi pentru realizarea tuturor activităţilor procesuale, în scopul de a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale nu se va face in rem, ci „in personam", adică în considerarea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere penală. Aşadar, începerea urmăririi penale va avea loc în momentul în care există informaţii suficiente în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Dar, punerea în mişcare a acţiunii penale va fi impusă numai de momentul în care vor exista probe, temeiuri suficiente despre infracţiune, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia sa. Existenţa acestor probe care conferă suficiente temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale nu trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei certe convingeri privitor la fapta şi vinovăţia persoanei respective. O asemenea convin130
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei ş.a., I, op.cit., p.58 gere certă va trebui să existe numai în momentul pronunţării
hotărârii judecătoreşti. Punerea în mişcare a acţiunii penale presupune numai existenţa unor probe care să determine trecerea de la actul procesual al învinuirii la actul' procesual al inculpării. Uneori, există însă posibilitatea ca, datorită datelor şi probelor existente, aceste două momente să coincidă, caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale va avea loc odată cu începerea urmăririi penale. În general, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc în faza de urmărire penală, dar excepţional va putea fi iniţiată şi în faza de judecată a procesului penal (a se vedea cazurile de extindere a procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane, prev. de art. 336 şi 337 C.pr.pen.). Art. 9 alin. 2 C.proc.pen. prevede că acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, şi anume: ordonanţă şi rechizitoriu în cursul urmăririi penale, declaraţie verbală sau încheiere de şedinţă, în cursul3judecăţii. Astfel, procurorul, ca titular principal al funcţiei de inculpare131, va pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, în timpul urmăririi penale, şi pe parcursul acesteia, sau prin rechizitoriu, la sfârşitul urmăririi penale. Uneori, acţiunea penală va putea fi pusă în mişcare în timpul judecăţii, atunci când procesul penal se extinde cu privire la fapte sau persoane noi (art. 336 şi 337 C.proc.pen.). Actul procesual prin care procurorul va pune în mişcare acţiunea penală va fi declara ţ ia verbal ă făcută în şedinţa de judecată. Instanţa de judecată poate să pună în mişcare acţiunea penală prin î ncheiere, în două situaţii: atunci când persoana vătămată i se adresează cu plângere prealabilă în condiţiile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit.a C.proc.pen. sau în cazul în care procurorul nu participă la judecată şi procesul penal se extinde cu privire la fapte noi (art. 336 alin. 2 C.proc.pen.), descoperindu-se în sarcina inculpatului săvârşirea altor infracţiuni, în legătură cu infracţiunea care se judecă. Punerea în mişcare a acţiunii penale diferă în funcţie de faza procesului penal în care are loc. Procurorul pune în mişcare acţiunea penală din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penal ă . În timpul urmăririi penale, conform art. 234, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. După examinarea dosarului, procurorul se va pronunţa asupra
127
punerii în mişcare a acţiunii penale, printr-o ordonanţă, în cazul în care este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare (art. 235 alin. 1 şi 2 C.proc.pen.). În situaţia în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, în condiţiile prevăzute de art. 262 alin. 1 pct. 1 lit.a C.proc.pen.: când, din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal. După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul capătă calitate de inculpat şi de parte în procesul penal (art. 23 C.proc.pen.).
131
Gh.Nistoreanu ş.a., I, op.cit., p.59
Referitor la problemele de drept care se ridic ă în legătură cu momentul în care se pune în mişcare acţiunea penală şi referitor la temeiurile de punere în mişcare a acţiunii penale, trimitem la explicaţiile date în secţiunea privitoare la „Inculpat", din capitolul „ Participanţii în procesul penal".
B) Exercitarea acţiunii penale Exercitarea acţiunii penale înseamnă susţinerea acesteia în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului. Această susţinere durează şi este continuă până la epuizarea ei prin hotărâre judecătorească. Aşadar, exercitarea acţiunii penale constă în supunerea inculpatului urmăririi penale şi trimiterii lui în judecată, precum şi susţinerea învinuirii acestuia în faţa instanţei de judecată, în vederea tragerii la răspundere. Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi ai acesteia132. Alături de procuror şi organele de cercetare penală, poate participa, în cazul plângerii prealabile adresată organelor de cercetare, şi persoana vătămată. În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către procuror. În cazurile în care participarea procurorului la judecată nu este obligatorie, acţiunea penală va fi exercitată de către partea vătămată şi, în aceste situaţii, activitatea părţii vătămate va fi dublată de cea a procurorului, care poate fi prezent, întotdeauna, la exercitarea acţiunii penale133.
C)
Stingerea acţiunii penale
Având în vedere că acţiunea penală există în mod virtual în norma juridică de drept penal, stingerea ei se poate situa, în timp, atât înainte de punerea ei în mişcare, cât şi după, aceea. Stingerea acţiunii penale are loc înainte de punerea ei în mişcare, în situaţiile în care se constată unul din impedimentele prevăzute în art. 10 C.pr.pen. În asemenea cazuri, dacă nu a fost începută urmărirea penală, se va dispune neînceperea urmăririi penale, iar dacă a fost începută urmărirea penală, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală, clasarea ori încetarea urmăririi penale, potrivit art. 10 şi, respectiv, art. 11 C.pr.pen. În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, dar cauza se află în cursul urmăririi penale, incidenţa aceloraşi cazuri prevăzute de art. 10 C.pr.pen., determină, de asemenea, aceleaşi soluţii de scoatere de sub urmărire ori de încetare a urmăririi penale. Apariţia aceloraşi cazuri prevăzute de art. 10 C.pr.pen., în cursul judecării cauzei, determină stingerea acţiunii penale, prin soluţii de achitare sau de încetare a procesului penal. În cursul judecăţii, stingerea acţiunii penale are loc şi prin soluţia de condamnare (când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat). În toate aceste cazuri, stingerea acţiunii penale este urmarea faptului c ă acţiunea penală a devenit inaptă ori a fost epuizată.
128
132
I. Neagu, op.cit., p. 168
133
Ibidem
Acţiunea penală devine inaptă şi se stinge din acest motiv, în cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen. Ea se stinge prin epuizare, în cazul în care şi-a atins scopul prin pronunţarea hotărârii de condamnare definitivă. Cazurile î n care aptitudinea func ţ ional ă a ac ţ iunii penale î nceteaz ă sunt prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală şi, în raport de soluţiile ce se pot pronunţa potrivit art. 11 C.pr.pen., aceste cauze pot fi împărţite în două categorii: cauze (impedimente) rezult â nd din lipsa de temei a ac ţ iunii penale, prevăzute în art. 10 lit. a-1e3 4şi cauze rezult â nd din lipsa de obiect a ac ţ iunii penale, prevăzute la art. 10 lit. f-j.134 Aceste cazuri sunt următoarele: 1.
Fapta nu există (art. 10 lit.a C.proc.pen.), în sensul că nu există din punct de vedere material. Inexistenţa faptei presupune inexistenţa infracţi1u3n5ii şi, deci, imposibilitatea fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală135. Soluţiile ce pot fi date în această situaţie sunt scoaterea de sub urmărire penală, când acţiunea penală se stinge în faza de urmărire penală, şi achitarea, în faza judecăţii. Dacă nu există învinuit în cauză, soluţia va fi clasarea. 2.
Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit.b C.proc.pen.) În acest caz, fapta există, a fost săvârşită, dar nu este incriminată de legea penală şi nu va putea constitui temei de tragere la răspundere penală, ci a altor forme de răspundere juridică (disciplinară, civilă, contravenţională etc.). În cursul urmării penale, soluţiile în cazul constatării că fapta nu este prevăzută de legea penală sunt scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză şi clasarea cauzei, când nu există învinuit sau inculpat în cauză. În faza de judecată, soluţia va fi achitarea inculpatului. 3. Fapta 1nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit.b1 C.proc.pen.). Potrivit art. 17 C.pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, a fost săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Art. 181 din acelaşi cod, reglementează această instituţie a „faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni", arătând în acest sens că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin ea s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege şi care, prin conţinutul ei concret, este lipsită, în mod vădit, de importanţă. Prin urmare, dacă faptei îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, aceea a pericolului social, ea nu mai poate să atragă aplicarea unei sancţiuni penale şi, deci, acţiunea penală nu va mai putea fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu va mai putea fi exercitată. 4.
Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit.c
Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual „Al.I. Cuza", Iaşi, Fac. de Drept, Iaşi, 1971 135 I. Neagu, op.cit., p.171 134
penal
rom â n,
Partea
generală,
vol.
I,
Universitatea
C.proc.pen.) Deci, fapta există, constituie infracţiune, dar acţiunea penală este îndreptată împotriva unei persoane care nu a săvârşit-o. În această situaţie, când fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, soluţiile sunt de scoatere de sub urmărire penală, în situaţia în care cauza se află în faza de urmărire penală, şi de achitare, în faza judecăţii. 5. Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d C.proc.pen.) Fără realizarea cumulativă a elementelor constitutive prevăzute de lege pentru o infracţiune, nu poate opera tragerea la răspundere penală şi, în consecinţă, acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată.
129
Soluţiile ce pot fi date în cursul urmăririi penale sunt scoaterea de sub urmărire, dacă există învinuit sau inculpat în cauză, şi clasarea, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză, iar în cazul în care cauza este în faza de judecată, soluţia este de achitare. 6. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e C.proc.pen.) O faptă săvârşită de o persoană nu are caracter penal şi deci nu are ca efect tragerea la răspundere penală atunci când nu conţine cele trei caracteristici esenţiale prevăzute de legea penală (pericol social, vinovăţie şi prevederea faptei de legea penală). Noul Cod penal prevede în art. 21-25, ca şi cauze justificative, legitima apărare; starea de necesitate; ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, iar în art. 26-33 cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică şi morală; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beţia involuntară completă; minoritatea şi eroarea de fapt. În aceste cazuri, lipseşte vinovăţia, ca trăsătură fundamentală a infracţiunii. Alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei privesc doar anumite infracţiuni: efectuarea probei verităţii (art. 207 C. pen.), darea de mită prin constrângere (art. 166 alin. 2 C. pen.), adulterul comis la îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau când viaţa conjugală era întreruptă în fapt (art. 304 alin. 6 C.pen.), lipsa dublei incriminări (art. 6 C.pen.). În toate aceste situaţii, acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată, soluţiile fiind de scoatere de sub urmărire penală şi respectiv, de achitare. 7.
Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f C.proc. pen.). Pl â ngerea prealabil ă a persoanei vătămate reprezintă o instituţie prevăzută de Codul penal ca o condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul anumitor infracţiuni. Organele judiciare au obligaţia să constate dacă plângerea a fost făcută conform cerinţelor legale, căci numai astfel ea capătă eficienţă juridică. Potrivit art. 131 alin. 1 C. pen., lipsa plângerii prealabile constituie o cauză care înlătură răspunderea penală şi, drept urmare, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu poate fi exercitată. Soluţiile în cazul lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate sunt de încetare a urmăririi penale, dacă procesul se află în faza de urmărire şi de încetare a procesului penal, dacă procesul se află în faza de judecată. Soluţia clasării poate fi dispusă în faza de urmărire penală, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză. Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiţie de pedepsibilitate sau ca un impediment procedural pentru punerea în mişcare a acţiunii penale136. În unele situaţii, legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa unei autorizări din partea organului competent. Spre exemplu, art. 5 din Codul penal prevede că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general. În cazul altor infracţiuni, Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării organului competent. Astfel, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 331-336, 348 şi 354 din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului, iar în cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate acţiunea penală se pune în mişcare, potrivit art. 278 C. pen., la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. 8. A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului (art. 10 lit. g C.pr.pen.) Amnistia reprezintă un act de clemenţă a puterii de stat, având drept efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. Drept urmare, atunci când intervine în cursul procesului penal, va conduce fie la încetarea urmăririi penale (dacă a intervenit în cursul urmăririi penale), fie la încetarea procesului penal (dacă a intervenit în cursul judecăţii). Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile, a măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
130
O altă cauză prevăzută de lege, care înlătură răspunderea penală, este prescripţia (art. 121 C.pen.).Pe planul dreptului procesual penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză care fie împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, fie, dacă a intervenit ulterior acestui moment, împiedică exercitarea acţiunii penale. Aceste efecte ale prescripţiei se produc pentru orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii. În cazul intervenirii prescripţiei, ca şi în cazul amnistiei, soluţia va fi de încetare a urmăririi penale (dacă a intervenit în faza de urmărire penală) şi, respectiv, de încetare a procesului penal (dacă a intervenit în faza de judecată). Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute de art. 122 C.pen. şi se calculează de la data săvârşirii infracţiunii. Potrivit art. 123 alin. 1 C.pen., cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. 136
I. Neagu, op.cit., p. 176
În materie penală, răspunderea este personală. Drept urmare, în cazul în care intervine decesul făptuitorului, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar, dacă a fost pusă în mişcare, nu va mai putea fi exercitată, deoarece nu mai are obiect (adică, persoana care a săvârşit infracţiunea nu mai poate fi trasă la răspundere penală, întrucât a decedat). Dacă decesul făptuitorului intervine în cursul procesului penal, se va dispune, după caz, fie încetarea urmăririi penale, fie încetarea procesului penal. Când decesul inculpatului intervine în cursul judecării cauzei, instanţa va dispune încetarea procesului penal, chiar dacă fapta a fost, anterior, amnistiată. Decesul celorlalte părţi nu produce efecte, în principiu, asupra desfăşurării procesului penal. Există însă anumite situaţii prevăzute de lege, în care urmărirea penală sau procesul penal încetează dacă intervine decesul părţii vătămate.Astfel, potrivit art. 304 alin. 5 C.pen., în cazul infracţiunii de adulter, urmărirea penală sau procesul penal încetează şi în cazul decesului soţului care a făcut plângerea. 9. A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (art. 10 lit. h C.pr.pen.) Retragerea plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, fiind prevăzută în art. 131 alin. 3 C.pen. Ea constă în manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a-şi retrage, în condiţiile prevăzute de lege, plângerea prealabilă. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei. Având în vedere că plângerea prealabilă se face in rem, în cazul retragerii plângerii prealabile efectele se produc tot in rem, adică cu privire la toţi făptuitorii. Dacă persoana vătămată doreşte să renunţe la plângere faţă de unul sau unii dintre participanţi (în cazul pluralităţii de făptuitori), are la dispoziţie instituţia împăcării, care operează in personam. Prin dispoziţiile art. 2841C.pr.pen., legiuitorul a introdus o altă cauză care înlătură răspunderea penală: lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen. este considerată drept retragere a plângerii prealabile. Pentru a fi considerată retragere a plângerii prealabile, în literatura de specialitate137 s-a arătat că lipsa părţii vătămate este nejustificată doar în situaţiile în care vădeşte un total dezinteres pentru judecarea cauzei, nu şi atunci când lipsa este urmare unei împiedicări de a veni la proces (nu se poate considera o lipsă nejustificată, dacă apărătorul părţii vătămate depune o cerere de amânare la dosar). Instituţia împăcării părţilor este, ca şi retragerea plângerii prealabile, o cauză care înlătură răspunderea penală, fiind reglementată în art. 132 C.pen. Împăcarea părţilor constă într-o înţelegere intervenită între persoana vătămată şi făptuitor, prin care, în anumite condiţii prevăzute de lege, este înlăturată răspunderea penală. Împăcarea părţilor va duce la stingerea acţiunii penale numai
137
C.S.J., S.pen., dec. nr. 2054/6.X.1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, Ed.Orizonturi, Buc.,
131
1993, p.437-438.
dacă are loc în faţa organului judiciar şi este totală, necondiţionată. Ea poate interveni în orice fază a procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 132 alin. 2 C.pen.). Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali, iar pentru cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuie să aibă loc cu încuviinţarea reprezentanţilor legali. Soluţiile care se dispun în cazul intervenirii împăcării părţilor sunt încetarea urmăririi penale (dacă intervine în faza de urmărire penală) sau încetarea procesului penal (atunci când intervine în cursul fazei de judecată). 10. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i C.pr.pen.) Potrivit art. 90 alin. 1 C.pen., instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Sancţiunile cu caracter administrativ ce pot fi aplicate sunt, conform art. 91 C.pen., mustrarea, mustrarea cu avertisment (care se efectueaz ă în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea) şi amenda. Din economia dispoziţiilor de mai sus, rezultă că, soluţia care se va dispune este de încetare a procesului penal. 11. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 10 lit. i1 C.pr.pen.) Această cauză a fost introdusă prin Legea nr. 281/2003. Cauzele de nepedepsire sunt denumite şi cauze de impunitate. Aceste cauze le găsim în partea specială a Codului penal, prevăzute expres pentru anumite infracţiuni. Enunţăm, exemplificativ, câteva dintre ele, după cum urmează: -
denunţarea faptei de către cel care a săvârşit-o, înainte de a fi descoperită (astfel, art. 167 alin. ultim C.pen. prevede că complotul incriminat în alin. 1 şi 3 din textul sus-menţionat nu se pedepseşte dacă persoana care a săvârşit fapta o denunţă mai înainte de a fi descoperită; art. 170 alin. 3 C.pen. prevede aceeaşi cauză de nepe-depsire în cazul infracţiunii de nedenunţare a uneia dintre infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute de art. 155-163 C.pen., art. 165, 1661 şi 167 C.pen., dacă persoana încunoştiinţează autorităţile competente despre aceste infracţiuni, înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată ori dacă aceeaşi persoană, după ce s-a început urmărirea penală, sau după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea lor; în cazul infracţiunii prevăzute de art. 255 alin. 3 C.pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune); retragerea mărturiei mincinoase în termenul prevăzut de lege (art. 260 alin. 2 C.pen. prevede că mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, înainte de a se produce arestarea, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia); înlesnirea arestării făptuitorilor în cazul nedenunţării infracţiunii prevăzute de art. 262 C.pen. (în cazul omisiunii de a denunţa infracţiunile prevăzute de art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151, 217 alin 2-4, 218 alin. 1 şi art. 276 alin. 3 C.pen., dacă înainte de a se fi început urmărirea penală pentru aceste infracţiuni, persoana încunoştinţează autorităţile competente sau chiar după ce s-a început urmărirea ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea lor). În asemenea situaţii, instanţa de judecată, constatând existenţa unor asemenea cazuri, în cauza dedusă judecăţii, va pronunţa încetarea procesului penal. Considerăm că această soluţie rezultă din interpretarea, per a contrario, a textului art. 13 alin. 3 C.pr.pen. Sub acest aspect, considerăm că legiuitorul, în mod justificat, a avut în vedere că numai instanţa de judecată are competenţa de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de impunitate prevăzute în norma de incriminare şi în cazul dovedirii acestora, să dispună încetarea procesului penal. 12. Există autoritate de lucru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.)
132
Hotărârile judecătoreşti capătă autoritate de lucru judecat din momentul rămânerii lor definitive138, deoarece se prezumă că ele reflectă adevărul (res judicata pro veritate habetur). Autoritatea de lucru judecat are drept efect imposibilitatea exercitării unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă (conform principiului non bis in idem). Pentru a op1e3r9a autoritatea de lucru judecat este necesară existenţa a două elemente identice139 între cauza judecată şi cauza care trebuie să fie soluţionată: identitate de persoane şi
identitate de obiect. În funcţie de momentul procesual în care intervine, soluţia care se dispune, în cazul existenţei autorităţii de lucru judecat, este de încetare a urmăririi penale sau, respectiv, de încetare a procesului penal.
Secţiunea a III-a
ACŢIUNEA CIVILĂ 1. Noţiunea de acţiune civilă140 - instituţie a dreptului penal Prin săvârşirea unei infracţiuni, pe lângă raportul (conflictul) de drept penal, se poate naşte şi un raport (conflict) de drept civil, care oferă posibilitatea persoanei care a suferit un prejudiciu prin infracţiune de a solicita justiţiei repararea acestuia. Mijlocul prin care se realizează acest drept de a obţine repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poartă denumirea de acţiune civilă. A se vedea art. 416, 4161 şi 417 C.pr.pen. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, 2002, p. 251. 140 Acţiunea civilă şi acţiunea penală sunt acţiunile „ ce izvorăsc dintr-o infracţiune" (I. Ionescu-Dolj, Curs de procedur ă penal ă rom â n ă , 1926, op. cit., p.85). 139
139I.
Prin aducerea conflictului de drept civil înaintea instanţei penale, ia naştere un raport procesual civil secundar care se alătură ca un accesoriu, raportului procesual penal (principal), realizat prin punerea în mişcare a acţiunii pena1l4e1. Din săvârşirea unei infracţiuni, derivă întotdeauna acţiunea penală141. Dar, nu întotdeauna şi nu toate infracţiunile, vor provoca un prejudiciu (o daună materială sau142morală) şi, drept urmare, nu în toate cazurile, vor da naştere şi la acţiune civilă142 (de exemplu, infracţiunile de pericol sau tentativele unor infracţiuni nu cauzează daune). Pe de altă parte, la infracţiunile de rezultat, existenţa daunei este element constitutiv al infracţiunii (de ex.: omorul, furtul, înşelăciunea). Aşadar, acţiunea civilă în procesul penal are, întotdeauna, acelaşi izvor ca şi acţiunea penală: infracţiunea săvârşită. Ea poate fi definită ca fiind mijlocul legal prin care persoana prejudiciată material sau moral, solicită, în procesul penal, să i se repare prejudiciul cauzat prin infracţiune.
2. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
Teorii. Deosebiri şi asemănări În privinţa raporturilor dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, ambele având aceeaşi sursă infracţiunea săvârşită - s-au formulat diverse teorii de-a lungul timpului. Astfel, în legislaţiile primitive, când dreptul penal avea caracter privat, nu exista deosebire între cele două acţiuni, făcându-se confuzie între cele două raporturi de drept, întrucât partea vătămată avea un dublu rol, atât de acuzator, cât şi de reclamant al daunei. Pe măsură ce s-a evoluat spre un drept penal public, cele două acţiuni se diferenţiau treptat, astfel încât, ordonanţa franceză din 1670 făcea distincţie între acţiunea penală şi acţiunea civilă, iar, ulterior, Codul de instrucţie criminală fran(3ez din 1808 consacra „principiul separaţiei şi independenţei celor două acţiuni"143. Concepţia dominantă în diferitele legislaţii, este însă aceea a interdependen ţ ei sau solidarit ăţ ii celor două acţiuni - din care s-a inspirat şi Codul nostru de
133
procedură penală - date fiind originea lor comună, valorificarea lor în faţa aceleiaşi instanţe şi influenţa lor reciprocă. 144 Cele două acţiuni prezintă unele asemănări în ceea ce priveşte naşterea144 lor din săvârşirea unei infracţiuni, instanţa penală comună la care pot fi exercitate şi soluţionarea acţiunii penale care influenţează soluţionarea acţiunii civile. Deosebirile dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt numeroase: acţiunea penală ia naştere prin săvârşirea unei infracţiuni, pe când acţiunea civilă ia naştere numai atunci când, prin infracţiune, s-a Cu excepţia situaţiilor în care ea nu poate fi exercitată, analizată în cadrul acţiunii penale. T. Pop., op. cit., vol. I, p. 471 143 R. Garraud, op. cit., nr. 69, p. 150 şi nr. 71, p. 152-154 144 Art. 1 din C.proc.pen. Carol al II-lea: „ Orice infracţiune dă naştere la o acţiune poate da loc şi la o acţiune 141
2 14
penală şi civilă"
produs şi un prejudiciu material sau moral unei persoane; acţiunea penală aparţine statului sau societăţii, fiind exercitată prin reprezentantul intereselor acestuia, Ministerul Public, pe când acţiunea civilă aparţine părţii vătămate; acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru infracţiunea săvârşită, iar acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, în scopul reparării pagubelor cauzate prin infracţiune; acţiunea penală poate avea loc numai contra autorilor, complicilor etc., pe când acţiunea civilă poate fi exercitată şi contra moştenitorilor acestora sau contra persoanelor civilmente responsabile; acţiunea penală este supusă principiilor obligativităţii, indisponibilităţii, irevocabilităţii, în timp ce acţiunea civilă este facultativă, disponibilă; acţiunea penală are alte moduri de stingere decât cea civilă: amnistia, prescripţia, moartea, care nu pot stinge şi acţiunea civilă; termenul de prescripţie pentru cele două acţiuni diferă. În doctrină145, s-au exprimat opinii, conform cărora repararea daunei provenită din infracţiune este de interes social, public, astfel că acţiunea civilă are acelaşi scop ca acţiunea penală: ocrotirea ordinii publice.
3. Obiectul, scopul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal
A) Obiectul acţiunii civile Acţiunea civilă are ca obiect trage1r4e6a la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente146, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate prin infracţiune. Totodată, acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspunder1e4 7civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile (art. 14 alin. 5 C.proc.pen. 147).
B) Scopul acţiunii civile Scopul acţiunii civile este repararea daunelor materiale sau morale cauzate prin infracţiune. În concluzie, exis1t4e8nţa pagubei cauzată prin infracţiune este condiţia sine qua non a acţiunii civile148. Potrivit dispoziţiilor procesual-penale, repararea pagubei se face, potrivit legii civile, în două modalităţi: î n natur ă , prin: - restituirea lucrului; - restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;
1 5 4
Şcoala pozitivistă
134
Vezi art. 14 alin. 1 C.proc.pen. Alin. 5 al art. 14 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 148 I. Ionescu-Dolj, op. cit., p.479 146
1 47 14 8
- desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris; - orice alt mijloc de reparare - prin plata unei desp ă gubiri b ă ne ş ti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Cele două modalităţi pot fi cumulate, dacă numai astfel se poate obţine repararea justă şi integrală a pagubei. Paguba produsă prin infracţiune constă atât în pa(3uba efectiv suferită (dauna emergens), cât şi în folosul nerealizat (lucru cessans)49. În privinţa daunei (pagubă sau prejudiciu), ultimele reglementări prevăzute de Codul nostru de procedură penală, au revenit la mai vechea diviziune a acesteia în: daun^ material ă sau patrimonială şi moral ă sau nepatrimonială. În doctrină150, s-au reţinut următoarele definiţii: Dauna materială constă în distrugerea, stricarea, vătămarea, degradarea, deteriorarea, micşorarea, alterarea, desmembrarea, deformarea, mutilarea, desfigurarea unei persoane sau lucru prin infracţiune. Se asimilează acestei noţiuni şi provocarea prin infracţiune a incapacităţii de lucru sau reducerea acestei capacităţi, provocarea neproductivităţii, inutilităţii bunului unei persoane sau însuşirea bunului, reducerea valorii lui etc. În doctrina mai veche, dauna morală era definită ca fiind acea 1v5ă1 tămare care consistă numai într-o suferinţă psihică şi este convertibilă economic151. Desigur că, în actuala etapă de evoluţie umană, sfera de cuprindere a acestei definiţii este mult mai largă. În noţiunea de daună morală, trebuie incluse şi alte componente, cum ar fi prejudiciile estetice şi de agrement. Sub acest aspect, a devenit o regulă solicitarea şi acordarea în procesele penale, care au ca obiect infracţiuni de vătămare corporală gravă, de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de victime, în cazul unor infirmităţi, sluţiri, desfigurări, paralizii, pierderi ale capacităţii de muncă, etc. În aceste situaţii, s-a motivat, în esenţă, că, pe lângă despăgubirile pentru prejudiciul material propriu-zis, victima unor asemenea infracţiuni este îndreptăţită şi la daune morale, care, prin valoarea lor, să fie de natură şi în măsură să compenseze pierderea suferită de victimă, prin alterarea condiţiilor ei de viaţă, ca urmare a infracţiunii săvârşite de inculpat.
C) Subiecţii acţiunii civile Subiectul activ al acţiunii civile este subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată prin infracţiune sau persoana fizică sau juridică (inclusiv statul) - alta decât victima - care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii. Există situaţii în care titulari ai acţiunii civile nu sunt părţile vătămate, ci reprezentan ţ ii acestora:
În cazul părţii civile recent încadrate în muncă şi care nu a realizat venituri îndelungată, va fi avută în vedere retribuţia minimă, corespunzătoare calificării unitatea unde a fost încadrată, iar nu retribuţia minimă pe economie; dacă erau variabile sau în funcţie de sezon, se va ţine seama de veniturile realizate care au precedat data comiterii infracţiunii (Practica judiciar ă penal ă , vol. IV, op. cit., p. 39). 1 0 T. Pop., op. cit., p. 480 5 151 V. Manzini, op. cit., p. 281 149
-
o perioadă mai victimei, de la veniturile victimei în cele 12 luni
în cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile152 (art. 17 C.proc.pen. modificat), calitatea de subiect activ o are reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; în cazul decesului părţii vătămate, subiecţi activi vor fi moştenitorii acesteia. Persoana vătămată devine subiect activ al acţiunii civile prin constituirea de parte civil ă în procesul penal.
135
Subiec ţ ii pasivi ai acţiunii civile - adică persoanele împotriva cărora se îndreaptă şi se exercită acţiunea civilă - sunt subiecţii activi ai infracţiunii, adică autorii,^ instigatorii şi complicii infracţiunii, precum şi partea responsabilă civilmente. În cazul morţii inculpatului sau părţii responsabile civilmente, succesorii acestora vor deveni ' subiecţi pasivi ai acţiunii civile. Autorii, instigatorii şi complicii răspund solidar de paguba cauzată prin infracţiune; t ă inuitorul răspunde solidar numai până la valoarea bunurilor tăinuite, iar favorizatorul numai în cazul în care; a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii şi în limitele valorii acestuia153. Partea responsabilă civilmente răspunde, solidar, cu inculpatul, pentru întreaga pagubă cauzată de acesta prin săvârşirea infracţiunii154.
4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal Exercitarea acţiunii civile presupune îndeplinirea, cumulativă, a cinci condiţii: a) Infrac ţ iunea s ă v â r ş it ă s ă fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţie are în vedere posibilitatea producerii prejudiciilor numai prin infracţiunile de rezultat, nu şi prin cele de pericol. De pildă, vom avea prejudiciu material şi moral in cazul unei infracţiuni de omor, de furt, de înşelăciune, de delapidare, de vătămare corporală etc. Nu vom avea însă asemenea prejudicii în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, de ultraj, de bigamie etc., care sunt infracţiuni de pericol. În ce priveşte dovedirea concretă şi precisă a prejud1i5c5iilor materiale, este unanim admis, atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină155 că aceasta este întotdeauna posibilă. În cazul prejudiciului moral, dovada acestuia nu poate fi realizată precis, ca şi în situaţia prejudiciului material. Sub acest aspect, jurisprudenţa s-a pronunţat, iar doctrina a admis că stabilirea daunelor morale cuvenite victimelor unor infracţiuni, se face şi prin simple elemente de apreciere lăsate la îndemâna instanţei. b) Î ntre infrac ţ iunea s ă v â r ş it ă ş i prejudiciul reclamat s ă existe un raport Anterior modificării prin Legea nr. 281/2003, art. 17 prevedea exercitarea din oficiu a acţiunii şi pentru unităţile prevăzute în art. 145 C.pen. 3 15 Gr. Theodoru, op. cit., p. 150 154 Partea responsabilă civilmente nu răspunde pentru obligaţiile strict personale ale inculpatului (plata pensiei de întreţinere) care nu îşi are cauza generatoare într-o infracţiune (Practica 1 ju 55 diciar ă penal ă , op. cit., p. 63) 155 T. Pop., op. cit., p.486-487; Tanoviceanu.Dongoroz, op. cit. IV, p. 315. 152
1c5i3vile
de cauzalitate.
Inexistenţa unui raport de cauzalita15t6e înlătură temeiul tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta156. Stabilirea nexului cauzal dintre infracţiune şi prejudiciu ridică probleme atunci când, în procesul cauzal care se termină cu producerea unui prejudiciu au fost mai multe cauze care au concurat şi contribuit la producerea rezultatului. De regulă, cauza este acţiunea prevăzută în latura obiectivă a infracţiunii; dacă în latura obiectivă este prevăzut rezultatul, atunci cauză sau cauze vor fi acelea car1e57 sunt mai eficiente, mai apropiate şi esenţiale la producerea rezultatului157; dacă există ma1i 58multe astfel de cauze şi provin de la diferite persoane, toate răspund solidar158. c) Prejudiciul trebuie s ă fie cert Prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenţei sale, dar şi al posibilităţii de evaluare a acestuia. Prejudiciul trebuie să fie direct şi imediat şi poate fi actual sau viitor. Prejudiciul poate fi şi indirect sau mediat, dar, atunci este necesar să aibă cauza, direct, în infracţiune. De pildă, o persoană supusă, pe nedrept, urmăririi penale, nu poate să exercite acţiunea civilă împotriva autorului infracţiunii pentru motivul că din cauza lui ar fi suferit o vătămare, deoarecce vătămarea e o consecinţă a erorii judiciare, iar nu a infracţiunii comise, care, în realitate, e o cauză mediată a prejudiciului suferit159.
136
Prejudiciul viitor poate fi cert, atunci când justifică acordarea despăgubirilor periodice pentru prejudi1c6i0ile rezultate din diminuarea sau pierderea capacităţii de muncă a unei persoane160. d) Prejudiciul s ă nu fi fost reparat Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune este o obligaţie a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. Dacă prejudiciul cauzat a fost recuperat de o societate de asigurare, aceasta se poate subroga în drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului. Dacă prejudiciul este acoperit de terţe persoane, cu titlu de ajutor pentru victima infracţiunii, şi nu pentru a-l degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea în pjrocesul penal, cerând acoperirea integrală a prejudiciului produs prin 'infracţiune161. e) S ă existe o manifestare de voin ţă din partea celui vătămat în I. Neagu, Tratat de procedur ă penal ă , Ed. Pro, Buc.,1997, p. 188. T. Pop., Drept penal, vol. II, P.gen., p. 292 158 Dacă partea civilă a prilejuit, prin neglijenţa sa, sustragerea pieselor de la autovehiculul avariat de către alte persoane decât inculpatul, acesta nu este răspunzător şi pentru acest prejudiciu, deoarece nu există raport de cauzalitate între acţiunea sa infracţională şi prejudiciu. În această ipoteză, raportul de cauzalitate este înlăturat nu numai din fapta terţului, ci şi de fapta victimei, aceste fapte acţionând cu valoarea forţei majore (Practica judiciar ă penal ă , op. cit. p. 73) 159 Tanoviceanu-Dongoroz, op. cit., IV, p.182 160 G. Antoniu, în colab., Practica judiciar ă penal ă , vol.IV, op. cit., p. 71 161 I. Neagu, op. cit., p. 191 15 7 158
legătură cu desdăunarea sa. În procesul penal, această condiţie se realizează prin constituirea ca parte civilă. În cazurile în care legea prevede exercitarea din oficiu a acţiunii civile, această condiţie nu mai trebuie îndeplinită, instanţa fiind obligată să se pronunţe, din oficiu, asupra reparării pagubei.
5. Desfăşurarea acţiunii civile în procesul penal
A) Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile În doctrină162, s-a apreciat că regulile privitoare la exerciţiul acţiunii civile sunt grupate în jurul următoarelor principii: dreptul de opţiune al părţii vătămate între instanţa penală şi instanţa civilă; electa una via; penalul ţine în loc civilul („le criminel tient le civil en etat"). Dreptul de op ţ iune al părţii vătămate constă în dreptul de a opta, pentru exercitarea acţiunii civile, între instanţa penală şi instanţa civilă. Dreptul de opţiune ia naştere numai din momentul când s-a pus în mişcare acţiunea penală la instanţa penală, căci acţiunea civilă la o instanţă penală este accesorie acţiunii penale. Or, accesoriul nu este posibil fără principal163. Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal prezintă mai multe avantaje pentru partea vătămată (de ex., scutirea de taxa de timbru). Dreptul de opţiune al părţii vătămate este îngrădit, însă, în unele situaţii, când legea prevede obliga ţ ia sau posibilitatea exercitării acţiunii civile numai la o singură instanţă: în cazul morţii inculpatului, amnistiei sau prescripţiei, partea vătămată nu are deschisă decât calea civilă; în cazul procedurii urgente de urmărire şi judecarea infracţiunii flagrante, dacă judecarea acţiunii civile ar întârzia soluţionarea acţiunii penale, persoana vătămată este îndreptată spre calea civilă; în cazul infracţiunii comise de minori, acţiunea civilă nu poate fi exercitată decât înaintea instanţei pentru minori, cu ocazia judecării infracţiunii ş.a. Principiul electa una via - odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat şi persoana vătămată a ales calea de valorificare a pretenţiilor sale civile, acesta devine irevocabil, în
137
sensul că nu se mai poate părăsi calea aleasă spre a se recurge la cealaltă (electa una via non datur recursus ad alteram).
Consecinţele nerespectării acestei reguli sunt foarte importante, deoarece, părăsind instanţa penală sau cea civilă se pierde devinitiv dreptul de a mai obţine pe cale judecătorească acoperirea pagubei produsă prin infracţiune. În doctrină şi jurisprudenţă, s-a arătat că, pentru aplicarea regulii „electra una via", se cer două condiţii: tripla identitate de obiect, cauză şi părţi şi condiţia ca opţiunea să se fi făcut „în cunoştinţă de cauză"164. De la această regulă, legea prevede şi unele excepţii, când partea civilă, 162 163 164
T. Pop.,op. cit., p. 497 T. Pop., op. cit., p. 499 R .Garraud, op.cit., I., nr. 184, II, p. 401-402;
deşi părăseşte calea aleasă, poate obţine totuşi repararea pagubei pe cale judiciară, după cum urmează: a) Dacă acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal, partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze instanţei civile în următoarele cazuri: când procesul penal a fost suspendat, indiferent dacă suspendarea are loc în faza de urmărire penală sau în faza de judecată. În caz de reluare, după suspendare, a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă, conform art. 19 alin. 3 C.pr.pen.Acest efect este cunoscut ca principiul „penalul ţ ine î n loc civilul" - când persoana vătămată a optat pentru calea civilă, exercitînd acţiunea civilă în faţa instanţei civile, judecata acţiunii civile se suspend ă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (art. 19 alin. 2 C.proc.pen.). Excepţia privitoare la această regulă - care este de ordine publică poate fi invocată, din oficiu, în tot cursul procesului penal, sub sancţiunea nulităţii actelor şi măsurilor ulterioare. când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală (art. 249 C.pr.pen.), încetarea urmăririi penale (art. 242 C.pr.pen.) şi când instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (art. 20 C.pr.pen.). b) Dacă persoana vătămată a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată, în următoarele cazuri: când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile (art. 19 alin. 4 C.pr.pen.); când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale (art. 19 alin. 4 C.pr.pen.). Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre în cauză, chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim C.pr.pen.). Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazul părţii civile pentru care acţiunea civilă a fost pornită şi exercitată din oficiu. -
B) Punerea în mişcare a acţiunii civile În cadrul procesului penal, acţiunea civilă se pune în mişcare prin constituirea ca parte civil ă a persoanei vătămate, în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Constituirec1 (5a parte civilă se poate face fie în tot cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii165, dar numai până în momentul citirii actului de sesizare.
138
Organele de urmărire penală şi instanţa au obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a-i pune în vedere că se poate constitui parte civilă; necitarea persoanei vătămate la prima instanţă 165
Constituirea se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală prin care se solicită despăgubiri civile de la inculpat şi de la partea responsabilă civilmente. În declaraţia de constitu1i6r6e nu este necesar să se precizeze cuantumul pretenţiilor persoanei vătămate166. Pentru admisibilitatea acţiunii civile, trebuie îndeplinite următoarele condi ţ ii 1 ' 6 : acţiunea penală căreia i se alătură acţiunea civilă să fie legal exercitată. Acţiunea civilă nu poate fi admisă dacă s-a exercitat acţiunea penală în lipsa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării prealabile ori există autoritate de lucru judecat; acţiunea civilă să aibă ca obiect repararea pagubei cauzată prin infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Acţiunea civilă este admisibilă în procesul penal ori de câte ori prejudiciul material a fost produs prin infracţiune sau prin 1a6c8elaşi complex cauzal indivizibil în care este integrată şi infracţiunea168; acţiunea civilă să nu se refere la o faptă pentru care s-a dispus, în cursul urmăririi penale, soluţia de scoatere de sub urmărire sau încetare a urmăririi penale, inculpatul nefiind trimis în judecată pentru acea faptă; acţiunea civilă să nu fie stinsă printr-o cauză legală169. După constituirea ca parte civilă, persoana vătămată poate figura în aceeaşi cauză, în latura penală, ca parte vătămată, instanţa fiind investită cu soluţionarea concomitentă a celor două acţiuni. Legea prevede că procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată (art. 18 alin. 1), iar instanţa are obligaţia de a avea rol activ în soluţionarea legală şi temeinică a acţiunii civile (art. 287 C.pr.pen.). C) Exercitarea din oficiu a acţiunii civile Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 1 C.pr.pen.)170. pentru a se constitui parte civilă poate fi motiv de admitere a recursului procurorului şi de casare 1a6 6hotărârii (Practica jud.penal ă , vol.IV, p.89) 16 V.Dongoroz ş.a., în „Explicaţii teoretice...", op.cit., p. 78 7 7 Gr.Theodoru, op. cit., p.152-'153 16 168 În cazul trimiterii în judecată a unui inculpat pentru o infracţiune împotriva integrităţii corporale, persoana vătămată se poate constitui parte civilă şi pentru pagubele provenind din distrugerea ori degradarea bunurilor sale în urma violenţei produse (dec. de îndr. nr. 8/1973, a 1T6b9.Suprem, în C.D., 1973, s.p. 9, p.55) 169 Hotărârea definitivă a instanţei civile, stingând acţiunea civilă, împiedică exercitarea din nou 1a7 0aceleiaşi acţiuni în faţa instanţei penale 170 Textele art. 17 alin. 1 şi 2 şi art. 18 alin. 2 C.proc.pen., înainte de modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, publicată în M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, prevedeau exercitarea din oficiu a acţiunii civile şi atunci când persoana vătămată este o unitate din cele la care se referă art. 145 C. pen. Aceste prevederi au fost declarate neconstituţionale, prin dec. nr. 80/20 mai 1999,
Art. 18 alin. 2 C.pr.pen. prevede că, atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă171, iar instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale (art. 17 alin. 3). Exercitarea ac ţ iunii civile prezinte unele distincţii, după cum cauza se află în cursul urm ă ririi penale sau al judec ăţ ii 172 : dacă în cursul urmăririi penale se constată că acţiunea penală este lipsită de temei juridic, este stinsă printr-o cauză legală sau există un impediment de ordin procedural în exercitarea ei, procesul penal nu mai continuă în faza de judecată, iar partea civilă trebuie să se adreseze cu acţiunea sa instanţei civile. Dacă aceleaşi situaţii intervin în cursul judecăţii, acţiunea civilă trebuie exercitată în continuare şi soluţionată de către instanţa penală, dacă nu a fost stinsă între timp printr-o cauză legală;
139
-
în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului, exercitarea acţiunii civile prezintă unele particularităţi: în cazul decesului părţii civile, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, acţiunea civilă va continua să fie exercitată de către moştenitorii acesteia, care vor interveni în cauză; în cazul decesului inculpatului în cursul urmăririi penale, procesul penal nu mai poate continuat, iar partea civilă trebuie să se adreseze instanţei civile; dacă decesul inculpatului intervine în cursul judecăţii, acţiunea civilă va continua să se exercite împotriva moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, instanţa având obligaţia să introducă în proces aceste persoane; în situaţia în care soluţionarea acţiunii penale este întârziată de soluţionarea acţiunii civile, legea permite disjungerea acţiunii civile de cea penală, urmând să fie exercitată imediat după ce instanţa de judecată a soluţionat acţiunea penală (art. 343 C.pr.pen.). Instanţa este obligată să reţină acţiunea civilă în cadrul procesului penal şi să procedeze la judecarea şi soluţionarea ei imediat ce s-a pronunţat cu privire la acţiunea penală.
D) Introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente Persoana responsabilă civilmente se poate introduce în proces, la cerere sau din oficiu, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, până în momentul citirii actului de sesizare (art. 322 C.pr.pen.). publicat în M.O.f., P.I, nr. 333 din 14 iulie 1999 de către Curtea Constituţională şi, drept urmare, nu mai sunt cuprinse în actualul Cod de procedură penală. 171 Dacă mama copiilor minori, prejudiciaţi prin uciderea tatălui, n-a cerut despăgubiri decât în numele minorilor, ceea ce instanţa i-a acordat, nu şi în nume propriu, procurorul nu poate să ceară în recurs, să i se acorde şi mamei minorilor despăgubiri, substituindu-se astfel în 1d7r2epturile acestei persoane vătămate (Practica judiciar ă penal ă , vol.IV, op. cit., p. 96) 172 Gr.Theodoru, op. cit., P.gen., p. 154
În practica judiciară173, s-a admis că introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente, ulterior momentului citirii actului de sesizare, poate avea loc numai dac ă ea nu se opune şi i se respectă dreptul la apărare. Dacă se opune, instanţa va respinge cererea de introducere în proces ca tardivă. Prin introducerea sa în cauză, persoana responsabilă ccivilmente devine subiect procesual cu calitate de parte civilă în acţiunea civilă174, având aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatul. Introducerea în proces a acestei părţi implică obligaţia instanţei de a o cita şi a se pronunţa prin admiterea sau respingerea acţiunii civile.
E) Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă Persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune, dacă, în cauză, nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. Atunci când, după sesizarea instanţei civile, se pune în mişcare acţiunea penală, judecarea acţiunii civile la instanţa civilă se suspend ă până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale. Această regulă cunoscută sub denumirea de „penalul ţ ine î n loc civilul" este obligatorie şi decurge, în principal, din caracterul accesoriu al acţiunii civile faţă de acţiunea penală. Or, principalul primează accesoriului, astfel că mai întâi trebuie soluţionată acţiunea penală, a cărei rezolvare va influenţa şi soluţionarea acţiunii civile. Potrivit art. 22 alin. 1 C.pr.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă1,75cu privire la existen ţ a faptei, a persoanei care a s ă v â r ş it-o ş i a vinov ăţ iei acesteia^ 17 ".
Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 2).
140
F) Cazuri speciale de exercitare a acţiunii civile la instanţa civilă În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa 1c7i6vilă (art. 20 alin. 2). Diferenţa solicitată trebuie să rezulte din probe noi176. De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă. S-au avut în vedere, spre exemplu, agravarea vătămării produse părţii civile după pronunţarea hotă1r7â7rii primei instanţe, paguba nouă urmând a fi reparată în faţa instanţei civile177. 173 17 5
Practica judiciar ă penal ă , vol. IV, op.cit., p. 94 V.Dongoroz ş.a., în „Explica ţ ii...", vol. I, op. cit., p.7 8
Dacă inculpatul a fost condamnat în acţiunea penală, instanţa civilă trebuie să considere fapta ca existentă şi pe pârât ca vinovat de săvârşirea ei 17 Gr. Theodoru, op. cit., p. 157 177 Deciziile C.S.J. (1990-1992), Buc. 1993, p.85 175
G) Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal Atunci când acţiunea civilă este exercitată în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală, instanţa penală se va pronunţa, prin aceeaşi hotărâre, cu privire la ambele acţiuni, pronunţând una din următoarele soluţii: a) Respingerea acţiunii civile Instanţa nu acordă despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunţat în baza art. 10 lit.a şi c C.proc.pen. - pentru că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Cele două cazuri178 infirmă existenţa temeiului juridic al acţiunii civile. b) Admiterea, în totalitate sau în parte a acţiunii civile În cazul în care instanţa constată săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi existenţa unui prejudiciu material sau moral părţii civile, admite, în tot sau în parte, acţiunea civilă, indiferent de soluţionarea acţiunii penale. Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit.b1 ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit.d şi e C.pr.pen.), instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile. În cazul încetării procesului penal în baza art. 10 lit.g şi i C.proc.pen., instanţa se pronunţă cu privire la acordarea despăgubirilor civile. În cazul în care încetarea procesului penal a intervenit ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, s-a exprimat, în literatura de specialitate179, opinia că acţiunea civilă nu se prescrie, aceasta urmând regulile privitoare la prescripţie prevăzute în dreptul civil. Drept urmare, chiar dacă s-a dispus încetarea procesului penal, instanţa îl va obliga pe inculpat la despăgubiri civile, dacă acţiunea civilă nu s-a prescris. c) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă Potrivit art. 346 alin. 4 C.proc.pen., instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j C.pr.pen. În aceste cazuri, acţiunea civilă poate fi însă adresată instanţei civile.
APLICAŢII PRACTICE
141
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Acţiunea penală. Cazul în care ea nu poate fi pusă în mişcare ori exercitată pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală. Dintre solu ţ iile pronun ţ ate, î n care este incident cazul prev ă zut de art. 10 lit. b C.pr.pen., men ţ ion ă m urm ă toarele: ™ V.Păvăleanu, Drept procesual penal, Partea generală, Lumina Lex, 2001, p.220 op.cit., p. 200.
-
-
179
I. Neagu,
c â nd instan ţ a constat ă c ă fapta inculpatului a fost dezincriminat ă ; î n acest caz, este f ă r ă relevan ţă c ă p ă r ţ ile s-au î mp ă cat, deoarece dezin-criminarea are prioritate fa ţă de solu ţ ia î ncet ă rii procesului penal prin î mp ă carea p ă r ţ ilor (a se vedea dec.pen. nr. 10/1973 a fostului T.S., în R.R.D. nr. 4/1974, p. 96); î n cazul î n care se constat ă c ă fapta constituie contraven ţ ie ş i nu infrac ţ iune ori se constat ă c ă ea este de natur ă civil ă ş i nu penal ă (a se vedea Practica judiciar ă penal ă , vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 27).
2. .Acţiunea penală. Cererea de extrădare nu poate fi asimilată unei acţiuni penale. Autoritatea de lucru judecat există ca şi impediment pentru punerea în mişcare sau pentru exercitarea acţiunii penale numai în privinţa persoanei faţă de care s-a exercitat anterior o altă acţiune penală pentru aceeaşi faptă şi faţă de care s-a soluţionat această acţiune printr-o hotărâre judecătorească definitivă. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 748
Dosar nr. 682/2003 Şedinţa publică de la 14 februarie 2003 CURTEA
Prin sentin ţ a nr. 4 din 12 februarie 2003 pronun ţ at ă de Curtea de Apel Bucure ş ti Sec ţ ia a II-a penal ă s-a respins cererea formulat ă de Ministerul Justi ţ iei din Republica Ceh ă privind extr ă darea cet ăţ eanului turc A.O. î n vederea execut ă rii pedepsei de 9 ani î nchisoare aplicat ă prin hot ă r â rea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitiv ă la 24 noiembrie 1999, pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 250 paragrafele 1 ş i 4 din Codul penal ceh. S-a dispus punerea î n libertate a persoanei reclamante dac ă nu este arestat ă î n alt ă cauz ă . Instan ţ a de fond a re ţ inut c ă autorit ăţ ile judiciare din Republica Ceh ă au solicitat extr ă darea c ă tre acest stat a cet ăţ eanului turc A.O. î n vederea execut ă rii unei pedepse de 9 ani î nchisoare aplicat ă prin hot ă r â rea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitiv ă la 24 noiembrie 1999 pentru infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 250 paragrafele 1 ş i 4 din Codul penal ceh const â nd î n aceea c ă î n perioada ianuarie 1992 mai 1993, î n mod repetat prin mai multe acte materiale, î n calitate de proprietar al unui magazin din Praga, a cump ă rat m ă rfuri î n valoare de 11.950.195 coroane cehe de la un num ă r de 325 de furnizori, cu inten ţ ia de a nu le achita. S-a re ţ inut c ă , anterior, la 25 noiembrie 1998 autorit ăţ ile judiciare cehe au solicitat extr ă darea aceleia ş i persoane î n vederea urm ă ririi ş i judec ă rii pentru aceia ş i fapt ă iar prin sentin ţ a penal ă nr. 143/1999 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia I-a penal ă , r ă mas ă definitiv ă prin neapelare, cererea a fost respins ă , apreciindu-se c ă nu sunt î ndeplinite condi ţ iile privind acordarea extr ă d ă rii lipsind dubla incriminare deoarece con ţ inutul concret al faptei re ţ inute î n Cehia, respectiv neplata la timp a unor facturi nu poate da na ş tere, potrivit legii rom â ne, dec â t unui litigiu civil sau comercial, nereg ă sindu-se ca atare î n legisla ţ ia penal ă rom â n ă . Instan ţ a de fond a mai re ţ inut c ă susmen ţ ionata hot ă r â re fiind r ă mas ă definitiv ă a c ă p ă tat autoritate de lucru judecat ş i î n consecin ţă leag ă orice alt ă instan ţă investit ă ulterior cu solu ţ ionarea unei cereri de extr ă dare a aceleia ş i persoane, cu privire la aceia ş i fapt ă , chiar dac ă cererea se refer ă la executarea unei pedepse.
142
Î n consecin ţă , instan ţ a de fond a constatat c ă nu sunt î ndeplinite condi ţ iile legale pentru acordarea extr ă d ă rii. Sentin ţ a a fost atacat ă cu recurs de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti sus ţ in â ndu-se c ă gre ş it a fost respins ă cererea de extr ă dare î ntruc â t, pe de o parte, nu exist ă autoritate de lucru judecat, iar pe de alt ă parte sunt î ntrunite toate condi ţ iile pentru admiterea cererii de extr ă dare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare. 1 Recursul îş i g ă se ş te temeiul î n dispozi ţ iile art. 385/9 alin. 1 pct. 17 1 Cod procedur ă penal ă ş i este fondat din urm ă toarele considerente: Curtea constat ă c ă gre ş it s-a apreciat c ă exist ă autoritate de lucru judecat. Hot ă r â rile judec ă tore ş ti au autoritate de lucru judecat î n m ă sura î n care legea le recunoa ş te un astfel de efect. Nici Legea nr. 296/2001 ş i nici Conven ţ ia European ă asupra Extr ă d ă rii ratificat ă de Rom â nia prin Legea nr. 80/1997 nu cuprind dispozi ţ ii exprese prin care s ă se recunoasc ă acest efect hot ă r â rilor definitive pronun ţ ate î n materia extr ă d ă rii. Art. 20 din Legea nr. 296/2001, la care s -a f ă cut referire î n ap ă rarea persoanei reclamate, care consacr ă , ca ş i art. 9 din Conven ţ ia European ă asupra Extr ă d ă rii, principiul non bis in idem nu- ş i g ă se ş te aplicabilitate î ntruc â t nu se refer ă la cererile de extr ă dare, ci are î n vedere î n exclusivitate fapta sau faptele pentru care se cere extr ă darea. (Extr ă darea nu va fi acordat ă c â nd persoana reclamat ă a fost judecat ă definitiv de autorit ăţ ile competente ale statului rom â n pentru fapta sau faptele pentru care se^ cere extr ă darea.) Î n lipsa unor dispozi ţ ii legale speciale referitoare la autoritatea de lucru judecat a hot ă r â rilor pronun ţ ate î n materia extr ă d ă rii, sunt aplicabile dispozi ţ iile Codului de procedur ă penal ă . Astfel, art. 415 alin. 1 prevede c ă hot ă r â rile instan ţ ei penale devin executorii la data c â nd r ă m â n definitive d â nd astfel eficien ţă activ ă autorit ăţ ii de lucru judecat. Tot astfel, potrivit art. 22 alin. 1 hot ă r â rea definitiv ă a instan ţ ei penale are autoritate de lucru judecat î n fa ţ a instan ţ ei civile care judec ă ac ţ iunea civil ă , cu privire la existen ţ a faptei, a persoanei care a s ă v â r ş it-o ş i a vinov ăţ iei acesteia. Art. 10 lit. j din Codul de procedur ă penal ă prevede autoritatea de lucru judecat ca fiind o cauz ă care î mpiedic ă punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale sau continuarea exercit ă rii ei, iar constatarea existen ţ ei ei are drept consecin ţă , dup ă caz, î ncetarea urm ă ririi penale sau î ncetarea procesului penal (art. 11 alin. 1 lit. c ş i respectiv art. 11 alin. 2 lit. b). Î n acest ultim caz, î n mod evident autoritatea de lucru judecat exist ă numai dac ă î n privin ţ a unei persoane s-a desf ăş urat o judecat ă asupra unei ac ţ iuni penale î n î n ţ elesul art. 9 din Codul de procedur ă penal ă ş i produce consecin ţ e tot numai î n privin ţ a unei astfel de ac ţ iuni. Cum potrivit art. 9 alin.' 1 Cod procedur ă penal ă , ac ţ iunea penal ă are ca obiect tragerea la r ă spundere penal ă a persoanelor care au s ă v â r ş it infrac ţ iuni, se constat ă c ă o cerere de extr ă dare nu constituie ş i nici nu poate fi asimilat ă unei ac ţ iuni penale. î n concluzie, Curtea constat ă c ă î n spe ţă nu exist ă nici una din situa ţ iile î n care legea recunoa ş te unei hot ă r â ri penale definitive autoritatea de lucru judecat astfel î nc â t, gre ş it s-a re ţ inut c ă sentin ţ a penal ă nr. 143/1999 a Tribunalului Bucure ş ti fiind definitiv ă are î n cauz ă autoritate de lucru judecat ş i c ă nu ar fi î ntrunite condi ţ iile prev ă zute de lege pentru admiterea extr ă d ă rii. A ş a fiind, recursul va fi admis ş i conform art. 385/15 pct. 2 lit.d Cod proc edur ă penal ă se va casa hot ă r â rea atacat ă . Rejudec â nd, Curtea re ţ ine urm ă toarele: At â t din cuprinsul Legii nr. 296/2001 c â t ş i al Conven ţ iei Europene privind Extr ă darea ratificat ă de Rom â nia prin Legea nr. 80/1997 rezult ă c ă extr ă darea presupune î ndeplinirea unor condi ţ ii de fond ş i de form ă . Din examinarea cauzei Curtea re ţ ine c ă sunt î ndeplinite condi ţ iile de form ă prev ă zute pentru procedura extr ă d ă rii. Se constat ă de asemenea, c ă sunt î ntrunite ş i condi ţ iile de fond. Astfel, din actele dosarului rezult ă c ă persoana reclamat ă nu face parte din categoria celor care, conform art. 5 din Legea nr. 296/2001 nu pot fi extr ă date din Rom â nia.
143
Curtea constat ă de asemenea c ă sunt î ntrunite condi ţ iile privitoare la fapt ă re ţ in â nd c ă exist ă dubl ă incriminare. Astfel, conform art. 250 paragraful 1 din Codul penal al Republicii Cehe orice persoan ă care s-ar î mbog ăţ i prejudicind proprietatea altor persoane prin î n ş elarea acestora, abuz â nd de gre ş elile oricui, cauz â nd î n acest fel o pierdere substan ţ ial ă pentru proprietatea altora, va fi condamnat ă la î nchisoare de 2 ani sau la interzicerea desf ăş ur ă rii activit ăţ ii sale sau la o forfetare a propriet ăţ ii sale. Potrivit paragrafului 4 dac ă infractorul a cauzat o pierdere pe scar ă larg ă printr-o ac ţ iune prev ă zut ă de paragraful 1 va fi condamnat la î nchisoare pe o perioad ă de la 5 la 12 ani. Prin hot ă r â rea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999 astfel cum a fost abrogat ă prin hot ă r â rea Cur ţ ii Supreme Praga î n partea ce se ocup ă de î nchisoare ş i modul î n care va fi isp ăş it ă pedeapsa, cet ăţ eanu turc A.O. a fost condamnat conform art. 250 alin. 4 din Codul penal ceh, la î nchisoare pe o perioad ă de 9 ani. Din hot ă r â rile aflate la dosar rezult ă c ă î n concret s-a re ţ inut c ă A.O. a avut de la î nceput inten ţ ia de a î n ş ela comercian ţ ii ş i c ă a ac ţ ionat independent, î n numele companiei Carehard spol SRO de ş i nu fusese î mputernicit î n acest sens, iar potrivit Extrasului de la Registrul Comer ţ ului Tribunal Praga, numai managerul executiv al companiei, respectiv d-nul G.G. avea o astfel de î mputernicire. S-a re ţ inut astfel, c ă f ă r ă a avea o autoriza ţ ie î n acest sens, inculpatul a comandat de la diferite companii ş i persoane fizice bunuri pe care apoi le-a v â ndut î n magazinul s ă u, chiar la un pre ţ foarte mic, folosind apoi banii ob ţ inu ţ i î n scop personal, f ă r ă a pl ă ti facturile aferente a c ă ror valoare este de 11.950.195 coroane cehe. De asemenea, s-a re ţ inut c ă inculpatul a f ă cut contractele cu inten ţ ia de a nu pl ă ti niciodat ă bunurile. Se constat ă c ă fapta pentru care persoana reclamat ă a fost condamnat ă este incriminat ă ca î n ş el ă ciune de art. 215 alin. 1-3 din Codul penal al Rom â niei, care sanc ţ ioneaz ă ca infrac ţ iune inducerea sau men ţ inerea î n eroare (ceea ce este sinonim cu î n ş elarea) unei persoane cu prilejul î ncheierii sau execut ă rii unui contract. Curtea re ţ ine de asemenea c ă infrac ţ iunea pentru care a fost condamnat ă persoana extr ă dabil ă nu se num ă r ă printre excep ţ iile prev ă zute de legea privind extr ă darea. Se constat ă c ă este î ndeplinit ă ş i condi ţ ia prev ă zut ă de art. 12 din lege referitoare la gravitatea pedepsei, extr ă darea fiind solicitat ă pentru executarea unei sanc ţ iuni penale mai mare de 1 an. Curtea re ţ ine c ă este ne î ntemeiat ă sus ţ inerea c ă exist ă situa ţ ie prev ă zut ă de art. 19 din Legea nr. 326/2001 pentru care extr ă darea poate fi refuzat ă . Examin â nd actele dosarului, Curtea re ţ ine c ă at â t î n fa ţ a primei instan ţ e c â t ş i î n fa ţ a instan ţ ei de apel, persoana extr ă dabil ă a fost reprezentat ă de un avocat. Din hot ă r â rea Cur ţ ii Supreme Praga rezult ă c ă î nc ă de la î nceput a fost respectat ă consecvent necesitatea inculpatului de a avea un avocat al ap ă r ă rii cu acelea ş i drepturi ca ale sale, asigurarea c ă î n lipsa inculpatului, vor fi clarificate toate pro blemele ş i va fi luat ă decizia corect ă . Din con ţ inutul aceleia ş i hot ă r â ri, rezult ă c ă A.O. a trimis din Rom â nia, instan ţ ei, scrisori prin intermediul avocatului s ă u. A ş a fiind, Curtea constat ă c ă nu exist ă motive care s ă duc ă la concluzia c ă procedura de judecat ă nu a satisf ă cut minimul de drepturi la ap ă rare recunoscute oric ă rei persoane î nvinuite de o infrac ţ iune. Fa ţă de toate considerentele expuse, Curtea constat ă c ă sunt î ndeplinite condi ţ iile prev ă zute de lege ş i conform art. 37 alin. 4 din Legea nr. 296/2001, va admite cererea de extr ă dare a cet ăţ eanului turc A.O., formulat ă de Ministerul Justi ţ iei din Republica Ceh ă . Se va men ţ ine starea de arest a persoanei extr ă dabile. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 4 din 12 februarie 2003, pronun ţ at ă de Curtea de Apel Bucure ş ti Sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă sentin ţ a penal ă atacat ă .
144
Rejudec â nd, constat ă c ă sunt î ntrunite condi ţ iile extr ă d ă rii ş i admite cererea de extr ă dare a cet ăţ eanului turc A.O., formulat ă de Ministerul de Justi ţ ie al Republicii Cehe. Men ţ ine stare de arest. Onorariul cuvenit interpretului de limb ă turc ă , se va pl ă ti din fondul Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 14 februarie 2003. 3. Acţiunea penală. Faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Soluţie greşită de scoatere de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. b1 C.pr.pen. Efecte.
CSJ, Sec ţ ia penal ă , decizia nr. 2459 din 31 martie 2000 Prin sentin ţ a penal ă nr. 227 din 11 noiembrie 1997 a Tribunalului Militar Timi ş oara, inculpatul F.A. a fost condamnat la 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de fals intelectual prev ă zut ă de art. 289 C. pen. ş i la 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de fals material î n î nscrisuri oficiale prev ă zut ă de art. 288 alin. 2 C.pen., constat â ndu-se c ă pedepsele sunt gra ţ iate î n baza art. 1 din Legea nr. 137/1997. Instan ţ a a re ţ inut c ă inculpatul, lucr ă tor de poli ţ ie, la data de 28 octombrie 1995 a depistat pe cet ăţ eanul str ă in T.E. care oferea spre v â nzare un autoturism furat. Inculpatul a î ntocmit procesul verbal de constatre î n care a î nscris contrar realit ăţ ii, pe C.E. ca martor asisten, falsific â nd semn ă tura acestuia, iar ulterior, pe parcursul cercet ă rilor, a redactat dou ă declara ţ ii î n numele martorilor C.E. ş i I.M., contraf ă c â nd semn ă turile acestora, î n care atesta, contrar realit ăţ ii, c ă au fost prezen ţ i la constatarea infrac ţ iunii. Sesizat cu apelul declarat de inculpat, Tribunalul Militar Teritori al Bucure ş ti, prin decizia nr. 316 din 23 iulie 1998, a constatat c ă faptele s ă v â r ş ite de acesta nu î ntrunesc elementele constitutive ale infrac ţ iunilor imputate ş i a desfiin ţ at sentin ţ a, inculpatul fiind achitat î n baza art. 11 pct. 2 lit .b raportat la a rt. 10 lit. d C.proc.pen. Curtea Militar ă de Apel, prin decizia nr. 361 din 17 noiembrie 1998, a admis recursul procurorului, a casat decizia ş i a men ţ inut sentin ţ a tribunalului militar. Recursul î n anulare, prin care s-a sus ţ inut c ă faptele nu prezint ă gradul de pericol social al unor infrac ţ iuni, este nefondat. Aprecierea c ă faptele inculpatului, de a scrie declara ţ iile unor presupu ş i martori f ă r ă ca ace ş tia s ă ş tie ceva î n leg ă tur ă cu faptele persoanei aflate î n cercetarea inculpatului ş i, mai ales de-a pretinde c ă au fost audia ţ i î n calitate de martori ş i de a-i semna pe respectivele declara ţ ii false, n-ar reprezenta gradul de pericol social al unor infrac ţ iuni, este gre ş it ă . Dimpotriv ă , faptele incuipatuiui, lucr ă tor de poli ţ ie î n cadrul inspectoratului jude ţ ean, cu sarcini de cercetare penal ă , sunt deosebit de grave, ele st â nd la baza trimiterii î n judecat ă a unei persoane prin folosirea de probe contraf ă cute, ş i lipsirea acelei persoane de posibilitatea de a- ş i exercita drepturile legale procesuale, inclusiv dreptul de ap ă rare. De asemenea, este gre ş it ca, î n sprijinul aceleia ş i concluzii s ă se motiveze lipsa de pericol social a unor asemenea fapte deosebit de grave, comise de o persoan ă cu competen ţă de organ de cercetare penal ă , invoc â ndu-se conduita foarte bun ă a inculpatului at â t î nainte c â t ş i dup ă s ă v â r ş irea faptelor, ca ş i calitatea de bun profesionist. Consecin ţ ele grave pe care le pot avea fapte de genul celor s ă v â r ş ite de inculpat pentru cei afla ţ i î n cercetarea sa, ca ş i cerin ţ a ap ă r ă rii credibilit ăţ ii de care trebuia s ă se bucure organele de urm ă rire penal ă ş i de justi ţ ie, impune o exigen ţă deosebit ă î n examinarea ş i aprecierea pericolului social al unor asemenea fapte. Faptele inculpatului nu pot fi justificate nici de dorin ţ a acestuia de a solu ţ iona cauza cu celeritate, un astfel de considerent bazat pe asemenea procedee neput â nd fi admis î n activitatea de urm ă rire ş i de judecat ă penal ă . Î n consecin ţă , recursul î n anulare a fost respins. 4. Acţiunea penală. Caz în care nu poate fi exercitată pentru că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Curtea Supremă de Justiţie Secţia penală
145
Decizia nr. 4517
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2000 CURTEA
Din actele ş i lucr ă rile dosarului constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 43 din 9 februarie 2000, pronun ţ at ă de Tribunalul Hunedoara au fost condamna ţ i inculpa ţ ii T.V. la pedeapsa rezultant ă de 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 254 alin. 1 C.pen. ş i 26 raportat la art. 208-29 lit. a-g C.pen., iar V.S. la 3 ani î nchisoare î n baza art. 208, 209 lit. a ş i f C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c C.pen. Î n fapt s-a re ţ inut c ă , î n ziua de 25 mai 1999, inculpatul T.V. î n timp ce î ndeplinea serviciul de paz ă la un ş antier apar ţ in â nd SC „C" SA Petro ş ani, a primit de la minorul P.N. suma de 20.000 lei pentru a permite sustragerea de pe ş antier a unor buc ăţ i de tabl ă ; banii au provenit de la cel de-al doilea inculpat, care avea nevoie de tabl ă , pentru a- ş i acoperi baraca situat ă î n apropierea ş antierului î n care colecta fier vechi. Dup ă primirea banilor, la propunerea inculpatului T.V. s -a a ş teptat l ă sarea î ntunericului ş i apoi cu aprobarea ş i la indica ţ iile sale, inculpatul V.E. - ajutat de minorii P.N. ş i P.I. au sustras pentru î nceput 3 apoi 2 buc ăţ i de tabl ă . Tot la cererea primului inculpat aufost luate ş i ramele î n care tabla a fost pus ă pentru a nu fi observat ă sustragerea ei. 1 Î mpotriva acestei sentin ţ e au declarat apel inculpa ţ ii cer â nd aplicarea art. 18 1 C. pen. dat fiind valoarea redus ă a prejudiciului ce a fost recuperat. Prin decizia penal ă nr. 179 din 18 mai 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile inculpa ţ ilor, s-a casat hot ă r â rea cu privire la pedeapsa aplicat ă f ă c â nd aplicarea dispozi ţ iilor art. 74 ş i 76 C. pen., s-au redus pedepsele pentru inculpatul T. V. la 3 luni potrivit art. 254 C. pen. ş i la 3 luni potrivit art. 26, 209 alin. 1 lit.a ş i g C. pen., ş i s-a î nl ă turat pentru acela ş i inculpat pedeapsa complimentar ă . Î n urma contopirii s-a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa rezultant ă de 3 luni î nchisoare. S-a redus ş i pedeapsa aplicat ă inculpatului V.E. la 3 luni î nchisoare, urmare aplic ă rii dispozi ţ iilor art. 74, 76 C. pen. Î mpotriva acestor hot ă r â ri au declarat recurs ambii inculpa ţ i care au solicitat schimbarea modalit ăţ ii de executare a pedepsei prin aplicarea dispozi ţ iilor art. 81 C. pen.; s-au mai criticat hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă ş i cu privire la solu ţ iile de condamnare pronun ţ ate, apreciindu-se c ă faptele nu au pericolul social necesar unei infrac ţ iuni, solicit â nd achitarea pe acest considerent. C 9 riticile formulate vor 1 fi analizate î n raport de cazurile de casare prev ă zute de art. 385 9 alin. 1 pct. 14 ş i 17 1 C.proc.pen., constat â ndu-se c ă recursurile sunt fondate pentru cele ce urmeaz ă : De ş i instan ţ ele au re ţ inut o corect ă stare de fapt, au f ă cut o aplicare gre ş it ă a legii prin hot ă r â rile recurate - ignor â nd lipsa unei tr ă s ă turi esen ţ iale a faptelor deduse judec ăţ ii, respectiv, a pericolului social ş i care atr ă gea î n cauz ă pronun ţ arrea unei solu ţ ii de achitare. 1 Potrivit art. 18 1 alin. 1 C.pen. nu constituie infrac ţ iune fapta prev ă zut ă de legea penal ă dac ă aduce o atingere minim ă valorilor ap ă rate de lege ş i dac ă prin con ţ inutul ei concret este lipsit ă î n mod v ă dit de importan ţă . Or, î n cauz ă , inculpatul T. V., care î ndeplinea func ţ ia de paznic, a primit suma de 20.000 lei pentru a-l l ă sa pe cel de-al doilea inculpat s ă sustrag ă 5 buc ăţ i de tabl ă zincat ă , î n valoare de 641.514 lei, prejudiciu recuperat î n natur ă î n totalitate. Analiz â nd activitatea material ă descris ă prin prisma dispozi ţ iilor art. 18 1 C. pen. este evident ă lipsa de importan ţă a acestor fapte, î n raport de valoarea infim ă a sumei primit ă drept mit ă , c â t ş i a prejudiciului creat p ă r ţ ii civile - prin sustragerea a 5 buc ăţ i de tabl ă zincat ă , prejudiciu de altfel, recuperat î n natur ă . Pe de alt ă parte, î n caracterizarea con ţ inutului concret al faptei nu poate fi omis nici scopul urm ă rit de f ă ptuitor prin sustragerea tablei respectiv, realizarea unui acoperi ş la baraca de colectare a fierului vechi unde inculpatul V.E. îş i desf ăş ura activitatea, chiar dac ă fapta de sustragere a fost comis ă î n condi ţ iile unor agravante, precum participarea mai multor persoane ş i timpul de noapte. Î n acela ş i sens, al stabilirii î n concret a gradului de pericol social se impune a fi examinat ş i pericolul prezentat de f ă ptuitor î n spe ţă - infractori primari, cu o conduit ă procesual ă sincer ă ş i constant ă pe parcursul procesului, inculpatul V.E. av â nd î n î ntre ţ inere 4 copii minori.
146
Î n acest context al faptelor se apreciaz ă c ă acestea nu prezint ă pericolul social al unor infrac ţ iuni ş i î n consecin ţă recursurile fiind 1 f 5 ondate pentru acest considerent se vor admite î n conformitate cu dispozi ţ iile art. 385 15 pct. 2 lit.b C.proc.pen., hot ă r â rile urm â nd a fi casate ş i inculpa ţ ii achita ţ i pe 1 ntru infrac ţ iunile dedu 1 se judec ăţ ii, conform art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 19 lit. b 1 C.proc.pen. ş i art. 18 1 C. pen. In aceast ă situa ţ ie, conform art. 91 C.pen. recuren ţ ilor li se va aplica o amend ă administrativ ă fiec ă ruia. In raport de solu ţ ia de achitare, nu se vor mai examina criticile formulate de inculpa ţ i privind modalitatea de executare a pedepselor, critici r ă mase f ă r ă obiect. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii T. V. ş i V. E. î mpotriva deciziei penale nr. 179/A din 18 mai 2000 a Cur ţ ii de Apel Alba Iulia. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 43 din 9 februarie 2000 a Tribunalului Hunedoara cu privire la condamnarea inculpa ţ ilor T.V. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă , prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 254 alin. 1 din Codul penal ş i pentru complicitate la infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 26, raportat la art. 208, combinat cu art. 209 lit.a ş i g din Codul penal ş i V.E. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de furt calificat prev ă zut ă de art. 208, combinat cu art. 209 alin. 1 lit.a ş i g din Codul penal. 1 1 Î n baza art. 11 pct. 2 lit.a, raportat la art. 10 alin. 1 lit.b 1 C.proc.pen. ş i art. 18 1 C.pen. achit ă pe inculpa ţ i: - T.V. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă , prev ă zut ă ş ipedepsit ă de art. 254 alin. 1 din Codul penal ş i pentru complicitate la infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 26, raportat la art. 208, combinat cu art. 209 lit.a ş i g din Codul penal; - V.E., pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de furt calificat prev ă zut ă de art. 208, combinat cu art. 209 alin. 1 lit. a ş i g din Codul penal. Î n baza art. 91 lit. c C. pen. oblig ă pe inculpa ţ ii T.V. ş i V.E. la c â te 800.000 lei amend ă administrativ ă . Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor atacate. Onorariile de avocat, î n sum ă de c â te 250.000 lei pentru ap ă rarea din oficiu a recuren ţ ilor inculpa ţ i, se vor pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 15 noiembrie 2000. 5. Acţiune civilă. Daune morale. Loviri cauzatoare de moarte. Copil minor al victimei Decesul victimei în urma infracţiunii este de natură să cauzeze soţiei şi copilului său minor suferinţe morale ce constituie un prejudiciu nepatrimonial ce îndreptăţeşte pe aceştia să primească de la inculpat o compensare bănească sub forma daunelor morale. CSJ, secţia penală
Decizia nr. 3012 din 12 iunie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 213 din 6 decembrie 2001, Tribunalul Buz ă u a condamnat pe inculpatul I.F. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de loviri cauzatoare de moarte ş i l-a obligat la plata unei desp ă gubiri globale pentru daunele materiale suferite de O.M., so ţ ia victimei ş i la desp ă gubiri sub forma unor presta ţ ii lunare pentru O.P., copilul minor al acesteia. Cererea p ă r ţ ilor civile privind plata daunelor morale a fost respins ă . Instan ţ a a re ţ inut c ă , la 6 mai 2001, inculpatul a lovit pe O.N. cu pumnul î n cap, iar î n c ă dere victima s-a lovit puternic î n zona occipital ă , deced â nd î n urma leziunilor suferite. Prin decizia penal ă nr. 89 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Ploie ş ti a admis apelul declarat de partea civil ă O.M. ş i a obligat pe inculpat la plata daunelor morale c ă tre aceasta. Apelul p ă r ţ ii civile O.P. a fost respins. Recursul declarat de partea civil ă O.P., cu privire la respingerea cererii sale de a i se pl ă ti daune morale, este fondat. Daunele morale reprezint ă o compensare b ă neasc ă pentru suferin ţ a cauzat ă unei persoane prin infrac ţ iune, al ă turi de prejudiciul material ce i s-a produs. Prin moartea tat ă lui s ă u, cauzat ă de inculpat, partea civil ă O.P., minor la acea dat ă , a suferit incontestabil urmare pierderii tat ă lui la o v â rst ă c â nd avea nevoie de sprijinul
147
moral ş i material al p ă rintelui, ceea ce justific ă acordarea daunelor morale ş i acestei p ă r ţ i civile, nu numai so ţ iei victimei. Î n consecin ţă recursul a fost admis ş i s-a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor morale î n sum ă de 50 de milioane de lei.
6. Acţiune civilă. Recurs declarat de procuror În cazul în care partea civilă şi inculpatul obligat la plata unor despăgubiri nu folosesc căile de atac împotriva sentinţei, procurorul nu are calitatea de a ataca, cu apel sau recurs, soluţia dată laturii civile, cu excepţia cazului când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu. CSJ, secţia penală
Decizia nr. 3114 din 18 iunie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 152 din 15 noiembrie 2000 a Tribunalului Neam ţ , inculpa ţ ii R.P., G.D. ş i H.P. au fost condamna ţ i pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor de î n ş el ă ciune prev ă zut ă î n art. 215 alin. 1, 2 ş i 3 ş i de falsificare de moned ă prev ă zut ă î n art. 282 alin. 1 ş i alin. 2 C.pen. ş i au fost obliga ţ i s ă pl ă teasc ă 5 milioane de lei desp ă gubiri pentru daune materiale ş i 3 milioane de lei pentru daune morale p ă r ţ ii civile D.I. Instan ţ a a re ţ inut c ă , î n luna februarie 2000, inculpa ţ ii au falsificat, cu ajutorul unui calculator cu scaner ş i imprimant ă , 300 de bancnote de 100.000 de lei, pe care le-au folosit la cump ă rarea de animale din t â rguri ş i oboare, precum ş i a altor bunuri. Prin decizia penal ă nr. 128 din 8 mai 2001, Curtea de Apel Bac ă u a men ţ inut aceast ă solu ţ ie, admi ţâ nd apelul procurorului cu privire la al ţ i inculpa ţ i, de asemenea condamna ţ i î n cauz ă . Procurorul a declarat recurs, î ntre altele pentru gre ş ita aplicare a legii, î ntruc â t nu era cazul s ă se acorde daune morale p ăţ rii civile pe care inculpa ţ ii au î n ş elat-o la cump ă rarea unor animale. Inculpa ţ ii nu au declarat recurs. Recursul procurorului î n privin ţ a acord ă rii de daune morale este nefondat, procurorul nefiind î ndrept ăţ it s ă conteste legalitatea solu ţ iei sub acest aspect, ci numai inculpa ţ ii, care î ns ă nu au declarat recurs. In consecin ţă , recursul a fost respins. 7. Art. 10 lit. „ h" din C.proc.pen. Nu operează acest caz de încetare a procesului penal dacă lipsa părţii vătămate la două termene de judecată a fost justificată În cazul în care partea vătămată învederează instanţei că nu se poate prezenta la judecată de teama cauzată de ameninţările grave ce-i sunt adresate de inculpaţi, cerând să se ia măsuri de protecţie pentru a se putea prezenta, lipsa de la judecată este justificată şi, ca atare, nu poate fi considerată drept retragere a plângerii prealabile. CSJ, Secţia penală
Decizia nr. 1053 din 28 februarie 2003
Prin pl â ngere penal ă prealabil ă , partea v ă t ă mat ă M.C. a chemat î n judecat ă pe inculpa ţ ii D.G. ş i M.F., pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor de lovire, amenin ţ are ş i insult ă . Judec ă toria Sectorului 2 Bucure ş ti, consider â nd c ă exist ă indicii cu privire la s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie, î n baza art. 285 C.proc.pen. a trimis cauza la parchetul de pe l â ng ă aceea ş i judec ă torie, î n vederea efectu ă rii cercet ă rilor pentru aceast ă infrac ţ iune. Prin referatul din 6 februarie 2001, Sec ţ ia 8 poli ţ ie Bucure ş ti a propus ne î nceperea urm ă ririi penale, iar Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Sectorului 2 Bucure ş ti, prin rezolu ţ ia din 28 februarie 2001, a confirmat propunerea ş i a dispus trimiterea cauzei la judec ă torie. Prin sentin ţ a penal ă nr. 1005 din 27 septembrie 2001, judec ă toria, î n baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 alin. 1 lit.h ş i la art. 284 C.proc.pen. a î ncetat procesul penal pentru infrac ţ iunile prev ă zute î n art. 180, 193 ş i 205 C.pen., re ţ in â nd c ă partea v ă t ă mat ă a
148
lipsit la dou ă termene de judecat ă consecutive, nejustificat. Recursul p ă r ţ ii v ă t ă mate a fost respins. Recursul î n anulare declarat î n cauz ă este fondat. Potrivit art. 284 1 C.proc.pen., î n cazul infrac ţ iunilor prev ă zute î n art. 279 C.proc.pen., la care punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale se face numai la pl â ngerea prealabil ă a persoanei v ă t ă mate, lipsa nejustificat ă a acesteia la dou ă termene consecutive î n fa ţ a primei instan ţ e este considerat ă drept retragere a pl â ngerii prealabile. In cauz ă se constat ă c ă , dup ă trimiterea dosarului la judec ă torie, partea v ă t ă mat ă a lipsit la termenele consecutive de la 29 mai, 28 iunie ş i 27 septembrie 2001. Totodat ă , se constat ă c ă partea v ă t ă mat ă a trimis dou ă pl â ngeri la judec ă torie, la 23 mai ş i 21 septembrie 2001, î n care aducea la cuno ş tin ţă c ă este î n imposibilitate de a se prezenta la instan ţă deoarece a fost amenin ţ at ă cu moartea de inculpa ţ i, c ă dore ş te s ă se prezinte, î n care scop solicit ă a se lua de organele de poli ţ ie ş i instan ţ a de judecat ă m ă suri pentru protec ţ ia ei. La dosar se afl ă ş i o copie de pe pl â ngerea, î n acela ş i sens, adresat ă Ministerului de Interne. Î n aceast ă situa ţ ie lipsa p ă r ţ ii v ă t ă mate nu este nejustificat ă , neput â ndu-se considera c ă pozi ţ ia ei exprim ă inten ţ ia de retragere a pl â ngerii prealabile, î n sensul prezum ţ iei instituite prin art. 284 1 C.proc.pen., astfel î nc â t gre ş it s-a dispus î ncetarea procesului penal. In consecin ţă hot ă r â rile atacate au fost casate ş i s-a trimis cauza la prima instan ţă pentru rejudecare. 8. Acţiune civilă alăturată acţiunii penale, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE-DECIZIA nr. I Dosar nr. 4/2003
Şedinţa de la 23 februarie 2004 CURTEA,
Deliber â nd asupra recursului î n interesul legii, constat ă urm ă toarele: In aplicarea dispozi ţ iilor art. 14 ş i urm ă toarele din Codul de procedur ă penal ă , instan ţ ele de judecat ă nu au un punct de vedere unitar, pronun ţâ ndu-se î n mod diferit cu privire la limitele î nvestirii instan ţ ei penale cu judecarea ac ţ iunii civile al ă turat ă celei penale, prin constituirea persoanei v ă t ă mate ca parte civil ă î n cazul infrac ţ iunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culp ă ş i de v ă t ă mare corporal ă din culp ă s ă v â r ş ite cu ocazia circula ţ iei pe drumurile publice. Astfel, unele instan ţ e au considerat c ă , î n astfel de cazuri, ac ţ iunea civil ă al ă turat ă celei penale poate fi admis ă numai cu privire la preten ţ iile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infrac ţ iunea cu care a fost sesizat ă instan ţ a, iar nu ş i pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au f ă cut obiectul unei î ncadr ă ri juridice distincte cu caracter penal. S-a apreciat c ă acest mod de a proceda se impune, deoarece ac ţ iunea civil ă nu poate excede limitele cu care este î nvestit ă instan ţ a prin ac ţ iunea penal ă , c â t timp ea este chemat ă s ă se pronun ţ e, sub aspect penal, numai cu privire la infrac ţ iunea ce face obiectul trimiterii î n judecat ă . î n fine, alte instan ţ e s-au pronun ţ at î n sensul c ă instan ţ a î nvestit ă cu judecarea ac ţ iunii penale î n cazul infrac ţ iunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culp ă ş i de v ă t ă mare corporal ă din culp ă s ă v â r ş ite cu ocazia circula ţ iei pe drumurile publice, este î nvestit ă s ă judece ac ţ iunea civil ă , al ă turat ă celei penale prin constituirea persoanei v ă t ă mate ca parte civil ă , at â t cu privire la preten ţ iile formulate î n leg ă tur ă cu decesul victimei sau cu v ă t ă m ă rile corporale suferite, c â t ş i cu privire la preten ţ iile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleia ş i fapte. Aceste din urm ă instan ţ e au procedat corect. Potrivit art. 14 alin. l-3 din Codul de procedur ă penal ă , „ac ţ iunea civil ă are ca obiect tragerea la r ă spundere civil ă a inculpatului, precum ş i a p ă r ţ ii responsabile civilmente", ea „ poate fi al ă turat ă ac ţ iunii penale î n cadrul procesului penal, prin
149
constituirea persoanei v ă t ă mate ca parte civil ă ", iar „repararea pagubei se face potrivit dispozi ţ iilor legii civile". Din aceast ă ultim ă dispozi ţ ie a textului de lege men ţ ionat rezult ă c ă repararea pagubei produse prin infrac ţ iune, î n cadrul solu ţ ion ă rii ac ţ iunii civile al ă turat ă celei penale, se face î n conformitate cu prevederile din legea civil ă . Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul r ă spunderii civile delictuale, se prevede c ă „orice fapt ă a omului, care cauzeaz ă altuia prejudiciu, oblig ă pe acela din a c ă rui gre ş eal ă s-a ocazionat, a-1 repara". Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementat ă r ă spunderea civil ă î n caz de cvasi-delicte, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar ş i de acela ce a cauzat prin neglijen ţ a sau prin impruden ţ a sa". In raport cu aceste reglement ă ri neechivoce, a c ă ror aplicare nu este limitat ă prin vreo dispozi ţ ie a Codului de procedur ă penal ă referitoare la repararea pagubei î n cadrul ac ţ iunii civile al ă turat ă celei penale, este evident c ă legiuitorul nu a urm ă rit s ă î ngr ă deasc ă î n vreun fel posibilitatea persoanei v ă t ă mate, constituit ă parte civil ă , de a ob ţ ine o just ă ş i integral ă reparare a pagubei. De aceea, prin limitarea obiectului ac ţ iunii civile la daunele cauzate numai de efectele care sunt consecin ţ a la care se face referire neechivoc ă prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judec ăţ ii instan ţ ei penale, s-ar deturna î nsu ş i sensul ş i scopul unei astfel de ac ţ iuni, care const ă î n asigurarea unei juste ş i integrale repar ă ri a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administr ă ri a justi ţ iei, care impune exercitarea concomitent ă a celor dou ă ac ţ iuni, nu poate permite fragmentarea preten ţ iilor civile î n func ţ ie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularit ăţ ilor leg ă turii de cauzalitate dintre actul î ncriminat ş i efectele acestuia. O astfel de solu ţ ie ar contraveni î nsu ş i spiritului legii rom â ne aplicabile ş i reglement ă rilor de la art. 6 paragraful l din Conven ţ ia pentru
ap ă rarea drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale, potrivit c ă rora orice persoan ă are dreptul la judecarea, î n mod echitabil ş i î ntr-un termen rezonabil, de c ă tre o instan ţă care s ă hot ă rasc ă nu numai cu privire la temeinicia acuza ţ iei penale, ci ş i asupra î nc ă lc ă rii drepturilor ş i obliga ţ iilor cu caracter civil.
In raport cu aceste cerin ţ e, chiar dac ă î n art. 14 din Codul de procedur ă penal ă se are î n vedere cazul tipic, î n care urmarea p ă gubitoare este unic ă ş i decurge, î n î ntregul ei, din ac ţ iunea sau inac ţ iunea ce constituie infrac ţ iunea dedus ă judec ăţ ii, aceasta nu î nseamn ă c ă nu ar putea fi adoptat ă o alt ă solu ţ ie pentru unele situa ţ ii cu urm ă ri p ă gubitoare multiple, la care legea nu se refer ă î n mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circula ţ ie, c â nd prin aceea ş i fapt ă , de conducere culpabil ă a autovehiculului, sunt lezate, de regul ă , at â t integritatea corporal ă a victimei, c â t ş i bunurile acesteia. Cum, î n asemenea cazuri, toate urm ă rile p ă gubitoare decurg din aceea ş i fapt ă , unic ă , a inculpatului, de ş i aceasta constituie infrac ţ iune numai î n raport cu unul din efectele produse, cum ar fi moartea sau v ă t ă marea integrit ăţ ii corporale a victimei, este ra ţ ional ş i echitabil ca toate preten ţ iile de desp ă gubiri s ă fie solu ţ ionate î n cadrul ac ţ iunii civile al ă turate celei penale. In astfel de situa ţ ii, este nu numai î n interesul societ ăţ ii de a se î nf ă ptui actul de justi ţ ie î n mod complet ş i c â t mai prompt posibil, dar ş i î n interesul p ă r ţ ilor ca judecarea ac ţ iunii civile s ă fie realizat ă , î n î ntregul ei, î n fa ţ a instan ţ ei penale. Sub acest aspect, persoana v ă t ă mat ă este v ă dit interesat ă s ă fie desp ă gubit ă pentru î ntregul prejudiciu suferit, î n cadrul aceluia ş i proces, de c ă tre instan ţ a penal ă , unde ac ţ iunea sa civil ă poate fi solu ţ ionat ă î n condi ţ ii de mai mare celeritate ş i cu garan ţ ii de administrare mai lesnicioas ă ş i complet ă a probelor. Tot astfel, posibilit ăţ ile de a administra mai lesnicios probele, ca ş i de a - ş i concentra ap ă r ă rile, î l fac ş i pe inculpat s ă fie interesat î n solu ţ ionarea ac ţ iunii civile ş i a celei penale î n fa ţ a aceleia ş i instan ţ e. Este de subliniat c ă prin solu ţ ionarea de c ă tre aceea ş i instan ţă a celor dou ă ac ţ iuni, determinate de s ă v â r ş irea aceleia ş i fapte, se asigur ă o mai prompt ă , temeinic ă ş i complet ă aflare a adev ă rului, prin aprecierea unitar ă a probelor, precum ş i evitarea pronun ţă rii de hot ă r â ri contradictorii.
150
A ş a fiind, nu se poate considera c ă ar exista ra ţ iuni ca prejudiciul unic, suferit de victim ă prin s ă v â r ş irea unei fapte penale, de asemenea unic ă , s ă fie fragmentat, iar competen ţ a de solu ţ ionare a ac ţ iunii civile s ă fie î mp ă r ţ it ă î ntre dou ă instan ţ e - penal ă ş i civil ă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta. O atare concluzie se impune a fi acceptat ă nu numai î n cazul faptelor de ucidere din culp ă ş i de v ă t ă mare corporal ă din culp ă , s ă v â r ş ite de conduc ă tori auto cu ocazia circula ţ iei pe drumurile
publice, ci ş i î n orice alte situa ţ ii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecin ţ e p ă gubitoare pentru aceea ş i victim ă , cum ar fi î n cazul infrac ţ iunii de omor inten ţ ionat ş i de v ă t ă mare corporal ă inten ţ ionat ă , care au avut ca urmare ş i degradarea î mbr ă c ă mintei victimei, sau î n cazul unei t â lh ă rii prin s ă v â r ş irea c ă reia au fost degradate ş i unele bunuri ale persoanei v ă t ă mate ce nu au fost sustrase. In consecin ţă , î n temeiul art. 26 lit.b din Legea î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie nr. 56/1993, republicat ă , precum ş i al art. 414 2 alin. l din Codul de procedur ă penal ă , urmeaz ă a se admite recursul î n interesul legii ş i a se stabili, î n aplicarea art. 14 din Codul de procedur ă penal ă ş i a art. 998 din Codul civil, c ă instan ţ a penal ă î nvestit ă cu judecarea ac ţ iunii penale î n cazul infrac ţ iunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culp ă ş i de v ă t ă mare coiporal ă din culp ă s ă v â r ş ite de un conduc ă tor auto, este î nvestit ă s ă judece ac ţ iunea civil ă , al ă turat ă celei penale prin constituirea persoanei v ă t ă mate ca parte civil ă , at â t cu privire la preten ţ iile formulate î n leg ă tur ă cu decesul victimei sau cu v ă t ă m ă rile corporale suferite, c â t ş i cu privire la preten ţ iile referitoare la bunurile distruse ori deteriorata ca urmare a aceleia ş i fapte. Totodat ă , fa ţă de prevederile art. 414 2 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă , se va men ţ iona c ă decizia este obligatorie. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul î n interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie. î n aplicarea dispozi ţ iilor art. 14 din Codul de procedur ă penal ă ş i art. 998 din Codul civil, stabile ş te c ă instan ţ a penal ă î nvestit ă cu judecarea ac ţ iunii penale î n cazul infrac ţ iunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culp ă ş i de v ă t ă mare corporal ă din culp ă s ă v â r ş ite de un conduc ă tor auto, este î nvestit ă s ă judece ac ţ iunea civil ă , al ă turat ă celei penale prin constituirea persoanei v ă t ă mate ca parte civil ă , at â t cu privire la preten ţ iile formulate î n leg ă tur ă cu decesul victimei sau cu v ă t ă m ă rile corporale suferite, c â t ş i cu privire la preten ţ iile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleia ş i fapte. Obligatorie, potrivit art. 414 2 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 23 februarie 2004. 9. Acţiune civilă. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu Secţia penală
Decizia nr. 903 din 7 martie 2000
Prin sentin ţ a penal ă nr. 90 din 20 mai 1998 a Judec ă toriei Moldova Nou ă , r ă mas ă definitiv ă prin neapelare, inculpatul M.P. a fost condamnat pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de ucidere din culp ă prev ă zut ă de art. 178 alin. 2 C.pen. ş i de nerespectare a m ă surilor de protec ţ ie a muncii prev ă zut ă de art. 34 din Legea nr. 90/1966, cu aplicarea art. 33 lit.a ş i 34 alin. 1 lit.b C.pen.S-a luat act c ă so ţ ia victimei decedate nu s-a constituit parte civil ă . Instan ţ a a re ţ inut c ă , la 27 iunie 1997, inculpatul, angajat la SC „C" SA Moldova Nou ă a fost î ns ă rcinat s ă coordoneze o echip ă de muncitori la montarea unui bunc ă r-p â lnie metalic ă de 1,5 tone, î n golul de fixare, cu ajutorul unei macarale. De ş i era interzis ă r ă m â nerea, fie ş i temporar ă , a unui asemenea dispozitiv î n echilibru instabil, inculpatul a î nc ă lcat normele de protec ţ ie a muncii, cu consecin ţ a uciderii din culp ă a victimei, ca urmare a r ă sturn ă rii bunc ă rului. Recursul î n anulare declarat î n cauz ă , cu motivarea c ă infrac ţ iunile au fost s ă v â r ş ite î n concurs ideal, iar nu real, ş i mama copilului minor al victimei nu putea renun ţ a la desp ă gubirile datorate acestuia, este fondat.
151
Conform art. 33 lit.b C.pen., exist ă concurs ideal de infrac ţ iuni c â nd o ac ţ iune sau inac ţ iune, s ă v â r ş it ă de aceea ş i persoan ă , datorit ă î mprejur ă rilor î n care a avut loc ş i urm ă rilor pe care le-a produs, î ntrune ş te elementele mai multor infrac ţ iuni. In spe ţă , cum inac ţ iunea inculpatului, const â nd î n nerespectarea m ă surilor referitoare la protec ţ ia muncii pentru efectuarea unei opera ţ iuni de montaj a avut ca urmare producerea unui accident de munc ă mortal, fapta î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii prev ă zute de art. 34 din Legea nr. 90/1996 ş i de art. 178 alin. 2 C.pen., aflate î n concurs ideal, conform art. 33 lit. din acela ş i cod. Potrivit art. 17 alin. 4 C.proc.pen., ac ţ iunea civil ă se porne ş te ş i se exercit ă din oficiu î n cazul î n care cel v ă t ă mat este o persoan ă lipsit ă de capacitatea de exerci ţ iu; av â nd î n vedere c ă din actele dosarului rezult ă c ă victima accidentului de munc ă era tat ă l unui minor î n v â rst ă de 7 ani, ac ţ iunea civil ă trebuia exercitat ă din oficiu. In atare situa ţ ie, instan ţ a a gre ş it lu â nd act c ă so ţ ia victimei nu are preten ţ ii fa ţă de inculpat, î n loc s ă stabileasc ă , pe baz ă de probe, dac ă minorul a suferit o pagub ă prin pierderea unuia dintre p ă rin ţ i. Î n consecin ţă , recursul î n anulare a fost admis, hot ă r â rea atacat ă a fost casat ă ş i solu ţ ia dat ă ac ţ iunii penale a fost î ndreptat ă î n sensul celor ce preced, iar sub aspectul ac ţ iunii civile cauza a fost trimis ă primei instan ţ e pentru rejudecare. 10. Alte cazuri în care acţiunea care exercitarea ei este împiedicată.
penală
nu
poate
fi
pusă în
mişcare
ori
în
Pentru diverse situaţii soluţionate în practica judiciară, în asemenea cazuri, trimitem la
Practica judiciar ă penal ă , vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti,1993, p. 27-31. 11. Încetarea procesului penal, Intervenirea prescripţiei. Prioritatea cazului exercitarea acţiunii penale.
lipsa autorizării organului competent. ce împiedică punerea în mişcare sau
În cazul când în aceeaşi cauză subzistă atât impedimente care atrag atât clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, cât şi încetarea urmăririi penale, respectiv atât achitarea inculpatului, cât şi încetarea procesului penal, în cursul judecăţii, conform art. 11 C.proc.pen., procurorul sau, după caz, instanţa trebuie să ia în considerare cauzele de clasare şi de scoatere de sub urmărire, respectiv de achitare, excluzând cele de încetare a urmăririi penale, respectiv a procesului penal. Ordinea de prioritate prevăzută în text trebuie respectată şi în cazul în care sunt incidente mai multe temeiuri de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală, respectiv de achitare, sau mai multe cazuri de încetare a urmăririi penale, respectiv de încetare a procesului penal în cursul judecăţii, în sensul că se face aplicarea celui dintâi caz de împiedecare prevăzut în ordinea enumerării din art. 10 alin. (1) C.proc.pen. şi omiţând pe celelalte. Completul de 9 judecători
Decizia nr. 608 din 8 decembrie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 5 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Pite ş ti a condamnt pe inculpata S.L. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor de abuz î n serviciu contra intereselor persoanelor prev ă zut ă î n art. 246, de fals intelectual prev ă zut ă î n art. 289 ş i de uz de fals prev ă zut ă î n art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru fiecare infrac ţ iune. Instan ţ a a re ţ inut c ă , la 25 iulie 1994, î n calitate de notar, inculpata a autentificat un contract de v â nzare-cump ă rare, atest â nd î n mod fals c ă a stabilit situa ţ ia juridic ă a imobilului la care se referea contractul, pe baza unui act care, î n realitate, nu-i fusese prezentat ş i c ă v â nz ă torul a semnat î n prezen ţ a sa contractul, ceea ce, de asemenea, nu era real. Ulterior, curtea de apel a solu ţ ionat ac ţ iunea civil ă ce fusese disjuns ă , prin obligarea inculpatei la desp ă gubiri c ă tre partea civil ă . Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă , a admis recursurile declarate de procuror, de inculpat ă ş i de partea civil ă prin decizia nr. 5590 din 17 decembrie 2002, a casat cele dou ă hot ă r â ri atacate ş i, î n temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 alin. (1) lit. f C.proc.pen., a î ncetat procesul penal pentru lipsa avizului ministrului justi ţ iei pentru cercetarea ş i trimiterea î n judecat ă a inculpatei.
152
In cauz ă s-a declarat recurs î n anulare, cu motivarea c ă î n cauz ă î mplinindu-se termenul de prescrip ţ ie a r ă spunderii penale, temeiul î ncet ă rii procesului penal î l constituie prevederile art. 10 lit. g C.proc.pen., iar nu cele de la lit. f, acela ş i articol, cum gre ş it a dispus instan ţ a de recurs. Recursul î n anulare este nefondat. Examin â nd prevederile art. 10 alin. (1) C.proc.pen., se observ ă c ă , î n enumerarea cazurilor î n care punerea î n mi ş care sau exercitarea ac ţ iunii penale este î mpiedecat ă , cu urmarea achit ă rii inculpatului sau a î ncet ă rii procesului penal, legiuitorul a avut î n vedere o anumit ă ordonare succesiv ă , pornind de la cauzele de fond ş i continu â nd cu cauzele de form ă ce constituie impedimente de pornire ş i de exercitare a ac ţ iunii penale. Ca atare, c â nd se constat ă existen ţ a unor cazuri ce constituie temeiuri de achitare, c â t ş i temeiuri de î ncetare a procesului penal, prioritare sunt cele dint â i. C â nd se constat ă c ă exist ă mai multe cazuri ce constituie temeiuri de achitare sau mai multe cazuri de î ncetare a procesului penal, trebuie respectat ă ordinea prev ă zut ă î n text, î n sensul c ă se face aplicarea celui dint â i caz de î mpiedicare, cu excluderea celor urm ă toare care, eventual, ar fi, ş i acestea, incidente î n cauz ă . In consecin ţă , ţ in â nd seama de anterioritatea cazului privind lipsa autoriz ă rii organului competent prev ă zut î n art. 10 alin. (1) lit. f), î n raport cu acela al intervenirii prescrip ţ iei prev ă zut î n art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen., decizia instan ţ ei de recurs este legal ă , motiv pentru care recursul î n anulare a fost respins.
Capitolul 5
COMPETENTA Secţiunea I
COMPETENŢA ŞI FORMELE SALE 1. Noţiunea de competenţă În cadrul procesului penal, fiecare dintre organele judiciare180 are stabilite, prin lege, limitele în care poate efectua, în mod valabil, actele procesuale sau procedurale necesare într-o anumită cauză penală. Aşadar, putem defini competenţa ca fiind abilitarea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte. În literatura juridică, competenţa a fost definită în mod diferit. Într-o primă accepţiune, s-a definit competenţa ca fiind împărţirea, delimitarea, repartizarea jurisdicţiei, ac1e8a1sta fiind conţinutul puterii judecătoreşti, adică puterea îndatorirea de a judeca181. Noţiunea de competenţă a fost definită ca fiind împuternicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscută de lege unui anumit organ judiciar de a urmări, de a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe judiciare182. Competenţa a mai fost definită ca fiind capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea procesului penal183 sau ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de înd^8'linit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal184. Această capacitate acordată de lege unui anumit organ judiciar poate fi privită în sens pozitiv, ca un drept şi, în acelaşi timp, o obliga ţ ie pentru organele judiciare de a desfăşura anumite activităţi sau în sens negativ, ca o limitare numai la anumite acte procesuale sau procedurale şi excludere de la efectuarea acestora, a oricărui alt organ judiciar185. Per a contrario, necompeten ţ a reprezintă efectuarea de către un organ judiciar a unui act procesual sau procedural pentru care era, abilitat prin lege, un alt organ judiciar.
153
În doctrină186, s-a exprimat opinia conform căreia necompetenţa nu trebuie să se confunde cu excesul de putere. Astfel, excesul de putere „este faptul organului judiciar, care în limitele competenţei sale, face ceea ce legea nu-i permite a face". Felurile
competenţei penale
În literatura de specialitate187, s-a apreciat că funcţie de anumite criterii, se disting următoarele forme fundamentale ale competenţei: competen ţ a material ă , personal ă , teritorial ă şi func ţ ional ă . 180
Prin organe judiciare înţelegem organele de cercetare penal ă , procurorul şi instan ţ a de
j 1 u 81 decat ă Tr. Pop, op. cit., p.123 Gr. Theodoru, op. cit., p. 161 1 3 I. Neagu, op. cit., p.. 210 8 1 4 V. Dongoroz, op. cit., p. 98 8 185 Gr. Theodoru, op. cit., p.161 1 8 6 I. Ionescu Dolj, op. cit., p.171 1 87 187 V. Dongoroz, op. cit., p. 99 1 1 8 182
Alţi autori188 au exprimat opinia conform căreia formele fundamentale ale competenţei sunt doar trei: material ă , teritorial ă şi func ţ ional ă , apreciindu-se că, în mod excepţional, există şi competen ţ a personal ă ^^^. În literatura juridică s-a făcut distincţia şi între următoarele forme ale competenţei: ordinar ă , special ă şi extraordinar ă . Competenţa ordinară are în vedere cauzele dlcite în mod obişnuit spre soluţionare instanţelor judecătoreşti de drept comun190, în timp ce competenţa specială se referă la derogarea de la regulile competenţei ordinare (de exemplu, urmare modificărilor intervenite prin dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, funcţionează secţii maritime şi fluviale, în raport de natura şi numărul cauzelor, doar la anumite tribunale şi curţi de apel). Competenţa este extraordinară atunci când, ca urmare a unor împrejurări excepţionale (război, stare de necesitate) judecarea unor cauze penale este dată, pe o perioadă limitată, în competenţa unor organe judiciare anume înfiinţate în acest scop191. În lumina dispoziţiilor constituţionale, această formă de competenţă este nelegală, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5 din Constituţie).
A) Competenţa materială (ratione materiae) Competenţa materială este forma de competenţă prin care se stabileşte capacitatea organelor judiciare de a instrumenta anumite cauze penale. Prin competenţa materială se realizează o repartizare a cauzelor penale, între organele judiciare, de grad diferit, pe linie verticală (de exemplu, unele cauze revin în primă instanţă judecătoriei, altele tribunalului). Pentru repartizarea (împărţirea) cauzelor după materie, legiuitorul a folosit un criteriu mixt, având în vedere atât natura, cât şi gravitatea infracţiunilor192. Determinarea competenţei materiale în raport de natura infrac ţ iunii (criteriul calitativ) are în vedere valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei respective. Determinarea competenţei materiale în raport de gravitatea infrac ţ iunii (criteriul cantitativ) are în vedere gradul de pericol social ridicat al infracţiunii, reflectat în severitatea pedepsei prevăzute de lege.
Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 125; I. Neagu, op.cit., p. 211; N. Volonciu, op.cit., p. 276 189 În sprijinul acestei opinii, s-a afirmat că infracţiunea, în principiu, este supusă legilor penale şi procedurale, indiferent de calitatea persoanelor care trebuie să fie egale înaintea legii. Şi numai excepţional, vreo condiţie sau calitate, sau vreo stare a unei persoane, pot determina o coimpetenţă specială (vezi Tr. Pop, op. cit., p. 125) 1911 V. Păvăleanu, op. cit., p. 224 1 89
154
Prin Decretul-Lege nr. 7/1990, abrogat ulterior, privind înfiinţarea unor tribunale militare extraordinare pentru judecarea şi pedepsirea actelor teroriste, erau înfiinţate în toate judeţele ţării şi în capitală, tribunale militare extraordinare pentru judecarea actelor de terorism săvârşite î1n92timpul evenimentelor din decembrie 1989 192 Gr. Theodoru, op. cit., p. 165 191
În literatura de specialitate193, s-a considerat că această determinare a competenţei făcută de legiuitor, prin precizarea în lege, a infracţiunilor ce intră în atribuţiile organelor judiciare de grad diferit, constituie o determinare abstract ă (in abstracto) sau legal ă , în timp ce determinarea efectuată de instanţa care verifică dacă fapta cu care a fost sesizată intră în sfera infracţiunilor date de lege în competenţa sa, constituie o determinare concret ă (in concreto) sau judiciar ă . Codul nostru stabileşte, în mod abstract, competenţa materială a judecătoriei, care, potrivit art. 25 C.proc.pen., judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. În acelaşi sens, art. 207 C.proc.pen. prevede o competenţă generală pentru organele de cercetare ale poliţiei judiciare, care efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare. În ce priveşte determinarea concretă, un exemplu îl constituie dispoziţiile art. 27 C.proc.pen. care enumeră, în mod expres, infracţiunile de competenţa tribunalului. Un alt aspect al determinării competenţei materiale îl reprezintă repartizarea cauzelor pe linie verticală, în raport de natura sau gravitatea infracţiunii, între organe judiciare de aceeaşi categorie (civile sau militare), dar de grad ierarhic diferit. Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti civile şi militare, competenţa materială stabileşte care infracţiuni vor fi judecate în primă instanţă de judecătorii, tribunale,tribunale specializate, curţi de apel şi, respectiv, de tribunalul militar, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel. În concluzie, organele judiciare sunt competente să instrumenteze o cauză penală, dacă fapta care face obiectul acesteia este enumerată sau nu între infracţiunile care i-au fost atribuite. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor îndeplinite, inclusiv a hotărârii pronunţate în cauză (art. 197 alin. 2 C.proc.pen.). Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată, prin excep ţ ia de necompeten ţă material ă , de oricare parte, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. De la regula nulităţii absolute a actelor îndeplinite de o instanţă necompetentă după materie, există şi o excepţie: actele utile, din punctul de vedere al interesului judiciar, pot fi menţinute de instanţa competentă194 (art. 42 alin. 2 C.proc.pen.).
B) Competenţa teritorială Competenţa teritorială este dată de repartizarea cauzelor penale în raport de criteriul teritorial, între organe judiciare având aceeaşi competenţă materială. În determinarea acestei competenţe se au în vedere mai multe criterii, cum Virgil Rămureanu, Competen ţ a ^uc., 1980, p.48 194 V. Rămureanu, op. cit., p.51 193
penal ă
a
organelor
judiciare,
Ed.
Ştiinţifică şi
Enciclopedică,
ar fi: locul săvârşirii infracţiunii, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată, dar şi circumscripţia teritorială în care organele judiciare îşi exercită atribuţiile. Sub acest aspect, dispoziţiile Legii nr. 304/2004 reglementează circumscripţiile teritoriale corespunzătoare fiecărei instanţe. Astfel, judecătoriile funcţionează în fiecare oraş şi în municipiul Bucureşti, tribunalele şi tribunalele specializate funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. Curtea de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe tribunale şi tribunale specializate. În prezent, există 15 curţi de apel în toată ţara.
155
Înalta Curte de Casaţie, Curtea Militară de Apel şi Tribunalul militar teritorial au o competenţă teritorială la nivel naţional, circumscripţia lor teritorială cuprinzând teritoriul ţării. O reglementare specială există referitor la competenţa teritorială a secţiilor maritime şi fluviale care funcţionează pe lângă judecătoriile şi tribunalele din Constanţa şi Galaţi. Astfel, secţiile maritime şi fluviale din Constanţa soluţionează cauzele penale privind regimul navigaţiei săvârşite în raza judeţelor Constanţa şi Tulcea, marea teritorială şi Dunăre până la mila marină 64 inclusiv, iar cele din Galaţi au competenţă pentru celelalte judeţe şi Dunăre de la mila 64 în amonte până' la km 1075. În ce priveşte competenţa teritorială a parchetelor, în Legea nr. 304/2004 se prevede că acestea funcţionează pe lângă instanţele de judecată astfel că, din punct de vedere teritorial, competenţa unui parchet este aceeaşi ca a instanţei pe lângă care funcţionează. Competenţa teritorială se determină diferit pentru infrac ţ iunile s ă v â r ş ite î n ţ ar ă şi infrac ţ iunile s ă v â r ş ite î n str ă in ă tate. ■ Pentru infracţiunile săvârşite în ţară, art. 30 alin. 1 C.proc.pen. stabileşte următoarele criterii pentru determinarea co19m5petenţei teritoriale: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea195; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată. Legiuitorul a instituit această ordine de preferinţă din raţiuni de ordin organizatoric, dar şi pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal. Astfel, locul săvârşirii infracţiunii oferă organelor judiciare posibilitatea de a acţiona în condiţii de rapiditate şi eficienţă196 la locul unde pot fi descoperite şi strânse majoritatea mijloacelor de probă. O altă justificare a priorităţii197 acestui criteriu este aceea că în acest loc fapta a avut un maximum de rezonanţă socială, şi deci, judecata îşi 195 6 19 197
Acest criteriu este prevăzut în majoritatea legislaţiilor (italiană, franceză, germană etc.) Gr. Theodoru, op. cit., p. 167 V .Rămureanu, op.cit., p. 53
produce cu maximă eficacitate efectele sale preventive şi educative. Prin „locul săvârşirii infracţiunii" se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30 alin. 4 C.proc.pen.). Al doilea criteriu prevăzut în art. 30 alin. 1 lit. b C.proc.pen., locul unde a fost prins f ă ptuitorul, se justifică prin necesitatea de ordin practic ca primele măsuri privind persoana făptuitorului şi elementele de probă ce s-ar putea găsi asupra acestuia să fie luate imediat de chiar organele judiciare de la locul prinderii198. Trebuie făcută însă distincţia cu situaţia în care locul unde a fost prins făptuitorul nu are nici o relevanţă juridică în ce priveşte determinarea competenţei teritoriale, cum este prinderea făptuitorului într-un anumit loc, în vederea arestării sau exe(9utării unui mandat de aducere, cel prins având calitatea de învinuit sau inculpat199. Locul unde locuie ş te f ă ptuitorul are în vedere locul unde o persoană locuieşte efectiv, la data începerii urmăririi penale. Acest criteriu se justifică prin posibilitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele, asigurându-se mai uşor şi prezentarea lui în faţa organelor judiciare200. Ultimul criteriu se justifică prin înlesnirea exercitării de către persoana vătămată a dreptului de a face plângere şi a participării la lucrările organelor judiciare, mai ales în cazul infracţiunilor pentru care 201. 2a0c1 ţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate Funcţie de aceste criterii sus-menţionate, competenţa teritorială va fi determinată astfel: -
-
dacă a fost sesizat un singur organ judiciar, în a cărui circumscripţie teritorială este cuprins vreunul din locurile prevăzute în art. 30 alin. 1 C.proc.pen., acesta va fi competent să rezolve cauza; dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, competenţa se stabileşte în funcţie de momentul sesizării organelor judiciare (art. 45 C.proc.pen.). Astfel, dacă au fost sesizate simultan, mai multe organe judiciare, operează aşa-numita preferin ţă legal ă , prioritatea stabilindu-se în ordinea enumerării criteriilor art. 30 alin. 1
156
-
C.proc.pen. Dacă mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, operează o preferin ţă cronologic ă , competenţa revenind organului care a fost mai întâi sesizat; dacă nici unul din locurile indicate în art. 30 alin. 1 C.pr.pen. nu este cunoscut, competenţa va reveni organului care a fost mai întâi sesizat. Judecarea cauzei revine instanţei în a cărei circumscripţie s-a efectuat
V. Rămureanu, op.cit., p. 53 V. Dongoroz, în Explica ţ ii..., vol. I, p. 110 200 Schimbarea ulterioară a locului unde 2c0o1mpetenţei teritoriale anterior stabilită 201 V. Dongoroz, op. cit., p. 120 19 8 1 99 1 00
locuieşte
făptuitorul
nu
are
nici
o
influenţă
asupra
urmărirea penală. Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. ■ Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, şi care intră sub incidenţa legii penale române,202 Codul nostru a adoptat sistemul competen ţ ei unitare, spre deosebire de sistemul competenţei teritoriale plurale prevăzut în art. 30 C.proc.pen.203 În conformitate cu acest sistem, competenţa va reveni unui anumit organ judiciar, după cum urmează: -
instanţelor civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul;
-
dacă făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, competenţa revine Judecătoriei Sectorului 2; în celelalte cazuri (când fapta nu este de competenţa judecătoriei) competenţa aparţine instanţei competente după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel;
-
dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o navă, în afara teritoriului ţării, competenţa revine instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel ;
-
dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o aeronavă, competenţa aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român; dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin. 1 al art. 31 C.proc.pen., afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
-
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială se sancţionează cu nulitatea relativă. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.
C) Competenţa personală
Această competenţă este determinată de unele calit ăţ i pe care le pot avea f ă ptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Vezi art. 4 C. pen., art. 5 alin. 1 C. pen. şi art. 6 alin. 1 C. pen. V.Dongoroz, op. cit., p. 122 20 3
203
Aşa cum s-a afirmat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate204, competenţa după calitatea persoanei reprezintă o derogare de la principiul egalităţii în faţa legii,
157
conform căruia instanţele judecă sfera de infracţiuni ce le este dată în competenţa lor materială, indiferent de calitatea personală a făptuitorilor. Pentru anumite raţiuni însă, ce ţin de buna înfăptuire a justiţiei, competenţa poate fi determinată de calitatea persoanei care a săvârşit infracţiunea. Cal2it0ă5ţile care atrag competenţa după calitatea persoanei pot fi: militar, magistrat205, notar public, deputat, senator etc. În principiu, pentru determinarea competenţei personale se are în vedere calitatea făptuitorului din momentul s ă v â r ş irii infrac ţ iunii, iar nu din momentul începerii urmăririi penale, al punerii în m20iş6care a acţiunii penale sau al sesizării instanţei. De aici rezultă două consecinţe206: dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei; instanţa competentă după calitatea făptuitorului la data sesizării cu judecarea cauzei, rămâne competentă să judece chiar dacă acesta, după săvârşirea in20fr7acţiunii, a pierdut calitatea iniţială (care determinase competenţa)207. De la această regulă sunt admise două excepţii: a) când fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului (în acest caz singura raţiune rămasă pentru justificarea competenţei personale - calitatea făptuitorului - îşi pierde din importanţă); b) când în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre în primă instanţă. Această excepţie se explică prin faptul că nesocotirea unei hotărâri pronunţate în cauză ar aduce nu numai o atingere a prestigiului justiţiei, dar şi o perturbare în mersul acesteia. Calitatea persoanei pe care o evaluează instanţa de judecată atunci când stabileşte competenţa în raport de calitatea persoanei (cum este calitatea făptuitorului de funcţionar, militar etc. la data săvârşirii faptei) are în vedere V. Dongoroz, op. cit., p. 99; V. Rămureanu, op. cit., p. 57; Funcţiile asimilate potrivit legii, funcţiei de magistrat nu cad sub incidenţa prevederilor privitoare la competenţa după calitatea persoanei. Astfel, calitatea de inspector general în Ministerul Justiţiei este considerată ca funcţie de magistrat din punct de vedere administrativ, al dreptului muncii, fără a avea efecte juridice în planul dreptului procesual penal (dec. nr. 5286 2d0i6n 3 decembrie 2002 a C.S.J.) 220076 V. Rămureanu, op. cit., p. 59 207 O problemă de drept care s-a ridicat în acest sens a fost modul de soluţionare a cauzelor penale privind pe poliţişti, care se aflau pe rolul instanţelor militare. Ştiut fiind că, în baza Legii nr. 360 din 24 august 2002 privind Statutul poliţistului, infracţiunile săvârşite de poliţişti (cu excepţia celor contra siguranţei statului) sunt de competenţa instanţelor civile, şi nu a celor militare (ca în reglementarea anterioară), s-a ridicat chestiunea dacă aceste cauze rămân a fi soluţionate mai departe de aceste instanţe sau vor fi transmise instanţelor civile. Instanţa supremă a decis că, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, după 24 august 2002, data intrării în vigoare a legii, competenţa de judecată a faptelor penale săvârşite de poliţişti urmează a reveni instanţelor civile (cu excepţia faptelor contra siguranţei statului) (I. Griga, în „Revista de drept penal", nr. 2/2003, p. 49) 2 04 20 5 205
specificul atribuţiilor pe care le exercită făptuitorul, în raport cu alte persoane. Aceste atribuţii pot fi exercitate într-o instituţie cu un anumit caracter, sau în alta cu un specific modificat. Modificarea acestor atribuţii duce la schimbarea calităţii persoanei, în raport cu noile atribuţii pe care le exercită. Cu alte cuvinte, calitatea persoanei în momentul săvârşirii faptei, ca şi criteriu în raport de care se stabileşte competenţa, depinde în mod direct de atribuţiile pe care208le are şi le exercită în acel moment persoana.Modificarea statutului instituţiei208 din care face parte persoana respectivă, atrage numai în mod indirect schimbarea statutului personal al fiecărui funcţionar din cadrul instituţiei (aceasta devine, de pildă, dintr-o persoană care exercită atribuţii într-o instituţie militară, o persoană care exercită aceleaşi atribuţii într-o instituţie civilă, cum a fost cazul poliţistului care, în urma adoptării Legii nr.
158
360/24 august 2002, şi-a schimbat statutul, din militar în funcţionar civil, rămânând, însă, cu aceleaşi atribuţii). În concluzie, modificarea statutului unei instituţii, atâta timp cât persoana din cadrul ei continuă să-şi exercite aceleaşi atribuţii, nu poate fi considerată drept o schimbare a calităţii persoanei şi, ca atare, nu se poate susţine că ar fi operante prevederile art. 40 C.pr.pen.În asemenea situaţii, sunt aplicabile regulile generale, potrivit cărora, legea de procedură este de imediată aplicare, aşa cum a decis instanţa supremă atunci când a avut de soluţionat cauze în care au fost antamate asemenea schimbări.209 Nesocotirea dispoziţiilor relative la competenţa personală atrage sancţiunea nulităţii absolute. Drept urmare, nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stadiu al procesului, fiind luată în considerare şi din oficiu.
D) Competenţa funcţională (ratione officii) Competenţa funcţională este cunoscută în doctrină, dar şi în jurisprudenţă, şi sub denumirea de competenţă după atribuţiile organului judiciar. Această denumire explică conţinutul acestei forme de competenţă care este determinată de atribuţiile funcţionale pe care un anumit organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată le are de îndeplinit în cursul procesului penal. De pildă, pentru infracţiunea de omor, sunt competente dup ă materie atât organele de urmărire penală (procurorul), cât şi instanţele de judecată, în primă instanţă şi în căile de atac. Fiecare organ şi fiecare instanţă îndeplineşte însă un anumit segment de atribuţii procesuale, distincte. Acest segment sau fascicol distinct de atribuţii constituie conţinutul competenţei funcţionale. Conţinutul competenţei funcţionale proprie fiecărui organ este prevăzut în dispoziţiile Codului de procedură penală, care a adoptat, ca şi în alte legislaţii, un sistem mixt, potrivit căruia aceeaşi atribuţie este încredinţată mai multor instanţe (de exemplu, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă). 208
Chiar dacă o instituţie militară devine instituţie civilă, persoanele care o compun exercită mai
209
A se vedea dec. nr. 4687/7.11.2002, s.pen., C.S.J.
2d0e9parte
aceleaşi atribuţii, în aceeaşi calitate.
202 Există, însă, şi situaţii în care o anumită activitate este dată exclusiv în competenţa unui organ judiciar (de exemplu, competenţa de a soluţiona cererile de strămutare sau recursul în interesul legii aparţine numai Înaltei Curţi de Casaţie) sau în care o instanţă are o singură atribuţie (judecătoria poate judeca numai în primă instanţă).
2. Competenţa instanţelor judecătoreşti în România
A) Competenţa instanţelor penale civile a) Competenţa judecătoriei (art. 25 C.proc.pen.) Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria are o competenţă exclusivă, judecând numai în primă instanţă. Potrivit art. 25 alin. 1 C.proc.pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Rezultă, aşadar, că judecătoria are o competenţă materială generală, determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor, şi nu de calitatea făptuitorului. Art. 25 alin. 2 C.proc.pen. prevede că judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
159
Prin Decretul nr. 203 /1974 s-a stabilit şi o competenţă specială a judecătoriilor din Constanţa şi Galaţi, în cadrul cărora au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale, care judecă în primă instanţă după materie, dar şi după calitatea persoanei, următoarele infracţiuni: a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra disciplinei şi ordinii la bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea marinei civile prevăzute în Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă; b) infracţiunile împotriva protecţiei muncii, infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal, săvârşite de personalul marinei civile, cu excepţia infracţiunii prevăzute de art. 252 C. pen. (neglijenţă în păstrarea secretului de stat); c) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la bunurile aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, ori încredinţate acestora pentru expediţie, transport sau păstrare, săvârşite de personalul marinei civile; d) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nave, utilaje portuare, instalaţii de încărcare, descărcare si manipulare a mărfurilor în port sau a creat o stare de pericol pentru siguranţa navigaţiei, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport maritimă sau fluvială. b) Competenţa tribunalului (art. 27 C.proc.pen.)210 Potrivit art. 27 C.proc.pen., tribunalul judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. În primă instanţă, tribunalul judecă următoarele infracţiuni: infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, art. 1891 alin. 3, art. 190, art. 197 alin. 3, art. 209 alin. 3 şi 4, art. 211 alin. 2, 21 şi 3, art. 212, art. 215 alin. 5, art. 2151 alin. 2, art. 252, 254,255, 257, 2661-270, 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată, art. 2791, 298, 312 si 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive; infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri; infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă de apel, tribunalul judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a C.proc.pen. Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii, în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a C.proc.pen., precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Secţiile maritime şi fluviale judecă şi ca instanţe de recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor din Constanţa şi Galaţi. c) Competenţa tribunalelor specializate În organizarea judiciară a sistemului judiciar românesc, au intervenit prin Legea nr. 304/2004 modificări fundamentale, prin care s-a realizat compati-bilizarea sistemului judiciar cu cel din statele Uniunii Europene. Una dintre aceste modificări se referă la introducerea tribunalelor specializate pe materii. În ceea ce priveşte procesul penal, potrivit art. 35 lit.a din legea susmenţionată, au fost înfiinţate tribunalele pentru minori şi familie, în cadrul cărora în materie penală, acestea vor avea competenţa să judece, infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor (art. 41 alin. 2 din aceeaşi lege).
Art. 27 C.proc.pen. a fost modificat prin Decr. nr. 366/1971, Legea nr. 7/1973, Decr. nr. 365/1976, Legea nr. 20/1990, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 45/1993, Legea nr. 141/1996 şi O.U.G. nr. 58/2002. În actuala reglementare, lit. a a punctului 1 a fost modificată prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în M.Of. nr. 748/26.10.2003, iar pct. 4 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, publicată în M.Of. nr. 468/1.07.2003 210
Trebuie remarcată superioritatea unei asemenea reglementări, care va însemna o profesionalizare şi o specializare a unor judecători, care vor funcţiona în cadrul acestor instanţe şi, pe cale de consecinţă, se va realiza o mai bună înfăptuire a justiţiei în materia delincvenţei juvenile. d) Competenţa Curţii de Apel (art. 281 C.proc.pen.) Potrivit art. 281 C.proc.pen., Curtea de Apel judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs. De asemenea, soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, precum şi alte cazuri anume prevăzute d1e lege. Totodată, potrivit art. 281C.pr.pen., Curtea de apel soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate. Curtea de Apel judecă, î n prim ă instan ţă , după materie şi după calitatea persoanei, următoarele infracţiuni: a) infracţiuni prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi 356-361; b) infracţiuni săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici; c) infracţiuni săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de la Curtea de Conturi; 211
d)
alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa211. Ca instan ţă de apel, Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale. Ca instan ţă de recurs, Curtea de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Potrivit art. 33 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cadrul curţilor de apel au fost înfiinţate şi funcţionează, tot ca o noutate, secţii specializate pe materii, printre care şi secţia pentru cauze cu minori şi familie, iar, în raport de necesităţi, secţii maritime şi fluviale ori pentru alte materii.
B) Competenţa instanţelor penale militare a) Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.proc.pen.) Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă numai în primă instanţă. Potrivit art. 26 C.proc.pen.212, tribunalul militar este competent după materie, dar şi după calitatea persoanei pentru următoarele infracţiuni: Potrivit art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/6.06.2003 privind Statutul poliţistului, competenţa de a judeca în fond infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef inclusiv, 2a1p2arţine curţilor de apel. 212 Art. 26 C.proc.pen. a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 211
a)
infracţiunile prevăzute în art. 331-352213 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe; b) infracţiuni prevăzute de Codul penal în art. 348-354, săvârşite de civili. Totodată, tribunalul militar judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege (art. 26 pct. 2 C.proc.pen.). b) Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.proc.pen.)214
161
Din punct de vedere al competenţei funcţionale, tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. Potrivit art. 28 pct. 1 C.proc.pen., tribunalul militar teritorial judecă în prim ă instan ţă următoarele infracţiuni: a) infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a-e C.proc.pen., săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de la militari până la gradul de colonel inclusiv; b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instan ţă de apel, tribunalul militar teritorial judecă apelurile impotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a C.pr.pen. şi a infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani. Ca instan ţă de recurs, judecă recursurile: -
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a C.proc.pen. şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani;
-
în alte cazuri anume prevăzute de lege împotriva sentinţelor şi încheierilor pronunţate de tribunalele militare, pentru care legea prevede numai calea de atac a recursului. c) Competenţa Curţii Militare de Apel (art. 282 C.proc.pen.)215
Sub aspectul competenţei funcţionale, Curtea Militară de Apel judecă în prima instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Este vorba de infracţiuni contra capacităţii de apărare a României Art. 28 C.proc.pen. a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 215 Articol introdus prin Legea nr. 45/1993 şi modificat prin Legea nr. 141/1996 şi Legea nr. 281/2003 21 4 214
În prima instanţă, Curtea Militară de Apel judecă următoarele infracţiuni: -
infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art. 356-361, săvârşite de militari;
-
infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe;
alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
C) Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 29 C.proc.pen.)216 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, sub aspectul competenţei funcţionale, în primă instanţă, în recurs şi recursurile în interesul legii. Totodată, soluţionează: -
conflicte de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună
-
cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
-
cererile de strămutare;
alte cazuri anume prevăzute de lege. În prim ă instan ţă , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are o competenţă personală, pentru următoarele infracţiuni: a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi; b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii, judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, de Preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului; d) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori; e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie;
216
Art. 29 pct. 1 lit.c, d şi pct. 2 lit. c, au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, iar pct. 5 lit.d a
g)
alte cauze date prin lege in competenţa sa. Ca instan ţă de
recurs, judecă: a)
recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în prima instanţă, de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, funcţionează completul de nouă judecători şi secţiile unite, care au şi competenţă în materie penală. Completul de nouă judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 22 din Legea nr. 304/2004). Secţiile Unite, în materie penală are următoarea competenţă rezultată din economia prevederilor art. 23 din Legea nr. 304/2004: judecă recursurile în interesul legii, în materie penală; soluţionează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materie penală, după procedura prevăzută în art. 24 din aceeaşi lege.
Secţiunea a II-a PROROGAREA
DE
COMPETENŢĂ 1. Noţiune şi cazuri Pentru buna desfăşurare a procesului penal, legiuitorul a avut în vedere, pe lângă reglementarea normelor privitoare la competenţa organelor judiciare, şi situaţiile în care - pentru
163
înfăptuirea în bune condiţii a justiţiei penale - se impun unele devieri sau derogări de la aceste norme obişnuite. Aceste devieri sunt impuse, de regulă, de împrejurarea că între cauzele ce se află în acelaşi timp în faţa unor instanţe de judecată diferite, există asemenea legături, încât reunirea şi judecarea lor simultană de către aceeaşi instanţă apare ca o necesitate stringentă217. Prorogarea de competenţă218 constă, aşadar, în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date spre urmărire ori judecare potrivit normelor obişnuite de competenţă. Codul de procedură penală nu utilizează, în mod expres termenul de „prorogare", însă reglementează cazurile în care prorogarea de competenţă poate
V. Rămureanu, op. cit., p. 62 218 Gr. Theodoru, op.cit., p. 186 avea 21 7 2 18
loc. În materie penală nu este admisă prorogarea convenţională219. Prorogarea competenţei poate avea loc numai în favoarea unei instanţe de acelaşi grad sau unei instanţe superioare în grad şi niciodată în favoarea unei instanţe inferioare în grad. Dintre cazurile în care se impune prorogarea competenţ2e2i0, cel mai obişnuit este cel determinat de conexitatea sau indivizibilitatea cauzelor 220. Alte cazuri de prorogare sunt determinate de schimbarea încadrării juridice a faptei, de schimbarea calificării faptei dedusă judecăţii, de soluţionarea unor chestiuni prealabile (când instanţa penală trebuie să soluţioneze chestiuni extrapenale - civile, financiare etc.), în materia strămutării judecării cauzelor.
2. Indivizibilitatea Indivizibilitatea se caracterizează prin existenţa unei singure infrac ţ iuni (unitate de infracţiune), care fie este săvârşită de o pluralitate de persoane (participa ţie), fie este compusă dintr-o pluralitate de acte (infracţiune continuată etc.) sau prin existenţa unei singure a2c2ţ1iuni (unitate de acţiune) care a generat o pluralitate de infrac ţiuni (concurs ideal)221. În limbajul dreptului penal, vom avea, a şadar, indivizibilitate în cazul participanţilor care săvârşesc o singură infracţiune, în cazul infracţiunii continuate şi în cazul concursului ideal de infracţiuni. Indivizibilitatea poate fi definită, aşadar, ca fiind situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de f ăptuitori, formează totuşi, prin natura sa ori prin22v2oinţa legii, o unitate ce impune judecarea lor simultană de către aceeaşi instanţă222. Potrivit art. 33 C.proc.pen., cazurile de indivizibilitate sunt urm ătoarele: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (este vorba de participaţia penală, când doi sau mai mulţi făptuitori au participat, în calitate de coautori, instigatori sau complici, la s ăvârşirea aceleiaşi infracţiuni; judecarea lor simultană la aceeaşi instanţă se impune pentru evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii); b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (este cazul concursului ideal de infracţiuni; judecarea de către aceeaşi instanţă se impune dată fiind legătura dintre infracţiunile provenite dintr-o acţiune unică); c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (acest caz de
164
indivizibilitate se referă la infracţiunea continuată, complexă şi de obicei; situaţia de indivizibilitate este dată de faptul că actele componente ale V. Rămureanu, op. cit., p. 62 Acest mod de prorogare a competenţei este prevăzut în mai multe legislaţii (italiană, franceză, germană, ungară etc.) 222221 V. Rămureanu, op. cit., p. 66 222 Gr.Theodoru, op. cit., p. 187 21 9 2 20 220
infracţiunii nu pot fi judecate separat, acestea constituind o unitate legal ă de infracţiune).
3. Conexitatea Conexitatea este situaţia juridică caracterizată prin faptul că între două sau mai multe infracţiuni există o legătură care impune judecarea lor simultană la aceeaşi instanţă. In doctrină223, se face distincţie între conexitatea subiectiv ă - în cazul în care legătura dintre infracţiuni se face prin mijlocirea infractorului care le-a săvârşit - şi conexitatea obiectiv ă - legătura este dată de împrejurări care se referă la locul, timpul, modul de săvârşire a infracţiunilor. Codul de procedură penală prevede, expres, trei cazuri de conexitate şi un ultim caz, cu un caracter mai general, în care orice altă legătură dintre cauze poate impune reunirea acestora pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei. Există conexitate, potrivit art. 34 C.proc.pen.; în următoarele cazuri: a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Privitor la primul caz de conexitate, existen ţa acestei forme de conexitate este dată de legătura de timp şi de loc între infracţiunile săvârşite (inculpaţii A, B şi C pătrund într-o bancă, unde A asigură paza, B distruge sistemul de alarmă, încuietorile şi seiful bancar de unde sustrage banii, iar C ucide prin împuşcare agentul de pază, apărut în ultimul moment, iar apoi, vatămă grav, într-un accident de circulaţie, integritatea corporală unui lucrător de poliţie pornit în urmărirea celor trei care s-au îndepărtat în grabă cu un autoturism condus de C). Al doilea caz de conexitate este impus de leg ătura dintre cele două sau mai multe infracţiuni, săvârşite după o prealabil ă î n ţ elegere între infractori. Nu are relevanţă dacă infracţiunile sunt de acelaşi fel sau diferite (inculpaţii A, B şi C, fără ocupaţie, s-au înţeles să racoleze, din mai multe localităţi, persoane de sex feminin pe care, sub pretextul angaj ării la muncă în străinătate, le-au determinat să accepte să fie duse în Spania şi Italia, unde, apoi, le-au sechestrat şi le-au obligat să practice cerşetoria şi prostituţia, sub o identitate falsă). Caracteristic pentru cel de-al treilea caz de conexitate este leg ătura dintre infracţiunea-mijloc şi infracţiunea a cărei săvârşire a fost sprijinită, înlesnită sau ascunsă ori al cărei făptuitor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale224. Existenţa infracţiunii ulterioare este condiţionată, esenţial, de existenţa infracţiunii anterioare225. Astfel, de exemplu, nu poate exista uz de fals, fără preexistenţa unei infracţiuni de fals ori în cazul infracţiunilor de înşelăciune realizate prin falsificarea prealabilă a unor acte. Ultimul caz de conexitate are o aplicaţie subsidiară în raport de celelalte cazuri de conexitate, în sensul că va opera numai în ipoteza în care nu există nici una din ipotezele de la lit. a-c al art. 34 C.proc.pen. Însă nu orice legătură între două sau mai multe infracţiuni constituie un caz de conexitate, ci numai aceea care impune reunirea cauzelor „pentru o bună înfăptuire a justiţiei".Asemenea situaţii se întâlnesc la infracţiunile între care, întâmplător s-au ivit legături care fac necesară urmărirea şi fost introdus prin aceeaşi lege
165
judecarea lor împreună, pentru a se asigura o mai bună administrare a probelor şi o soluţionare operativă şi eficientă.
4. Efectele stării de conexitate sau indivizibilitate Conexitatea sau indivizibilitatea între două sau mai multe cauze produce două efecte principale: A) reunirea cauzelor în faţa aceleiaşi instanţe; B) prorogarea competenţei în favoarea acestei instanţe.
A) Reunirea cauzelor În vederea unei judecări simultane, de către aceeaşi instanţă şi a evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii, legiuitorul a prevăzut reunirea cauzelor conexe sau indivizibile. Reunirea cauzelor la aceeaşi instanţă poate avea loc în cursul judecării în primă instanţă, în apel sau la instanţa de recurs. Privitor la reunirea cauzelor în faţa judecăţii în primă instanţă, art. 32 C.proc.pen. prevede că, în caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă. Rezultă că reunirea cauzelor este posibilă numai în cazul în care cauzele conexe sau indivizibile se află în aceea ş i faz ă procesual ă (a judecăţii în primă instanţă), neavând relevanţă stadiul de judecată în care se găsesc (reunirea poate avea loc şi cu ocazia deliberării). Reunirea cauzelor este posibilă şi la instanţele de apel sau de recurs, dacă sunt îndeplinite două condiţii: -
instanţele să fie de acelaşi grad
-
cauzele să se afle în acelaşi stadiu de judecată De la regula enunţată mai sus, face excepţie cazul de indivizibilitate, pre-
2 4 2
V. Dongoroz, op. cit., p.128
225
Gh. Stroe, Competen ţ a de judecat ă a instan ţ elor penale, Ed. Tempus, Buc., 2002, p.1 32
văzut de art. 33 lit.c C.proc.pen., când cauzele trebuie să fie reunite î ntotdeauna fără a avea importanţă faza procesuală sau stadiul de judecată în care se află.
B) Prorogarea competenţei În caz de indivizibilitate sau conexitate, are loc, de regul ă, şi o prorogare a competenţei în favoarea instanţei la care se reunesc cauzele (instanţa principală). Prin prorogarea competenţei, instanţei principale i se conferă - datorită conexităţii sau indivizibilităţii dintre cauze - dreptul de 2a26soluţiona şi cauze penale care în mod obişnuit sunt de competenţa altei instanţe226. Instanţa competentă, prin prorogare, se stabileşte după următoarele reguli (art. 35 C.proc.pen.): a) dacă competenţa în raport cu diferiţi făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, şi de aceeaşi categorie (instanţele civile sau militare), competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instan ţ ei mai î nt â i sesizate. Regula se întemeiază pe prezumţia că instanţa care a fost mai întâi sesiz2a2t7ă este cea mai avansată în desfăşurarea procedurii judi-ciare227 (criteriul priorităţii cronologice). b) dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit (şi de aceeaşi categorie), competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instan ţ ei superioare î n grad.
166
Criteriul pe baza căruia se stabileşte competenţa este cel al priorităţii ierarhice, fiind unanim adoptat în toate legislaţiile procesual penale. c) dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori sau diferitele fapte aparţine, potrivit legii, unor instanţe de acelaşi grad, dar de categorii diferite (judecătorie şi tribunal militar), prorogarea de competenţă se face în favoarea instanţei militare (criteriul priorit ăţ ii func ţ ionale). Dacă instanţa civilă este superioară în grad instanţei militare (tribunal - tribunal militar), competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă (în acest caz tribunalului militar teritorial). Dacă instanţa civilă superioară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa revine acesteia. Instanţa căreia i-a revenit competenţa, ca urmare a prorogării de competenţă, va rămâne competentă să judece chiar dacă pentru fapta sau făptuitorul care a determinat competenţa acelei instanţe, s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Infracţiunile de tăinuire, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă.
5. Procedura de reunire a cauzelor228 Reunirea cauzelor conexe sau indivizibile se hot ărăşte, din oficiu, la cererea părţilor sau a procurorului, de către instanţa căreia îi revine competenţa de 226 227 228
V. Rămureanu, op., cit., p. 68 Ibidem Unii autori folosesc noţiunea de „joncţiune procesuală" (V. Dongoroz, op. cit., p. 125)
judecată, prin prorogare (instanţa la care sunt reunite cauzele, dacă acestea se află în aceeaşi fază şi etapă procesuală). Există două modalităţi de reunire: a) în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de acelaşi organ, în acelaşi timp, pentru toate infracţiunile şi toţi participanţii, procurorul va sesiza cu rechizitor instanţa competentă să judece cauza în întregime; b) în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de către organe diferite şi în perioade de timp diferite, iar sesizarea prin rechizitor s-a făcut la mai multe instanţe, reunirea cauzelor la instanţa competentă prin prorogare este obligatorie, dacă judecata în primă instanţă are loc în acelaşi timp. În situaţia în care judecata privind infracţiuni conexe sau indivizibile are loc la instanţe de apel sau de recurs diferite ori, pentru unele infracţiuni, la prima instanţă şi pentru altele la instanţa de apel sau de recurs, ori privitor la unele infracţiuni s-a pronunţat o soluţie definitivă, cauzele se reunesc, după alte reguli, prevăzute în art. 37 C.pr.pen. Cauzele privind infracţiuni conexe sau indivizibile aflate în curs de judecată, în faţa unor instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad, şi în acelaşi stadiu de judecată, se reunesc prin prorogare, în mod obligatoriu, la instanţa competentă. În mod obligatoriu, reunirea cauzelor este obligatorie şi în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. c C.pr.pen., respectiv în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte situaţii când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.În ipoteza în care, privitor la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat, anterior, o hotărâre definitivă, instanţa fost introdus prin aceeaşi lege
167
reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă şi pronunţă o nouă hotărâre, în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, desfiinţând hotărâre anterioară. În ceea ce priveşte actele îndeplinite şi măsurile dispuse de celelalte instanţe, instanţa principală le poate menţine sau poate dispune, motivat, completarea, refacerea sau chiar infirmarea lor. Nesocotirea obligativităţii reunirii cauzelor este sancţionată cu nulitatea absolută când prorogarea se referă la competenţa materială şi personală, şi cu nulitatea relativă când prorogarea se referă la competenţa teritorială229.
6. Disjungerea cauzelor Disjungerea reprezintă operaţia de separare a cauzelor reunite la aceeaşi instanţă, în vederea unei bune desfăşurări a procesului penal. Potrivit art. 38 C.proc.pen., în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a C.proc.pen., precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau infracţiuni să se facă separat. Privitor la înţ^l^sul expresiei „în interesul unei bune judecăţi", folosită de legiuitor, în doctrină230 s-a arătat că ea poate fi determinată de necesitatea de a soluţiona unele cauze, fără întârzieri inutile, fără a face să depindă, în mod injust, situaţia unor subiecţi procesuali de situaţia altor subiecţi sau soluţionarea unei cauze de rezolvarea altei cauze care face obiectul aceluiaşi proces penal. Ca urmare a disjungerii, va avea loc judecarea separată, în sensul că instanţa principală judecă ea însăşi, în cadrul aceluiaşi proces, pe infractorii sau infracţiunile care au făcut obiectul disjungerii, numai că soluţionarea problemelor privind pe aceşti infractori sau aceste infracţiuni are loc într-o altă şedinţă şi la o dată ulterioară celei la care a2u3 1fost soluţionate problemele privind pe ceilalţi infractori sau celelalte infracţiuni231. Din economia textului prevăzut de art. 38 C.proc.pen., reiese că disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. b şi c C.proc.pen. (concurs ideal de infracţiuni, infracţiuni continuate, complexe sau de obicei). Codul de procedură penală actual reglementează şi unele cazuri speciale de disjungere a cauzelor, cum ar fi: a) plângerea prealabilă - potrivit art. 281 alin.1 C.pr.pen., în caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile prev. de art. 297 lit. a-c C.proc.pen. sau între una din aceste infracţiuni şi o altă infracţiune pentru care nu se cere plângerea prealabilă,dacă disjungerea nu este posibilă, instanţa competentă să judece cauzele respective se va determina conform dispoziţiilor prev. de art. 35 C.proc.pen.; b) în cazul când în cauză, alături de inculpaţi arestaţi sunt şi inculpaţi liberi, dacă instanţa găseşte necesar şi dacă este posibil, se aplică disjungerea (art. 293C.proc.pen.); c) suspendarea judecăţii (art. 303 C.proc.pen.) - dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar cauza suspendării priveşte numai pe unul din ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze; d) în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă (art. 347 C.proc.pen.); e) in caz de concurs între infracţiuni flagrante supuse procedurii speciale şi alte infracţiuni, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat. În caz de conexitate sau indivizibilitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte sau făptuitori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se vor face conform procedurii obişnuite (art. 478 C.proc.pen.); f) când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă în compunerea prev. de art. 483 C.proc.pen. şi după procedura obişnuită. ' V. Dongoroz, op. cit., p. 132 V. Rămureanu, op.cit., p. 154 229
Gr. Theodoru, op. cit., p.192; V. Rămureanu, op. cit., p. 151
168
Instanţa poate dispune disjungerea din oficiu, la cererea uneia dintre părţi sau la propunerea procurorului.
7. Alte cazuri de prorogare a competenţei
A) Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei În cursul judecării unei cauze, în primă instanţă, se poate constata că este necesară schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare. În asemenea cazuri, după ce dispune schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C.proc.pen., instanţa este obligată să verifice dacă, în raport cu noua încadrare, este competentă. Dacă, în raport cu noua încadrare juridică dată faptei, competenţa materială revine altei instanţe, distingem două situaţii: 1. când competenţa materială revine unei instan ţ e superioare celei care a fost sesizată cu judecarea cauzei, se impune declinarea competenţei în favoarea acelei instanţe, indiferent de momentul în care prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei (înainte sau după începerea cercetării judecătoreşti); 2. când se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti că infracţiunea este de competenţa unei instan ţ e inferioare, instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii rămâne competentă a judeca (art. 41 alin. 1 C.proc.pen.). Din conţinutul textului art. 41 alin. 1 C.proc.pen., rezultă, per a contrario, că, în situaţia în care se constată, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa unei instanţe inferioare, instanţa trebuie să-şi decline competenţa în favoarea instanţei inferioare. Drept urmare, prorogarea competenţei va avea loc numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii232: -
-
instanţa sesizată cu judecarea cauzei în primă instanţă s ă fie superioar ă instanţei care ar deveni competentă, după materie, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei. Când una dintre instanţe este civilă şi alta militară, se impune, totdeauna, declinarea de competenţă în favoarea instanţei devenite competente ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei. schimbarea încadrării juridice a faptei să fie determinată de elemente noi ivite în cursul cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa sesizată cu judecarea cauzei. Astfel, dacă înainte de începerea cercetării judecătoreşti, instanţa sesizată constată, din simpla examinare a conţinutului faptei descrise în actul de sesizare, că fapta este de competenţa altei instanţe, inferioare, trebuie să-şi decline competenţa în favoarea acesteia233. B)
în cazul schimbării calificării faptei
Prorogarea competenţei
Spre deosebire de schimbarea încadrării juridice, pe care o poate dispune instanţa de judecată, schimbarea calificării faptei reprezintă opera legiuitorului. Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2 C.proc.pen.). În acest mod, se asigură judecarea unei infracţiuni de către instanţa sesizată prin rechizitor, chiar dacă, ulterior, în cursul judecării, a apărut o lege nouă, care a dat o altă calificare juridică aceleiaşi fapte, care atrage competenţa unei alte instanţe. În cazurile în care schimbarea calificării, printr-o lege nouă, s-a realizat înainte de sesizarea instanţei, evident că trimiterea în judecată va trebui să fie făcută la instanţa competentă în raport de noua calificare juridică dată faptei.
C) Prorogarea competenţei în cazul chestiunilor prealabile 229
Gr. Theodoru, op. cit., p.192; V. Rămureanu, op. cit., p. 151
169
În desfăşurarea procesului penal se poate ivi necesitatea lămuririi unor chestiuni de natură extrapenală, care se referă la existenţa unei situaţii, a unei calităţi, a unui raport juridic etc., de care depinde soluţionarea cauzei. Chestiunile extrapenale de a căror rezolvar2e3 4prealabilă depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile^ 2 ^^. Pentru a dobândi caracterul de chestiune prealabilă, o chestiune extra-penală trebuie să se caracterizeze prin următoarele: Să constate existenţa sau inexistenţa unui element sau a unei cerinţe esenţiale a conţinutului unei infracţiuni, dar care să fie de natură extrapenală (să aparţină altei ramuri de drept - de exemplu, stabilirea existenţei unei căsătorii valabile, în cazul infracţiunii de big23a5mie prevăzută de art. 303 C. pen.). În literatura de specialitate235, s-au propus două sisteme pentru rezolvarea chestiunilor prealabile, potrivit cărora competenţa revine fie instanţei penale care judecă cauza respectivă, fie instanţei extrapenale, în funcţie de natura chestiunii. În actuala23r6eglementare a Codului de procedură penală, s-a adoptat sistemul absolut 236 , potrivit căruia instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune (art. 44 alin. 2 C.proc.pen.). Drept urmare, se ajunge la o prorogare de competenţă, în sensul că instanţa penală devine competentă să judece şi chestiuni care, în mod obişnuit, sunt de competenţa unor instanţe civile sau a altor organe de jurisdicţie. În situaţia în care chestiunea prealabilă a fost anterior soluţionată, printr-o hotărâre definitivă, Codul de procedură penală prevede în art. 44 alin. 3, că hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. V.Rămureanu, op. cit., p.161-162 234 Gr. Theodoru, op. cit., p. 193 23 5 2 36 Tr. Pop., op. cit., p. 532 236 C.proc.pen. anterior adoptase sistemul chestiunilor prejudiciale, potrivit căruia competenţa de a rezolva chestiuni prealabile revenea inst.extrapenale, în funcţie de natura chestiunii
Textul mai sus-menţionat nu prevede nimic pentru ipoteza în care hotărârea definitivă aparţine unei alte instanţ2e3 7penale. În literatura de specialitate237, s-a arătat că, pentru identitate de raţiune, trebuie să admitem că hotărârea definitivă a unei instanţe penale va avea acelaşi efect - autoritate de lucru judecat.
D) Prorogarea competenţei în cazul strămutării judecării cauzei penale a) Noţiune Pentru a se asigura normala desfăşurare a procesului penal, în cazul intervenirii unor împrejurări locale care ar putea influenţa (pune la îndoială) influenţa obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor unei instanţe, Codul de procedură penală a reglementat instituţia str ă mut ă rii. Aşadar, putem defini strămutarea ca fiind un remediu procesual prin care o cauză este luată de la instanţa competentă să o judece şi dată la o instanţă de acelaşi grad, dar din altă localitate, unde normala desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată. Prin strămutarea cauzei penale se realizează o prorogare de competenţă teritorială a unei instanţe judecătoreşti, în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad. Codul nostru de procedură penală reglementează instituţia strămutării în art. 55 C.proc.pen., care prevede că Î.C.C.J. strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului!. Textul art. 55 alin. 1 C.proc.pen. nu precizează expres temeiurile strămutării238, adoptând o formulare cu caracter de generalitate, în sensul că temeiul constă în asigurarea de2s3f9ăşurării normale a procesului. În doctrină şi în practica judiciară239, au fost considerate motive de str ă mutare acele situaţii, stări sau împrejurări care creează la locul judecării cauzei o ambianţă cu totul defavorabilă unui cadru legal de înfăptuire a justiţiei şi care pun sub semnul îndoielii imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorilor acelei instanţe. Este însă necesar ca aceste împrejurări să se reflecte în mod concret în desfăşurarea procesului. 240 229
Gr. Theodoru, op. cit., p.192; V. Rămureanu, op. cit., p. 151
170
În literatura de specialitate240, s-a arătat că, deşi nu se confundă cu vreuna din cauzele de incompatibilitate, temeiul strămutării poate rezulta din atitudinea, din comportarea, în mod repetat a unor subiecţi procesuali oficiali faţă de una din părţile cauzei penale, atitudine sau comportare care nu poate fi încadrată în nici unul din cazurile de recuzare, dar care vădeşte existenţa unei porniri, unei lipse de obiectivitate şi imparţialitate, reflex al influenţei (temerii sau presiunii) exercitată de climatul în care se desfăşoară procesul penal. Strămutarea cauzei este posiV. Dongoroz, op. cit., p.146; V. Rămureanu, op. cit., p. 173 C.proc.pen. din 1964 prevedea, după modelul codului de instrucţie criminală francez, două temeiuri pentru strămutare: siguranţa publică şi suspiciunea legitimă, iar în ultima sa redactare se referea la „ imparţialitatea judecării pricinii" care la instanţa competentă nu este pe deplin asigurată. 239 Gr. Theodoru, op.cit., p. 195; V. Rămureanu, op. cit., p. 283 240 V. Dongoroz, op. cit., p. 161 238
bilă în orice etapă de judecată: în prima instanţă, în apel sau recurs241. b) Procedura strămutării
Instanţa competentă, în mod exclusiv, să soluţioneze cererile de strămutare este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Părţile, înştiinţate despre termen cu ocazia procedurii prealabile, se pot înfăţişa la şedinţă, caz în care se ascultă şi concluziile acestora. Înalta Curte de Casaţie examinează cererea pe baza motivelor formulate în cerere, înscrisurilor alăturate acesteia, informaţiilor primite, memoriile părţilor. Soluţionând cererea, Înalta Curte poate admite sau respinge cererea, printr-o decizie care nu se motivează. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei de la instanţa în faţa căreia se afla la o altă instanţa egală în grad de pe teritoriul ţării. Admiţând cererea, se hotărăşte şi în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin (art. 60 al.2 C.proc.pen.) Înalta Curte trebuie să înştiinţeze de îndată despre admiterea cererii, instanţa de la care s-a strămutat cauza, aceasta din urmă având obligaţia de a trimite dosarul instanţei la care s-a strămutat cauza. În cazul în care, după introducerea cererii de strămutare, nu s-a dispus suspendarea judecăţii la instanţa la care se află cauza a cărei strămutare s-a cerut, iar această instanţă a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. În practica judiciară242, s-a arătat că, în cazul în care, după strămutare, instanţa la care s-a trimis cauza dispune restituirea cauzei la procuror, în baza art. 333 C.proc.pen., dosarul se trimite procurorului care dispusese iniţial trimiterea în judecată, şi nu celui corespunzător instanţei la care s-a strămutat cauza. Respingerea cererii de strămutare are drept efect înlăturarea suspendării cauzei şi reluarea judecăţii de către instanţa la care se găseşte. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta.
Secţiunea a IV-a ALTE
INSTITUŢII PROCESUALE LEGATE DE COMPETENŢĂ
1. Controlul competenţei penale În vederea asigurării respectării normelor de competenţă în materie penală, legiuitorul a instituit pentru organele judiciare, obligaţia de a-şi verifica competenţa 229
Gr. Theodoru, op. cit., p.192; V. Rămureanu, op. cit., p. 151
171
241 242 242
Vezi secţiunea „Aplicaţii practice".
Gr. Theodoru,op. cit., p.280; V. Păvăleanu, op. cit., p. 253.
atât în momentul sesizării cu o cauză penală, cât şi pe tot parcursul procesului penal, când se ivesc situaţii care ar putea determina o altă competenţă. 243 Această verificare (sau control) se realizează, aşadar, în două modalităţi243: a) prin autocontrolul instanţei, care se realizează prin verificarea, de către instanţa sesizată, a propriei competenţe; b) prin controlul instan ţ ei superioare, care se realizează fie prin verificarea competenţei de către instanţa superioară la care se exercită o cale de atac, fie prin intermediul conflictului de competenţă ivit între două sau mai multe instanţe inferioare. Autocontrolul instanţei sesizate poate avea loc: din oficiu (când instanţa este obligată să-şi verifice, la primul termen, competenţa); la cererea părţilor sau a procurorului, prin intermediul excepţiei de necompetenţă. Excep ţ ia de necompeten ţă reprezintă mijlocul juridic prin care procurorul şi părţile pot invoca lipsa de competenţă a instanţei sesizate cu judecarea cauzei penale. Codul de procedură penală stabileşte, în art. 39 alin. 1 momentul până la care pot fi ridicate excepţiile de necompetenţă, în cursul procesului penal. Astfel, excepţia de necompetenţă materială şi după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, p â n ă la pronun ţ area hot ă r â rii definitive. După pronunţarea hotărârii de către prima instanţă de judecată, lipsa de competenţă se invocă prin intermediul căii de atac sau poate fi luată în considerare, din oficiu, de către instanţa de control judiciar. Dispoziţia art. 39 alin. 1 C.proc.pen. este în concordanţă cu textul art. 197 alin. 2 şi 3 C.proc.pen., care prevăd sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai p â n ă la citirea actului de_sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39 alin. 2 C.proc.pen.). Aşadar, excepţia de necompetenţă teritorială trebuie ridicată înainte de începutul cercetării judecătoreşti. Nerespectarea acestui termen atrage decăderea din exerciţiul dreptului, astfel că instanţa trebuie să respingă excepţia, ca fiind tardiv invocată. În urma verificării competenţei, prin ambele modalităţi de autocontrol, există două posibilităţi: fie instanţa constată că este competentă, caz în care continuă judecarea cauzei, fie instanţa constată că nu este competentă, se dezinvesteşte şi trimite cauza instanţei competente (prin declinarea competenţei).
2. Declinarea de competenţă În urma verificării competenţei, din oficiu sau la cerere, instanţa poate constata că nu este competentă, potrivit legii, să judece cauza cu care a fost legal sesizată. În acest caz, instanţa îşi declin ă competen ţ a î n favoarea instanţei de judecată pe care o apreciază ca fiind competentă. Potrivit art. 42 alin. 1 C.proc.pen., instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Declinarea de competenţă constituie o dezînvestire a instanţei, astfel că hotărârea de declinare este o sentin ţă , care nu este supusă apelului şi nici recursului (art. 42 alin. 4 C.proc.pen.). Sentinţa de declinare a competenţei are un dublu efect: de dez î nvestire a instanţei ce dispune declinarea de competenţă şi de î nvestire a instanţei arătată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.
229
Gr. Theodoru, op. cit., p.192; V. Rămureanu, op. cit., p. 151
172
Instanţa sesizată în urma declinării competenţei este obligată să-şi verifice competenţa, învestindu-se cu judecarea cauzei, dacă se consideră competentă, sau declinându-şi, la rândul ei, competenţa, fie în favoarea instanţei care i-a trimis cauza, fie la o altă instanţă. În cazul în care instanţa se învesteşte cu judecarea cauzei, se pune problema dacă actele şi măsurile dispuse de instanţa desesizată pot fi folosite sau nu. Codul nostru de procedură penală prevede o reglementare distinctă, în funcţie de felul competenţei care a determinat declinarea. Potrivit art. 42 alin. 2 C.proc.pen., dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. 244 Această facultate244 pe care legiuitorul o conferă instanţei competente reprezintă o derogare de la dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi 3 C.proc.pen., conform cărora actele efectuate şi măsurile luate de o instanţă necompetentă după materie şi după calitatea persoanei, ar trebui să fie lovite de nulitate absolută. În cazul declinării pentru necompetenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza are obliga ţ ia să menţină actele îndeplinite şi măsurile luate de instanţa care a dispus declinarea de competenţă.
3. Conflictele de competenţă
A) Noţiune Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia juridică în care două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa, una alteia. Din economia textului art. 43 C.proc.pen., rezultă că, pentru existenţa conflictului de competenţă se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) s ă existe un conflict de competen ţă î ntre dou ă sau mai multe În lipsa unei reglementări exprese pentru cazul necompetenţei materiale sau personale, în C.proc.pen. anterior, actele efectuate şi măsurile luate de instanţa care şi-a declinat competenţa erau lovite de nulitate absolută. 244
instan ţ e. Acest conflict apare, de regulă, între două sau mai multe instanţe care
b)
simultan sau succesiv se declară competente sau îşi declină competenţa într-o anumită cauză. Legiuitorul a avut în vedere - deşi nu a prevăzut în mod expres - prin reglementarea acestui text, conflictul de competenţă între instanţele penale române din sistemul organelor judecătoreşti. asumarea sau declinarea competen ţ ei. Instanţele penale aflate în conflict trebuie să-şi asume competenţa (conflict pozitiv de competenţă) sau să-şi decline competenţa (conflict negativ de competenţă) de a judeca aceeaşi cauză. Conflictul pozitiv de competenţă există atunci când două sau mai multe instanţe judecătoreşti, sesizate cu judecarea aceleiaşi cauze penale, se recunosc competente a o judeca. -
Conflictul negativ de competenţă există atunci când două sau mai multe
instanţe îşi declină, succesiv, una în favoarea competenţa de judecare a aceleiaşi cauze. În doctrină,245 s-a ridicat problema dacă hotărârile prin care instanţele se pronunţă asupra competenţei/incompetenţei trebuie să fie sau nu definitive. Codul de procedură penal actual reglementează aceste situaţii distinct, după cum urmează: în ipoteza conflictului negativ, C.proc.pen. prevede că hotărârea de declinare de competenţă este definitivă, astfel că nu se mai pune problema definitivării hotărârii. 245celeilalte
243
V. Rămureanu, op. cit., p. 205
173
-
în cazul conflictului pozitiv, instanţele se declară competente -prin respingerea excepţiilor de necompetenţă ridicate în faţa lor - printr-o încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul. c) identitatea cauzei. Instanţele aflate în conflict de competenţă trebuie să se considere competente sau necompetente de a judeca aceea ş i cauz ă . În literatura juridică s-a afirmat că, prin expresia „aceeaşi cauză" trebuie să înţelegem atât o singur ă fapt ă (infracţiune), cât şi mai multe fapte (infracţiuni) conexe, care trebuie să fie aceeaşi sau, respectiv, aceleaşi la toate instanţele în conflict.
B) Procedura de rezolvare a conflictului de competenţă Conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor în conflict (art. 43 alin. 1 C.proc.pen.). Instanţa ierarhic superioară comună (regulator de competenţă) va fi determinată în funcţie de gradul, categoria şi raza teritorială a instanţelor aflate în conflict. În caz de conflict de competenţă între instanţe de aceeaşi categorie şi de acelaşi grad (între două judecătorii) din raza teritorială a aceluiaşi tribunal, instanţa ierarhic superioară comună este tribunalul; conflictul de competenţă ivit între două judecătorii din raza unei curţi de apel va fi soluţionat de către aceasta,
iar dacă nu sunt din raza unei curţi de apel, competentă va fi Î.C.C.J. Conflictul de competenţă ivit între o instanţă civilă şi una militară va fi soluţionat de Î.C.C.J. Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se face, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa. Sesizarea se poate face, în toate cazurile, de procuror sau părţi. Ca şi oricare altă instanţă sesizată, instanţa superioară comună este obligată să-şi verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare (art. 300 C.proc.pen.). Dacă va constata că nu este competentă să soluţioneze conflictul, îşi va declina competenţa în favoarea instanţei pe care o consideră competentă. Dacă se consideră competentă, în urma sesizării, până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata la instanţele aflate în conflict se suspend ă (art. 43 alin. 5 C.proc.pen.). De la această regulă, există o singură excepţie, cu privire la măsurile şi actele ce reclamă urgenţă (cum sunt măsurile preventive). Acestea se vor dispune sau vor fi efectuate de către instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă (art. 43 alin. 6 C.pr.pen.). Soluţionarea conflictului de competenţă se face în condiţii de oralitate, publicitate şi contradictorialitate. În acest sens, art. 43 alin. 7 C.proc.pen. prevede că instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Dacă este competentă să soluţioneze conflictul, prin hotărârea pe care o pronunţă, se va indica instanţa competentă, căreia i se va trimite cauza spre judecată. Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are caracterul unei decizii, care nu poate fi supusă unei căi de atac.
174
Hotărârea instanţei regulator de competenţă, prin care s-a stabilit instanţa competentă are două efecte: 246 - este atributiv ă de competenţă246, în sensul că instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă. Prin excepţie, dacă în urma completării cercetării judecătoreşti rezultă o noua situa ţ ie de fapt, care determină o altă încadrare juridică, de competenţa altei instanţe, instanţa îşi poate declina din nou competenţa. Noua situaţie de fapt este dată de împrejurările sau circumstanţele care rezultă din completarea cercetării judecătoreşti - şi nu din lucrările deja existente la dosar - şi care sunt de natură să schimbe încadrarea juridică iniţială a faptei, astfel că fapta, în noua ei încadrare, este de competenţa materială a altei instanţe. În literatura juridică247, s-a afirmat opinia că excepţia se poate extinde -pentru identitate de raţiune - şi în unele situaţii privind competenţa personală; al doilea efect priveşte actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată. Potrivit art. 43 alin. 10 raportat la art. 42 alin. 2 C.proc.pen., instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată.
4. Incompatibilitatea Desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal presupune - alături de necesitatea reglementării normelor de competenţă a organelor judiciare - ca membrii unui organ judiciar să îşi exercite atribuţiile temeinic şi legal, în condiţiile stabilite prin lege. Exercitarea temeinică şi legală a acestor atribuţii implică îndeplinirea unor condiţii privitoare la obiectivitatea şi impar ţ ialitatea organului judiciar, probitatea lor social-morală (încrederea cetăţenilor în organele judiciare care înfăptuiesc jus2ti4ţ8ia) şi calificarea profesional ă (suficienta pregătire teoretică şi practică) a acestora248. Din momentul începerii unui proces penal, pot apărea situaţii sau împrejurări de natură să provoace neîncredere, suspiciune cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea organelor judiciare care îşi exercită atribuţiile în acea cauză penală. Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situaţii sau cauze de suspiciune, în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut mai multe rem24e9dii procesuale, cum sunt: incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea şi strămutarea249.
A) Noţiune Incompatibilitatea este situaţia în care se poate afla un subiect procesual, atunci când într-o anumită cauză, la care participă, este susceptibil de a fi bănuit, pentru anumite cauze expres prevăzute de lege, de imparţialitate sau lipsă de obiectivitate. În aceste situaţii, subiectul procesual incompatibil nu îşi mai poate exercita atribuţiile în cauza respectivă, fiind împiedicat să mai participe la desfăşurarea activităţii procesuale din acel proces. I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat, vol. IV, p. 96 V. Dongoroz, op.cit., p. 149 249 Deşi tratate distinct, incompatibilitatea şi strămutarea sunt instituţii asemănătoare. În cazul suspiciunii individuale, care priveşte o anumită persoană (judecător de ex.) remediul procesual este incompatibilitatea, în timp ce remediul suspiciunii colective (referitoare la totalitatea judecătorilor) este transformarea cauzei la un alt organ judiciar penal de aceeaşi categorie şi acelaşi grad, adică strămutarea (Vezi V. Dongoroz, op.cit., p.150-151). 248
În reglementarea actuală a Codului de procedură penală după modificările aduse prin O.U.G. nr. 109/2003 şi Legea nr. 281/2003, dispoziţiile referitoare la incomptibilitate sunt incidente în cazul următorilor subiecţi procesuali: judecătorul, procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent, grefierul, expertul şi interpretul.
B) Cazuri 246
Gr. Theodoru, op. cit., p. 201; V. Rămureanu, op. cit., p. 248
175
a) Incompatibilitatea judecătorilor Potrivit art. 46-48 C.proc.pen., judecătorii sunt incompatibili în următoarele
cazuri: 1. Rudenia Judecătorii care sunt so ţi sau rude apropiate î ntre ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Raţiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în influenţa pe care ar putea să o exercite un soţ sau o rudă apropiată, asupra celuilalt soţ sau, respectiv, rudă apropiată, cu privire la modul de soluţionare a cauzei. Înţelesul expresiei „rude apropiate" este cel prevăzut în art. 149 C. pen. Cauza de incompatibilitate este incidentă în orice stadiu al procesului şi la orice instanţă, indiferent de gradul sau categoria ei. Incompatibilitatea există chiar dacă soţii sunt în proces de divorţ, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.
2. Judec ătorul care a luat parte la solu ţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleia şi cauze î ntr-o instan ţă superioar ă, sau la judecarea cauzei dup ă desfiin ţarea hot ăr â rii cu trimitere î n apel sau dup ă casarea cu trimitere î n recurs 250 Pentru a fi incident250 acest caz de incompatibilitate, este necesar ca judecătorul să fi luat parte la soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că, în calitate de membru al completului de judecată a participat la dezbaterile cauzei, la deliberare şi a semnat minuta care constată rezultatul deliberării, pronunţându-se asupra existenţei infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a răspunderii sale penale şi a aplicării sancţiunilor. În practica judiciară, s-a admis că nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul a participat doar la unele termene la care s-a dispus amânarea; s-a pronunţat asupra unor chestiuni prealabile sau a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi. De asemenea, s-a decis că nu este incompatibil judecătorul care a judecat o cerere de liberare condiţionată, în fond ori în recurs, atunci când judecă o nouă În practică s-a apreciat că în cazul admiterii apelului inculpatului şi trimiterea cauzei la prima instanţă spre rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefiind legal citat, judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel poate participa la judecarea apelului declarat contra sentinţei date în urma rejudecării, deoarece nu se află în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 47 alin. 1 C.proc.pen. Deşi a făcut parte din completul de judecată, judecătorul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, în apel fiind soluţionat numai aspectul privind citarea legală a inculpatului. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins ca nefondat (C.S.J. s. pen., d. 2690/2001) cerere cu acelaşi obiect, pentru că această nouă cerere are la bază alte împrejurări şi 250
temeiuri. Tot aşa, s-a admis că nu este incompatibil să judece cauza judecătorul care a soluţionat în primă instanţă o cerere de revizuire ori o contestaţie în anulare.
3. Judec ătorul care Şi-a exprimat anterior p ărerea cu privire la solu ţia care ar putea fi dat ă î n acea cauză251.
Părerea exprimată anterior trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauză (cu privire la vinovăţia inculpatului sau existenţa infracţiunii), iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de ex., luarea unor măsuri asigurătorii; extinderea din oficiu a acţiunii penale sau a procesului penal; constatarea unei infracţiuni de audienţă). De asemenea, s-a decis că există antepronunţare şi, deci, incompatibilitate de a judeca cauza, dacă judecătorul a dispus anterior, în aceeaşi cauză, arestarea preventivă, iar, în motivarea încheierii, a reţinut sau a lăsat să se înţeleagă că învinuitul sau inculpatul arestat este autorul faptei imputate. Exprimarea părerii poate avea loc în cursul desfăşurării procesului (de ex., respingând o excepţie, judecătorul îşi exprimă părerea indirect, şi cu privire la vinovăţia inculpatului) sau în afara desfăşurării procesului penal (cu ocazia unei convorbiri particulare). Indiferent dacă este în cursul sau în afara desfăşurării procesului penal, părerea trebuie să fie exprimată anterior dezbaterilor judiciare şi pronunţării hotărârii252. b) Alte cauze de incompatibilitate 246
Gr. Theodoru, op. cit., p. 201; V. Rămureanu, op. cit., p. 248
176
1. Judec ătorul care a pus î n mi şcare ac ţiunea penal ă sau a dispus trimiterea î n judecat ă ori a pus concluzii î n fond î n calitate de procuror la instan ţa de judecat ă sau a emis mandatul de arestare preventiv ă î n cursul urm ăririi penale.
Noua reglementare a textului art. 48 alin. 1 lit.a C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, răspunde necesităţii armonizării dispoziţiilor legislaţiei noastre procesual penale cu principiul european al separaţiei funcţiilor de urmărire penală de cele de judecată în cadrul autorităţilor procesului penal, principiu care decurge din art. 6 par. 1 din Convenţia europeană şi din art. 14 par. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Pentru prima oară reglementat în sistemul nostru, acest caz de incompatibilitate referitor la „ judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale" delimitează funcţia de urmărire de cea de judecată, dând satisfacţie unui principiu european menit să asigure imparţialitatea membrilor organelor judiciare. Sub acest aspect, Codul nostru de procedură penală este în consens cu Punerea în discuţie de către judecător, conform art. 334 C.proc.pen., a noii încadrări juridice, dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, nu are semnificaţia cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 C.proc.pen., neconstituind o exprimare de către judecător, anterior soluţionării cauzei, a părerii sale cu privire la hotărârea ce urma să fie adoptată (C.S.J., s.pen., dec. nr. 442/20 februarie 2159292, în Pro-Lege nr. 1/1993). 252 V.Rămureanu, op.cit., p.263. 251
recentele reglementări din legislaţia procesuală franceză care în art. 137-1 C.proc.pen. introdus prin Legea din 15 ianuarie 2000 prevede expres că judecătorul libertăţilor şi detenţiei „nu poate, sub sancţiunea nulităţii, să participe la judecarea cauzelor penale pe care le-a cunoscut". Raţiunea instituirii acestui caz de incompatibi2li5t3ate constă în faptul că procurorul, care pune în mişcare acţiunea penală253, dispune trimiterea în judecată sau pune concluzii în fond în faţa instanţei îşi exprimă prin aceste activităţi procesuale o părere anticipată asupra soluţiei care ar putea fi dată în cauză. În literatura de specialitate254, s-a apreciat că există incompatibilitate şi atunci când procurorul pune în mişcare acţiunea penală, la instanţă, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau persoane. Punerea de concluzii în fond trebuie înţeleasă în sensul că procurorul s-a pronunţat asupra existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului şi asupra aplicării legii penale, nu şi atunci când pune concluzii în chestiuni incidente sau în cereri privind desfăşurarea judecăţii255. 2. Fost reprezentant sau ap ă r ă tor Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi nu poate participa în aceeaşi cauză ca judecător. Incompatibilitatea există chiar dacă judecătorul, în calitate de apărător al vreuneia dintre părţi, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, fiind suficient să fi fost angajat sau desemnat ca apărător (nu are importanţă durata acestei calităţi). Raţiunea acestei incompatibilităţi se bazează pe realitatea că cele două poziţii, de judecător şi apărător, sunt de neconciliat. Această incompatibilitate garantează respectarea principiului separaţiei funcţiilor de judecare de cele de apărare.
3. Fost expert sau martor Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost expert sau martor în cauza respectivă. Acest caz de incompatibilitate se bazează pe ideea că judecătorul care trebuie să efectueze operaţiunea de apreciere a probelor, nu poate fi persoana care a procurat vreo probă (în calitate de expert) sau a servit ca mijloc de probă256 (declaraţia în calitate de martor). Pentru existenţa acestui caz de incompatibilitate nu interesează conţinutul declaraţiilor făcute de martor sau al concluziilor înfăţişate de expert257. 4. Interesat î n cauz ă Potrivit art. 48 lit.d C.proc.pen., judecătorul este incompatibil a judeca dacă 246
Gr. Theodoru, op. cit., p. 201; V. Rămureanu, op. cit., p. 248
177
V.Rămureanu, op. cit., p.267 Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Ed.Did. şi Ped., Buc., 1979, p.57. 2 5 5 Ibidem 2 56 256 V. Dongoroz, op. cit., p.154 257 Ibidem 25 3 2 54 254
în cauza respectivă, există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Formularea generică a textului, în sensul folosirii expresiilor „există împrejurări", „sub orice formă", lasă să se înţeleagă ca interesul poate fi de orice natură (material, dar şi psihic) şi că, ori de câte ori o persoană invocă şi face dovada unor asemenea împrejurări, există incompatibilitate. Interesul poate fi direct (când judecătorul, soţul acestuia ori o rudă apropiată figurează ca parte în cauza respectivă) sau indirect (când soţul 2s5a8u o rudă apropiată figurează ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi)258. În privinţa î mprejur ă rilor din care ar rezulta interesul, acestea pot fi diverse: are un proces similar la o altă instanţă; are calitatea de tutore al uneia din părţi; este debitorul sau creditorul uneia din părţi etc. 3. Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului Potrivit art. 49 alin. 1 raportat la art. 46 C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, procurorul, magistratul-asistent sau grefierul de şedinţă nu pot participa la judecarea unei cauze dacă sunt soţi sau rude apropiate între ei sau cu vreunul dintre membrii completului de judecată. Art. 49 alin. 2 C.proc.pen. stabileşte, prin referire la art. 48 lit.b-d, şi alte cazuri de incompatibilitate pentru procuror, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul-asistent şi grefierul de şedinţă: au avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi; au avut calitatea de expert sau martor; există împrejurări din care rezultă că sunt interesaţi sub orice formă, ei, soţul sau vreo rudă apropiată. Alin. 3 şi 4 al art. 49 C.proc.pen. reglementează încă două cazuri de incompatibilitate, pentru procuror şi persoana care efectuează urmărirea penală: procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac; persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanţă. 4. Incompatibilitatea expertului şi interpretului Dispoziţiile privitoare la incompatibilitate prevăzute de art. 48 C.proc.pen., se aplică în mod corespunzător, expertului şi interpretului. Face excepţie cauza de incompatibilitate prevăzută de art. 48 lit. c C.proc.pen., în cazul experţilor, în sensul că un expert sau interpret poate participa în această calitate, de mai multe ori în aceeaşi cauză (art. 54 alin. 3 C.proc.pen.). Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză, legea acordând întâietate calităţii de martor.
C) Invocarea excepţiei de incompatibilitate Cauza de incompatibilitate poate fi adusă la cunoştinţa preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, fie prin încunoştiinţarea făcută de persoana incompatibilă (ab ţ inere), fie prin denunţarea cauzei de incompatibilitate de către vreuna din părţi 246
Gr. Theodoru, op. cit., p. 201; V. Rămureanu, op. cit., p. 248
178
(recuzare) 259 . Ambele mijloace de invocare a excepţiei de incompatibilitate au în vedere obţinerea aceluiaşi rezultat: înlăturarea persoanei incompatibile. a) Abţinerea Abţinerea presupune cunoaşterea, de către persoana incompatibilă, a cauzei de incompatibilitate în care se află. Potrivit art. 50 alin. 1 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Obligaţia de abţinere operează din momentul în care persoana incompatibilă cunoaşte cauza de incompatibilitate ce ar putea fi invocată împotriva sa. În acest sens, art. 50 alin. 2 C.proc.pen. arată că declaraţia de abţinere se face de î ndat ă ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Declaraţia de abţinere poate fi retrasă atunci când: a fost făcută din eroare. S-a apreciat că retragerea declaraţiei trebuie să aibă loc înainte ca instanţa să hotărască asupra abţinerii260; în cursul judecăţii, dacă dispare cauza de incompatibilitate. Această situaţie se referă la cauza penală care are ca obiect mai multe infracţiuni conexe, iar privitor la aceea care determinase incompatibilitatea, s-a dispus încetarea procesului penal. b) Recuzarea Recu26z1area reprezintă un mod subsidiar de invocare a excepţiei de incom-patibilitate261, deoarece intervine atunci când persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere. Prin recuzare, oricare dintre părţi262 îşi manifestă voinţa printr-o cerere ca persoana incompatibilă să fie înlăturată de la judecarea cauzei. V.Dongoroz, op. cit., p. 156 V.Rămureanu, op. cit., p. 270 2 1 V.DongorozI, op. cit., p. 157 6 262 Legea nu prevede posibilitatea de a cere recuzarea şi pentru procuror 2 9 6 260
Cererea de recuzare poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii şi se poate formula oral sau scris. Cererea trebuie să cuprindă manifestarea de voinţă a părţii de a recuza o anumită persoană şi să indice cazul de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării. În ce priveşte termenul în care se poate face cerere de recuzare, textul art. 51 alin. 1 C.proc.pen. prevede că aceasta trebuie să aibă loc de î ndat ă ce partea a aflat despre existenţa ca2z6u3lui de incompatibilitate. În literatura juridică263, s-a arătat că, în situaţia în care partea cunoaşte cazul de incompatibilitate ulterior primului termen de judecată, în cursul desfăşurării judecăţii, cererea de recuzare trebuie să fie formulată de îndată sau cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor etapei respective de judecată, după pronunţarea hotărârii nemaiexistând posibilitatea recuzării. c) Procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare Procedura de soluţionare diferă, în funcţie de faza procesuală în care a intervenit abţinerea sau recuzarea. 246
Gr. Theodoru, op. cit., p. 201; V. Rămureanu, op. cit., p. 248
179
Î n cursul judec ăţ ii, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se soluţionează de instanţa care judecă cauza respectivă. Potrivit art. 52 alin. 1 C.proc.pen., abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat. Prin folosirea expresiei „un alt complet", legiuitorul nu a avut în vedere modificarea lui totală, ci doar înlocuirea judecătorului incompatibil, ceilalţi membri ai completului rămânând aceiaşi. Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de î ndat ă , ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar, dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere. Urgenţa soluţionării este motivată de scopul reluării judecăţii cât mai curând posibil. Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. 1, instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate, nu va lua parte la judecarea cauzei. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. În ipoteza în care abţinerea sau recuzarea priveşte 1întreaga instanţă, modificările aduse textului art. 52 alin. 5 şi introducerea alin. 51 C.proc.pen., prin Legea nr. 281/2003 rezolvă, pe de o parte, problemele ivite în practica judiciară în cauzul în care se recuză toţi judecătorii unei instanţe, iar inculpaţii sunt arestaţi, iar, pe de altă parte, se dă satisfacţie principiului european al dreptului la un al doilea judecător (art. 14 part. 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale)264. Astfel, conform art. 52 alin. 5 C.proc.pen., abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, condiţie care în reglementarea anterioară nu era prevăzută. Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioar ă care, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. 1 Răspunzând unor cerinţe constituţionale şi europene, textul art. 51 se constituie într-o altă garanţie menită să asigure prioritatea cu care instanţa trebuie să dispună asupra situaţiilor în care există inculpaţi arestaţi preventiv. Sub acest aspect, când se recuză întreaga instanţă, instanţa ierarhic superioară dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege, înainte de a se pronunţa asupra recuzării. După examinarea, în şedinţă secretă, a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, instanţa se pronunţă printr-o î ncheiere, fie în sensul admiterii, fie al respingerii abţinerii sau recuzării. În cazul admiterii abţinerii sau recuzării, persoana incompatibilă va fi înlăturată definitiv de la judecarea cauzei, iar, în cazul respingerii, persoana respectivă va participa, în continuare la judecarea cauzei. Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac. Î n cursul urm ă ririi penale, abţinerea sau recuzarea persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se soluţionează de către procurorul care supraveghează cercetarea penală sau de procurorul ierarhic superior. Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. Atunci când cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonan ţă . Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior. Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4, care se aplică în mod corespunzător.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
180
Cererea de recuzare sau declaraţia de abţinere a expertului sau interpretului se soluţionează în aceleaşi condiţii, sus-menţionate, funcţie de faza procesuală în care intervine abţinerea sau recuzarea.
D) Sancţiunea incompatibilităţii Codul actual de procedură penală nu prevede expres, nici o sancţiune a incompatibilităţii sau pentru partea care a făcut cererea de recuzare cu rea-credinţă (în scopul tergiversării cauzei sau în scop şicanator). În ipoteza în care cauza a fost soluţionată, cu participarea unei persoane incompatibile, opiniile exprimate, în literatura juridică, în legătură cu sancţiunea care se impune au fost diferite. Într-o primă opinie265, s-a considerat că sancţiunea trebuie să fie nulitatea absolută, întrucât au fost încălcate dispoziţii care reglementează compunerea instanţei (art. 197 alin. 2 C.proc.pen.). Într-o altă opinie266, pornind de la motivarea că incompatibilitatea este o instituţie diferită de compunerea instanţei, s-a apreciat că sancţiunea care se impune este nulitatea relativă (art. 197 alin. 1 şi 4 C.proc.pen.). În acord cu această ultimă opinie, la care ne raliem, considerăm că sunt şi dispoziţiile art. 52 alin. 4 C.pr.pen., care prevăd că, atunci când se admite abţinerea sau recuzarea, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin.Desigur, aceasta înseamnă că menţinerea sau desfiinţarea actelor îndeplinite şi măsurilor dispuse depinde de o verificare şi apreciere a acestor acte, sub aspectul dacă legalitatea şi corectitudinea lor a fost sau nu afectată de prezenţa în complet a persoanei incompatibile.
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Stabilirea competenţei după calitatea persoanei. Poliţistul - funcţionar public. Noul statut al acestuia potrivit Legii nr. 360/2002. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 714
Dosar nr. 88/2003 Şedinţa publică din 12 februarie 2003
Asupra conflictului negativ de competen ţă de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele:
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate î n procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 225 E. Forian, Diritto procesuale penale,Torino, Unione Tipografica Editrice Torinese, 1939, vol. 3, p. 186. 265 266
Prin Rechizitoriul din 4 februarie 2002 al Parchetului Militar Craiova, s -a dispus trimiterea î n judecat ă a inculpatului J.M., maistru militar î n rezerv ă , pentru comiterea infrac ţ iunii prev ă zut ă de art. 288 alin. (2), art. 289 ş i art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ş i art. 279 alin. (3) C.pen., fiind sesizat Tribunalul Militar Timi ş oara. Tribunalul Militar Timi ş oara, prin sentin ţ a penal ă nr. 120 din 4 septembrie 2002, î n baza art. 42 C.proc.pen., ş i art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002 a declinat competen ţ a de
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
181
solu ţ ionare a cauzei î n favoarea Tribunalului Hunedoara, î ntruc â t prin Legea nr. 360/2002 care a intrat î n vigoare la 24 septembrie 2002, poli ţ istul a devenit func ţ ionar public ş i a fost scos de sub jurisdic ţ ia parchetelor ş i instan ţ elor militare stabilindu-se competen ţ a de urm ă rire penal ă de c ă tre procurorii civili ş i de judecat ă de c ă tre tribunale ş i cur ţ ile de apel, cu excep ţ ia infrac ţ iunilor contra siguran ţ ei statului. Cum pentru infrac ţ iunile s ă v â r ş ite de agen ţ ii de poli ţ ie competen ţ a revine tribunalelor, conform art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002, s -a trimis cauza tribunalului civil ş i anume Tribunalului Hunedoara. Examin â nd dosarul, Tribunalul Hunedoara prin sentin ţ a penal ă nr. 396 din 11 decembrie 2002 ş i-a declinat competen ţ a de judecat ă î n favoarea Tribunalului Militar Timi ş oara re ţ in â nd c ă potrivit art. 40 C.proc.pen., c â nd competen ţ a instan ţ ei este determinat ă de calitatea inculpatului, instan ţ a, r ă m â ne competent ă a judeca chiar dac ă inculpatul, dup ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii nu mai are acea calitate. Din examinarea dispozi ţ iilor legale î n materie se constat ă c ă î n cazul sesizat, competen ţ a de judecat ă revine instan ţ ei civile ş i nu instan ţ ei militare. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poli ţ istul este func ţ ionar public civil, iar potrivit art. 64, competen ţ a de a efectua supravegherea urm ă ririi penale ş i de a judeca î n fond infrac ţ iunile s ă v â r ş ite de poli ţ i ş ti, revine parchetelor de pe l â ng ă tribunale ş i tribunalelor, pentru infrac ţ iunile comise de c ă tre agen ţ ii de poli ţ ie, parchetelor de pe l â ng ă Cur ţ ile de Apel ş i cur ţ ilor de apel, pentru infrac ţ iunile comise de c ă tre ofi ţ erii de poli ţ ie p â n ă la gradul de comisar ş ef inclusiv, respectiv Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie ş i Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, pentru infrac ţ iunile comise de chestorii de poli ţ ie cu excep ţ ia infrac ţ iunilor contra siguran ţ ei statului care r ă m â n î n competen ţ a parchetelor ş i instan ţ elor militare. Î n sf â r ş it, potrivit art. 82 alin. (2) din aceea ş i lege, orice alte dispozi ţ ii contrare se abrog ă . Din cele ce preced, rezult ă incontestabil competen ţ a instan ţ elor civile î n judecarea infrac ţ iunilor comise de poli ţ i ş ti, cu excep ţ ia infrac ţ iunilor contra siguran ţ ei statului. Pe de alt ă parte, dispozi ţ iile art. 64 din Legea 360/2002 privind competen ţ a instan ţ elor fiind de ordin procesual, acestea sunt de imediat ă aplicare ş i anume de la data intr ă rii î n vigoare a legii, 24 august 2002, orice alte dispozi ţ ii contrare fiind abrogate (dispozi ţ iile contrare cuprinse î n Codul de procedur ă penal ă ) astfel c ă invocarea art. 40 C.proc.pen., devine inaplicabil î n condi ţ iile modific ă rii normelor juridice referitoare la competen ţă viz â nd fapte penale comise de poli ţ i ş ti. Pentru considerentele ce preced urmeaz ă a se stabili competen ţ a de judecare î n favoarea instan ţ ei civile ş i anume a Tribunalului Hunedoara. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Stabile ş te competen ţ a î n judecarea cauzei privind pe inculpatul J.M., î n favoarea Tribunalului Hunedoara, instan ţă c ă reia i se trimite dosarul pentru solu ţ ionare. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 12 februarie 2003. 2. Competenţă în raport de calitatea persoanei. Norme tranzitorii R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1072/2003
Dosar nr. 277/2003 Şedinţa publică de la 28 februarie 2003
Asupra conflictului de competen ţă de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Tribunalul Militar Cluj, prin sentin ţ a nr. 115 din 12 noiembrie 2002, a dispus î n temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 ş i art. 42 C.proc.pen., declinarea
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
182
competen ţ ei de solu ţ ionare a cauzei privind pe inculpatul T.V. î n favoarea Tribunalului Cluj, motiv â nd c ă inculpatul ş i-a pierdut calitatea de militar la data de 24 august 2002 odat ă cu intrarea î n vigoare a Legii nr. 360/2002, iar dispozi ţ iile acestei reglement ă ri speciale derog ă de la legea general ă , respectiv art. 40 C.proc.pen. Tribunalul Cluj, prin sentin ţ a penal ă nr. 619 din 12 decembrie 2002, a declinat, la r â ndul s ă u, competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei î n favoarea Tribunalului Militar Cluj, cu motivarea c ă , potrivit art. 40 C.proc.pen., atunci c â nd competen ţ a instan ţ ei este determinat ă de calitatea inculpatului instan ţ a r ă m â ne competent ă a judeca chiar dac ă inculpatul, dup ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii, nu mai are acea calitate. Fa ţă de acest text de lege, î n lipsa unor dispozi ţ ii tranzitorii referitoare la competen ţă , concluzia care se desprinde este aceea c ă tribunalul militar trebuie s ă judece cauza, î ntruc â t la data s ă v â r ş irii infrac ţ iunii de v ă t ă mare corporal ă din culp ă , inculpatul T.V. avea calitatea de plutonier major de poli ţ ie. Investit ă î n temeiul art. 43 alin. (2) C.proc.pen., cu solu ţ ionarea acestui conflict negativ de competen ţă , Curtea constat ă c ă potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei revine Tribunalului Cluj. Î n cauz ă , se pune problema dac ă situa ţ ia tranzitorie privind competen ţ a instan ţ ei penale, creat ă prin intrarea î n vigoare a Legii nr. 360/2002 privind statutul poli ţ istului trebuie solu ţ ionat ă exclusiv î n lumina art. 40 C.proc.pen., sau dac ă trebuie aplicate ş i normele generale î n materia dreptului tranzitoriu. Referitor la competen ţ a dup ă calitatea persoanei, art. 40 C.proc.pen., reglementeaz ă „competen ţ a instan ţ ei î n caz de schimbare a calit ăţ ii inculpatului", f ă r ă a distinge care este cauza schimb ă rii acestei calit ăţ i. Or, schimbarea calit ăţ ii persoanei poate fi determinat ă de numeroase î mprejur ă ri printre care chiar schimbarea legii care modific ă statutul anumitor categorii de persoane, cum este Legea nr. 360/2002. Ca atare, no ţ iunea art. 40 C.proc.pen., nu este aceea de a solu ţ iona conflictul î n timp î ntre normele de competen ţă material ă , datorat modific ă rilor legislative, ci prevede numai c ă , î n cadrul legii aplicabile care poate fi legea nou ă sau legea veche, trebuie s ă se ţ in ă seama de calitatea special ă a persoanei la data s ă v â r ş irii infrac ţ iunii, chiar dac ă , la data judec ăţ ii nu mai are acea calitate. Rezult ă a ş adar, c ă art. 40 C.proc.pen., nu exclude aplicarea normelor dreptului tranzitoriu, dup ă cum aplic â nd normele dreptului tranzitoriu nu î nseamn ă c ă se î ncalc ă art. 40 ci, din punct de vedere logic, aplicarea lor se face succesiv. Se impune deci a se solu ţ iona conflictul î n timp î ntre normele de competen ţă , care are prec ă dere. Î ntruc â t Codul de procedur ă penal ă nu con ţ ine norme pentru solu ţ ionarea conflictului de legi î n timp î n materia competen ţ ei, sunt aplicabile dispozi ţ iile P ă r ţ ii generale a Codului de procedur ă civil ă (astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000), av â nd î n vedere voca ţ ia procedurii civile de a reprezenta dreptul comun pentru celelalte ramuri care nu cuprind dispozi ţ ii speciale. Or, potrivit art. 725 C. proc. civ. procesele î n curs de judecat ă la data schimb ă rii competen ţ ei instan ţ elor legal investite vor continua s ă fie judecate de acele instan ţ e. Î n caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozi ţ iile legii noi privitoare la competen ţă sunt pe deplin aplicabile. Se impune concluzia c ă normele de competen ţă sunt de imediat ă aplicare, astfel î nc â t, dac ă instan ţ a nu a fost sesizat ă î nc ă , dup ă intrarea î n vigoare a legii noi va fi sesizat ă instan ţ a competent ă potrivit acestei legi. Î n cauza de fa ţă , rechizitoriul privind pe inculpatul T. V. a fost î ntocmit la 11 octombrie 2002, ulterior datei de 24 august c â nd a intrat î n vigoare Legea nr. 360/2002, astfel c ă , se impunea a fi investit cu judecarea cauzei Tribunalul Cluj ş i nu Tribunalul Militar Cluj care nu mai avea competen ţ a de a solu ţ iona cauze penale, privind pe inculpa ţ ii poli ţ i ş ti ş i care legal a declinat competen ţ a î n favoarea instan ţ ei civile. Ca urmare, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie va stabili competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei î n favoarea Tribunalului Cluj, c ă reia i se va trimite dosarul privind pe inculpatul T. V.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
183
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Stabile ş te competen ţ a î n favoarea Tribunalului Cluj, c ă ruia i se trimite pentru solu ţ ionare, cauza privind pe T. V. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003.
3. Conflict negativ de competenţă. Efectele strămutării ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 740
Dosar nr. 4869/2002 Şedinţa publică din 13 februarie 2003 CURTEA
Asupra conflictului negativ de competen ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin î ncheierea nr. 1720 pronun ţ at ă la 29 martie 2002 î n dosarul nr. 347/2002, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a admis cererea de str ă mutare formulat ă de peti ţ ionarul S.E.C. ş i a dispus str ă mutarea judec ă rii cauzei ce formeaz ă obiectul dosarului nr. 9015/2001 al Tribunalului Dolj, av â nd ca obiect recursurile formulate î mpotriva sentin ţ ei nr. 1982 din 7 mai 2001 a Judec ă toriei Craiova, î n favoarea Tribunalului V â lcea. Tribunalul V â lcea, prin decizia penal ă nr. 625 din 27 mai 2002 a admis recursurile, a casat sentin ţ a nr. 1982/2001 a Judec ă toriei Craiova ş i a trimis cauza spre rejudecare la prima instan ţă ş i anume, Judec ă toria R â mnicu V â lcea. Î mpotriva deciziei nr. 625 din 27 mai 2002 a formulat contesta ţ ie î n anulare partea v ă t ă mat ă S.E.C., care a fost admis ă prin decizia nr. 771 din 24 iunie 2002 (dosar nr. 1041/2002) de Tribunalul V â lcea, s-a anulat decizia penal ă atacat ă , s-au admis recursurile declarate î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1982 din 7 mai 2001 a Judec ă toriei Craiova ş i s-a casat sentin ţ a nr. 1982 din 7 mai 2001 trimi ţâ ndu-se cauza pentru rejudecare la Judec ă toria Craiova. Prin sentin ţ a penal ă nr. 3788 din 9 septembrie 2002, Judec ă toria Craiova ş i-a declinat competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei î n favoarea Judec ă toriei R â mnicu V â lcea care prin sentin ţ a penal ă nr. 1027 din 16 octombrie 2002 ş i-a declinat competen ţ a î n favoarea Judec ă toriei Craiova. Î n baza art. 43 alin. 1 ş i 3 Cod procedur ă penal ă a sesizat Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, ca instan ţă ierarhic superioar ă comun ă î n vederea solu ţ ion ă rii conflictului negativ de competen ţă . Analiz â nd lucr ă rile dosarului se constat ă urm ă toarele: Trebuie remarcat, î n primul r â nd, c ă decizia nr. 771 din 24 iunie 2002 prin care Tribunalul V â lcea a admis contesta ţ ia î n anulare î mpotriva deciziei aceluia ş i tribunal nr. 625 din 27 mai 2002 cu toate consecin ţ ele cunoscute este nelegal ă . Tribunalul V â lcea trebuia s ă constate c ă aceast ă contesta ţ ie era inadmisibil ă , î ntruc â t era î ndreptat ă î mpotriva unei hot ă r â ri penale care nu era definitiv ă . Potrivit art. 386 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă , contesta ţ ia î n anulare este o cale extraordinar ă de atac care poate fi exercitat ă numai î mpotriva hot ă r â rilor judec ă tore ş ti penale definitive. Or, din examinarea dispozi ţ iilor art. 417 din Codul de procedur ă penal ă , care reglementeaz ă expres ş i limitativ cazurile î n care hot ă r â rile instan ţ ei de recurs r ă m â n
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
184
definitive, rezult ă , per a contrario, c ă deciziile instan ţ ei de recurs, prin care se dispune casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare - cum era decizia nr. 625 din 27 mai 2002 a Tribunalului V â lcea atacat ă pe calea contesta ţ iei î n anulare - nu au caracterul de hot ă r â ri judec ă tore ş ti intrate î n puterea lucrului judecat. A ş a fiind, Tribunalul V â lcea, prin decizia penal ă nr. 771 din 24 iunie 2002 trebuia s ă resping ă contesta ţ ia î n anulare ca inadmisibil ă . Evident c ă , instan ţ a suprem ă nu are posibilitatea s ă î ndrepte, aceast ă eroare, î n condi ţ iile î n care ea a fost investit ă î n calitate de regulator de competen ţă ş i are numai competen ţ a de a solu ţ iona un conflict negativ de competen ţă . Revenind, la obiectul cauzei, cu care este investit ă Curtea, trebuie s ă constat ă m c ă , î n spe ţă competent ă s ă solu ţ ioneze cauza este Judec ă toria R â mnicu V â lcea, deoarece prin admiterea cererii de str ă mutare a dosarului nr. 9015/2001 al Tribunalului Dolj î n favoarea Tribunalului V â lcea, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a î nvestit Tribunalul V â lcea cu solu ţ ionarea cauzei, ş i astfel str ă mutarea dispus ă de instan ţ a suprem ă îş i va produce efectele p â n ă la pronun ţ area unei hot ă r â ri definitive î n cauz ă . Î n cazul î n care, prin casare cu trimitere, se reia un nou ciclu de judecat ă - cum este î n spe ţă - efectele str ă mut ă rii r ă m â n operante p â n ă la solu ţ ionarea definitiv ă a cauzei, pe traiectoria ierarhiei judiciare î n raport cu instan ţ a la care a ajuns cauza prin mecanismul str ă mut ă rii. Aceasta î nseamn ă , desigur c ă efectele str ă mut ă rii se î ntind obligatoriu at â t la instan ţ ele ierarhic superioare c â t ş i la instan ţ ele ierarhic inferioare î n cazul exercit ă rii c ă ilor de atac urmare c ă rora se dispune de exemplu casarea cu trimitere spre rejudecare la fond ca ş i î n prezenta cauz ă . Aceast ă solu ţ ie rezult ă din interpretarea ra ţ ional ă a prevederilor art. 55-61 din Codul de procedur ă penal ă . O alt ă interpretare ar conduce la un cerc vicios ş i la situa ţ ii f ă r ă ie ş ire, ş tiut fiind c ă , potrivit dispozi ţ iilor art. 61 din de procedur ă penal ă , nu se poate face o nou ă cerere de str ă mutare pentru acelea ş i temeiuri. Dac ă , printr-o alt ă interpretare, s-ar ajunge la o alt ă solu ţ ie, ar î nsemna s ă se nesocoteasc ă caracterul definitiv ş i obligatoriu al hot ă r â rilor Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie ş i s-ar admite ca hot ă r â rea instan ţ ei supreme, respectiv efectele ei, s ă fie desfiin ţ at ă printr-o decizie a unei instan ţ e inferioare, ceea ce este contrar legii ş i de neconceput. Fa ţă de cele men ţ ionate, competent ă s ă solu ţ ioneze î n prim ă instan ţă cauza este Judec ă toria R â mnicu V â lcea, ca instan ţă inferioar ă î n grad Tribunalului V â lcea. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E: Î n temeiul art. 43 alin. 7 Cod procedur ă penal ă stabile ş te competen ţ a solu ţ ion ă rii cauzei privind pe inculpa ţ ii R.D. ş i I.M. î n favoarea Judec ă toriei R â mnicu V â lcea, c ă reia i se trimite dosarul spre competent ă solu ţ ionare.
Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 13 februarie 2003
4. Conflict de competenţă. Instanţa obligată să ia măsurile şi să efectueze actele care reclamă urgenţă. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Încheiere nr. 747
Dosar nr. 291/2003 Şedinţa publică din 13 februarie 2003
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
185
CURTEA
Asupra cererilor de fa ţă ; Constat ă c ă a fost fixat acest termen intermediar pentru examinarea cererilor formulate de ap ă r ă torul inculpa ţ ilor pentru î ncetarea de drept a m ă surilor preventive luate î n dosarul de fond, aflat î n curs de judecat ă , privitor la care s-a ajuns la un conflict negativ de competen ţă î ntre Tribunalul Militar Teritorial Bucure ş ti ş i Tribunalul Satu Mare. Examin â nd cererile formulate, se constat ă c ă acestea au fost adresate Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă , cu neobservarea dispozi ţ iilor art. 43 alin. 6 din Codul de procedur ă penal ă , din interpretarea c ă rora rezult ă c ă asupra unor asemenea cereri ca ş i asupra oric ă ror acte ce reclam ă urgen ţă este competent ă instan ţ a care ş i-a declinat competen ţ a cea din urm ă , respectiv Tribunalul Satu Mare. Pentru aceste considerente, urmeaz ă ca cererile de constatare a î ncet ă rii de drept a m ă surii arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor adresate Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, s ă fie respinse ca inadmisibile. Curtea Suprem ă , î n calitate de instan ţă ierarhic superioar ă comun ă celor dou ă instan ţ e î ntre care s-a ivit conflictul negativ de competen ţă -av â nd, potrivit investirii, î n conformitate cu prevederile art. 43 alin. 7 Cod procedur ă penal ă , doar competen ţ a de a hot ă r î asupra conflictului de competen ţă , la termenul fixat, 27 februarie 2003. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D I S P U N E:
Respinge cererile formulate de inculpa ţ ii C.G. ş i P.L.de constatare a î ncet ă rii de drept a m ă surii arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor, ca inadmisibile. Oblig ă pe fiecare inculpat s ă pl ă teasc ă statului c â te 500.000 lei, cheltuieli judiciare. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 13 februarie 2003.
5. Competenţă. Indivizibilitate. Reunirea cauzelor. Conflict pozitiv de competenţă Când se constată că două instanţe diferite judecă acţiuni săvârşite la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, de către aceeaşi persoană, faptele constituind o infracţiune continuată, trebuie urmată procedura de reunire a cauzelor în caz de indivizibilitate, potrivit competenţei prevăzute în art. 35 C.proc.pen. Într-un atare caz, ar exista conflict pozitiv de competenţă numai dacă instanţele pe al căror rol se află judecarea acţiunilor componente ale infracţiunii continuate ar respinge excepţiile de necompetenţă ridicate de procuror sau de către părţi. CSJ, Secţia penală
Decizia nr. 1218 din 11 martie 2003
Prin î ncheierea din 12 decembrie 2002, Judec ă toria Baia Mare, î n temeiul art. 43 alin. 4 C.proc.pen., av â nd î n vedere sesizarea f ă cut ă de ap ă r ă torul inculpatului L.G., privind inciden ţ a prevederilor art. 43 din acela ş i cod, a dispus suspendarea judec ă rii cauzei p â n ă la solu ţ ionarea conflictului pozitiv de competen ţă . Pentru a hot ă r î astfel, instan ţ a a re ţ inut c ă inculpatul a fost trimis î n judecat ă at â t î n fa ţ a Judec ă toriei Baia Mare, c â t ş i a Judec ă toriei Satu Mare pentru acela ş i tip de activitate infrac ţ ional ă , iar perioadele î n care s-a desf ăş urat aceast ă activitate, anul 1999, se suprapun, situa ţ ie î n care ap ă r ă torul inculpatului a solicitat reunirea cauzelor prin ata ş area dosarului aflat pe rolul Judec ă toriei Satu Mare la dosarul Judec ă toriei Baia Mare, prima instan ţă sesizat ă . Judec ă toria a motivat c ă î n ambele cauze este vorba de s ă v â r ş irea unor acte materiale ce compun o singur ă infrac ţ iune, continuat ă , de î n ş el ă ciune prev ă zut ă n art. 215 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
186
Consider â nd c ă exist ă un conflict pozitiv de competen ţă , judec ă toria a sesizat Curtea Suprem ă de Justi ţ ie cu solu ţ ionarea acesteia. Î n solu ţ ionarea sesiz ă rii se constat ă c ă , potrivit art. 32 C.proc.pen., dou ă sunt situa ţ iile care genereaz ă conflictul de competen ţă , ş i anume c â nd dou ă sau mai multe instan ţ e legal sesizate cu aceea ş i cauz ă penal ă se recunosc deopotriv ă competente cu solu ţ ionarea ei, resping â nd fiecare dintre ele excep ţ ia de necompeten ţă , ş i situa ţ ia invers ă , c â nd ele se consider ă necompetente, declin â ndu- ş i una alteia competen ţ a. Î n spe ţă se constat ă c ă , î n cursul judec ăţ ii nu s-a ridicat excep ţ ia de necompeten ţă , pe motiv c ă ambele instan ţ e, Judec ă toria Baia Mare ş i Judec ă toria Satu Mare, sunt sesizate cu aceea ş i cauz ă penal ă , ş i, deci, nu au respins, ambele, o atare excep ţ ie, pentru a exista conflict pozitiv de competen ţă . Ap ă r ă torul inculpatului L.G., sus ţ inut de procuror, a solicitat reunirea cauzelor penale î n care sunt cerceta ţ i cei doi inculpa ţ i î n dosare diferite, aflate pe rolul celor dou ă instan ţ e, invoc â nd, î n mod corect, cazul de indivizibilitate prev ă zut î n art. 33 lit.c C.proc.pen. Reunirea cauzelor î n caz de indivizibilitate sau conexitate nu se confund ă cu institu ţ ia conflictului de competen ţă , av â nd procedura sa special ă de rezolvare, potrivit art. 32-39 C.proc.pen. Reunirea poate fi solicitat ă de p ă r ţ i sau propus ă de procuror î naintea instan ţ ei la care cauzele ar urma s ă fie reunite; c â nd din dosar sau din cercetarea judec ă toreasc ă rezult ă c ă ar exista alte cauze penale care au leg ă tur ă , exist â nd indivizibilitate sau conexitate cu cea pendinte la instan ţ a la care ar urma s ă se fac ă reunirea, aceast ă instan ţă poate dispune din oficiu reunirea cauzelor dac ă acestea se afl ă î n aceea ş i faz ă ş i etap ă procesual ă , potrivit art. 32 ş i art. 37 C.proc.pen. Judec ă toria Baia Mare a respins cererea de reunire a cauzelor, pe motiv de celeritate a judec ăţ ii, iar nu pentru c ă nu ar fi fost un caz de indivizibilitate, re ţ in â nd î ns ă , î n mod eronat, c ă a fost sesizat ă cu un conflict pozitiv de competen ţă , suspend â nd judecarea cauzei. Î n consecin ţă , constat â nd ne î ndeplinite î n cauz ă cerin ţ ele legale prev ă zute î n art. 43 C.proc.pen., s-a trimis dosarul la Judec ă toria Baia Mare pentru continuarea judec ăţ ii. 6. Strămutarea judecării cauzei în căile de atac. Casare cu trimitere pentru rejudecare. Instanţa competentă să rejudece În cazul în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel sau recurs, iar instanţa de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, competentă să rejudece cauza este instanţa de fond din raza teritorială a instanţei de control judiciar unde a fost strămutată judecarea cauzei în apel sau recurs, iar nu instanţa care a pronunţat sentinţa. CSJ, Secţia penală
Decizia nr. 739 din 13 februarie 2003
Prin î ncheierea nr. 1718 din 29 martie 2002, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, Sec ţ ia penal ă , a admis cererea de str ă mutare formulat ă de peti ţ ionarul Ş .E. ş i a dispus str ă mutarea judec ă rii cauzei av â nd ca obiect recursurile formulate î mpotriva sentin ţ ei nr. 1983 din 7 mai 2001 a Judec ă toriei Craiova, î n favoarea Tribunalului V â lcea. Tribunalul V â lcea, prin decizia penal ă nr. 777 din 24 iunie 2002, a admis recursurile declarate de procuror ş i partea v ă t ă mat ă Ş .E. î mpotriva sentin ţ ei men ţ ionate ş i a dispus trimiterea cauzei la Judec ă toria Craiova pentru rejudecare. Prin sentin ţ a penal ă nr. 3785 din 9 septembrie 2002, Judec ă toria Craiova ş i-a declinat competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei î n favoarea Judec ă toriei R â mnicu V â lcea care, la r â ndul ei, prin sentin ţ a penal ă nr. 1087 din 30 octombrie 2002, ş i-a declinat competen ţ a î n favoarea Judec ă toriei Craiova. Î n solu ţ ionarea conflictului negativ de competen ţă se constat ă c ă , î n spe ţă , competent ă s ă solu ţ ioneze cauza este Judec ă toria R â mnicu V â lcea, deoarece prin admiterea cererii de str ă mutare a dosarului î n favoarea Tribunalului V â lcea, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a investit Tribunalul V â lcea cu solu ţ ionarea cauzei, str ă mutarea dispus ă produc â ndu- ş i efectele p â n ă la pronun ţ area unei hot ă r â ri definitive î n cauz ă .
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
187
Î n situa ţ ia î n care, prin casare cu trimitere, se reia un nou ciclu de judecat ă , cum este cazul î n spe ţă , efectele str ă mut ă rii r ă m â n operante p â n ă la solu ţ ionarea definitiv ă a cauzei, pe linia ierarhiei judiciare î n raport cu instan ţ a la care a ajuns cauza prin str ă mutare. Aceasta î nseamn ă c ă efectele str ă mut ă rii se î ntind at â t la instan ţ ele ierarhic superioare, c â t ş i la cele ierarhic inferioare î n cazul exercit ă rii c ă ilor de atac urmare c ă rora se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare ca î n prezenta cauz ă . Fa ţă de cele ar ă tate, competent ă s ă solu ţ ioneze î n prim ă instan ţă cauza este Judec ă toria R â mnicu V â lcea, ca instan ţă inferioar ă î n grad Tribunalului V â lcea.
7. Strămutare. Conflict negativ de competenţă. Efectele unei strămutări anterioare rămân operante până la soluţionarea definitivă a cauzei, chiar dacă printr-o casare cu trimitere se declanşează un nou ciclu de judecată. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4639
Dosar nr. 3843/2002 Şedinţa publică din 31 octombrie 2002 CURTEA
Asupra conflictului negativ de competen ţă de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 705 din 26 iunie 2002 pronun ţ at ă de Judec ă toria R â mnicu V â lcea î n dosarul nr. 7152/2002, s-a dispus declinarea competen ţ ei de solu ţ ionare a cauzei privind partea v ă t ă mat ă S.E.C. ş i inculpatul P.L.pentru insult ă (art. 205 Cod penal), î n favoarea Judec ă toriei Craiova, jude ţ ul Dolj, re ţ in â ndu-se, î n esen ţă , c ă fiind vorba de un nou ciclu de judecat ă , consecutiv unei solu ţ ii de casare cu trimitere, nu mai opereaz ă efectele unei str ă mut ă ri anterioare, Judec ă toria Craiova fiind instan ţ a competent ă pentru rejudecare, astfel c ă s-a procedat potrivit dispozi ţ iunilor art. 42 Cod procedur ă penal ă . Primind dosarul, Judec ă toria Craiova prin sentin ţ a penal ă nr. 3798 din 9 septembrie 2002 a dispus, la r â ndu-i, declinarea competen ţ ei î n favoarea Judec ă toriei R â mnicu V â lcea, cre â ndu-se astfel un conflict negativ de competen ţă pentru rezolvarea c ă ruia are î ndrept ăţ ire de solu ţ ionare instan ţ a superioar ă comun ă ş i anume Curtea Suprem ă de Justi ţ ie potrivit dispozi ţ iunilor art. 43 alin. 7 Cod procedur ă penal ă . S-a re ţ inut, î n esen ţă , c ă efectele str ă mut ă rii opereaz ă ş i î n situa ţ ia - ca cea din spe ţă -, c â nd se reia ciclul de judecat ă . Curtea Suprem ă de Justi ţ ie examin â nd cauza î n condi ţ iile art. 43 alin. 7 Cod procedur ă penal ă , constat ă c ă Judec ă toria R â mnicu V â lcea este competent ă s ă judece cauza, dosarul urm â nd a fi trimis acelei instan ţ e pentru competent ă solu ţ ionare. Î n acest sens s-au re ţ inut urm ă toarele considerente: Cauza de fond prive ş te un proces penal pentru insult ă , pornit la Judec ă toria Craiova de c ă tre partea v ă t ă mat ă S.E.C. contra inculpatului P.L., î n cadrul c ă ruia -c â nd s-a ajuns la recurs, î n fa ţ a Tribunalului Dolj a intervenit str ă mutarea dispus ă de Curtea Suprem ă de Justi ţ ie prin î ncheierea nr. 1730 din 29 martie 2002, de la Tribunalul Dolj la Tribunalul V â lcea. Tribunalul V â lcea, judec â nd î n recurs pricina, prin decizia penal ă nr. 651 din 3 iunie 2002, a admis recursul p ă r ţ ii v ă t ă mate, cas â nd hot ă r â rea atacat ă ş i dispun â nd trimiterea cauzei spre rejudecare la Judec ă toria R â mnicu V â lcea. Chiar dac ă , prin casare cu trimitere, se declan ş eaz ă un nou ciclu de judecat ă , efectele str ă mut ă rii r ă m â n operante, p â n ă la solu ţ ionarea definitiv ă a cauzei, pe î ntreaga ierarhie judiciar ă , î n raport cu instan ţ a la care dosarul a ajuns prin mecanismul str ă mut ă rii, fiind vorba at â t de instan ţ ele ierarhic superioare î n cazul exercit ă rii c ă ilor ordinare legale de atac, c â t ş i de instan ţ ele ierarhic inferioare, c â nd -ca î n spe ţă -, se dispune casarea cu trimitere pentru rejudecare. Aceast ă solu ţ ie este sus ţ inut ă de interpretarea ra ţ ional ă a dispozi ţ iunilor art. 5561 Cod procedur ă penal ă , orice interpretare contrar ă , ar duce la un cerc vicios ş i chiar la
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
188
situa ţ ii f ă r ă ie ş ire, av â nd î n vedere dispozi ţ iunile art. 61 Cod procedur ă penal ă care interzic repetarea cererii de str ă mutare pentru acelea ş i temeiuri. Î n raport cu cele de mai sus, urmeaz ă a se stabili competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei privind pe inculpatul P.L. la Judec ă toria R â mnicu V â lcea, unde va fi trimis dosarul spre competent ă rezolvare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Stabile ş te competen ţ a de solu ţ ionare a cauzei privind pe inculpatul P.L. la Judec ă toria R â mnicu V â lcea. Trimite dosarul la acea instan ţă , pentru competent ă solu ţ ionare. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 31 octombrie 2002. 8. Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluţionarea cauzei în apel şi la rejudecarea aceleiaşi cauze după casarea deciziei Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. SCJ, Secţia penală
Decizia nr. 3557 din 5 iulie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bac ă u a condamnat pe inculpatul C.C. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă prev ă zut ă de art. 254 alin. 1 C. pen. Curtea de Apel Bac ă u a admis apelul inculpatului ş i a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urm ă ririi penale. Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr. 1159 din 6 martie 2001 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă , dispun â ndu-se casarea deciziei cu trimiterea cauzei la instan ţ a de apel pentru rejudecare. Curtea de Apel Bac ă u prin decizia penal ă nr. 320 din 6 decembrie 2001 admi ţâ nd apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia. Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 47 C.p.p., judec ă torul care a luat parte la solu ţ ionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleia ş i cauze î ntr-o instan ţă superioar ă sau la judecarea cauzei dup ă desfiin ţ area hot ă r â rii cu trimitere î n apel. Î n spe ţă , cei doi judec ă tori care au pronun ţ at, î n apel, decizia prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, dup ă casarea cu trimitere, la judecarea din nou a cauzei î n apel. Constat â ndu-se, astfel, c ă la judecarea apelului a existat un caz de incompa tibilitate, recursul procurorului a fost admis ş i s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului. 9. Infracţiuni săvârşite de poliţişti. Conflict negativ de competenţă. Instanţa competentă în raport de noul statut al poliţistului, de funcţionar civil (Legea nr. 360/2002 ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1018/2003
'
Dosar nr. 291/2003
Şedinţa publică de la 27 februarie 2003
Asupra conflictului negativ de competen ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 202 din 11 decembrie 2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucure ş ti a dispus declinarea competen ţ ei de solu ţ ionare a cauzei privind pe inculpa ţ ii C.G. ş i P.A., trimi ş i î n judecat ă prin rechizitoriul nr. 1289/P/2002 al Parchetului Militar de
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
189
pe l â ng ă Tribunalul Militar Teritorial, pentru infrac ţ iunea de luare de mit ă , prev ă zut ă de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 ş i art. 41 alin. (2) C. pen., î n favoarea Tribunalului Satu Mare. S-a re ţ inut c ă , potrivit prevederilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, competen ţ a de a judeca î n fond infrac ţ iunile s ă v â r ş ite de agen ţ ii (ofi ţ erii) de poli ţ ie revine instan ţ elor civile. Gradele militare ale inculpa ţ ilor (subofi ţ eri de poli ţ ie) corespund, prin efectul art. 73 din Legea nr. 360/2002, gradului profesional de agen ţ i, astfel î nc â t, competen ţ a de solu ţ ionare revine tribunalului, ş i anume Tribunalului Satu Mare, dup ă criteriile prev ă zute de art. 30 C.proc.pen., care determin ă competen ţ a teritorial ă . Tribunalul Satu Mare, prin sentin ţ a penal ă nr. 14 din 14 ianuarie 2003, î n baza art. 28 pct. 1 lit. a) raportat la art. 42 C.proc.pen., ş i-a declinat competen ţ a, la r â ndu-i, î n favoarea Tribunalului Militar Teritorial Bucure ş ti, cu motivarea c ă dispozi ţ iile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 nu abrog ă nici expres ş i nici tacit dispozi ţ iile art. 40 C.proc.pen., care men ţ ine competen ţ a instan ţ elor militare, chiar dac ă f ă ptuitorul î ntre timp a pierdut calitatea de militar. Din cele dou ă hot ă r â ri contrare, a rezultat un conflict negativ de competen ţă a c ă rui rezolvare intr ă î n competen ţ a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie ca instan ţă superioar ă comun ă , potrivit dispozi ţ iilor art. 29 pct. 5 lit. a) C.proc.pen. Examin â nd situa ţ ia din spe ţă î n raport cu reglement ă rile juridice î n vigoare, se ajunge la concluzia ne î ndoielnic ă c ă Tribunalul Satu Mare este instan ţ a legal competent ă s ă solu ţ ioneze cauza pentru urm ă toarele considerente: Legea nr. 360/24 iunie 2002 privind Statutul poli ţ istului, intrat ă î n vigoare la 24 august 2002, cuprinde, î ntre altele, dispozi ţ ii de ordin procesual privind competen ţ a instan ţ elor î n cazul s ă v â r ş irii unor infrac ţ iuni de c ă tre poli ţ i ş ti care, î n temeiul legii au devenit func ţ ionari publici civili. Au fost sco ş i astfel din sfera competent ă a instan ţ elor militare poli ţ i ş tii, indiferent de data comiterii faptei, de data declan şă rii procesului penal, de calitatea de militar a f ă ptuitorului ori de pierderea acestei calit ăţ i. Dispozi ţ iile art. 40 C.proc.pen., nu sunt incidente î n spe ţă , ele presupun â nd exclusiv situa ţ ia pierderii calit ăţ ii avute la data s ă v â r ş irii infrac ţ iunii, î n condi ţ iile aceleia ş i reglement ă ri juridice, c â t ă vreme a ş a cum s-a ar ă tat, î n cazul din spe ţă nu a intervenit o modificare major ă de reglementare juridic ă î n materia competen ţ ei. Potrivit dispozi ţ iilor art. 73 din Legea nr. 360/2002 ş i î n raport de prevederile art. 30 C.proc.pen., care reglementeaz ă competen ţ a teritorial ă , î n temeiul art. 43 alin. (1) C.proc. pen., se va stabili competen ţ a solu ţ ion ă rii cauzei privind pe inculpa ţ ii C.G. ş i P.L. î n favoarea Tribunalului Satu Mare, c ă ruia i se va trimite dosarul spre competent ă solu ţ ionare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Potrivit art. 43 alin. (1) C.proc.pen., stabile ş te competen ţ a solu ţ ion ă rii cauzei privind pe inculpa ţ ii C.G. ş i P.L. î n favoarea Tribunalului Satu Mare, c ă ruia i se va trimite dosarul spre competent ă solu ţ ionare. Onorariul ap ă r ă torului desemnat din oficiu î n sum ă de c â te 150.000 lei pentru fiecare, va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 27 februarie 2003.
10. Recuzarea tuturor judec ă torilor ş i procurorilor ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA
PENALĂ
Decizia nr. 2738
'
Dosar nr. 2761/2004
Şedinţa din 20 mai 2004 CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin î ncheierea pronun ţ at ă î n Camera de consiliu la data de 6 mai 2004 de c ă tre Curtea de Apel Ploie ş ti, a fost respins ă ca inadmisibil ă , cererea de recuzare a tuturor
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
190
judec ă torilor din cadrul Tribunalului Prahova ş i a procurorilor de la Parchetul de pe l â ng ă acea instan ţă , formulat ă de peti ţ ionarul D.M., domiciliat î n Ploie ş ti, str. Cameliei nr. 21 B, bl. 138, sc. B, ap. 33, jud. Prahova. Pentru a pronun ţ a astfel, s-a re ţ inut c ă de ş i peti ţ ionarului i s-a solicitat s ă precizeze, potrivit art. 52 alin. 5 Cod procedur ă penal ă , cazurile de incompatibilitate î n care se afl ă fiecare magistrat la care se refer ă cererea de recuzare, el a f ă cut aprecieri de ordin general, cu privire la existen ţ a unor leg ă turi infrac ţ ionale î ntre magistra ţ ii Tribunalului Prahova, procurorii de la Parchetul de pe l â ng ă acea instan ţă ş i lucr ă torii de securitate „a c ă ror victim ă se consider ă , at â t î nainte de anul 1989, c â t ş i î n prezent". Î mpotriva acestei solu ţ ii, peti ţ ionarul a declarat recurs. Prin recursul declarat, recurentul a solicitat s ă se ia act c ă nu are calitatea de peti ţ ionar, ci acea de parte v ă t ă mat ă ş i a invocat motivele men ţ ionate î n partea introductiv ă a prezentei hot ă r â ri. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 52 alin. 5 Cod procedur ă penal ă , ab ţ inerea sau recuzarea care prive ş te î ntreaga instan ţă , trebuie s ă cuprind ă indicarea concret ă a cazului de incompatibilitate î n care se afl ă fiecare judec ă tor. Or, din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă recurentul nu a indicat concret cazurile de incompatibilitate a ş a cum prevede expres textul de lege men ţ ionat mai sus, astfel î nc â t solu ţ ia de respingere ca inadmisibil ă a cererii de recuzare este legal ă ş i temeinic ă . Drept urmare, recursul urmeaz ă s ă fie respins ca nefondat. De altfel, din analiza motivelor care au determinat nemul ţ umirile men ţ ionate de recurent, cu privire la modul cum judec ă torii Tribunalului Prahova sau procurorii Parchetului de pe l â ng ă acea instan ţă i-au rezolvat pl â ngerile formulate sau au solu ţ ionat cauzele aflate pe rol se desprinde concluzia c ă recurentul are suspiciuni ş i lips ă de î ncredere general ă cu privire la to ţ i judec ă torii ş i procurorii care compun instan ţ ele ş i parchetele din raza teritorial ă a Cur ţ ii de Apel Ploie ş ti, ceea ce ar putea justifica formularea unei cereri de str ă mutare ş i nu de recuzare. Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia solu ţ ion ă rii cauzei vor fi restituite de c ă tre recurent. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de peti ţ ionarul D.M. î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă pronun ţ at ă î n Camera de Consiliu la data de 6 mai 2004 de c ă tre Curtea de Apel Ploie ş ti î n dosarul nr. 3611/2004 al acelei instan ţ e, ca nefondat. Oblig ă pe recurent s ă pl ă teasc ă statului 100.000 lei cheltuieli judiciare. Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 20 mai 2004. 11. Recuzare. Incompatibilitate ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA
PENALĂ
Decizia nr. 2735
Dosar nr. 2759/2004 Şedinţa din 20 mai 2004 C U R T E A,
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin î ncheierea din 6 mai 2004, Curtea de Apel Ploie ş ti a respins, ca inadmisibil ă , cererea de recuzare formulat ă de peti ţ ionarul D.M. î mpotriva tuturor magistra ţ ilor din cadrul Tribunalului Prahova ş i a procurorilor din cadrul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Prahova. S-a re ţ inut c ă , de ş i peti ţ ionarului i s-a solicitat s ă precizeze, concret, cazurile de incompatibilitate î n care se afl ă fiecare magistrat, la care se refer ă cererea de recuzare a ş a cum prevede expres textul art. 52 alin. 5 Cod procedur ă penal ă - el sa limitat s ă fac ă aprecieri de ordin general cu privire la existen ţ a unor leg ă turi infrac ţ ionale î ntre magistra ţ ii
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
191
Tribunalului Prahova, procurorii de la Parchetul de pe l â ng ă acela ş i tribunal ş i organele de securitate "a c ă ror victim ă se consider ă , at â t î nainte de anul 1989, c â t ş i î n prezent". Prin recursul declarat ş i sus ţ inut î n fa ţ a Î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie, recurentul a solicitat s ă se ia act c ă nu are calitatea de peti ţ ionar, ci de parte v ă t ă mat ă ş i a invocat motivele precizate, punctual, î n partea introductiv ă a prezentei decizii. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 52 alin. 5 Cod procedur ă penal ă , ab ţ inerea sau recuzarea care prive ş te î ntreaga instan ţă trebuie s ă cuprind ă indicarea concret ă a cazului de incompatibilitate î n care se afl ă fiecare judec ă tor. Or, din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă recurentul nu a indicat concret aceste cazuri de incompatibilitate, a ş a cum prevede, expres, textul de lege sus -men ţ ionat, astfel c ă respingerea, ca inadmisibil ă , a cererii de recuzare, este legal ă . Drept urmare, recursul urmeaz ă a fi respins ca nefondat. De altfel, din analiza motivelor nemul ţ umirilor precizate de c ă tre recurent, se desprinde concluzia c ă acestea se constituie î ntr-o suspiciune ş i o lips ă de î ncredere general ă , cu privire la to ţ i judec ă torii ş i procurorii care compun instan ţ ele ş i Parchetele din raza teritorial ă a Cur ţ ii de Apel Ploie ş ti, ceea ce ar putea justifica formularea unei cereri de str ă mutare, ş i nu de recuzare. Pentru aceste considerente, Curtea urmeaz ă s ă resping ă recursul peti ţ ionarului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare. PENTRU ACESTE MOTIVE Î N NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de peti ţ ionarul D.M. î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă pronun ţ at ă î n Camera de Consiliu la data de 6 mai 2004 de c ă tre Curtea de Apel Ploie ş ti î n dosarul nr. 3610/2004 al acelei instan ţ e, ca nefondat. Oblig ă pe recurent s ă pl ă teasc ă statului 100.000 lei cheltuieli judiciare. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 20 mai 2004.
12. Incompatibilitate - art. 47 C.pr.pen. Judec ă tor care a participat anterior la judecarea cauzei ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 3020
Dosar nr. 218/2004 Şedinţa publică din 3 iunie 2004 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 133 din 23 mai 2003 a Tribunalului Ialomi ţ a a fost respins ă cererea de revizuire a sentin ţ ei penale nr. 203 din 25 iulie 2001 a Tribunalului Ialomi ţ a prin care V.M.I., a fost condamnat la 4 ani î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit .a ş i b din Codul penal. S-a re ţ inut c ă sus ţ inerile p ă r ţ ii v ă t ă mate O.V. f ă cute printr-o scrisoare adresat ă condamnatului dup ă r ă m â nerea definitiv ă a hot ă r â rii de condamnare, î n sensul c ă dup ă incidentul avut cu el î n ziua de 14 aprilie 2000 a suferit o alt ă agresiune din partea altor persoane, nu constituie fapte ş i î mprejur ă ri noi î n accep ţ iunea î n ţ elesului avut î n vedere de legiuitor prin art. 394 lit. a Cod procedur ă penal ă , ci reprezint ă o î ncercare de a se ob ţ ine o „prelungire a proba ţ iunii pentru fapte ş i î mprejur ă ri cunoscute ş i verificate de instan ţ ele care au solu ţ ionat cauza". Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia nr. 386 din 22 iulie 2003 a admis apelul condamnatului revizuient V.M.I., a desfiin ţ at sentin ţ a sus-men ţ ionat ă ş i a trimis cauza spre rejudecare la aceea ş i instan ţă , Tribunalului Ialomi ţ a.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
192
Î n considerentele deciziei, instan ţ a de apel a re ţ inut, printre altele, condamnarea nu s-a f ă cut numai pe baza declara ţ iei p ă r ţ ii v ă t ă mate. Aceasta a fost coroborat ă cu celelalte probe administrate, rezult â nd f ă r ă dubiu vinov ăţ ia inculpatului". Prin aceea ş i decizie, s-a mai re ţ inut c ă „ singura prob ă î n baza c ă reia se î nvedereaz ă o situa ţ ie nou ă , necunoscut ă p â n ă î n prezent este declara ţ ia p ă r ţ ii v ă t ă mate care nu arat ă c ă nu a fost lovit ă de inculpat, ci faptul c ă a mai fost lovit ă ulterior ş i de alte persoane, r ă m â n â nd la starea de simpl ă afirma ţ ie....". Tribunalul Ialomi ţ a, prin sentin ţ a penal ă nr. 336 din 5.XI.2003, î n urma rejudec ă rii, a respins ca ne î ntemeiat ă cererea de revizuire formulat ă î mpotriva aceleia ş i sentin ţ e de condamnare. Noul apel declarat de condamnatul revizuient a fost respins ca nefondat, prin decizia Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă î n dosarul nr. 745 din 8 decembrie 2003. Prin recursul declarat, condamnatul revizuient a invocat î n esen ţă , urm ă toarele: - instan ţ a de apel, î n considerentele deciziei nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a omis s ă examineze ş i s ă se pronun ţ e privitor la sus ţ inerile ş i ap ă r ă rile revizuientului dezvoltate pe larg î n cuprinsul motivelor de apel; - instan ţ a de apel a respins apelul, f ă r ă s ă analizeze existen ţ a, pe fond, a faptelor ş i î mprejur ă rilor noi; limit â ndu-se doar s ă reia considerentele sentin ţ ei atacate. Î n urma examin ă rii motivelor de recurs, precum ş i a verific ă rii din oficiu, a legalit ăţ ii ş i temeiniciei hot ă r â rilor atacate, Curtea constat ă c ă , recursul este fondat, dar pentru un alt temei, care atrage nulitatea absolut ă a deciziei penale nr. 745 din 8.XII.2003. Potrivit art. 47 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă , judec ă torul care a luat parte la solu ţ ionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleia ş i cauze î ntr-o instan ţă superioar ă sau la judecarea cauzei dup ă desfiin ţ area hot ă r â rii cu trimitere î n apel sau dup ă casarea cu trimitere î n recurs. Î n alin. 2 al aceluia ş i text de lege, se prevede c ă nu mai poate participa la judecarea cauzei nici judec ă torul care ş i-a exprimat anterior p ă rerea, cu privire la solu ţ ia care ar putea fi dat ă î n cauz ă . Or, din examinarea deciziei penale atacate nr. 745 din 8 decembrie 2003 se constat ă c ă , î n compunerea completului instan ţ ei care a judecat apelul ş i care s-a pronun ţ at asupra acestuia, a f ă cut parte judec ă torul V.B., acela ş i care, anterior, a f ă cut parte din completul de judecat ă la nivelul aceleia ş i cur ţ i de apel, care prin decizia nr. 386/22.VII.2003, admi ţâ nd apelul revizuientului, a desfiin ţ at hot ă r â rea anterioar ă ş i a trimis cauza spre rejudecare. Apoi, nu se poate omite modul cum au fost formulate considerentele deciziei penale nr. 386/22.VII.2003, reproduse la î nceput, prin motivarea noastr ă , din care rezult ă , dealtfel, c ă acela ş i judec ă tor ş i-a exprimat anterior, p ă rerea referitor la solu ţ ia care ar putea fi dat ă î n cauz ă . A ş a fiind, urmeaz ă a se constata c ă se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate ş i trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului. Cu prilejul rejudec ă rii, urmeaz ă a fi examinate temeinic, fiecare dintre motivele de apel invocate î n scris, decizia atacat ă necon ţ in â nd, î ntr-adev ă r, o analiz ă a acestor motive, urm â nd ca î n raport de rezultatul acestei verific ă ri s ă se constate dac ă aceste motive, reprezint ă sau nu temeiuri de admitere a cererii de revizuire î n care st ă ruie condamnatul. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de condamnatul revizuient V.M.I. î mpotriva deciziei penale nr. 745/10.12.2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă î n dosarul penal nr. 3835/2003. Caseaz ă decizia penal ă sus-men ţ ionat ă ş i trimite cauza la Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă , pentru rejudecarea apelului. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 3 iunie 2004.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
193
13. Recuzare
R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ-
Încheiere nr. 2721
Dosar nr. 2282/2003 Şedinţa din 5 iunie 2003
Constat ă c ă , peti ţ ionarii, î n dosarul penal nr. 9343/2002, aflat pe rol la Judec ă toria Pite ş ti, au recuzat pe to ţ i judec ă torii de la judec ă torie, Tribunalul Arge ş ş i de la Curtea de Apel. Judec ă toria, î n fa ţ a c ă reia s-a formulat cererea de recuzare, a procedat corect, trimi ţâ nd cauza instan ţ ei ierarhic superioare, Tribunalul Arge ş . Tribunalul Arge ş a citat peten ţ ii pentru a- ş i preciza cererea iar la termenul urm ă tor, fa ţă de î mprejurarea c ă peten ţ ii ş i-au men ţ inut cererea de recuzare ini ţ ial ă fa ţă de to ţ i judec ă torii, trebuia s ă trimit ă cauza pentru solu ţ ionarea recuz ă rii, instan ţ ei ierarhic superioare, adic ă Cur ţ ii de Apel Pite ş ti. Dispozi ţ ia Tribunalului Arge ş de a trimite cauza, direct Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, este gre ş it ă . Din interpretarea ra ţ ional ă a prevederilor art. 51 ş i 52 din Codul de procedur ă penal ă , rezult ă c ă cererea de recuzare se formuleaz ă î ntr-o cauz ă aflat ă pendinte, î n curs de judecat ă , î n fa ţ a unei instan ţ e ş i se poate referi la judec ă torii care formeaz ă completul de judecat ă , ori chiar la î ntreaga instan ţă , î n acest din urm ă caz, solu ţ ionarea recuz ă rii fiind de competen ţ a instan ţ ei ierarhic superioare. Or, recuzarea fiind invocat ă î n fa ţ a Tribunalului Arge ş ş i referindu-se la î ntreaga instan ţă , cererea trebuia trimis ă , î mpreun ă cu dosarul, spre solu ţ ionare instan ţ ei ierarhic superioare, adic ă Curtea de Apel Pite ş ti ş i nu direct Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie. A ş a fiind, urmeaz ă ca cererile peti ţ ionarilor s ă fie respinse ş i cauza trimis ă la Curtea de Apel Pite ş ti pentru solu ţ ionarea cererii de recuzare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge cererile de recuzare formulate de peti ţ ionarii S.F. ş i S.E., î n fa ţ a Tribunalului Arge ş , î n cauza ce formeaz ă obiectul dosarului nr. 9434/2002 al Judec ă toriei Pite ş ti. Trimite cauza la Curtea de Apel Pite ş ti pentru competenta solu ţ ionare a cererii de recuzare. Oblig ă peti ţ ionarii s ă pl ă teasc ă statului c â te 400.000 lei cheltuieli judiciare. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 5 iunie 2003. 14. Competen ţă dup ă calitatea persoanei. Competen ţ a instan ţ ei î n raport de statutul poli ţ istului dup ă adoptarea Legii nr. 360/2002. ROMÂNIA CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4687
Dosar nr. 4438/2002 Sedinţa publică din 4 noiembrie 2002 CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin î ncheierea din 18 octombrie 2002 pronun ţ at ă de Curtea Militar ă de Apel î n dosarul penal nr. 5/2002, s-a admis sesizarea Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie, dispun â ndu-se prelungirea duratei arest ă rii preventive pentru inculpa ţ ii P.C., F.I., C.V. ş i H.E. cu î nc ă 30 de zile, î ncep â nd cu data de 22 octombrie 2002 p â n ă la 22 noiembrie 2002.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
194
Inculpa ţ ii sunt ancheta ţ i pentru infrac ţ iunile prev ă zute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 ş i art. 26 raportat la art. 291 Cod penal; art. 26 raportat la art. 289 Cod penal ş i art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 Cod penal ; art. 241/1 Cod penal ş i la art. 291 Cod penal ş i art. 248/1 Cod penal. Pentru a hot ă r î astfel, Curtea Militar ă de Apel a re ţ inut, î n esen ţă , c ă fa ţă de fiecare dintre sus-numi ţ ii inculpa ţ i se desf ăş oar ă a ampl ă ş i complex ă activitate de urm ă rire penal ă , fiind î n curs lucr ă ri de expertiz ă ş i verific ă ri, ascultarea unor martori ş i confrunt ă ri, toate acestea acoperind condi ţ iile impuse de art. 155 alin. 1 Cod procedur ă penal ă referitor la necesitatea prelungirii arest ă rii ş i existen ţ a unei motiv ă ri conving ă toare. S-a mai re ţ inut c ă î n leg ă tur ă cu fiecare inculpat subzist ă temeiuri care au fost avute î n vedere la luarea m ă surii arest ă rii î n sensul dispozi ţ iilor art. 146 ş i art. 143 Cod procedur ă penal ă , men ţ in â ndu-se condi ţ iile prev ă zute de art. 148 lit.h Cod procedur ă penal ă , pedeapsa prev ă zut ă de lege pentru infrac ţ iunile respective fiind mai mare de 2 ani î nchisoare, iar l ă sarea inculpa ţ ilor î n libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea public ă . Prin aceia ş i î ncheiere, s-au respins excep ţ iile ridicate de inculpa ţ i cu privire la necompeten ţ a instan ţ ei militare ş i a Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie, ş i a caracterului nelegal al sesiz ă rii instan ţ ei. In leg ă tur ă cu prima excep ţ ie ridicat ă potrivit c ă reia Curtea Militar ă de Apel n-ar fi competent ă s ă se pronun ţ e cu privire la prelungirea duratei arest ă rii dup ă intrarea î n vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poli ţ istului, competen ţ a apar ţ in â nd instan ţ ei civile Curtea Militar ă de Apel a re ţ inut c ă potrivit dispozi ţ iunilor art. 40 alin. 1 Cod procedur ă penal ă , c â nd competen ţ a instan ţ ei este determinat ă - ca î n spe ţă de calitatea inculpatului, instan ţ a r ă m â ne competent ă s ă judece, chiar dac ă cel î n cauz ă , dup ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii, a pierdut acea calitate. Î mpotriva acestei î ncheieri au declarat recurs to ţ i inculpa ţ ii, formul â nd o serie de critici pentru nelegalitate ş i erori grave de fapt, sus ţ in â nd î n primul r â nd c ă hot ă r â rea atacat ă este lovit ă de nulitate absolut ă î n sensul dispozi ţ iunilor art. 497 alin. 2 Cod procedur ă penal ă , fiind pronun ţ at ă de o instan ţă necompetent ă , indic â ndu-se î n acest sens cazul de recurs prev ă zut de art. 385/9 pct. 1 Cod procedur ă penal ă . Recursul este fondat sub acest aspect al ac ţ iunii nulit ăţ ii absolute, hot ă r â rea atacat ă fiind dat ă , î ntr-adev ă r, cu î nc ă lcarea normelor imperative privind competen ţ a material ă ş i dup ă calitatea persoanei, fiind prin urmare, nul ă . Astfel, cauza prive ş te prelungirea duratei arest ă rii preventive - potrivit dispozi ţ iunilor art. 155-160 Cod procedur ă penal ă - a celor patru inculpa ţ i sus-men ţ iona ţ i, solicitat ă de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie care avea dosarul î n curs de urm ă rire penal ă . Sesizarea parchetului s-a î nregistrat la Curtea Militar ă de Apel la data de 17 octombrie 2002, instan ţ a nesocotindu-se competent ă s ă judece cererea de prelungire î n condi ţ iile art. 155 alin. 2 Cod procedur ă penal ă consider â ndu-se instan ţ a î n a c ă rei raz ă teritorial ă se afl ă locul de de ţ inere al inculpa ţ ilor, corespunz ă toare instan ţ ei c ă reia i-ar reveni competen ţ a s ă judece cauza î n fond. Curtea Militar ă de Apel s-a considerat competent ă s ă judece cauza ş i î n raport cu dispozi ţ iunile art. 35 Cod procedur ă penal ă care reglementeaz ă competen ţ a î n caz de indivizibilitate ş i conexitate - caz prezent î n spe ţă -,printre inculpa ţ i fiind un ofi ţ er superior de poli ţ ie la data infrac ţ iunilor ş i un judec ă tor de la tribunal, acesta din urm ă atr ă g â nd competen ţ a Cur ţ ii de Apel, iar ofi ţ erul determin â nd competen ţ a instan ţ ei militare corespunz ă toare ş i anume a Cur ţ ii Militare de Apel. Construc ţ ia juridic ă pe fundamentarea c ă reia Curtea Militar ă de Apel s-a socotit competent ă s ă judece cauza privind prelungirea duratei arest ă rii preventive a celor patru inculpa ţ i, s-a completat cu trimiterea la dispozi ţ iunile art. 40 Cod procedur ă penal ă , potrivit c ă rora instan ţ a militar ă r ă m â ne competent ă chiar dac ă ulterior s ă v â r ş irii infrac ţ iunii, ofi ţ erul superior - ca î n spe ţă -, nu mai are calitate. Î n realitate, ra ţ ionamentul juridic men ţ ionat este afectat de erori esen ţ iale care demonstreaz ă c ă nu s-a procedat la o analiz ă riguroas ă , ceea ce a dus la pronun ţ area unei hot ă r â ri nule. Erorile esen ţ iale se refer ă la insuficienta aprofundare a dispozi ţ iunilor Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poli ţ istului - intrat ă î n vigoare la data de 24 august 2002 - care cuprinde, î ntre altele, dispozi ţ iuni de ordin procesual privind competen ţ a instan ţ elor
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
195
î n cazul hot ă r â rii unor infrac ţ iuni de c ă tre poli ţ i ş ti care prin consecin ţ ele legii au devenit func ţ ionari publici civili. In acest fel, prin efectul adopt ă rii Legii nr. 360 din 24 iunie 2002, î n materia reglement ă rilor privind competen ţ a de judecat ă a infrac ţ iunilor comise de poli ţ i ş ti, s-a creat un concurs î ntre dispozi ţ iunile din Codul de procedur ă penal ă ş i cele din respectiva lege, concurs î n leg ă tur ă cu care trebuie remarcat urm ă toarele: - at â t Codul de procedur ă penal ă c â t ş i Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul Rom â niei, f ă c â nd parte - potrivit dispozi ţ iunilor art. 72 alin. 3 literele f ş i i din Constitu ţ ia Rom â niei -, din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu ca racter general iar cea privitoare la Statutul poli ţ istului, o lege cu caracter special, aceasta din urm ă av â nd prevalen ţă ; - cu prilejul adopt ă rii Legii privind Statutul poli ţ istului ş i î n vederea aplic ă rii acestei, nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face s ă func ţ ioneze integral normele ş i regulile cu caracter general. Singura m ă sur ă luat ă de legiuitor este cea din art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 care prevede c ă la data intr ă rii î n vigoare a acestei legi, orice dispozi ţ ii contrare se abrog ă . Este î n afara oric ă rei î ndoieli, c ă aceast ă dispozi ţ ie expres ă de abrogare, are î n vedere ş i normele contrare cuprinse î n Codul de procedur ă penal ă ; - cum î n discu ţ ie sunt norme de procedur ă ş i cum acestea sunt de strict ă interpretare ş i de imediat ă aplicabilitate ( ş i cum nu s-au adoptat norme tranzitorii), este, de asemenea, î n afara oric ă rei î ndoieli, c ă Legea privind Statutul poli ţ istului se aplic ă strict ş i integral de la data intr ă rii î n vigoare ş i anume 24 august 2002, fiind indiferent ă data comiterii infrac ţ iunilor, de asemenea dac ă f ă ptuitorul ş i-a p ă strat ori a pierdut calitatea pe care o avea la data faptelor. In acest sens, precum este bine cunoscut ş i unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedur ă penal ă nu poate fi examinat î n raport cu data c â nd s-a s ă v â r ş it infrac ţ iunea, ca î n cazul legii penale, ci cu data c â nd se desf ăş oar ă ac ţ iunea procesual ă fa ţă de care legea de procedur ă este activ ă ; - fa ţă de lipsa unor dispozi ţ ii tranzitorii speciale c â t ş i î n lipsa unor dispozi ţ ii generale care s ă reglementeze situa ţ ii ivite la concuren ţ a legilor succesive, a opera cu distinc ţ ii referitoare la data comiterii faptei, la data declan şă rii procesului penal, la calitatea f ă ptuitorului ş i la pierderea acesteia, î nseamn ă a ad ă uga la lege ; - legea Statutului poli ţ istului, care î l define ş te pe acesta ca fiind un func ţ ionar public civil, a scos din sfera de competen ţă a instan ţ elor militare ş i le-a introdus î n cea a instan ţ elor civile, toate faptele penale comise de poli ţ i ş ti (art. 64-65 din Legea nr. 360/2002), r ă m â n â nd î n competen ţ a celor militare, ca o excep ţ ie, numai infrac ţ iunile contra siguran ţ ei statului comise de poli ţ i ş ti (art. 64 alin. 3). Î n acest context, orice î ncercare de a men ţ ine î n sfera instan ţ elor militare, ş i dup ă intrarea î n vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infrac ţ iuni comise de poli ţ i ş ti, este, pe l â ng ă potrivnic ă legii, ş i o î ndep ă rtare de sensul ş i ra ţ iunea reglement ă rilor juridice respective, care urm ă resc compatibilizarea legisla ţ iei na ţ ionale cu cea din comunitatea european ă ; - î n sf â r ş it, recurgerea la dispozi ţ iunile art. 40 Cod procedur ă penal ă pentru a argumenta men ţ inerea competen ţ ei instan ţ elor militare ş i dup ă intrarea î n vigoare a Legii nr. 360/2002, constituie un procedeu lipsit de pertinen ţă . Dispozi ţ iunile acestui text nu are nimic comun cu termenii spe ţ ei, el presupun â nd exclusiv pierderea calit ăţ ii avute la data comiterii infrac ţ iunii, î n condi ţ iile aceleia ş i reglement ă ri juridice c â t ă vreme î n cazul î n spe ţă intervine o modificare major ă de reglementare juridic ă î n materia competen ţ ei, î n raport de care dispozi ţ iunile art. 40 Cod procedur ă penal ă , nu- ş i mai g ă sesc nici o ra ţ iune. In raport de toate cele de mai sus, î n spe ţă sesizarea Cur ţ ii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, la c â teva luni de la intrarea î n vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), deci sesizarea unei instan ţ e necompetente, a constituit premiza pronun ţă rii unei hot ă r â ri lovite de nulitate absolut ă î n sensul dispozi ţ iilor art. 197 alin. 2 Cod procedur ă penal ă , fiind vorba de dispozi ţ iile relative ş i calitatea persoanei. A ş a fiind, recursurile inculpa ţ ilor se vor admite î n condi ţ iile art. 385/15 pct. 2 lit.c Cod procedur ă penal ă , se va casa î ncheierea atacat ă a Cur ţ ii Militare de Apel dispun â ndu-se rejudecarea cauzei de c ă tre instan ţ a competent ă - Curte de Apel Bucure ş ti. S-a determinat Curtea de Apel Bucure ş ti ca instan ţă competent ă pentru judecarea prelungirii duratei arest ă rii preventive a celor patru inculpa ţ i recuren ţ i î ntruc â t - potrivit dispozi ţ iunilor art. 155 alin. 2 Cod procedur ă penal ă corespunz ă toare celei c ă reia i-ar reveni competen ţ a s ă judece cauza î n fond, pe raza teritorial ă a c ă reia se afl ă locul unde
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
196
sunt de ţ inu ţ i cei î n cauz ă (arestul I.G.P.), urm ă rirea penal ă care este î n curs fiind efectuat ă de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii P.C., F.I., C.V. ş i H.E. î mpotriva î ncheierii din 18 octombrie 2002 a Cur ţ ii Militare de Apel î n dosarul nr. 5/2002. Caseaz ă î ncheierea atacat ă ş i trimite cauza spre competent ă solu ţ ionare la Curtea de Apel Bucure ş ti. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 4 noiembrie 2002.
15. Competen ţ a dup ă calitatea persoanei. Pl â ngere prealabil ă adresat ă instan ţ ei. Func ţ ie asimilat ă celei de magistrat. Funcţiile asimilate potrivit legii funcţiei de magistrat nu cad sub incidenţa prevederilor din legea procesual penală care se referă la judecători, magistraţi asistenţi şi procurori; ca atare, regulile de competenţă după calitatea persoanei prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b şi art. 29 pct. 1 lit. f C.proc.pen. nu se aplică persoanelor având funcţii asimilate celei de magistrat. Decizia nr. 5286 din 3 decembrie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 2306 din 19 decembrie 2001, Judec ă toria Sectorului 3 Bucure ş ti a dispus, î n baza art. 285 C.proc.pen., trimiterea pl â ngerii formulat ă de partea v ă t ă mat ă la Parchetul de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î n vederea efectu ă rii urm ă ririi penale î mpotriva inculpa ţ ilor A.I. ş i A.E. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor de insult ă ş i calomnie prev ă zute î n art. 205 ş i art. 206 C.pen. Instan ţ a a motivat c ă , dat ă fiind calitatea inculpatului A.I. de inspector general î n Ministerul Justi ţ iei, potrivit art. 43 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judec ă toreasc ă , acesta are calitatea de magistrat, î n cauz ă fiind incidente prevederile art. 29 pct. l lit.f C.proc.pen. î n aceast ă situa ţ ie pl â ngerea prealabil ă a p ă r ţ ii v ă t ă mate trebuia adresat ă Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, organ competent s ă efectueze urm ă rirea penal ă , astfel cum prevede art. 279 alin. 2 lit.c teza ultim ă din acela ş i cod. Art. 29 pct. l lit.f C.proc.pen. se refer ă la judec ă torii ş i magistra ţ ii asisten ţ i la Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, la judec ă torii de la cur ţ ile de apel ş i Curtea Militar ă de Apel, precum ş i la procurorii de la parchetele de pe l â ng ă aceste instan ţ e. Ca atare, Judec ă toria Sectorului 3 Bucure ş ti a considerat gre ş it c ă prevederile acestui text de lege se aplic ă ş i magistra ţ ilor asimila ţ i, func ţ ia avut ă de A.L-ne î nscriindu-se î n categoriile la care se refer ă art. 29 pct. l lit.f C.proc.pen. Aceast ă func ţ ie, asimilat ă celei de magistrat pe durata î ndeplinirii ei, este considerat ă ca func ţ ie de magistrat din punct de vedere administrativ, al dreptulu j, muncii,^ f ă r ă a avea efecte juridice î n planul dreptului procesual penal. Î n consecin ţă , recursul î n anulare a fost admis ş i s-a trimis cauza la judec ă torie pentru solu ţ ionare. 16. Incompatibilitate. Judec ă tor care a participat la solu ţ ionarea cauzei î n apel ş i la rejudecarea aceleia ş i cauze dup ă casarea deciziei. Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. Decizia nr. 3557 din 5 iulie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bac ă u a condamnat pe inculpatul C.C. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă prev ă zut ă î n art. 254 alin. l C.pen. Curtea de Apel Bac ă u a admis apelul inculpatului ş i a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urm ă ririi penale.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
197
Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr. 1159 din 6 martie 2001 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă , dispun â ndu-se casarea deciziei cu trimiterea cauzei la instan ţ a de apel pentru rejudecare. Curtea de Apel Bac ă u, prin decizia penal ă nr. 320 din 6 decembrie 2001 admi ţâ nd apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia. Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 47 C.proc.pen., judec ă torul care a luat parte la solu ţ ionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleia ş i cauze î ntr-o instan ţă superioar ă sau la judecarea cauzei dup ă desfiin ţ area hot ă r â rii cu trimitere î n apel. Î n spe ţă , cei doi judec ă tori care au pronun ţ at, î n apel, decizia prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, dup ă casare cu trimitere, la judecarea din nou a cauzei î n apel. Constat â ndu-se, astfel, c ă la judecarea apelului a existat un caz de incompatibilitate, recursul procurorului a fost admis ş i s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului
17. Incompatibilitate. Judec ă tor care ş i-a exprimat anterior p ă rerea. Solu ţ ionarea propunerilor repetate de arestare preventiv ă ş i de prelungire a arest ă rii. La soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive sau a propunerii pentru prelungirea arestării, instanţa de fond şi cea de recurs trebuie să examineze dacă, între alte condiţii prevăzute de lege, sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută în legea penală, în sensul că din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, aşa cum cer dispoziţiile din art. 143 alin. 3 C.proc.pen. Dacă în încheierea prin care se dispune arestarea preventivă ori prelungirea arestării sau, după caz, se respinge recursul declarat de inculpatul arestat preventiv împotriva acestor încheieri, se motivează că sunt indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat, înseamnă că judecătorul s-a pronunţat asupra vinovăţiei inculpatului, deci şi-a exprimat părerea asupra soluţiei ce ar putea fi dată în cauză şi devine, astfel, incompatibil potrivit art. 47 alin. (2) C.proc.pen. să judece ulterior cauza sau propunerile şi cererile privind arestarea preventivă. Soluţia se impune în raport cu textele de lege menţionate, cu observaţia că motivarea conformă prevederii din art. 143 alin. (3) C.proc.pen., în sensul că se justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea, nu constituie motiv de incompatibilitate privind soluţionarea propunerilor şi cererilor ulterioare sau soluţionarea în fond a cauzei. Secţia penală
Decizia nr. 5069 din 7 noiembrie 2003
Prin î ncheierea ş edin ţ ei din Camera de consiliu de la 7 noiembrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , s-a respins cererea de recuzare a judec ă torilor S.N. ş i N.A. î n cauza av â nd ca obiect recursul inculpatului C.V. î mpotriva î ncheierii de prelungire a arest ă rii preventive a Tribunalului Bucure ş ti. In motivarea î ncheierii se arat ă c ă nu subzist ă cazul de incompatibilitate invocat de inculpat, deoarece faptul c ă cei doi judec ă tori au respins anterior recursul inculpatului î mpotriva î ncheierii prin care Tribunalul Bucure ş ti a dispus arestarea acestuia nu are semnifica ţ ia unei p ă reri cu privire la solu ţ ionarea ulterioar ă a cauzei. Recursul declarat de inculpat este fondat. Prin î ncheierea din 13 octombrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , î n complet format din cei doi judec ă tori men ţ iona ţ i, a fost respins recursul declarat de inculpat î mpotriva î ncheierii Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin care s-a dispus arestarea sa preventiv ă , cu motivarea c ă sunt suficiente indicii temeinice c ă inculpatul a comis infrac ţ iunile pentru care este cercetat, de ş i art. 143 alin. (3) ş i art. 148 alin. (1) C.proc.pen. prev ă d c ă din datele existente î n cauz ă trebuie s ă rezulte c ă sunt indicii
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
198
temeinice privind presupunerea c ă persoana fa ţă de care se efectueaz ă urm ă rirea penal ă a s ă v â r ş it fapta, iar nu indicii c ă a comis acele fapte. Cei doi judec ă tori, adopt â nd motivarea potrivit c ă reia exist ă indicii c ă inculpatul recurent a comis infrac ţ iunile pentru care este cercetat, au devenit incompatibili prin î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen. A ş a fiind, ei nu mai puteau participa la judecarea la 7 noiembrie 2003 a recursului declarat de incul pat î mpotriva î ncheierii de prelungire a arest ă rii sale preventive, deoarece ş i-au exprimat anterior, la 13 octombrie 2003, p ă rerea cu privire la solu ţ ia care ar putea fi dat ă . In consecin ţă î ncheierea atacat ă a fost casat ă ş i s-a admis cererea de recuzare formulat ă de inculpat.
18. Incompatibilitate. Antepronun ţ are. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 5069
Dosar nr. 5029/2003 Şedinţa publică din 7 noiembrie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul inculpat C.V. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală în dosarul nr. 3535/2003. C U R T E A,
Asupra recursului de fa ţă ; Prin î ncheierea ş edin ţ ei din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia I penal ă î n dosarul nr. 3535/2003, s-a respins cererea de recuzare a judec ă torilor S.N. ş i N.A. precum ş i a procurorului B.D., ca nefondat ă , formulat ă de inculpatul C.V. In motivarea î ncheierii se re ţ ine c ă , î n cauz ă nu se reg ă se ş te nici un caz de incompatibilitate invocat de inculpat ş i prev ă zut ă de art. 47-49 Cod procedur ă penal ă at â t cu privire la cei doi judec ă tori precum ş i la procurorul de ş edin ţă , B.D.. In aceea ş i motivare se mai subliniaz ă c ă operaţia juridică a verificării stării de arest preventiv (ce include fie, prelungirea, men ţ inerea sau revocarea acesteia), în diferitele momente ale procesului penal, e o procedură cu caracter de repetabilitate şi aceasta nu poate fi echivalentă cu o antepronunţare, pentru cei ce o dispun. Ca atare, judec ă torii nu devin incompatibili socotindu-se c ă deja s-au pronun ţ at
asupra fondului cauzei. Cu privire la recuzarea procurorului s -a apreciat c ă , simpla î mprejurare c ă acela ş i procuror a participat în aceeaşi calitate ş i la fond ş i la recurs, nu poate constitui caz de incompatibilitate, dintre cele limitativ şi expres prev ă zute de Codul de procedur ă penal ă . Nemul ţ umit de aceast ă hot ă r â re, î n termenul legal, inculpatul C. V. a declarat recurs, critic â nd-o pentru netemeinicie ş i nelegalitate, socotind c ă evaluarea probelor s-a f ă cut eronat ş i c ă deci cererea sa de recuzare, trebuia admis ă ş i nu respins ă , potrivit art. 47 alin. 2 Cod procedur ă penal ă . Recursul este fondat. Verific â ndu-se actele dosarului î n ordinea lor cronologic ă , Curtea, re ţ ine c ă î ntr-adev ă r cei doi judec ă tori S.N. ş i N.A., nu mai puteau participa la judecarea privindu -l pe inculpatul C.V., ace ş tia exprim â ndu- ş i anterior datei de 7 noiembrie 2003, părerea cu privire la solu ţ ia, care ar putea fi dat ă î n cauz ă , pe fond. Astfel, cei doi judec ă tori au f ă cut parte din completul de judecat ă , ce pronun ţ a î ncheierea nr. 74 din 13 octombrie 2003 ş i prin care se resping recursurile inculpa ţ ilor
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
199
C.V. ş i J.D., î mpotriva î ncheierii din 10 octombrie 2003 formulat ă de Tribunalul Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă , ca nefondate. Prin î ncheierea din 10 octombrie 2003, Tribunalul Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă , a admis propunerea de arestare preventiv ă formulat ă de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie Serviciul Anticorup ţ ie Bucure ş ti, privind pe inculpa ţ ii J.D. ş i C.V. ş i a dispus arestarea acestora pe o perioad ă de 27 zile, de la 12 octombrie 2003 - 7 noiembrie 2003 inclusiv. In motivarea ambelor î ncheieri, respectiv din 10 octombrie 2003 ş i din 13 octombrie 2003 instan ţ ele re ţ in, dup ă ce enumer ă probele administrate p â n ă î n acel moment c ă ...."sunt suficiente indicii temeinice, că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care sunt cercetaţi", de ş i art. 143 alin. 3 ş i art. 148 alin. 1 Cod procedur ă penal ă prev ă d c ă , din datele existente î n cauz ă trebuie s ă rezulte indicii temeinice privind „presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urm ă rirea penal ă a săvârşit fapta" (a se vedea alin. 7 de la fila 5 a î ncheierii nr. 74/13 octombrie 2003). A ş a fiind, cei doi judec ă tori adopt â nd motivarea potrivit căreia înainte de a fi judecat, despre inculpatul recurent, au reţinut că..."a comis infracţiunile pentru care este cercetat", au devenit incompatibili prin î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 47 alin. 2 Cod procedur ă penal ă . A ş a fiind ei nu mai puteau participa la judecarea cauzei la data de 7 noiembrie 2003, „ exprim â ndu- ş i anterior ( î nc ă de la 13 octombrie 2003) p ă rerea cu privire la solu ţ ia care ar putea fi dat ă ". Deci, nu caracterul de repetabilitate al opera ţ iei juridice î n cadrul verific ă rii legalit ăţ ii st ă rii de arest preventiv, al inculpa ţ ilor, atrage incompatibilitatea judec ă torilor, ci în cadrul acestei operaţii juridice care î ntr-adev ă r ş i legal la diferite intervale de timp, se repet ă , trebuie avut î n vedere ca judec ă torii s ă nu se pronun ţ e asupra solu ţ iei ce ar putea fi dat ă î n cauz ă , pentru c ă numai astfel devin incompatibili. Fa ţă de procurorul de ş edin ţă nu se constat ă nici un motiv de incompatibilitate legal ă prev ă zut ă de art. 49 Cod procedur ă penal ă . In limita acestor considerente, î ncheierea recurat ă urmeaz ă a fi casat ă dup ă admiterea recursului inculpatului C.V., î n baza art. 385 15 pct. 2 lit. d Cod procedur ă penal ă ş i rejudec â nd, urmeaz ă a se admite doar cererea de recuzare a judec ă torilor S.N. ş i N.A.. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul C.V. î mpotriva î ncheierii din 7 noiembrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti -sec ţ ia I penal ă pronun ţ at ă î n dosarul nr. 3535/2003 prin care s-a respins cererea de recuzare formulat ă de inculpat. Caseaz ă î ncheierea men ţ ionat ă ş i rejudec â nd, admite doar cererea de recuzare a judec ă torilor S.N. ş i N.A., formulat ă de inculpatul C. V.. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 7 noiembrie 2003.
263
V. Rămureanu, op. cit., p. 272
200
Capitolul 6 PROBELE ŞI MIJLOACELE DE
PRORA Secţiunea I PROBELE 1. Probaţiunea în procesul penal
A) Noţiunea de probe şi mijloace de probă Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se naşte obligaţia pentru stat, ca titular al ordinii de drept, ca prin organele de urmărire penală sa constate dacă infracţiunea există, să-l identifice pe făptuitor şi să verifice dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Ulterior, dacă se dispune trimiterea în judecată, instanţei îi revine obligaţia de a verifica în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare este sau nu întemeiată şi dacă există temeiuri de condamnare. Constatarea267 tuturor acestor împrejurări se realizează prin activitatea de proba ţ iune, în care organele judiciare se servesc de probe 268, obţinute prin mijloacele de prob ă .
Probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt (realităţi, întâmplări, împrejurărl) care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului269 şi la justa rezolvare a unei cauze penale270. Ele „au menirea de a pune în lumină adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidenţiind fie vinovăţia, fie inocenţa celui pus sub acea învinuire".271 Etimologic, noţiunea de probă provine din cuvântul latin „proba" (avi, atum,
268 În limbajul practicii 68 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 203 juridice, cuvântul „probă" este folosit adeseori atât în înţelesul noţiunii de „probă", cât şi în cel al noţiunii de „mijloc de probă". Cele douuă instituţii sunt, însă, categorii 2ju69ridice distincte. 69 A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă, în general, a stabili dacă fapta există, de cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă 2;âptuitorul răspunde penal pentru fapta sa (V. Dongoroz, op.cit., p. 169) 27 S. Kahane, Probele ş i mijloacele de prob ă ca institu ţ ii procesuale, Partea generală, vol. I, de 2
270
V. Dongoroz ş.a. Ed. Academiei Bucureşti, 1975, p.168
271
I. Ta p. 609. 271
I. Tanoviceanu,
procedur ă
Judiciar", Bucureşti,
201
penal ă ,
Tratat
de
Tipografia
drept
şi
„ Curierul
are) care înseamnă a dovedi şi de la „probatio" care înseamnă dovadă.272 În reglementarea actuală a Codului de procedură penală român, art. 62 stabileşte că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. 1 din acelaşi cod, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Elementele de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor care trebuie constatate. Probele ajung la cunoştinţa organelor judiciare prin mijloacele prevăzute de lege, denumite mijloace de prob ă (prevăzute în art. 64 C.proc.pen.). Mijloacele de probă sunt, aşadar, mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe.
B) Importanţa probelor în procesul penal Normele privitoare la instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanţă, deoarece întregul proces penal se bazează pe sistemul probelor şi a mijloacelor de probă. Aceasta este explicaţia pentru care, în decursul timpului, a existat o intensă preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de probaţiune273 retrospectiv, istoric, distingându-se următoarele faze: a) faza religioas ă (care a durat până la jumătatea sec. XVIII), în care administrarea probelor era bazată pe ideea că numai divinitatea poate oferi justiţiei proba sigură a culpabilităţii sau neculpabilităţii. În acest sistem, probele erau ordaliile (părţile erau supuse unor încercări precum ţinerea mâinii în foc, în apă clocotită, pe fier înroşit; cel care rezista acestor încercări era cel de partea căruia se afla adevărul), duelul judiciar (câştigătorul acestei confruntări fizice era cel în favoarea căruia urma să se pronunţe judecătorii) şi jur ă m â ntul religios al celui învinuit, precum şi al celor care îl susţineau. b) faza sistemului de probe legale, în care legea determina, anticipat, mijloacele de probă, fixând gradul de forţă probantă a fiecăruia şi stabilind ce probă se cere pentru fiecare faptă. Dacă exista proba considerată de lege ca suficientă, judecătorul era obligat să condamne, independent de convingerea lui. În acest sistem, mărturisirea acuzatului era „regina probelor"; urmau probe cu martori şi experţi, proba prin acte scrise şi constatarea personală a judecătorului la faţa locului, probele indirecte (indiciile sau prezumţiile). Existau, de asemenea, mai multe categorii de probe: proba completă (mărturisirea coroborată cu două depoziţii de martori concordante); proba semiplină (depoziţia
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Cluj, 1947, p. 157. 273
I. Neagu, op.cit., p. 332
unui singur martor, pe baza căreia nu se putea da o condamnare, conform principiului „testis unus testis nulus", dar era suficientă pentru a autoriza întrebuinţarea torturii, ca să obţină mărturisirea); proba uşoară (care lăsa să planeze oarecare banuieli, insuficientă pentru condamnare); proba imperfectă; indiciile (care erau uşoare, grave şi violente; două indicii violente făceau o probă semiplină etc.). c) faza sistemului probei morale sau intimei convingeri, introdus în sec. XVIII în Franţa, menţinut de procedura penală franceză în 1808, a fost adoptat în România la 1864 şi consacrat prin Codul de procedură Carol al II-lea. Judecătorul are facultatea de a aprecia, în mod liber, admisibilitatea unui mijloc de probă şi forţa probantă a fiecărei dovezi, după intima sa convingere. Libertatea suverană a judecătorului, în aprecierea probelor, nu înseamnă că poate hotărî, în mod arbitrar, ci numai că poate avea o apreciere liberă şi că nu poate pronunţa o condamnare, decât dacă a dobândit în conştiinţa sa certitudinea vinovăţiei, iar în caz de achitare, certitudinea inocenţei sau a neîntrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii. Când judecătorul nu poate avea această certitudine,
202
îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo) şi trebuie să pronunţe achitarea274. În dreptul nostru procesual penal a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În acest sistem, probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63 alin. 2), iar aprecierea fiecăreia se face de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecat2ă75, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului275. S-a renunţat, astfel, la vechea reglementare, potrivit căreia aprecierea probelor se făcea conform convingerii organelor judiciare, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor. Prin noua reglementare, prevederile art. 63 alin. 2 au fost puse în acord cu reglementările constituţionale276 care prevăd că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" (art. 123 alin. 2), înlăturându-se sintagma „intimei lor convingeri" care contravenea dispoziţiilor legii fundamentale.
C) Activitatea de probaţiune şi rolul ei în procesul penal Probaţiunea este acea activitate fundamentală şi complexă care revine organelor judiciare,de a stabili adevărul în cauza penală, prin mijloacele prevăzute de lege şi cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale referitoare la obţinerea acestor mijloace. Activitatea de probaţiune din faza de urmărire penală se deosebeşte de activitatea de probaţiune din faza cercetării judecătoreşti, prin anumite I. Ionescu Dolj, op.cit., p. 210 Actualul articol este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. 1, pct. 38 din Legea nr. 2^1/2003, publ. În M. Of. nr. 468 din 1.07.2003 276 Prin decizia nr. 171/23.05.2001 a Curţii Constituţionale, publ. În M. Of. nr. 387/16.07.2001, prevederile art. 63 alin. 2 C.proc.pen. au fost declarate neconstituţionale. 4 27 275
particularităţi, referitoare la: obiectul acesteia; modalităţile de obţinere a probelor; rolul şi funcţiile probelor, precum şi scopul acestora. In faza de urm ă rire penal ă , ea constă în obligaţia de a descoperi şi strânge, prin mijloacele prevăzute de lege, a tuturor dovezilor pentru stabilirea adev ărului privitor la existenţa sau inexistenţa faptei penale, pentru identificarea autorului acesteia şi pentru stabilirea răspunderii acestora, cu scopul de a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (temei de text, art. 200 C.pr.pen.). In faza de judecat ă , activitatea de probaţiune constă în obligaţia instanţei de a verifica î n ş edin ţă public ă , î n mod nemijlocit, oral ş i contradictoriu legalitatea şi temeinicia probelor pe care se bazează actul de trimitere în judecată (rechizitoriul) şi în obligaţia de a administra, din oficiu, ori la cererea procurorului şi părţilor orice alte probe necesare pentru stabilirea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, la stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii fiecărei persoane inculpate, în scopul de a se constata dacă există sau nu temeiuri de condamnare şi de a se pronunţa o soluţie temeinică şi legală. Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite într-o cauză penală formează obiectul probaţiunii, iar dovedirea acestora se face prin intermediul mijloacelor de prob ă şi cu ajutorul procedeelor probatorii.
2. Specificul activităţii de probaţiune şi rolul ei în faza de urmărire penală Potrivit art. 200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
203
Particularităţile activităţii de probaţiune în raport de fazele procesului penal Din economia acestui text de lege, rezultă particularităţile activităţii de probaţiune în faza de urmărire penală, precum şi rolul probelor descoperite şi strânse în cursul acestei faze nepublice a procesului penal. Aceste particularităţi pot fi grupate în două categorii: a) particularităţi privind activitatea de probaţiune în faza de urmărire penală; b) particularităţi privitoare la rolul, funcţiile şi scopul probelor descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale.
A) Particularităţile activităţii de probaţiune în faza de urmărire penală Din economia textelor art. 200 şi 202 C.proc.pen., rezultă aceste particularităţi, care constau în următoarele: 1. obiectul urmăririi penale constă într-o activitate de strângere a probelor necesare cu privire la trei aspecte fundamentale: pentru a se stabili dacă a fost săvârşită sau nu o infracţiune ; pentru a se identifica făptuitorii; pentru a se stabili dacă există condiţiile şi temeiurile necesare tragerii la răspundere penală. 2. rolul şi scopul probelor descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale este acela de a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Acest specific rezultă, în mod cert, din ultima teză a părţii finale a textului art. 200 C.proc.pen., care prevede expres „pentru a se constata dac ă este sau nu cazul s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă ". Sublinierea acestei particularităţi prezintă o mare importanţă, nu numai teoretică, dar şi practică. Sub acest aspect, trebuie arătat că probele descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale, nu pot servi drept temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, decât dacă ele sunt verificate în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în şedinţa publică, de către instanţa de judecată, prin administrarea lor în cursul cercetării judecătoreşti. Numai în urma verificării lor prin operaţiunea de administrare specifică fazei de cercetare judecătorească, în condiţiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată, instanţa va putea decide, in urma operatiunii de evaluare si apreciere, care dintre probe exprimă adevărul şi le va putea reţine, în consecinţă, motivat, ca suport al unei hotărâri judecătoreşti, de condamnare, achitare etc. 3. operaţiunea prin care organul de urmărire penală constată şi stabileşte existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea autorului şi stabilirea răspunderii acestuia este o activitate de descoperire ş i str â ngere a probelor, şi nu una de administrare a probelor. Că este aşa, rezultă din textele art. 200 şi 202 C.proc.pen., care prevăd, în mod expres, noţiunile de „ strângere a probelor" (art. 200 C.proc.pen.) şi „ să strângă probele" (art. 202 C.proc.pen.). În acelaşi sens şi cu acelaşi înţeles, este şi alin. 2 al art. 202 C.proc.pen. care prevede că organul de urmărire penală „ adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului". Folosirea acestor termeni care desemnează specificul activităţii de probaţiune în faza de urmărire penală, nu este întâmplătoare, ci ea exprimă, cu rigoare ştiinţifică, diferenţa dintre activitatea de probaţiune în faza nepublică a procesului penal şi activitatea de probaţiune în faza publică a procesului penal (faza de judecată). Faptul că în faza de urmărire penală, avem de-a face cu o operaţiune de descoperire şi strângere a probelor rezultă însăşi din particularităţile şi caracterele cunoscute ale acestei faze de urmărire penală, denumită şi fază de cabinet, particularităţi şi caractere determinate de obiectul specific al urmăririi penale, de scopul şi funcţiile acestei faze procesuale. -
204
B) Specificul activităţii de probaţiune, particularităţile şi rolul ei în faza de judecată Potrivit art. 287 alin. 2 C.pr.pen., instanţa de fond îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu, iar, după epuizarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, pronunţă, motivat, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (art. 345 alin. 1 C.pr.pen.). Instanţa de apel şi recurs, judecând apelul şi recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, iar cea de apel, în vederea soluţionării poate da o nouă apreciere probelor din dosar şi poate administra orice noi probe necesare. Din economia acestor texte şi din analiza comparativă a acestora cu cele ale art. 200 şi 202 C.pr.pen., rezultă particularit ăţ ile proba ţ iunii în faza cercetării judecătoreşti, specificul rolului ş i scopului probelor administrate ş i apreciate î n cursul fazei de judecat ă care se referă la următoarele:
• obliga ţ ia instan ţ ei de a verifica temeinicia ş i legalitatea probelor str â nse î n cursul urm ă ririi penale, invocate în rechizitor ca suport al trimiterii în judecată, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare. Concret, verificarea constă în următoarele: - obligaţia instanţei de a asculta toţi martorii audiaţi în cursul urmăririi penale, pe ale căror declaraţii se bazează trimiterea în judecată. Când ascultarea unor martori dintre cei pe ale căror declaraţii se bazează trimiterea în judecată nu este posibilă, se aplică prevederile art. 327 alin. 3 C.pr.pen., în sensul că instanţa este obligată să dea citire depoziţiilor acestor martori din cursul urmăririi penale, în şedinţă publică şi să pună în discuţia contradictorie a părţilor, conţinutul acestor declaraţii, iar, apoi, să-şi formeze convingerea privitor la aceste declaraţii. - verificarea legalităţii asupra modului cum au fost obţinute celelalte mijloace de probă care au constituit temei al trimiterii în judecată (declaraţiile părţilor, interceptările şi înregistrările audio sau video, a obiectelor şi înscrisurilor ridicate, a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, a expertizelor, a cercetărilor la faţa locului şi reconstituirii, etc.). Sub acest aspect, trebuie remarcată noua dispoziţie prev. de art. 64 alin. 2 C.pr.pen., potrivit căreia mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. - verificarea conţinutului probelor strânse în cursul urmăririi penale, sub aspectul faptului dacă exprimă sau nu adevărul. Omisiunea instanţei de a se conforma obligaţiei de a verifica legalitatea şi temeinicia probelor strânse în faza nepublică a procesului penal şi practica greşită de a se pronunţa numai pe baza probelor descoperite şi strânse la urmărirea penală, reprezint ă motive de desfiin ţ are a hot ă r â rii î n apel ş i de casare a hot ă r â rii î n recurs, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru că aceste probe nu au servit decât drept temei de trimitere în judecată şi nicidecum pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (a se vedea cazurile exemplificate la urmă, în secţiunea aplicaţii practice). • obliga ţ ia instan ţ ei de a administra din oficiu ş i la cererea p ă r ţ ilor orice alte probe necesare afl ă rii adev ă rului; • obliga ţ ia instan ţ ei de a î ncuviin ţ a probele pertinente ş i concludente necesare verific ă rii ap ă r ă rilor invocate de inculpat; • obliga ţ ia instan ţ ei de a re ţ ine, motivat, care dintre probe exprim ă adev ă rul.
3. Obiectul probaţiunii
A) Noţiunea de obiect al probaţiunii Prin obiect al proba ţ iunii se înţelege ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în ve2d77erea soluţionării cauzei penale.
205
În obiectul probaţiunii277 se includ numai faptele şi împrejurările de fapt: normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât se prezumă că ele sunt cunoscute de către organele judiciare şi participanţii la procesul penal. La această regulă, există însă şi unele excepţii (în cazul art. 6 C. pen., art. 520 C.proc.pen.). De exemplu, în aceste situaţii, existenţa şi conţinutul unei norme de drept2 78străin trebuie dovedite, deoarece nu se poate pretinde cunoaşterea legilor străine278. Cunoaşterea obiectului probaţiunii are deosebită importanţă pentru soluţionarea le2g79ală şi temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit279, fixând limitele cercetării, pentru organele judiciare. Obiectul probaţiunii poate fi generic sau abstract, atunci când există categorii de fapte sau împrejurări de fapt ce trebuie dovedite în orice cauză penală şi concret, atunci când faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice unor anumite cauze penale. Obiectul generic al proba ţ iunii presupune cunoaşterea şi stabilirea, de către organele judiciare, a următoarelor aspecte: în primul rând, a existenţei tuturor elementelor care alcătuiesc conţinutul juridic şi constitutiv al infracţiunii (situaţia premisă, elementele laturii obiective şi subiective, eventualul mobil sau scop); împrejurările care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei ori eventualele cauze justificative ; eventualele cauze care înlătură răspundere penală; circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală a făptuitorului; urmările infracţiunii (cunoa|şterea acestora poate fi necesară pentru încadrarea juridică a faptei280 şi pentru stabilirea cuantumului despăAdică ce anume trebuie dovedit (factum probandum) pentru a putea fi soluţionată o cauză penală (V. Dongoroz, I, op. cit., p. 173) 278 Gr. Theodoru, op. cit., p. 205. 2 7 9 Ibidem 280 280 Funcţie de numărul zilelor de îngrijiri medicale, în cazul infracţiunii de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. 277
gubirilor); date referitoare la părţi (cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana inculpatului - atitudinea sa după săvârşirea faptei, antecedentele penale etc. fiind un criteriu pentru individualizarea pedepsei); factorii care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracţiunii. Obiectul concret variază în funcţie de specificul fiecărei infracţiuni (de exemplu, în cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă, va trebui să se facă dovada stării de incapacitate de plată; în cazul infracţiunii de delapidare, va fi necesar să se dovedească calitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ). Dată fiind dinamica desfăşurării procesului penal, obiec28tu1 l probaţiunii poate fi modificat, prin restrângerea sau prin extinderea învinuirii281, legea 'permi2^nd dovedirea unor fapte şi împrejurări şi după pronunţarea unei hotărâri definitive282. -
B) Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, în cursul procesului penal, se pot referi atâtla fondul cauzei - învinuire2a8 3formulată împotriva unei persoane -, cât şi la normala desfăşurare a procesului283. Între faptele care se referă la fondul cauzei se disting două categorii: faptele principale şi faptele probatorii: - faptele principale (res probandae) reprezintă chiar obiectul procesului penal: existenţa sau inexistenţa infracţiunii; identificarea făptuitorului; dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului; stabilirea răspunderii penale a acestuia. Faptele principale, prin cantitatea şi calitatea info2r8m4 aţiilor pe care le furnizează pot conduce, singure, la rezolvarea cauzei penale 284.
206
-
faptele probatorii (res probantes) sunt acelea prin intermediul cărora se pot
stabili, pe cale indirectă, faptele principale. Prin informaţiile pe care le conţin, faptele probatorii, numite şi probe indirecte sau indicii, pot conduce, prin coroborare cu alte dovezi, directe sau indirecte, la constatarea existen ţei sau inexistenţei infracţiunii (spre ex., existenţa unor relaţii conflictuale între autor şi victimă, existenţa la locul faptei a unor obiecte aparţinând inculpatului). Faptele şi împrejurările referitoare la normala desfăşurare a procesului penal pot conduce la luarea unor măsuri de care depinde înfăptuirea justiţiei, în condiţii de operativitate (spre exemplu, dispunerea măsurii preventive a reţinerii sau arestării preventive, în condiţiile art. 143 alin. 1; în cazul inculpatului reţinut, care din cauza stării sanătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinat ă în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul Vezi art. 334-337 C.proc.pen. Gr. Theodoru, op. cit., p. 206 Ibidem I.Neagu, op. cit., p. 336
28 1 2 82 282 283 284
pentru a formula concluzii - art. 1491 pct. 6; etc.).
a) Faptele similare, auxiliare şi negative Cu privire la aceste fapte, în literatura de specialitate, s-au exprimat opinii diferite referitor la28 lor în obiectul probaţiunii. Unii autori285 au apreciat că faptele auxiliare, similare şi negative pot forma obiect al probaţiunii, în măsura în care ele pot aduce informaţii de natură să clarifice unele as2p8e6cte ale cauzei penale. Alte opinii286 au fost în sensul că faptele similare pot constitui obiect principal al probaţiunii dacă fac parte din infracţiunea continuată sau de obicei, care face obiectul urmăririi sau al judecăţii, ori dacă au format obiectul unei condamnări definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate însă trage o concluzie privitor la vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii urmărite, din împrejurarea că, anterior, în trecut, a comis o altă faptă similară (face excepţie acelaşi mod de comitere a faptei - „ modus operandi" - care poate constitui însă, numai un indiciu în cauză). Faptele similare sunt acelea săvârşite anterior de învinuit sau inculpat, care se aseamănă cu faptele care formează obiectul probaţiunii într-o anumită cauză, fără a se afla însă într-un raport de conexitate cu acestea 287 (de ex., condamnarea anterioară a inculpatului pentru o faptă de aceeaşi natură nu poate constitui obiect al probaţiunii, dar este o circumstanţă de care se va ţine seama în momentul individualizării pedepsei). Faptele auxiliare c2o88nstau din împrejurări care atestă exactitatea sau inexactitatea unor probe288. Ele pot forma obiect al probaţiunii, atunci când servesc, implicit, la constatarea exactă a faptului principal (de exemplu, declaraţia unei persoane cu privire la sinceritatea depoziţiei unui martor). Faptele negative, cu conţinut nedeterminat, nu pot face obiectul probaţiunii289 (de exemplu, nu se poate proba că inculpatul nu a fost niciodată într-o anumită localitate). Când fapta negativă este determinată, proba poate fi făcută printr-un fapt pozitiv (de exemplu, se poate dovedi că inculpatul, într-o anumită zi, nu se afla în localitatea unde s-a săvârşit infracţiunea, dacă face dovada faptului că în acea zi se afla în altă localitate - alibiul). 5includerea
b) Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii În principiu, într-un proces penal, este admisibilă orice probă concludentă şi
V. Dongoroz, op. cit., p. 175; I.Neagu,Tratat de procedur ă penal ă , Ed.Pro, Buc., 337; N. Volonciu, Tratat de procedur ă penal ă , Partea generală, vol. I, Ed.Paideia, Buc., 1993, p. 285
207
1997,
p.
345 Gr. Theodoru, op. cit., p. 207 V. Dongoroz, op. cit., p. 175 2 8 8 Gr. Theodoru, op. cit., p. 207 2 89 289 V. Dongoroz, op. cit., p. 175 6 28 287
utilă290. Această regulă cunoaşte două lim29i1tări: una legală şi alta impusă de concepţiile noastre despre lume şi societate291. Astfel: - în anumite situaţii, dovedirea unor fapte sau împrejurări de fapt este interzisă expres prin lege. Potrivit art. 207 C. pen., în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dar numai dacă afirmaţia sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim292 (art. 304 alin. 4 C. pen.); - nu pot fi dovedite faptele sau împrejurările contrare concepţiei stiintifice despre lume şi societate sau normelor morale. Astfel, nu poate fi admisă dovada că moartea unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau vrăji293.
c) Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite Există unele fapte şi împrejurări pe care legea ori cunoştinţele noastre despre lume şi socie2ta94te, le consideră existente sau inexistente, nemaifiind necesară dovedirea lor294; - prezumţiile legale absolute nu admit proba contrară. Astfel, conform art. 99 alin. 1 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, legea prezumând lipsa de discernământ a acestuia, astfel că o expertiză medico-legală care să ateste contrariul este inutilă. Prezumţiile legale relative, pot fi însă răsturnate prin proba contrarie. Astfel, prezenţa lipsei de discernământ a minorilor între 14 şi 16 ani poate fi înlăturată, pe baza unei expertize (art. 99 alin. 2 C. pen.). - faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare dobândite din experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite295. De exemplu, nu va trebui dovedit că la ora 24 este noapte, pentru a se reţine circumstanţa agravantă. - faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală. Astfel, este de notorietate generală faptul că, atunci când din probe rezultă că în momentul săvârşirii furtului afară era lumină, înseamnă că infracţiunea de furt a fost comisă în timpul zilei. Un fapt cunoscut de locuitorii unui oraş este însă de notorietate locală (de exemplu, faptul că o stradă este aglomerată în timpul zilei). Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în funcţie de împrejurarea căreia i se conferă relevanţă informativă şi de gradul de instrucţie al
Vezi art. 67 C.proc.pen. Gr. Theodoru, op. cit., P. Gen., p. 291 292 Constituie interes legitim, un interes recunoscut şi ocrotit de lege fprrocedur ă penal ă ", op. cit., p. 136) 293 Gr. Theodoru,op.cit.,p.208 294 Gr.Theodoru, T.Plăeşu, Drept procesual penal, Partea generală, op.cit., p.78 295 I. Neagu, op. cit., p. 340 290
291 292
(G.Antoniu,
„ Dic ţ ionar
de
subiectului faţă de care se apreciază notorietatea296; - faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la existenţa cărora părţile sunt de acord. Cu toate acestea, dacă aceste fapte sunt esenţiale în soluţionarea cauzei, ele trebuie dovedite de organele judiciare.
C) Cerinţele probelor Pentru a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, probele297 trebuie să întrunească anumite cerinţe: să fie admise de lege (admisibilitatea), să aibă legătură cu soluţionarea procesului
208
(pertinenta), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa) şi să fie necesară administrarea lor (utilitatea). 1. Admisibilitatea probei este însuşirea probei de a putea fi admis ă spre a contribui la aflarea adevărului298. Codul de procedură penală nu prevede această condiţie a probei, însă conţine reglementări exprese în care numai anumite probe sunt admise de lege pentru dovedirea unor infracţiuni. De exemplu, art. 304 alin. 4 C. pen. prevede că proba adulterului se poate face numai prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat; potrivit art. 207 C. pen., proba verităţii, în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, este condiţionată de apărarea unui interes legitim. 2. Pertinen ţ a probelor - sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu obiectul probaţiunii. Nu orice probă pertinentă contribuie la soluţionarea unei cauze penale, ci numai acelea concludente. 3. Concluden ţ a probelor - probele sunt concludente atunci când servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei299. Cu alte cuvinte, o probă este concludentă atunci când serveşte la constatarea unor fapte sau împrejurări care fac parte din obiectul probaţiunii. Probele concludente sunt şi pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi concludente. Concludenţa unei probe se apreciază de către organele judiciare în momentul admiterii sau respingerii probei - înainte de a d3i0s0pune administrarea ei - şi nu în raport de rezultatul obţinut după administrarea ei300. Potrivit art. 67 C.proc.pen., în cursul procesului penal, părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, iar cererea pentru administrarea unei probe nu
Ibidem Cele strânse în cursul urmăririi penale sau cele care se administrează în faza de judecată. G. Antoniu, op. cit., p.15 Ibidem Ibidem.
29 6 2 97 29 7 2 98 298 299 300
poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă301. 4. Utilitatea probelor - probele sunt utile atunci când au calitatea de a lămuri anumite fapte şi împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe302. Sunt utile şi trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă303. Nu orice probă concludentă este însă şi utilă (o probă concludentă, dar care a fost deja administrată, este inutilă).
D) Clasificarea probelor În procesul penal, criteriile în fun3c04ţie de care sunt clasificate probele sunt: func ţia procesual ă pentru care intervin304; izvorul din care provin; leg ătura lor cu obiectul proba ţiunii. 1. Dup ă func ţia procesual ă, probele pot fi î n sprijinul î nvinuirii sau î n sprijinul ap ăr ării: -
probele î n acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovăţiei făptuitorului
-
probele î n ap ărare tind să dovedească nevinovăţia făptuitorului sau existenţa
şi la existenţa circumstanţelor agravante;
unor circumstanţe atenuante. În legătură cu această diviziune a probelor s-au exprimat mai multe critici în literatura de specialitate, arătându-se că nu poate fi acceptată, de3o0a5rece între cele două grupe de probe nu există substanţial o demarcaţie netă305. Astfel, o probă propusă şi administrată în apărare, poate fi folosită, în cele din urmă, prin coroborare cu alte probe, în sprijinul învinuirii.
209
Clasificarea prezintă însă un interes practic, sub aspectul sarcinii probei şi a ordinii administrării. Distincţia între probele în acuzare (propuse de procuror şi de partea vătămată) şi probele în apărare (propuse de 3i0n6culpat şi apărătorul său, în practică) rezultă expres şi din dispoziţiile C.proc.pen.306. 2. Dup ă izvoarele (sursa) lor, probele pot fi imediate şi mediate: probele imediate sunt acele elemente de fapt obţinute de organele judiciare dintr-o sursă directă, mijlocită („prima sursă"), cum ar fi relatările unui martor ocular; conţinutul unui înscris original; rezultatul S-a reţinut că nu este concludentă şi nici utilă proba cerută de inculpat spre a dovedi că părţii vătămate, printr-o operaţie la ochi, i s-ar putea înlătura incapacitatea de muncă (T.M.Buc., s.aII-a p., dec.1216/1973, RRD nr. 2, 1975, p.70). Deşi inculpatul ar fi fost interesat ca, prin înlăturarea incapacităţii de muncă a părţii vătămate, să nu mai fie obligat la despăgubiri (sub acest aspect proba este concludentă şi utilă), totuşi proba cerută în mod just a fost respinsă 3vezi Practica jud.penal ă vol.IV, p.137). 302 G. Antoniu, în colab., op.cit., p. 220 303 Gr. Theodoru, op. cit., p. 212 30 5 Ibidem, p. 213 305 S. Kahane, în Explica ţ ii..., vol. I, op.cit., p.171 306 Necesitatea probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în acuzare, ca o consecinţă a exercitării dreptului de apărare (a se vedea art. 72 C.proc.pen.) 301
examinării directe a mijloacelor materiale de probă etc.; probele mediate (secundare, mijlocite) sunt probele care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, cum ar fi: relatările unui martor despre împrejurări pe care le-a auzit de la o altă persoană. În practică, evident că este de preferat să se obţină probe imediate, deoarece cu cât intervin mai multe verigi faţă de prima sursă, cu atât este mai puţină siguranţă cu privire la exactitatea probei307. Unii autori308 au formulat chiar regula, potrivit căreia gradul de veracitate şi de concludenţă a probelor mediate este invers proporţional cu depărtarea lor de obiectul probaţiunii; cu cât această depărtare este mai mare, cu atât mai mică este concludenţa probei. În acest scop309, organele judiciare trebuie să verifice sursele probelor mediate, cu deosebită minuţiozitate, pentru ca faptele şi împrejurările dovedite şi stabilite prin intermediul acestora să contribuie la aflarea adevărului. 3. Dup ă leg ătura lor cu obiectul proba ţiunii, probele se împart în probe directe şi probe indirecte: probele indirecte sunt cele care dovedesc, în mod nemijlocit, vinovăţia sau
nevinovăţia învinuitului sau inculpatului. Astfel de probe sunt: relatările martorilor oculari, prinderea în flagrant delict; probele indirecte sunt cele care nu dovedesc nemijlocit existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului, dar care, prin coroborare cu alte probe, pot conduce lci concluzii privitor la existenţa sau inexistenţa faptului principal310. Constituie probe indirecte: relaţiile conflictuale dintre inculpat şi victimă; găsirea la locul săvârşirii infracţiunii a unui obiect aparţinând inculpatului etc. În practica noastră judiciară, probatoriul este format atât din probe directe, cât şi indirecte. În principiu, s-a exprimat opinia că o singură probă directă, este suficientă pentru dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei ori a vinovăţiei sau nevinovăţiei311. În ceea ce ne priveşte, considerăm că nu poate fi corect un asemenea răspuns. Dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei, a vinovăţiei sau nevinovăţiei trebuie să fie certă şi nu suficientă. Or, pentru a se ajunge la o dovedire certă, organele judiciare trebuie să manifeste rol activ şi să administreze toate probele necesare pînă la aflarea certă a adevărului. Problema se complică în cazul probaţiunii prin probe indirecte.
210
O singură probă indirectă nu va fi niciodată suficientă pentru stabilirea faptului principal. Este necesar un ansamblu de probe indirecte, care să conducă în mod cert, prin coroborarea lor, la aceeaşi unică concluzie (cu excluderea Gr. Theodoru, op. cit., p. 214 330098 S. Kahane, op. cit., p. 171 3 0 9 Această cerinţă nu trebuie să ducă la concluzia că există o ierarhizare a probelor 310 Adică, existenţa sau 3 10 inexistenţa vinovăţiei învinuitului sau inculpatului, existenţa sau 307
oricărei alte posibilităţi)312. După administrarea, verificarea şi evaluarea mai multor probe indirecte, judecătorul trebuie să ajungă la o singură concluzie 31(3unica care se poate desprinde) care să reiasă din înlanţuirea logică a acestora313. În opinia noastră, soluţia unei cauze penale trebuie să fie, întotdeauna, unicul rezultat impus de probele obţinute legal, administrate cu stricta respectare a legii, interpretate şi apreciate temeinic şi corect de către instanţă, şi care conferă certitudinea adevărului privitor la toate aspectele obiectului probaţiunii.
E) Procedura probaţiunii 1. Sarcina proba ţiunii (onus probandi) este obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Această obligaţie revine, în principal, celui care afirmă (actori incunbit probati3o1)4, adică, în procesul penal, subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală314. Astfel, art. 65 alin. 1 C.proc.pen. prevede că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. În cazul în care s-au strâns probe despre existenţa faptei şi a vinovăţiei, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia315 lor (cel ce invocă o altă împrejjurare, este obligat la rândul lui, să o dovedească - „reus in excipiendo fit actor"). În lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa (art. 66 alin. 1 C.proc.pen.). Învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi le revine dreptul (nu sarcina) de a dovedi împrejurările pe care le invocă. În acest sens, art.67 alin. 1 C.proc.pen. prevede că, în cursul procesului penal, părţile pot propune probe si cere administrarea lor. În realizarea obligaţiei privind administrarea tuturor probelor necesare într-o cauză, organele judiciare trebuie sprijinite de către persoanele care cunosc probe sau deţin mijloace de probă. În acest sens, art. 65 alin. 2 C.proc.pen. instituie obliga ţia ca, la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. 2. Procedura administr ării probelor constă din descoperirea probelor (investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală, propuneri de probă din partea părţilor) dispunere a efectuării lor, care creează obligaţia administr ării lor prin procedeele probatorii316. Ibidem În motivarea hotărârii, judecătorul „ trebuie să demonstreze în ce fel a ajuns, pe cale logică, ca din atare probe să închege o convingere care să reprezinte certitudinea" (V. Dongoroz, Curs de procedur ă penal ă , Buc., 1942, p. 217) 314 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 176 315 Vezi art. 66 alin. 2 C.proc.pen. 316 Gr. Theodoru, op. cit., p. 220, 221 2 31 313
211
Codul nostru de procedură penală a prevăzut, în mod expres şi limitativ, mijloacele de probă (în art. 64) şi a reglementat procedura de administrare a fiecărui mijloc de proba, stabilind procedeele şi condiţiile în care poate fi folosit. Î n faza de urm ă rire penal ă , organele de urmărire penală (procurorul şi organele de cercetare penală) au sarcina de a descoperi şi strânge probele care trebuie administrate. În acest scop, organele de urmărire penală se pot folosi de informaţiile pe care le conţin mijloacele prin care au fost sesizate (plângerea, denunţul), pot efectua cercetări la faţa locului, pot chema şi asculta martori, pot dispune efectuarea de expertize etc. Obligaţia de descoperire şi strângere a probelor se realizează, însă, şi prin posibilitatea acordată învinuitului sau inculpatului şi celorlalte părţi, de a propune probe şi a cere administrarea lor. În acest sens, cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului şi a celorlalte părţi, organul de urmărire penală întreabă pe cel ascultat cu privire la probele pe care înţelege să le propună (art. 72 C.pr.pen.). Dacă probele propuse sunt c3o1n7cludente şi utile, organul de urmărire va dispune admiterea şi administrarea lor317. În cursul judec ăţ ii, administrarea probelor se face de către instanţa de judecată, în prezenţa procurorului, a părţilor şi apărătorilor, în condiţii de oralitate, publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Cu respectarea principiilor mai susmenţionate, instanţa are obligaţia să verifice toate probele strânse în cursul urmăririi penale, care au constituit temei pentru trimiterea în judecat şi, în virtutea rolului ei activ, să dispună, din oficiu, sau la cerere, administrarea oricăror alte probe noi, necesare aflării adevărului. Legea prevede posibilitatea, pentru procuror şi părţi, de a propune probe noi, atât înainte de începerea cercetării judecătoreşti, cât şi în cursul desfăşurării acesteia (art. 320, 331, 339 C.pr.pen.), până în momentul epuizării probaţiunii. Trebuie făcută precizarea că momentul epuizării probaţiunii este numai acel moment în care au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului, şi s-a ajuns la o concluzie certă cu privire la toate aspectele care interesează obiectul probaţiunii. Instanţa va dispune, prin î ncheiere, administrarea tuturor probelor, dacă sunt concludente, utile şi necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. Spre deosebire de faza de urmărire penală, în care descoperirea şi strânge3r1e8a probelor sunt guvernate de regulile specifice acestei faze, care este secretă318, administrarea probelor în faza de judecată se face public, oral, nemijlocit şi contradictoriu.
4. Incidenţa principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de administrare a probelor
A) Prezumţia de nevinovăţie 31 7 3 1 8 Cererea
de admitere sau respingere a unei probe propuse trebuie să se facă motivat 318 Cu unele excepţii, în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie
Potrivit art. 52 C.proc.pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. 319 Această dispoziţie legală consacră legislativ prezumţia de nevinovăţie319, ca o garanţie pentru cetăţenii nevinovaţi împotriva erorilor judiciare320. Prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată de Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 (revoluţia franceză) şi preluată de legislaţia SUA, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10 decembrie 1948 şi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1964, ratificat321 şi de ţara noastră în 1974. Potrivit formulării din aceste acte, „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale". Constituţia României stabileşte în art. 23 pct. 8 că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
212
Prezumţia de nevinovăţie era consacrată - până la introducerea modificărilor dispoziţiilor C.proc.pen. din iulie 2003 - indirect, prin art. 66 alin. 1 C.proc.pen., potrivit căruia, învinuitul sau 3in22culpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. Acest articol a fost modificat 322, însă regula pe care o instituie a rămas aceeaşi: învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia". În cazul în care organele judiciare aduc probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să prob32e3ze lipsa lor de temeinicie. Probele de vinovăţie trebuie însă să fie certe323, pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie. În caz contrar, dacă există o îndoială asupra vinovăţiei, ac3e2a4stava profita inculpatului, conform principiului „in dubio pro reo". Această regulă324 va opera doar atunci când organele judiciare au încercat toate mijloacele de a se ajunge la o certitudine fie cu privire la vinovăţie, fie la nevinovăţie, prin înlăturarea îndoielii. În3 2a5cest sens, trebuie să se dispună în toate cauzele, completarea cercetărilor325, până când instanţa va putea constata, cu certitudine, din probele administrate, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. La pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se 32oate bizui pe probabilitate, ci pe convingerea că probele reţinute reflectă adevărul326.
B) Principiul respectării demnităţii umane Pentru asigurarea unui cadru legal în activitatea de administrare a probelor, 319
Articol introdus prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 281/2003 publ. în M.Of. nr. 468 din 1 iulie
3220003.
Gr. Theodoru, op. cit., p. 218 Ulterior, prezumţia de nevinovăţie, înscrisă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950, a fost ratificată de România prin legea nr, 30 din 18 mai 1994, M.Of. nr. 135 din 31.05.1994 3 2 2 Prin art. 1 pct. 40 din Legea nr. 281/2003 323 323 Să confirme învinuirea 324 Gr.Theodoru, op. cit., p. 220 3 2 5 Vezi art. 265, 333 C.proc.pen. 326 320 321 321
326
V.Dongoroz, op. cit., p. 178
legiuitorul a prevăzut în art. 68 C.proc.pen., că „este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe". Totodată, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Aceste practici vor fi supuse unei noi sancţiuni procesuale, intervenită prin recenta completare a textului art. 64 C.pr.pen., intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, potrivit căreia, mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Din economia textului rezultă, în mod clar, că asemenea mijloace de probă vor fi invalidate şi excluse din categoria probelor care pot forma obiectul convingerii instanţei de judecată. Evident că asemenea practici pot face şi obiectul tragerii la răspundere penală (pentru infracţiunea de cer3c27etare abuzivă sau tortură). În literatura de specialitate327, s-a discutat şi despre alte modalităţi care ar putea aduce atingere unor drepturi ale persoanei de a face declaraţii după voinţa sa; dreptul la discreţie cu privire la secretul vieţii intime, al corespondenţei, al convorbirilor telefonice - 3c2u8m sunt mijloacele tehnice şi ştiinţifice de informare. Ultimele modificări328 al C.proc.pen. conţin reglementări exprese în privinţa interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, care trebuie să se efectueze cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, şi celelalte reguli de bază ale procesului penal (legalitatea, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, dreptul de apărare) se regăsesc în reglementarea activităţii de probaţiune. Astfel, în conformitate cu aceste principii, în activitatea de administrare a probelor vor putea fi folosite doar mijloace de probă limitativ prevăzute de art. 64 C.proc.pen., în scopul obţinerii unor probe conforme cu realitatea; organele judiciare au obligaţia de a dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, chiar
213
dacă învinuitul sau inculpatul şi părţile nu şi-au exercitat dreptul de a prezenta mijloace de probă, de a propune probe şi de a cere administrarea lor3.29 Unii autori329 au menţionat şi un alt principiu, cu respectarea căruia trebuie să se desfăşoare activitatea de probaţiune: loialitatea (corectitudinea) în obţinerea probelor şi în interpretarea (aprecierea) lor. În deplin acord cu acest principiu al loialităţii, în activitatea de obţinere şi administrare a probelor, vom reveni şi îl vom trata într-o secţiune ulterioară din acest capitol.
5. Aprecierea probelor Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune, prin care organele judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea 7 32
Gr. Theodoru, op. cit., p. 223
328
Vezi secţiunea V1, reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. 1, pct. 47 din Legea nr.
281/2003, pubL.în M.Of. nr. 468 din 1.07.2003 V.Dongoroz, op. cit., p.180; Gr. Theodoru, op. cit., p.223
că sunt în concordanţă cu adevărul, în sensul c3ă30 faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă330. În urma acestui proces de evaluare şi estimare a tuturor probelor administrate, trebuie să se desprindă o concluzie univocă care să reflecte adevărul. În art. 63 alin. 2 C.pr.pen., se prevede că probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecat3ă31, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului331. Art. 63 alin. 2 C.pr.pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit căruia organele judiciare sun33t 2obligate să aprecieze probele, nu în raport de elementele abstracte prestabilite332, ci de încrederea că acestea reflectă adevărul cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului. Aprecierea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului probato3r3 3şi apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în ansamblul lor333. Convingerea formată în urma operaţiunii de apreciere a probelor trebuie să fie întotdeauna motivată, în mod clar, în aşa fel încât soluţia adoptată de procuror în cursul urmăririi penale sau pronunţată de instanţă, la sfârşitul procesului, să reprezinte pentru oricine unicul rezultat impus de probele obţinute legal, administrate cu respectarea riguroasă a legii, interpretate temeinic şi corect.
MIJLOACELE DE PROBĂ 1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul penal Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal. Practic, informaţiile pe care le conţine o probă - referitoare la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia acesteia şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului - pot fi folosite în procesul penal doar prin anumite activităţi prevăzute de legiuitor pentru descoperirea lor. Aceste activităţi legale sunt mijloacele d3e34 probă, prin care se descoperă, sau se administrează probele în procesul penal334. Din definiţiile enunţate mai sus, se observă că mijloacele de prob ă nu se confundă cu probele, acestea din urmă putând fi obţinute şi administrate doar prin mijloace de probă. Actuala legislaţie procesual penală română conţine, în art. 64 C. pr. pen., o
33 0 3 31
Gr. Theodoru, op. cit., p. 224
214
S-a renunţat, astfel, la vechea reglementare, potrivit căreia aprecierea probei se făcea de organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma 3e3x2aminării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştinţa lor 332 Gr. Theodoru, op. cit., p. 225 331
33 3 3 34 334
Ibidem
V.Dongoroz, Curs de procedur ă penal ă , Buc. 1942, p. 207
enumerare limitativă335 a mijloacelor de probă336: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. 337 338 Privitor la caracterul limitativ 337 sau complet338 al enumerării mijloacelor de probă în art. 64 C.pr.pen., au existat, în doctrină, şi alte opinii.În acest sens, s-a exprimat opinia că enumerarea realizată de legiuitor în art. 64 C.pr.pen., este numai exe33m9plificativă, neputând fi excluse probele indirecte, care sunt prezumţiile şi indiciile339. Argumentându-se teza caracterului exemplificativ al enumerării prevăzute de art. 64 C.pr.pen., se susţine că respingerea caracterului exemplificativ ar însemna acceptarea unui punct de vedere formalist, care limitează mijloacele de probă la care pot recurge organele judiciare pentru decoperirea adevărului, ceea ce ar constitui o încălcare a principiilor aflării adevărului şi a libertăţii probelor340. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, din contră, legiuitorul modern a recurs la modalitatea unei enumerări complete a mijloacelor prin care pot fi obţinute probele în procesul penal, tocmai pentru a asigura respectarea riguroasă a principiului aflării adevărului şi pentru eliminarea erorilor şi abuzurilor judiciare. Recent, în literatura de specialitate341, s-a exprimat opinia că, prin modificarea intervenită prin Legea nr 281/2003, referitor la art. 911C.pr.pen., s-a urmărit şi realizat o completare a mijloacelor de probă cu interceptările audio sau video, însă s-a omis să se pună de acord această completare cu textul art. 64 C.pr.pen., care enumeră mijloacele de probă. Exprimându-se convingerea că suntem în prezenţa unei simple omisiuni, s-a argumentat că, în raport de titlul secţiunii a V a, care poartă denumirec1 „Interceptările şi înregistrările audio sau video" şi de conţinutul redactării art. 911C.pr.pen., trebuie admis că, în realitate, a fost amendat art. 64 C.pr.pen., în sensul adăugării acestui nou mijloc de probă. Aşa cum este ştiut, prezumţiile legale constituie o dispensă de probă, iar cele judiciare pot servi ca argumente raţionale pentru a demonstra valabilitatea celor rezultate dintr-o probă. Indiciile nu pot constitui mijloace de probă, pentru că ele sunt simple surse de bănuială, care pot fi folosite pentru a se începe o activitate de căutare şi În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea din art. 64 C.proc.pen. nu este limitativă (care exclude alte mijloace de probă), nici exemplificativă (care admite şi alte mijloace), ci complet ă , adică cuprinde toate mijloacele de probă posibile (vezi S. Kahane, în colab., op. cit., 3p3.6170) 336 Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea tot o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, printre care constatarea la faţa locului, indiciile sau prezumţiile, 3c3a7re au fost înlăturate în actuala reglementare 337 I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, p. gen., Ed. Global Lex, Buc., 2004, p. 330 338 S. Kahane, op.cit., p. 170 339 Ioan Doltu, în „Dreptul", nr. 11/2003, p. 150 3 4 0 Ibidem 3 41 341 Al. Ţuculeanu, C â teva considera ţ ii asupra intercept ă rilor ş i î nregistr ă rilor audio sau video, în „Dreptul", nr. 5/2004, p. 21. 335
strângere a probelor.
Loialitatea în obţinerea mijloacelor de probă O noutate istorică în reglementarea noastră procesual penală a intervenit prin Legea nr. 281/2003, care, în textul art. 64 C.pr.pen., privitor la mijloacele de probă, a introdus un nou alineat, care prevede că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal
215
Justificarea şi raţiunea acestui nou text trebuie căutată şi îşi găseşte sursa în necesitatea de a se asigura garanţii reale pentru descurajarea şi evitarea oricăror metode şi practici abuzive sau de incompetenţă ori de superficialitate în obţinerea mijloacelor de probă. Acest nou text exprimă, în opinia noastră, prin locul în care a fost aşezat şi prin conţinutul său, un nou principiu, care stă la baza activităţii de probaţiune şi care va trebui să guverneze această activitate: principiul loialit ăţ ii î n ob ţ inerea mijloacelor de prob ă . Acest principiu decurge, în mod evident, prin modul de formulare, prin conţinutul său şi prin efectele nerespectării sale, din principiul fundamental al legalităţii procesului penal. Pentru interpretul teoretician şi practician, acest text, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, trebuie să reprezinte momentul unei evoluţii calitative, obligatorii în dificila activitate de descoperire, strângere şi administrare a probelor, evoluţie impusă de necesitatea armonizării legislaţiei noastre procesual penale cu cea europeană. Textul art. 64 alin. 2 C.pr.pen. obligă organele judiciare la cunoaşterea riguroasă a dispoziţiilor legale privind modul de obţinere a fiecărui mijloc de probă şi la respectarea strictă a procedurii prevăzută de lege în activitatea practică de căutare, descoperire, strângere şi administrare a probelor. Nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru obţinerea oricărui mijloc de probă dintre cele arătate în alin. 1 al art. 64 C.pr.pen. atrage invalidarea mijlocului de probă. Din conţinutul textului art. 64 alin. 2 C.pr.pen., considerăm că rezultă, în mod clar şi categoric, următoarele: - orice mijloc de probă, dintre cele enumerate de art. 64 alin 1 C.pr.pen., obţinut prin nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege atrage lipsa de valoare probatorie a acestuia şi imposibilitatea folosirii lui în procesul penal. În opinia noastră, prin acest text al art. 64 C.pr.pen., legiuitorul a introdus o nou ă sanc ţ iune procesuală specifică, care acţionează şi are efectele nulităţii absolute. Este suficient să se dovedească că mijlocul de probă (declaraţia învinuitului sau inculpatului, a martorului, înregistrarea audio-video, expertiza, etc.) a fost ob ţ inut ă prin î nc ă lcarea dispozi ţ iilor care reglementează modul de obţinere a acesteia pentru ca acestea să fie lipsit de valoare probatorie, cu consecinţa de a nu putea fi folosit în procesul penal, fără a fi necesară dovada producerii vreunei vătămări. - în cazul în care obţinerea mijlocului de probă este făcută prin exercitarea de violenţe, presiuni, ameninţări ori alte constrângeri, prin promisiuni sau îndemnuri sunt încălcate şi dispoziţiile art. 68 C.pr.pen., care interzic violenţele, ameninţările, orice alte mijloace de constrângere, promisiunile şi îndemnurile în scopul obţinerii de probe, situaţie în care, pe lângă sancţiunea procesuală a invalidării mijlocului de probă, va putea fi atrasă şi r1ăspunderea penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 266, 267, 2671, 268 C.pen. Exprimarea legiuitorului „nu pot fi folosite în procesul penal" impune concluzia că atunci când, într-o cauză penală, se constată că un mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea legii, consecinţa este excluderea acelui mijloc de probă din rîndul probelor ce pot constitui suportul probator al unei soluţii.
2. Clasificarea mijloacelor de probă În literatura juridică342 mijloacele de probă au fost clasificate în: mijloace orale (declaraţiile părţilor); scrise (procesele verbale etc.); materiale (corpurile delicte) şi tehnice (constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele). Alături de aceste categorii de mijloace de probă, există şi cele preconstituite, create tocmai pentru eventualitatea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, fişele de amprente digitale pentru identificarea făptuitorilor care au lăsat astfel de urme)343. Pentru examinarea mijloacelor de probă, 34l4e vom grupa, funcţie de procedeele de administrare folosite, în trei categorii:344 - declaraţii ale părţilor şi martorilor (procedeul de obţinere fiind în principiu, ascultarea acestora); - înscrisuri şi mijloace materiale de probă (procedeele de obţinere fiind cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia);
216
-
constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală şi expertizele.
3. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor A) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului a) Noţiune. Importanţa procesuală a declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal, cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, împrejurările în care a fost săvârşită, şi învinuirea ce i se aduce constituie un important mijloc de probă care poate servi la aflarea adevărului şi soluţionarea unei cauze penale. Dată fiind poziţia procesuală a învinuitului sau inculpatului în procesul penal S. Kahane, în colab., op. cit., p.169; Gr.Theodoru, op. cit., p.233 334443 S. Kahane, în colab., op. cit., p.170 344 Gr. Theodoru, op. cit., p. 234 342
- figura centrală, subiectul primar al procesului penal345 - declaraţiile acestuia, în ipoteza că a comis fapta pentru care este învinuit, conţin şi oferă organelor judiciare elemente de fapt, esenţiale cu privire la faptele şi îm3p46rejurările a căror cunoaştere poate servi la rezolvarea cauzei. Aceste declaraţii346 sunt folositoare organelor judiciare, chiar dacă învinuitul sau inculpatul nu este autorul infracţiunii, deoarece sunt de natură a conduce la constatarea realităţii, adică a nevinovăţiei, chiar dacă există probe care susţin învinuirea. Relatările învinuitului sau inculpatului - fie că sunt sincere sau nu - sunt utile organelor judiciare, în ambele situaţii, deoarece pot oferi indicii importante care să contribuie la aflarea adevărului. În timp ce pentru organele judiciare, ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o obliga ţ ie, declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie un drept al acestuia. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte, furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căruia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită dreptul de apărare347. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului în procesul penal are loc, potrivit actualelor dispoziţii ale Codului de procedură penală, în mai multe momente, într-o coerenţă strâns legată de desfăşurarea şi evoluţia procesuală, după cum urmează: în prima fază, nepublică, învinuitul sau inculpatul este ascultat la începutul urmăririi penale, în condiţiile prev. de art. 70 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.Privitor la conţinutul acestor noi dispoziţii, la semnificaţia şi efectele lor, facem trimitere la secţiunea în care am tratat principiul dreptului la tăcere. înainte de a se propune arestarea preventivă, învinuitul este mai întâi ascultat în prezenţa apărătorului, potrivit art. 146 alin. 1 C.pr.pen., iar judecătorul, înainte de a se pronunţa asupra acestei măsuri are obligaţia de a-l asculta pe învinuit, conform art. 146 alin. 8 C.pr.pen. înainte de a se propune arestare1a preventivă a inculpatului, acesta este ascultat, conform art. 1491C.pr.pen., iar judecătorul, în faţa căreia este adus, potrivit art. 1491alin. 5 C.pr.pen., îl va asculta pe inculpat înainte de a se pronunţa referitor la propunerea de arestare preventivă (această obligaţie de ascultare este prevăzută şi de art. 150 C.pr.pen.); inculpatul arestat preventiv este ascultat de fiecare dată, înainte de prelungirea arestării preventive; după punerea în mişcare a acţiunii penale, este chemat şi ascultat, potrivit art. 237 alin. 2 C.pr.pen.; la prezentarea materialului de urmărire penală, potrivit art. 250 C.pr.pen. şi art. 255-257 C.pr.pen. În faza de judecată, inculpatul este ascultat în şedinţă publică, potrivit art.
345
V. Dongoroz, op. cit., p. 185
Gr. Theodoru, op. cit., p. 234 Neagu, op. cit., p.348 34 6 3 47
347
I.
217
323-325 C.pr.pen. Prin excepţie, urmărirea penală şi judecata se pot desfăşura fără ascultarea învinuitului şi inculpatului în situaţiile în care se dovedeşte că acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, ori nu locuieşte în ţară (art. 327 alin. 4 C.pr.pen. Încălcarea acestei dispoziţii legale privind obligaţia de ascultare a învinuitului - în m3o4m8 ente esenţiale din desfăşurarea procesului penal - atrage sancţiunea nulit ăţ ii 34 8 , iar hotărârea pronunţată într-o asemenea cauză nu poate fi legală şi temeinică. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului deşi au un rol important în aflarea adevărului - nu mai au poziţia de „ regina pr3o49belor", mărturisirea sau recunoaşterea nemaifiind suficie3n5t0e pentru o condamnare349. Chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta350, organele judiciare sunt obligate să strângă probe atât în favoarea cât şi în defavoarea lui, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 202 alin. 1 C.proc.pen). b) Procedura obţinerii declaraţiei învinuitului sau inculpatului Declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt obţinute de organele judiciare în cadrul unei activităţi procesuale complexe, marcată de momente strict reglementate de lege351. Obţinerea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului se realizează prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii cu privire la învinuirea ce i se aduce; ascultarea sa şi confruntarea352. Dintre acestea, cel mai des utilizat este ascultarea învinuitului sau inculpatului, care constituie o obligaţie pentru organele judiciare, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. Indiferent de faza procesului penal, ascultarea învinuitului sau inculpatului se face de regulă la sediul organului judiciar. Dacă învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul judiciar îl va asculta la locul unde se află,cu excepţia cazurilor în care legea prev35e3de altfel. Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape353, marcate de reguli specifice fiecărui organ judiciar şi procedee tactice criminalistice. Prima etap ă - cea prealabilă - este consacrată cunoaşterii datelor personale ale învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 70 alin. 1 C.proc.pen., înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume,
Pentru a opera nulitatea, este necesar ca declaraţiile inculpatului să fi fost necesare pentru soluţionarea cauzei, astfel încât, prin neîndeplinirea obligaţiei de a-l asculta, organele judiciare l-3a4u9 împiedicat să-şi exercite dreptul de apărare. 34 9 350 În sistemul acuzatorial al 3 5 0 În procesul penal inchizitorial, recunoaşterea era considerată „regina probelor". procedurii engleze şi americane, nu se putea lua interogatoriu inculpatului, deoarece funcţiona principiul conform căruia nimeni nu poate face mărturisiri sau aduce proba contra lui însuşi. 352 V. Dongoroz, în colab., op. cit., p. 189 35 2 3 53 Gr.Theodoru, op. cit., p. 236 353 Unii autori consideră că obţinerea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este marcată de trei momente: mom.procedurii prealabile, mom.facerii declaraţiilor şi mom.complimentar al punerii de întrebări 348
poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. În alin. 2 al art. 70 C.pr.pen. sunt reglementate primele obliga ţ ii pe care le au organele judiciare în această etapă: 1. de a aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului fapta care formează obiectul cauzei; 2. de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a avea un ap ă r ă tor. Aceste texte, introduse în urma ultimelor modificări ale C.proc.pen. reiterează o35b4ligaţia organelor judiciare, prevăzute în art. 6 alin. 3 C.proc.pen.354, de a încunoştinţa, de î ndat ă şi mai î nainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării; 3. de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declara ţ ie 3 55 , atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Prin reglementarea acestei obligaţii, s-a instituit
218
„ dreptul la tăcere", prevăzut şi în legislaţia unor ţări occidentale. Folosirea acestui drept, de către învinuit sau inculpat,de a refuza să facă declaraţii, nu mai po35a6te fi considerată o împrejurare interpretabilă în defavoarea sa356, cum era în vechea reglementare. În legătură cu conţinutul, semnificaţia şi efectele dreptului la tăcere, facem trimitere la secţiunea în cadrul căreia am tratat principiul dreptului la tăcere. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta (art. 70 alin. 2 C.proc.pen). În ultimul moment al acestei etape prealabile, înainte de a-l asculta, organul de urmărire penală îi cere învinuitului sau inculpatului, dacă acesta a consimţit să dea o declaraţie, să scrie personal declaraţia, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Această dispoziţie priveşte numai faza urmăririi penale şi nu este obligatorie pentru învinuit sau inculpat. În cazul în care refuză să dea declaraţia scrisă sau nu poate să scrie, se va face menţiune în procesul-verbal de ascultare. A doua etap ă este consacrată ascultării propriu-zise. În art. 71 alin. 1 şi 2 C.proc.pen, sunt stabilite reguli tactice de luare a declaraţiilor357, în sensul că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat. Pentru faza de urmărire penală, textul înscrie o regulă tactică specifică, potrivit căreia învinuitul sau inculpatul este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză. Spre deosebire de urmărirea penală, în faza de judecată, instanţa ascultă pe inculpaţi în prezenţa tuturor, cu excepţia situaţiilor Aşa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 281/2003 355 Art. reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 1, pct. 41 din Legea nr. 281/2003 335576 Gr. Theodoru, op. cit., p. 236 357 I. Neagu, op. cit., p. 349 35 4 3 55
când în interesul cauzei este necesară ascultarea lor separat. Pentru garantarea dreptului la apărare, legea prevede obligativitatea citirii declaraţiilor luate separat şi celorlalţi inculpaţi (art. 324 alin. 3 C.proc.pen.). Învinuitul sau inculpatul este lăsat, mai întâi, să declare tot ce ştie în cauză. Declaraţia lui este o expunere liber ă asupra a ceea ce ştie cu privire la fapta care face obiectul cauzei şi la ceea35c8e poate obiecta cu privire la învinuirea ce i se aduce în legătură cu acea fapta358. Libera expunere presupune pe de o parte, interdicţia pentru organul judiciar de nu-l întrerupe pe învinuit sau pe inculpat, decât atunci când se îndepărtează de la subiect, iar, pe de altă parte, interdicţia de a se citi sau a i se reaminti declaraţiile pe care le-a dat anterior în cauză, iar pentru învinuit sau inculpat, interdicţia de a prezenta sau citi o declaraţie scrisă de mai înainte (art. 71 alin. 4 şi 5 C.proc.pen.). Raţiunea acestei expuneri libere constă în aceea că aceasta implică spontaneitate, caracter care ar dispărea dacă s-ar permite apelarea la declaraţii anterioare. Această regulă de ordin tactic înlătură posibilitatea pentru învi3n5u9it sau inculpat de a evita contradicţiile şi nepotrivirile dintre declaraţiile date succesiv359. Legea prevede însă că învinuitul sau inculpatul se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (cifre, date tehnice etc.). După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, la învinuirea ce i se aduce şi cu privire la probele pe care înţelege să le propună (art. 72 C.proc.pen.). Întrebările organului judiciar pot servi fie la completarea şi precizarea celor relatate, fie la verificarea sau clarificarea celor declarate. Specificul fazei de urmărire penală constă în aceea că întrebările pot fi puse numai de organele de urmărire penală, spre deosebire de faza de judecată, în care inculpatului i se pot pune întrebări, prin intermediul preşedintelui completului de judecată, de către ceilalţi membri ai completului, de procuror, părţi, coinculpaţi şi apărătorul inculpatului ascultat. Pe3n6t0ru a putea fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine cu fidelitate360 declaraţiile învinuitului sau inculpatului, legea prevede că acestea să fie consemnate î n scris. Actuala reglementare a Codului de procedură penală instituie încă o garanţie a respectării legalităţii în administrarea acestui mijloc de probă, prin dispoziţia înscrisă în art. 73 alin. 1 teza a doua:
219
în fiecare declaraţie s3e61 vor consemna ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului361. Declaraţia scrisă se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să semneze se face menţiune în declaraţia scrisă. Atunci când revine asupra unei declaraţii sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în
V. Dongoroz, op. cit., p. 190 Ibidem, p. 191 36 0 3 61 I. Neagu, op. cit., p. 350 361 Text introdus prin art. 1 pct. 42 din Legea nr. 281/2003 358 359
aceleaşi condiţii (art. 73 C.proc.pen.). Această dispoziţie362 constituie o importantă garanţie procesuală, învinuitul sau inculpatul având astfel posibilitatea de a verifica exactitatea celor consemnate. 363 Pentru a se conferi caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului363, aceasta este semnată de organul de urmărire penală, care a procedat la ascultarea sa, respectiv de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, când declaraţia a fost luată prin interpret. Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului au fost înregistrate audio sau video - cu condiţia ca cel ascultat să cunoască aceasta şi să fie asigurate exactitatea şi corectitudinea înregistră3r6i4i - relatările înregistrate se transcriu într-un proces-verbal, semnat de cel ascultat364. c) Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului Sub aspectul forţei probante a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, în literatura de specialitate şi în legislaţie s-au exprimat diferite opinii, majoritatea fiind în sensul prevederilor legislaţiei noastre procesual penale. Codul nostru de procedură penală recunoaşte o valoare probatorie relativă declaraţiilor învinuitului sau3 6i5nculpatului, condi ţ ionat ă de existenţa altor probe care să confirme veracitatea lor365. În art. 69 C.proc.pen. se prevede că declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Drept urmare, simpla recunoaştere a săvârşirii faptei, fără a fi susţinută de alte probe, n3u6 6are forţă probantă şi deci, nu va putea sta la baza unei hotărâri de condamnare366. De aceea, chiar în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta, organul de urmărire penală are obligaţia să descopere şi să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului. Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibil ă şi retractabil ă . Divizibilitatea declaraţiei învinuitului sau inculpatului înseamnă posibilitatea organelor judiciare de a considera ca adevărată numai acea parte din declaraţie care se coroborează cu toate celelalte probe şi de a înlătura ca367neadevărată partea din declaraţie care nu este confirmată de ansamblul probelor367. Retractibilitatea înseamnă posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a reveni asupra unor declaraţii date anterior şi de a face relatări contrare. Întrucât legea nu prevede o ordine de prioritate, dacă există două declaraţii contradictorii organul judiciar va aprecia ca adevărată şi va reţine, motivat, numai acea declaraţie care se coroborează cu alte probe existente în cauză. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului 3:6ăstrează caracterul relativ şi atunci când se referă la un coînvinuit sau coinculpat368, fiind necesar să fie confirmate de
V. Dongoroz, op. cit., p. 193 I. Neagu, op. cit., p.350 3 6 4 Gr. Theodoru, op. cit., p. 238 3 65 365 Gr. Theodoru, op. cit., p.239 366 Ibidem 3 6 7 Ibidem 3 68 368 V. Dongoroz, op. cit., p. 186 3 2 6 363
ansamblul probelor administrate în cauză.
220
Valoarea probatorie relativă a declaraţiilor învinuitului şi inculpatului a fost explicată în doctrină, în principal, prin interesul acestuia de a nu spune adevărul, în scop de apărare sau din diverse alte motive. Psihologia judiciară a evidenţiat, sub acest aspect, şi alte explicaţii concludente. Astfel, s-a arătat, printre altele, că şi în situaţia în care „infractorul doreşte sincer a reda exact toate împrejurările în care a săvârşit infracţiunea, poate totuşi comite unele erori datorate imperfecţiunii simţurilor şi mai ales surescitării nervoase3 69din timpul săvârşirii infracţiunii, care, în general, scad evaluarea perceperii"369
B) Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente a) Noţiune
La stabilirea adevărului într-o cauză p3e70nală, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente370 pot constitui importante surse de informaţii cu privire la faptă, la persoana făptuitorului, la împrejurările în care s-a săvârşit fapta, la prejudiciu etc. Ca orice mijloc de probă, declaraţiile părţilor pot oferi organelor judiciare elemente de fapt care pot servi ca probă în procesul penal şi pot contribui la justa soluţionare a cauzei. Drept urmare, legiuitorul a prevăzut pentru organele judiciare (organul de urmărire penală sau instanţa de judecată) obliga ţ ia de a chema, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă (art. 76 alin. 1C.proc.pen.). Înainte de a trece la ascultarea părţii vătămate şi părţii civile, organele judiciare au, în virtutea rolului lor activ, mai multe obligaţii: - de a pune în vedere persoanei vătămate dreptul pe care aceasta îl are de a participa în proces ca parte 37v1ătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală371 prin infracţiune, dreptul de a se constitui parte civilă; - de a încunoştiinţa persoana vătămată că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare. În situaţia în care partea vătămată declară că nu doreşte să participe în proces ca parte vătămată sau ca parte civilă, va putea fi ascultată ca martor, în baza art. 82 C.proc.pen. Tudorel Butoi, Victimologie, Curs universitar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 78. Codul din 1968 a introdus printre mijloacele de probă şi declaraţiile părţii civile, ale părţii vătămate şi cele ale părţii responsabile civilmente. Codul anterior prevedea ca mijloc de probă numai declaraţiile învinuitului sau inculpatului 371 În vechea reglementare, anterioară Legii nr. 281/2003, textul făcea referire doar la paguba materială 369 370
Dacă a declarat că participă în proces ca parte vătămată sau dacă s-a constituit parte civilă, va fi ascultată în calitatea în care participă în proces. Persoana responsabilă civilmente, dacă a devenit parte în proces, va fi ascultată în această calitate. b) Procedura obţinerii declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente Codul de procedură penală prevede, în art. 77 că, ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispozi ţiilor privitoare la ascultarea
învinuitului sau inculpatului. Declaraţiile părţilor, date în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, se consemnează în scris, dispoziţiile art. 73 C.pr.pen. aplicându-se în mod corespunzător.
c) Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente Având în vedere interesul pe care aceste părţi îl au în proces (partea vătămată - să fie dovedită vinovăţia învinuitului sau inculpatului şi să fie cât mai aspru pedepsit; partea civilă -
221
să obţină o despăgubire cât mai substanţială; partea responsabilă civilmente - de a nu fi obligată la despăgubiri)372, legiuitorul a conferit acestor mijloace de probă aceeaşi valoare probatorie ca şi în cazul declaraţiilor învinuitului şi inculpatului. În doctrină, au fost date şi alte explicaţii privitor la valoarea probatorie relativ ă a acestui mijloc de probă. Astfel, printre altele s-a arătat că „victima este martorul care poate oferi cele mai puţine garanţii de veridicitate în relatările ei, chiar şi în cazul celei mai bune credinţe. Faptul că în momentul săvârşirii actului infracţional victima este supusă unor stări deosebit de puternice, face ca perceperea actului şi întipărirea lui să se facă în condiţiile unei reduse posibilităţi de activitate corticală conştientă şi controlată. Deci, în cazul optim vom avea numai serioase lacunozităţi perceptive şi în consecinţă şi memoriale... La toate acestea se mai adaugă coeficientul de denaturare determinat de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi de personalitatea victimei."373 În consecinţă, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adev ărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 C.proc.pen.). C) Declaraţiile martorilor a) Calitatea de martor în procesul penal
Declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de probă cel mai frecvent folosite pentru dovedirea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul probaţiunii şi utile în soluţionarea cauzei penale374. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate375, deşi deosebit de important, acest mijloc de probă este, adesea, foarte şubred, din cauza multiplilor factori care acţionează şi alterează uneori declaraţia unui martor376 (condiţiile, mediul de percepere a faptelor şi împrejurărilor relatate, gradul de cultură, reaua-credinţă etc.). De aceea, organele judiciare trebuie să adopte mijloace tactice adecvate în obţinerea acestor mijloace de probă şi să evalueze cu atenţie şi prudenţă gradul lor de veracitate. Declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor judiciare de către persoanele car3e77 au cunoştinţe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal377. În accepţiunea Codului nostru de procedură penală, martor este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal şi este ascultată de organele judiciare în această calitate (art. 78 C.proc.pen.). Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor este necesară întrunirea următoarelor condiţii378: - existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare; - existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv; - ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte. Lipsa uneia din condiţiile sus-menţionate va avea drept consecinţă nulitatea declaraţiei de martor. Legislaţia noastră permite ca orice persoană fizică să poată fi ascultată ca martor, indiferent de starea sa fizică (surd, orb, mut) sau psihică (debili mintali), de vârstă (minorul, până la 14 ani, este ascultat în prezenţa unui părinte, a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare) sau antecedente personale (cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pot fi ascultaţi ca martori). În toate aceste situaţii, organele judiciare au sarcina de a aprecia în ce măsură declaraţiile date servesc la aflarea adevărului în cauză. De la această regulă - îndatorirea de a fi martor379 - există unele excepţii, pe care le vom analiza în continuare. b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor
222
materia civilă, proba cu martori este admisă doar în anumite cazuri, spre deosebire de utilizării ei în procesul penal. 375 V.Dongoroz, op. cit., p.201; Gr.Theodoru, op. cit., p.242; G.Levasseur, în colab., op. cit., p. 317666 376 În acest sens s-a afirmat, în literatura juridică, că o mărturie exactă este o excepţie (Vezi l.Ionescu Dolj, op. cit., p. 215) 377 V. Dongoroz, op. cit., p.199 374
În
3fr7e5cvenţa
37 8 3 79
Ibidem
379Neindeplinirea
acestei obligaţii legale poate fi sancţionată.
Nu pot fi ascultate ca martor, într-un proces penal, următoarele dou ă categorii de
persoane^^^ 80 : 1) persoanele pentru care este interzisă ascultarea ca martori; 2) persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor. 1) Potrivit art. 79 alin. 1 C.proc.pen., persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exercitiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligat a păstra secretul. Interdicţia priveşte medicii, avocaţii, notarii, preoţii, precum şi alte persoane care, prin divulgarea secretelor pe care le-au cunoscut în exercitarea profesiei, ar putea aduce atingere unor valori sociale importante. De aceea, legea a incriminat fapta de divulgare a secretului profesional (art. 196 C. pen.). Interdicţia de ascultare a acestor persoane priveşte numai faptele şi împrejurările de care au luat cunoştinţă în exercitiull profesiei, dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea381. Această interdicţie nu este însă absolută. Există două situaţii în care obligaţia legală privind păstrarea secretului profesional nu operează: - atunci când persoana fizică sau organizaţia faţă de care există obligaţia păstrării secretului, încuviinţează divulgarea acestuia (art. 79 alin. 1 C.pr.pen.); - dacă este vorba de unele cauze care privesc săvârşirea unei infracţiuni contra statului sau contra păcii şi omenirii. În acest caz, fiind vorba de interese superioare, ce depăşesc pe cel al păstrării secretului profesional, legea nu numai că înlătură obligaţia de păstrare a secretului, dar preved3e82îndatorirea de a aduce secretul la cunoştinţa organelor competente382. Legea acordă întâietate calităţii de martor celei de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte3 8d3e a fi apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi (art. 79 alin. 2 C.pr.pen.)383. Persoana vătămată care se constituie parte civil ă sau participă în proces ca parte v ă t ă mat ă nu poate fi ascultat ă ca martor (art. 82 C.proc.pen.). Această interdicţie este determinată de poziţia procesuală pe care o au aceste persoane interesate în soluţionarea procesului în favoarea lor, întrucât nimeni nu poate depune ca martor în propria sa cauză (nemo testis ideoneus in re sua). 2) A doua excepţie de la îndatorirea de a fi martor se referă la persoanele care nu sunt obligate s ă depun ă ca martor. Astfel, potrivit art. 80 alin. 1 C.proc.pen., soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal. Rude apropiate sunt, conform art. 149 Cod penal, ascendenţii şi Gr. Theodoru, op. cit., p. 243 338821 Gh. Theodoru, op. cit., p. 244 382 V. Dongoroz, op. cit., p.204 383 S-a susţinut că această întâietate op. cit., 38 0 3 81
ar
trebui
extinsă
şi
la
judecători p.
şi
procurori
(Gr.Theodoru, 244)
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere. Legiuitorul a instituit, din raţiuni de profund umanism o excepţie relativă de la îndatorirea generală de a fi martor, lăsând la latitudinea soţului şi 3r8u4 dei apropiate de a decide dacă vrea să
223
depună ca martor sau dacă se abţine384. În acest sens, organele judiciare sunt obligate să le aducă la cunoştinţă dreptul de a se abţine (art. 80 alin. 2 C.proc.pen.). În situaţia în care soţul sau rudele apropiate consimt să fie audiate ca martor şi fac declaraţii mincinoase, vor răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. c) Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor Persoana chemată în calitate de martor în faţa unui organ judiciar are anumite obligaţii procesuale: - să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie (art. 83 C.proc.pen..). Lipsa nejustificată a martorului de la chemarea în faţa organelor judiciare se sancţionează cu amendă judiciară între 1.000.000 lei şi 10.000.000 lei (art. 198 pct. 3 lit. a C.proc.pen.), iar în caz de repetare, se va recurge la aducerea sa silită (art. 183 alin. 1 şi 327 alin. 5 C.proc.pen.). Dacă neprezentarea este justificată de imposibilitatea de deplasare (infirmitate, stare de arest etc.), organele judiciare îl vor audia pe martor la locul unde se află; - s ă declare tot ce ştie cu privire la faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebat. Dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurări esenţiale, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C. pen.). - s ă declare adev ă rul cu privire la faptele şi împrejurările esenţiale ale cauzei. Această obligaţie decurge şi din incriminarea în Codul penal a faptei martorului de a face afirmaţii mincinoase (art. 260 C. pen.). Înainte de a declara - atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de judecată -, martorul trebuie să depună un jurământ, conform art. 85 C.proc.pen., iar dacă depoziţiile sale nu corespund adevărului, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Dacă martorul are cunoştinţe despre faptele şi împrejurările cauzei, dar refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte infracţiunea de omisiune a încunoştiinţării organelor judiciare (art. 265 C. pen.) sau cea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.), după cum împrejurările pe care le cunoaşte, dar refuză să le declare, sunt în favoarea sau în defavoarea inculpatului385. Drepturile procesuale ale martorilor constau în următoarele: - dreptul de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care sar putea exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 C.proc.pen.); 3 8 4 V. 3 85
Dongoroz, op. cit., p. 204-205 385 Gr. Theodoru, op. cit., p.245
-
dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza; dreptul de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute, aşa cum crede că este reală (art. 86 raportat la art. 73 C.proc.pen.); - drepturi patrimoniale, vizând restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea, întreţinerea şi cazarea sa, precum şi plata unei sume corespunzătoare venitului pe timpul cât a lipsit de la serviciu pentru a-şi îndeplini obligaţia de martor (art. 190 C.proc.pen.); - un alt drept al martorului, introdus în urma modificărilor C.proc.pen. prin Legea nr. 281/2003, se referă la protec ţ ia datelor sale de identificare, atunci c â nd exist ă probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii sale reale sau a localităţii de domiciliu ori reşedinţă, i-ar fi periclitată via1ţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane (art. 861 alin. 1 C.proc.pen.). În aceste situaţii, martorului i se atribuie o altă identitate sub care să apară în faţa organului judiciar. Această măsură poate fi dispusă de către procuror, în cursul urmăririi penale, iar, în cursul judecăţii, de instanţă, la cererea motivată a procurorului, martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.
224
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului sau la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. d) Procedura de ascultare a martorilor Activitatea procesuală de ascultare a martorilor este reglementată, diferit, pentru faza de urmărire penală şi pentru faza de judecată. În cursul urmăririi penale organele de urmărire penală sunt obligate să asculte ca martor persoanele arătate prin plângere sau denunţ ori determinate prin investigaţiile făcute de aceste organe. Martorii ascultaţi în cursul urmăririi penale şi indicaţi în rechizitoriul procurorului sunt reaudiaţi în faza de judecată. La propunerea procurorului sau a părţilor, instanţa poate dispune ascultarea şi a altor martori. 386 Procedura de ascultare a martorilor cuprinde trei etape386: 1. Î n prima etap ă , se desfăşoară procedura prealabilă de stabilire a identităţii martorului, acesta fiind întrebat despre nume, prenume, vârstă, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială cu privire la identitatea martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă (acte de identitate, martori etc.) Se verifică apoi dacă martorul are vreun interes în cauză, organul judiciar având obligaţia de a întreba pe martor dacă este soţ sau rudă a vreunei părţi şi în ce raporturi se află cu aceste, precum şi dacă a suferit vreo pagubă prin infracţiune (art. 84 C.proc.pen.). În literatura de specialitate, se arată că procedura de ascultare a martorilor se desfăşoară în două etape (Gr. Theodoru, op. cit., p. 246; I. Neagu, op. cit., p. 357; V.Păvăleanu, op. cit., p. 309). În ce ne priveşte, ne raliem opiniei dongoroziene, care susţine existenţa a trei momente în activitatea de ascultare a martorului (V. Dongoroz, op. cit., p. 208) 386
În ipoteza în care martorul este soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să-i aducă la cunoştinţă faptul că nu este obligat să depună mărturie. 2. A doua e8ap) ă , anterioară ascultării propriu-zise priveşte formalitatea depunerii jurământului387 prevăzut în art. 85 C.proc.pen. - „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" -, ţinând mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorul fără confesiune va jura „pe onoare şi pe conştiinţă" că va spune adevărul şi nu va ascunde nimic din ceea ce ştie. Martorii care nu depun jurământul din motive de conştiinţă sau confesiune, vor rosti următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Situaţiile menţionate se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. După depunerea jurământului sau a rostirii formulei prevăzute de lege, martorului i se atrage atenţia că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţia în care se consemnează depoziţia martorului trebuie să cuprindă şi menţiunea referitoare la depunerea jurământului. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia asupra obligaţiei de a spune adevărul. 3) A treia etap ă constă în ascultarea martorului asupra faptelor şi împrejurărilor pe care le cunoaşte în cauză. Potrivit art. 86 alin. 1 C.proc.pen., martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, după care i se cere să declare tot ce ştie cu privire la acestea. Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi martorului388. Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. Ascultarea martorului nu poate începe cu citarea sau amintirea declaraţiilor date anterior în cauză. După ce a terminat relatarea liberă, martorului i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Întrebările pot fi de precizare a unor date, de completare a relatărilor sau de verificare a sincerităţii sau exactităţii relatărilor făcute389.
225
Relatările martorului sunt consemnate într-o declaraţie scrisă, care i se citeşte martorului sau, la cererea acestuia, i se permite să o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe
Jurământul este de natură a crea solemnitatea necesară actului procedural al ascultării martorului şi a determina pe acesta să spună adevărul (V. Dongoroz, op.cit., p. 207) 38 8 389 Gr. 3 89 I. Neagu, op. cit., p. 358 Theodoru, op. cit., p. 247 fiecare pagină şi 387
la sfârşit390, iar când nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia se semnează şi de organul judiciar care a procedat la ascultarea martorului, precum şi de interpret, atunci când a fost folosit. Ascultarea martorilor se face separat, fără să fie de faţă ceilalţi. Dacă martorul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta spre a fi audiat, organul judiciar va dispune ascultarea la locul unde se află (art. 74 raportat la art. 86 alin. 3 C.proc.pen.). Când organul judiciar nu are posibilitatea să-l asculte pe martor (acesta aflându-se în altă localitate şi neputându-se deplasa sau în străinătate), ascultarea se va efectua prin comisie rogatorie.
Modalit ăţ i speciale de ascultare a martorulu P^^ În vederea garantării protecţiei martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate392, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ascultării acestora fără a fi prezenţi fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau in sala in care se desfasoara sedinta de judecata- p2rin intermediul mijloacelor tehnice video şi audio. În acest sens, alin. 3 al art. 862 C.proc.pen. prevede că martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. Luarea declaraţiei martorului se face în prezenţa procurorului şi se redă integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi care se semnează de către procurorul prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală, după care se depune la dosarul cauzei. În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. În ambele faze ale procesului, după ce declaraţiile martorului sunt transcrise şi semnate de către acesta, sunt păstrate într-un dosar, depus într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă La cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei expertize tehnice privitoare la mijloacele prin care au fost audiaţi martorii (art. 863 C.proc.pen.). În cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video, în condiţiile mai sus menţionate. În unele cazuri, procurorul sau, după caz, instanţa poate dispune ca O declaraţie nesemnată va fi lovită de nulitate, dacă martorul chemat să confirme declaraţia nu recunoaşte conţinutul ei şi, drept urmare, nu va putea constitui mijloc de probă în cauza 3re91spectivă2 391 Art. 862 a fost introdus prin art. 1, pct. 45 din Legea nr. 281/2003 392 Vezi art. 861 C.proc.pen. În această categorie pot fi incluşi şi investigatorii sub acoperire şi experţii 390
organele de poliţie să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei. Aceste măsuri vor fi ridicate când se constată că pericolul393 care a impus luarea lor a încetat. e) Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor
226
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Însă, spre deosebire de declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi ale părţilor, pentru care legea prevede, expres, că au o valoare probantă condiţionată, de coroborarea lor cu alte probe, privitor la declaraţiile martorilor nu există nici o dispoz3i9ţ4ie specială, astfel încât se aplică regula generală a liberei aprecieri a probelor394. În aprecierea declaraţiei martorului trebuie să se aibă în vedere şi să se verifice numeroase aspecte, pentru a se determina sinceritatea şi exactitatea celor declarate. În acest sens395, se ţine seama de posibilităţile de percepţie, de fixare, de memorizare şi de redare, în funcţie de dezvoltarea sa psihică, de gradul de cultură, de profesie, de mediul şi condiţiile în care a perceput acele fapte şi împrejurări. Organele judiciare au obligaţia de a analiza, în mod critic, declaraţiile martorilor, de a verifica fiecare relatare în parte şi apoi de a o examina în ansamblul probelor, explicând orice nepotrivire prin factorii care pot influenţa declaraţia396. Declaraţiile martorilor contribuie la aflarea adevărului şi la soluţionarea procesului penal, fie numai prin ele însele când nu mai există alte mijloace cde probă, fie prin coroborare cu alte mijloace de probă atunci când acestea există397. D) Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor a) Confruntarea Pentru înlăturarea contradicţiilor ce se pot ivi între declaraţiile persoanelor ascultate într-o cauză penală, organele judiciare pot recurge la procedura confruntării. Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, care constă în reaudierea în mod simultan a persoanelor ale căror declaraţiil date anterior în aceeaşi cauză penală, conţin contradicţii care se cer a fi lămurite398. Potrivit art. 87 C.pro pen., atunci când există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confrun3t9a9rea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci399, existenţa contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, de plano, efectuarea confruntării, ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza celor rezultate din alte probe administrate în dosar.
C
393
Starea
de
pericol
priveşte
viaţa,
integritatea
corporală
sau
libertatea
martorilor
ori
a
altei
3p9e4rsoane
Gr. Theodoru, op. cit., p. 247 V. Dongoroz, op. cit., p. 201 3 9 6 Gr. Theodoru, op. cit., p. 249 3 97 397 V.Dongoroz, op. cit., p. 201 3 98 Ibidem, p.211 39 9 399 I.Neagu, op. cit., p. 359 394
39 5 3 96
Procedura confruntării nu este un mijloc de probă, însă ajută la elucidarea unor fapte şi împrejurări asupra cărora există neclaritate. Confruntarea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală şi instanţă din oficiu, la propunerea procurorului ori la cererea părţilor. Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la acele părţi din declaraţiile date anterior care se contrazic. Totodată, ele trebuie să răspundă la întrebările organelor judiciare şi cu încuviinţarea acestora, îşi pot pune, reciproc, întrebări. Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi, după caz, de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier. b) Folosirea interpreţilor Folosirea interpreţilor este o activitate procedurală auxiliară prin care se asigură, atunci când este cazul, respectarea în desfăşurarea procesului penal a regulii de bază privitoare la folosirea limbii oficiale400şi totodată, a dreptului de apărare a persoanelor care nu cunosc limba română400. Când una dintre părţi sau o altă persoană c4a0r1e urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima401, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură, în mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ale4s0 2de părţi, în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii402 (art. 128 alin. 1 C.proc.pen.).
227
De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul în care unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română (art. 128 alin. 2 C.proc.pen.). Interpretului i se aplică dispoziţiile referitoare la ascultarea martorilor. Astfel are obligaţia să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătată în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată. Dispoziţiile art. 84 şi 85 C.proc.pen. îi sunt aplicabile şi interpretului. Declaraţiile făcute se consemnează în scris, în limba română, prin semnătura sa, interpretul garantând exactitatea traducerii403. Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la folosirea interpreţilor sunt sancţionate cu nulitatea (absolută sau relativă).
4. Înscrisurile, înregistrările audio sau video şi mijloacele materiale de probă A) Înscrisurile a) Noţiune În procesul penal, înscrisurile ca mijloc de probă, sunt acte scrise care
40 0 4 01
V. Dongoroz, op. cit., p. 287
Spre exemplu, un surdo-mut Text reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 56 vechea reglementare, părţile puteau alege un interpret doar în cursul judecăţii 40 1 4 02 402
403
din
Legea
nr.
281/2003.
În
Gr. Theodoru, op. cit., p.249
cuprind fapte şi împrejurări care pot servi la aflarea adevărului într-o cauză penală (art. 89 C.proc.pen.). In acest sens, constituie mijloace de probă înscrisurile care, prin conţinutul lor confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii, persoana care a săvârşit-o, împrejurările săvârşirii ei (existenţa circumstanţelor agravante sau atenuante, datele ce caracterizează persoana părţilor). Spre deosebire de materia (0ivilă, în procesul penal, înscrisul, ca mijloc de probă, are un rol mult mai redus404. Prin excepţie, adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat (art. 304 alin. 4 C. pen.) În sfera înscrisurilor - ca mijloace de probă în procesul penal - intră numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă). În literatura de specialitate, înscrisurile au fost clasificate după mai multe criterii: - dup ă sursa din care provin, pot fi înscrisuri care provin de la părţi sau alte persoane (scrisori, chitanţe, jurnale personale etc.) şi înscrisuri care provin de la instituţii (acte de stare civilă, de studii, adeverinţe etc.); - dup ă modul cum pot fi folosite (în original sau în copii certificate); - dup ă scopul urm ă rit prin î ntocmirea lor, înscrisurile pot fi necaracterizate şi caracterizate405. Sunt înscrisuri necaracterizate orice obiecte care conţin diferite menţiuni scriptice din care pot fi obţinute elemente de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal, fără să fi fost întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă (spre exemplu, întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare are loc întotdeauna numai cu scopul de a se dovedi înstrăinarea şi, respectiv, achiziţionarea unor bunuri în circuitul civil). Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă (spre exemplu, procesele-verbale de cercetare a locului săvârşirii infracţiunii încheiate de organele judiciare). O altă distincţie406 s-a făcut între următoarele categorii de înscrisuri: - care dovedesc existenţa unor stări, situaţii, raporturi juridice care constituie situaţii-premisă ale unor infracţiuni (de exemplu, contractul de depozit sau mandat care dovedeşte raportul juridic patrimonial existent în cazul infracţiunii de abuz de încredere);
228
-
-
404 405 406
înscrisurile care conţin o informaţie, o recunoaştere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia (de exemplu, scrisori prin care inculpatul dă instrucţiuni unor complici cu privire la comiterea faptei); înscrisuri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni în cazul când se are în vedere conţinutul lor scriptic, şi nu materialitatea lor (de
V. Dongoroz, op. cit., p. 213 V.Dongoroz, op. cit., p. 214 V. Dongoroz,
op.
cit.,
p.
214
exemplu, un denunţ mincinos)407. Înscrisurile care poartă o urmă a faptei săvârşite sau care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii ori care constituie produsul acesteia nu fac parte din categoria mijloacelor de probă scrise, ele constituind mijloace de probă materiale, în sensul art. 94 şi 95 C.proc.pen. Înscrisurile pot fi prezentate organului judiciar de către părţi, pot fi descoperite cu ocazia percheziţiilor, a cercetării la faţa locului sau pot fi predate, la cererea organului judiciar, de către persoana fizică sau persoana juridică care are în posesie asemenea înscrisuri. b) Procesele-verbale Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl ocupă procesele-verbale. În cadrul activităţii de cercetare penală, organele judiciare fac unele constatări fie cu privire la existenţa infracţiunii şi la împrejurările în care a fost săvârşită, fie cu privire la îndeplinirea unor acte procedurale efectuate în cursul procesului penal 4(0p9ercheziţii, reconstituiri etc.)408. Înscrisurile409 în care sunt consemnate toate aceste date şi elemente de fapt constatate de organul judiciar se numesc procese-verbale. Potrivit art. 90 C.proc.pen., procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt încheiate de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată. De asemenea, poate constitui mijloc de probă procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare de către poliţia judiciară, precum şi de alte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnate. Pot încheia procese-verbale şi organele de constatare prevăzute în art. 214 şi 215 C.proc.pen. Potrivit art. 91 C.proc.pen., procesul-verbal trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă. Procesul-verbal cuprinde trei părţi: - partea introductiv ă , care cuprinde data şi locul unde a fost încheiat; numele, prenumele si calitatea celui care il incheie; numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există; - partea descriptiv ă , care cuprinde descrierea amanunţită a celor constatate, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acesto4r1a0, precum şi alte menţiuni pe care legea le cere pentru anumite cazuri410; - partea final ă , referitoare la semnarea procesului-verbal pe fiecare Ibidem, p. 215 V. Dongoroz, op. cit., p.216 409 Unii autori consideră că dacă procesul-verbal are consemnată o declaraţie de învinuit, martor sau rezultatul unei constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, datele consemnate fac dovadă ca declaraţii de învinuit, de martor sau ca rapoarte de constatare ş i nu ca î nscrisuri, pentru că nu provin din constatările personale ale organului judiciar (vezi Gr. Theodoru, op. cit., 40 8 4 8 0
4p1.0251) 410
Spre exemplu, menţionarea numărului de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal
pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie, precum şi de martorii asistenţi şi de către persoanele la care se referă. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.
229
Încălcarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond şi de formă ale procesului-verbal atrag sancţiunea nulităţii ab41s1olute sau relative. S-a stabilit - în practica judiciară411 - că nulitatea relativă a unui proces-verbal poate fi înlăturată dacă conţinutul acestuia este confirmat şi prin alte mijloace de probă. c) Valoarea probantă a înscrisurilor
În reglementarea Codului nostru de procedură penală, înscrisurilor - ca şi proceselor-verbale - nu li s41e2 acordă o valoare probantă preferenţială în raport cu celelalte mijloace de probă412. Cu toate acestea, având în vedere că aceste înscrisuri emană de la autorităţi, organele judiciare le acordă încredere că exprimă adevărul, în măsura în care nu sunt contestate. Organul judiciar are deplină libertate să acorde sau nu încredere unui înscris sau41p3roces-verbal, însă este obligat să motiveze de ce a ajuns la acea convingere 413. Dacă consideră că faptele şi împrejurările consemnate în scris nu corespund adevărului, organele judiciare au posibilitatea să le înlăture din ansamblul probator. B) Interceptările şi înregistrările audio sau video414 a) Noţiune şi importanţă
În vederea armonizării legislaţiei noastre procesual-penale cu prevederile legislaţiei europene, dar şi pentru o mai eficace combatere a infracţiunilor privind siguranţa naţională a României415, s-a reglementat în Codul nostru de procedură penală procedura interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video. Noua reglementare a instituit, totodată, un riguros sistem de garanţii, menite să asigure şi să dea eficienţă prevederilor Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi ale Constituţiei României referitoare la inviolabilitatea secretului corespondenţei şi a mijloacelor de comunicare ale unei persoane416. În acest 4"
Vezi decizia nr. 708/1976 a T.S., s.pen., în RRD nr. 1/1977, p. 67 Dispoziţia Codului nostru de procedură penală anterior, până la modificarea prin Dec. nr. 213/1960, care stabilea regula forţei probante până la înscrierea în fals a unora din proceseleverbale de constatare a infracţiunii, constituie o încălcare a principiului liberei aprecieri a 4p1r3obelor. 3 Gr.Theodoru, op. cit., p. 252 41 414 Secţiunea V1 denumită „ Interceptările şi înregistrările audio sau video" a fost modificată prin art. 1, cpt.47 din Legea nr. 281/2003, fiind introdusă anterior în Codul de procedură penală sub denumirea „Înregistrările audio sau video" prin Legea nr. 141/14.11.1996 415 Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României a fost publicată în M.Of. nr. 1^3/7.08.1991 416 Art. 8 din Convenţie prevede că"orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale", amestecul unei autorităţi publice fiind admis dacă „ este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară 412
sens, s-austabilit condiţii stricte de efectuare şi utilizare, în cadrul procesului penal, a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video: - cazurile şi condiţiile în care se poate utiliza acest pro1cedeu probator sunt strict şi limitativ prevăzute de lege (art. 911 alin. 1 şi 2 C.proc.pen.); - durata pentru care se dă autorizaţia interceptării şi înregistrării, prelungirea acesteia, precum şi durata maximă a înregistrărilor sunt fixate prin lege ; - consemnarea şi certificarea înregistrărilor; - posibilitatea verificării p4r1in7 expertiză tehnică a înregistrărilor efectuate. În literatura de specialitate417, interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică a convorbirilor, precum şi înregistrările de imagini sunt definite ca mijloace de investigaţie utilizate de organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării infractorilor şi a stabilirii adevărului în procesul penal. Realizarea înregistrărilor operative, audio sau video, asigură obţinerea unor probe indispensabile, uneori unice, pentru elucidarea cauzei penale în curs de cercetare sau chiar pentru
230
descoperirea de noi infracţiuni. Practica de urmărire penală a relevat, şi în România, utilitatea înregistrărilor audio şi video în clarificarea unor activităţi infracţionale complexe, săvârşite în domeniul afacerilor şi a infracţiunilor de corupţie conexe criminalităţii economico-financiare418. b) Condiţiile de efectuare ale interceptărilor şi înregistrărilor 1 audio sau 3 4 video Art. 911, 913 şi 914 C.proc.pen. instituie cadrul legal de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor, audio sau video, stabilind strict condiţiile şi cazurile pentru dispunerea şi utilizarea acestora: - să existe date sau indicii te41m9einice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Prin „date"419 se înţeleg orice informaţii obţinute prin orice mijloace legale, privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii. Sunt indicii temeinice atunci când, din datele existente în cauză
securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării naţionale şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sînătăţii sau a moralei ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia". Potrivit art. 28 din Constituţia României, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, exerciţiul acestor dreptuzri putând fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sînătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav 417 Gh.Mateuţ, Î n leg ă tur ă cu noua reglementare privind î nregistr ă rile audio sau viodeo î n proba ţ iunea penal ă , Dreptul nr. 8/1997, p.70; G.Stefani, G.Levasseur, B.Bonloc, Procedure penale, Dalloz, Paris, 1996, p.538 41 Augustin Lazăr, în Revista de drept penal nr. 4/2003, p.36, 38 419 9 V.Păvăleanu, op. cit., p. 323 rezultă presupunerea că persoana faţă de care
se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (art. 143 alin. 3 C.proc.pen.); - înregistrarea să privească o infracţiune 4d20intre cele pentru care urmărirea penală se efec1tuează din oficiu420, adică cele prevăzute expres în alin. 2 al art. 911 C.proc.pen.: infracţiunile contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale; infracţiunile de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monede sau alte valori; infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori infracţiuni care se săvârşesc prin mijlo4a21ce de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii421; - să se impună pentru aflarea adevărului, stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului neputând fi realizate în baza altor probe. Această condiţie se apreciază de către preşedintele instanţei competente să autorizeze înregistrarea; - să existe o autorizaţie motivată emisă de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă422. Autorizaţia se dă, la cererea procurorului sau la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate în camera de consiliu, pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile şi poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni423 (art. 911 alin. 4 C.proc.pen.). 424 De la regula autorizării activităţii de înregistrare există două excepţii424: - înregistrările prezentate de părţi, care pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege (art. 916 alin. 2 C.proc.pen.); - cea impusă de înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională (art. 15 din Legea nr. 51/1991). Măsurile dispuse de instanţă trebuie ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
231
Instanţa va dispune autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor prin î ncheiere motivat ă , care va cuprinde: indiciile concrete şi cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea nu se pot efectua interceptări nici la cererea persoanei vătămate 421 Cu privire la diversitatea mijloacelor tehnice de înregistrare a se vedea Augustin Lazăr, în D 2 eptul nr. 4/2003, p.44-47 422 În vechea reglementare competenţa revenea procurorului desemnat de procurorul general al 4P2a3rchetului Curţii de Apel 423 În legislaţia franceză, măsura este dispusă de judecătorul de instrucţie pentru o durată iniţială de cel mult 4 luni, după care poate fi prelungită. Înregistrările clandestine obţinute fără 4a2u4torizaţie legală nu pot fi folosite ca mijloace de probă. 424 V.Păvăleanu., op. civ., p. 324 420
În
4p2r1ealabilă,
faptele care justifică măsura; motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.
c) Procedura de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video După evaluarea materialului probator, în cazul în care constată existenţa cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, precum şi necesitatea utilizării acestor mijloace de investigaţie în vederea aflării adevărului, procurorul fie procedează personal la interceptările şi înregistrările autorizate, fie poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală425. Persoanele chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal. În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonan ţă motivat ă , interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, dispoziţie pe care o comunică imediat instanţei, dar nu mai târziu de 24 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe asupra ordonanţei procurorului în cel mult 24 de ore. În cazul în care confirmă măsura şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării. Dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să dispună î ncetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate. Până la terminarea urmăririi penale, instanţa dispune aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. d) Valorificarea înregistrărilor audio-video Înregistrările au semnificaţia unor procedee probatorii similare constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor şi pot fi valorificate în planul probaţiunii prin intermediul procesu3lui-verbal în care sunt consemnate426. Astfel, art. 913 alin. 1 C.proc.pen., arată că despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal, în care se menţionează următoarele: - autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora; - numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile; - numele persoanelor care au purtat convorbirile, dacă sunt cunoscute; - data şi ora fiecărei convorbiri în parte; - numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează În procedura italiană, interceptarea convorbirilor se efectuează de ofiţeri de poliţie judiciară în sediile Ministerului Public, sub supravegherea magistratului 426 D.Ciuncan, Î nregistr ă rile audio ş i video, mijloace de prob ă , în RRD nr. 1/1997, p. 57; Gh.Mateuţ, op. cit., p.70. 425
la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penlă, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Când procurorul
232
procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. În situaţia în care convorbirile s-au desfăşurat într-o limbă străină, acestea se transcriu în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. În cazul înregistrării de imagini se aplică aceleaşi reguli, cu excepţia redării în forma scrisă. Despre conţinutul înregistrării video se va face menţiune în cuprinsul procesului-verbal. Caseta sau rola cu înregistrarea convorbirii, redarea înscrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează instanţei care, după ce ascultă procurorul şi părţile, hotărăşte care dintre informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, activitate despre care încheie un proces-verbal427. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri şi comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se efectuează în procese-verbale separate, prezentarea sau predarea acestora realizându-se în condiţii care să asigure păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii. Casetele sau rolele, însoţite de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat. Actuala reglementare a instituit încă o garanţie, în sensul că instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal. Înregistrările care nu au fost folosite ca mijloc de probă în cauză sunt distruse, în baza dispoziţiei date de instanţă prin încheiere. Celelalte înregistrări sunt păstrare până la arhivarea dosarului. Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă. e) Verificarea înregistrărilor audio sau video O puternică garanţie a probităţii şi veridicităţii interceptărilor şi înregistrărilor efectuate o constituie posibilitatea supunerii acest6ora unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu (art. 916 alin. 1 C.proc.pen.). În cazul în care persoana interesată contestă legalitatea înregistrării judiciare (respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea înregistrărilor şi certificarea acestora), sunt aplicabile dispoziţiile art. 278 C.proc.pen., privind
În legislaţia italiană, înregistrările şi actele conexe sunt depozitate la secretariatul procurorului, unde sunt puse la dispoziţia apărătorului inculpatului şi a celorlalte părţi pe perioada decisă de procuror. În acest termen (care poate fi prelungit) părţile ascultă înregistrările, după care fragmentele irelevante sunt excluse şi distruse în prezenţa procurorului şi a celorlalte părţi. Fragmentele care pot fi folosite ca mijloc de probă sunt transcrise integral şi sunt incluse în dosarul cauzei pl â ngerea contra actelor şi măsurilor procurorului428. 427
În cazul în care se contestă autenticitatea înregistrării sau conţinutul acesteia, verificarea se poate efectua prin dispunerea unei expertize criminalistice a vocii şi vorbirii care să se pronunţe asupra autenticităţii înregistrării, asupra identităţii persoanei şi a stabilirii eventualei deghizări a vocii şi vorbirii, precum şi să depisteze eventualele încercări de falsificare a benzii429.
C) Mijloacele materiale de probă a) Noţiune Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se produc, în mod firesc, unele schimbări asupra locului săvârşirii faptei, asupra obiectelor aflate în acel loc în momentul săvârşirii faptei ori sunt uitate obiecte sau lucruri aparţinând făptuitorului. Toate aceste urme lăsate la locul săvârşirii unei infracţiuni constituie mijloace materiale de probă, care pot furniza informaţii indispensabile pentru cunoaşterea adevărului într-o cauză. Potrivit art. 94 şi 95 C.proc.pen., mijloacele materiale de prob ă sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite sau care pot servi la aflarea adev ărului,
233
precum şi obiectele care au fost folosite sau au fost destinate s ă servească la săvârşirea unei infracţiuni sau obiectele care sunt produsul infrac ţiunii. În literatura de specialitate, mijloacele materiale de probă au fost împărţite în patru grupe430: - obiectele care con ţ in o urm ă a faptei săvârşite (de exemplu, în cazul falsului intelectual, contractul de vînzare-cumpărare falsificat prin includerea unor clauze care iniţial nu au existat; înscrisul contrafăcut, în cazul falsului material; corpul persoanei căreia i s-au aplicat lovituri) sau poart ă o urm ă a infracţiunii (încuietoarea seifului băncii care a fost spartă; hainele infractorului conţinând pete de sânge; obiectele pe care au rămas imprimate urme de mâini, dinţi, de instrumente de spargere etc.); - obiectele care pot servi la aflarea adevărului sunt acelea care, fără a conţine sau purta urme ale faptei, au legătură cu acea faptă ori cu întâmplări şi împrejurări care au precedat-o sau i-au urmat (de exemplu, haina pe care unul dintre participanţi a uitat-o în casa victimei infracţiunii de viol; fotografii care atestă cunoaşterea victimei de către inculpat; o legitimaţie uitată la locul infracţiunii); - obiectele care au fost folosite sau au fost destinate s ă foloseasc ă la săvârşirea unei infracţiuni reprezintă mijloacele de săvârşire a Gh. Mateuţ, op. cit., p. 76 A se vedea, în acest sens, Emilian Stancu, Criminalistica, Bucureşti, 1994, p. 283 430 N. Volonciu, op.cit., vol.1, p. 374 42 8 4 29 429
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
infracţiunii. Acestea sunt fie confecţionate anume pentru a servi la săvârşirea infracţiunii (un autoturism căruia i-au fost aduse modificări pentru a fi ascunse în el drogurile la trecerea prin vamă, armele de foc, instrumentele de spargere, cheile false), fie, indiferent de provenienţa sau destinaţia lor, sunt obiecte care au fost sau urmau să fie folosite la săvârşirea unei infracţiuni431 (un cuţit, o rangă, o bâtă, un topor etc.); - obiecte care sunt produsul infracţiunii, ca rezultat material al faptei (produsele contrafăcute, bancnotele falsificate, alimentele sau băuturile falsificate) şi ca beneficiu obţinut din infracţiune432 (autoturismul sustras, sumele de bani sustrase sau obţinute prin înşelăciune, banii obţinuţi din valorificarea bunurilor furate etc.). Ultimele două categorii de mijloace de probă poartă denumirea de corpuri delicte şi au o mare importanţă în activitatea de probaţiune, oferind informaţii esenţiale despre fapta săvârşită, în comparaţie cu celelalte mijloace de probă care servesc, în general, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului ori a împrejurărilor în care fapta a fost săvârşită433. b) Procedura folosirii mijloacelor materiale de probă
După săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire penală procedează la descoperirea şi strângerea obiectelor ce pot constitui mijloace materiale de probă, efectuând, în acest scop, cercetări la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri. După ce au fost găsite de către organele de urmărire penală sau prezentate de părţile din proces, mijloacele materiale de probă sunt fixate, prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei, a împrejurărilor în care au fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schiţe etc. După fixarea lor procesuală, obiectele sunt p ă strate la organul judiciar care instrumentează cauza, care le poate prezenta părţilor şi martorilor, spre recunoa ş tere, sau pot fi examinate şi supuse unei constatări tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice. Organul judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de probă. Unele corpuri delicte, după fixarea lor procesuală, sunt restituite persoanei vătămate (bunurile sustrase) sau depuse la instituţiile corespunzătoare (valu4ta34), proba existenţei acestora făcându-se cu procesul-verbal de descriere şi fixare434.
234
c) Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă
Probele obţinute prin mijloacele materiale de probă, deşi oferă organelor V.Dongoroz, op.cit., p.231 432 Gr.Theodoru, op. cit., p. 253 443343 V.Dongoroz, op. cit., p. 232 434 Gr. Theodoru, op. cit., p. 254 43 1 4 32
judiciare elemente de extremă importanţă în aflarea adevărului, sunt apreciate după aceleaşi reguli ca şi celelalte mijloace de probe, fiind necesară coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză, pentru ca organele judiciare să-şi formeze convingerea că ele exprimă adevărul. Există situaţii în care, datorită valorii lor informative, obiectele dovedesc chiar faptul principal, fiind izvorul unor probe directe (de exemplu, găsirea unor produse sau obiecte a căror deţinere este interzisă prin lege, la o persoană, fac dovada săvârşirii infracţiunii a cărei latură obiectivă constă în deţinerea acestora; concret, este cazul, de pildă, al substanţelor stupefiante găsite asupra unei persoane sau în locuinţa acesteia ori a unei arme de foc). Alte obiecte sunt izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte probatorii, cum ar fi arma persoanei care a împuşcat victima, găsită la locul faptei. În aprecierea probelor materiale trebuie să se manifeste o deosebită atenţie, întrucât acestea pot fi alterate de către persoane interesate sau pot fi create artificial, pentru ca organele jud4i3c5iare să fie induse în eroare, prin obţinerea unor informaţii greşite sau insuficiente435.
5. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă A) Ridicarea de obiecte şi înscrisuri Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, unele obiecte sau înscrisuri trebuie descoperite şi strânse de către organele de urmărire penală, prin intermediul unor procedee reglementate de Codul de procedură penală (art. 96-111). Potrivit art. 96 C.proc.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectul şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este un act procedural, care presupune cunoaşterea, de către organele judiciare a locului unde se găsesc acestea. Măsura ridicării de obiecte şi înscrisuri se dispune de către organul de urmarire penala prin rezolutie, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Legiuitorul a instituit două modalităţi de efectuare a acestei activităţi: ridicarea la cerere (art. 96, 97, 98 C.proc.pen.); ridicarea silită (art. 99 C.proc.pen.) Ridicarea la cerere constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă, de la persoana fizică sau juridică care le are în posesie şi care este obligată să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă, organelor judiciare. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea 435
V. Dongoroz, op. cit., p. 235
sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii. Nerespectarea acestei dispoziţii legale constituie infracţiune (art. 252 C. pen.). Ridicarea silit ă constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost predate de bunăvoie, la cererea organelor judiciare. În cursul judecăţii, dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 alin. 2 C.proc.pen.).
235
O ridicare specială de înscrisuri şi obiecte se referă la corespondenţa şi obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia şi aflate în posesia unităţilor poştale sau de transport. Astfel, dacă sunt întrunite condiţiile privitoare la existenţa datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă se impune pentru aflarea adevărului, iar stabilirea situaţiei de1 fapt sau identificarea făptuitorului nu po4t36fi realizate în baza altor probe (art. 911 alin. 1 C.proc.pen.), instanţa de judecată436, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau, din oficiu, în cursul judecăţii, poate dispune prin încheiere motivată ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. Procedura de reţinere şi predare a corespondenţei şi obiectelor se desfăşoară în condiţiile prevăzute de art. 911 C.proc.pen. În cazuri urgente şi temeinic justificate, măsura poate fi dispusă, în scris, şi de către procuror, cu obligaţia de a informa de îndată instanţa. Organul judiciar cercetează conţinutul corespondenţei şi obiectelor ce i se predau, reţinând ceea ce este necesar pentru lămurirea cauzei437. Corespondenţa şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului. B) Percheziţia a) Noţiune. Clasificare
Perchezi ţ ia reprezintă actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuinţa acesteia, cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de În vechea reglementare, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, textul prevedea posibilitatea dispunerii acestui act şi pentru organul de cercetare penală cu încuviinţarea procurorului, dacă interesul umăririi penale o cere. În noua reglementare, respectarea principiului constituţional referitor la secretul corespondenţei (art. 28) are puternice garanţii, legiuitorul prevăzând aceleaşi cazuri şi condiţii stricte stabilite pentru interceptarea şi înregistrarea audio sau video. 437 Gr.Theodoru, op. cit., p. 255 436
probă necesare soluţionării cauzei penale438. Fiind o derogare importantă de la principiul constituţional al inviolabilităţii domiciliului, consacrat în art. 27 al Constituţiei române, legiuitorul a instituit numeroase garanţii în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei, care ar putea fi încălcate prin dispunerea percheziţiei. În acest sens Codul de procedură penală stabileşte în art. 100-106 cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege în care se poate dispune efectuarea percheziţiilor. Textul constitutional stabileşte, în mod expres, situaţiile în care se poate deroga de la dispoziţiile care consacră inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţa unei persoane, în alin. 2 al art. 27, printre care şi situaţia executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, ca o garanţie suplimentară, prevederile constituţionale au suferit modificări în alin. 2, 3 şi 4 ale art. 27 în sensul că singura autoritate competentă să dispună percheziţia domiciliară este judecătorul. Percheziţia poate fi efectuată în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, percheziţiile în timpul nopţii fiind interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante439. Raţiunea care a stat la baza restrângerii acestor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie, cum sunt inamovibilitatea persoanei, inamovibilitatea domiciliului, inamovibilitatea secretului corespondenţei etc., rezidă în rolul deosebit de important pe care îl au aceste procedee de investigaţie - ridicarea de obiecte sau înscrisuri şi percheziţia - în soluţionarea unei cauze penale. Efectuarea la timp şi în bune condiţii a percheziţiilor şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri asigură440procurarea unor probe indispendabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei440.
236
Percheziţia poate fi efectuată ca urmare a refuzului de a se preda obiectele şi înscrisurile solicitate dar se poate dispune şi distinct de ridicarea de obiecte şi înscrisuri441. Potrivit art. 100 alin. 1 C.proc.pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară 4p4e2ntru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia442. Percheziţia poate fi domiciliar ă sau corporal ă . Perchezi ţ ia corporal ă constă în căutarea de obiecte si înscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse în îmbrăcăminte ori asupra corpului unei persoane V.Dongoroz, op. cit., p.237 În noul text, înlocuirea cuvântului „magistrat" cu cel de judecător exclude posibilitatea procurorului de a dispune o percheziţie. De asemenea, textul anterior prevedea în alin. 4 posibilitatea efectuării percheziţiilor în timpul nopţii, în cazul „delictelor flagrante", dispoziţie care 4e4r0a aplicabilă şi în cazul contravenţiilor. 444410 V. Dongoroz, op. cit., p. 238 441 Gr.Theodoru, op. cit., p. 256 442 Textul este reprodus astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în M.Of. 43 8 4 39 439
nr. 748/26.10.2003.
(inclusiv in bagajele şi mijloacele de transport cu care călătoreşte)443. Cercetarea poate fi extinsă şi asupra corpului persoanei perchezi ţionate pentru a se descoperi eventuale urme de violenţă sau alte semne revelatoare ale faptei săvârşite444. Perchezi ţ ia domiciliar ă constă într-o cercetare efectuată în încăperile unde locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acesteia. b) Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri Aşa cum rezultă din economia textului art. 100 C.proc.pen., pentru a se dispune efectuarea unei percheziţii, este necesară îndeplinirea, cumulativ, a unor condiţii de fond şi de formă. Astfel, efectuarea percheziţiei se poate dispune dacă este incidentă una din următoarele cerinţe esenţiale: - să existe sau să se presupună, în mod întemeiat, că există un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă445, în posesia unei persoane fizice sau juridice care refuză predarea acestora, la cererea organelor judiciare, tăgăduind existenţa sau deţinerea lor; - să existe indicii temeinice446 că efectuarea percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor. Legea lasă la latitudinea organelor judiciare să aprecieze dacă se impune sau nu efectuarea percheziţiei. În literatura de specialitate447, s-a apreciat că este posibilă efectuarea unei percheziţii, pentru prinderea făptuitorului, atunci când sunt indicii că el se află ascuns într-o locuinţă. Pentru efectuarea percheziţiei domiciliare, se cer a fi îndeplinite şi unele condiţii
formale:
-
măsura să fie dispus ă de c ă tre judec ă tor, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecăţii. Măsura nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale; - obligaţia pentru organul judiciar care efectuează percheziţia să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător448; - să se facă în prezenţa unor martori asistenţi şi a persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitatea de exerciţiu. Dacă persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. Organele judiciare care efectuează percheziţia sunt:
237
Gr.Theodoru, op. cit., p. 256 444445 V. Dongoroz, op. cit., p. 237 445 V. Dongoroz, op. cit., p. 243 446 În sensul art. 143 alin. 3 C.proc.pen. 447 Ibidem, p. 244 448 În reglementarea anterioară, percheziţia domiciliară era permisă, fără autorizaţia procurorului în două cazuri: când persoana ce urma să fie percheziţionată consimţea în scris aceasta şi în cazul infracţiunii flagrante. 443
în cazul percheziţiei domiciliare: procurorul sau organul de cercetare penală, însoţit de lucrători operativi, în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia. Cu ocazia unei cercetări locale, percheziţia poate fi efectuată şi de către instanţă (art. 102 alin. 1 C.proc.pen.); - în cazul percheziţiei corporale, se efectuează după caz, de organul de cercetare penală, procuror sau judecător (art. 106 C.pr.pen.). Timpul de efectuare a percheziţiei este reglementat în art. 103 C.proc.pen., care prevede că percheziţia domiciliată şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate face între orele 6,00 şi 20,00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Percheziţia începută între orele 6,00 şi 20,00 poate continua şi în timpul nopţii. Organul judiciar care efectuează percheziţia, după prealabila legitimare şi în cazurile prevăzute de lege după prezentarea autorizaţiei dată de judecător, are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor sau înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică întotdeauna (art. 105 alin. 2 C.proc.pen.). O altă obligaţie prevăzută de lege pentru organul judiciar, menită să fixeze un cadru procesual legal de efectuare a percheziţiei, în condiţiile respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei percheziţionate, este cea înscrisă în alin. 3 al art. 105 C.proc.pen., conform căreia organul judiciar ar trebui să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui percheziţionat, şi care nu are legătură cu cauza, să nu devină publice. Percheziţia corporală se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ, după ce, în prealabil, s-a legitimat. Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată. Referitor la actuala reglementare a percheziţiei corporale, observăm unele diferenţieri ale condiţiilor şi procedurii de efectuare faţă de percheziţia domiciliară, pe care le considerăm nejustificate. Astfel, textul art. 100 C.pr.pen., care conţine dispoziţiile generale, privitoare la condiţiile de efectuare a percheziţiei, la felurile percheziţiei, la organele care o pot dispune şi efectua şi fixează momentul procesual în care se poate dispune percheziţia, prevede, printre altele, în alineatul 6, că percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Per a contrario, aceasta înseamnă că percheziţia corporală poate fi efectuată şi înaintea începerii urmăririi penale. Or, în raport de de principiul inviolabilităţii persoanei, proclamat prin art. 23 din Constituţie, este inadmisibil a se accepta efectuarea unei percheziţii corporale asupra unei persoane, înainte de a se începe urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 100 alin. 3 C.pr.pen., numai percheziţia domiciliară este condiţionată de autorizarea judecătorului dată prin încheiere motivată, ceea ce înseamnă că pentru percheziţia corporală nu este necesară autorizaţia judecătorului. Considerăm, de asemenea, că şi această diferenţă de reglementare este inadmisibilă, în raport de acelaşi text constituţional, care consacră principiul inviolabilităţii persoanei. Aceste diferenţieri, precum şi altele care se referă la dispunerea percheziţiei, la timpul de efectuare, la obligativitatea prezenţei martorilor asistenţi, care garantează mai mult inviolabilitatea domiciliului decât inviolabilitatea persoanei, sunt, în opinia noastră, neconstituţionale şi ar trebui remediate în viitorul cod de procedură penală. -
238
În opinia noastră, considerăm că în viitoarea reglementare ar trebui să se prevadă posibilitatea percheziţiei corporale înainte de începerea urmăririi penale, numai într-o singură situaţie, de excepţie, şi anume în cazul infracţiunilor flagrante. Pentru raţiuni de operativitate şi promptitudine, în cazul aceloraşi infracţiuni flagrante, tot pe cale de excepţie, s-ar justifica efectuarea unei percheziţii corporale şi fără autorizarea judecătorului. O dispoziţie specială este cuprinsă în art. 215 alin. 2 C.proc.pen., potrivit căruia, pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine, comandanţii de nave şi aeronave şi agenţii de poliţie de frontieră. Trebuie să se facă distincţie, însă, între percheziţiile cu caracter judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale şi percheziţia vamală, extraju-diciară449, care se face la punctele de trecere a frontierei de stat. În cursul efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri, organul judiciar trebuie să le prezinte persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Prezentarea acestor obiecte şi înscrisuri persoanelor prezente şi martorilor asistenţi constituie o garanţie a legalităţii de efectuare a măsurii, dar are şi menirea de a face prac4t5ic0 imposibilă o contestaţie ulterioară cu privire la provenienţa şi identitatea acestora450. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate451 se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului, unui
Al. Ţuculeanu, Ocrotirea drepturilor ş i libert ăţ ilor constitu ţ ionale î n cazul perchezi ţ iei corporale, în „ Dreptul", nr. 1/1999, p. 39-48; N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 380 449
45 0 4 51 451
V. Dongoroz, op. cit., p. 252
Unele obiecte nu pot fi ridicate fie din cauza numărului lor, a volumului sau naturii lor
membru al familiei, celui cu care locuieşte sau unui vecin şi dacă este cazul, custodelui. Proba lăsată persoanei în cauză dă posibilitatea acesteia de a cere o nouă analiză în cazul în care are îndoieli cu privire la autenticitatea probei analizate sau cu privire la obiectivitatea analizei de la laborator. Această dispoziţie legală creează o garanţie în plus a dreptului de apărare452. Cu privire la efectuarea percheziţiei şi a ridicării de obiecte sau înscrisuri, legea prevede obligativitatea consemnării acestora într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor generale prevăzute de art. 91 C.proc.pen., următoarele: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. Totodată, se va face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare. Copia procesului-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui. Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să poată servi la soluţionarea cauzei penale, legiuitorul a prevăzut reguli speciale de conservare, restituire sau valorificare a acestora. Astfel, obiectele şi înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, se ataşează la dosar sau sunt păstrate în alt mod. Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate, ataşându-se la dosar fotografiile, care se vizează. Art. 109 alin. 3 C.proc.pen. prevede că până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Obiectele supuse confiscării nu se restituie. Sunt supuse restituirii persoanei căreia îi aparţin: - obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza;
239
-
obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite
persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei (art. 109 C.proc.pen.). Dacă obiectele ridicate sunt dintre cele arătate în art. 165 alin. 2453 C.proc.pen. şi, dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică prin Ibidem, p. 253 Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titlurile de valoare internă, obiecte de artă şi muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani 4 52 45 3 453
intermediul unităţilor de profil. În cazurile în care ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează la o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen., se vor aplica şi prevederilor art. 111 C.proc.pen. C) Cercetarea la faţa locului a) Noţiune şi importanţă Cercetarea la faţa locului este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea organului judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea sau unde s-a produs rezultatul ori unde au rămas urme, în vederea constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii, al stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea454. Această activitate procedurală se efectuează numai atunci când este necesar (art. 129 alin. 1 C.proc.pen.) şi de urgenţă, deoarece orice întârziere poate avea drept consecinţă modificarea aspectelor locului săvârşirii infracţiunii455 prin dispariţia sau denaturarea urmelor infracţiunii. Importanţa acestui procedeu probatoriu constă în rolul pe care îl poate avea în aflarea adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la persoanele care au săvârşit-o, precum şi la alte împrejurări necesare pentru justa soluţionare a cauzei. b) Procedura cercetării la faţa locului Cercetarea la faţa locului se poate dispune atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, procedura fiind distinct reglementată. Astfel, potrivit art. 129 alin. 2 C.pr.pen., în faza de urmărire penală, organele de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa matorilor asistenţi, cu excepţia cazurilor când nu este posibil. Atunci când este necesar, cercetarea se face în prezenţa părţilor, însă neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării. Din economia textului, rezultă, aşadar, că între procedura de efectuare a cercetării la faţa locului din faza de urmărire penală şi cea din faza de judecată, există deosebiri. Principala distincţie constă în aceea că în faza nepublică a procesului penal (în cursul urmăririi penale), cercetarea la faţa locului trebuie efectuată î n prezen ţ a martorilor asisten ţ i. Această menţiune de obligativitate a prezenţei martorilor asistenţi nu este întâmplătoare. Ea exprimă şi reflectă grija şi nevoia legiuitorului Gh. Theodoru, op.cit., p. 258 Prin „locul săvârşirii infracţiunii" se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Prin „locul faptei" trebuie înţeles atât locul săvârşirii infracţiunii, cât şi locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii, ori în care sau extins urmările ei. 45 4 4 55 455
pentru a crea garanţia că cercetarea la faţa locului se va efectua corect şi temeinic. Numai prin excepţie, când prezenţa martorilor asistenţi nu este posibilă, cercetarea la faţa locului va putea fi realizată doar de organul de urmărire penală. În asemenea situaţii, expresia „afară de cazul când aceasta nu este posibil", impune concluzia logică că ori de c â te ori cercetarea la fa ţ a
240
locului va fi efectuată numai de organul de urmărire penală, vor trebui să existe în dosar dovezi certe care să probeze imposibilitatea prezenţei unor martori asistenţi. În faza de judecată, care este caracterizată prin publicitate, instanţa efectuează cercetarea la faţa locului fără participarea martorilor asistenţi.În acest sens, art. 129 alin. 4 C.pr.pen. prevede că cercetarea se efectuează de către instanţă, cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului când participarea acestuia la judecată este obligatorie. Pentru garantarea dreptului de apărare, învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie adus la cercetare.Numai prin exepţie, dacă nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. Apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să participe la cercetarea la faţa locului, sens în care ca fi încunoştiinţat cu privire la ziua şi ora desfăşurării acestei activităţi, însă lipsa sa nu împiedică efectuarea cercetării. Pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. Despre efectuarea cercetării la faţa locului, constatările făcute, urmele şi obiectele găsite şi ridicate, se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute în art. 91 C.proc.pen. şi următoarele: descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei; descrierea urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate; a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respective. La procesul-verbal se pot anexa şi schiţele, desenele, fotografiile sau alte lucrări asemănătoare care vor fi vizate de organul care a efectuat cercetarea. D. Reconstituirea a) Noţiune şi importanţă Atunci când este necesară verificarea şi precizarea unor date de la locul faptei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate să procedeze la reconstituire, care constă în reproducerea, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care s-a săvârşit fapta. Cu ajutorul reconstituirii, organele judiciare pot desprinde concluzii mai aproape de realitate cu privire la veracitatea declaraţiilor martorilor şi la rolul fiecăruia din obiectele materiale în comiterea faptei, cât şi asupra aptitudinii acestora de a servi ca mijloace materiale de probă456.
Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului şi în aceleaşi condiţii de loc şi timp în care s-a săvârşit infracţiunea. Dat fiind faptul că prin reconstituire se imită modul de săvârşire a unei infracţiuni, în literatura de specialitate s-a apreciat că nu se poate efectua reconstituirea dacă s-ar aduce atingere morali4t5ă7ţii publice, sau dacă s-ar crea o anumită stare de pericol pentru ordinea publică457. Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, prin care uneori organele de urmărire penală verifică, la locul faptei sau în altă parte, posibilitatea ca o anumită acţiune să fi avut loc, în anumite condiţii de loc şi de timp458.Trebuie însă menţionat că experimentul judiciar nu este un mijloc de probă legal şi nici un procedeu de probaţiune admis de lege. b) Procedura reconstituirii
Reconstituirea poate fi făcută atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, numai la faţa locului. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului, prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. De asemenea, trebuie să fie prezenţi martorii asistenţi, afară de cazul când nu este posibil. Referitor la obligativitatea prezenţei martorilor asistenţi la reconstituirea efectuată în faza de urmărire penală, facem trimitere la comentariul de la secţiunea anterioară. Atunci când este necesar, pot participa şi părţile, sens în care vor fi
241
încunoştiinţate cu privire la data şi ora reconstituirii. Neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii. Despre efectuarea reconstituirii se încheie un proces-verbal care trebuie să cuprindă, în principiu, aceleaşi menţiuni ca şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului. De asemenea, se pot face schiţe, fotografii, desene, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.
6. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele A) Constatările tehnico-ştiinţifice a) Noţiune şi importanţă
În unele cauze penale, pentru clarificarea semnificaţiei urmelor sau obiectelor materiale găsite la locul săvârşirii infracţiunii, organele judiciare pot apela la cunoştinţele unor specialişti (tehnicieni) - pentru constat ă ri tehnico- ş tiin ţ ifice - sau ale unor experţi, pentru expertize. Situaţiile în care se recurge la o constatare tehnico-ştiinţifică, şi nu la o expertiză sunt determinate de urgen ţ a cu care trebuie să se acţioneze459, întrucât există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor V. Dongoroz, op. cit., p. 293 Traian Pop, op. cit., vol. III, p. 431 Gr. Theodoru, op. cit., p. 259 Gh. Theodoru, op.cit., p. 261
45 6 4 57 457 458 459
situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. De altfel, din economia textelor art. 112 şi 113 C.proc.pen., rezultă că efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice se poate dispune în cursul urmăririi penale, în cursul judecăţii fiind admisibilă numai completarea sau refacerea constatării460. Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Legea prevede şi posibilitatea folosirii unor specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe (laboratoare de expertiză criminalistică). Cu ajutorul cunoştinţelor tehnice sau de specialitate se poate identifica în ce măsură obiectele materiale şi urmele de la locul săvârşirii infracţiunii pot oferi date, situaţii de fapt care să constituie probe în cadrul procesului penal şi să conducă la aflarea adevărului. Constatările pot avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoanei căreia îi aparţin (constatări dactiloscopice) stabilirea compoziţiei chimice a unor substanţe (constatări chimice) identificarea şi ridicarea urmelor (constatări traseologice)461. În mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifice se impun în cazul accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili atunci, pe loc, defecţiunile invocate de autorii accidentelor, drept cauze ale acestora, poziţia autovehiculelor, defecţiunile sau avariile intervenite la utilajele şi instalaţiile folosite în procesul muncii (în exploatări miniere, pe şantierele de construcţii,etc.) în mometul producerii accidentelor de muncă, ca urmare a unor infracţiuni contra protecţiei muncii etc. b) Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere, printr-o rezolu ţ ie motivată, care trebuie să cuprindă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul sau tehnicianul şi termenul în care urmează să se efectueze lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra datelor şi materialelor prezentate de către organul de urmărire penală. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării poate cere explicaţii suplimentare sau, dacă este necesar, completarea datelor şi materialelor ce i-au fost puse la dispoziţie. Operaţiile efectuate şi concluziile specialistului sau tehnicianului se consemnează într-un raport, care se depune la organul de urmărire penală care a dispus efectuarea lucrării.
242
În cazul în care raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune completarea sau refacerea constatării tehnico-ştiinţifice sau efectuarea unei expertize. Atunci când refacerea sau completarea constatarii tehnico-ştiinţifice este dispusă de către instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică constituie mijlocul de probă, care conţine concluziile specialistului sau tehnicianului, care pot fi folosite ca probe în procesul penal.
B) Constatările medico-legale a) Noţiune şi importanţă Constatarea medico-legală este procedeul probatoriu 4p6r2in care se lămuresc în cazuri urgente, chestiuni care implică cunoştinţe medicale462. Particularitatea acestui procedeu probator constă în dispunerea lui într-un moment cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii şi, având în vedere obiectul constatării medico-legale, efectuarea acesteia se impune în cazul infracţiunilor îndreptate contra persoanei. Potrivit art. 114 C.proc.pen., efectuarea unei constatări medico-legale este obligatorie în următoarele situaţii: - pentru în caz de moarte violentă a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă; - când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii. În celelalte cazuri, efectuarea constatării medico-legale se dispune numai dacă organul de urmărire penală apreciază necesitatea ei. Uneori, constatarea medico-legală este indispensabilă, deoarece cu ajutorul ei se poate face încadrarea juridică a faptei, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180, 181, 182 şi 184 C. pen., încadrarea făcându-se numai în raport de durata îngrijirilor medicale. Dată fiind urgenţa cu care trebuie efectuată constatarea medico-legală, ea se dispune, de regulă, în faza de urmărire penală. Prin excep ţ ie, exhumarea se poate face şi în cursul judecăţii, şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. De asemenea, constatările medico-legale pot fi refăcute sau completate, atunci când instanţa apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise. În cazul în care instanţa constată că ar fi trebuit să se efectueze o constatare medico-legală poate să dispună motivat, restituirea dosarului la procuror (art. 333 C.proc.pen.). Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, care este efectuată de specialişti sau tehnicieni din cadrul organului de urmărire penală, constatarea medico-legală se efectuează de către medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de medicină legală organizate prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/20 ianuarie 2000, privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală463. Gh. Theodoru, op. cit., p.263 În literatura de specialitate, s-a apreciat că constatarea medico-legală efectuată de un alt organ medico-legal decât cel competent este lovită de nulitate. În cazul unei constatări medicob) Procedura de efectuare a constatărilor 46 2 4 63 463
medico-legale Constatarea medico-legală se dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de cercetare penală, la cererea părţilor sau din oficiu. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului (art. 114 alin. 2 C.proc.pen.). Prin rezoluţie, organele de urmărire penală stabilesc ce anume trebuie să lămurească medicul legist şi formulează întrebările la care trebuie să se răspundă, precum şi termenul de efectuare a constatări medico-legale. În vederea efectuării constatării medico-legale organele de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa învinuitului sau a părţii vătămate în faţa organelor medico-legale pentru a fi supuse examenului c4o6r4poral şi, respectiv, să creeze condiţiile necesare pentru examinarea cadavrelor464.
243
Operaţiile şi concluziile medico-legale se consemnează într-un raport scris, pe care-l prezintă organului de urmărire penală. c) Valoarea probatorie a raporturilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală În concordanţă cu principiul liberei aprecieri a probelor, legea nu acordă o forţă probantă deosebită de a celorlalte mijloace de probă, aprecierea lor fiind făcută prin coroborare cu ansamblul probelor administrate în cauză. De regulă, concluziile specialiştilor sau tehnicienilor şi a organului medico-legal prezintă încredere în ce priveşte conformitatea lor cu adevărul. În practică, însă, există situaţii, în care, fie din cauza complexităţii împrejurărilor de lămurit ce depăşesc cunoştinţele unor specialişti, fie din cauza superficialităţii sau lipsei de corectitudine, aceste mijloace de probă nu reflectă realitatea465. Drept urmare, în procesul de apreciere a probelor, concluziile acestor mijloace de probă sunt reţinute numai dacă, prin coroborare cu celelalte probe, produc încrederea că exprimă adevărul.
C) Expertiza
a) Noţiune şi importanţă Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces penal presupune clarificarea tuturor faptelor sau împrejurărilor privind cauza, operaţie care necesită apelarea la cunoştinţele unor specialişti (experţi) din alte domenii decât cele juridice. În acest sens, în baza art. 116 C.proc.pen., organul de urmărire penală ori instanţa de judecată pot dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize, atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert. Expertul este persoana fizică având cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată în procesul penal pentru lămurirea chestiunilor care necesită astfel de
legale precedată de o exhumare fără încuviinţarea procurorului, dacă nu s-a produs vreo vătămare unei părţi, nu va interveni nulitatea 446654 V. Dongoroz, op. cit., p. 263 465 Gr. Theodoru, op. cit., p. 264
cunoştinţe466. Cercetarea pe care o întreprinde expertul se numeşte expertiz ă . Concluziile expertului reprezintă probe, iar raportul de expertiză în care sunt cuprinse constituie mijlocul de probă. Importanţa deosebită a expertizei în procesul penal se evidenţiază prin solicitarea, tot mai frecventă, a concursului unor specialişti, impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare 4a6 7activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii467. Rolul deosebit al expertizei în aflarea adevărului într-o cauză penală a determinat pe unii autori să afirme că ne aflăm într-o „perioadă de desfăşurare ştiinţifică a probelor"468. Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, în urma expertizei, să fie reţinute ca probe temeinice sau înlăturate ca fără valoare469. Importanţa expertizei sporeşte odată cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probaţiunea întemeindu-se astfel pe date ştiinţifice, cu caracter obiectiv, faţă de relatările unor persoane, care prezintă anumită subiectivitate470. Expertiza, ca mijloc de probă are numeroase puncte comune cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale471, dar, procesual, se deosebeşte de acestea. În ce priveşte aspectele comune, atât expertizele, cât şi constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale: - presupun o activitate efectuată de specialişti din diverse ramuri de activitate; - obiectul lor este fixat de organele judiciare; - scopul acestor activităţi constă în obţinerea unor probe necesare aflării adevărului într-o cauză penală; - concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport. Deosebirile dintre expertize şi constatări constau în următoarele:
244
-
-
-
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt caracterizate prin urgenţa dispunerii lor într-un moment foarte apropiat săvârşirii infracţiunii, în timp ce în cazul expertizelor nu există o asemenea cerinţă; constatările tehnico-ştiinţifice sunt disp4u72se, de regulă, numai în faza de urmărire penală (cu unele excepţii472), pe când expertizele pot fi efectuate în faza de judecată; expertiza presupune o investigare amănunţită, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale făcându-se o cercetare mai puţin aprofundată; - spre deosebire de constatările tehnico-ştiinţifice, la efectuarea exper-
Ibidem. E. Stancu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Buc. 1994, p. 59 468 S. Screvens, Reflexions sur l'expertize en matiere penale, în „ Revue de droit penal et criminologie", nr. 2/1964, p. 110 469 V. Dongoroz, op.cit., p. 271 4 0 I. Neagu, op.cit., p. 383 7 4 7 1 Gr. Theodoru, op.cit., p. 266 472 Vezi 472 art. 115 alin. 2 C.proc.pen. 466 468
tizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare, şi un expert recomandat de părţi. b) Felurile expertizei
Clasificarea expertizelor poate fi făcută după mai multe criterii: 1. Dup ă chestiunea care trebuie l ă murit ă prin expertiz ă , se poate dispune efectuarea următoarelor categorii de expertize: - expertiză criminalistică, care constă în cercetarea ştiinţifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală ca fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precu4m73 şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut sau structură473. Expertiza criminalistică poate fi împărţită în expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.: - expertiza medico-legală prin care se pot lămuri: cauzele morţii, existenţa şi gravitatea vătămării în cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii; probleme specifice în cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală etc.; - expertiza psihiatrică, prin care se constată existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, starea psihică a unei persoane sau gradul de afectare al discernământului (tulburările psihice, precum schizofrenia, oligofrenia etc.); - expertiza contabilă, când este necesară verificarea documentelor contabile (pentru a se constata lipsurile din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli etc.); - expertiza tehnică, pentru lămurirea unor probleme în legătură cu producerea unor accidente de circulaţie, de muncă; pentru examinarea unor instrumente în caz de efracţie, distrugere etc. În cadrul expertizei tehnice se numără şi expertiza înregistrărilor audio474, pentru stabilirea autenticităţii înregistrărilor audio pe suport magnetic, fără o asemenea certitudine, formată în urma expertizării, o înregistrare audio nu poate fi acceptată ca mijloc material de probă; - expertiza chimică, pentru stabilirea compoziţiei şi calităţii unor substanţe; - expertiza grafică, în cazul falsurilor în înscrisuri. 2. Dup ă modul î n care legea reglementeaz ă necesitatea efectu ă rii exper-
245
Emil Mihuleac, Expertiza judiciar ă , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 67; Alexandru „Unele probleme privind expertiza criminalistic ă î n activitatea procesual ă ", în „J.N.", nr. 5/1964, 473
Buus,
4p7.439
Operaţiunile de stabilire a autenticităţii înregistrărilor audio pe în conformitate cu prevederile standardului AES43-2000 şi constau benzii magnetice, analiza formei de undă şi a spectogramelor precum şi a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat la vedea dr.ing.Cătălin Grigoraş, Expertiza î nregistr ă rilor audio, în 474
tizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
suport magnetic se realizează în: analiza integrităţii fizice a semnalelor audio înregistrate, înregistrarea acestora (a se Dreptul nr. 1/2003, p.163)
-
expertiza facultativă este cea mai frecventă, putând fi dispusă atunci când organul judiciar apreciază că se impune pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei penale; - expertiza obligatorie se efectuează în cazurile expres prevăzute de lege, când se prezumă că o cauză penală nu poate fi soluţionată fără apelarea la cunoştinţele unui specialist. Potrivit art. 117 C.proc.pen., este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice în următoarele situaţii: - în cazul omorului deosebit de grav (ind47if5erent dacă este faptă consumată sau rămasă în stare de tentativă475); - când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, rezultată fie din antecedentele medicale, din modul de operare, comportamentul anterior sau din timpul procesului etc. 476 Expertiza medico-legal ă este obligatorie: - în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; - în cazul infracţiunii de pruncucidere, pentru a se stabili dacă sunt întrunite condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii. Acest aspect prezintă o importanţă deosebită în încadrarea juridică a faptei (în cazul lipsei stării de tulburare pricinuită de naştere, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat); - în cazul suspendării urmăririi penale sau a procesului penal, expertiza este obligatorie pentru a se constata boala gravă de care suferă inculpatul, care face imposibilă participarea lui la procesul penal; - în cazul cererilor de amânare sau întrerupere a executării pedepsei (art. 453 lit.a, art. 455 C.proc. pen.). În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procuroruluui sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. În cazul în care expertiza nu s-a efectuat în condiţiile cerute de lege (art. 15
T.S., s.p., dec. nr. 117/1981, p. 347; Dacă din biletul de ieşire din spitalul de pshiatrie rezultă că inculpatul a fost internat la secţia psihiatrie cu diagnosticul de psihoză discordantă şi că acesta are antecedente psihiatrice, în perioada internării aplicându-i-se tratament cu neuroleptice majore, tranchilizante şi antiparchinsoniene, necesitând dispensarizare psihiatrică şi supraveghere din partea familiei, existau motive temeinice de îndoială asupra stării psihice a inculpatului şi, ca atare, instanţele trebuiau să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice. Nefăcând acest lucru, hotărârile pronunţate în cauză au fost casate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă (C.S.J., s.pen., dec. nr. 2781/1999). 476 476
lit. b din Ordonanţa Guvernului privind organizarea activităţii şi funcţionării institutelor de medicină legală nr. 1/2000, M.Of. nr. 22/2000), urmează ca instanţa să dispună o nouă expertiză. 3. Dup ă criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele au fost clasificate în:
246
expertiza oficial ă , în care expertul este numit de organul judiciar, care are dreptul să-i controleze activitatea; - expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi şi aleşi de către organele judiciare ori de către părţi (art. 118 alin. 3 C.proc.pen.); - expertiza supravegheat ă , în care părţile pot desemna un specialist (consilier tehnic) cu atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei. 4. Dup ă modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi: - expertiza simpl ă , efectuată de un specialist într-un anumit domeniu de cercetare; - expertiza complex ă , care necesită participarea experţilor din domenii diferite, elementele de fapt şi împrejurările cauzei reclamând o cercetare multidisciplinară. Aceste situaţii, întâlnite frecvent în practică, au determinat în literatura de specialitate, propuneri de „lege ferenda" referitoare la o reglementare proprie, autonomă a acestei categorii de expertize477. -
c) Procedura de efectuare a expertizei
1. Numirea expertului Codul nostru de procedură penală stabileşte pentru desemnarea experţilor un sistem mixt, al expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii (când este efectuată de experţi desemnaţi şi de organul judiciar şi de părţile care au interese contrare478. În principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată (art. 118 alin. 2 C.proc.pen.). Totodată, legea prevede dreptul pentru fiecare dintre părţi de a cere un expert recomandat de acestea, care să participe la efectuarea expertizei. Când părţile au cerut numirea şi a unui expert din partea lor, expertiza se efectuează de către o comisie de experţi, fiecare din aceştia participând cu drepturi egale la efectuarea expertizei.479
Lucian Ionescu „Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe, în R.R.D., nr. 3/1978, p.14-17 47 8 4 79 Gr.Theodoru, op. cit., p.270 479 Într-o hotărâre a C.E.D.O. (din 6 mai 1985, privind Cazul Bonisch contra Austriei), s-a apreciat că desemnarea ca expert, de către un tribunal, a autorului unui raport care a declanşat urmărirea penală împotriva d-lui Bonisch, încalcă art. 6.1 din Convenţie, privitor la dreptul de a beneficia de un proces echitabil. Curtea a apreciat că nu a existat un echilibru al egalităţii armelor în cauză: declaraţiile expertului numit de către tribunal îl apropiau mai degrabă de un martor al acuzării, independenţa şi imparţialitatea sa putând fi puse la îndoială. În afară de aceasta, unele circum477
Aşadar, reglementările actuale ale Codului nostru se raliază cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privitoare la dreptul la un tribunal independent şi imparţial care să nu facă apel doar la proprii experţi480. De la regula generală potrivit căreia experţii sunt numiţi de organele judiciare, (art. 118 alin. 2 C.proc.pen.) există o excepţie prevăzută de art. 119 alin. 2 C.proc.pen., conform căreia atunci când expertiza urmează să fie efectuată de un servciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se va adresa acestora pentru a desemna specialistul competent în efectuarea expertizei. Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca, la efectuarea expertizei, să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asisten ţ a sau avizul acestora. În cazul expertizelor judiciare tehnice şi contabile, există reguli speciale de procedură, în art. 17 raportat la art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, care prevăd că organul îndreptăţit să dispună efectuarea expertizei tehnice judiciare numeşte expertul sau, după caz, specialistul, prin încheiere sau prin ordonanţă.
2. Efectuarea expertizei Actu4l81 prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluţia sau ordonan ţ a 481 , în cursul urmăririi penale şi î ncheierea, în cursul judecăţii.
247
Odată cu dispunerea efectuării expertizei482, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixeaz ă un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul judiciar. La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor (art. 120 alin. 2 C.proc.pen.). Părţile sunt încunoştiinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de către fiecare d4i8n3tre ele, care să participe la efectuarea expertizei (art. 120 alin. 3 C.proc.pen.). 483 stanţe ilustrează rolul său preponderent: el putea asista la oricare audiere, să pună întrebări „acuzatului" şi martorilor şi să comenteze declaraţiile lor. În sfârţit, apărarea avea puţine şanse să 4o8b0ţină numirea unui contraexpert. 8 4 11 Hot. din 23.10.1995 în cazul Gradinger contra Austriei. 481 În literatura juridică, s-a exprimat opinia că, într-o viitoare modificare a C.proc.pen. să se prevadă ca organul de urmărire penală să dispună efectuarea oricărei expertize numai prin 4o8r2donanţă (V.Păv., op.cit. p.359) 482 Când expertiza se dispune de către instanţă, discutarea ei trebuie făcută în şedinţă publică, cu respectarea tuturor dispoziţiilor privitoare la prezenţa procurorului şi a părţilor şi a asistenţei juridice obligatorii (dec. nr. 398/1974 a T.S., S.pen., în C.D., 1974, p.514) 483 Art. 120 al.5 C.pr.pen. care prevedea ca „ Dispoziţiile alin. 3 si 4 nu se aplică în cazul expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2" a fost declarat neconstituţional prin dec. nr. 143 din 5.10.1999, def., publ. în M.Of. nr. 585/30.11.1999, iar ulterior a fost abrogat prin art. 1, pct. 55 din Legea nr. 281/2003.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează să fie efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile. La efectuarea expertizei, expertul are o serie de drepturi: - să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei ; - poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei; - cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, părţile pot da expertului explicaţiile necesare. Corelativ acestor drepturi, expertul are următoarele obliga ţ ii: - să nu încredinţeze altei persoane efectuarea lucrărilor; - să nu divulge datele de care a luat cunoştinţă cu ocazia expertizei; - să respecte termenul de depunere a raportului de expertiză; - să efectueze expertiza cu bună-credinţă şi de o calitate corespunzătoare. Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage sancţiuni disciplinare484, penale (art. 260 C.pen.) sau cu amendă judiciară (art. 198 pct. 3, lit.a, d şi e C.proc.pen.). După ce s-a informat cu privire la toate elementele ce formează obiectul expertizei, şi după ce a primit lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor, expertul trece la efectuarea expertizei. Dacă materialele şi datele necesare puse la dispoziţia expertului se dovedesc a fi incomplete, la cererea acestuia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor lua măsuri pentru a fi completate. Totodată, vor lua măsuri pentru a asigura efectuarea în bune condiţii a expertizei medico-legale sau psihiatrice (de exemplu, vor asigura prezenţa persoanelor care urmează să fie examinate) şi pe4n8t5ru a procura scriptele de comparaţie necesare în cazul expertizei scrisului485. Organele de urmărire sau instanţa de judecată nu pot delega experţilor atribuţiile care le revin (spre exemplu, să emită opinii privitor la existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, să le permită să facă cercetări, să procure singuri alte materiale sau informaţii decât cele puse la dispoziţia lor de către organele judiciare)486. Două situa ţ ii speciale sunt prevăzute în art. 126 şi 127 C.proc.pen.:
248
Expertul este sancţionat de către conducerea instituţiei specializate, comisia superioară de disciplină de pe lângă Consiliul Superior al Corpului Experţilor Contabili, potrivit art. 16 şi 32 din O.G. nr. 65/19.08.1994 sau de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, în baza art. 35 din O.G. nr. 2/2000 485 V. Dongoroz, op. cit., p. 274, 275 486 Ibidem 484
-
în cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune; - în cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organele judiciare pot ordona să fie prezentate scripte de compara ţ ie. Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. În cazul în care scriptele se găsesc la un particular, care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte. Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă. Organele de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se va face menţiune într-un proces-verbal. 3. Raportul de expertiz ă După efectuarea expertizei, concluziile expertului sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă există opinii diferite, acestea sunt consemnate fie în cuprinsul raportului, fie într-o anexă. Raportul de expertiză cuprinde trei părţi şi anume: - partea introductiv ă , în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data cand sa dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei; - partea descriptiv ă , care conţine descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert; - concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. Concluzia raportului poate să reprezinte un răspuns pozitiv la întrebările formulate sau un răspuns negativ, dar poate să se înfăţişeze şi ca un răspuns incert, dacă din materialele examinate nu s-a4r87putea desprinde o concluzie sigură nici într-un sens, nici în altul487. Concluziile incerte pot fi coroborate cu celelalte probe administrate. Raportul de expertiză se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei. 4. Suplimentul de expertiz ă ş i efectuarea unei noi expertize 487
V. Dongoroz, op. cit., p. 282
Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că raportul de expertiză nu răspunde la toate întrebările formulate, dispune efectuarea unui supliment de expertiză, de către acelaşi expert sau de către altul. Suplimentul de expertiză poate fi efectuat în dou ă modalit ăţi: în scris, prin depunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin lămuriri verbale date de expert. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor. Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.
249
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. Aceasta poate fi cerută şi de părţile nemulţumite de concluziile primei expertize. Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză şi se efectuează, de regulă, de alţi experţi decât cei care au efectuat prima expertiză, în aceleaşi condiţii, finalizându-se printr-un raport.488 În cazul expertizei medico-legale, noua expertiză poate fi efectuată numai de către institutele de medicină legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici" din Bucureşti şi serviciile de medicină legală judeţene, dar nu şi cabinetele de medicină legală (art. 15 lit. b, art. 17 lit. d şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000489. În situaţia în care raportul de nouă expertiză medico-legală are concluzii contradictorii faţă de primul raport, este necesar avizul comisiei superioare medico-legale. În cazul în care nu pot fi avizate, comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
5. Valoarea probatorie a raportului de expertiz ă Raportul de expertiză nu are o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte mijloace de probă. Drept urmare, concluziile acesteia vor putea servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză. Dacă organul judiciar are îndoieli asupra corectitudinii expertului sau a caracterului ştiinţific al concluziilor acestuia, poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiză poate ajunge însă fie la aceleaşi concluzii, situaţie în care organul judiciar îşi poate forma convingerea că exprimă adevărul, fie la concluzii opuse primei expertize. În acest din urmă caz, legea nu acordă valoare Prin dec. nr. 318/22.01.2002, C.S.J. a admis recursul inculpatului care, fiind iresponsabil, solicita achitarea. Concluziile expertizei psihiatrice care menţionau că, raportat la faptă, discernământul inculpatului a fost mult diminuat, în sensul că nu a putut aprecia consecinţele ce decurg din aceasta, au fost apreciate ca fiind contradictorii. Or, raportul de expertiză psihiatrică trebuie să conchidă fără echivoc, dacă faptuitorul a săvarşit infracţiunea cu discernământ. 488
probantă prioritară nici uneia din cele două expertize, astfel încât organul judiciar poate să acorde încredere, motivat, concluziilor oricăreia dintre ele, dacă sunt confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză490. În raport de convingerea pe care şi-a format-o, organul49j1udiciar poate acorda încredere noii e>9pertize, înlăturând-o pe prima sau invers491, cu obligaţia de a-şi motiva alegerea492. În cazul expertizelor medico-legale care ajung la concluzii co49n3trare, este obligatorie obţinerea avizului comisiei superioare de control şi avizare493.
D. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare a) Consideraţii preliminare
Există situaţii în care organele judiciare nu au posibilitatea de a efectua anumite acte procedurale, pentru care sunt competente, astfel că se pot adresa pentru efectuarea acestora unui alt organ judiciar, care nu este competent, dar are această posibilitate. Instituţiile procesual penale prin care se pot efectua acte procedurale de alte organe decât cele competente sunt comisia rogatorie sau delegarea.
b) Comisia rogatorie
Comisia rogatorie reprezintă un procedeu de probaţiune auxiliar, cu ajutorul căruia
organele judiciare efectuează acte procedurale prin intermediul altor organe judiciare, privind anumite m49i4jloace de probă pe care nu au posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit494. Practic, prin comisia rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act procedural unui 4a9l5t organ judiciar cu aceeaşi competenţă funcţională, dar cu altă rază teritorială495 (de exemplu, organele de urmărire penală solicită organelor de urmărire penală
250
din altă localitate îndepărtată ridicarea unor obiecte sau înscrisuri ce pot constitui probe în cauza pe care o cercetează). Subliniem faptul că prin comisie rogatorie se pot efectua numai acte procedurale (cum sunt ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţii etc.), cu unele excepţii: ascultarea învinuitului sau inculpatului şi prezentarea materialului de urmărire penală deoarece acestea 490
Gr.Theodoru, op. cit., p.275
Ibidem În dec. nr. 659/2002, s.pen. a C.S.J., a fost admis recursul părţii civile şi s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea laturii civile. S-a reţinut că în cauză, deşi au fost efectuate două expertize contabile, nici prima instanţă şi nici cea de apel nu au făcut referire la aceste probe şi au reţinut că prejudiciul cauzat de inculpat este de 54 milioane lei (şi nu 285.124.834 lei, respectiv 269.248.625 lei). Prejudiciul reţinut de cele două instanţe fiind diferit de cele stabilite prin expertize, fără ca în hotărârile atacate să se arate temeiurile pentru care s-a reţinut această sumă ca fiind prejudiciu cert, sentinţa şi decizia sunt contrare legii, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor art. 356 C.proc.pen. 494' C.S.J., s.pen., dec. nr. 1575/1992, Dreptul nr. 2/1993, p.78 449954 V.Dongoroz, op. cit., p.300 495 Gr.Theodoru, op. cit., p.276 49 1 4 92 492
constituie acte care presupun contactul nemijlocit al organului judiciar competent cu învinuitul sau inculpatul şi, respectiv, mijloace de exercitare a dreptului de apărare496. Per a contrario, nu pot forma obiectul comisiei rogatorii actele procesuale ale organelor judiciare, prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi alte acte sau măsuri procesuale. Comisia rogatorie se dispune prin rezolu ţ ie, de către organul de urmărire penală sau prin î ncheiere, de către instanţa de judecată şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau unei instanţe egale în grad. Potrivit art. 133 C.proc.pen., rezoluţia sau încheierea prin care se dispune comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului ce face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană în calitate de martor, trebuie să fie arătate şi întrebările ce trebuie să i se pună. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării. Atunci când instanţa de judecată a dispus comisia rogatorie, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. Oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii. În cazul inculpatului arestat, instanţa care urmează să efectueze comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta (art. 134 alin. 3). În practica 4j9u7diciară nerespectarea acestor dispoziţii a fost sancţiontă cu nulitatea absolută497. c) Delegarea Ca şi comisia rogatorie, delegarea reprezintă un procedeu de probaţiune folosit pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale, cu deosebirea că transmiterea dreptului de a efectua actul procedural se face către un organ 49ie8rarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală498 (de exemplu, delegarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de apel a unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă tribunal, să efectueze ascultarea unor martori în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea Parchetul acestui tribunal).
În literatura juridică, s-a apreciat că ascultarea învinuitului sau inculpatului şi prezentarea materialului de urmărire penală trebuie efectuate nemijlocit de organul de urmărire penală care a instrumentat cauza. Totodată, s-a propus, de lege ferenda ca definiţia actului procesual să fie completată şi cu menţiunea că în această sferă se includ şi actele prin care se asigură garanţia că activitatea de urmărire penală şi de judecată se desfăşoară în condiţii de corectitudine şi deplină respectare a prevederilor legale (spre exemplu, ascultarea învinuitului sau inculpatului şi prezentarea materialului de urmărire penală) (Vasile Pătulea, în „Dreptul" nr. 1/2003, p. 160, 161). 497 T.S., s.pen., d. nr. 817/1972, în Repertoriu alfabetic... 1969 - 1975, p.380 496
251
498
Gr. Theodoru, op.cit., p. 276
Potrivit art. 217 alin. 4 C.proc.pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poluţiei. Instanţa de judecată poate delega procurorul să efectueze o percheziţie (art. 102 alin. 2 C.proc.pen.) sau poate delega pe procuror să ia măsuri în vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală (art. 115 alin. 3 C.proc.pen.). Aşadar, în cazul delegării, se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent ca rază ter4i9t9orială, dar necompetent funcţional să efectueze în cauză urmărirea sau judecata499. d) Martorii asistenţi La efectuarea unor procedee probatorii (cum sunt percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, cercetarea la faţa locului, reconstituirea), legiuitorul a prevăzut prezenţa martorilor asisten ţ i. În literatura de specialitate500, s-a apreciat că prezenţa martorilor asistenţi la desfăşurarea unor activităţi procesuale reprezintă o garanţie a legalităţii acesteia şi a exactităţii celor constatate sau consemnate în procesul-verbal întocmit. Martorii asistenţi sunt, de regulă, persoane care nu au cuno5ş0t1inţă despre faptele sau împrejurările care fac obiectul probaţiunii în cauza penală501. Atunci când legea prevede prezenţa martorilor asistenţi, organul judiciar este obligat să asigure prezenţa a cel puţin două persoane. Nu pot fi martori asistenţi: - minorii sub 14 ani - persoanele interesate în cauză - persoanele care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural. Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi este obligat să constate şi să consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie, date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă. Procesul-verbal este semnat de martorii asistenţi, confirmând astfel exactitatea acestuia.
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Probe. Neadministrarea probelor care să stabilească cu certitudine autorul infracţiunii. Consecinţe. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
Ibidem, p. 277 Theodoru, op.cit., p.260; N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 369 501 I. Neagu, op. cit., p.394 4 99 50 0
5 00 5 0 1 Gr.
SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 195
Dosar nr. 815/2002 Şedinţa publică din 16 ianuarie 2003
La 8 ianuarie 2003 s-au luat î n examinare recursurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Alba lulia ş i p ă r ţ ile civile O.O.V. ş i O.C.E. î mpotriva deciziei penale nr. 336/A din 1 noiembrie 2001 a Cur ţ ii de Apel Alba lulia, privind pe inculpatul H.M.C.
252
Dezbaterile au fost consemnate î n î ncheierea din data de 8 ianuarie 2003, iar pronun ţ area deciziei s-a am â nat la 16 ianuarie 2003. CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; ln baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 137 din 2 mai 2001, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul H.M.C. la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de lovituri cauzatoare de moarte, prev ă zut ă de art. 183, cu aplicarea art. 73 lit.b ş i art. 76 din Codul penal. S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev ă zute de art. 64 din Codul penal î n condi ţ iile art. 71 din Codul penal. A fost respins ă cererea de desp ă gubiri civile formulat ă de p ă r ţ ile civile. ln baza art. 118 lit. b din Codul penal, au fost confisca ţ i un maieu ş i o pereche de pantaloni scur ţ i. ln baza art. 191 din Codul de procedur ă penal ă a fost obligat inculpatul la plata sumei de 18.500.000 lei cheltuieli judiciare. S-a re ţ inut c ă , î n seara zilei de 14 august 1999, î n jurul orelor 21,30, grupul de copii compus din partea v ă t ă mat ă O.O. ş i martori rulau cu patinele pe ro ţ ile, pe aleea parcului situat î n zona cet ăţ ii Deva. Î ntruc â t î n localul Perla Cet ăţ ii, situat l â ng ă parc, era organizat ă discotec ă , tinerii au pornit spre local, pe un drum î n pant ă . ln acela ş i moment, dinspre local cobora inculpatul, pe o biciclet ă M.K., care pentru a evita coliziunea cu grupul de tineri, i -a aten ţ ionat s ă se dea la o parte, iar apoi a fr â nat brusc ş i a c ă zut pe partea st â ng ă . Cei cinci copii s-au amuzat de situa ţ ie ş i au î nceput s ă r â d ă , continu â ndu- ş i cursa cu patinele pe rotile. lnculpatul, enervat de c ă z ă tur ă ş i de comportamentul tinerilor, s-a ridicat ş i a pornit î n urm ă rirea copiilor, prinz â ndu-l pe O.O. ş i aplic â ndu-i dou ă palme ş i un pumn. Apoi inculpatul a urm ă rit ş i pe martorul G.S., pe care a reu ş it s ă -l ajung ă ş i s ă -l bruscheze, f ă r ă a-l lovi. La scurt timp, tinerii s-au reunit ş i au pornit î mpreun ă spre restaurantul Perla Cet ăţ ii, la discotec ă . Aici, dup ă c â teva minute victima O.O. a acuzat dureri de cap, a stfel c ă , to ţ i au pornit spre casa de cultur ă . Victima a fost condus ă acas ă de martorul D.l. care apoi s-a î ntors la casa de cultur ă , unde î l a ş teptau ceilal ţ i copii. ln timp ce martorii D.l. ş i D.A. st ă teau pe bordur ă , î n fa ţ a case de Cultur ă , primul l-a v ă zut pe inculpat circul â nd cu bicicleta, astfel c ă imediat a pornit, pe patinele cu rotile dup ă inculpat, d â nd dou ă ture pe l â ng ă el ş i observ â ndu-l cu aten ţ ie. Victima O.O., ajuns ă acas ă , le-a spus p ă rin ţ ilor c ă a fost lovit la cap, î n parc, de un t â n ă r, care circula cu o biciclet ă , apoi a acuzat puternice dureri de cap ş i a fost imediat internat î n spitalul jude ţ ean. A fost apoi transportat ă la Spitalul Timi ş oara, dar la data de 21 august 1999, a decedat. Din raportul medico-legal nr. 515/A din 21 august 1999, rezult ă c ă moartea numitului victimei a fost violent ă , ea dator â ndu-se traumatismului cranio-cerebral complicat î n evolu ţ ie cu edem cerebral ş i edem pulmonar acut. Î mpotriva acestei sentin ţ e au declarat apel Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Hunedoara, p ă r ţ ile civile ş i inculpatul. Parchetul a criticat sentin ţ a pentru gre ş ita re ţ inere a st ă rii de provocare, solicit â nd î nl ă turarea dispozi ţ iilor art. 73 lit.b din Codul penal ş i pentru c ă s-a omis obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de spitaliz are. P ă r ţ ile civile au criticat sentin ţ a pentru c ă î n mod gre ş it nu le-au fost acordate daunele morale de 200.000 lei ş i pentru a se î nl ă tura circumstan ţ ele atenuante re ţ inute inculpatului. Inculpatul a solicitat admiterea apelului ş i achitarea sa pentru c ă nu a comis aceast ă fapt ă . Curtea de Apel Alba lulia, prin decizia penal ă nr. 366/A din 18 octombrie 2001 a admis apelul inculpatului H.M.C., a desfiin ţ at sentin ţ a apelat ă ş i rejudec â nd, î n baza art. 11
253
pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c din Codul d e procedur ă penal ă l-a achitat pentru infrac ţ iunea de loviri sau v ă t ă m ă ri cauzatoare de moarte prev ă zut ă de art. 183 din Codul penal. Cheltuielile judiciare au r ă mas î n sarcina statului. S-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Hunedoara ş i p ă r ţ ile civile O.O. V. ş i O.C.E. P ă r ţ ile civile apelante au fost obligate s ă pl ă teasc ă statului sumele de c â te 100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare î n apel. Instan ţ a de apel a motivat solu ţ ia prin aceea c ă , din nici o prob ă nu dovede ş te c ă inculpatul ar fi autorul agresiunii, iar dovezile administrate î n cauz ă creeaz ă un puternic dubiu asupra persoanei care a agresat victima (aceasta put â nd fi o alt ă persoan ă , care ar trebui descoperit ă ) ş i pentru c ă adev ă ratul vinovat trebuie adus î n fa ţ a justi ţ iei, iar inculpatul este un prezumtiv vinovat, pe care probele nu î l confirm ă ca autor al acestei fapte. Î mpotriva acestei decizii au declarat recursuri Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Alba lulia ş i p ă r ţ ile civile O.O. V. ş i O.C.E. Parchetul a solicitat admiterea recursului ş i condamnarea inculpatului pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zut ă de art. 183 din Codul penal, î ntruc â t instan ţ a de apel, f ă r ă a administra alte probe ş i interpret â nd unilateral aceste probe a ajuns la concluzia c ă acesta nu este autorul faptei. P ă r ţ ile civile nu ş i-au motivat recursurile ş i nici nu s-au prezentat î n instan ţă la termenul stabilit pentru solu ţ ionarea acestora. Recursul parchetului este fondat, dar numai î n ce prive ş te neadministrarea altor probe care s ă stabileasc ă cu certitudine autorul infrac ţ iunii. Verific â nd actele dosarului î n raport cu motivul de recurs c â t ş i din oficiu se constat ă urm ă toarele: Inculpatul ini ţ ial î n declara ţ ia din data de 16 august 1999 a recunoscut fapta, î ns ă ulterior, a negat-o, sus ţ in â nd c ă î n data de 14 august 1999, de la orele 20,00, a fost acas ă cu mama sa, cu bunica sa ş i cu martorele G.E. ş i E.M. De asemenea, inculpatul a negat c ă ar fi avut vreodat ă , o biciclet ă Mountain Bike ş i c ă leziunile pe care le prezenta la cap ş i la picioare, î n partea st â ng ă , i-au fost produse, î n data de 13 august, la locul de munc ă . Certificatele medico-legale de la dosar prezint ă contradic ţ ii, î n sensul c ă , cel î nregistrat sub nr. 581568/R din 17 august 1999 al L.M.L. Deva, se refer ă la accidentarea inculpatului, î n data de 14 august 1999, cel î nregistrat sub nr. 1002/C al L.M.L. Deva, din aceea ş i dat ă , 17 august 1999, se refer ă la accidentarea inculpatului din 13 august 1999, ambele concluzion â nd c ă leziunile s-au putut produce prin proiectare pe plan dur cu suprafa ţă neregulat ă , iar cel î nregistrat sub nr. 1017 C al L.M.L. Deva, din data de 19 august 1999 se refer ă la o agresiune din 16 august 1999, inculpatul prezent â nd leziuni produse prin lovire cu corp dur. Rezult ă necesitatea efectu ă rii unei noi expertize medico-legale, care s ă clarifice contradic ţ iile de mai sus, mecanismul de producere a leziunilor pe care le prezenta inculpatul ş i dac ă a existat un contact, rezultat din c ă derea sa pe o suprafa ţă dur ă . Din analizarea actelor dosarului mai rezult ă c ă , declara ţ iile martorilor sunt contradictorii î n ceea ce prive ş te existen ţ a bicicletei, marca ş i folosirea ei de c ă tre inculpat, astfel c ă , aceste aspecte se impun a fi clarificate. ln declara ţ ia, dat ă la urm ă rirea penal ă , martorul D.l. arat ă c ă , fapta s-a petrecut î n jurul orelor 22,00, iar î n final, men ţ ioneaz ă c ă nu ş tie dac ă prietenii s ă i l-au v ă zut a ş a bine pe agresor, î ntruc â t, î n parc, era î ntuneric, iar acesta era î n timpul mersului pe biciclet ă . Acela ş i martor, î n fa ţ a instan ţ ei de fond, a declarat c ă l-a recunoscut pe inculpat, care i-a fost prezentat, singur, la organul de poli ţ ie, î n special dup ă frizur ă , de ş i atunci nu era a ş a î nalt, probabil a mai crescut î ntre timp. ln aceea ş i declara ţ ie arat ă c ă , panta, unde s-a petrecut fapta, era neluminat ă , c ă inculpatul se afla la 10 metri de statuia lui Eminescu, ş i c ă , î n parc, se reflecta lumina de la acea statuie. Din aceste declara ţ ii nu rezult ă cu claritate c ă martorul l-ar fi putut recunoa ş te pe inculpat.
254
Rezult ă c ă este necesar s ă se efectueze un experiment judiciar care s ă stabileasc ă dac ă martorii puteau, la lumina din parc, de la ora producerii evenimentului, s ă identifice pe inculpat. Î ntruc â t, administrarea probelor necesare l ă muririi cauzei nu s-ar putea efectua dec â t cu mare î nt â rziere î n fa ţ a instan ţ ei, se va dispune restituirea dosarului la organul de urm ă rire penal ă care va ad â nci investigarea ş i î n raport de aceste elemente de fapt, inclusiv cu privire la identitatea autorului. 15 Ca urmare î n baza dispozi ţ iilor art. 385 15 pct. 2 lit.c din Codul de procedur ă penal ă se va admite recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Alba lulia ş i se va trimite cauza la Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Hunedoara, î n vederea complet ă rii urm ă ririi penale. ln ce prive ş te recursurile p ă r ţ ilor civile O.O.V. ş i O.C.E. acestea se vor respinge, ca nefondate, î n baza art. 385 1 5 pct. 1 lit.b din Codul de procedur ă penal ă , cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Alba lulia î mpotriva deciziei penale nr. 336/A din 1 noiembrie 2001 a Cur ţ ii de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul H.M. C. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 137 din 2 mai 2001 a Tribunalului Hunedoara. In baza art. 333 din Codul de procedur ă penal ă dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Hunedoara, î n vederea complet ă rii urm ă ririi penale. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de p ă r ţ ile civile O.O.V. ş i O.C.E. î mpotriva aceleia ş i decizii. Oblig ă pe recurentele p ă r ţ i civile s ă pl ă teasc ă statului sumele de c â te 400.000 lei cheltuieli judiciare. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 16 ianuarie 2003.
2. Aprecierea eronat ă a probelor. Consecinţe privitoare la încadrarea juridică. Efecte ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 167
Dosar nr. 4263/2002 Sedinţa publică din 15 ianuarie 2003 CURTEA
Asupra recursului î n anulare de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Sectorului 1 Bucure ş ti, prin Ordonan ţ a nr. 1550/P/2001 din 10 aprilie 2001, a dispus scoaterea de sub urm ă rire penal ă a inculpatului C.A. apreciind c ă nu sunt î ntrunite elementele constitutive ale infrac ţ iunii de delapidare, prev ă zut ă de art. 215 1 din Codul penal, imputat ă acestuia. In baza art. 285 din Codul de procedur ă penal ă , parchetul a trimis cauza Judec ă toriei Sectorului 1 Bucure ş ti, î n vederea tragerii la r ă spundere a inculpatului pentru infrac ţ iunea de abuz de î ncredere, prev ă zut ă de art. 213 din Codul penal.
255
S-a re ţ inut c ă , î n perioada iunie 1999 iulie 2000, î n calitate de agent comercial la SC AT SRL, inculpatul a î ncasat, de la beneficiarii societ ăţ ii, suma de 51.883.825 lei, pe care ş i-a î nsu ş it-o ş i folosit-o î n interes personal. Judec ă toria Sectorului 1 Bucure ş ti, prin sentin ţ a penal ă nr. 2092 din 19 octombrie 2002, a condamnat pe inculpat la 5.000.000 lei amend ă penal ă pentru infrac ţ iunea de abuz de î ncredere, prev ă zut ă de art. 213 din Codul penal ş i l-a obligat la 51.883.825 lei desp ă gubiri civile c ă tre sus-men ţ ionata societate comercial ă . Procurorul general al parchetului de pe l â ng ă aceast ă instan ţă suprem ă , î n baza art. 409 ş i art. 410 din Codul de procedur ă penal ă , declar ă recurs î n anularea sentin ţ ei penale nr. 2092/2001 a Judec ă toriei Sectorului 1, motiv â nd c ă faptei s ă v â r ş ite de inculpat i s-a dat o gre ş it ă î ncadrare juridic ă î n art. 213 din Codul penal, î n loc de art. 215 1 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Cod. Recursul î n anulare este fondat. ln adev ă r, î n baza unei conven ţ ii civile pentru prest ă ri de servicii, inculpatul ş i-a desf ăş urat activitatea la SC AT SRL, av â nd ca atribu ţ ii î ncasarea sumelor rezultate din v â nzarea m ă rfurilor c ă tre diferi ţ i beneficiari ş i depunerea lor la casieria societ ăţ ii, î n calitate de gestionar al acestor bani (filele 15 -16 din dosarul de urm ă rire penal ă ). Prin î nsu ş irea, din gestiune, a sumei de 51.883.825 lei, reprezent â nd contravaloarea m ă rfurilor î n numele societ ăţ ii angajatoare, î mprejurare recunoscut ă de inculpat, acesta a comis infrac ţ iunea de delapidare î n form ă simpl ă (filele 5, 10-14 din dosarul de urm ă rire penal). ln consecin ţă , a ş a cum, corect, se motiveaz ă î n recursul de anulare, dac ă judec ă toria ar fi interpretat corespunz ă tor probatoriile administrate, ar fi constatat c ă nu a fost corect investit ă , ci cu î nc ă lcarea dispozi ţ iilor referitoare la sesizarea instan ţ ei ş i, î n temeiul art. 334 din Codul de procedur ă penal ă , ar fi trebuit s ă pun ă î n discu ţ ia p ă r ţ ilor schimbarea î ncadr ă rii juridice din infrac ţ iunea de abuz de î ncredere, prev ă zut ă de art. 213 din Codul penal, î n infrac ţ iunea de delapidare, prev ă zut ă de art. 215 1 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din cod, iar î n baza art. 285 din Codul de procedur ă penal ă s ă trimit ă cauza la parchet, pentru efectuarea urm ă ririi penale. Numai procurorul era competent s ă sesizeze instan ţ a, prin rechizitor. Potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă , dispozi ţ iile relative la sesizarea instan ţ ei sunt prev ă zute sub sanc ţ iunea nulit ăţ ii absolute. A ş a fiind, î n baza art. 414 1 din Codul de procedur ă penal ă , recursul î n anulare va fi admis, cu consecin ţ a cas ă rii hot ă r â rii atacate ş i a trimiterii cauzei la parchet, conform
dispozitivului deciziei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 2092 din 19 octombrie 2001 a Judec ă toriei Sector 1 Bucure ş ti, privind pe inculpatulul C.A.. Caseaz ă hot ă r â rea pronun ţ at ă ş i trimite cauza pentru efectuarea urm ă ririi penale la Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Sector 1 Bucure ş ti. Onorariul de avocat pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatului, î n sum ă de 300.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 15 ianuarie 2003. 3. Probe care nu sunt certe. Necesitatea efectuării unei noi expertize pentru înlăturarea dubiilor R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 735
Dosar nr. 4853/2002
256
Şedinţa publică din 13 februarie 2003
S-a luat î n examinare recursul declarat de condamnatul Ş .A. î mpotriva deciziei nr. 665 din 25 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a I penal ă . Recurentul a fost prezent, î n stare de arest, asistat de ap ă r ă tor ales, avocat C.B. Procedura de citare a fost î ndeplinit ă . Ap ă r ă torul av â nd cuv â ntul, dezvolt â nd concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului ş i î ntreruperea execut ă rii pedepsei. Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat. Î n ultimul cuv â nt, recurentul a declarat c ă este de acord cu cele relatate de ap ă r ă tor. CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 753 din 6 august 2002, Tribunalul Bucure ş ti a respins, ca ne î ntemeiat ă , cererea condamnatului Ş .A. de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei de 12 ani î nchisoare, î n a c ă rui executare se afl ă , invoc â nd bolile grave de care sufer ă ş i pentru a c ă ror vindecare este necesar ă o interven ţ ie chirurgical ă care nu se poate realiza î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P. Î n motivarea solu ţ iei, instan ţ a de fond a re ţ inut, c ă , din ansamblul actelor medicale depuse la dosar se constat ă c ă afec ţ iunile de care sufer ă condamnatul pot fi tratate î n re ţ eaua sanitar ă a Direc ţ iei Generale a Penitenciarelor. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia penal ă nr. 665 din 25 octombrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ş .A. Î mpotriva ultimei hot ă r â ri, condamnatul a declarat recurs, solicit â nd casarea acesteia ş i, dup ă rejudecare, admiterea cererii ş i î ntreruperea execut ă rii pedepsei, invoc â nd motivele din cererea introductiv ă . Recursul declarat este fondat. Din expertiza medico-legal ă î ntocmit ă , î n cauz ă , (f. 44,45 d.i.) rezult ă c ă de ţ inutul sufer ă de angor pectoris de efort ş i de repaus; cardiopatie ischemic ă dureroas ă cu leziune unicoronarian ă subcritic ă stenoz ă 50% artera descendent ă intern ă ş i pl ă ci stenozante pe celelalte artere coronare; hipertensiune arterial ă esen ţ ial ă , moderat ă ş i spondiloz ă cervico-dorsal ă . C ă asisten ţ a medical ă poate fi asigurat ă î n cadrul re ţ elei D.G.P., sus-numitul fiind inapt efort ş i necesit â nd reevalu ă ri periodice de cardiologie ş i chirurgie cardiovascular ă . Î n raport de cele expuse se consider ă c ă o eventual ă propunere de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei ar fi nejustificat ă . Aceste constat ă ri medicale nu sunt î ns ă î n m ă sur ă s ă ofere instan ţ ei elemente de natur ă a- ş i putea forma o opinie care s ă stea la baza pronun ţă rii unei solu ţ ii legale ş i temeinice. Astfel, men ţ iunea c ă bolnavul necesit ă reevalu ă ri periodice de cardiologie ş i chirurgie cardiovascular ă nu este completat ă cu indicarea re ţ elei sanitare capabile s ă asigure aceste examene ş i nici nu r ă spunde la î ntrebarea dac ă un act chirurgical ar fi î n m ă sur ă s ă stopeze evolu ţ ia bolii sau chiar s ă o vindece. Pe de alt ă parte, afirma ţ ia Comisiei Superioare medico-legale, care aprob ă raportul de expertiz ă (f.83 d.i.) ş i care precizeaz ă c ă î n ceea ce prive ş te posibilit ăţ ile terapeutice ale acestor afec ţ iuni î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P., sunt de competen ţ a exclusiv ă a medicului reprezentant al D.G.P. care îş i asum ă r ă spunderea nu sunt î n m ă sur ă a rezolva problema ce face obiectul cauzei, î n spe ţă nefiind vorba de o eventual ă r ă spundere medical ă . Astfel fiind, î n raport de prevederile art. 453 lit.a raportat la art. 455 Cod procedur ă penal ă , Curtea apreciaz ă necesar ă efectuarea unei noi expertize medico-legale, motiv pentru care va casa hot ă r â rile atacate ş i trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instan ţă .
257
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de condamnatul Ş .A. î mpotriva deciziei nr. 665 din 25 octombrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia l penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă precum ş i sentin ţ a nr. 753 din 6 august 2002 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia a ll-a penal ă ş i trimite cauza, pentru rejudecare, la prima instan ţă (Tribunalul Bucure ş ti). Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 13 februarie 2003.
4. Aprecierea incompletă a probelor. Omisiunea de a evalua conţinutul unor probe din care rezultă contribuţia diferenţiată a inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1001/2003
Dosar nr. 3909/2002 Şedinţa publică din 27 februarie 2003
Asupra recursului î n anulare de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 1551 din 5 iulie 1999, Judec ă toria Oradea a achitat, î n baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen., pe inculpatul A.M.G. pentru infrac ţ iunea de contraband ă ş i asociere pentru s ă v â r ş irea de infrac ţ iuni, prev ă zute de art. 72 lit. a) ş i c) din Legea nr. 30/1978 ş i, respectiv, art. 323 alin. (1) C. pen. Prin rechizitoriul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Bihor se re ţ inuse c ă inculpatul a organizat ş i condus un grup de 5 persoane, care a reu ş it s ă sustrag ă de la v ă muire, la 14 octombrie 1994, 10.800 sticle votc ă ş i 15.600 kg cafea, cauz â nd statului un prejudiciu total de 88.815.215 lei. Tribunalul Bihor prin decizia penal ă nr. 284/A/21 aprilie 2000, a respins apelul declarat de procuror ş i a admis apelul declarat de al ţ i inculpa ţ i (condamna ţ i î n aceea ş i cauz ă ). Curtea de Apel Oradea, prin decizia penal ă nr. 735/R din 27 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de procuror ş i a condamnat pe inculpatul A.M.G. la 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 72 lit. a) ş i c) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 13 ş i art. 41 alin. (2) C. pen. Î n baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei, men ţ in â nd celelalte dispozi ţ ii. Procurorul general a declarat recurs î n anulare, invoc â nd gre ş ita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, solicit â nd î nl ă turarea aplic ă rii art. 81 C. pen. Recursul î n anulare este fondat. Î n urma examin ă rii datelor ş i elementelor de ordine obiectiv ş i subiectiv, avute î n vedere de legiuitor î n cazul suspend ă rii condi ţ ionate a execut ă rii pedepsei, î n raport de particularit ăţ ile participa ţ iei penale a inculpatului A.M.G., se constat ă c ă , î ntr-adev ă r, privitor la acesta, s-a dispus gre ş it, suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei. Privitor la participa ţ ia penal ă a inculpatului, rezult ă c ă instan ţ a nu a avut î n vedere, î n suficient ă m ă sur ă , faptul c ă principalul rol î n organizarea ş i conducerii grupului celor 5 persoane î n sustragerea de la v ă muire a celor 10.800 sticle de votc ă ş i 15.600 kg cafea, l-a avut acesta.
258
A ş a fiind, Curtea de Apel Oradea trebuia s ă diferen ţ ieze contribu ţ ia primordial ă a acestui inculpat, la s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de contraband ă , î n raport cu contribu ţ iile mai reduse ale celorlal ţ i inculpa ţ i ş i acord â nd semnifica ţ ia corespunz ă toare acestui rol preponderent al inculpatului, la realizarea infrac ţ iunii de contraband ă , s ă re ţ in ă gradul ridicat de pericol social al faptei acestuia, precum ş i periculozitatea sa social ă , mult mai mare dec â t a celorlal ţ i inculpa ţ i. Î n consecin ţă , la individualizarea pedepsei, instan ţ a, pe baza acestor date ş i elemente, trebuia s ă ajung ă la concluzia c ă numai o pedeaps ă cu executarea î n regim privativ de libertate poate realiza, î n cazul acestui inculpat, scopul ş i func ţ iile ar ă tate de art. 52 C. pen. Pentru aceste considerente, se va admite recursul î n anulare ş i se va casa decizia Cur ţ ii de Apel Oradea, numai referitor la gre ş ita aplicare a dispozi ţ iilor art. 81 C. pen., care vor fi î nl ă turate, inculpatul urm â nd s ă execute pedeapsa de 3 ani î nchisoare î n regim privativ de libertate. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul î n anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, î mpotriva deciziei penale nr. 735 din 27 noiembrie 2001 a Cur ţ ii de Apel Oradea, privind pe inculpatul A.M.G. Caseaz ă decizia atacat ă numai cu privire la gre ş ita aplicare a dispozi ţ iilor art. 81 C. pen., pe care le î nl ă tur ă , astfel î nc â t, inculpatul A.M.G. urmeaz ă s ă execute pedeapsa rezultant ă de 3 ani î nchisoare î n regim de deten ţ ie. Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 27 februarie 2003. 5. Obiectul probaţiunii. Necesitatea dovedirii prin probe a tuturor cerinţelor de care depinde existenţa laturii obiective a infracţiunii ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1011/2003
Dosar nr. 3034/2002 Şedinţa publică din 27 februarie 2003
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 84 din 4 decembrie 2001, Tribunalul C ă l ă ra ş i a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 lit. g) cu 1 aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. ş i î n baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C.proc.pen., a achitat pe inculpatul S.N. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) ş i art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 1 37 lit. b) C. pen. Î n baza art. 18 1 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului S.N. amend ă administrativ ă de 1.500.000 lei. Prin aceea ş i hot ă r â re, instan ţ a de fond a luat act c ă p ă r ţ ile v ă t ă mate P.N. ş i S. C. „ E." S.A. Bucure ş ti nu s-au constituit p ă r ţ i civile î n cauz ă . S-a re ţ inut c ă , prin rechizitoriul Parchetului de pe l â ng ă Judec ă toria Olteni ţ a, din data de 25 iulie 2001, inculpatul S.N. a fost trimis î n judecat ă , re ţ in â ndu-se î n sarcina sa urm ă toarea situa ţ ie de fapt: Î n seara zilei de 28 ianuarie 2001, L.N. ş i P.N. au hot ă r â t s ă fac ă o supraveghere a sec ţ iei dup ă vagoanele sta ţ ionate î n triajul C.F.R., la aproximativ 50 m dep ă rtare de sec ţ ie. Cei doi paznici, ne â narma ţ i, aveau asupra lor o lantern ă , î n zon ă fiind î ntuneric.
259
La un moment dat cei doi paznici au observat o persoan ă care se î ndrepta spre sec ţ ia pe care ei o ţ ineau sub observa ţ ie. Dup ă pu ţ in timp, ace ş tia au auzit un zgomot din direc ţ ia sec ţ iei ş i au presupus c ă persoana respectiv ă a spart lac ă tul de la u ş a de acces. Cei doi paznici s-au deplasat la u ş a de acces la birouri, constat â nd c ă lac ă tul este intact. L.N. a deschis u ş a, a luat un b ăţ ş i a spus celuilalt paznic c ă merge î n spatele cl ă dirii s ă vad ă unde este persoana v ă zut ă mai devreme. Î n momentul î n care s-a apropiat de col ţ ul cl ă dirii, din podul acesteia a s ă rit un b ă rbat, care imediat a î nceput s ă -l loveasc ă cu pumnii. Dup ă ce acesta a c ă zut, persoana respectiv ă s-a urcat cu genunchii pe abdomenul s ă u, continu â nd s ă -l loveasc ă . Alertat de strig ă tele de ajutor ale colegului s ă u, L.N. a alergat î nspre acesta ş i, de la aproximativ 2-3 m, a v ă zut cum colegul s ă u este agresat. Fiind î ntuneric ş i nemaiauzind strig ă tele colegului s ă u, L.N. a presupus c ă acesta a fost î njunghiat sau lovit cu o rang ă metalic ă , ceea ce l-a determinat s ă -i aplice agresorului, cu b ăţ ul, o singur ă lovitur ă , î n cap, î n urma c ă reia acesta a c ă zut î ntr-o parte. Î n baza probelor administrate, prima instan ţă a re ţ inut o alt ă situa ţ ie de fapt, î n sensul c ă nici un moment inculpatul nu l -a tr â ntit pe paznic la p ă m â nt ş i nu l-a lovit. Ca atare, nu exist ă nici o prob ă concludent ă î n sensul exercit ă rii de c ă tre inculpat a unor acte de violen ţă , pentru a- ş i asigura sc ă parea, dup ă ce a s ă v â r ş it furtul. Rezult ă a ş adar c ă î n seara zilei de 28 ianuarie 2001, inculpatul S.N. a mers la Depozitul Curcani al S. C. „E." S.A. Bucure ş ti, sec ţ ia Peri ş , a p ă truns î n podul cl ă dirii ş i a desprins, prin lovire cu piciorul, o por ţ iune din sageacul depozitului, care a c ă zut pe p ă m â nt. lnculpatul S.N. nu a mai putut s ă intre î n posesia sc â ndurii desprinse de el din sageac, î ntruc â t a fost descoperit de paznicii depozitului. Î mpotriva hot ă r â rii primei instan ţ e au declarat apel, at â t Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul C ă l ă ra ş i, c â t ş i inculpatul S.N. Parchetul a sus ţ inut c ă , nejustificat, instan ţ a de fond a dispus schimbarea î ncadr ă rii juridice dat ă faptei prin rechizitoriu. Î n sus ţ inerea re ţ inerii î n sarcina inculpatului a s ă v â r ş irii infrac ţ iunii de t â lh ă rie, se invoc ă declara ţ iile martorului L.N. ş i a p ă r ţ ii v ă t ă mate P.N., privitoare la comportamentul agresiv al inculpatului. S-a mai ar ă tat, cu referire la aceea ş i critic ă , c ă , chiar dac ă î n spe ţă nu s-ar fi conturat infrac ţ iunea de t â lh ă rie, î n momentul aplic ă rii art. 334 C.proc.pen., instan ţ a trebuia s ă re ţ in ă furtul calificat î n form ă consumat ă ş i nu tentativ ă la aceast ă infrac ţ iune. Totodat ă , s-a sus ţ inut c ă , î n mod gre ş it instan ţ a l-a achitat pe inculpat, î ntruc â t fapta comis ă de c ă tre acesta prezint ă î n concret gradul de pericol social al unei infrac ţ iuni. lnculpatul S.N., recunosc â nd s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de furt, a solicitat reducerea cuantumului amenzii, î ntruc â t nu are mijloace materiale pentru a o achita. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a ll-a penal ă , prin decizia penal ă nr. 291/A din 16 mai 2002, a admis apelul declarat de c ă tre inculpat, a desfiin ţ at î n parte sentin ţ a atacat ă ş i a redus cuantumul amenzii administrative de la 1.500.000 lei la 100.000 lei. Prin aceea ş i hot ă r â re, apelul declarat de c ă tre Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul C ă l ă ra ş i a fost respins, ca nefondat. Pentru a hot ă r î astfel, instan ţ a de apel a apreciat c ă prima instan ţă a stabilit corect starea de fapt ş i c ă , î n raport de modul ş i mijloacele de s ă v â r ş ire a faptei de c ă tre inculpat, de scopul urm ă rit, de urmarea produs ă , de persoana ş i conduita acestuia, î n mod legal s-a re ţ inut c ă fapta acestuia nu constituie o infrac ţ iune. Î ns ă , fa ţă de starea fizic ă a inculpatului, care a r ă mas cu o infirmitate fizic ă permanent ă , c ă s ă torit, are doi copii minori ş i posibilit ăţ i materiale reduse pentru î ntre ţ inere, se impune reducerea amenzii administrative aplicate acestuia. Î mpotriva ambelor hot ă r â ri pronun ţ ate î n cauz ă Parchetul de pe l â ng ă Curtea de A 9 pel Bucure ş t 1 i a declarat recurs, invoc â nd motivele de casare prev ă zute de art. 385 9 pct. 17 ş i 17 1 C.proc.pen.
260
S-a sus ţ inut, c ă î n mod gre ş it instan ţ a de fond a dispus schimbarea î ncadr ă rii juridice a faptei, at â ta timp, c â t din cercet ă rile efectuate î n cauz ă a rezultat î nsu ş irea bunului ş i violen ţ a exercitat ă pentru p ă strarea bunului apropriat î n mod ilicit. S-a mai sus ţ inut c ă î n mod gre ş it s-a apreciat c ă faptei s ă v â r ş ite de c ă tre inculpat î i lipse ş te gradul de pericol social al unei infrac ţ iuni. Î n acest sens s-a ar ă tat c ă valoarea prejudiciului, î ntr-adev ă r modic ă , nu este singurul criteriu de apreciere prev ă zut de art. 18 1 C. pen. Astfel, fapta s ă v â r ş it ă pe timp de noapte, î n stare de ebrietate, prin agresarea victimei, nu poate fi considerat ă ca lipsit ă î n mod v ă dit de importan ţă . Î n concluzie, Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea hot ă r â rilor atacate ş i rejudecarea cauzei. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor ar ă ta î n continuare: Î n raport de dispozi ţ iile art. 211 C. pen., t â lh ă ria apare ca o infrac ţ iune complex ă , const â nd dintr-o ac ţ iune principal ă de furt ş i o ac ţ iune adiacent ă de exercitare a violen ţ ei, de amenin ţ are sau de folosire al altor mijloace de constr â ngere. Administr â nd probe, instan ţ a de fond a constatat c ă exercitarea actelor de violen ţă de c ă tre inculpat nu este dovedit ă . Ca atare, î n mod judicios prima instan ţă a re ţ inut c ă nu sunt î ntrunite elementele constitutive ale infrac ţ iunii de t â lh ă rie. Î n consecin ţă , sub acest aspect, at â t hot ă r â rea primei instan ţ e, c â t ş i a celei de control judiciar nu sunt supuse cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 17 C.proc.pen. Dac ă s-ar accepta teza contrar ă , î n sensul recursului declarat î n cauz ă , ar î nsemna ca o persoan ă s ă poat ă fi condamnat ă pentru o anumit ă infrac ţ iune, f ă r ă ca fapta s ă v â r ş it ă s ă î ntruneasc ă toate elementele constitutive cerute de lege pentru existen ţ a acelei infrac ţ iuni, ceea ce apare cu eviden ţă ca o solu ţ ie inadmisibil ă î n raport cu principiul legalit ăţ ii incrimin ă rii. Î ns ă , potrivit art. 208 C. pen., pentru existen ţ a infrac ţ iunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca prin luarea unui bun din posesia sau deten ţ ia altei persoane, î mpotriva voin ţ ei acesteia, f ă ptuitorul s ă urm ă reasc ă î nsu ş irea f ă r ă drept a acelui bun, adic ă s ă comit ă fapta cu inten ţ ia de a trece bunul î n proprietatea sa, ceea ce s-a dovedit î n cauz ă . Pe de alt ă parte, infrac ţ iunea de furt se consum ă î n momentul c â nd f ă ptuitorul, lu â nd bunul mobil, î l scoate din posesia sau deten ţ ia p ă r ţ ii v ă t ă mate, f ă r ă consim ţă m â ntul acesteia, î n scopul de a ş i-l î nsu ş i pe nedrept, ş i se comport ă fa ţă de el ca ş i cum i-ar apar ţ ine. Î n cauz ă , a ş a cum rezult ă din probele administrate, inculpatul a desprins o sc â ndur ă din sageac, a l ă sat-o jos ş i s-a deplasat pe latura din fa ţă a depozitului pentru a mai sustrage alte sc â nduri. Î n consecin ţă , p ă trunderea de c ă tre inculpat î n podul cl ă dirii, printr-un orificiu existent la nivelul acoperi ş ului, folosindu-se de grilajul ce asigura fereastra ş i desprinderea unei p ă r ţ i din sageac, prin lovire cu piciorul, î n scopul sustragerii de sc â nduri pentru care acesta se deplasase la Depozitul Curcani, constituie infrac ţ iunea de furt consumat ă ş i nu de tentativ ă la aceast ă infrac ţ iune, î ntruc â t deposedarea p ă r ţ ii v ă t ă mate de bunul s ă u s-a î nf ă ptuit î n momentul desprinderii acelei p ă r ţ i din sageac. Ca atare, re ţ in â nd î n sarcina inculpatului tentativa la furt calificat ş i nu s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de furt calificat, faptei comise i s -a dat o gre ş it ă î ncadrare juridic ă , a ş a î nc â t recursul este fondat, hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă , sub acest aspect, fiind supuse cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 17 C.proc.pen. Faptul c ă inculpatul a fost surprins de c ă tre paznici, este lipsit de relevan ţ a juridic ă acordat ă de c ă tre cele dou ă instan ţ e, î n raport de î mprejurarea, c ă î n momentul surprinderii sale, inculpatul intrase deja î n st ă p â nirea bunului mobil form â nd obiect al sustragerii. Potrivit art. 18 1 alin. (2) C. pen., la stabilirea î n concret a gradului de pericol social se ţ ine seama de modul ş i mijloacele de s ă v â r ş ire a faptei, de scopul urm ă rit, de î mprejur ă rile î n care fapta a fost comis ă , de urmarea produs ă sau care s-ar fi putut produce, precum ş i de persoana ş i conduita f ă ptuitorului. Se constat ă c ă prima instan ţă a avut î n vedere toate aceste criterii de apreciere ş i nu numai valoarea prejudiciului, a ş a cum se sus ţ ine î n recurs.
261
Î n sensul aprecierii gradului de pericol social, prin recurs se sus ţ ine c ă nu se poate face abstrac ţ ie de modalit ăţ ile s ă v â r ş irii faptei ş i persoana inculpatului, cu referire la agresarea paznicului. Or, modalitatea de s ă v â r ş ire a faptei nu dep ăş e ş te sfera mijloacelor comune, iar violen ţ a afirmat ă nu a fost dovedit ă î n cauz ă . Ca atare, sub acest as 1 pect, hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă , urmare unei corecte aplic ă ri a dispozi ţ iilor art. 18 1 C. pen., nu sunt supuse cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 17 1 C.proc.pen., invocat prin recurs. Î n consecin ţă , pentru considerentele ce preced, î n baza art. 385 1 5 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., Curtea va admite recursul, va casa hot ă r â rile atacate numai cu privire la î ncadrarea juridic ă a faptei, va schimba î ncadrarea juridic ă din tentativ ă la infrac ţ iunea de furt calificat î n infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208 ş i art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., va achita pe inculpat î ntruc â t fapta nu prezint ă gradul de pericol social al unei infrac ţ iuni ş i î n baza art. 91 lit. c) C. pen., va aplica acestuia o amend ă administrativ ă , potrivit dispozitivului. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bucure ş ti, î mpotriva sentin ţ ei nr. 84 din 4 decembrie 2001 a Tribunalului C ă l ă ra ş i ş i deciziei nr. 291 din 16 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II -a, privind pe inculpatul S.N. Caseaz ă hot ă r â rile atacate numai cu privire la î ncadrarea juridic ă a faptei. Î n baza art. 334 C.proc.pen., schimb ă î ncadrarea juridic ă a faptei din tentativ ă la infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 208 ş i art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., î n infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208 ş i art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C.proc.pen., cu referire la art. 18 1 C. pen., achit ă pe inculpatul S.N. pentru infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208 ş i art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., î ntruc â t fapta nu prezint ă gradul de pericol social al unei infrac ţ iuni. Conform art. 91 lit. c) C. pen., aplic ă inculpatului o amend ă administrativ ă de 2.000.000 lei. Onorariul ap ă r ă torului din oficiu î n sum ă de 300.000 va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 27 februarie 2003. 6. Mijloace de probă. Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate şi ale inculpaţilor. Necesitatea ca ele să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din restul probelor. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1039
Dosar nr. 3084/2002 Şedinţa publică din 28 februarie 2003
Asupra recursurilor de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 322 din 20 decembrie 2001, Tribunalul Mehedin ţ i, î n baza art. 20 raportat la art. 174 ş i art. 175 lit. i) ş i cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 8 ani ş i 6 luni î nchisoare î n condi ţ iile prev ă zute de art. 64 ş i art. 71 C. pen. Au fost interzise inculpatului drepturile prev ă zute de art. 64 lit. a) ş i b) C. pen., pe o perioad ă de 3 ani, iar î n baza art. 350 C.proc.pen. ş i art. 88 C. pen., a fost men ţ inut ă starea de arest a inculpatului ş i a fost dedus ă perioada arestului preventiv, î ncep â nd cu 28 mai 2001 ş i p â n ă la pronun ţ are.
262
Î n baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 ş i art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.M. la pedeapsa de 7 ani ş i 6 luni î nchisoare î n condi ţ iile prev ă zute de art. 64 ş i art. 71 C. pen. A fost aplicat ă pedeapsa complementar ă a interzicerii drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a) ş i b) C. pen., pe o perioad ă de 3 ani, iar î n baza art. 350 C.proc.pen. ş i art. 88 C. pen., a fost dedus ă perioada arestului preventiv î ncep â nd cu 28 mai 2001 ş i p â n ă la pronun ţ are precum ş i 3 zile î nchisoare contraven ţ ional ă , executate î n perioada 25 mai 2001, î n baza mandatului 2075 din 25 mai 2001 al Judec ă toriei Strehaia. Î n baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 ş i art. 175 lit. i) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.A. la pedeapsa de 7 ani ş i 6 luni î nchisoare, î n condi ţ iile prev ă zute de art. 64 ş i art. 71 C. pen. ş i a fost aplicat ă ş i pedeapsa complementar ă a interzicerii drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a) ş i b) C. pen., pe o perioad ă de 3 ani. Î n baza art. 350 C.proc.pen. ş i art. 88 C. pen., a fost men ţ inut ă starea de arest a inculpatului ş i a fost dedus ă perioada arestului preventiv î ncep â nd cu 21 mai 2001 ş i p â n ă la pronun ţ are. Î n baza art. 25 C. pen., raportat la art. 20 C. pen. ş i art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpata T.L. la pedeapsa de 7 ani ş i 6 luni î nchisoare î n condi ţ iile prev ă zute de art. 64 ş i art. 71 C. pen. A fost aplicat ă inculpatei pedeapsa complementar ă a interzicerii drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a) C. pen., pe o durat ă de 3 ani. A fost admis ă , î n parte, ac ţ iunea civil ă formulat ă de partea v ă t ă mat ă C.D. ş i au fost obliga ţ i î n solidar inculpa ţ ii s ă -i pl ă teasc ă acesteia suma de 20.000.000 lei desp ă gubiri civile ş i 20.000.000 lei cu titlul de daune morale, precum ş i suma de 2.000.000 lei cheltuieli judiciare. lnculpa ţ ii au fost obliga ţ i î n solidar, la plata sumei de 1.026.737 lei desp ă gubiri civile c ă tre partea civil ă Spitalul Jude ţ ean Drobeta Tr. Severin, cu dob â nzile legale de la data r ă m â nerii definitive a sentin ţ ei ş i p â n ă la achitarea integral ă , precum ş i la plata sumei de 4.096.353 lei desp ă gubiri, c ă tre partea civil ă Spitalul Clinic Jude ţ ean nr. 1 Craiova cu dob â nzile legale de la data r ă m â nerii definitive a sentin ţ ei ş i p â n ă la achitarea integral ă . Î n baza art. 118 lit. b) C. pen., s -a dispus confiscarea unei buc ăţ i de lemn (m ă ciuc ă ) din esen ţă corn, î n lungime de un m ş i diametrul la cap ă tul cel gros de 9 cm, corp delict. Au fost obliga ţ i inculpa ţ ii la plata sumei de c â te 1.000.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat. Pentru a pronun ţ a aceast ă sentin ţă , instan ţ a de fond a re ţ inut î n fapt, c ă î n seara zilei de 24 mai 2001, la hora organizat ă î n centrul satului Albule ş ti, pe l â ng ă grupul format din C.A., T.C., C.C. ş i D.V., au trecut mai mul ţ i tineri, printre care ş i inculpatul T.A., care, f ă r ă nici un motiv, l-a lovit cu cotul pe C.C., acesta neripost â nd î n vreun fel. Spre miezul nop ţ ii, c â nd C.C., î mpreun ă cu surorile ş i prietena sa, inten ţ ionau s ă plece acas ă , a fost anun ţ at de R.A. ş i M.T. c ă , cei din familia T. î l a ş teapt ă î n dreptul locuin ţ ei lor, pentru a-i sparge geamul de la autoturism. Ca s ă evite acest lucru, C.C. a parcat autoturismul î n curtea locuin ţ ei, lui R.A., apoi a pornit spre cas ă cu î nso ţ itoarele sale ş i martorii R.A. ş i M.T., merg â nd pe un drum ocolit. Î n apropierea locuin ţ ei, au fost î nt â mpina ţ i de inculpa ţ ii T.G., T.L., T.A. ş i T.M., care au î nceput s ă arunce cu pietre î n ei, inculpa ţ ii fiind î nso ţ i ţ i ş i de martorul P.I., care î ns ă a stat mai departe de ace ş tia. C.A. a alergat spre cas ă ş i l-a anun ţ at pe tat ă l s ă u C.D., care a venit, î ns ă din gre ş eal ă , fiind î ntuneric, a ajuns chiar î n grupul inculpa ţ ilor. Î n aceste condi ţ ii, inculpata T.L., i-a instigat pe ceilal ţ i s ă -l ucid ă , f ă c â nd afirma ţ ia c ă acum este al lor, astfel, c ă inculpatul T.G. l-a lovit î n cap cu un topor, pe care î l avea asupra sa, T.A. l-a lovit cu o m ă ciuc ă , iar T.M. a inten ţ ionat s ă loveasc ă cu furca, î ns ă partea v ă t ă mat ă C.D. s-a ap ă rat cu m â na st â ng ă ş i atunci unul dintre coarnele metalice ale furcii, i s-a î nfipt î n m â n ă .
263
Ulterior, C.C., fiul p ă r ţ ii v ă t ă mate, d â ndu- ş i seama c ă tat ă l s ă u este lovit, a alergat c ă tre grupul inculpa ţ ilor, arunc â nd cu un topor pe care î l avea î n m â n ă , fapt ce i-a determinat pe inculpa ţ i s ă se î ndep ă rteze. Urmare a agresiunii, partea v ă t ă mat ă a suferit leziuni pentru a c ă ror vindecare au fost necesare 45-50 zile î ngrijiri medicale ş i care i-au pus via ţ a î n primejdie. Din raportul de constatare medico-legal ă , rezult ă c ă C.D. a suferit un politraumatism, traumatism cranio cerebral î nchis, pl ă gi contuze frontal ş i parietal, fractur ă cominutiv ă parietal st â nga, cu î nfundare operat ă , contuzie ş old st â ng, plag ă î n ţ epat ă ş oldul st â ng, L.C.R. hemoragic, loviturile fiind aplicate cu corpuri dure ş i î n ţ ep ă toare. Trec â nd la individualizarea judiciar ă a pedepselor, î n aplicarea dispozi ţ iilor art. 72 ş i urm. C. pen., instan ţ a de fond a re ţ inut drept criterii, condi ţ iile concrete î n care a fost s ă v â r ş it ă fapta ş i consecin ţ ele produse, pericolul social al acesteia, precum ş i circumstan ţ ele personale ale inculpa ţ ilor, care nu au antecedente penale ş i au avut o pozi ţ ie oscilant ă î n timpul procesului penal. Probatoriile administrate î n cauz ă , respectiv pl â ngerea ş i declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate, raport de constatare medico-legal ă privind partea v ă t ă mat ă , proces verbal de cercetare la fa ţ a locului, plan ş e fotografice judiciare, proces verbal de reconstituire a faptei, procesele verbale de perchezi ţ ie domiciliar ă , procesele verbale de confruntare, depozi ţ iile martorilor C.C., C.A., R.A., M.T.I., D.V., T.C. ş i P.I., fi ş ele privind cazierul judiciar al inculpa ţ ilor, precum ş i declara ţ iile acestora date la urm ă rirea penal ă ş i î n timpul cercet ă rii judec ă tore ş ti, le-a avut î n vedere instan ţ a de fond la î ncadrarea juridic ă a faptelor, î n urma stabilirii situa ţ iei de fapt, la individualizarea pedepselor acordate ş i solu ţ ionarea laturii civile a cauzei, î n condi ţ iile ar ă tate mai sus. Î mpotriva sentin ţ ei, au declarat apel, î n termen, Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Mehedin ţ i ş i inculpa ţ ii T.G., T.M., T.A. ş i T.L. Î n apelul dedarat de c ă tre parchet, este criticat ă sentin ţ a ca fiind netemeinic ă , motivat de faptul c ă pedepsele aplicate inculpa ţ ilor sunt prea mici, î n raport de gravitatea faptei s ă v â r ş ite, iar la termenul de azi a invocat oral motivul de nelegalitate, const â nd î n aceea c ă î n mod gre ş it, instan ţ a de fond nu a re ţ inut inciden ţ a dispozi ţ iilor prev ă zute de art. 75 lit. a) cu privire la infrac ţ iunea s ă v â r ş it ă de inculpata T.L. Î n apelul declarat de c ă tre inculpatul T.G. este criticat ă sentin ţ a ca fiind nelegal ă , motivat de faptul c ă î n mod gre ş it a fost condamnat, de ş i nu a participat î n nici un fel la conflict. Acelea ş i sus ţ ineri sunt f ă cute de c ă tre inculpata T.L. î n apelul declarat. Î n apelurile declarate de c ă tre inculpa ţ ii T.M. ş i T.A. este criticat ă sentin ţ a ca fiind netemeinic ă , motivat de faptul c ă pedepsele aplicate sunt prea aspre, î n raport de gravitatea faptei s ă v â r ş ite ş i de criteriile de individualizare avute î n vedere. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penal ă nr. 289 din 1 iulie 2002 a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Mehedin ţ i î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 322 din 20 septembrie 2001 pronun ţ at ă de Tribunalul Mehedin ţ i. Desfiin ţ eaz ă î n parte sentin ţ a atacat ă , pe latur ă penal ă , cu privire la inculpata T.L., î n sensul c ă face aplicarea dispozi ţ iilor art. 75 lit. a) C. pen., pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 25 C. pen., raportat la art. 20 C. pe n., raportat la art. 174 ş i art. 175 lit. i) C. pen., s ă v â r ş it ă . Men ţ ine pedeapsa aplicat ă pentru aceast ă infrac ţ iune ş i celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei atacate. Respinge ca fiind nefondate apelurile declarate de inculpa ţ ii T.G., T.M., T.A. ş i T.L., î mpotriva aceleia ş i sentin ţ e. Deduce î n continuare deten ţ ia pentru inculpa ţ ii aresta ţ i, î ncep â nd cu 20 decembrie 2001, la zi. Nemul ţ umi ţ i ş i de aceast ă decizie, î n termenul legal, au declarat recurs, inculpa ţ ii T.G. ş i T.L., solicit â nd reaprecierea probelor ş i î n principal s ă se dispun ă achitarea lor, nefiind participan ţ i la conflict, la incident ş i numai î n subsidiar, reducerea pedepselor aplicate. Recursurile sunt nefondate. Examin â ndu-se probele administrate, î n raport de criticile aduse precum ş i din oficiu, se re ţ ine, c ă situa ţ ia de fapt este corespunz ă toare acestora precum ş i activit ăţ ilor infrac ţ ionale efectiv desf ăş urate de fiecare inculpat î n parte.
264
Declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate, ale inculpa ţ ilor, ce fie recunosc î n totalitate faptele re ţ inute, fie par ţ ial, se coroboreaz ă cu actele medico-legale precum ş i cu declara ţ iile celor 9 martori audia ţ i, a ş a î nc â t neexist â nd contradic ţ ii ş i nici un fel de dubii cu privire la vinov ăţ ia acestora, nu se impune nici suplimentarea probatoriului ş i nici achitarea inculpa ţ ilor recuren ţ i dup ă cum o cer. Se mai re ţ ine f ă r ă nici un dubiu c ă , inculpata recurent ă T.L., a instigat pe to ţ i ceilal ţ i s ă ucid ă victima prin afirma ţ ia „acum este al nostru", dup ă care inculpatul recurent T.G. a lovit-o î n cap, cu un topor ce î l avea asupra sa, iar ceilal ţ i inculpa ţ i cu o m ă ciuc ă ş i o furc ă . Î n aceste î mprejur ă ri ş i numai datorit ă puterii p ă r ţ ii v ă t ă mate C.D., ce s-a ap ă rat cu m â na st â ng ă , coarnele metalice ale furcii s-au î nfipt î n m â n ă ş i nu au p ă truns î n corp, iar ca urmare a agresiunii, via ţ a victimei a fost pus ă î n primejdie, suferind leziuni pentru a c ă ror vindecare a avut nevoie de 45-50 zile î ngrijiri medicale. Cum deci, cei doi inculpa ţ i recuren ţ i, nu au lipsit de la incident ş i cum s-a delimitat corect gradul de participare al fiec ă ruia la comiterea faptei, astfel cum s -a examinat ş i pedepsele aplicate, se apreciaz ă c ă au fost judicios individualizate, neimpun â ndu-se reducerea acestora. Pedepsele au fost ş i diferen ţ iate corect, recurentul T.G. av â nd antecedente penale, î n timp ce recurenta T.L. nu are antecedente penale. In raport ş i de gravitatea deosebit ă a infrac ţ iunii comise, pozi ţ ia oscilant ă ş i de nerecunoa ş tere par ţ ial ă , justific ă pe deplin cuantumul pedepselor aplicate, de 8 ani ş i 6 luni pentru T. G. ş i de 7 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru T.L. Ca atare, hot ă r â rea atacat ă va fi men ţ inut ă , ca legal ă ş i teme 15 inic ă sub toate aspectele, iar recursurile respinse, ca nefondate, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. Se mai constat ă c ă inculpa ţ ii T.M. ş i T.A. nu au declarat recurs. Pentru inculpatul recurent T.G. î n baza art. 381 C.proc.pen., se va deduce timpul arest ă rii preventive, de la 28 mai 2001 la 28 februarie 2003. V ă z â nd ş i prevederile art. 192 C.proc.pen. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpa ţ ii T.G. ş i T.L. î mpotriva deciziei penale nr. 289 din 1 iulie 2002 a Cur ţ ii de Apel Craiova. Constat ă c ă inculpa ţ ii T.M. ş i T.A. nu au declarat recurs. Deduce din pedeapsa aplicat ă inculpatului T.G. timpul arest ă rii preventive de la 28 mai 2001 la 28 februarie 2003. Oblig ă recuren ţ ii inculpa ţ i T.G. ş i T.L. s ă pl ă tesc ă statului suma de c â te 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care c â te 300.000 lei, reprezent â nd onorariul pentru ap ă rarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Onorariul ap ă r ă torului din oficiu, pentru inculpa ţ ii T.M. ş i T.A., î n sum ă de c â te 150.000 lei se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003. 7. Mijloace de probă. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului. Valoarea lor probatorie. Necesitatea ca ele să se coroboreze cu alte fapte şi împrejurări rezultate din alte probe R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1044/2003
'
Dosar nr. 3533/2002
Şedinţa publică din 28 februarie 2003
Asupra recursurilor de fa ţă , Examin â nd actele dosarului constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 169 din 22 mai 2002, Tribunalul Hunedoara, sec ţ ia penal ă , a condamnat pe inculpa ţ ii: - M.D.E. la 3 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. (1) ş i (2) lit. a), d) ş i f) C. pen., cu aplicarea art. 109 ş i art. 13. - I.A. la 5 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. (1) ş i (2) lit. a), d) ş i f) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) ş i art. 13 C. pen. - M.C.I. la un an ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de t ă inuire, prev ă zut ă de art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 109 din acela ş i cod.
265
In baza art. 88 C. pen., a fost dedus ă din pedepse timpul re ţ inerii ş i al arest ă rii preventive de la 4 decembrie 2001 la 13 decembrie 2001 pentru inculpatul M.C.I. ş i de la 4 decembrie 2001 la 22 mai 2002 pentru inculpa ţ ii M.D.E. ş i I.A. Conform art. 118 lit. d) C. pen., a f ost confiscat ă suma de 2.100.000 lei, oblig â ndu-i pe inculpa ţ i, î n solidar, la plata acestei sume. S-a constatat c ă partea v ă t ă mat ă H.E. V. nu s-a mai constituit parte civil ă . Tribunalul a re ţ inut c ă , î n noaptea de 3 decembrie 2001, inculpa ţ ii M. ş i I. au sustras, prin violen ţă , de la partea v ă t ă mat ă H.E. V., bani ş i bunuri î n valoare total ă de 7.500.000 lei, iar inculpatul M.C.I. a primit din bunurile sustrase de cei doi inculpa ţ i, ş tiind c ă provin din t â lh ă rie. Curtea de Apel Alba lulia, sec ţ ia penal ă , prin decizia penal ă nr. 175/A din 18 iulie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpa ţ i. Î n considerentele deciziei, curtea a apreciat c ă solu ţ ia tribunalului este legal ă , vinov ăţ ia inculpa ţ ilor fiind dovedit ă cu toate probele efectuate î n cauz ă , iar pedepsele aplicate au fost corect individualizate. Revenirea inculpa ţ ilor asupra recunoa ş terii faptei ş i a p ă r ţ ilor v ă t ă mate nu a fost justificat ă î n instan ţă . S-a re ţ inut, de asemenea, c ă este corect ă î ncadrarea juridic ă a faptei î n infrac ţ iunea de t â lh ă rie ş i nu de furt calificat î n raport cu violen ţ ele exercitate asupra p ă r ţ ii v ă t ă mate pentru a o deposeda de telefonul mobil ş i de suma de 2.160.000 lei. Î mpotriva acestei decizii, inculpa ţ ii M.D.E. ş i M.C.I. au declarat recurs. Î n principal, s-a sus ţ inut de c ă tre ap ă r ă torul inculpatului M.D.E., c ă faptei i s-a dat o gre ş it ă î ncadrare juridic ă î n infrac ţ iunea de t â lh ă rie calificat ă , deoarece fapta constituie doar infrac ţ iunea de furt calificat, iar î n subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei ş i aplicarea art. 81 C. pen. Pentru recurentul M. s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate Recursurile sunt nefondate, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmeaz ă : Examin â nd, î n primul r â nd, aspectele referitoare la motivul de recurs privind gre ş ita î ncadrare juridic ă a faptei s ă v â r ş ite de M.D.E., Curtea constat ă c ă fapta inculpatului a fost corect î ncadrat ă î n infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. (1) ş i (2) lit. a), d) ş i f) cu aplicarea art. 13 ş i art. 109 C. pen. Astfel, potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie t â lh ă rie furtul s ă v â r ş it prin î ntrebuin ţ are de violen ţ e sau amenin ţă ri, precum ş i furtul urmat de î ntrebuin ţ area unor astfel de mijloace pentru p ă strarea bunului furat sau pentru î nl ă turarea urmelor infrac ţ iunii, ori pentru ca f ă ptuitorul s ă - ş i asigure sc ă parea. Or, a ş a cum rezult ă din prima declara ţ ie dat ă de partea v ă t ă mat ă la data de 4 decembrie 2001, recuren ţ ii inculpa ţ i au folosit violen ţ a pentru a o deposeda de inelul de aur pe care-l avea pe deget, de telefonul mobil, precum ş i de suma de 2.160.000 lei ş i alte bunuri aflate asupra acestuia. Loviturile au fost date cu pumnii ş i cu picioarele, î n mai multe r â nduri, iar inculpatul M. l-a amenin ţ at ş i cu un cu ţ it. M.P.F.F., care se afla la partea v ă t ă mat ă î n momentul s ă v â r ş irii infrac ţ iunii, a confirmat aceast ă declara ţ ie. De asemenea, inculpatul I.A. a recunoscut c ă at â t el, c â t ş i M. l-au lovit pe H. cu pumnii ş i picioarele dup ă care l-au deposedat de bunuri. Î nsu ş i inculpatul M. a recunoscut c ă a lovit ş i a amenin ţ at pe partea v ă t ă mat ă cu care se afla î n du ş m ă nie ş i c ă ruia i-a luat bunurile. Revenirea sa ulterioar ă asupra acestei declara ţ ii, î n sensul c ă de bun ă voie partea v ă t ă mat ă i-ar fi dat telefonul mobil, nu poate fi o prob ă î n ap ă rarea sa. Potrivit art. 69 C.proc.pen., declara ţ iile î nvinuitului sau ale inculpatului f ă cute î n cursul procesului penal pot servi la aflarea adev ă rului numai î n m ă sura î n care sunt coroborate cu fapte ş i î mprejur ă ri ce rezult ă din ansamblul probelor existente î n cauz ă . Or, sus ţ inerile inculpatului M. potrivit c ă rora nu ar fi exercitat nici o violen ţă asupra p ă r ţ ii v ă t ă mate, care de bun ă voie i-ar fi dat telefonul mobil, nu se coroboreaz ă cu nici o alt ă prob ă . Pe de alt ă parte, este greu de crezut c ă partea v ă t ă mat ă , cu care inculpatul (potrivit propriei declara ţ ii) se afla î n du ş m ă nie de mai mult timp, i-ar fi d ă ruit acestuia, de bun ă voie, vreun bun. Examin â nd motivul de recurs, care se refer ă la cazul prev ă zut de art. 385 9 pct. 14 C.proc.pen., gre ş ita individualizare a pedepselor aplicate recuren ţ ilor inculpa ţ i, Curtea constat ă c ă instan ţ ele au aplicat pedepse corespunz ă toare gravit ăţ ii faptelor comise de
266
inculpa ţ i, av â nd î n vedere, î n acela ş i timp, ş i circumstan ţ ele personale ale inculpa ţ ilor, minori la data s ă v â r ş irii faptei. Curtea observ ă c ă inculpa ţ ii au avut o atitudine nesincer ă î n instan ţă , refuz â nd s ă recunoasc ă s ă v â r ş irea faptei, comportare care nu poate determina reducerea pedepsei. Curtea re ţ ine c ă instan ţ ele au avut î n vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev ă zute de art. 72 C. pen., astfel î nc â t, constat â nd c ă recursurile inculpa ţ ilor sunt nefondate sub toate aspectele, urmeaz ă a le respinge. Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicat ă inculpatului M.D.E. timpul arest ă rii preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003. Conform art. 192 alin. (2) C.proc.pen., recuren ţ ii inculpa ţ i urmeaz ă a fi obliga ţ i la plata sumei de c â te 1.100.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat, din care c â te 300.000 lei, reprezent â nd onorariul pentru ap ă rarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpa ţ ii M.D.E. ş i M.C.I. î mpotriva deciziei penale nr. 175/A din 18 iulie 2002 a Cur ţ ii de Apel Alba lulia. Deduce din pedeapsa aplicat ă inculpatului M.D.E. timpul arest ă rii preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003. Oblig ă recuren ţ ii inculpa ţ i s ă pl ă teasc ă statului suma de c â te 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care c â te 300.000 lei, reprezent â nd onorariul pentru ap ă rarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003. 8.
Casare cu trimitere pentru rejudecare pentru: - lipsă apărare (prezenţa fizică nu înseamnă asigurarea apărării) - lipsă cercetare judecătorească - condamnare pe baza probelor de la u.p. neverificate ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4887
Dosar nr. 1685/2002 Şedinţa publică din 30 octombrie 2003 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 90 din 14 februarie 2000, Tribunalul Bucure ş ti, Sec ţ ia Ia penal ă , î n baza art. 211 alin. 2 lit. a cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen. a condamnat pe inculpatul D.C. la 5 ani ş i 6 luni î nchisoare, cu aplicarea art. 71, 64 C.pen. Î n baza art. 65 C.pen. a interzis inculpatului drepturile prev ă zute de art. 64 lit.a, b C.pen. pe o perioad ă de 3 ani, dup ă executarea pedepsei principale. Î n baza art. 61 C.pen., a revocat beneficiul liber ă rii condi ţ ionate privind restul de pedeaps ă de 1499 zile, r ă mas neexecutat din pedeapsa de 8 ani î nchisoare, aplicat ă prin decizia penal ă nr. 1168 din 2 septembrie 1992 a Tribunalului Bucure ş ti, pe care la contopit cu pedeapsa aplicat ă prin prezenta sentin ţă , urm â nd ca inculpatul s ă execute, î n final, 5 ani ş i 6 luni î nchisoare, cu aplicarea art. 71 C.pen. A dedus re ţ inerea ş i arestarea preventiv ă de la 27 octombrie 1997 la 27 februarie 1998.
267
Î n baza art. 118 lit.d C.pen. a confiscat de la inculpat suma de 50.000 lei dob â ndit ă prin comiterea infrac ţ iunii. S-a luat act c ă p ă r ţ ile v ă t ă mate nu s-au constituit p ă r ţ i civile. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. Pentru a se pronun ţ a astfel, tribunalul a re ţ inut urm ă toarele: Î n ziua de 27 octombrie 1997, î n jurul orelor 12,30, martorul C.M. afl â ndu-se î n locuin ţ a sa, l-a v ă zut pe inculpat î nso ţ it de al ţ i doi f ă ptuitori r ă ma ş i neidentifica ţ i, urc â nd î n apartamentul p ă r ţ ii v ă t ă mate G.M. Î n continuare, cei trei au ie ş it î n fa ţ a blocului, unde a r ă mas, unul dintre cei doi f ă ptuitori neidentifica ţ i, iar cel ă lalt î mpreun ă cu inculpatul D.C., au revenit la u ş a apartamentului p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i au p ă truns î n interior, prin dislocarea sistemului de î nchidere. V ă z â nd acestea martorul C.M. s-a deplasat la locuin ţ a fratelui p ă r ţ ii v ă t ă mate, G.A., c ă ruia i-a povestit cele men ţ ionate mai sus ş i î mpreun ă cu care a revenit la apartamentul p ă r ţ ii v ă t ă mate. Ajung â nd la u ş a apartamentului, G.A. a constatat c ă sistemul de î nchidere prezenta urme de for ţ are, butucul fiind rupt de la jum ă tate, ş i din declara ţ ia acestuia rezult ă c ă , î ncerc â nd s ă intre î n apartament, nu a reu ş it s ă deschid ă î n totalitate u ş a, î ntruc â t aceasta s-a lovit de ceva. Obstacolul era creat de c ă tre inculpat ş i f ă ptuitorul neidentificat, care, d â ndu- ş i seama c ă au fost depista ţ i, au î ncercat s ă p ă r ă seasc ă locul faptei. Astfel, inculpatul D. C. a pulverizat gaz dintr-un spray, î n direc ţ ia martorului G.A., dup ă care, l-a î mbr â ncit, lovindu-l de balustrada de pe hol. Î n aceste condi ţ ii, inculpatul î mpreun ă cu f ă ptuitorul neidentificat, au cobor â t sc ă rile, reu ş ind s ă fug ă de la locul faptei. Î ncerc â nd s ă -l imobilizeze pe inculpat, partea v ă t ă mat ă a fost amenin ţ at ă cu o ş urubelni ţă , dup ă care, printr-o lovitur ă cu piciorul, a reu ş it s ă -l deposedeze. Î n continuare, G.A. l-a controlat prin buzunare pe inculpat constat â nd c ă acesta avea asupra sa suma de 50.000 lei î n bancnote de 10.000 lei. Deoarece nu cuno ş tea provenien ţ a banilor, i-a pus la loc î n buzunarul inculpatului, dup ă care l-a for ţ at pe acesta s ă -l î nso ţ easc ă la cea mai apropiat ă unitate de poli ţ ie. Sosit la locul alterca ţ iei cu autoturismul proprietate personal ă , martorul T. R. C. a intervenit ş i l-a ajutat pe partea v ă t ă mat ă G.A. s ă -l transporte pe inculpat la postul de poli ţ ie. Imediat a fost anun ţ at ă partea v ă t ă mat ă G.M., care deplas â ndu-se la locuin ţ a sa, a constatat c ă din interior i-a fost sustras ă suma de 50.000 lei î n bancnote de 10.000 lei, pe care o l ă sase î n ş ifonier, î n aceea ş i zi, î naintea plec ă rii de la domiciliu. Impotriva acestei din urm ă sentin ţ e, a declarat apel, inculpatul critic â nd-o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, f ă r ă a motiva ş i a se prezenta la instan ţă , pentru a- ş i sus ţ ine apelul. Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a II-a penal ă , prin decizia penal ă nr. 299 A din 7 iunie 2000, a admis apelul, a desfiin ţ at, î n parte sentin ţ a atacat ă ş i, pe fond, rejudec â nd, a schimbat î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit. a ş i f cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen., î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit. a, f cu aplicarea art. 37 lit. b C.pen., texte de lege î n baza c ă rora l-a condamnat pe inculpat la 5 ani ş i 6 luni î nchisoare. A î nl ă turat dispozi ţ iile art. 61 C.pen., privind revocarea beneficiului liber ă rii condi ţ ionate. A men ţ inut celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei penale. S-a motivat c ă de ş i instan ţ a de fond a re ţ inut o corect ă stare de fapt ş i a î ncadrat, la fel, corect, fapta comis ă de inculpat, a gre ş it, î ns ă , c â nd a stabilit c ă inculpatul a s ă v â r ş it fapta î n stare de recidiv ă postcondamnatorie, revoc â nd liberarea condi ţ ionat ă , de ş i inculpatul a comis noua infrac ţ iune, dup ă î mplinirea duratei pedepsei. In consecin ţă , instan ţ a de apel a î nlocuit recidiva prev ă zut ă de art. 37 lit.a C.pen. cu cea prev ă zut ă de art. 37 lit. b C.pen. ş i a î nl ă turat aplicarea art. 61 C.pen. Impotriva acestei hot ă r â ri, î n termen legal, a declarat recurs inculpatul, invoc â nd, printre altele, c ă i s-a î nc ă lcat dreptul de ap ă rare, fiind judecat î n lips ă ş i f ă r ă ap ă rare aleas ă ori din oficiu. Prin decizia penal ă nr. 5136 din 23 noiembrie 2001 pronun ţ at ă î n dosarul nr. 2641/2000, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a admis recursul declarat de inculpat, constat â nd c ă sus ţ inerile sale sunt reale fa ţă de 9 cele cuprinse î n practica hot ă r â rii cu referire la cazul
268
de casare prev ă zut de art. 385 9 alin. 1 pct. 6 C.proc.pen., inculpatul fiind lipsit de ap ă rarea obligatorie î n cazul infrac ţ iunii de t â lh ă rie pentru care a fost trimis î n judecat ă . In aceast ă situa ţ ie, decizia penal ă nr. 299/A din 7 iunie 2000 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti a fost desfiin ţ at ă iar cauza trimis ă spre rejudecare la aceea ş i instan ţă . Curtea de Apel Bucure ş ti prin decizia penal ă nr. 150/a din 21 martie 2002 a admis apelul inculpatului, a casat î n parte sentin ţ a penal ă nr. 90 din 14 februarie 2000 pronun ţ at ă de Tribunalul Bucure ş ti, Sec ţ ia l-a penal ă ş i î n baza art. 334 C.proc.pen.a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei din art. 211 alin. 2 lit. a, f C.pen. cu aplicarea art. 37 lit .a C.pen. î n art. 211 alin. 2 lit.a,f cu aplicarea art. 37 lit. b C.pen., text î n baza c ă ruia l-a condamnat pe inculpat la 5 ani ş i 6 luni î nchisoare. S-au î nl ă turat dispozi ţ iile art. 61 C.pen. privind revocarea beneficiului liber ă rii condi ţ ionate ş i s-au men ţ inut celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei apelate. Instan ţ a de apel a apreciat ca nefondate criticile inculpatului, at â t cele referitoare la judecarea cauzei î n fond, î n lipsa sa, î n condi ţ iile î n care se afla internat î n spital la acea dat ă , c â t ş i cele cu privire la condamnarea sa pe care inculpatul o consider ă gre ş it ă . Impotriva deciziei instan ţ ei de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat -o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, reiter â nd î n esen ţă , criticile invocate cu ocazia judec ă rii apelului, respectiv gre ş ita sa condamnare pentru o fapt ă pe care sus ţ ine c ă nu a comis-o, motiv pentru care solicit ă î n 9 principal achitarea, iar î n subsidi 9 ar invoc ă cazurile de casare prev ă zute de art. 385 9 pct. 6 C.proc.pen. ş i art. 385 9 pct. 21 C.proc.pen., sus ţ in â nd c ă judecata a avut loc î n lipsa sa deoarece era internat î n spital la acea dat ă ş i f ă r ă a fi ap ă rat. Ca urmare recurentul solicit ă casarea ambelor hot ă r â ri pronun ţ ate î n cauz ă ş i trimiterea spre rejudecare la prima instan ţă pentru a se administra probe ş i a-i fi asigurat ă ap ă rarea. Recursul este î ntemeiat. Verific â nd hot ă r â rile pro 9 nun ţ ate î n raport de criticile invocate c â t ş i din oficiu î n limitele prev ă zute de art. 385 9 alin. 3 C.proc.pen., Curtea constat ă , c ă la termenul de judecat ă din 31 ianuarie 2000, c â nd au avut loc dezbaterile î n fond, inculpatul a lipsit, fiind prezent doar ap ă r ă torul acestuia, care a solicitat instan ţ ei s ă am â ne pronun ţ area la o dat ă ulterioar ă pentru a formula ap ă rarea inculpatului î n concluziile scrise pe care urma s ă le depun ă la dosar, neput â nd s ă -l reprezinte la acea dat ă . Pronun ţ area î n cauz ă a fost am â nat ă de instan ţă la 7 februarie, apoi la 14 februarie 2000, tocmai pentru ca ap ă r ă torul s ă depun ă concluzii scrise la dosar, asigur â nd astfel ap ă rarea inculpatului, ceea ce î ns ă î n spe ţă nu s-a î nt â mplat. La dosar nu exist ă concluzii scrise depuse de ap ă r ă torul inculpatului ş i din verificarea numerot ă rii paginilor se constat ă c ă nu lipsesc file. A ş a fiind, Curtea apreciaz ă c ă simpla prezen ţă fizic ă a avocatului ales al inculpatului la judecat ă , f ă r ă ca acesta s ă formuleze o ap ă rare a clientului s ă u, fie oral, fie î n concluzii scrise, nu echivaleaz ă cu o asigurare a ap ă r ă rii astfel cum prev ă d dispozi ţ iile art. 6 C.proc.pen. ş i î n special art. 171 alin. 3 C.proc.pen., caz î n care asisten ţ a juridic ă a inculpatului este obligatorie. Î n cauz ă , inculpatul a fost trimis î n judecat ă pentru o infrac ţ iune de t â lh ă rie, pedepsit ă de legiuitor cu o pedeaps ă mai mare de 5 ani, astfel c ă î n cazul s ă u ap ă rarea asigurat ă de un avocat era obligatorie, iar prezen ţ a doar fizic ă a avocatului s ă u, f ă r 9 ă ca acesta s ă asigure o ap ă rare, face aplicabil cazul de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 6 C.proc.pen. Instan ţ a de apel de ş i a admis apelul inculpatului ş i a modificat sentin ţ a primei instan ţ e, nu a sanc ţ ionat aceast ă omisiune, astfel î nc â t Curtea va admite recursul inculpatului, va casa ambele hot ă r â ri ş i va trimite cauza spre rejudecarea fondului la aceea ş i instan ţă . Cu ocazia relu ă rii judec ăţ ii, instan ţ a de fond va analiza ş i celelalte sus ţ ineri ale recurentului referitoare la internarea sa î n spital î n perioada 15 ianuarie 2000 - 31 ianuarie 2000 (fila 24 dos. CSJ) c â nd s-a aflat î n imposibilitate de a se prezenta ş i de a î n ş tiin ţ a instan ţ a, c â t mai ales va efectua o cercetare judec ă toreasc ă complet ă î n cauz ă . Este de observat c ă la dosar, î n afar ă de o declara ţ ie a p ă r ţ ii v ă t ă mate G.M. (fila 30 dos. 2177/1998 al Trib. Buc.) î n care se consemneaz ă faptul c ă nu se constituie parte civil ă , nu exist ă alte probe administrate î n faza cercet ă rii judec ă tore ş ti pe baza c ă rora instan ţ a s ă - ş i poat ă forma convingerea cu privire la vinov ăţ ia sau nevinov ăţ ia inculpatului.
269
De ş i î n cauz ă au existat martori, unul dintre ace ş tia, T.R.C. fiind prezent la termenul de judecat ă din 8 noiembrie 1999, instan ţ a nefiind î n m ă sur ă s ă -l audieze la acel termen, nu i-a pus î n vedere s ă se prezinte la termenul urm ă tor pentru a fi audiat, iar î n ceea ce-i prive ş te pe ceilal ţ i martori de ş i au fost cita ţ i ş i s-a consemnat î n procesele verbale î ntocmite de organele de poli ţ ie c ă s-a luat leg ă tura cu ace ş tia, pun â ndu-li-se î n vedere s ă se prezinte î n instan ţă la termenul din 31 ianuarie 2000 (filele 101-104 ş i 106 dos. inst. de fond), la termenul respectiv martorii nu au fost prezen ţ i, iar instan ţ a a trecut la dezbateri f ă c â nd aplicarea dispozi ţ iilor art. 329 alin. 3 C.proc.pen. Curtea constat ă , c ă î n spe ţă prima instan ţă nu a procedat corect trec â nd la judecarea cauzei, f ă r ă a epuiza toate mijloacele procedurale de citare a martorilor, respectiv aducerea acestora cu mandat, aplicarea dispozi ţ iilor art. 327 alin. 3 C.proc.pen. referindu-se la situa ţ ii î n care audierea martorilor nu mai este posibil ă , neput â nd fi g ă si ţ i, ceea ce î n spe ţă nu este cazul. Mai mult dec â t at â t, î n condi ţ iile î n care inculpatul contest ă s ă v â r ş irea faptei este absolut necesar ă audierea martorilor ş i efectuarea unei cercet ă ri judec ă tore ş ti complete, pentru stabilirea adev ă rului, nefiind permis instan ţ elor pentru nici un motiv s ă abdice de la acest principiu. Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul inculpatului, va casa hot ă r â rile pronun ţ ate ş i î n temeiul art. 385 15 pct. 2 lit.c C.proc.pen., va trimite cauza spre rejudecare la prima instan ţă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul D.C. î mpotriva deciziei penale nr. 150/A din 21 martie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă decizia penal ă sus-men ţ ionat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 90 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bucure ş ti - Sec ţ ia I penal ă ş i trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucure ş ti. Oblig ă pe inculpat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 30 octombrie 2003. 9.Rolul şi scopul probelor descoperite şi strânse la urmărirea penală. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 453/2003
Dosar nr. 2796/2002
Ş edin ţ a public ă din 30 ianuarie 2003 Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 232 din 21 martie 2002, Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , l-a condamnat pe inculpatul Z.P. la 5 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) ş i art. 209 lit. e) C. pen. ş i la 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 293 C. pen., dispun â ndu-se, executarea pedepsei cele mai grele de 5 ani î nchisoare. A fost dedus ă din pedeapsa rezultant ă durata arest ă rii preventive a inculpatului de la 22 noiembrie 1998, la 19 mai 1999. In baza art. 350 C.proc.pen., s-a dispus arestarea inculpatului. S-a luat act c ă partea v ă t ă mat ă nu s-a constituit parte civil ă . In esen ţă s-au re ţ inut urm ă toarele: Potrivit actului de sesizare a instan ţ ei, la 22 noiembrie 1998, agen ţ ii î ns ă rcina ţ i cu paza Hotelului E. au imobilizat o persoan ă de sex masculin care a î ncercat s ă sustrag ă un autoturism ce se afla parcat î n fa ţ a Hotelului E. din Bucure ş ti.
270
In momentul imobiliz ă rii, persoana respectiv ă a propus s ă dea o sum ă de bani pentru a-l l ă sa s ă plece. La sosirea organelor de poli ţ ie s-a prezentat sub o identitate fals ă , atribuindu- ş i numele de Z.M. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , î n fa ţ a c ă ruia inculpatul s-a prezentat, sus ţ in â nd c ă nu recunoa ş te faptele, a respins apelul inculpatului. Prin recursul declarat, inculpatul a invocat c ă hot ă r â rile pronun ţ ate sunt nelegale ş i netemeinice, deoarece instan ţ a de fond a pronun ţ at solu ţ ia de condamnare f ă r ă s ă efectueze cercetarea judec ă toreasc ă potrivit legii pentru a se stabili adev ă rul. Recursul este fondat. Potrivit art. 200 C.proc.pen., urm ă rirea penal ă are ca obiect str â ngerea probelor necesare cu privire la existen ţ a infrac ţ iunilor, la identificarea f ă ptuitorilor ş i la stabilirea r ă spunderii acestora, pentru a se constata dac ă este sau nu cazul s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă . Din economia textului de lege enun ţ at rezult ă î n mod clar c ă probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar ca temei de trimitere î n judecat ă . Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie î n mod obligatoriu verificate de c ă tre instan ţă î n faza de judecat ă , î n condi ţ iile prev ă zute de art. 289 ş i art. 290 C.proc.pen., adic ă î n ş edin ţă public ă , oral, nemijlocit ş i contradictoriu. Numai dup ă verificarea de c ă tre instan ţă a probelor descoperite ş i str â nse la urm ă rirea penal ă , cu respectarea principiilor publicit ăţ ii, oralit ăţ ii, nemijlocirii ş i contradic-torialit ăţ ii ş i dup ă administrarea oric ă ror alte probe care apar necesare pentru aflarea adev ă rului, se va putea ajunge la convingerea motivat ă , asupra probelor care exprim ă adev ă rul ş i asupra celor care dimpotriv ă , trebuie î nl ă turate. Or, î n cauz ă se constat ă c ă instan ţ a de fond, a pronun ţ at solu ţ ia de condamnare numai pe baza probelor str â nse î n cursul urm ă ririi penale, neverificate î n condi ţ iile prev ă zute de textele art. 289 ş i art. 290 C.proc.pen. Astfel, î n perioada 22 noiembrie 1999-21 martie 2002 la Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , instan ţ a nu a f ă cut nici un act de cercetare judec ă toreasc ă . Lipsa de preocupare a instan ţ ei de fond pentru efectuarea cercet ă rii judec ă tore ş ti î n conformitate cu prevederile impuse de textele dispozi ţ iilor art. 289 ş i art. 290 C.proc.pen., este de ne î n ţ eles ş i nejustificat ă î n condi ţ iile î n care, la termenul din 7 septembrie inculpatul s-a prezentat la instan ţă , asistat de ap ă r ă torul s ă u (inculpatul s-a prezentat la instan ţă ş i la termenul din 20 noiembrie 2000). Privitor la cei doi martori, C.C. ş i A.S., pe declara ţ iile c ă rora s-a bazat rechizitoriul, instan ţ a ş i la acest termen, din 7 septembrie 2001, î n loc s ă dispun ă aducerea lor cu mandat prin organele de poli ţ ie pentru a fi asculta ţ i, s-a limitat inexplicabil la dispozi ţ ia de a-i amenda cu 200.000 lei, iar apoi, la termenul urm ă tor din 4 decembrie 2002, a am â nat iar ăş i cauza (ini ţ ial la 31 mai 2002, termen preschimbat la 14 martie 2002), f ă r ă s ă mai dispun ă nimic privitor la ace ş ti martori, care nu s-au prezentat. La termenul urm ă tor din 14 martie 2002, re ţ in â ndu-se gre ş it c ă dosarul se afl ă î n stare de judecat ă , instan ţ a a pronun ţ at sentin ţ a de condamnare. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , investit ă cu judecarea apelului inculpatului, de ş i a procedat la ascultarea apelantului care a negat faptele ş i vinov ăţ ia, invoc â nd, î n ap ă rare, prezen ţ a martorului A.S. î n principalele momente ale desf ăş ur ă rii faptei; la acela ş i termen din 20 iunie 2002 a respins apelul, confirm â nd solu ţ ia instan ţ ei de fond, pronun ţ at ă f ă r ă efectuarea cercet ă rii judec ă tore ş ti. In concluzie, Curtea constat ă c ă î n cauz ă , au fost î nc ă lcate prevederile art. 289 ş i art. 290 C.proc.pen., prin neefectuarea cercet ă rii judec ă tore ş ti, ceea ce echivaleaz ă cu lipsa fazei de judecat ă , astfel c ă solu ţ ia instan ţ ei de fond, confirmat ă de instan ţ a de apel, este nelegal ă ş i netemeinic ă . Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, vor fi casa te hot ă r â rile atacate ş i se va trimite dosarul la instan ţ a de fond pentru judecarea cauzei, potrivit dispozi ţ iilor art. 289, art. 290 ş i urm. C.proc.pen., inclusiv pentru efectuarea cercet ă rii judec ă tore ş ti privitor la probele testimoniale invocate î n rechizitor ş i prin administrarea oric ă ror alte probe ce vor apare necesare pentru aflarea adev ă rului ş i pentru adoptarea unei solu ţ ii legale ş i temeinice. Se va men ţ ine dispozi ţ ia de arestare a inculpatului.
271
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul Z. P. î mpotriva deciziei nr. 39 din 20 iunie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a nr. 238 din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă ş i trimite cauza pentru rejudecare la prima instan ţă (Tribunalul Bucure ş ti). Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 30 ianuarie 2003. 10. Aprecierea probelor referitoare la persoana inculpatului în operaţiunea de individualizare a pedepsei. Omisiunea de a lua în considerare şi de a atribui semnificaţia cuvenită împrejurărilor favorabile rezultate din probe privind persoana inculpaţilor. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 729/2003
Dosar nr. 2996/2002 Şedinţa publică din 13 februarie 2003
Asupra recursurilor de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 87 din 4 martie 20022, Tribunalul Br ă ila a achitat, î n baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C.proc.pen. ş i art. 18 1 C. pen., pe inculpa ţ ii B.I. ş i C.G.C. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din Legea nr. 143/2000 (de ţ inere ilegal ă de droguri de risc pentru consum propriu). In baza art. 91 lit. c) C. pen., s -a aplicat sanc ţ iunea amenzii administrative de c â te 400.000 lei. Pentru a se pronun ţ a astfel, s-au re ţ inut urm ă toarele: La data de 13 februarie 2001, cei doi inculpa ţ i au fost depista ţ i de organele de poli ţ ie av â nd asupra lor patru fiole de fortral care face parte din categoria droguri de risc ş i c â te o sering ă , pe care le-au cump ă rat dintr-o farmacie. Curtea de Apel Gala ţ i, prin decizia penal ă nr. 222/ A din 16 mai 2002, admi ţâ nd apelul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Br ă ila, a desfiin ţ at, î n parte, sentin ţ a ş i, rejudec â nd, a condamnat pe inculpa ţ ii B.I. ş i C.G.C. la c â te 2 ani î nchisoare fiecare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 71 ş i art. 64 C. pen. In baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 118 lit. b) C. pen., s -a dispus confiscarea special ă a dou ă fiole cu fortral. Prin recursul declarat, inculpa ţ ii au solicitat men ţ inerea hot ă r â rii de achitare, pronun ţ at ă de prima instan ţă . Recursul inculpa ţ ilor este, î n parte, fondat. Din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă sus ţ inerile inculpa ţ ilor, î n sensul c ă trebuie men ţ inut ă , ca temeinic ă ş i legal ă solu ţ ia de achitare pronun ţ at ă de instan ţ a de fond, nu sunt î ntemeiate. Sub acest aspect, instan ţ a de apel a apreciat, corect, c ă fapta celor doi inculpa ţ i, prin con ţ inutul ei concret nu este lipsit ă , î n mod v ă dit, de importan ţă , a ş a cum prevede art. 18 1 C. pen. Instan ţ a de apel, î n consecin ţă , a î nl ă turat, î n mod justificat dispozi ţ ia de achitare a celor doi inculpa ţ i ş i i-a condamnat, î n mod corect, la c â te 2 ani î nchisoare, î ns ă a f ă cut o gre ş it ă individualizare î n ceea ce prive ş te modalitatea de executare a acestor pedepse. In acest sens, instan ţ a de apel nu trebuia s ă omit ă î mprejur ă rile favorabile celor doi inculpa ţ i, re ţ inute, temeinic ş i justificat, prin sentin ţă , de c ă tre instan ţ a de fond.
272
Sub acest aspect, trebuia s ă se aib ă î n vedere c ă inculpa ţ ii, sunt tineri, f ă r ă antecedente penale, cu o bun ă conduit ă anterior s ă v â r ş irii faptei, B.I. av â nd ş coala profesional ă , urm â nd s ă - ş i satisfac ă stagiul militar, iar, C.G.C., cu o preg ă tire ş colar ă de 10 clase, se afl ă î n prezent î n cursul execut ă rii stagiului militar. De asemenea, nu î n ultimul r â nd, instan ţ a de apel trebuia s ă aib ă î n vedere, la individualizarea pedepsei, î mprejurarea c ă ambii inculpa ţ i au manifestat o atitudine sincer ă , recunosc â nd ş i regret â nd faptele. Aceste date ş i elemente constituiau suficiente temeiuri pentru ca instan ţ a de apel s ă concluzioneze c ă scopul pedepselor aplicate celor doi inculpa ţ i, poate fi realizat ş i f ă r ă executarea efectiv ă a acestora ş i, drept urmare, s ă fac ă aplica ţ iunea art. 81 C. pen. Pentru aceste considerente, recursurile inculpa ţ ilor vor fi admise ş i se va casa decizia instan ţ ei de apel, numai privitor la individualizarea pedepselor, î n sensul c ă se va dispune suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii acestora, conform art. 81 C. pen., fix â ndu-se un termen de î ncercare de 4 ani. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii B.I. ş i C.G.C. î mpotriva deciziei penale nr. 222 din 16 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Gala ţ i. Caseaz ă decizia atacat ă numai cu privire la individualizarea pedepselor sub aspectul modului lor de executare. In temeiul art. 81 C. pen., dispune suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepselor, fix â nd termen de î ncercare de 4 ani. In baza art. 359 C.proc.pen., pune î n vedere inculpa ţ ilor prevederile art. 83 C. pen., a c ă ror nerespectare atrage revocarea m ă surii suspend ă rii condi ţ ionate, a execut ă rii pedepselor. Inl ă tur ă dispozi ţ iile art. 64 ş i art. 71 C. pen. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 13 februarie 2003.
11. Art. 63 alin. 2 C.pr.pen. Aprecierea greşită a probelor. Consecinţe asupra încadrării juridice a faptei. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 808
Dosar nr. 3874/2002 Şedinţa publică din 18 februarie 2003 CURTEA
Prin sentin ţ a penal ă nr. 337 din 31 octombrie 2001 pronun ţ at ă de Tribunalul Prahova a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei, conform art. 334 Cod procedur ă penal ă , din infrac ţ iunea de tentativ ă la omor calificat î n infrac ţ iunea de v ă t ă mare corporal ă prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 181 cu aplicarea art. 37 lit.b Cod penal, privind pe partea v ă t ă mat ă N. Ş . ş i a î ncetat procesul penal prin î mp ă carea p ă r ţ ilor, conform art. 11 pct. 2 lit.b combinat cu art. 10 lit.h Cod procedur ă penal ă pornit î mpotriva inculpatului M.A. Prin aceea ş i sentin ţă , î n temeiul art. 11 pct. 2 lit.b combinat cu art. 10 lit.h Cod procedur ă penal ă , s-a î ncetat procesul penal ş i pentru infrac ţ iunea de lovire prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 180 alin. 2 cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, prin î mp ă carea inculpatului cu partea v ă t ă mat ă G.F. S-a revocat aceast ă m ă sur ă a arest ă rii preventive ş i s-a dispus punerea sa de î ndat ă î n libertate, comput â ndu-se deten ţ ia la zi.
273
ş i G.F.
In latura civil ă , s-a re ţ inut c ă nu s-au constituit p ă r ţ i civile persoanele agresate N. Ş .
Pentru a pronun ţ a aceast ă sentin ţă , instan ţ a de fond a re ţ inut, î n baza probelor administrate, urm ă toarea situa ţ ie de fapt: In seara zilei de 29 decembrie 2000, conform obiceiului, la sediul S.C.P.C.N., î n sala de protocol, societate apar ţ in â nd martorului D.C., s-a organizat o partid ă de remi, la care au participat mai multe persoane, printre care ş i partea v ă t ă mat ă N. Ş . La un moment dat, a intrat î n acea î nc ă pere ş i partea v ă t ă mat ă G.F., nepotul lui N. Ş . ş i s-a a ş ezat î n fa ţ a inculpatului M.A., incomod â ndu-l î n mod vizibil, lu â ndu-i posibilitatea de a asista la desf ăş urarea partidei de remi. Inculpatul a î ncercat s ă treac ă î n fa ţ a lui G.F., dar acesta l-a insultat, spun â ndu-i cioar ă , dup ă care a î nceput s ă -l loveasc ă . Dat fiind c ă erau foarte multe persoane de fa ţă , care au î ncercat s ă intervin ă , s ă aplaneze conflictul dintre cei doi, masa de joc a fost r ă sturnat ă , piesele de remi s-au î mpr ăş tiat pe jos ş i atunci partea v ă t ă mat ă N. Ş . a luat un scaun, l-a ridicat deasupra capului ş i s-a î ndreptat cu inten ţ ia v ă dit ă de a-l lovi pe inculpat î n cap, de ş i martorii au î ncercat s ă -l opreasc ă , moment î n care inculpatul a luat o bucat ă de marmur ă de la o sob ă de teracot ă ş i a aruncat-o c ă tre agresor N. Ş . -, provoc â ndu-i o leziune la nivelul m â inii ş i capului, pentru care au fost necesare 40 - 45 zile de î ngrijiri medicale pentru vindecare. Instan ţ a de fond a considerat c ă inculpatul a ac ţ ionat sub impulsul unui puternic sentiment de fric ă ş i c ă a comis faptele î n stare de provocare, conform art. 73 lit. b Cod penal. In ceea ce prive ş te î ncadrarea juridic ă , s-a considerat c ă nu sunt î ntrunite î n cauz ă elementele constitutive ale infrac ţ iunii de tentativ ă la omor calificat, date fiind î mprejur ă rile î n care a ac ţ ionat ş i anume pentru a se ap ă ra de un atac iminent din partea p ă r ţ ii v ă t ă mate, c ă leziunile provocate nu i-au pus î n primejdie via ţ a, a ş a cum s-a stabilit prin raportul medico-legal de la dosar, iar intensitatea loviturii nu conduce la concluzia inten ţ iei inculpatului de a ucide. Impotriva sentin ţ ei instan ţ ei de fond a declarat apel Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Prahova, critic â nd-o ca fiind nelegal ă ş i netemeinic ă , sus ţ in â nd, î n esen ţă , c ă î n mod gre ş it s-a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei comis ă de inculpat asupra p ă r ţ ii v ă t ă mate din infrac ţ iunea de tentativ ă la omor calificat prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 20 raportat la art. 174-175 lit.i Cod penal, deoarece obiectul folosit ş i aruncat î n zona capului conduce la inten ţ ia inculpatului, indirect ă , de a ucide, chiar dac ă leziunea provocat ă acesteia nu i-a pus via ţ a î n primejdie. S-a mai sus ţ inut c ă , î n mod gre ş it s-a re ţ inut circumstan ţ a atenuant ă legal ă a scuzei provoc ă rii, prev ă zut ă de art. 73 lit.b Cod penal. Curtea de Apel Ploie ş ti prin decizia penal ă nr. 188 din 8 mai 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet. A motivat instan ţ a de apel c ă situa ţ ia de fapt a fost corect re ţ inut ă de instan ţă iar î ncadrarea juridic ă re ţ inut ă de v ă t ă mare corporal ă prev ă zut ă de art. 181 Cod penal este legal ă . Inculpatul nu a ac ţ ionat cu inten ţ ia de a ucide, î mprejurare care rezult ă din aceea c ă aruncarea cu bucata de marmur ă nu a avut o intensitate mare, leziunea provocat ă victimei nepun â ndu-i via ţ a î n primejdie. Ca urmare a declara ţ iei p ă r ţ ilor c ă s-au î mp ă cat, corect s-a dispus î ncetarea procesului penal. S-a concluzionat c ă sentin ţ a instan ţ ei de fond este legal ă ş i temeinic ă sub toate aspectele re ţ inute, astfel c ă apelul declarat de Parchet este nefondat. Impotriva hot ă r â rilor pronun ţ ate a declarat recurs Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Ploie ş ti, critic â ndu-le sub aspectul re ţ inerii gre ş ite a î ncadr ă rii juridice a faptei comise de c ă tre inculpat ş i a circumstan ţ ei atenuante a provoc ă rii prev ă zute de art. 73 lit.b din Codul penal. Recursul declarat de Parchet este î ntemeiat numai sub aspectul re ţ inerii gre ş ite î n sarcina inculpatului a infrac ţ iunii de v ă t ă mare corporal ă prev ă zut ă de art. 181 Cod penal î n loc de tentativ ă la omor prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. In cauz ă nu se contest ă c ă fa ţă de atitudinea agresiv ă a p ă r ţ ii v ă t ă mate î n cadrul conflictului din 29 decembrie 2000 la care au participat mai multe persoane, î ncerc â nd s ă -l loveasc ă pe inculpat cu un scaun metalic, pe care l -a ridicat deasupra capului, inculpatul a luat o plac ă de marmur ă de pe etajera sobei ş i a aruncat-o asupra p ă r ţ ii v ă t ă mate care se afla la circa 1,5 - 1,7 m dep ă rtare.
274
Cu un gest reflex N. Ş . a parat lovitura, pun â nd m â na î n dreptul capului, reu ş ind par ţ ial s ă impiedice impactul cu capul s ă u. In urma loviturii aplicate, partea v ă t ă mat ă ş i-a pierdut cuno ş tin ţ a c ă z â nd la p ă m â nt. Din raportul de expertiz ă medico-legal ă rezult ă c ă partea v ă t ă mat ă a prezentat fractur ă baz ă metacarpian V st â ng cu mic ă deplasare, fractur ă os hamat st â ng la m â na st â ng ă precum ş i fractur ă fronto-etmoidal ă st â nga f ă r ă deplasare, î ntins ă la nivelul ambilor pere ţ i ai sinusului frontal st â ng cu hemosinus, necesit â nd pentru vindecare 40-45 zile î ngrijiri medicale, nepun â ndu-i î n pericol via ţ a. Aruncarea pl ă cii de marmur ă î n greutate de 2,5 kg, care prezenta muchii ascu ţ ite, de la o distan ţă mic ă de circa 1,5 m asupra capului p ă r ţ ii v ă t ă mate, cu consecin ţ ele ar ă tate î n raportul medico-legal, caracterizeaz ă inten ţ ia inculpatului de a ucide. Aceast ă lovitur ă , de ş i nu a pus î n primejdie via ţ a victimei a ş a cum s-a ar ă tat î n raportul medico-legal trebuie considerat ă , datorit ă intensit ăţ ii sale, a regiunii vitale vizate ş i a instrumentului folosit, ca fiind s ă v â r ş it ă cu inten ţ ia de a ucide. Numai o î mprejurare independent ă de voin ţ a inculpatului, ş i anume pararea loviturii de c ă tre victim ă cu m â na st â ng ă , a reu ş it s ă atenueze rezultatul mai grav moartea. Pe acest aspect urmeaz ă a admite recursul declarat de Parchet ş i a casa hot ă r â rile atacate cu privire la î ncadrarea juridic ă re ţ inut ă faptei comise de inculpat ş i î n conformitate cu art. 334 Cod procedur ă penal ă urmeaz ă a schimba î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 181 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit.b din Codul penal. Recursul declarat de Parchet cu privire la î nl ă turarea circumstan ţ ei atenuante a povoc ă rii nu este fondat. Sub aspect probator este dovedit c ă inculpatul a ac ţ ionat pe fondul unei provoc ă ri cauzate de partea v ă t ă mat ă care a î ncercat s ă -l loveasc ă cu un scaun metalic pe acesta, fiind î mpiedicat ă de interven ţ ia martorilor D.I. ş i M.D. La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului se va avea î n vedere pericolul social al faptei, î mprejur ă rile î n care a fost comis ă cu re ţ inerea st ă rii de provocare ş i c ă este la prima î nc ă lcare a legii. Se va deduce din pedeaps ă perioada arest ă rii preventive de la 6 aprilie 2001 la zi. 15
Recursul declarat de Parchet urmeaz ă a fi admis î n conformitate cu art. 385 15 pct. 2 lit.d din Codul de procedur ă penal ă , î n sensul celor re ţ inute. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Ploie ş ti î mpotriva deciziei penale nr. 188 din 8 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Ploie ş ti, privind pe intimatul inculpat M.A. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 337 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului Prahova cu privire la î ncadrarea juridic ă re ţ inut ă faptei. Conform art. 334 Cod procedur ă penal ă schimb ă î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea de v ă t ă mare corporal ă prev ă zut ă de art. 181 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal î n tentativ ă la infrac ţ iunea de omor prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, texte de lege î n baza c ă rora condamn ă pe inculpatul M.A. la pedeapsa de 2 ani î nchisoare ş i 1 an interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a,b Cod penal. Face aplicarea prevederilor art. 71, 64 Cod penal. Deduce din pedeaps ă durata arest ă rii preventive de la 6 aprilie 2001 p â n ă la data punerii efective î n libertate. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 18 februarie 2003. 12. Apreciere greşită asupra concludenţei şi utilităţii unei probe. Obligaţia organului judiciar şi a instanţei de a verifica respectarea metodologiei specifice privitoare la efectuarea unei noi expertize medico-legale care să constituie un mijloc de prob ă legal ş i, deci, cu valoare probatorie î n procesul penal. ROMÂNIA
275
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 815/2003
Dosar nr. 5299/2002 Şedinţa publică din 18 februarie 2003
Tribunalul Timi ş , sec ţ ia penal ă , prin sentin ţ a nr. 356 din 13 mai 2002, a respins cererea de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei formulat ă de condamnatul M.M. care se afl ă î n executarea unei pedepse de 24 ani î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor, pronun ţ at ă de Tribunalul Timi ş prin sentin ţ a penal ă nr. 273/1996. In motivarea cererii condamnatul a ar ă tat c ă este grav bolnav, din anul 1998 ş i p â n ă la data cererii a fost operat de 11 ori, fiind necesar ă o nou ă interven ţ ie chirurgical ă care nu se poate efectua dec â t î ntr-un spital din re ţ eaua Ministerului S ă n ă t ăţ ii. Prima instan ţă a ata ş at dosarele 1701/P/2001 a Tribunalului Timi ş , dosarul 4013/2001 a Cur ţ ii de Apel Timi ş oara ş i dosarul 7311/P/2001 a Tribunalului Timi ş î n care au fost solu ţ ionate alte cereri de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei, care au fost respinse, cu motivarea c ă prin rapoartele de expertiz ă medico legal ă s-a concluzionat c ă interven ţ ia chirurgical ă poate fi efectuat ă î n re ţ eaua sanitar ă a Direc ţ iei Generale a Penitenciarelor. Curtea de Apel Timi ş oara, sec ţ ia penal ă , prin decizia nr. 424/ A din 11 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Timi ş cu motivarea c ă prima instan ţă a pronun ţ at o hot ă r â re nelegal ă ş i netemeinic ă f ă r ă efectuarea î n cauz ă a expertizei medico legale care s ă stabileasc ă dac ă sunt î ntrunite cerin ţ ele art. 455, raportat la art. 453 lit. a) C.proc.pen. In consecin ţă a desfiin ţ at sentin ţ a ş i a dispus efectuarea unei expertize medico legale la nivelul Institutului de Medicin ă Legal ă Timi ş oara, expertiz ă care a concluzionat c ă inculpatul condamnat sufer ă de fistul ă perianal ă recidivat ă incontinen ţă anal ă ş i necesit ă interven ţ ie chirurgical ă ce nu poate fi efectuat ă î n re ţ eaua sanitar ă a Direc ţ iei Generale a Penitenciarelor. Fa ţă de aceste concluzii a fost admis ă cererea condamnatului ş i s-a dispus î ntreruperea execut ă rii pedepsei pe o durat ă de 3 luni. Impotriva acestei hot ă r â ri a declarat recurs Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Timi ş oara, prin care solicit ă casarea deciziei ş i men ţ inerea sentin ţ ei, iar î n subsidiar date fiind concluziile contradictorii a celor dou ă expertize, cea efectuat ă de Institutul de Medicin ă Legal ă Timi ş oara la 11 octombrie 2002 ş i cea efectuat ă de Institutul Na ţ ional de Medicin ă Legal ă Bucure ş ti s ă se cear ă potrivit art. 24 1 din O.G. nr. 1/2000 verificarea ş i avizarea celor dou ă acte de c ă tre Comisia Superioar ă medico legal ă . Examin â nd hot ă r â rile atacate î n raport cu motivele de recurs invocate, Curtea constat ă , î n baza lucr ă rilor ş i a materialelor din dosarul cauzei, recursul fondat, urm â nd a fi admis. Astfel, potrivit dispozi ţ iilor cuprinse î n articolul 453 alin. (1) lit. a), la care face tri mitere cele din art. 455 C.proc.pen., executarea pedepsei î nchisorii poate fi î ntrerupt ă c â nd se constat ă pe baza unei expertize medico legale c ă cel condamnat sufer ă de o boal ă care î l pune î n imposibilitate de a executa pedeapsa. Rezult ă din dispozi ţ iile citate c ă instan ţ ei î i revine obliga ţ ia legal ă de a dispune efectuarea unei expertize medico legale care s ă stabileasc ă dac ă boala de care sufer ă condamnatul î l pune sau nu î n imposibilitatea de a executa pedeapsa. Revenind la cauz ă , se constat ă c ă prima instan ţă a hot ă r â t respingerea cererii de î ntrerupere a execut ă rii pedepsei consider â nd c ă cererea este pur formal ă , deoarece condamnatul a mai formulat cerere pentru î ntreruperea execut ă rii pedepsei pentru acelea ş i motive ş i care a fost respins ă , deoarece prin raportul de expertiz ă î ntocmit î n dosarul 7311/2001 a Tribunalului Timi ş , s-a concluzionat c ă pentru afec ţ iunea de care sufer ă se poate asigura asisten ţă , chiar interven ţ ie chirurgical ă î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P. Raportul de expertiz ă la care se refer ă prima instan ţă a fost î ntocmit de Comisia de Nou ă Expertiz ă pentru am â narea/ î ntreruperea Execut ă rii pedepsei pe motiv de boal ă din cadrul Institutului Na ţ ional de Medicin ă Legal ă Mina Minovici Bucure ş ti (dosar 7311/P/2001, al Tribunalului Timi ş ). Apelurile declarate de parchet ş i condamnat au fost admise de Curtea de Apel Timi ş oara care constat â nd c ă prima instan ţă a solu ţ ionat cererea f ă r ă efectuarea unei expertize medico legale, av â nd î n vedere concluziile unei expertize medico legale dintr -un
276
alt dosar, cu acela ş i obiect, a desfiin ţ at sentin ţ a ş i proced â nd la rejudecare a dispus efectuarea unei expertize de c ă tre Institutul de Medicin ă Legal ă Timi ş oara. Prin raportul medico legal nr. 2578/11 octombrie 2002 al I.M.L. Timi ş oara se constat ă c ă M.M. prezenta Fistul ă perianal ă recidivat ă . Incontinen ţă anal ă . Necesita interven ţ ie chirurgical ă , ce nu poate fi efectuat ă î n re ţ eaua sanitar ă a D.G.P., motiv pentru care se propune î ntreruperea execut ă rii pedepsei. Acest raport este practic o reformulare sub alt num ă r al raportului de expertiz ă medico legal ă nr. 551/ 14 martie 2001 al aceluia ş i institut (dosar nr. 1701/2001 ). Proced â nd î n acest fel, instan ţ a de apel a nesocotit metodologia medico legal ă comunicat ă Ministerului Justi ţ iei, conform c ă reia orice eventuale alte expertize medico legale pentru î ntreruperea execut ă rii pedepsei pe motive medicale privind pe condamnat ul M.M. nu se mai pot efectua dec â t la Institutul Na ţ ional de Medicin ă Legal ă Mina Minovici, indiferent de num ă rul dosarului penal, al faptei comise (raport de nou ă expertiz ă nr. A 5/14348/2001, Institutul Na ţ ional de Medicin ă Legal ă , aflat î n dosarul 7311/P/2001). Chiar dac ă strict formal s-ar putea obiecta c ă din moment ce prima instan ţă nu a dispus o expertiz ă ş i a luat î n considera ţ ie concluziile unei expertize efectuate î n alt ă cauz ă (privind aceea ş i parte ş i av â nd acela ş i obiect), iar expertiza a fost efectuat ă de abia î n apel, astfel c ă nu se poate invoca contradic ţ ia î ntre concluziile a dou ă acte medicale, s-a ajuns la aceast ă situa ţ ie tocmai fiindc ă nu s-a respectat metodologia la care s-a f ă cut referire. Dac ă instan ţ a de apel desfiin ţâ nd sentin ţ a ar fi procedat la rejudecare cu efectuarea unei noi expertize la nivelul Comisiei de Nou ă expertiz ă . Am â nare / î ntrerupere a execut ă rii pedepsei de la Institutul Na ţ ional de Medicin ă Legal ă Mina Minovici, nu se putea ivi situa ţ ia existen ţ ei a dou ă acte medico legale cu concluzii contrare privind posibilitatea interven ţ iei chirurgicale î n re ţ eaua sanitar ă D.G.P. A ş a fiind, se impunea ca instan ţ a de apel î n baza art. 24 1 din O.G. nr. 1/2000, privind organizarea activit ăţ ii ş i func ţ ionarea institu ţ iilor de medicin ă legal ă s ă cear ă Comisiei Superioare medico legale s ă avizeze î n condi ţ iile art. 27 din Regulamentul de aplicare a dispozi ţ iilor O.G. nr. 1/2000 concluziile uneia din expertize, pronun ţâ ndu-se ş i cu privire la oportunitatea interven ţ iei chirurgicale sau, cu alte cuvinte, caracterul ei urgent. Neproced â nd astfel, hot ă r â rea pronun ţ at ă este supus ă cas ă rii. 15 Î n consecin ţă , sec ţ ia penal ă a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, î n baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., va admite recursul declarat de condamna tul M.M., va casa decizia ş i va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timi ş oara, sec ţ ia penal ă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de Parchetul Cur ţ ii de Apel Timi ş oara î mpotriva deciziei penale nr. 424 din 11 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Timi ş oara, privind pe intimatul condamnat M.M. Caseaz ă decizia penal ă nr. 424 din 11 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Timi ş oara ş i trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timi ş oara. Onorariul cuvenit ap ă r ă torului desemnat din oficiu, î n sum ă de 300.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 18 februarie 2003. 13. Fapte şi împrejurări sus ţ inute, dar nedovedite. Consecinţe. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 834
Dosar nr. 3187/2002 Şedinţa publică din 19 februarie 2003 CURTEA
277
Prin sentin ţ a penal ă nr. 112 din 28 ianuarie 2002 Tribunalul Bac ă u, l-a condamnat pe inculpatul D.I., la 6 ani î nchisoare ş i interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a, b Cod penal, pe o durat ă de 3 ani. Au fost interzise inculpatului drepturile prev ă zute de art. 64 Cod penal pe durata prev ă zut ă de art. 71 Cod penal. S-a dispus men ţ inerea st ă rii de arest a inculpatului ş i a fost dedus ă preven ţ ia de la 17 noiembrie 2001 la zi. In baza art. 118 lit. b Cod penal a fost confiscat ă o g ă leat ă din plastic ş i un m â ner. S-a constatat ca fiind recuperat prin plat ă prejudiciul î n cuantum de 9.000.000 lei reprezent â nd chletuieli de î nmorm â ntare. A fost respins ă cererea p ă r ţ ii civile G.A. privind acordarea de desp ă gubiri civile î n cuantum de 21 milioane lei. Inculpatul a mai fost obligat la 3.500.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat. Pentru a pronun ţ a aceast ă hot ă r â re, instan ţ a a re ţ inut, î n fapt, c ă inculpatul D.I., 64 ani ş i victima D.V., 62 ani, fra ţ i, erau vecini ş i se aflau de mai mul ţ i ani î n rela ţ ii de du ş m ă nie. La data de 17 noiembrie 2001, î n jurul orelor 11,3o, inculpatul D.I. a mers cu dou ă g ă le ţ i din material plastic pentru a aduce ap ă de la f â nt â na din drum, traseul impun â nd trecerea prin fa ţ a por ţ ii victimei D.V. In timp ce se î ntorcea cu g ă le ţ ile pline ş i a ajuns î n dreptul locuin ţ ei lui D.V., care se afla î n drum, acesta s-a apropiat de inculpat, l-a prins cu m â na de zona gurii ş i nasului, repro şâ ndu-i c ă anterior a trecut cu tractorul peste terenul lui. Pentru a se ap ă ra inculpatul a l ă sat o g ă leat ă jos, arunc â nd apa din cealalt ă spre victim ă , care, ne î ncet â nd agresiunea, a fost lovit ă cu g ă leata goal ă , la care s-a rupt m â nerul din plastic ş i care a r ă mas î n m â na f ă ptuitorului. Cu acest obiect inculpatul D.I. ş i-a lovit apoi fratele î n cap, motivat de agresiunea pe care o continua victima ş i care, î n aceste î mprejur ă ri a c ă zut la p ă m â nt, deced â nd î n scurt timp. In conflict a intervenit ş i so ţ ia victimei, D.M., î n mod agresiv, fiind ş i aceasta lovit ă de inculpat. Din raportul de constatare medico-legal ă autopsie al Laboratorului de medicin ă legal ă Bac ă u rezult ă c ă moartea numitului D.V. a fost violent ă , dator â ndu-se traumatismului cranian cu hemoragie subarahnoidian ă ş i inunda ţ ie ventricular ă . Lovirea capului nu a avut intensitate mare, dar a frost suficient ă pentru a declan ş a hemoragia subarahnoidian ă pe un fond vascular fragil. Intre lovirea capului ş i hemoragia intracranian ă mortal ă exist ă leg ă tur ă de cauzalitate direct ă , ateroscle-roza cerebral ă av â nd rol favorizant. Din Raportul de constatare medico-legal ă al aceluia ş i serviciu de medicin ă legal ă referitor la examinarea inculpatului D.I., rezult ă c ă acesta prezint ă 2 pl ă gi excoriate suborbitar, excoria ţ ie a piramidei nazale ş i o plag ă excoriat ă pe fa ţ a lateral ă stg. a g â tului, produse prin lovire cu corpuri dure ş i zg â riere ş i care necesit ă 3-4 zile î ngrijiri medicale pentru vindecare. Instan ţ a a re ţ inut c ă inculpatul a s ă v â r ş it infrac ţ iunea de omor, calificat ă prin circumstan ţ ele agravante speciale ale comiterii acesteia asupra unei rude apropiate ş i î n loc public, constat â nd c ă este ne î ntemeiat ă cererea schimb ă rii î ncadr ă rii juridice î n infrac ţ iunea de loviri sau v ă t ă m ă ri cauzatoare de moarte. Impotriva acestei hot ă r â ri au declarat apel inculpatul D.I., care a solicitat schimbarea î ncadr ă rii juridice î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 183 Cod penal î ntruc â t nu a inten ţ ionat s ă - ş i omoare fratele, cu re ţ inerea circumstan ţ ei atenuante a provoc ă rii, precum ş i, î n calitate de p ă r ţ i civile, D. V. ş i D.M., prin ap ă r ă tor. Prin decizia penal ă nr. 186 din 30 mai 2002 Curtea de Apel Bac ă u a respins ca inadmisibile apelurile declarate de ap ă r ă tor î n numele D.V. victima infrac ţ iunii ş i D.M., so ţ ia victimei, î ntruc â t nu au î n cauz ă calitatea de p ă r ţ i civile, constituindu-se legal parte civil ă G.A..
278
Apelul inculpatului a fost admis ş i desfiin ţâ nd hot ă r â rea atacat ă numai î n ce prive ş te calificarea juridic ă ş i pedeapsa aplicat ă , instan ţ a de control judiciar a dispus schimbarea î ncadr ă rii juridice a faptei din art. 174-175 lit. c, i Cod penal cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, art. 76 Cod penal î n dispozi ţ iile art. 183 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, art. 76 alin. 2 Cod penal, temei î n care a aplicat pedeapsa de 4 ani î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a, b Cod penal. S-a dispus deducerea preven ţ iei î n continuare de la 28 ianuarie 2002 la zi ş i men ţ inerea celorlalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei apelate. In motivarea acestei hot ă r â ri instan ţ a de apel a re ţ inut c ă inculpatul D.I. a s ă v â r ş it infrac ţ iunea cu forma de vinov ăţ ie a praeter inten ţ iei ş i aceasta rezult â nd at â t din î mprejur ă rile obiective de comitere, instrumentul ajut ă tor folosit ş i urm ă rile produse, c â t ş i din constat ă rile medico-legale aferente cu ocazia necropsiei, care eviden ţ iaz ă un precedent patologic favorizant al victimei. Impotriva deciziei sus-men ţ ionate au declarat recurs Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bac ă u, care a invocat gre ş ita schimbare a î ncadr ă rii juridice a faptei din omor calificat î n loviri sau v ă t ă m ă ri cauzatoare de moarte ş i netemeinicia aplic ă rii ş i a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, care nu este obligatorie î n cauz ă ş i nici nu se impune î n raport de î mprejur ă rile s ă v â r ş irii infrac ţ iunii ş i persoana inculpatului, precum 9 ş i de c ă tre partea civil ă G.A., sub aspectul cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 21 Cod procedur ă penal ă , respectiv necitarea sa la judecata î n apel. Verific â nd hot ă r â rea atacat ă pe baza lucr ă rilor ş i materialului de la dosarul cauzei, Curtea con 9 stat ă c ă motivele de casare invocate îş i g ă sesc temeiul juridic î n dispozi ţ iile art. 385 pct. 14,17 ş i 21 Cod procedur ă penal ă , î ns ă nu sunt fondate. A ş a cum rezult ă din mijloacele de prob ă , legal administrate î n cauz ă , situa ţ ia de fapt a fost re ţ inut ă corect at â t prin actul de sesizare c â t ş i de c ă tre instan ţ e. Inculpatul ş i victima, fra ţ i ş i vecini cu locuin ţ ele, cu v â rst ă î naintat ă , de 64 ani ş i, respectiv 62 ani, se aflau de mai mult ă vreme î n rela ţ ii de du ş m ă nie. Cel care a ini ţ iat conflictul a fost victima care,fiind sub influen ţ a alcoolului (0,85 g ^I^A alcool î n s â nge conform constat ă rii medico-legale), l-a luat de g â t ş i de fa ţă pe inculpat î n condi ţ iile î n care acesta avea m â inile ocupate cu transportul celor dou ă g ă le ţ i cu ap ă . C ă a ş a a î nceput disputa rezult ă din declara ţ iile inculpatului, ale so ţ iei acestuia, D.T., dar mai ales din con ţ inutul actului medico-legal de examinare a inculpatului reprodus anterior- ş i care atest ă leziunile la fa ţ a ş i g â tul acestuia. Reac ţ ia inculpatului, î n aceste condi ţ ii, are semnifica ţ ia ş i a unui act de ap ă rare dar ş i de ripost ă , de angajare î n conflict, folosindu-se de obiectele la î ndem â n ă . Pentru determinarea corect ă ş i î n concret a infrac ţ iunii s ă v â r ş ite omor ori loviri sau v ă t ă m ă ri cauzatoare de moarte este necesar s ă se stabileasc ă atitudinea subiectiv ă a inculpatului fa ţă de fapt ă ş i urm ă rile acesteia. Dac ă , î n cazul infrac ţ iunii de omor, inculpatul s ă v â r ş e ş te fapta cu inten ţ ie, urm ă rind sau accept â nd producerea rezultatului, î n cazul infrac ţ iunii de loviri sau v ă t ă m ă ri cauzatoare de moarte, f ă ptuitorul, prin fapta s ă v â r ş it ă cu inten ţ ie, prevede, urm ă re ş te sau accept ă producerea unui anumit rezultat, dar, î n realitate, se produce un rezultat mai grav decesul pe care f ă ptuitorul l-a prev ă zut, dar nu l-a acceptat, socotind f ă r ă temei c ă nu se va produce, ori nu l-a prev ă zut de ş i trebuia ş i putea s ă -l prevad ă . Cum vinov ăţ ia ca o component ă esen ţ ial ă a laturii subiective este o problem ă intern ă , de voin ţă ş i con ş tiin ţă a individului, determinarea formei acesteia nu se poate realiza dec â t examin â nd actele exterioare, fizice, de manifestare. Sub acest aspect, este stabilit c ă inculpatul î n exercitarea actelor de violen ţă , sa folosit de o g ă leat ă din material plastic precum ş i de m â nerul acesteia, din acela ş i material, cu care a lovit victima î n cap, produc â ndu-i o plag ă î n vertex de 2,5 cm, f ă r ă s ă afecteze oasele craniului, precum ş i alte excoria ţ ii î n zonele malar, suborbitar ş i la cotul st â ng. A ş a cum rezult ă din raportul de autopsie, lovitura aplicat ă la cap nu a avut intensitate mare î ns ă datorit ă fondului vascular fragil al victimei, a declan ş at hemoragia sub-arahnoidian ă , exist â nd leg ă tur ă de cauzalitate î ntre lovire ş i hemoragia intracranian ă . A ş a fiind nu se poate imputa inculpatului c ă , lovind victima, f ă r ă intensitate mare, o singur ă dat ă , î n cap cu g ă leata obiect care, prin form ă ş i duritate, nu este î n mod obi ş nuit
279
apt pentru ucidere ş i cu at â t mai pu ţ in î n modalitatea î n care a fost folosit la s ă v â r ş irea faptei a urm ă rit sau a acceptat suprimarea vie ţ ii victimei. Urmarea mai grav ă produs ă decesul dator â ndu-se culpei inculpatului, care nu a prev ă zut de ş i putea ş i trebuia s ă prevad ă ş i aceast ă consecin ţă , la o persoan ă î n v â rst ă , instan ţ a de apel a f ă cut o î ncadrare juridic ă legal ă î n prevederile art. 183 Cod penal. Este exagerat ă ş i nesus ţ inut ă de nici un mijloc de prob ă argumenta ţ ia scris ă din recurs, potrivit c ă reia inculpatul ar fi aplicat asupra capului victimei mai multe lovituri cu g ă leata ş i apoi cu m â nerul acesteia, continu â nd aceste acte de violen ţă ş i dup ă ce victima a c ă zut la p ă m â nt, fiind infirmat ă de actul medico-legal de autopsie, care consemneaz ă o singur ă leziune î n zona capului. Nici critica privind netemeinicia aplic ă rii pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, nu este justificat ă . De ş i potrivit legii aceast ă pedeaps ă restrictiv ă de drepturi nu este obligatorie, aplicarea ei, cu func ţ ia de a completa pedeapsa principal ă , datorit ă caracterului infrac ţ iunii, nu este interzis ă ş i nu sunt argumente pentru a fi î nl ă turat ă . Examin â nd motivul invocat prin recurs de partea civil ă , se constat ă c ă , î n adev ă r, partea civil ă G.A. nu a fost citat ă la judecata î n apel, la care avea calitatea de intimat ă î n apelul inculpatului ş i î n cel declarat de ap ă r ă tor î n numele D.V. ş i D.M., c ă rora le-a fost atribuit ă calitatea de p ă r ţ i civile. A ş a cum rezult ă î ns ă din partea introductiv ă a deciziei penale atacate, intimata parte civil ă recurent ă a fost prezent ă la dezbaterea apelului, formul â nd personal ş i prin ap ă r ă tor cereri ş i pun â nd concluzii, astfel î nc â t finalitatea avut ă î n vedere de lege, respectiv de a î ncuno ş tiin ţ a p ă r ţ ile cu privire la data judec ăţ ii pentru a- ş i putea exercita drepturile procesuale, este realizat ă . Fa ţă de cele ce preced ş i constat â nd c ă nici din examinarea hot ă r â rilor conform art. 385 9 alin. 3 Cod procedur ă penal ă nu rezult ă existen ţ a vreunui caz de casare care s ă fie luat î n considerare din oficiu, recursurile Parchetului de pe l â ng ă Curtea de Apel Bac ă u ş i partea civil ă G.A. urmeaz ă s ă fie respinse ca nefondate. In baza art. 385 17 alin. 4 ş i art. 383 alin. 2 Cod procedur ă penal ă se va deduce din pedeaps ă timpul arest ă rii preventive de la 17 noiembrie 2001 la 19 februarie 2003. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bac ă u ş i de partea civil ă G.A. î mpotriva deciziei penale nr. 186 din 30 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Bac ă u, privind pe inculpatul D.I. Deduce din pedeaps ă , timpul arest ă rii preventive a inculpatului de la 17 noiembrie 2001 la 19 februarie 2003. Oblig ă pe partea civil ă G.A. la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat. Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatului, î n sum ă de 300.000 lei se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 19 februarie 2003. 14. Necesitatea dovedirii certe prin probele administrate legal în cauză a tuturor elementelor ce formează latura obiectivă şi subiectivă care diferenţiază infracţiunea-fapt consumat de tentativă. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 841
Dosar nr. 2364/2002 Şedinţa publică din 19 februarie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 103 din 15 februarie 2002, pronun ţ at ă de Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , s-a respins cererea de schimbare a î ncadr ă rii juridice a faptei î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 321 C. pen.
280
Î n baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen., inculpa ţ ii C.D. ş i V.M. au fost condamna ţ i la o pedeaps ă de c â te 5 ani î nchisoare pentru comiterea infrac ţ iunii de t â lh ă rie. S-a f ă cut aplicarea art. 71 ş i art. 64 C. pen., cu privire la ambii inculpa ţ i. Î n baza art. 350 C.proc.pen., s-a men ţ inut starea de arest a inculpa ţ ilor ş i conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeaps ă durata arest ă rii preventive de la 21 octombrie 2001 la zi. Î n baza art. 14, raportat la art. 346 C.proc.pen., inculpa ţ ii au fost obliga ţ i î n solidar la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre partea civil ă S.F.P. ş i s-a constatat c ă prejudiciul a fost acoperit par ţ ial prin restituire. Î n baza art. 191 C.proc.pen., inculpa ţ ii au fost obliga ţ i la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. Î n fapt s-au re ţ inut urm ă toarele: Î n diminea ţ a zilei de 21 octombrie 2001, î n jurul orei 4,30, partea v ă t ă mat ă S.F.P. a oprit un taxi, dar a fost acostat ă de cei doi inculpa ţ i care i-au solicitat bani ş i care i-au cerut ş oferului de taxi s ă plece. D â ndu- ş i seama c ă inculpa ţ ii se afl ă sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice, partea v ă t ă mat ă le-a vorbit frumos spun â ndu-le c ă nu are bani ş i a î ncercat s ă fug ă , dar a fost prins ă de tricou de inculpatul V.M. ş i apoi a fost lovit ă cu palma î n piept de inculpatul C.D., dup ă care partea v ă t ă mat ă a constatat c ă î i lipse ş te l ă n ţ i ş orul de la g â t. S-a re ţ inut c ă de ş i inculpa ţ ii au recunoscut c ă au deposedat partea v ă t ă mat ă de l ă n ţ i ş orul din aur, acest lucru era posibil de realizat î n contextul î mbr â ncirii p ă r ţ ii v ă t ă mate. L ă n ţ i ş orul nu a putut fi g ă sit, presupun â ndu-se c ă a c ă zut î n canalul din apropierea locului unde partea v ă t ă mat ă a fost agresat ă , î ntruc â t î ntr-o scobitur ă a canalului a fost g ă sit medalionul. Raportul medico-legal atest ă c ă partea v ă t ă mat ă a suferit o leziune laterocervicalo lung ă escoriat ă cu cruste seroase, posibil produs ă prin smulgerea l ă n ţ i ş orului de la g â tul p ă r ţ ii v ă t ă mate. Prin decizia penal ă nr. 218/ A din 25 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpa ţ i re ţ in â nd c ă situa ţ ia de fapt ş i î ncadrarea juridic ă au fost corect stabilite, iar pedepsele au fost just individualizate Inculpa ţ ii au declarat recurs î n motivarea c ă ruia au ar ă tat c ă s-a dat faptei o gre ş it ă î ncadrare juridic ă î n infrac ţ iunea de t â lh ă rie, deoarece nu au avut inten ţ ia de a sustrage l ă n ţ i ş orul p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i au solicitat schimbarea î ncadr ă rii juridice î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 180 C. pen., sau de art. 321 C. pen. S-a mai re ţ inut c ă pedepsele nu au fost just individualizate ş i s-a solicitat aplicarea art. 74 C. pen. ş i reducerea acestora sub limita minim ă 9 prev ă zut ă de lege. Recursurile îş i g ă sesc temeiul î n dispozi ţ iile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 ş i respectiv 14 C.proc.pen. ş i sunt fondate din urm ă toarele considerente. Din ansamblul probelor administrate rezult ă cu certitudine c ă inculpa ţ ii au acostat pe partea v ă t ă mat ă ş i i-au solicitat s ă le dea bani ş i pentru c ă aceasta a sus ţ inut c ă nu are bani, ar ă t â ndu-le chiar buzunarele, inculpa ţ ii au agresat-o, evident î n scopul de a o determina s ă le dea o sum ă de bani. Astfel inculpatul V.M. a prins-o cu m â na de tricou, pe care i l-a rupt, iar inculpatul C.D. a lovit-o cu palma î n piept î mbr â ncind-o. Din declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate rezult ă c ă a fost prins ă de tricou î n dreptul g â tului, tricoul rup â ndu-se dup ă care a constatat c ă î i lipse ş te de la g â t l ă n ţ i ş orul cu medalion ş i le-a cerut s ă i-l restituie. Din declara ţ iile martorilor C.D.M., B.S., R.T.G., S.I.F., coroborate cu declara ţ iile inculpa ţ ilor rezult ă aceea ş i î mprejurare, precum ş i faptul c ă dup ă ce partea v ă t ă mat ă a spus c ă î i lipse ş te l ă n ţ i ş orul, inculpa ţ ii ş i martorii au î nceput s ă -l caute pe jos. Î n raport de aceste probe, Curtea re ţ ine c ă l ă n ţ i ş orul de la g â tul p ă r ţ ii v ă t ă mate s-a rupt accidental î n timp ce aceasta era agresat ă de inculpa ţ i ş i c ă nu exist ă nici o dovad ă cert ă c ă vreunul dintre ace ş tia l-a smuls inten ţ ionat, î n scopul î nsu ş irii pe nedrept. Î n aceste condi ţ ii nu se poate re ţ ine ca element material ce intr ă î n con ţ inutul infrac ţ iunii de t â lh ă rie sustragerea l ă n ţ i ş orului. Î ntruc â t din ansamblul probelor rezult ă c ă violen ţ ele au fost exercitate de inculpa ţ i î n scopul de a ob ţ ine bani de la partea v ă t ă mat ă f ă r ă ca deposedarea p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i
281
imposidarea inculpa ţ ilor s ă se realizeze din motive independente de voin ţ a acestora, Curtea constat ă c ă fapta de t â lh ă rie a r ă mas î n faz ă de tentativ ă . Î n consecin ţă este gre ş it ă î ncadrarea juridic ă dat ă faptei î n infrac ţ iunea consumat ă de t â lh ă rie, prev ă zut ă de art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen. Este ne î ntemeiat ă cererea inculpa ţ ilor de a se schimba î ncadrarea juridic ă î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 180 alin. (1) C. pen., î ntruc â t ac ţ iunea de lovire a avut loc î n scopul deposed ă rii p ă r ţ ii v ă t ă mate de bani ş i intr ă î n con ţ inutul constitutiv al tentativei la infrac ţ iunea de t â lh ă rie. Tot astfel, este ne î ntemeiat ă sus ţ inerea c ă fapta inculpa ţ ilor ar constitui infrac ţ iunea de ultraj contra bunelor moravuri ş i tulburarea ordinii ş i lini ş tii publice, prev ă zut ă de art. 321 C. pen. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de inculpa ţ i, prin care ace ş tia solicit ă s ă se re ţ in ă î n favoarea sa circumstan ţ e atenuante, nu este fondat, î ntruc â t simplul fapt c ă ace ş tia sunt tineri ş i nu au antecedente penale nu justific ă aplicarea art. 74 1 C 5 . pen. Fa ţă de considerentele expuse urmeaz ă ca î n conformitate cu art. 385 1 5 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., s ă se admit ă recursurile ş i s ă se caseze hot ă r â rile numai cu privire la î ncadrarea juridic ă a faptei. Î n baza art. 334 C.proc.pen., aceasta va fi schimbat ă î n tentativ ă la infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen. Î ntruc â t de la data comiterii faptei ş i p â n ă la pronun ţ area prezentei hot ă r â ri, art. 211 alin. (2) C. pen., a fost modificat prin Legea nr. 169/2002, î n cauz ă se va face aplicarea art. 13 C. pen., re ţ in â ndu-se c ă sunt aplicabile dispozi ţ iile legii penale î n vigoare la data comiterii faptei, ca lege mai favorabil ă . Pentru infrac ţ iunea comis ă se va aplica fiec ă rui inculpat o pedeaps ă la individualizarea c ă reia se va ţ ine seama de pericolul social concret al faptei deter minat de comiterea acesteia de dou ă persoane î mpreun ă , î n timpul nop ţ ii ş i î ntr-un loc public, de urm ă rile produse. Se va avea î n vedere ş i v â rsta inculpa ţ ilor, faptul c ă ace ş tia se aflau sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice ş i c ă nu au antecedente penale. Vor fi men ţ inute celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor. Se va deduce la zi arestarea preventiv ă . Conform art. 192 alin. (3) C.proc.pen., cheltuielile judiciare vor r ă m â ne î n sarcina statului, astfel î nc â t onorariul pentru ap ă r ă torul desemnat din oficiu inculpatului C.D. se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii C.D. ş i V.M. î mpotriva deciziei penale nr. 218/ A din 25 aprilie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă decizia penal ă sus-men ţ ionat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 103 din 15 februarie 2002 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , cu privire la î ncadrarea juridic ă a faptei. Î n baza art. 334 C.proc.pen., schimb ă î ncadrarea juridic ă a faptei de t â lh ă rie, prev ă zut ă de art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e) C. pen., î n tentativ ă la infrac ţ iunea de t â lh ă rie, prev ă zut ă de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e), cu aplicarea art. 13 C. pen. Î n baza art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) ş i e), cu aplicarea art. 13 C. pen., condamn ă pe inculpa ţ ii C.D. ş i V.M. la c â te 2 ani ş i 6 luni î nchisoare fiecare. Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rii. Deduce din pedepse, timpul arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor de la 21 octombrie 2001, la 19 februarie 2003. Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatului C.D. î n sum ă de 300.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 19 februarie 2003. 15. Aprecierea greşită a probelor, cu consecinţa încadrării juridice eronate. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 5204
Dosar nr. 1138 /2003
282
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2003 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă : Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 371 din 4 decembrie 2002, pronun ţ at ă de Tribunalul Arad î n dosar nr. 4198/2002, î n baza art. 211 alin. 2 lit.b, d, e Cod penal, cu aplicarea art. 13, 74 aliniat ultim, 76 lit.b Cod penal, prin schimbarea calific ă rii juridice din rechizitor, a fost condamnat inculpatul F.I.R. 1 (un) an î nchisoare, pentru t â lh ă rie. Pe durata ş i î n condi ţ iile art. 71 Cod penal a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev ă zute de art. 64 Cod penal. A dedus din pedeaps ă durata re ţ inerii ş i arest ă rii preventive pe perioada 1 ianuarie 6 ianuarie 2002. A confiscat de la inculpat î n vederea distrugerii, a b â tei din lemn aflat ă î n camera de corpuri delicte a Tribunalului Arad. A obligat pe inculpat s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile R. V.M. suma de 10.000.000 lei cu titlul de daune morale, iar p ă r ţ ii civile S.C. „H&H" S.R.L. Arad, suma de 300.000 lei cu titlul de desp ă gubiri civile. A obligat inculpatul s ă pl ă teasc ă statului 4.000.000 lei cheltuieli judiciare. Instan ţ a a re ţ inut î n fapt, c ă î n seara zilei de 31 ianuarie 2001, partea v ă t ă mat ă R.V.M. ş i inculpatul au convenit s ă petreac ă î mpreun ă noaptea de revelion la locul de munc ă a p ă r ţ ii v ă t ă mate, respectiv la o gheret ă , unde partea v ă t ă mat ă lucra ca v â nz ă toare, fiind angajata S.C. „H&H" S.R.L. Arad. Spre diminea ţă , î n jurul orelor 6,00 î ntre inculpat ş i partea v ă t ă mat ă a avut loc o ceart ă , î n urma c ă reia inculpatul a aplicat p ă r ţ ii v ă t ă mate mai multe lovituri cu o b â t ă cauz â nd p ă r ţ ii v ă t ă mate leziuni vindecabile î n 5-6 zile î ngrijiri medicale. O dat ă cu plecarea din gheret ă inculpatul a luat 4 pachete ţ ig ă ri „Malboro", dou ă sticle de bere ş i cheile gheretei ş i a spart cu b â ta geamurile. Prejudiciul cauzat p ă r ţ ii v ă t ă mate S.C. „H&H" S. R. L. fiind de 300.000 lei. La individualizarea pedepsei, instan ţ a a avut î n vedere pericolul social concret al faptei, cuantumul prejudiciului foarte mic, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, re ţ in â nd circumstan ţ e atenuante prev ă zute de art. 74 alin. ultim Cod penal ş i art. 76 lit.b Cod penal. Î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 371 din 4 decembrie 2002 pronun ţ at ă de Tribunalul Arad a declarat apel inculpatul, solicit â nd achitarea sa deoarece nu a s ă v â r ş it infrac ţ iunea de t â lh ă rie. Curtea de Apel Timi ş oara a respins ca nefondat apelul inculpatului apreciind c ă prima instan ţă a stabilit corect vinov ăţ ia inculpatului, re ţ in â nd o stare de fapt corespunz ă toare probatoriului administrat ş i a dat o bun ă î ncadrare juridic ă faptei. Decizia instan ţ ei de apel a fost atacat ă cu recurs de inculpat care a criticat-o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, reiter â nd î n esen ţă motivele de apel. Recurentul a solicitat î n principal achitarea sus ţ in â nd c ă nu se face vinovat de s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie, iar î n subsidiar a cerut schimbarea î ncadr ă rii juridice î n infrac ţ iunea de lovire prev ă zut ă de art. 180 alin. 2 Cod penal. Recursul declarat de inculpat este î ntemeiat. Din examinarea textului art. 211 Cod penal, rezult ă c ă infrac ţ iunea de t â lh ă rie se s ă v â r ş e ş te cu inten ţ ie direct ă , aceast ă form ă de vinov ăţ ie trebuind s ă existe at â t î n raport cu infrac ţ iunea principal ă , de furt, c â t ş i î n raport cu ac ţ iunea adiacent ă de punere a victimei î n stare de incon ş tien ţă sau neputin ţă de a se ap ă ra, prin exercitarea de violen ţ e sau amenin ţă ri asupra acesteia. Pentru realizarea laturii subiective a acestei infrac ţ iuni este obligatoriu a ş adar ca, prin ac ţ iunea adiacent ă , f ă ptuitorul s ă urm ă reasc ă unui din scopurile prev ă zute î n art. 211 Cod penal, respectiv furtul, p ă strarea bunului furat sau î nl ă turarea urmelor infrac ţ iunii. Î n cauz ă , din probele administrate rezult ă cu certitudine c ă inculpatul nu a lovit victima î n scopul de a-i sustrage un bun ş i nici î n vreunul din celelalte scopuri prev ă zute de art. 211 Cod penal, ci pentru c ă î ntre cei doi a avut loc o ceart ă . Î n atare situa ţ ie, neexist â nd leg ă tura subiectiv ă î ntre ac ţ iunea de lovire ş i aceea de furt, aceste dou ă fapte ale inculpatului nu pot fi î ncadrate î n infrac ţ iunea de t â lh ă rie, ci constituie infrac ţ iuni distincte.
283
Ca urmare fapta inculpatului de a lovi pe partea v ă t ă mat ă cauz â ndu-i leziuni pentru a c ă ror vindecare au fost necesare 5-6 zile î ngrijiri medicale, constituie infrac ţ iune de lovire prev ă zut ă de art. 180 alin. 2 Cod penal, iar fapta de a lua, î ntr-un loc public, pe timp de noapte mai multe pachete de ţ ig ă ri, sticle de bere ş i cheile gheretei, f ă r ă consim ţă m â ntul p ă r ţ ii v ă t ă mate, î n scopul de a le î nsu ş i pe nedrept, constituie infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208 - 209 lit.e ş i g Cod penal. A ş a fiind Curtea va admite recursul inculpatului, va casa hot ă r â rile pronun ţ ate ş i va schimba î ncadrarea juridic ă a faptelor î n sensul ar ă tat. La individualizarea pedepselor pe care le va aplica inculpatului Curtea va avea î n vedere criteriile de individualizare prev ă zute de art. 72 Cod penal ş i anume gradul de pericol social concret al faptelor, î mprejur ă rile î n care s-au consumat infrac ţ iunile, limitele de pedeaps ă prev ă zute de lege pentru aceste infrac ţ iuni dar ş i circumstan ţ ele personale ale inculpatului î n favoarea c ă ruia instan ţ ele au re ţ inut deja circumstan ţ e atenuante prev ă zute de art. 74 Cod penal a c ă ror recunoa ş tere este obligatorie î n aceast ă faz ă a procesului penal, î n care Curtea este investit ă doar cu judecarea recursului promovat de inculpat. Î n baza art. 33 lit.a ş i 34 lit.b se vor contopi pedepsele î n pedeapsa cea mai grea, Curtea apreciind î ns ă c ă î n cauz ă sunt aplicabile dispozi ţ iile art. 81 Cod penal, scopul educativ ş i sanc ţ ionator al pedepsei, a ş a cum este prev ă zut de art. 52 Cod penal put â nd fi atins ş i f ă r ă ca executarea acesteia s ă aib ă loc. Ca urmare se va dispune suspendarea execut ă rii pedepsei pe un termen de î ncercare stabilit potrivit dispozi ţ iilor art. 82 Cod penal ş i se va pune î n vedere inculpatului dispozi ţ iile art. 83 Cod penal privind revocarea suspend ă rii condi ţ ionate a execut ă rii pedepsei. V ă z â nd ş i dispozi ţ iile art. 192 alin. 3 Cod procedur ă penal ă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul F.I.R. î mpotriva deciziei penale nr. 70/A din 24 februarie 2003 a Cur ţ ii de Apel Timi ş oara. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 371 din 4 decembrie 2002 a Tribunalului Arad, numai cu privire la î ncadrarea juridic ă a faptei ş i la pedeapsa aplicat ă . Î n baza art. 334 din Codul de procedur ă penal ă , schimb ă î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit.d ş i e, cu aplicarea art. 13, art. 74, art. 76 din Codul penal î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 180 alin. 3 din Codul penal ş i infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208, 209 lit.e ş i g din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 13, art. 74, art. 76 din Codul penal, texte î n baza c ă rora condamn ă pe inculpat la 2 luni î nchisoare ş i respectiv la 6 luni î nchisoare. Conform art. 33 lit.a ş i 34 lit.b din Codul penal, inculpatul va executa p edeapsa cea mai grea de 6 luni î nchisoare. Î n baza art. 81 din Codul penal, dispune suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei pe un termen de î ncercare de 2 ani ş i 6 luni. Face aplicarea art. 359 din Codul de procedur ă penal ă . Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 13 noiembrie 2003. 16. Aprecierea greşită a probelor cu consecinţa unei încadrări juridice eronate. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 5528
Dosar nr. 3565/2003 Şedinţa publică din 27 noiembrie 2003 CURTEA
Prin sentin ţ a penal ă nr. 413/S din 7 decembrie 2002, Tribunalul Bra ş ov a condamnat pe inculpatul M.L.M., î n baza art. 211 alin. 2 lit. b ş i e Cod penal, cu aplicarea art. 13 Cod penal ş i art. 37 lit. a Cod penal, la pedeapsa de 5 ani ş i 3 luni î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie.
284
Pentru a pronun ţ a aceast ă hot ă r â re s-a re ţ inut c ă î n data de 16 noiembrie 2000, î ntre orele 15,00-16,00, inculpatul a p ă truns prin efrac ţ ie î n autoturismul marca „Peugeot" apar ţ in â nd p ă r ţ ii v ă t ă mate T.G. ş i a î ncercat s ă sustrag ă mai multe bunuri aflate î n autoturism. Fiind surprins de partea v ă t ă mat ă , inculpatul a abandonat bunurile ş i a fugit. La un interval de timp foarte scurt a fost prins de c ă tre martorul L.A. ş i pentru a ş i asigura sc ă parea inculpatul a folosit un spray paralizant pe care -l avea asupra sa, reu ş ind astfel s ă fug ă . Î n cursul urm ă ririi penale inculpatul a recunoscut s ă v â r ş irea infrac ţ iunii re ţ inut ă î n sarcina sa, atitudine procesual ă men ţ inut ă ş i î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti, cu precizarea c ă a fost surprins de partea v ă t ă mat ă imediat dup ă ce a deschis portiera ma ş inii. Î mpotriva acestei hot ă r â ri a declarat apel inculpatul solicit â nd schimbarea î ncadr ă rii juridice, î n principal, din t â lh ă rie î n furt calificat, iar î n subsidiar, din t â lh ă rie î n tentativ ă la t â lh ă rie. Prin decizia nr. 162 din 25 iunie 2003 Curtea de Apel Bra ş ov a admis, î n parte, apelul declarat de inculpat ş i î n baza art. 334 Cod procedur ă penal ă , a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit.b,e Cod penal cu aplicarea art. 13 ş i 37 lit.a Cod penal î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit.b,e cu aplicarea art. 13 ş i 37 lit.a Cod penal, condamn â ndu-l pe inculpat la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare. Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bra ş ov a formulat recurs î n cauz ă , critic â nd hot ă r â rea instan ţ ei de apel sub aspectul gre ş itei schimb ă ri a î ncadr ă rii juridice. Temeiul juridic al recursul declarat î l constituie dispozi ţ iile art. 385 9 pct. 17 Cod procedur ă penal ă . Examin â nd recursul, Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie constat ă c ă acesta nu este fondat pentru motivele ce se vor ar ă ta î n continuare. Din analiza materialului probator administrat î n cauz ă , rezult ă c ă instan ţ a de apel a re ţ inut î n mod corect situa ţ ia de fapt ş i vinov ăţ ia inculpatului, d â nd î ncadrarea juridic ă legal ă ş i temeinic ă faptelor comise de acesta. Astfel, este de observat c ă , î n mod gre ş it prima instan ţă a apreciat c ă fapta inculpatului î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii de t â lh ă rie î n form ă consumat ă , deoarece fiind vorba de o infrac ţ iune complex ă , la care elementul material al laturii obiective este dual, momentul consum ă rii se raporteaz ă la momentul consum ă rii ac ţ iunii principale, care este infrac ţ iunea de furt. Î n cauz ă , inculpatul a inten ţ ionat s ă sustrag ă bunurile p ă r ţ ii v ă t ă mate, respectiv o geac ă de piele, dar a fost suprins de aceasta ş i de martor, moment î n care inculpatul a abandonat bunul î n interiorul autoturismului ş i a fugit. Rezult ă , deci, c ă at â ta vreme c â t bunurile pe care inculpatul a inten ţ ionat s ă le sustrag ă nu au fost scoase din interiorul autoturismului nu se poate re ţ ine c ă fapta, respectiv infrac ţ iunea de t â lh ă rie, s-a consumat. Activitatea infrac ţ ional ă a inculpatului aflat ă î n curs de desf ăş urare a fost î ntrerupt ă de interven ţ ia p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i a martorului L.A., inculpatul nereu ş ind, astfel, s ă scoat ă bunurile pe care inten ţ iona s ă le sustrag ă din interiorul autoturismului, fiind realizate doar elementele tentativei la infrac ţ iunea de t â lh ă rie. Î n aceste condi ţ ii, simplul fapt c ă inculpatul a pus m â na pe bunuri, f ă r ă î ns ă s ă se realizeze trecerea efectiv ă a acestora î n puterea sa de dispozi ţ ie, nu realizeaz ă dec â t elementele constitutive ale unei tentative la infrac ţ iunea de t â lh ă rie. De altfel, imposedarea î n cazul unor astfel de fapte are loc dup ă terminarea opera ţ iei de deposedare. Ori, î n cauz ă , activitatea infrac ţ ional ă a fost î ntrerupt ă ş i inculpatul a fost î mpiedicat s ă treac ă la faza de imposedare. Î n consecin ţă , Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie constat ă c ă î ncadrarea juridic ă dat ă acestei fapte este cea de tentativ ă la infrac ţ iunea de t â lh ă rie. Pentru aceste motive, Curtea urmeaz ă s ă resping ă ca nefondat recursul declarat de procuror î n temeiul art. 385 1 5 pct. 1 lit. b Cod procedur ă penal ă .
285
Î n baza art. 385 17 alin. 4 Cod procedur ă penal ă ş i art. 88 Cod penal se va deduce din durata pedepsei aplicate, re ţ inerea preventiv ă de 24 ore, respectiv 16 noiembrie 2000. Constat ă c ă inculpatul este arestat î n alt ă cauz ă . Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a intimatului inculpat se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bra ş ov î mpotriva deciziei penale nr. 162/A din 25 iunie 2003, a Cur ţ ii de Apel Bra ş ov, privind pe inculpatul M.L.M., ca nefondat. Deduce durata re ţ inerii preventive de 24 ore, respectiv 16 noiembrie 2000, din pedeapsa aplicat ă . Constat ă c ă inculpatul este arestat î n alt ă cauz ă . Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a intimatului inculpat î n sum ă de 400.000 lei, va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 27 noiembrie 2003. 17. Achitare. Probe îndoielnice. In dubio pro reo. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 6009
Dosar nr. 2479/2003 Şedinţa publică din 18 decembrie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 238 din 30 ianuarie 2002, Judec ă toria Bra ş ov a achitat î n baza art. 11 pct. 2 lit.a, raportat la art. 10 lit.c Cod procedur ă penal ă pe inculpatul Ş .M.V. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit.i Cod penal. Prin rechizitoriu se re ţ ine c ă , la 1 martie 2001, inculpatul a p ă truns, prin escaladare, î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate S.O. ş i a sustras suma de 12.300 USD. Pentru a pronun ţ a achitarea, instan ţ a de fond a re ţ inut c ă exist ă un puternic dubiu cu privire la s ă v â r ş irea faptei de c ă tre inculpat. Tribunalul Bra ş ov, prin decizia penal ă nr. 429/A din 5 iunie 2002 ş i Curtea de Apel Bra ş ov, prin decizia penal ă nr. 771/R din 29 octombrie 2002, au respins apelurile ş i, respectiv, recursurile, declarate de procuror ş i partea v ă t ă mat ă . Procurorul general a declarat recurs î n anulare, invoc â nd gre ş ita achitare a inculpatului. Î n urma examin ă rii lucr ă rilor dosarului, Curtea constat ă c ă recursul î n anulare nu este fondat. Potrivit art. 345 alin. 2 Cod procedur ă penal ă , instan ţ a pronun ţă condamnarea numai atunci c â nd constat ă c ă fapta exist ă , constituie infrac ţ iune ş i a fost s ă v â r ş it ă de inculpat. Din examinarea textului sus-men ţ ionat, rezult ă c ă pronun ţ area unei hot ă r â ri de condamnare este î ntotdeauna condi ţ ionat ă de dovedirea cert ă , prin probe, a existen ţ ei faptei imputate, a existen ţ ei elementelor constitutive ale infrac ţ iunii ş i a identit ăţ ii f ă ptuitorului. Or, probele existente î n dosar nu dovedesc, î n mod cert, c ă , î n cauz ă , s-a s ă v â r ş it o infrac ţ iune de furt a sumei de 12.300 USD ş i c ă autorul acestui furt este inculpatul Ş .M.V. Dimpotriv ă , examinarea atent ă a probelor descoperite ş i str â nse î n cursul urm ă ririi penale ş i a celor administrate î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti relev ă serioase dubii, sub ambele aspecte mai sus-men ţ ionate. Astfel, î n procesul-verbal de cercetare la fa ţ a locului, existent la filele 5-8, din dosarul de urm ă rire penal ă , rezult ă c ă un geam al locuin ţ ei p ă r ţ ii v ă t ă mate, prin care s-ar fi
286
putut realiza p ă trunderea, era deschis, iar, pe acoperi ş ul garajului locuin ţ ei, au fost identificate urme de î nc ă l ţă minte, de dou ă m ă rimi, care indicau p ă r ă sirea casei p ă r ţ ii v ă t ă mate spre un r â u situat î n apropiere (fila 6 - dos. urm. pen.). Referitor la aceste urme de î nc ă l ţă minte, instan ţ ele au re ţ inut, justificat, declara ţ ia martorei C.E., vecin ă cu partea v ă t ă mat ă , care, î n ziua î n care a fost reclamat furtul, a v ă zut doi tineri care coborau î n fug ă , de pe garajul locuin ţ ei p ă r ţ ii v ă t ă mate. Aceea ş i martor ă , care este vecin ă ş i cu inculpatul, cunosc â ndu-l foarte bine, a ar ă tat, categoric, c ă nici una dintre cele dou ă persoane, pe care le-a v ă zut cobor â nd î n fug ă , de pe garaj, nu era inculpatul (fila 49 - dos. fond). Nu este lipsit ă de importan ţă nici î mprejurarea c ă aceast ă martor ă i-a relatat mamei p ă r ţ ii v ă t ă mate, aceste aspecte (fila 35 - dos. fond). Apoi, nu este lipsit ă de importan ţă ş i de semnifica ţ ie nici î mprejurarea c ă , de ş i martora C.E. a declarat instan ţ ei c ă aceste aspecte le-a relatat ş i organelor de poli ţ ie, declara ţ ia ei, dat ă î n cursul urm ă ririi penale nu se afl ă la dosarul cauzei. Unicul element de proba ţ iune pe care se sprijin ă acuzarea, este rezultatul unei constat ă ri tehnico- ş tiin ţ ifice, prin care au fost examinate 16 fragmente de urme papilare, ridicate de pe vasele unui serviciu de por ţ elan, din casa p ă r ţ ii v ă t ă mate. Î n leg ă tur ă cu un fragment de urm ă papilar ă digital ă , s-a concluzionat c ă a fost creat de degetul mare al m â inii drepte a inculpatului, urm ă care s-a ridicat de pe un platou de por ţ elan, dintr-un serviciu aflat î n dulapul p ă r ţ ii v ă t ă mate, unde era ş i bolul î n care se afirm ă c ă se aflau cei 12.300 USD (fila 58 - dos. urm. pen.). Referitor la aceast ă constatare, instan ţ ele au re ţ inut, î n mod justificat, c ă este inexplicabil ă notarea de c ă tre organele de poli ţ ie, î n plan ş ele cu fotografiile urmelor papilare, c ă mai multe dintre urme ar apar ţ ine inculpatului, de ş i, din raportul de constatare rezult ă cert ş i clar, c ă numai una dintre urme este a inculpatului (filele 15 18, dos. urm. pen.). Apoi, este de re ţ inut c ă prezen ţ a acestui fragment digital apar ţ in â nd inculpatului, poate fi explicat prin aceea c ă inculpatul a fost de mai multe ori î n casa p ă r ţ ii v ă t ă mate (a stat la mas ă , a servit m â ncare, iar, î ntr-o î mprejurare, a ajutat la mutatul mobilei î n cas ă ). Aceste î mprejur ă ri au fost confirmate de partea v ă t ă mat ă , iar sus ţ inerile acesteia c ă , î n acele ocazii, inculpatul nu ar fi pus m â na pe acel platou, î n mod justificat, instan ţ ele au ar ă tat c ă trebuie evaluate cu rezerve, printre altele ş i pentru c ă la acel parastas la care a participat ş i inculpatul, a fost mult ă lume, care a fost servit ă cu m â ncare, inclusiv deci, inculpatul. Deosebit de important ă este, apoi, men ţ iunea specialistului criminalist, corect re ţ inut ă de instan ţ e, potrivit c ă reia urma papilar ă poate fi mai veche, men ţ iune care nu poate fi interpretat ă dec â t î n favoarea inculpatului ( î ntr-adev ă r, î n tratatele de criminalistic ă , se face precizarea c ă urmele de pe por ţ elan pot fi p ă strate chiar ani de zile). Î n sf â r ş it, î n mod justificat, au re ţ inut instan ţ ele ş i î mprejurarea c ă erau mai multe persoane care ş tiau despre prezen ţ a acelor bani ş i care ar fi putut, deci, direct sau indirect, s ă -i sustrag ă ş i c ă comportamentul inculpatului dup ă pretinsul furt a fost unul care exclude vreo suspiciune cu privire la faptul c ă el ar fi autorul sustragerii. Pentru toate aceste considerente, urmeaz ă ca recursul î n anulare s ă fie respins, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei peanle nr. 238 din 30 ianuarie 2002 a Judec ă toriei Bra ş ov, deciziei penale nr. 429/A din 5 iunie 2002 a Tribunalului Bra ş ov ş i deciziei penale nr. 771/R din 29 octombrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bra ş ov, privind pe inculpatul Ş .M. V. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 18 decembrie 2003.
287
18. Martor în procesul penal. Agent de poliţie constatator al infracţiunii. Inadmisibilitate. Superficialitatea instanţei în exercitarea rolului activ. Neverificarea apărărilor. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 5045
Dosar nr. 2077/2001 Şedinţa publică din 21 noiembrie 2002 CURTEA
In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 17 din 25 ianuarie 2001, Tribunalul Bra ş ov a condamnat pe inculpatul M. G. la 6 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit.a, d ş i e Cod penal cu aplicarea art. 71-64 Cod penal. Totodat ă , s-a dedus, din pedeapsa aplicat ă , durata preven ţ iei inculpatului, de la 26 iunie 1999 f ă 30 iunie 1999. ' S-a re ţ inut, î n esen ţă , c ă , î n noaptea de 25/26 iunie 1999, î n jurul orei 0,30, î n timp ce se deplasa pe o strad ă din Bra ş ov, partea v ă t ă mat ă A. N. a fost atacat ă de 3 persoane, printre care ş i inculpatul M.G., care au deposedat-o prin violen ţă , de ceasul de la m â n ă , un briceag ş i o geant ă , fiind surprin ş i de un poli ţ ist. Curtea de Apel Bra ş ov, prin decizia penal ă nr. 86 din 12 aprilie 2001, a respins apelul inculpatului. Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat, î n principal, achitarea, î n baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit. c Cod procedur ă penal ă , iar î n subsidiar, reducerea pedepsei sub minimul special prev ă zut de lege, ca urmare a aplic ă rii dispozi ţ iilor art. 74-76 Cod penal. Recursul inculpatului este fondat. Potrivit art. 345 alin. 1 Cod procedur ă penal ă , asupra î nvinuirii aduse inculpatului, instan ţ a hot ă r ăş te prin sentin ţă , pronun ţâ nd, dup ă caz, condamnarea, achitarea sau î ncetarea procesului penal. Art. 345 alin. 2 din acela ş i cod, precizeaz ă c ă solu ţ ia de condamnare a inculpatului se pronun ţă numai dac ă instan ţ a constat ă c ă fapta exist ă , constituie infrac ţ iune ş i a fost s ă v â r ş it ă de inculpat. Din economia acestor texte de lege, rezult ă , cu claritate, c ă instan ţ a de judecat ă pronun ţă condamnarea inculpatului numai î n situa ţ ia î n care probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale ş i verificate î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti, dovedesc î n mod cert, printre altele, c ă fapta a fost s ă v â r ş it ă de inculpat. Or, î n cauz ă , probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale, ş i care au servit drept temei de trimitere î n judecat ă , precum ş i probele administrate î n cursul judec ăţ ii nu dovedesc, î n mod cert, c ă autorul infrac ţ iunii de t â lh ă rie este inculpatul. Din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă , instan ţ a de fond a pronun ţ at condamnarea inculpatului numai pe baza declara ţ iilor plutonierului de poli ţ ie, P.D, c ă ruia i-a conferit î n mod inadmisibil calitatea de martor, de ş i acesta, î n realitate, a fost î ns ăş i agentul constatator al infrac ţ iunii flagrante, a ş a cum rezult ă din procesul-verbal î ntocmit de acesta la 26 iunie 1999 (fila 3 dos. urm. pen.).Or, î n raport de atitudinea constant ă a inculpatului, care a negat s ă v â r ş irea faptei, ş i de faptul c ă partea v ă t ă mat ă ş i so ţ ia acesteia, A.A., nu au fost î n m ă sur ă s ă ofere date ş i elemente relevante care s ă confirme cele atestate de agentul constatator î n procesul-verbal de constatare, de la fila 3 al dosarului de urm ă rire penal ă , instan ţ ele erau datoare, î n virtutea rolului activ ş i pentru aflarea adev ă rului, s ă verifice, temeinic, fiecare ap ă rare invocat ă de inculpat. Sub acest aspect al superficialit ăţ ii î n exercitarea rolului activ, este edificatoare remarca instan ţ ei de apel, care, î n considerentele deciziei, a re ţ inut c ă : „de men ţ ionat este faptul c ă , nici î n declara ţ iile din faza de urm ă rire penal ă ş i nici î n declara ţ ia dat ă î n faza de cercetare judec ă toreasc ă , inculpatul nu a f ă cut vorbire de î mprejurarea c ă , î n ziua respectiv ă , ar fi suferit o entors ă la m â na dreapt ă ş i c ă i s-ar fi aplicat aparat gipsat, î mprejurare care este greu de crezut, c ă a fost uitat ă de inculpat p â n ă î n faza procesual ă a apelului".
288
Or, dac ă ar fi examinat materialul probator, instan ţ ele ar fi trebuit s ă constate c ă inculpatul a invocat aceast ă ap ă rare î nc ă î n cursul urm ă ririi penale, prin declara ţ ia din 26 iunie 1999, dat ă la procuror, unde a ar ă tat:" La m â na dreapt ă sunt cu aparat gipsat, de ieri diminea ţă (25 iunie 1999), din cauza unei c ă z ă turi la serviciu", (fila 37 dos.urm.pen.). Instan ţ ele ar fi trebuit s ă re ţ in ă c ă aceast ă ap ă rare formulat ă de inculpat, a fost confirmat ă , tot î n cursul urm ă ririi penale, de martora G.C., prin declara ţ ia din 9 martie 2000, î n care a ar ă tat: „L-am auzit pe M.G. c ă a declarat verbal, lucr ă torilor de poli ţ ie, c ă el vine dinspre Spitalul Jude ţ ean ş i se deplasa spre Pia ţ a Astra". Apoi instan ţ a de apel, ar fi trebuit s ă observe c ă î n cursul judec ă rii apelului la fila 11 din dosar s-a depus o adeverin ţă medical ă care atest ă c ă , î ntr-adev ă r inculpatului la 25 iunie 1999 i-a fost aplicat aparat gipsat la m â na dreapt ă . Or, î n fa ţ a acestor date ş i elemente, instan ţ ele ar fi trebuit s ă aprofundeze cercetarea judec ă toreasc ă prin verific ă ri la cabinetul medical unde a fost aplicat aparatul gipsat ş i prin explica ţ ii cerute medicului care a efectuat consulta ţ ia, interven ţ ia ş i tratamentul. In raport de constat ă ri, instan ţ a ar fi trebuit s ă cear ă eventual explica ţ ii ş i de la medicul legist cu privire la posibilitatea inculpatului î n aceast ă stare de a participa la s ă v â r ş irea t â lh ă riei asupra victimei î n condi ţ iile descrise de agentul constatator. Evident, c ă pentru aflarea adev ă rului, instan ţ a ar fi trebuit s ă administreze orice alte probe, urm â nd ca, dup ă epuizarea tuturor posibilit ăţ ilor de proba ţ iune, s ă pronun ţ e solu ţ ia ce ar fi rezultat din analiza î ntregului material probator. Pentru aceste considerente, urmeaz ă a se admite recursul inculpatului, a fi casate hot ă r â rile pronun ţ ate ş i a se trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bra ş ov. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul M. G. î mpotriva deciziei penale nr. 86 din 12 aprilie 2001 a Cur ţ ii de Apel Bra ş ov. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a nr. 17 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Bra ş ov ş i trimite cauza, spre rejudecare, la prima ins tan ţă - Tribunalul Bra ş ov. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 21 noiembrie 2002. 19. Probe. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului. Valoarea lor probatorie în procesul penal. Recunoaşterea faptei de către inculpat. Pronunţarea hotărârii numai pe baza declaraţiei date de inculpat. Consecinţe. ROMÂNIA CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALA Decizia nr. 3277
Dosar nr. 216/2002 Şedinţa publică din 26 iunie 2002 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a nr. 303 din 9 iunie 1999 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia a Il-a penala, î n baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit.i Cod penal cu aplicarea art, 73 lit. b ş i 74, 76 Cod penal, inculpatul A. V. a fost condamnat la l an ş i 2 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de tentativ ă de omor calificat. S-a dedus re ţ inerea ş i arestarea preventiv ă ş i s-a constatat c ă pedeapsa a fost executat ă , inculpatul fiind pus î n libertate. Totodat ă , i s-a confiscat cu ţ itul pe care 1-a folosit la comiterea faptei ş i a fost obligat s ă pl ă teasc ă unei unit ăţ i sanitare o sum ă de bani cu titlu de desp ă gubiri civile si cheltuielile judiciare c ă tre stat.
289
Pentru a pronun ţ a aceast ă hot ă r â re, prima instan ţ a a re ţ inut c ă î n ziua de 8 aprilie 1998, inculpatul î mpreun ă cu alte dou ă persoane se deplasa cu metroul spre Pia ţ a Romana. In acela ş i vagon s-a aflat ş i o persoan ă , î n stare avansat ă de ebrietate, care s-a comportat necivilizat ş i care a î ncercat s ă fumeze î n acel loc, aprinz â ndu- ş i o ţ igara. Recurentul i-a luat tigara, a stins-o, astfel î nc â t lucrurile au reintrat î n normal. In momentul c â nd trenul a ajuns î n static, inculpatul a cobor â t fiind urm ă rit de cel c ă ruia î i f ă cuse observa ţ ie. Pe sc ă rile de la ie ş ire, inculpatul a fost izbit î n mod repetat î n cap de c ă tre partea v ă t ă mat ă , cu o sticl ă , motiv care 1-a determinat s ă scoat ă din buzunar un cu ţ it cu care a lovit-o î n torace, abdomen ş i la nivelul ş oldului, provoc â ndu-i leziuni ce au necesitat 16 zile î ngrijiri medicale. Prin decizia nr. 81 din 22 februarie 2000 Curtea de Apel Bu cure ş ti a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti, a majorat pedeapsa aplicat ă la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare, a redus cuantumul desp ă gubirilor acordate unit ăţ ii spitalice ş ti ş i a î nl ă turat dispozi ţ ia privind constatarea execut ă rii pedepsei. Prin aceea ş i hot ă r â re, apelul inculpatului a fost respins ca tardiv introdus. Î mpotriva acestei hot ă r â ri, inculpatul a declarat recurs care prin decizia nr. 4343 din 7 noiembrie 2000 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - Sec ţ ia penal ă a fost admis, a casat hot ă r â rea atacat ă ş i constat â ndu-se c ă apelul a fost introdus î n termen, cauza a fost trimis ă Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a Il-a penal ă , spre rejudecare. Cu ocazia rejudec ă rii apelurilor, Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a II-a penal ă , a admis pe cel al Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti, a casat sentin ţ a nr. 303 din 9 iunie 1999 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia a Il-a penal ă ş i 1-a condamnat pe inculpat la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de tentativ ă de omor calificat prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b Cod penal ş i art. 74-76 Cod penal. A fost î nl ă turat ă dispozi ţ ia privind constatarea execut ă rii pedepsei ş i a redus cuantumul desp ă gubirilor civile acordate unei unit ăţ i sanitare. Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat. î mpotriva acestei ultime solu ţ ii, inculpatul a declarat recurs. Ap ă r ă torul, invoc â nd motivele depuse î n scris la dosar, a sus ţ inut c ă hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă nu sunt legale ş i temeinice. In acest sens, el a ar ă tat c ă instan ţ ele neav â nd î n vedere, la pronun ţ area solu ţ iilor, î ntreg materialul probator, nu au re ţ inut c ă î n spe ţă exista o cauz ă care î nl ă tur ă caracterul penal al faptei ş i anume legitima ap ă rare prev ă zut ă de art. 44 Cod penal. In concret, s-a sus ţ inut c ă prima instan ţă ş i cea de apel, nu au ţ inut seama de faptul c ă inculpatul a fost urm ă rit de victim ă ş i c â nd a fost ajuns la jum ă tatea sc ă rilor a fost tras de haine, ambii au c ă zut, s-au rostogolit ş i î n timp ce inculpatul era jos lovit cu pumnii ş i picioarele, a reu ş it s ă se ridice î n genunchi, a scos din buzunarul hainei cu ţ itul, cu ajutorul c ă ruia, dup ă ce i-a desf ă cut lama, i-a aplicat agresorului dou ă lovituri î n zona abdominal ă . Prezent â nd î n acest mod momentele desf ăş ur ă rii faptelor, ap ă r ă torul a precizat c ă inculpatul s-a ap ă rat î n timp ce partea v ă t ă mat ă î l ataca ş i nu ulterior, dup ă plecarea acesteia, cum gre ş it a re ţ inut instan ţ a de apel. A solicitat admiterea recursului, casarea hot ă r â rilor ş i achitarea inculpatului î n temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e Cod procedur ă penal ă , cu referire la art. 44 Cod penal. Recursul este fondat, dar, pentru un alt motiv dec â t cel invocat de inculpat. Examin â nd dosarul se constat ă c ă prima instan ţă , Tribunalul Bucure ş ti, Sec ţ ia a Il-a penal ă , a solu ţ ionat cauza, cu î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 287, 289, 290, 291 ş i urm ă toarele din Codul de procedur ă penal ă , din care rezult ă c ă instan ţ a este obligat ă s ă - ş i exercite rolul activ, pentru aflarea adev ă rului ş i pentru a- ş i forma convingerea privitor la faptele cu care a fost investit ă prin rechizitor, prin administrarea nemijlocit ă a tuturor probelor necesare î n ş edin ţă public ă oral ş i contradictoriu. Î n concret, instan ţ a de fond, a solu ţ ionat cauza, f ă r ă s ă citeze ş i s ă asculte martorii propu ş i î n rechizitor rezum â ndu-se s ă pronun ţ e hot ă r â rea doar pe baza declara ţ iei inculpatului. Or, inculpatul, de ş i a recunoscut lovirea, a invocat c ă a ac ţ ionat î n stare de legitim ă ap ă rare.
290
Instan ţ a de fond, av â nd î n vedere, pe de o parte, con ţ inutul prevederilor art. 69 din Codul de procedur ă penal ă , din care rezult ă c ă declara ţ iile inculpatului î n cursul procesului pot servi la aflarea adev ă rului numai î n m ă sura î n care ele se coroboreaz ă cu alte fapte ş i î mprejur ă ri atestate de ansamblul celorlalte probe, iar, pe de alt ă parte, ap ă rarea invocat ă de inculpat ş i î ndatoririle ar ă tate de textele sus-citate, trebuia s ă citeze ş i s ă asculte am ă nun ţ it ş i temeinic martorii propu ş i î n actul de sesizare ş i s ă administreze, orice alte probe necesare pentru a verifica dac ă inculpatul a ac ţ ionat î n condi ţ iile ar ă tate de art. 44 Cod penal, respectiv î n stare de legitim ă ap ă rare. Numai dup ă efectuarea unei cercet ă ri judec ă tore ş ti temeinice, î n condi ţ iile respect ă rii principiilor nemijloci ţ ii, oralit ăţ ii, publicit ăţ ii ş i contradictorialit ă tii instan ţ a, putea s ă ajung ă la aflarea adev ă rului ş i la pronun ţ area unei hot ă r â ri temeinice ş i legale. Pentru aceste motive, urmeaz ă a se admite recursul inculpatului, a se casa hot ă r â rile atacate ş i a se trimite cauza spre rejudecare la prima instan ţă , Tribunalul Bucure ş ti - Sectia a Il-a penal ă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat inculpatul A.V. î mpotriva deciziei nr. 569 din 25 septembrie 2001 a Curtii de Apel Bucure ş ti, Sectia a Il-a Penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a nr. 303 din 9 iunie 1999 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia a Il-a Penal ă ş i trimite cauza spre rejudecare la prima instan ţă , respectiv Tribunalul Bucure ş ti, Sectia a Il-a Penal ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 26 iunie 2002. PREŞEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR
MAGISTRAT ASISTENT, 20. Probe. Apreciere greşită cu consecinţa infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni
condamnării
pe
nedrept
pentru
Săvârşirea mai multor furturi a unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori, la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C.pen., ci una sau mai multe forme de participaţie prevăzute în titlul II Capitolul III din Partea Generală a Codului penal. CSJ, secţia penală,
Decizia nr. 4025 din 26 septembrie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 75 din 26 martie 2001, Tribunalul Mure ş a condamnat pe inculpa ţ ii F.I., G.R. ş i H.L. ş i al ţ i 3 inculpa ţ i, î ntre altele, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de asociere pentru s ă v â r ş irea de infrac ţ iunii prev ă zut ă î n art. 323 alin. 1 ş i 2 C.pen. Instan ţ a a re ţ inut c ă , î n cursul lunilor iunie-iulie 2000, inculpa ţ ii s-au asociat î n scopul de a sustrage s â rm ă de cupru ş i au sustras, î n mai multe r â nduri, cablu telefonic de pe traseul Sighi ş oara - Sae ş - Apold, cauz â nd un prejudiciu de 66.707.500 de lei SC Romtelecom. Curtea de Apel T â rgu Mure ş , prin decizia penal ă nr. 169/A din 24 octombrie 2001, a admis apelurile inculpa ţ ilor ş i a modificat solu ţ ia dat ă laturii civile. Recursurile declarate de inculpa ţ i sunt fondate. Potrivit art. 323 alin. 1 C.pen., const ituie infrac ţ iunea de asociere pentru s ă v â r ş irea de infrac ţ iuni fapta de a se asocia sau de a ini ţ ia constituirea unei asocieri, î n scopul s ă v â r ş irii uneia sau mai multor infrac ţ iuni, ori aderarea sau sprijinirea sub orice form ă a unei astfel de asocieri. Din examinarea acestui text de lege rezult ă c ă pentru existen ţ a infrac ţ iunii, î n ceea ce prive ş te elementul material al laturii obiective, trebuie s ă se dovedeasc ă prin probe o ac ţ iune de asociere, ceea ce î nseamn ă o grupare de mai multe persoane cu o anumit ă organizare, cu o disciplin ă intern ă , cu anumite reguli privind ierarhia ş i rolurile fiec ă ruia dintre participan ţ i.
291
Or, din examinarea probelor rezult ă c ă î n cauz ă nu este dovedit ă o asemenea ac ţ iune de asociere î ntre inculpa ţ i ci, la propunerea inculpatului G.N., ceilal ţ i inculpa ţ i au fost de acord s ă sustrag ă î mpreun ă cablurile, f ă r ă a se organiza î n acest scop. A ş a fiind, recursurile inculpa ţ ilor au fost admise ş i s-a dispus achitarea lor pentru aceast ă infrac ţ iune. 21. Aprecierea completă şi corectă a probelor. Efecte asupra încadrării
juridice. Omor calificat. Premeditare. Omor deosebit de grav. Faptă comisă pentru a săvârşi sau a ascude săvârşirea unei tâlhării. Tâlhărie. Furt. Pentru a se reţine premeditarea, este necesar să se dovedească existenţa unor acte de pregătire în vederea săvârşirii omorului, precum şi faptul că autorul a avut timp suficient pentru a reflecta şi a se decide la săvârşirea infracţiunii. Omorul poate fi încadrat în prevederile art. 176 lit. d, în concurs cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen., numai dacă din probe rezultă^ că prin uciderea victimei făptuitorul a urmărit însuşirea unor bunuri ale victimei. În lipsa acestor probe, fapta constituie infracţiunea de omor săvârşită într-una din celelalte modalităţi prevăzute, după caz, de art. 174-176, în concurs cu infracţiunea de furt. CSJ, Secţia penală
Decizia nr. 1142 din 21 martie 2000
Prin sentin ţ a penal ă nr. 37 din 5 februarie 1998 Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , a condamnat pe inculpatul A.C. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor calificat ş i deosebit de grav prev ă zut ă de art. 174 raportat la art. 175 lit.a ş i art. 176 lit.a ş i d ş i a infrac ţ iunii de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. 1 C.pen. Instan ţ a a re ţ inut c ă , datorit ă unor ne î n ţ elegeri inculpatul ş i so ţ ia sa s-au desp ă r ţ it î n fapt. î ntruc â t dorea s ă se î mpace cu so ţ ia sa, î n ziua de 18 februarie 1996, inculpatul a vizitat pe B.M., prietena so ţ iei, cer â ndu-i s ă intervin ă pentru aplanarea divergen ţ elor dintre ei. Dup ă unele discu ţ ii, inculpatul a p ă r ă sit locuin ţ a acesteia revenind la scurt ă vreme. La revenire, î narmat cu un cu ţ it, inculpatul a continuat discu ţ iile. î n timpul discu ţ iilor, inculpatul a ajuns la concluzia c ă victima a contribuit moral la desp ă r ş irea lor; mai mult chiar, c ă a î nlesnit so ţ iei î ntre ţ inerea de rela ţ ii extraconjugale. Marcat de situa ţ ie, inculpatul a î nceput s ă loveasc ă victima cu cu ţ itul pe care î l avea asupra sa, aplic â ndu-i repetate lovituri î n zona abdominal ă ş i cervical ă , cu urmarea unor leziuni care au cauzat moartea femeii. Dup ă uciderea victimei, inculpatul a luat din locuin ţ a acesteia suma de 12.000 de lei ş i un ceas, pe care le-a î nsu ş it. Raportul medico-legal de autopsie a concluzionat c ă moartea victimei s-a datorat leziunilor cardiace, ş i anume a pericardului ş i ventriculului drept. La autopsie s -au mai constatat multiple leziuni pulmonare ş i hepatice, cauzate prin lovire cu un corp t ă ietor- î n ţ ep ă tor. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia nr. 192 din 26 iunie 1998 a admis apelul declarat de procuror pentru omisiunea aplic ă rii pedepsei complementare. Apelul inculpatului a fost respins. Inculpatul a declarat recurs, cer â nd reducerea pedepsei. î n examinarea recursului se constat ă c ă , at â t prima instan ţă c â t ş i cea de apel au re ţ inut o corect ă situa ţ ie da fapt, dar î ncadrarea juridic ă dat ă celor dou ă infrac ţ iuni nu este corespunz ă toare, acest caz de casare, pre 9 v ă zut de art. 385 9 alin. 1 pct. 17, lu â ndu-se î n considerare din oficiu, conform art. 385 alin. 3 C.proc.pen. î n ceea ce prive ş te infrac ţ iunea de omor, instan ţ ele au re ţ inut î n mod gre ş it agravantele prev ă zute la art. 175 lit.a referitoare la premeditare ş i la art. 176 lit. d referitoare la s ă v â r ş irea omorului pentru a s ă v â r ş i sau a ascunde s ă v â r ş irea unei t â lh ă rii. Premeditarea, ca circumstan ţă agravant ă a infrac ţ iunii de omor presupune, pe l â ng ă trecerea unui anumit interval de timp de la luarea rezolu ţ iei ş i exteriorizarea ei, ş i o chibzuire suficient ă , precum ş i o preg ă tire de natur ă s ă î nlesneasc ă s ă v â r ş irea infrac ţ iunii ori î mpiedicarea descoperirii ei. Hot ă r â rea luat ă trebuie s ă se concretizeze î n anumite activit ăţ i de preg ă tire a infrac ţ iunii, cum ar fi ob ţ inerea de informa ţ ii, procurarea de mijloace, p â ndirea victimei.
292
Î n spe ţă se constat ă c ă inculpatul a mers la locuin ţ a victimei pentru a discuta cu aceasta despre situa ţ ia sa familial ă , cu scopul ca aceasta s ă intervin ă pentru a se putea î mp ă ca cu so ţ ia sa de care se desp ă r ţ ise, f ă r ă ca î ntre el ş i victim ă s ă existe vreun conflict care s ă duc ă la concluzia premedit ă rii omorului; pentru o perioad ă scurt ă de timp inculpatul a p ă r ă sit locuin ţ a victimei, dup ă care a revenit ş i a continuat discu ţ iile privind aceea ş i tem ă , î n condi ţ ii normale. Î mprejurarea c ă , la un moment dat, discu ţ iile au c ă p ă tat un caracter agresiv, iar inculpatul a devenit violent, aplic â nd victimei mai multe lovituri de cu ţ it, nu permite concluzia c ă omorul a fost s ă v â r ş it cu premeditare. Ca atare, î ncadrarea juridic ă a faptei î n prevederile art. 175 lit.a C.pen. este gre ş it ă , astfel c ă se impune î nl ă turarea acestei agravante. Potrivit art. 176 lit.d din acela ş i cod, omorul s ă v â r ş it pentru a s ă v â r ş i sau a ascunde s ă v â r ş irea unei t â lh ă rii sau piraterii constituie infrac ţ iunea de omor deosebit de grav. Î n cazul de fa ţă , din nici o î mprejurare nu rezult ă c ă inculpatul a mers la victim ă cu scopul de a s ă v â r ş i o t â lh ă rie. Numai faptul c ă dup ă s ă v â r ş irea omorului inculpatul a luat din locuin ţ a victimnei o sum ă de bani ş i un ceas nu sunt î mprejur ă ri de natur ă s ă duc ă la concluzia c ă acesta a s ă v â r ş it omorul î n scopul î nsu ş irii unor bunuri. Î n consecin ţă , î ncadrarea faptei de omor î n prevederile art. 176 lit. d C. pen. este gre ş it ă . Av â nd î n vedere considerentele de mai sus, urmeaz ă a se constata c ă ş i î ncadrarea juridic ă a faptei de t â lh ă rie este gre ş it ă . Din nici o prob ă nerezult â nd inten ţ ia inculpatului de a î nsu ş i prin violen ţă bunuri ale victimei, aceast ă din urm ă fapt ă constituie infrac ţ iunea de furt, î ncadrarea juridic ă urm â nd a fi schimbat ă î n prevederile art. 208 C. pen.
22. Aprecierea corectă a probelor. Efecte. Legitimă apărare. Depăşirea din cauza tulburării sau temerii, a limitelor unei stări proporţionale cu gravitatea pericolului produs prin atac. Secţia penală
decizia nr. 1289 din 28 martie 2000
Prin sentin ţ a penal ă nr. 856 din 7 decembrie 1998, Tribunalul Timi ş a dispus, î n temeiul art. 11 alin. 1 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e C.proc.pen. ş i la art. 44 C. pen., achitarea inculpatului B.I. pentru tentativ ă la infrac ţ iunea de omor prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b C.pen. Instan ţ a a re ţ inut c ă , la 14 iulie 1998, î ntre inculpatul B.I. pe de o parte ş i O.V. ş i K.M. pe de alt ă parte, afla ţ i î n stare de ebrietate, a avut loc o alterca ţ ie. Ace ş tia l-au urm ă rit cu inten ţ ia de a-l bate, situa ţ ie î n care inculpatul a intrat î n curtea unui cons ă tean ş i a stat ascuns un timp, dup ă care a ie ş it prin gr ă din ă pe alt ă strad ă sc ă p â nd de urm ă ritori. Urm ă ritorii, la care s-a al ă turat ş i M.G., au pornit, to ţ i trei, î n c ă utarea inculpatului. Acesta a trecut pe acas ă ş i ş i a luat un cu ţ it pentru a se ap ă ra î n situa ţ ia î n care va fi atacat ş i s-a î ntors î n centrul comunei pentru a- ş i conduce acas ă so ţ ia ş i copiii. Instan ţ a a re ţ inut de asemenea c ă cei trei l-au c ă utat pe inculpat la domiciliul s ă u, spun â nd unei martore c ă dac ă î l vor prinde î l vor omor î . Ei l-au î nt â lnit pe inculpat î n fa ţ a casei martorului B.R. c ă ruia acesta i-a cerut ajutorul, spun â ndu-i c ă va fi omor â t, dar martorul l-a refuzat. Cei trei agresori l-au imobilizat pe inculpat ş i l-au lovit, acesta ghemuindu-se l â ng ă poart ă , ap ă r â ndu- ş i fa ţ a. î n aceast ă situa ţ ie martorul B.R. a intervenit, amenin ţâ nd c ă va chema poli ţ ia ş i l-a introdus pe inculpat î n curte. La insisten ţ ele martorului, agresorii s-au î ndep ă rtat de poart ă , dar au r ă mas pe strad ă supraveghind ie ş irea, cu inten ţ ia evident ă de a î mpiedica o posibil ă fug ă a inculpatului. La sugestia martorului, inculpatul a ie ş it î n fug ă pe poart ă ş i s-a ascuns dup ă o tarab ă iar apoi a s ă rit un gard, dar urm ă ritorii l-au ajuns, bloc â ndu-i orice cale de sc ă pare. Instan ţ a a re ţ inut c ă M. G. avea o b â t ă iar O. V. avea î n m â n ă o piatr ă sau o c ă r ă mid ă precum ş i faptul c ă cei trei l-au lovit pe inculpat, care, le-a strigat s ă nu-l omoare pentru c ă are copii de crescut ş i care, î n aceast ă situa ţ ie, a lovit cu cu ţ itul pe partea v ă t ă mat ă K.M. provoc â ndu-i o plag ă î njunghiat ă mezogastric ă penetrant ă cu perfora ţ ie de
293
colon, leziuni care i-au pus via ţ a î n pericol ş i care au necesitat pentru vindecare 30 de zile de î ngrijiri medicale. Fa ţă de starea de fapt re ţ inut ă pe baza probelor administrate, instan ţ a a apreciat c ă î n cauz ă sunt aplicabile dispozi ţ iile art. 44 C. pen. referitoare la legitima ap ă rare. Prin decizia penal ă nr. 374/A din 30 septembrie 1999 Curtea de Apel Timi ş oara a admis apelul declarat de procuror numai cu privire la neobligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. Prin recursul declarat de procuror, se sus ţ ine c ă legitima ap ă rare a fost gre ş it re ţ inut ă , incidente fiind numai prevederile art. 73 lit. a C.pen. Recursul nu este fondat. Conform art. 44 alin. 3 C.pen., se afl ă î n legitim ă ap ă rare ş i acela care din cauza tulbur ă rii sau temerii a dep ăş it limitele unei ap ă r ă ri propor ţ ionale cu gravitatea pericolului ş i cu î mprejur ă rile î n care s-a produs atacul. Din probele administrate rezult ă c ă î n momentul s ă v â r ş irii faptei inculpatul se afla î ntr-o stare de tulburare ş i de temere determinate de faptul c ă fusese p â ndit, urm ă rit ş i lovit, de c â te ori s-a ivit prilejul, de partea v ă t ă mat ă ş i de cei doi martori î nc â t era convins c ă singura modalitate de a sc ă pa de atacul lor era aceea de a lovi cu cu ţ itul. A ş a fiind, chiar dac ă reac ţ ia sa de a lovi cu cu ţ itul pe partea v ă t ă mat ă apare ca dispropor ţ ionat ă fa ţă de atacul direct, material ş i injust î ndreptat de aceasta î mpotriva sa, condi ţ iile prev ă zute de lege pentru a se re ţ ine comiterea faptei î n stare de legitim ă ap ă rare sunt î ntrunite ş i, î n consecin ţă , solu ţ ia de achitare pronun ţ at ă î n cauz ă este legal ă ş i temeinic ă . Sus ţ inerea din recursul parchetului, î n sensul c ă dep ăş irea limitelor legitimei ap ă r ă ri de c ă tre inculpat constituie numai circumstan ţ a atenuant ă prev ă zut ă de art. 73 lit.a C. pen., nu poate fi primit ă ; aceast ă circumstan ţă exist ă î n situa ţ ia î n care f ă ptuitorul se afl ă î n legitim ă ap ă rare, dep ăş e ş te limitele acesteia, dar aceast ă dep ăş ire nu se produce sub imperiul tulbur ă rii sau temerii, deoarece atunci c â nd f ă ptuitorul se afl ă î ntr-o astfel de stare psihic ă , a ş a cum este cazul î n spe ţă , exist ă stare de legitim ă ap ă rare conform art. 44 alin. 3 C.pen. Fa ţă de considerentele sus-men ţ ionate, recursul a fost respins. 23. Prezumţia de nevinovăţie. Inexistenţa unei probe CERTE. Imposibilitatea înfrîngerii prezumţiei de nevinovăţie. Consecinţe. RO M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 855
Dosar nr. 3099/2002 Sedinţa publică din 19 februarie 2003 C U R T E A,
Prin sentin ţ a penal ă nr. 202 din 18 martie 2002 Tribunalul Timi ş a achitat î n baza art. 11 alin. 1 pct. 1 lit.a Cod procedur ă penal ă raportat la art. 10 lit. c Cod procedur ă penal ă pe inculpatul S.R.A., pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit. b, d, f cu aplicarea art. 109 din Codul penal, privind pe partea v ă t ă mat ă L.I. A constatat c ă inculpatul a fost arestat î n perioada 10 septembrie 2001-14 ianuarie 2002 ş i de la 14 februarie 2002 la zi. S-a dispus punerea î n libertate a inculpatului dac ă nu este arestat î n alt ă ca 3 u 0 z ă . Instan ţ a a re ţ inut c ă î n noaptea de 27/28 august 2001 î n jurul orelor 23 30 , î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate L.I. a p ă truns o persoan ă de sex masculin prin escaladare, a î ncercat s ă caute bunuri ş i fiind surprins, a aplicat p ă r ţ ii v ă t ă mate mai multe lovituri determin â nd-o pe aceasta s ă î i spun ă unde îş i ţ ine banii ş i î n continuare a sustras 700 DM ş i 3 milioane lei. Î mpotriva acestei hot ă r â ri a declarat apel procurorul sus ţ in â nd c ă instan ţ a de fond a dat o interpretare corect ă a probelor administrate î n cauz ă ş i datorit ă acestui aspect hot ă r â rea s-a bazat pe o grav ă eroare de fapt. Prin decizia penal ă nr. 212 din 16 mai 2002 Curtea de Apel Timi ş oara a dispus respingerea ca nefondat a apelului delcarat de procuror.
294
î mpotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul solicit â nd casarea hot ă r â rilor ş i condamnarea inculpatului pentru comiterea infrac ţ iunii de t â lh ă rie. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi ar ă tate. Examin â nd ansamblul probator administrat î n cauz ă , prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Timi ş c â t ş i din oficiu, se constat ă c ă instan ţ ele î n mod corect au dispus achitarea inculpatului, pe motiv c ă nu este autorul faptei, av â nd î n vedere neconcordan ţ ele existente î ntre declara ţ iile p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i a martorei B.M., declara ţ iile celorlal ţ i martori, c â t ş i prezum ţ ia de nevinov ăţ ie care opereaz ă î n favoarea inculpatului minor. î n leg ă tur ă cu descrierea faptelor de c ă tre partea v ă t ă mat ă se constat ă o serie de inadverten ţ e de la descrierea fizic ă a f ă ptuitorului c â t ş i orei la care a fost s ă v â r ş it ă fapta. Totodat ă , martorii audia ţ i, o prim ă categorie sunt aceia care nu cunosc nimic despre fapt ă sau au fost depista ţ i de organele de poli ţ ie î n cercul suspec ţ ilor de s ă v â r ş irea faptei ş i anume G.S., G.N., G.D.,B.P., C.A., C.I., L.P., M.E. ş i P.I. O alt ă categorie de martori respectiv P.C., M., R., S., D., sunt cei care î n diferite perioade de timp, au fost î mpreun ă cu inculpatul î n seara ş i noaptea de 27/28 august 2001 î n intervalul dintre orele 20 ş i 4,30. De altfel, ş i urmele papilare ridicate nu apar ţ in persoanelor care au frecventat locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate, urme, care nu au fost valorificate de organele de poli ţ ie, motivat de faptul c ă inculpatul ar fi avut m ă nu ş i de ş i din nici o declara ţ ie nu rezulta acest aspect. Ca atare, instan ţ ele au f ă cut o apreciere corespunz ă toare a probatoriilor î n sensul c ă inculpatul 15 nu este autorul faptei, motiv pentru care, Curtea, î n temeiul prevederilor art. 385 15 pct. 2 lit. b Cod procedur ă penal ă , va respinge, ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Timi ş oara. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Timi ş oara î mpotriva deciziei penale nr. 212/A din 16 mai 2002 a Cur ţ ii de Apel Timi ş oara, privind pe inculpatul S.R.A. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 19 februarie 2003. 24. Rol activ în aflarea adevărului. Rolul probelor la urmărirea penală şi la instanţă. Necesitatea verificării probelor de la urmărirea penală în cursul cercetării judecătoreşti şi apărărilor inculpatului. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 2611
Dosar nr. 815/2004 Şedinţa publică din 13 mai 2004
Asupra recursului de faţă; î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 247 din 3 septembrie 2003, Tribunalul Tulcea - Sec ţ ia penal ă a condamnat pe inculpa ţ ii: - V.F. la 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 192 alin. 2 din Codul penal, la 3 ani ş i 6 luni pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit.a, g, i din Codul penal, cu aplicarea art. 41 din Codul penal ş i la 7 a 1 ni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 211 alin. 2 lit.b ş i alin. 2 1 lit.a, c din Codul penal, a contopit pedepsele ş i a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani î nchisoare; - P.I.M. la 7 a 1 ni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 211 alin. 2 lit.b ş i alin. 2 1 lit.a, c din Codul penal, la 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 269 alin. 1 din Codul penal, la 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 192 alin. 2 din Codul penal ş i la 3 ani î nchisoare pentru
295
s ă v â r ş irea prev ă zut ă de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit.g, i din Codul penal, a contopit pedepsele ş i a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani î nchisoare; - B.I. la 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 192 alin. 2 din Codul penal ş i la 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit.a, g, i cu aplicarea art. 41 din Codul penal. S-au constatat gra ţ iate, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002, pedepsele de c â te 3 ani ş i 6 luni î nchisoare aplicate inculpa ţ ilor V.F. ş i B.I. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 208 alin. 1 - art. 209 lit. a, g, i din Codul penal, cu aplicarea art. 41 din Codul penal. î n latura civil ă - inculpatul V.F. a fost obligat s ă pl ă teasc ă 10.000.000 lei p ă r ţ ii civile P.P. ş i 30.000.000 lei p ă r ţ ii civile T.D., cu titlu de desp ă gubiri; - inculpa ţ ii V.F. ş i B.I. s ă pl ă teasc ă , cu acela ş i titlu, 15.000.000 lei p ă r ţ ii civile P.I. Ac ţ iunile civile exercitate de p ă r ţ ile civile P.N., R.E., I. Ş . ş i Spitalul Jude ţ ean Tulcea au fost respinse, ca nefondate. Pentru a hot ă r î astfel, instan ţ a de fond a re ţ inut c ă , la sf â r ş itul lunii decembrie 2001, pe timp de noapte, inculpatul V.F. a p ă truns î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate T.D., prin escaladarea gardului ş i for ţ area u ş ii, de unde a sustras 3 icoane lipovene ş ti, pe care le-a dat martorului G.C., î n vederea valorific ă rii. î n cursul lunii decembrie 2001, noaptea, acela ş i inculpat a p ă truns î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate P.P., î n aceea ş i modalitate, de unde a sustras o icoan ă lipoveneasc ă veche ş i un ceas de perete foarte vechi. î n acela ş i mod, inculpatul V.F. î mpreun ă cu o alt ă persoan ă au p ă truns î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate I. Ş ., î n noaptea de 3/4 august 2001, de unde au sustras un televizor color, un amplificator cu anten ă satelit, dou ă icoane ş i 4 covoare. î n noaptea de 15/16 septembrie 2002, inculpa ţ ii V.F. ş i B.I. au p ă truns î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate P.I., prin for ţ area u ş ii ş i au sustras 1 radiocasetofon, 1 radio „Cosmos", 1 aspirator ş i 1 frigider. Ace ş tia au mai sustras din locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate C.P., î n noaptea de 27/28 septembrie 2002, o icoan ă , iar î n noaptea de 30 septembrie/1 octombrie 2002, 1 frigider, o pomp ă de ap ă , o ma ş in ă de sp ă lat, o sob ă de gaze ş i 1 pick-up din locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate R.E. î n noaptea de 30 aprilie /1 mai2002, î n timp ce partea v ă t ă mat ă T.V. era agresat ă de c ă tre inculpatul P.I.N., inculpatul V.F. a sustras din locuin ţ a acesteia 3 icoane. î mpotriva hot ă r â rii primei instan ţ e inculpa ţ ii V.F. ş i P.I.N. au declarat apel sus ţ in â nd c ă nu sunt î ntrunite elementele constitutive ale infrac ţ iunii de t â lh ă rie, î n raport de î mprejurarea c ă nu au agresat partea v ă t ă mat ă . î mpotriva aceleia ş i sentin ţ e a declarat apel ş i inculpatul B.C., solicit â nd reducerea pedepsei. Curtea de Apel Constan ţ a - Sec ţ ia penal ă , prin decizia penal ă nr. 12/P din 23 ianuarie 2004, a admis apelurile declarate de inculpa ţ i, a desfiin ţ at sentin ţ a atacat ă ş i rejudec â nd cauza: - a schimbat î ncadrarea juridic ă pentru inculpa ţ ii V.F. ş i B.I. din infrac ţ iunile prev ă zute de art. 192 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal ş i de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a, g, i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a, g, i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, text de lege î n baza c ă ruia a condamnat pe inculpa ţ ii men ţ iona ţ i la c â te 3 ani î nchisoare, fiecare; - a schimbat î ncadrarea juridic ă , pentru inculpatul P.I.N., din infrac ţ iunile prev ă zute de art. 192 alin. 2 din Codul penal ş i de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g, i din Codul penal, î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g, i din Codul penal, text de lege î n baza c ă ruia a condamnat inculpatul men ţ ionat la 3 ani î nchisoare. A contopit pedepsele î n pedeapsa cea mai grea, de 7 ani î nchisoare. A î nl ă turat aplicarea Legii nr. 543/2002. A men ţ inut celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei. î n motivarea acestei decizii, instan ţ a de control judiciar a re ţ inut c ă intrarea î n locuin ţ ele p ă r ţ ilor v ă t ă mate men ţ ionate, prin escaladarea gardului ş i efrac ţ ie este absorbit ă î n latura obiectiv ă a infrac ţ iunii de furt calificat prev ă zut ă de art. 209 alin. 1 lit. i din Codul penal. Ap ă rarea inculpatului V.F. î n sensul sustragerii icoanelor din locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate f ă r ă folosirea violen ţ ei a fost î nl ă turat ă , re ţ in â ndu-se declara ţ ia acestuia coroborat ă cu declara ţ ia p ă r ţ ii v ă t ă mate.
296
De asemeni, ap ă rarea inculpatului P.I.N. privind inexisten ţ a infrac ţ iunii de t â lh ă rie a fost î nl ă turat ă , re ţ in â ndu-se declara ţ ia acestuia î n sensul c ă a participat la comiterea faptei î mpreun ă cu inculpatul V.F. î mpotriva acestei din urm ă hot ă r â ri, inculpatul V.F. a declarat recurs solicit â nd schimba 1 rea î ncadr ă rii juridice a faptei din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit. b ş i alin. 2 1 lit.a,c din Codul penal î n infrac ţ iunea de furt ş i, î n subsidiar, reducerea pedepsei. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor ar ă ta î n continuare: Potrivit art. 200 din Codul de procedur ă penal ă „urm ă rirea penal ă are ca obiect str â ngerea probelor necesare cu privire la existen ţ a infrac ţ iunilor, la identificarea f ă ptuitorului ş i la stabilirea r ă spunderii acestora, pentru a se constata dac ă este sau nu cazul ca s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă ". Art. 289 din acela ş i cod dispune c ă „judecata cauzei se face î n fa ţ a instan ţ ei constituit ă potrivit legii ş i se desf ăş oar ă î n ş edin ţă , oral, nemijlocit ş i î n contradictoriu". Din economia textelor legale men ţ ionate rezult ă c ă probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea î n judecat ă . Pentru a servi drept temei de condamnare, probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale trebuie verificate î n activitatea de judecat ă , de c ă tre instan ţă , î n ş edin ţă public ă , î n mod nemijlocit, oral ş i î n contradictoriu. Numai dup ă verificarea efectuat ă î n aceste condi ţ ii, instan ţ a poate re ţ ine, motivat, c ă exprim ă adev ă rul, fie probele de la urm ă rirea penal ă , fie cele administrate î n cursul judec ăţ ii. Pe de alt ă parte, î n raport de dispozi ţ iile art. 62 ş i art. 63 din Codul de procedur ă penal ă , cu referire la art. 1, art. 200 ş i art. 289 din acela ş i cod, hot ă r â rea prin care se solu ţ ioneaz ă cauza penal ă dedus ă judec ăţ ii trebuie s ă apar ă ca o concluzie, sus ţ inut ă de materialul probator administrat î n cauz ă , constituind un lan ţ deductiv f ă r ă discontinuitate. Totodat ă , î n raport de dispozi ţ iile art. 334 din Codul de procedur ă penal ă , cu referire la art. 2 din Codul penal, desf ăş urarea î n limitele legii a represiunii penale, cu respectarea intereselor legitime ale persoanelor, impune î ncadrarea juridic ă corect ă a faptei, î n sensul stabilirii concordan ţ ei depline î ntre fapta concret ă s ă v â r ş it ă de inculpat ş i norma penal ă special ă care incrimineaz ă acea fapt ă . î n cauz ă , cu referire la infrac ţ iunea de t â lh ă rie î n dauna p ă r ţ ii v ă t ă mate T. V., inculpa ţ ii V.F. ş i P.I.N. î n declara ţ iile date î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti, au ar ă tat c ă au intrat î n casa acesteia î n data de 28 aprilie ş i nu î n data de 30 aprilie. Totodat ă , f ă r ă a contesta sustragerea bunurilor enumerate, ace ş tia au ar ă tat c ă nu s-au î nt â lnit cu partea v ă t ă mat ă (filele 121 ş i 122 din dosarul de fond). Audiat ă î n instan ţă , partea v ă t ă mat ă T. V. a sus ţ inut c ă î n noaptea de 30 aprilie / 1 mai 2002 î n locuin ţ a acesteia a intrat o persoan ă , care i-a aplicat mai multe lovituri. Aceasta a ar ă tat c ă nu a fost agresat ă de nici unul dintre inculpa ţ ii trimi ş i î n judecat ă î n prezenta cauz ă . Totodat ă , din acelea ş i declara ţ ii nu rezult ă c ă inculpa ţ ii s-ar fi î nt â lnit cu partea v ă t ă mat ă î n noaptea de 28 aprilie. Este adev ă rat c ă pentru a fi luate î n considerare, revenirile inculpatului, î n fa ţ a instan ţ ei de judecat ă , cu privire la declara ţ iile date î n cursul urm ă ririi penale, trebuie s ă r ă spund ă unei duble condi ţ ionalit ăţ i privitoare la motivele temeinice care au determinat -o ş i la coroborarea noilor declara ţ ii cu celelalte probe administrate î n cauz ă . Examinarea acestor cerin ţ e are loc pe baza principiului ferm al lipsei preeminen ţ ei probelor administrate fie î n cursul urm ă ririi penale, fie î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti. î n acela ş i timp, aceea ş i examinare este subordonat ă principiului afl ă rii adev ă rului ş i angaj ă rii r ă spunderii penale î n condi ţ iile legii. Din considerentele sentin ţ ei pronun ţ ate î n cauza penal ă de fa ţă , cu referire la infrac ţ iunea de t â lh ă rie (fila 207 verso din dosarul de fond), rezult ă c ă instan ţ a de fond nu a examinat ap ă r ă rile inculpa ţ ilor, a re ţ inut, nemotivat, probele administrate numai î n cursul urm ă ririi penale ş i nu a î nl ă turat neconcordan ţ ele v ă dite men ţ ionate. A ş a fiind, prim 9 a instan ţă a pronun ţ at o hot ă r â re supus ă cazului de casare prev ă zut de art. 385 9 pct. 10 teza ultim ă din Codul de procedur ă penal ă , deficien ţă ce nu a fost î nl ă turat ă nici de instan ţ a de control judiciar, de ş i aceast ă ap ă rare a fost reiterat ă ca motiv de apel. 15 î n consecin ţă , pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 2 lit.c din Codul de procedur ă penal ă , Curtea va admite recursul declarat de inculpatul V.F., va casa hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă numai cu privire la infrac ţ iunea de t â lh ă rie ş i va trimite cauza spre rejudecare, sub acest aspect, Tribunalului Tulcea, î n vederea administr ă rii de probe
297
pentru stabilirea concordan ţ ei dintre fapta s ă v â r ş it ă , norma incriminatoare ş i angajarea r ă spunderii penale, potrivit vinov ăţ iei, î n condi ţ iile legii. M ă sura arest ă rii preventive a inculpatului men ţ ionat va fi men ţ inut ă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul V.F. î mpotriva deciziei penale nr. 12/P din 23 ianuarie 2004 a Cur ţ ii de Apel Constan ţ a. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 247 din 3 septembrie 2003 a Tribunalului Tulcea, 1 numai cu privire la infrac ţ iunea de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 alin. 2 lit. b ş i alin. 2 1 lit. a, c din Codul penal ş i trimite, sub acest aspect, cauza spre rejudecare la Tribunalul Tulcea. Men ţ ine m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului. Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatului, î n sum ă de 400.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 13 mai 2004. 25. Rol activ pentru aflarea adevărului. Sarcina probei. Erori în operaţiunea de apreciere a probelor. Pronunţarea hotărârii de condamnare pe baza unor deduc ţ ii preluate, neverificate, din rechizitor. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA
PENALĂ
Decizia nr. 1666
Dosar nr. 3379/2003 Şedinţa publică din 25 martie 2004 CURTEA
Prin sentin ţ a penal ă nr. 48 din 12 februarie 2003 Tribunalul Prahova, printre altele, a condamnat pe inculpa ţ ii: - G.C.A. la 14 ani î nchisoare ş i 5 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a,b, e Cod penal pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zut ă de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 ş i la 4 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din aceea ş i lege, pentru ambele, cu aplicarea art. 37 lit. a ş i b din Codul penal, iar î n urma contopirii a dispus s ă execute 14 ani î nchisoare. î n baza art. 61 alin. 2 Cod penal a fost revocat ă liberarea condi ţ ionat ă privitor la restul de 206 zile î nchisoare, neexecutat, dintr-o pedeaps ă anterioar ă de 1 an ş i 6 luni î nchisoare aplicat ă prin sentin ţ a penal ă nr. 270 din 27 mai 2002 a Judec ă toriei Hu ş i, iar î n urma contopirii acestui rest cu pedeapsa aplicat ă î n cauz ă , s-a dispus ca inculpatul s ă execute 14 ani î nchisoare ş i 5 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a,b ş i e Cod penal. A fost men ţ inut ă starea de arest ş i s-a dedus din pedeapsa aplicat ă , durata arest ă rii preventive. - S.M. la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din Legea nr. 143/2000, pedeap 1 s ă privitor la care s-a dispus suspendarea execut ă rii sub supraveghere potrivit art. 86 1 Cod penal pe un termen de î ncercare de 4 ani ş i 6 luni. Totodat ă , a fost revocat ă m ă sura arest ă rii preventive ş i s-a dispus punerea î n libertate a inculpatului, constat â ndu-se c ă a fost arestat preventiv de la 22 noiembrie 2002. î n temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000 ş i art. 118 lit. d Cod penal, s-a dispus confiscarea special ă de la inculpa ţ ii G.C.A. ş i S.M. a cantit ăţ ii de 28,95 g cocain ă iar de la primul inculpat ş i suma de 1900 dolari SUA depu ş i la BNR -Sucursala Prahova. î n esen ţă , s-a re ţ inut urm ă toarele: La 19 noiembrie 2002, inculpatul G.C.A., a plecat din Constan ţ a -unde luase leg ă tura cu inculpatul S.M.- ş i a ajuns la Sinaia unde, folosind buletinul de identitate al numitului B.V., s-a cazat la Hotelul „ Holliday Inn" (pretext â nd c ă B.V. urmeaz ă s ă soseasc ă la hotel mai t â rziu). A doua zi, la 20 noiembrie 2002 la acela ş i hotel a sosit inculpatul S.M. cu autocamionul condus de inculpatul T.N.D. (achitat prin aceea ş i sentin ţă ).
298
î n diminea ţ a aceleia ş i zile, inculpatul G.C.A. î mpreun ă cu ceilal ţ i 2 inculpa ţ i s-au deplasat la Bran s ă vad ă 2 terenuri î n vederea cump ă r ă rii, iar la î ntoarcere au racolat 3 fete cu care au petrecut o noapte î ntr-o vil ă din Predeal. î n diminea ţ a zilei de 21 noiembrie 2002, inculpa ţ ii cu cele 3 fete s-au deplasat î n Sinaia î n camera î nchiriat ă de inculpatul G.C.A., unde au stat p â n ă î n jurul orei 12,30 c â nd cele 3 fete au fost trimise î napoi î n Bra ş ov, cu taximetrul condus de martorul B.M. R ă ma ş i î n camer ă inculpa ţ ii G.C.A. î mpreun ă cu S.M. a consumat prin aspira ţ ie droguri. Seara, î n jurul orei 21,30 î n camer ă au p ă truns organele de poli ţ ie care, la perchezi ţ ie, au g ă sit pe mas ă , un plic, iar î n autoturismul Toyota cu care venise de la Constan ţ a, inculpatul S.M., un alt plic, ambele con ţ in â nd cocain ă , drog de mare risc (19,04 grame ş i, respectiv, 10,44 grame). Curtea de Apel Ploie ş ti, prin decizia nr. 265/28.05.2003, admi ţâ nd apelul Parchetului, a desfiin ţ a 1 t î n pa 4 rte, sentin ţ a, privitor la inculpatul S.M., î n sensul î nl ă tur ă rii prevederilor art. 86 1 - 86 4 Cod penal privind suspendarea execut ă rii pedepsei sub supraveghere, urm â nd ca acesta s ă execute pedeapsa de 2 ani ş i 6 luni î nchisoare, î n regim privativ de libertate. Au fost men ţ inute restul dispozi ţ iilor sentin ţ ei. Apelul inculpatului G.C.A. a fost respins ca nefondat. î n cauz ă , au declarat recurs Parchetul ş i cei 2 inculpa ţ i. î n ş edin ţ a public ă din 4 martie 2004, reprezentanta Ministerului Public a solicitat s ă se ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Ploie ş ti. Prin recursul declarat, inculpatul G.C.A . a solicitat casarea ambelor hot ă r â ri pronun ţ ate î n cauz ă , invoc â nd, î n esen ţă , urm ă toarele: - instan ţ ele nu au avut î n vedere declara ţ iile celorlal ţ i inculpa ţ i din care rezult ă c ă recurentul G.C.A. nu a comercializat droguri; - instan ţ a de fond nu a audiat trei martori din cei ş ase martori care cuno ş teau date ş i î mprejur ă ri relevante privitor la faptele re ţ inute î n sarcina inculpatului G.C.A., î nc ă lc â ndu-se principiul nemijlocirii prev ă zut de art. 289 Cod procedur ă penal ă ; - instan ţ a de fond a re ţ inut o stare de fapt care nu rezult ă din probele administrate î n cauz ă . Sub acest aspect, s-a re ţ inut, f ă r ă suport probator, c ă inculpatul S.M. ar fi avut asupra sa 2000 USD, sum ă care, apoi a fost g ă sit ă la inculpatul G.C.A. ş i c ă ea ar reprezenta contravaloarea cantit ăţ ii de droguri, pe care acesta a v â ndut-o inculpatului S.M.. î n realitate, suma g ă sit ă asupra inculpatului G.C.A. provenea de la p ă rin ţ ii s ă i, pentru cump ă rarea unui teren, ap ă rare pe care instan ţ a era obligat ă s ă o verifice, cu at â t mai mult cu c â t existen ţ a celor 2000 USD asupra inculpatului S.M., la plecarea acestuia din Constan ţ a, precum ş i cump ă rarea de c ă tre acesta a unei cantit ăţ i de droguri, de la inculpatul G.C.A., nu este confirmat ă , ci contrazis ă de probele din dosar; - instan ţ a de fond a judecat cauza, la un singur termen, printr -o cercetare judec ă toreasc ă sumar ă , resping â nd nejustificat, probele solicitate î n ap ă rare de inculpatul G.C.A., care ar fi permis aflarea adev ă rului, î n sensul c ă el nu a comercializat droguri (audierea martorului P.B.; verificarea autenticit ăţ ii î nregistr ă rilor convorbirilor telefonice dintre P.B. ş i persoana cu numele „D" din Constan ţ a, audierea martorei B.D., precum ş i identificarea ş i ascultarea celor trei fete C., A. ş i M., care au fost aduse î n camera inculpa ţ ilor ş i au petrecut cu ace ş tia; verificarea, stabilirea identit ăţ ii seriilor bancnotelor care au fost g ă site asupra inculpatului G.C.A., cu ajutorul extrasului de cont de la BRD, pentru suma de 2000 USD; audierea martorilor R. ş i D.B. Inculpatul S.M. a solicitat casarea deciziei instan ţ ei de apel ş i men ţ inerea sentin ţ ei instan ţ ei de fond, invoc â nd c ă este la prima î nc ă lcare a legii penale, faptele re ţ inute î n sarcina sa fiind s ă v â r ş ite î ntr-un singur moment, de pierdere a controlului (a depus, î n acest sens, adrese de la Institutul de Medicin ă Legal ă „Mina Minovici", care, î n urma unor analize ş tiin ţ ifice, atest ă c ă î n organismul s ă u nu exist ă substan ţ e care s ă indice c ă , anterior faptei ş i, respectiv, dup ă s ă v â r ş irea faptei, ar fi consumat droguri). Acela ş i recurent invoc ă c ă este f ă r ă antecedente penale, este c ă s ă torit, student î n anul V ş i are un loc de munc ă stabil, date care î mpreun ă cu aspectele rezultate prin actele depuse, conduc la concluzia c ă , î n privin ţ a sa, scopul pedepsei poate fi realizat, f ă r ă privare de libertate, a ş a cum a hot ă r â t prima instan ţă . Recursurile sunt fondate. Din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă instan ţ a de fond l-a condamnat pe inculpatul G.C.A. la 14 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de trafic de droguri prev ă zut ă de
299
art. 2 pct. 2 din Legea nr. 143/2000, f ă r ă s ă efectueze o cercetare judec ă toreasc ă temeinic ă ş i complet ă , pentru a stabili î n mod cert, dac ă î nvinuirea adus ă acestuia, prin rechizitor, cu privire la s ă v â r ş irea acestei infrac ţ iuni, este real ă sau nu. Potrivit art. 2 pct. 2 din Legea nr. 143/2000, constituie infrac ţ iunea de trafic de droguri, printre altele, v â nzarea, de ţ inerea ş i orice alte opera ţ ii privind circula ţ ia drogurilor de mare risc, f ă r ă drept ş i se pedepse ş te cu î nchisoare de la 10 la 20 ani ş i interzicerea unor drepturi. Din considerentele hot ă r â rilor pronun ţ ate î n cauz ă , rezult ă c ă instan ţ ele au re ţ inut î n sarcina inculpatului G.C.A. s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de trafic de droguri, prev ă zut ă de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 143/2000, const â nd î n aceea c ă a avut asupra sa, la 19 noiembrie 2002, c â nd a venit de la Constan ţ a la Sinaia, 30 grame cocain ă , pe care v â ndut-o inculpatului S.M., cu suma de 2000 USD. Din examinarea textului incriminator, rezult ă c ă , pentru existen ţ a laturii obiective a infrac ţ iunii de trafic de droguri, î n varianta re ţ inut ă î n sarcina inculpatului G.C.A., trebuie s ă se dovedeasc ă , prin probe, î n mod cert, î n sarcina autorului infrac ţ iunii, ac ţ iunea de de ţ inere, ş i/sau de v â nzare a unor droguri de mare risc, ac ţ iune ce constituie elementul material al laturii obiective. Pe de alt ă parte, potrivit art. 65 Cod procedur ă penal ă , sarcina proba ţ iunii î n procesul penal, respectiv obliga ţ ia de a dovedi fapta ş i vinov ăţ ia imputat ă , ce constituie obiectul î nvinuirii, revine organului de urm ă rire penal ă ş i instan ţ ei de judecat ă . î n cauz ă , probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale ş i administrate î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti nu dovedesc, î n mod cert c ă inculpatul G.C.A. a de ţ inut droguri pe care le-a v â ndut inculpatului S.M., î n condi ţ iile descrise î n considerentele hot ă r â rilor atacate. Sub acest aspect, inculpatul S.M., la instan ţă , confirm â nd ap ă r ă rile inculpatului G.C.A. a ar ă tat constant, c ă nu a cump ă rat droguri de la acesta, c ă s-au deplasat to ţ i trei pe Valea Prahovei pentru a vedea terenuri î n vederea cump ă r ă rii, c ă to ţ i aveau bani asupra lor î n acest scop ş i c ă , p â n ă la apari ţ ia celor 3 fete î n camera lor din hotel (C, A ş i M) nu s-au consumat droguri. Acela ş i inculpat, S.M., a sus ţ inut c ă nu ş tie nimic de plicul cu cocain ă g ă sit î n haina lui din ma ş in ă , preciz â nd c ă aceast ă hain ă a fost î mbr ă cat ă de c ă tre una din cele 3 fete cu care au fost to ţ i trei inculpa ţ ii î n Predeal ş i c ă drogurile -crede el- au fost aduse de cele trei fete, dar c ă nici unul dintre ei nu le-au cump ă rat (a se vedea declara ţ iile inculpatului S.M. date la procuror, fila 113 dos.urm.penal ă ş i cea dat ă la instan ţă , fila 37-38 din dosarul Tribunalului Prahova). Privitor la suma de bani avut ă asupra sa, inculpatul S.M., î n aceea ş i declara ţ ie dat ă î n cursul urm ă ririi penale, la procuror, a ar ă tat c ă la plecarea din Constan ţ a a avut asupra sa cca.1000 USD, iar î n declara ţ ia din faza cercet ă rii judec ă tore ş ti, a sus ţ inut c ă a plecat de la Constan ţ a cu cca. 1200 USD, c ă din aceast ă sum ă a cheltuit pentru b ă uturi alcoolice cca 2.000.000 lei ş i pentru o mas ă de trei persoane, la restaurant. Privitor la restul sumei, care nu a fost g ă sit ă , la instan ţă , inculpatul a declarat c ă nu ş tie unde au disp ă rut banii, explic â nd î ns ă , î n declara ţ ia dat ă procurorului, c ă nu- ş i aminte ş te cu exactitate ce a f ă cut, din cauza consumului î n exces de b ă uturi alcoolice. La r â ndul lui, inculpatul T.N. a confirmat ş i el sus ţ inerile inculpatului G.C.A. ş i, implicit, pe ale lui S.M. ş i a relatat desf ăş urarea faptelor î n acela ş i mod, preciz â nd c ă el a avut asupra lui 350 Euro ş i 900 USD, c ă atunci c â nd au luat cele 3 fete, S.M. i-a î mprumutat uneia dintre ele haina sa, î ntruc â t era frig ş i, privitor la drogurile v ă zute pe mas ă , î n camera din hotel, inculpatul S.M. i-a spus c ă au fost aduse de cele 3 fete, care le-au l ă sat acolo pentru c ă urma ca ele s ă se î ntoarc ă (fila 39-40, dosar Tb. Prahova). Martorii A.L., B.M. ş i M.O. au declarat, constant, c ă nu au v ă zut droguri asupra inculpa ţ ilor ori î n camera din hotel î n care au fost caza ţ i inculpa ţ ii, iar primii doi au ar ă tat c ă î n camer ă inculpa ţ ii erau î mpreun ă cu cele 3 fete (filele 42 ş i 43 dosar Tb.Prahova). Or, de ş i prin aceste probe nu s-a dovedit de ţ inerea ş i, respectiv, v â nzarea de c ă tre inculpatul G.C.A. a celor 30 grame de cocain ă , instan ţ a de fond a preluat, f ă r ă suport probator, deduc ţ iile din rechizitor, î n sensul c ă inculpatul G.C.A. a avut asupra sa cantitatea sus-men ţ ionat ă de droguri, pe care, apoi, i-a v â ndut-o inculpatului S.M., concluzii ce se desprind din î mprejurarea c ă asupra sa a fost g ă sit ă , la perchezi ţ ie, suma de 1900 USD care ar reprezenta pre ţ ul ob ţ inut de el î n urma v â nz ă rii cocainei inculpatului S.M. Or, lipsa probelor nu putea fi suplinit ă cu deduc ţ ii.
300
Pe de alt ă parte, este de observat c ă nici deduc ţ ia nu rezist ă , pentru c ă , din probe, rezult ă c ă inculpatul S.M. nu a avut asupra sa dec â t 1000 USD, astfel c ă nu se explic ă de unde ar fi putut s ă -i dea inculpatului G.C.A. 1900 USD. Apoi, instan ţ a nu trebuia s ă omit ă c ă î n torpedoul autoturismului Toyota s-au g ă sit 900 USD care este posibil s ă fie exact suma care i-a r ă mas inculpatului S.M. dup ă cheltuielile f ă cute la Sinaia. Or, resping â nd probele cerute de ap ă rare ş i l ă s â nd nel ă murite at â tea aspecte de care depindea aflarea adev ă rului, instan ţ a de fond a nesocotit dispozi ţ iile art. 3,4 ş i 65 din Codul de procedur ă penal ă , potrivit c ă rora era obligat ă s ă - ş i exercite rolul activ pentru stabilirea adev ă rului, ş tiut fiind c ă sarcina proba ţ iunii î i revine î n exclusivitate, f ă r ă a putea transfera aceast ă sarcin ă asupra inculpa ţ ilor, a ş a cum s-ar putea î n ţ elege prin unele considerente ale sentin ţ ei. î n conformitate cu obliga ţ iile ce-i reveneau din textele de lege sus-men ţ ionate, instan ţ a trebuia s ă verifice realitatea sus ţ inerilor inculpa ţ ilor ş i ap ă r ă rile lor, dup ă cum urmeaz ă : - prin ascultarea p ă rin ţ ilor inculpatului G.C.A. pentru a stabili dac ă suma de 1900 Euro g ă sit ă la perchezi ţ ie asupra acestuia i-a fost dat ă de c ă tre ace ş tia. Sub acest aspect, trebuie avut î n vedere c ă inculpatul S.M., la instan ţă a ar ă tat c ă , venind de la Bucure ş ti spre Sinaia, inculpatul G. C.A. s-a oprit î n comuna Ciolpani la tat ă l s ă u. Pe de alt ă parte, nu se putea respinge, de plano, cererea de a fi asculta ţ i p ă rin ţ ii inculpatului G.C.A., cu motivarea c ă aceast ă audiere ar fi „inoportun ă ", a ş a cum a ar ă tat procurorul prin ordonan ţ a de la fila 127 a dosarului de urm ă rire penal ă . Evident c ă , instan ţ a, cu ocazia opera ţ iunii de apreciere a probelor, va putea s ă î nl ă ture motivat declara ţ iile p ă rin ţ ilor inculpatului, dar, numai dup ă ascultarea acestora, potrivit legii ş i dac ă se va dovedi c ă ele nu exprim ă adev ă rul. î n cazul î n care se va dovedi c ă valuta a fost scoas ă din banc ă , de c ă tre p ă rin ţ ii inculpatului G.C.A. se vor cere verific ă ri î n acest sens, inclusiv cu privire la î mprejur ă rile invocate de ap ă r ă torul acestui inculpat prin motivele de apel (fila 34 -35 dosar instan ţă de apel) ş i apoi, prin cele invocate î n recurs. Prin organele de poli ţ ie, pe baza relat ă rilor martorilor B.M., taximetristul care a condus cele trei fete acas ă , s ă se solicite identificarea celor trei fete ş i, prin ascultarea lor, s ă se verifice realitatea ap ă r ă rilor inculpa ţ ilor (trebuie avut î n vedere c ă î n declara ţ ia dat ă la procuror, B.M. a dat o serie de am ă nunte, iar prin reascultarea lui am ă nun ţ it ă de c ă tre instan ţă , este posibil s ă se ob ţ in ă date ş i elemente suficiente pentru a se reu ş i identificarea acestora). Cu ocazia rejudec ă rii cauzei, instan ţ a de fond, urmeaz ă s ă administreze din oficiu, orice alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adev ă rului referitor la î nvinuirea s ă v â r ş irii infrac ţ iunii prev ă zut ă de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/ 2000 de c ă tre inculpatul G.C.A. Pentru aceste considerente, urmeaz ă a se admite î n parte recursul inculpatului G.C.A. ş i a se casa hot ă r â rile pronun ţ ate numai privitor la infrac ţ iunea de trafic de droguri prev ă zut ă de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 143/2000, referitor la care se va trimite cauza, spre rejudecare, sub acest aspect, instan ţ ei de fond, Tribunalului Prahova. Se va men ţ ine starea de arest a inculpatului G.C.A. ş i celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor atacate. Referitor la recursul inculpatului S.M., î n urma verific ă rii lucr ă rilor dosarului î n raport de motivele invocate, Curtea constat ă c ă ş i recursul acestuia este fondat. î n raport de î mprejur ă rile concrete î n care acesta a ajuns s ă consume din drogurile respective, de datele ce caracterizeaz ă persoana sa (f ă r ă antecedente penale, cu un loc de munc ă stabil, c ă s ă torit, student î n anul V î n curs de finalizare a studiilor universitare) ş i de actele noi depuse î n recurs din care rezult ă c ă dup ă punerea î n libertate s-a supus voluntar la controalele de specialitate pe care le-a solicitat la Spitalul Alexandru Obregia ş i la Institutul de medicin ă legal ă Pr. dr. "Mina Minovici", Bucure ş ti, dovedind, prin buletinele de analiz ă efectuate c ă î n organismul s ă u nu exist ă substan ţ e care indic ă vreun consum de substan ţ e stupefiante (certificatele nr. A 12/13002/11.XII.2003 ş i A 12/1906 din 25.02.2003) Curtea apreciaz ă c ă privitor la acest inculpat exist ă temeiuri care justific ă concluzia c ă scopul pedepsei aplicate va fi 1 realizat prin suspendarea execut ă rii acesteia sub supraveghere, î n condi ţ iile art. 86 1 Cod penal pe un termen de î ncercare de 4 ani ş i 6 luni, a ş a cum a dispus instan ţ a de fond. Pentru aceste motive, Curtea va admite recursul inculpatului S.M., va casa decizia instan ţ ei de apel ş i va men ţ ine sentin ţ a instan ţ ei de fond privitor la acest inculpat.
301
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul S.M. î mpotriva deciziei penale nr. 265 din 28 mai 2003 a Cur ţ ii de Apel Ploie ş ti. Caseaz ă decizia instan ţ ei de apel ş i men ţ ine dispozi ţ iile sentin ţ ei penale nr. 48 din 12 februarie 2003 a Tribunalului Prahova, cu privire la acest inculpat. Admite recursul declarat de inculpatul G.C.A. î mpotriva aceleia ş i decizii. Cu privire la acest inculpat:
Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 48 din 12 februarie 2003 a Tribunalului Prahova numai cu privire la infrac ţ iunea de trafic ilicit de droguri prev ă zut ă de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 143/2000 ş i trimite cauza spre rejudecare, sub acest aspect, instan ţ ei de fond, respectiv Tribunalul Prahova. Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale hot ă r â rilor atacate. Men ţ ine starea de arest a inculpatului G.C.A. Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 25 martie 2004. 26. Rolul şi funcţiile probelor strânse în cursul urmăririi penale. Temei de sesizare a instanţei, şi nu de condamnare. Necesitatea verificării lor de către instanţă, pentru a se putea aprecia asupra acestora şi a se pronunţa soluţia. Art. 200 şi art. 287 şi urm. C.pr.pen. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 709
Dosar nr. 4997/2003 Şedinţa publică din 5 februarie 2004 CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 454 din 28 august 2003 a Tribunalului Cluj au fost condamna ţ i inculpa ţ ii M.L. ş i B.J. la c â te 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 7 alin. 1 ş i 3 din Legea nr. 39/2003 ş i la c â te 5 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 26, raportat la art. 289 Cod penal, pentru ambele cu aplicarea art. 74 -76 Cod penal, iar pentru ultima ş i cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, dispun â ndu-se s ă execute fiecare, pedeapsa cea mai grea de c â te 3 ani î nchisoare, cu consecin ţ ele prev ă zute de art. 64 ş i 71 Cod penal. Din pedepsele rezultante aplicate s-a dedus perioada re ţ inerii ş i arest ă rii preventive de la 16 martie 2003. Totodat ă , prin aceia ş i sentin ţă a fost condamnat ă inculpata A.A. la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 7 alin. 1 ş i 3 din Legea nr. 39/2003 ş i la 4 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 26, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal, dispun â ndu-se ca executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani ş i 6 luni î nchisoare s ă fie 2 suspendat ă sub supraveghere pe un termen de î ncercare de 5 ani, conform art. 86 2 Cod penal ş i cu obliga ţ ia de a se supune unor m ă suri concrete stabilite prin dispozitivul sentin ţ ei. î n esen ţă , s-a re ţ inut urm ă toarele: Inculpa ţ ii, de comun acord, au ini ţ iat ş i constituit un grup infrac ţ ional î n scopul comiterii unor infrac ţ iuni aduc ă toare de beneficii materiale. î n acest sens, î n cursul lunilor iulie 2002 - martie 2003, cei 3 inculpa ţ i, au introdus î n mod mincinos, î n cuprinsul tichetelor de joc la pariurile sportive, elemente nereale (privind ora de î ntocmire; rezultatele corecte ale meciurilor, etc.). Curtea de Apel Cluj, prin decizia penal ă nr. 244 din 23 octombrie 2003, a respins ca nefondate apelurile inculpa ţ ilor. Prin recursurile declarate inculpa ţ ii B.J. ş i M.L. au solicitat, î n principal, casarea hot ă r â rilor atacate ş i restituirea cauzei pentru refacerea ş i completarea urm ă ririi penale,
302
iar, î n subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instan ţ a de fond, invoc â nd neregularit ăţ i ale urm ă ririi penale, lipsa unui interpret de limb ă slovac ă î n prima parte a urm ă ririi penale, nerespectarea cererilor ap ă r ă torilor de a participa la admnistrarea probelor, î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 263 din Codul de procedur ă penal ă , privind sesizarea instan ţ ei prin neindicarea concret ă î n rechizitor a tuturor actelor materiale care intr ă î n con ţ inutul constitutiv al infrac ţ iunii de fals intelectual; nestabilirea clar ă ş i concret ă a infrac ţ iunilor - scop pentru care s-a constituit grupul infrac ţ ional; antepronun ţ area instan ţ ei prin î ncheierea din 5 februarie 2003; existen ţ a unor contradic ţ ii î ntre expozitivul ş i dispozitivul sentin ţ ei; omisiunea instan ţ ei de a se pronun ţ a asupra tuturor actelor materiale de fals intelectual re ţ inute î n rechizitoriu, etc. Inculpata A.A., prin recursul declarat, a solicitat casarea hot ă r â rilor pronun ţ ate ş i î n principal achitarea, iar î n subsidiar, schimbarea î ncadr ă rii juridice î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 7 alin. 1 ş i 2 din Legea nr. 39/2003 ş i reindividualizarea pedepsei. Recursurile inculpa ţ ilor, sunt fondate, dar, prioritar, pentru alte motive dec â t cele invocate. Potrivit art. 200 din Codul de procedur ă penal ă , urm ă rirea penal ă are ca obiect str â ngerea probelor necesare cu privire la existen ţ a infrac ţ iunilor, la identificarea f ă ptuitorilor ş i la stabilirea r ă spunderii acestora, pentru a se constata dac ă este sau nu cazul s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă . Din examinarea textului de lege sus-men ţ ionat rezult ă , a ş adar, c ă probele descoperite ş i str â nse î n cursul urm ă ririi penale - faz ă nepublic ă ş i auxiliar ă procesului penal - pot servi numai ca temei pentru trimiterea î n judecat ă . Pentru a constitui temeiul pronun ţă rii unei hot ă r â ri judec ă tore ş ti, probele descoperite ş i str â nse î n cursul urm ă ririi penale pe baza c ă rora a fost sesizat ă instan ţ a, prin rechizitor, trebuie verificate î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti, prin administrarea lor î n mod nemijlocit, î n ş edin ţă public ă , oral ş i contradictoriu potrivit dispozi ţ iilor art. 287, 288, 289, 290 ş i urm ă toarelor din Codul de procedur ă penal ă . Numai dup ă efectuarea unei asemenea verific ă ri, printr-o cercetare judec ă toreasc ă temeinic ă , cu respectarea celor 4 principii fundamentale ale fazei de judecat ă (nemijlocirii, oralit ăţ ii, publicit ăţ ii ş i contradictorialit ăţ ii) ş i dup ă administrarea oric ă ror alte care vor apare necesare pentru stabilirea adev ă rului, instan ţ a îş i poate forma, motivat, convingerea cu privire la faptele ş i vinov ăţ ia persoanelor trimise î n judecat ă ş i, î n consecin ţă , va putea pronun ţ a o hot ă r â re judec ă toreasc ă temeinic ă ş i legal ă . Or, din examinarea lucr ă rilor efectuate de instan ţă , rezult ă urm ă toarele: - la termenul din 10 iulie 2003, î n condi ţ iile î n care traduc ă torul de limb ă slovac ă nu a fost prezent, s-a acceptat, gre ş it, traducerea dezbaterilor de c ă tre inculpata A.A. (fila 9 dos. Tribunalul Cluj); - la termenul din 5 august 2003, c â nd s-a constatat din nou lipsa traduc ă torului de limb ă slovac ă , inculpata A.A. a invocat c ă nu mai este de acord s ă asigure traducerea „ î ntruc â t nu cunoa ş te termenii juridici ş i exist ă posibilitatea de a fi î n ţ eleas ă gre ş it de cei 2 inculpa ţ i" (fila 24 dos. Tribunalul Cluj); - la termenul din 8 august 2003, a fost examinat ă numai cererea de liberare pe cau ţ iune; - la termenul din 21 august 2003 de ş i cercetarea judec ă toreasc ă nu se efectuase, iar reprezentantul parchetului a solicitat s ă se dispun ă citarea ş i ascultarea martorilor ar ă ta ţ i î n rechizitor, instan ţ a a declarat, gre ş it, terminat ă cercetarea judec ă toreasc ă ş i contrar concluziilor procurorului de ş edin ţă , a dispus nejustificat disjungerea cauzei fa ţă de inculpatul S.I. Ulterior, dup ă ce a am â nat pronun ţ area, instan ţ a a pronun ţ at sentin ţ a de condamnare a celor 3 inculpa ţ i, men ţ inut ă de instan ţ a de apel prin respingerea apelului acestora. Proced â nd î n acest mod, instan ţ a de fond a pronun ţ at o hot ă r â re judec ă toreasc ă de condamnare f ă r ă ca procesul penal s ă fi parcurs faza cercet ă rii judec ă tore ş ti, cu î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 287, 288, 289, 290 ş i urm ă toarelor din Codul de procedur ă penal ă , nelegalitate neobservat ă de c ă tre instan ţ a apel, astfel c ă , recursurile urmeaz ă a fi admise, ambele hot ă r â ri casate ş i trimis ă cauza spre rejudecare la instan ţ a de fond.
303
Evident c ă , instan ţ a care va judeca cauza va trebui s ă aib ă î n vedere ş i celelalte aspecte invocate de recuren ţ i ş i dup ă verificarea lor s ă se pronun ţ e, î n consecin ţă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii M.L., B.J. ş i A.A. î mpotriva deciziei penale nr. 244 din 23 octombrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Cluj. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 454 din 28 august 2003 a Tribunalului Cluj ş i trimite cauza, spre rejudecare, la instan ţ a de fond - Tribunalul Cluj. Men ţ ine m ă sura arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor M.L. ş i B.J. Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatei A.A., î n sum ă de 400.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Onorariul pentru interpretul de limb ă slovac ă se va pl ă ti din fondul î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie. Definitiv ă . Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 5 februarie 2004. 27. Cercetare judecătorească incompletă. Neverificarea tuturor probelor strânse în cursul urmăririi penale, pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 403
Dosar nr. 3494/2003 Şedinţa publică din 22 ianuarie 2004 ÎNALTA CURTE,
Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a nr. 45 din 22 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă inculpatul P.D. a fost condamnat la 6 ani ş i 8 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 215 alin. 2, 3 ş i 4 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a ş i 13 Cod penal, prin schimbarea î ncadr ă rii juridice potrivit art. 334 Cod procedur ă penal ă din infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 215 alin. 3 ş i 5
Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal. Î n temeiul art. 61 Cod penal a fost revocat ă liberarea condi ţ ionat ă pentru restul de 543 zile r ă mas neexecutat din pedeapsa de 3 ani î nchisoare aplicat ă prin sentin ţ a nr. 80 din 15 octombrie 1996 a Judec ă toriei Buz ă u ş i contopit cu pedeapsa la care a fost condamnat prin sentin ţ a nr. 45/2001 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , inculpatul urm â nd s ă execute 6 ani ş i 8 luni î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a ş i b Cod penal. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 219 din 18 aprilie 2001 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă . Î mpotriva acestor solu ţ ii, inculpatul a declarat recurs. Î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie prin decizia nr. 5437 din 7 decembrie 2001 a admis recursul, a casat cele dou ă hot ă r â ri ş i a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucure ş ti. Aceast ă instan ţă , sec ţ ia I penal ă , rejudec â nd cauza, prin sentin ţ a nr. 132 din 13 februarie 2003 a schimbat î ncadrarea juridic ă a faptei potrivit art. 334 Cod procedur ă penal ă î n infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 215 alin. 2,3 ş i 4 Cod penal ş i l-a condamnat pe inculpat la 6 ani ş i 8 luni î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a,b ş i c Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit.a ş i 13 Cod penal. Conform art. 61 Cod penal a fost revocat beneficiul liber ă rii condi ţ ionate privind restul r ă mas neexecutat de 543 zile î nchisoare din pedeapsa de 3 ani î nchisoare la c â t a fost condamnat anterior, inculpatul urm â nd s ă execute 6 ani ş i 8 luni î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit .a, b ş i c Cod penal cu aplicarea art. 64 ş i 71 Cod penal.
304
Inculpatul a fost obligat la plata unor desp ă gubiri civile, a fost anulat ă o fil ă CEC ş i s-a dispus restituirea c ă tre stat a cheltuielilor judiciare efectuate cu ocazia solu ţ ion ă rii cauzei. Pentru a pronun ţ a aceast ă solu ţ ie, prima instan ţă a re ţ inut urm ă toarele: Î n luna august 1998 inculpatul P.D. a cunoscut o persoan ă , care afl â nd c ă recurentul este reprezentantul unei societ ăţ i ce dore ş te s ă cumpere o cantitate de o ţ el beton, i-a recomandat s ă se adreseze unei firme specializate î n comercializarea produsului respectiv. Î n aceea ş i zi, inculpatul a mers la sediul acelei societ ăţ i unde prezent â ndu-se sub o identitate fals ă , a pretins c ă este î mputernicitul unei unit ăţ i comerciale, pentru care urmeaz ă s ă achizi ţ ioneze o ţ el beton. Pentru a spori î ncrederea celor cu care a discutat, recurentul le-a spus acestora c ă este recomandat ş i le-a pus, la dispozi ţ ie fotocopii ale documentelor apar ţ in â nd societ ăţ ii al c ă rei reprezentat a pretins c ă este. Directorul unit ăţ ii comerciale respective, a mers la depozitul societ ăţ ii, a aprobat î ncheierea tranzac ţ iei ş i a î ntocmit o factur ă fiscal ă ş i un aviz de expedi ţ ie pentru o anumit ă cantitate de o ţ el beton. Î n vederea efectu ă rii pl ăţ ii, inculpatul a predat o fil ă CEC completat ă la rubrica „ emitent" ş tampilat ă ş i semnat ă cu o semn ă tur ă indescifrabil ă . Cu aceast ă ocazie, el a cerut reprezentan ţ ilor firmei furnizoare s ă introduc ă la plat ă fila respectiv ă dup ă data de 14 septembrie 1998 c â nd avea disponibil suficient î n banc ă . Dup ă primirea m ă rfii, recurentul a v â ndut-o la alte dou ă societ ăţ i comerciale, dintre care una î i apar ţ inea, iar î n final î ntreaga cantitate de o ţ el beton a ajuns la o firm ă fa ţă de care inculpatul avea o datorie anterioar ă . Pentru cantitatea de o ţ el v â ndut ă ş i suma de bani primit ă , inculpatul a î ntocmit personal dou ă facturi î n numele societ ăţ ii pe care a pretins c ă o reprezenta, facturi ce au fost ş tampilate cu ş tampila acelei firme ş i a completat un num ă r de 8 chitan ţ e fiscale semnate ş i ş tampilate cu aceea ş i ş tampil ă . Pentru o ţ elul beton dat societ ăţ ii ce-i apar ţ inea, personal inculpatul a î ntocmit facturi ş i chitan ţ e false care consemnau, î n mod fictiv v â nzarea acesteia. Prin aceste opera ţ ii inculpatul P.D. a c âş tigat o important ă sum ă de bani (160 milioane lei) ş i a compensat o parte dintr-o datorie anterioar ă fa ţă de o alt ă firm ă . Nici un moment el nu a avut inten ţ ia s ă achite contravaloarea m ă rfii achizi ţ ionate (o ţ el beton), deoarece ş tia c ă î n contul societ ăţ ii pe care pretindea c ă o reprezint ă nu exista disponibil, iar Banca Na ţ ional ă a Rom â niei a comunicat c ă respectiva firm ă figura la Centrala Inciden ţ elor de Pl ăţ i ş i se afla î n interdic ţ ie bancar ă pentru emiterea de file CEC f ă r ă acoperire. Mai mult dec â t at â t, din probele administrate a rezultat c ă recurentul nu a avut nici o calitate la firma al c ă rui reprezentant pretindea c ă este. Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti ş i inculpatul P.D. au declarat apel. Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă , prin decizia nr. 324 din 16 iunie 2003, a admis apelul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti, a schimbat, potrivit art. 334 Cod procedur ă penal ă , î ncadrarea juridic ă a faptei, î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 215 alin. 2 ş i 3 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit.a ş i art. 13 Cod penal ş i l-a condamnat pe inculpat la 6 ani ş i 8 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune. Î n baza art. 61 Cod penal aceea ş i instan ţă a revocat beneficiul liber ă rii condi ţ ionate privitor la pedeapsa aplicat ă prin sentin ţ a nr. 80/1996 a Judec ă toriei Buz ă u ş i a contopit restul r ă mas neexecutat de 1 an ş i 5 luni ş i 27 zile î nchisoare cu pedeapsa aplicat ă , inculpatul urm â nd s ă execute 6 ani ş i 8 luni î nchisoare cu aplicarea art. 71 ş i 64 Cod penal. Conform art. 65 Cod penal a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a ş i b Cod penal pe timp de 2 ani. Apelul declarat de inculpat a fost respins. Inculpatul a declarat recurs f ă r ă s ă -l motiveze. Ap ă r ă torul a sus ţ inut c ă hot ă r â rile nu sunt legale, î ntruc â t î n mod gre ş it inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infrac ţ iunii de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 215 alin. 2 ş i 3 Cod penal, deoarece nu a avut inten ţ ia de a î n ş ela. Pentru acest motiv, ap ă r ă torul a solicitat admiterea recursului, casarea hot ă r â rilor ş i achitarea inculpatului î n baza art. 10 lit. d Cod procedur ă penal ă .
305
Recursul este fondat, dar pentru un alt motiv dec â t cel invocat de ap ă r ă tor, deoarece prima instan ţă a pronun ţ at solu ţ ia de condamnare f ă r ă s ă efectueze o complet ă cercetare judec ă toreasc ă potrivit legii î n vederea stabilirii adev ă rului. Astfel, conform art. 200 Cod procedur ă penal ă , urm ă rirea penal ă are ca obiect str â ngerea probelor necesare cu privire la existen ţ a infrac ţ iunilor, identific ă rii f ă ptuitorilor ş i stabilirii r ă spunderii acestora pentru a se constata dac ă este sau nu cazul s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă . Din economia textului de lege men ţ ionat, rezult ă î n mod clar c ă , probele administrate î n cursul urm ă ririi penale, nu servesc drept temei de condamnare, ci doar de trimitere î n judecat ă . Pentru a servi temei de condamnare, aceste probe trebuie ca î n mod obligatoriu s ă fie verificate de c ă tre instan ţă î n faza de judecat ă , î n condi ţ iile prev ă zute de art. 289 ş i 290 Cod procedur ă penal ă , adic ă î n ş edin ţă public ă , oral, nemijlocit ş i contradictoriu pentru aflarea adev ă rului (art. 3 Cod procedur ă penal ă ). Ca atare, numai dup ă verificarea de c ă tre instan ţă a probelor descoperite ş i str â nse la urm ă rirea penal ă , cu respectarea principiilor publicit ăţ ii, oralit ăţ ii contradictorialit ăţ ii ş i nemijlocirii ş i dup ă administrarea oric ă ror alte probe care apar necesare pentru aflarea adev ă rului se va putea ajunge la convingerea motivat ă asupra probelor care exprim ă adev ă rul ş i asupra celor care trebuie î nl ă turate. î n spe ţă , se constat ă c ă prima instan ţă a pronun ţ at solu ţ ia de condamnare f ă r ă s ă verifice î n cursul cercet ă rii judec ă tore ş ti î n mod complet, î n condi ţ iile prev ă zute de art. 289 ş i 290 Cod procedur ă penal ă , depozi ţ iile tuturor marztorilor invoca ţ i î n actul de trimitere î n judecat ă ş i f ă r ă s ă administreze orice alte probe rezultate ca fiind necesare din cercetarea judec ă toreasc ă pentru aflarea adev ă rului. Proced â nd î n acest mod, prima instan ţă a dat dovad ă de lips ă de preocupare î n vederea efectu ă rii cercet ă rii judec ă tore ş ti î n conformitate cu prevederile impuse de art. 289 ş i 290 Cod procedur ă penal ă , abdic â nd astfel de la principiul afl ă rii adev ă rului. î n situa ţ ia î n care, dup ă epuizarea tuturor diligentelor posibile, s -ar fi constatat imposibilitatea aducerii ş i ascult ă rii martorului O.S., (invocat î n rechizitor ş i pentru a c ă rui audiere inculpatul a st ă ruit), instan ţ a ar fi trebuit s ă procedeze conform art. 327 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă . Trebuie men ţ ionat c ă ascultarea acestui martor ş i administrarea oric ă ror alte probe necesare,inclusiv,eventuale confrunt ă ri pentru stabilirea adev ă rului, a fost de altfel principala î ndrumare dat ă de instan ţ a suprem ă prin decizia de casare anterioar ă . Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , investit ă cu judecarea apelului declarat de inculpat, prin decizia nr. 324 din 16 iunie 2003 a respins apelul ca nefondat, confirm â nd astfel solu ţ ia primei instan ţ e pronun ţ at ă cu î nc ă lcarea dispozi ţ iilor art. 289 ş i 290 Cod procedur ă penal ă , deoarece cercetarea judec ă toreasc ă nu a fost complet efectuat ă nici de aceast ă dat ă . î n concluzie, instan ţ a constat ă c ă î n cauz ă au fost î nc ă lcate dispozi ţ iilor legale sus-men ţ ionate prin neadministrarea probelor necesare afl ă rii adev ă rului, astfel î nc â t solu ţ ia pronun ţ at ă de prima instan ţă , confirmat ă de cea de apel, nu este legal ă ş i temeinic ă . Drept urmare, se va admite recursul declarat de inculpat, hot ă r â rile atacate vor fi casate ş i se va trimite dosarul la prima instan ţă pentru rejudecarea cauzei î n conformitate cu dispozi ţ iile art. 289, 290 ş i urm. Cod procedur ă penal ă , pentru efectuarea unei complete cercet ă ri judec ă tore ş ti referitoare la probele testimoniale invocate î n rechizitor ş i prin administrarea oric ă ror alte probe ce vor apare necesare pentru aflarea adev ă rului ş i pronun ţ area unei solu ţ ii legale ş i temeinice. Urmeaz ă s ă se constate c ă inculpatul este arestat î n alt ă cauz ă . Onorariul ap ă r ă torului din oficiu care l-a asistat pe recurent, va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
306
Admite recursul declarat de inculpatul P.D. î mpotriva decizei nr. 324 din 16 iunie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia I penala. Caseaz ă decizia atacat ă precum ş i sentin ţ a nr. 132 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia I penal ă ş i trimite cauza spre rejudecrae la prima instan ţă Tribunalul Bucure ş ti. Constat ă c ă inculpatul este arestat î n alt ă cauz ă . Onorariul ap ă r ă torului din oficiu, î n sum ă de 400.000 lei va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 22 ianuarie 2004.
28. Apreciere eronată a probelor. Consecinţe. Condamnare în loc de achitare. ROMANIA CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SECTIA PENALA Decizia nr. 101
Dosar nr. 2702 / 2002 Sedinţa publică din 10 ianuarie 2003 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 303 din 27 decembrie 2001 a Tribunalului Mure ş s-a dispus, î n baza art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 l it.b, art. 74 ş i a art. 76 alin. 1 lit.b ş i alin. 2 Cod penal, condamnarea inculpatului B.E., la pedeapsa de 2 ani î nchisoare, dispun â ndu-se, conform dispozi ţ iilor art. 76 alin. 3 Cod penal, î nl ă turarea pedepsei complementare, privative de drepturi,prev ă zut ă de lege, pentru infrac ţ iunea s ă v â r ş it ă . In baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa, astfel aplicat ă inculpatului, durata re ţ inerii ş i arestului preventiv, din intervalul 7 septembrie - 29 octombrie 1998. S-a f ă cut aplicarea art. 71 Cod penal. Prin aceea ş i hot ă r ă re judec ă toreasc ă , s-a dispus potrivit dispozi ţ iilor art. 118 lit.b Cod penal, confiscarea de la inculpat a suli ţ ei ridicate de la martorul P.I., conform procesului verbal de la fila 3 dosar de urm ă rire penal ă , î nregistrat sub nr. 36/2001 î n registrul corpurilor delicte aflat la Tribunalul Mure ş ş i Spitalul Clinic Municipal Dr. E. Nicoar ă Reghin, inculpatul fiind obligat s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile Spitalul Clinic Municipal Dr. E. Nicoar ă , suma de 97.001 lei, cu aplicarea indicelui de cre ş tere a pre ţ urilor aferent perioadei cuprinse î ntre septembrie 1998 ş i data pl ăţ ii, iar p ă r ţ ii civile Spitalul Clinic Jude ţ ean Mure ş , suma de 761.400 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare par ţ iale ş i s-au respins restul preten ţ iilor civile. De asemenea, s-a respins, ca nefondat ă , ac ţ iunea civil ă exercitat ă î n cadrul procesului penal, de c ă tre partea civil ă P.F., iar inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. Pentru a hot ă r î î n acest mod, instan ţ a de fond a stabilit c ă : La data de 30 august 1999, prin rechizitoriul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Mure ş , s-a dispus trimiterea î n judecat ă a inculpatului B.E., sub î nvinuirea comiterii infrac ţ iunii prev ă zut ă î n art. 20 raportat la art. 174 alin. 1 cu aplicarea dispozi ţ iilor art. 73 lit. b Cod penal. In actul de inculpare, s-a ar ă tat c ă , at â t inculpatul, c â t ş i fratele s ă u B.T. ş i martorul B.V. sunt ciobani ai oilor locuitorilor din comun ă . In seara zilei de 6 septembrie 1998, oile p ă storite de cei trei ciobani, au intrat pe terenul s ituat î n parcela numit ă Ciurg ă u, acest teren fiind proprietatea martorului P.I.. Martorul i -a aten ţ ionat pe cei trei ciobani s ă nu mai lase oile s ă p ă trund ă pe alte terenuri, dec â t pe cele destinate p ăş unatului, dar, deoarece el a sus ţ inut c ă ciobanii l-au amenin ţ at, el a anun ţ at despre acest lucru mai multe persoane, î mpreun ă cu care au hot ă r â t s ă mearg ă la st â n ă ,
307
pentru a discuta cu ciobanii. Aceste persoane, î n drum spre st â n ă , s-au î narmat cu b â te. S-a mai ar ă tat î n actul de sesizare al instan ţ ei c ă la st â n ă , cei trei ciobani, au fost î nconjura ţ i, de aproximativ opt persoane, care au î nceput s ă î i agreseze, pentru ca î n acela ş i act s ă se men ţ ioneze c ă atunci c â nd cei opt s ă teni au ajuns la st â n ă ei au fost î nt â mpina ţ i de cei trei ciobani, ce erau î narma ţ i cu b â te ş i o suli ţă . Cu aceast ă suli ţă , a fost v ă t ă mat ă partea civil ă P.F., moment dup ă care, î ntre cele dou ă tabere, astfel formate, a izbucnit î nc ă ierarea. Î n urma acestui incident de amploare a fost distrus ă st â na ciobanilor (pe care cei opt s ă teni au vrut s ă o incendieze), partea v ă t ă mat ă P.F. a fost r ă nit ă ,fiind î mpuns ă de inculpat cu suli ţ a, ea suferind, astfel, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 45 -50 de zile î ngrijiri medicale ş i care leziuni i-au pus î n primejdie via ţ a, iar inculpatul B.E. a suferit o fractur ă cominutiv ă la bra ţ ul st â ng, pentru a c ă rei vindecare au fost necesare peste 60 de zile de î ngrijiri medicale. Deoarece instan ţ a de fond, cu ocazia primei sale sesiz ă ri a apreciat c ă actul de inculpare este deficitar, ea a dispus prin î ncheierea penal ă nr. 221 din 30 noiembrie 1999, ca potrivit dispozi ţ iilor art. 333 Cod procedur ă penal ă , restituirea cauzei la Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Mure ş , pentru completarea urm ă ririi penale.S-a apreciat c ă urm ă rirea penal ă este incomplet ă , î n condi ţ iile î n care nu doar c ă ş i inculpatul a suferit leziuni corporale serioase, dar ş i î n care el a î n ţ eles s ă formuleze pl â ngere penal ă ş i î mpotriva altor 7 persoane, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de lovire, v ă t ă mare corporal ă , violare de domiciliu ş i distrugere. Curtea de Apel Tg. Mure ş , prin decizia penal ă nr. 402/R din 14 iunie^ 2002 a admis recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Mure ş î mpotriva Î ncheierii penale nr. 221/1999 a Tribunalului Mure ş , a dispus casarea integral ă a acesteia ş i continuarea judec ă rii cauzei, deoarece s-a apreciat c ă instan ţ a de fond avea obliga ţ ia de a administra probe ş i doar dup ă ce îş i forma convingerea c ă singura solu ţ ie ce se impune pentru solu ţ ionarea cu celeritate a cauzei este restituirea acesteia la organul de urm ă rire penal ă , s ă se fi procedat ca atare. Re î nvestit î n acest mod cu solu ţ ionarea cauzei, Tribunalul Mure ş , din probatoriul administrat a re ţ inut: Cu privire la evenimentul din data de 6 septembrie 1998 la st â na din Ideciu de Sus, cele dou ă grupuri implicate cel al ciobanilor ş i cel al s ă tenilor din aceast ă localitate au prezentat fiecare varianta proprie. Cert este faptul c ă î n seara datei de 6 septembrie 198, respectiv, î n jurul orelor 21,oo,cei trei ciobani au fost surprin ş i de c ă tre martorul P.I., c ă îş i p ă storeau oile pe terenul proprietatea martorului, teren amplasat î n parcela numit ă Ciurg ă u. Intre martor ş i cei trei ciobani are loc un schimb de replici, î n cadrul c ă rui P.I. le spunea acestora, pe ton amenin ţă tor: „Las ă c ă ne î nt â lnim la st â n ă !".In cursul desf ăş ur ă rii procesului penal, martorul P.I. a sus ţ inut c ă el nu a adresat amenin ţă ri celor trei ciobani, dar a ar ă tat c ă ace ş tia, av â nd b â te asupra lor, l-au î nconjurat. Î ntorc â ndu-se î n sat, martorul a relatat numitului P.G. care este fiul s ă u c ă a fost amenin ţ at de ciobani, context î n care P.I. ş i P.G. ş i martorii H.D., S.G., O.S. ş i P.L. au decis s ă mearg ă la st â na ciobanilor, pentru a le cere explica ţ ii deoarece î n repetate r â nduri, oile p ă storite de ace ş tia, au intrat pentru a p ăş una pe terenurile lor ş i i-au prejudiciat prin aceste fapte. Pentru a se ap ă ra de c â inii de la st â n ă o parte din martori au luat, î n drum b â te, aceasta fiind ap ă rarea lor, iar o parte din ei aveau asupra lor ş i lanterne. Cei trei ciobani, sesiz â nd c ă de st â n ă de apropie acest grup de persoane, presupun â nd c ă vin s ă le cear ă socoteal ă , s-au speriat. Din acest punct, fiecare tab ă r ă implicat ă î n derularea acestui conflict ş i-a prezentat ş i sus ţ inut propria versiune. Tab ă ra s ă tenilor din care f ă cea parte ş i partea civil ă , a sus ţ inut c ă î n momentul î n care ei s-au apropiat de st â n ă , cei trei ciobani au asmu ţ it c â inii asupra lor, unul dintre ace ş tia l-au v ă zut pe inculpat î ndrept â ndu-se spre ei, find î narmat cu acea suli ţă , la care s-a f ă cut referire anterior, arm ă pe care o agita ş i f ă cea „ca indienii". Ca r ă spuns la, aceast ă manifestare a inculpatului, martorii, veni ţ i la st â n ă , s-au î mp ă r ţ it, dar inculpatul ajung â nd î n apropierea p ă r ţ ii v ă t ă mate a î mpuns-o pe aceasta cu suli ţ a. La strig ă tele p ă r ţ ii civile, martorii au realizat ce s-a î nt â mplat ş i, la r â ndul lor, ca o replic ă , l-au agresat pe inculpat, context î n care martorii P.G. ş i P.I. au reu ş it s ă -l dezarmeze pe inculpat, tr â ntindu-l la p ă m â nt. Martorul O.S. a recunoscut c ă , dup ă ce inculpatul a fost imobilizat, el a aplicat acestuia c â teva lovituri, deoarece partea civil ă fusese v ă t ă mat ă .
308
Inculpatul B.E. a sus ţ inut c ă persoanele venite la st â n ă i-au pus lanternele î n ochi, acestea fiind aprinse, î ncep â nd s ă -l loveasc ă . C ă z â nd î n timp ce î ncerca s ă se refugieze î n st â n ă ş i pierz â nd b â ta cu care era ini ţ ial î n m â n ă , a g ă sit pe jos suli ţ a ce o folosea, de obicei, pentru a se ap ă ra de animale s ă lbatice. In acest context, inculpatul a atras aten ţ ia atacatorilor c ă î i va lovi, dac ă ace ş tia vor continua s ă fie violen ţ i, ş i dup ă aceasta, a î nceput s ă se î nv â rteasc ă ş i s ă dea cu suli ţ a î n st â nga ş i î n dreapta, ocazie cu care a sesizat c ă a lovit, pe cineva. Inculpatul a mai ar ă tat c ă el, c ă z â nd î n apropierea st â nii, a fost lovit î n mod repetat de persoanele venite la st â n ă ş i care erau î narmate cu pari. Martorul B.T. auzind strig ă tele fratelui s ă u, respectiv ale inculpatului, a î ncercat s ă intervin ă î n ap ă rarea fratelui s ă u, dar fiind, la r â ndul s ă u lovit, s-a refugiat î n st â n ă . Cel ă lalt cioban, martorul B.V. nu a luat parte la toate aceste acte de agresiune, deoarece s-a ascuns. Martorii I.P. ş i P.L. care au ajuns la locul desf ăş ur ă rii acestor evenimente, dup ă consumarea lor, au fost cei care au transportat victima la ma ş in ă , pentru ca aceasta s ă fie dus ă la spital. S-a re ţ inut c ă ap ă rarea inculpatului c ă asupra sa s-au exercitat violen ţ e fizice î nainte de a o v ă t ă ma el pe partea civil ă , nu este fondat ă , probat ă , deoarece restul probelor administrate, a demonstrat c ă abia dup ă ce partea civil ă fost î njunghiat ă , asupra inculpatului s-au exercitat violen ţ e de c ă tre s ă tenii veni ţ i la st â n ă . Instan ţ a de fond a mai stabilit c ă inculpatul a ac ţ ionat sub st ă p â nirea unei puternice tulbur ă ri determinate de provocarea venit ă din partea grupului î n care se afl ă ş i partea v ă t ă mat ă , provocare ce a constat î n aceea c ă mai multe persoane î narmate cu b â te, s-au deplasat spre st â n ă , ele cre â nd teama celor trei ciobani. Faptul c ă celor trei ciobani le-a fost insuflat ă o stare de team ă a reie ş it ş i din avertismentul, rostit pe ton amenin ţă tor, de c ă tre martorul P.I., cu c â teva ore î nainte de declan ş area conflictului la st â n ă , dar ş i din î ndemnurile adresate de s ă tenii ajun ş i la st â n ă , î ndemnuri de genul „ î nconjura ţ i-il". Ca urmare a faptului c ă a fost lovit ă de c ă tre inculpat cu suli ţ a, p ă r ţ ii v ă t ă mate i s-au cauzat o plag ă î njunghiat ă penetrant ă î n regiunea lombar ă st â ng ă , pl ă gi la nivelul colonului, mezocolonului ş i rinichiului st â ng, fiindu-i necesare,pentru vindecare, 45 zile de î ngrijiri medicale ş i fiindu-i pus ă î n primejdie via ţ a. S-a apreciat c ă aceast ă atitudine comisiv ă a inculpatului î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii prev ă zut ă ş i pedepsit ă de dispozi ţ iile art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, deoarece inculpatul a comis aceast ă fapt ă î n stare de provocare, cu inten ţ ie indirect ă , folosind un instrument apt de a produce moartea ş i viz â nd, prin lovitura cu intensitate mare aplicat ă , o zon ă important ă a corpului. S-a mai stabilit ş i c ă dup ă r ă nirea p ă r ţ ii civile, inculpatul a fost victima, la r â ndul s ă u, a violen ţ elor exercitate de c ă tre o parte din martorii ce s-au deplasat la st â n ă , î n urma acestor violen ţ e, el suferind leziuni la m â na st â ng ă ş i î n zona capului, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 60 de zile de î ngrijiri medicale. Aceste persoane, ce l-au agresat fizic ş i verbal pe inculpat au provocat ş i substan ţ iale degrad ă ri la acoperi ş ul st â nii, ş i ca urmare a acestor ac ţ iuni, inculpatul ş i fratele s ă u, martorul B.T., au promovat la data de 17 septembrie 1998, o pl â ngere la Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Mure ş , î mpotriva acestor persoane, care sus ţ in ei c ă se fac vinova ţ i de comiterea infrac ţ iunii prev ă zut ă de pedepsit ă de dispozi ţ iile art. 180 alin. 2, 181, 192 alin. 2 ş i 217 alin. 1 din Codul penal. S-a re ţ inut î ns ă c ă , actul de sesizare al instan ţ ei are un con ţ inut strict determinat, el viz â nd persoana inculpatului ş i fapta re ţ inut ă î n sarcina acestuia ş i nicidecum alte persoane ş i fapte, ş i analiz â ndu-se corect dispozi ţ iile art. 317,333,337 ş i urm. Cod procedur ă penal ă , s-a apreciat c ă se impune solu ţ ionarea prezentei cauze doar cu privire la persoana ş i fapta cu care instan ţ a a fost sesizat ă prin rechizitoriul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Mure ş î ntocmit la data de 30 august 1999. Ca urmare a acestor aspecte re ţ inute, prima instan ţă a concluzionat c ă inculpatul se face vinovat de comiterea infrac ţ iunii de tentativ ă de omor, la stabilirea pedepsei, f ă c â ndu-se o corect ă ş i strict ă aplicare, nu doar a dispozi ţ iilor art. 52 Cod penal dar ş i a dispozi ţ iilor art. 72 ş i 75 lit. b Cod penal ş i drept consecin ţă a procedat, la condamnarea inculpatului B.E., î n modul anterior descris.
309
Apelul declarat de inculpatul B.E. î mpotriva acestei solu ţ ii, a fost respins, ca nefondat, de c ă tre Curtea de Apel T â rgu Mure ş , Sec ţ ia Penal ă , prin decizia penal ă nr. 62 A din 10 aprilie 2002. Î mpotriva acestei din urm ă decizii, î n termen legal, a declarat recurs inculpatul B.E., invoc â nd, î n principal, necesitatea cas ă rii hot ă r â rii atacate ş i dispunerea rejudec ă rii cauzei de c ă tre instan ţ a de fond, dup ă administrarea de noi probe, care s ă conduc ă la conturarea unei alte st ă ri de fapt, cu consecin ţ e asupra solu ţ iei finale ş i, î n subsidiar, casarea hot ă r â rii atacate ş i, rejudec â nd cauza î n recurs, s ă se dispun ă achitarea sa, î n temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e Cod procedur ă penal ă , cu referire la art. 44 Cod penal, fapta fiind comis ă î n stare de legitim ă ap ă rare. Î n esen ţă , recurentul a ar ă tat c ă a comis infrac ţ iunea, ce i se imput ă , î n stare de legitim ă ap ă rare ş i, c ă dac ă acest lucru nu este destul de evident, este necesar s ă se caseze hot ă r â rile cu trimitere la prima instan ţă , spre a se administra noi probe. In cazul c â nd se apreciaz ă c ă probele administrate, sunt suficiente, s ă se caseze, cu re ţ inere ş i, rejudec â ndu-se, s ă se pronun ţ e achitarea, fapta comis ă neav â nd caracter penal, datorit ă st ă rii de legitim ă ap ă rare, î n care fost comis ă . Recursul este fondat. Inculpatul, fratele s ă u B.T. ş i ciobanul B.V., au fost ataca ţ i î n noaptea zilei de 6 septembrie 1998 de un num ă r de opt persoane aflate î n grup, î narmate cu lanterne ş i b â te, condi ţ ii î n care, sub impulsul fricii, a spaimei create de amenin ţă rile acestora, puse î n executare, prin violen ţ ele exercitate, p ă trunderea f ă r ă drept, î n incinta st â nei ş i distrugere, inculpatul i-a aplicat p ă r ţ ii civile o lovitur ă cu o suli ţă ( î n fapt, un obiect de lemn, av â nd ata ş at la v â rf un cu ţ it, cu care, de regul ă , ciobanii se ap ă r ă de animalele s ă lbatice) cauz â ndu-i o plag ă î njunghiat ă penetrant ă , î n zona lombar ă , care i-a pus î n pericol via ţ a. Conform art. 44 Cod penal, nu constituie infrac ţ iune fapta prev ă zut ă de legea penal ă , s ă v â r ş it ă î n stare de legitim ă ap ă rare. Este î n stare de legitim ă ap ă rare, potrivit alin. 2 al aceluia ş i articol de lege, acela care s ă v â r ş e ş te fapta pentru a î nl ă tura un atac material, direct, imediat ş i injust, î ndreptat î mpotriva sa, a altuia sau î mpotriva unui interes ob ş tesc, ş i care pune î n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul ob ş tesc. In fine, alin. 2 al aceluia ş i articol prezum ă c ă este î n legitim ă ap ă rare, ş i acela care s ă v â r ş e ş te fapta pentru a respinge p ă trunderea f ă r ă drept a unei persoane prin violen ţă , viclenie, efrac ţ ie sau prin alte asemenea mijloace, î ntr-o locuin ţă , î nc ă pere, dependin ţă sau loc î mprejmuit ţ in â nd de acestea. Raport â nd î mprejur ă rile î n care inculpatul a comis faptele, la con ţ inutul textelor de lege enumerate, se constat ă c ă fapta inculpatului nu poate fi sanc ţ iobnat ă ca infrac ţ iune, fiind comis ă î n legitim ă ap ă rare. In dosar, este dovedit indubitabil c ă o parte din oile aflate î n grija ciobanilor, deci ş i a inculpatului, au p ă truns ş i au fost g ă site, î n ziua incidentului, î n tarlaua agricol ă a p ă r ţ ii v ă t ă mate ş i a altor membrii ai grupului acesteia. Sup ă rat ă de acest fapt, partea v ă t ă mat ă ş i al ţ i membrii ai grupului s ă u, destul de numero ş i, opt persoane, î n raport cu ciobanii, î n num ă r de numai trei, i-a amenin ţ at pe ace ş tia, spun â ndu-le vom sta de vorb ă la st â n ă , amenin ţ are pe care au ş i pus-o î n executare, merg â nd î narma ţ i cu b â te ş i lanterne, î n miez de noapte, cu strig ă te de î nconjura ţ i-i ş i da ţ i-le foc cu lovituri, p ă trunderea f ă r ă drept î n st â n ă , alergarea ciobanilor ş i distrugerea acoperi ş ului st â nei. In aceste condi ţ ii, de atac material, direct, chiar premeditat, de fapt, î n fiin ţă , î n ac ţ iune ş i injust exercitat de un num ă r de opt persoane, inculpatul, atacat î n propria st â n ă î n care ş i locuia cu fratele s ă u ş i un alt cioban, orbit de lanterna unuia din grupul p ă r ţ ii civile, sub impulsul fricii, îş i caut ă sc ă parea lovind cu suli ţ a amintit ă , la î nt â mplare, ceea ce face s ă -l loveasc ă , î ntr-adev ă r, pe partea civil ă ş i s ă -i produc ă leziunile ar ă tate î n rechizitor. Derularea faptelor, a ş a cum este descris ă , rezult ă din probele dosarului, î ncep â nd cu procesul verbal de cercetare la fa ţ a locului, î ncheiat de organele de poli ţ ie, actele medico-legale, descriind leziunile produse inculpatului ş i fratelui s ă u ş i celelalte probe ale dosarului. Or, î n aceste condi ţ ii î n care inculpatul n-a f ă cut altceva dec â t s ă riposteze, la violen ţ ele comise de partea civil ă , care i-a p ă truns, f ă r ă drept ş i î n st â n ă , produc â ndu-i chiar distrugeri, se impune a-i privi fapta comis ă nu î n stare de provocare, cum gre ş it s-a re ţ inut, î n fazele anterioare ale procesului, ci î n legitim ă ap ă rare, cu toate consecin ţ ele fire ş ti, derivate din aceasta.
310
A ş a fiind, Curtea va 1 trebui s ă priveasc ă recursul de fa ţă ca fondat ş i s ă -l admit ă , ca atare, î n baza art. 385 1 5 alin. 1 pct. 2 lit .d Cod procedur ă penal ă , cas â nd hot ă r â rile pronun ţ ate î n cauz ă ş i achit â nd pe inculpatul B.E., pentru tentativ ă la infrac ţ iunea de omor prev ă zut ă ş i pedepsit ă de art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b ş i 74,76 Cod penal, î n temeiul dispozi ţ ilor art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit. e Cod procedur ă penal ă , coroborat cu art. 44 Cod penal. Se va constata c ă inculpatul a fost arestat î n perioada 7 septembrie 1998 - 6 octombrie 1998. Se vor î nl ă tura din hot ă r â rile casate dispozi ţ iile referitoare la latura civil ă a cauzei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul B.E., î mpotriva deciziei penale nr. 62/A din 10 aprilie 2002 a Cur ţ ii de Apel Tg.Mure ş . Caseaz ă decizia penal ă atacat ă , precum ş i sentin ţ a penal ă nr. 303 din 27 decembrie 2001 a Tribunalului Mure ş ş i î n temeiul dispozi ţ iilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit.e Cod procedur ă penal ă , coroborat cu art. 44 Cod penal, achit ă pe inculpatul B.E., pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b, 74 -76 Cod penal. Constat ă c ă inculpatul a fost arestat î n perioada 7 septembrie 1998 - 6 octombrie 1998. Î nl ă tur ă dispozi ţ iile referitoare la latura civil ă a cauzei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 10 ianuarie 2003.
29. Sarcina probei. Inversarea sarcinii probei. Principiul rolului activ şi al aflării adevărului. ROMANIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 542 Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 58 din 14 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a condamnat pe inculpatul C.G. la 12 ani î nchisoare ş i 4 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a ş i b C. pen. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 174 C.pen. ş i la 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 208-29 lit. g C.pen., urm â nd ca, î n baza art. 33 lit. a - 34 lit. b C. pen., inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani î nchisoare ş i 4 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a ş i b C.pen., cu aplicarea art. 71-64 C.pen. S-a re ţ inut c ă , î n luna septembrie 1999 inculpatul a p ă truns, î n timpul nop ţ ii, î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate I.M. din comuna Singureni ş i a furat un cal, proprietatea acestuia. S-a mai re ţ inut c ă la data de 24 septembrie 2000, pe un c â mp din apropierea satului Chircule ş ti jude ţ ul Giurgiu, a fost descoperit cadavrul numitului P.M. î n stare de putrefac ţ ie av â nd î n jurul g â tului o curea ş i un slip de culoare maro, ulterior, prin cercet ă rile efectuate, stabilindu-se c ă sus-numitul a fost victima infrac ţ iunii de omor s ă v â r ş it ă î n noaptea de 5 septembrie 2000, de c ă tre inculpatul C.G. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia nr. 402 din 12 iulie 2001, a respins apelul inculpatului. Prin recursul declarat inculpatul a solicitat achitarea pentru in frac ţ iunea de omor, motiv â nd c ă probele nu dovedesc s ă v â r ş irea omorului de c ă tre el, iar privitor la infrac ţ iunea de furt, pe care a recunoscut-o, a cerut reducerea pedepsei. Recursul inculpatului este fondat, dar pentru alte motive dec â t cele invocate.
311
Din verificarea lucr ă rilor dosarului rezult ă c ă instan ţ a de fond nu ş i-a exercitat suficient rolul activ pentru a verifica prin cercetarea judec ă toreasc ă dac ă inculpatul este sau nu autorul infrac ţ iunii de omor. Neefectu â nd o cercetare judec ă toreasc ă complet ă , instan ţ a de fond a motivat, iar cea de apel a preluat aceast ă motivare, prin care se î ncalc ă reguli de baz ă ale procesului penale. Astfel, potrivit art. 65 alin. 1 C.pr.pen., sarcina proba ţ iunii, î n procesul penal, revine organului de urm ă rire penal ă ş i instan ţ ei judec ă tore ş ti, iar potrivit art 66 alin. 1 din acela ş i cod, î nvinuitul sau inculpatul nu este obligat s ă probeze nevinov ăţ ia sa. Or, î n cuprinsul sentin ţ ei instan ţ ei de fond ş i al deciziei instan ţ ei de apel, dup ă ce s-a re ţ inut c ă inculpatul nu a recunoscut omorul, s-a ajuns s ă se trag ă concluzia c ă inculpatul este autorul omorului, prin î nc ă lcarea dispozi ţ iilor legale mai susmen ţ ionate, respectiv prin inversarea sarcinii proba ţ iunii. In raport de particularit ăţ ile modului î n care se pretinde c ă a fost s ă v â r ş it omorul, instan ţ a de fond, pentru a stabili cert dac ă inculpatul este sau nu autorul faptei, trebuia s ă manifeste o deosebit ă rigoare î n cercetarea judec ă toreasc ă , pentru a identifica fiecare element de detaliu din faptele ş i î mprejur ă rile ce formeaz ă obiectul proba ţ iunii. Astfel, cu ocazia ascult ă rii martorului C.F., de ş i acesta a precizat c â teva î mprejur ă ri esen ţ iale, anume c ă , î n noaptea c â nd se pretinde s ă v â r ş irea omorului, a fost î n acela ş i bar cu inculpatul, c ă , î n bar, a v ă zut-o ş i pe victim ă , ş i c ă aceasta a stat pu ţ in, iar, apoi, a plecat singur ă , acas ă , c ă el a r ă mas î n bar cu inculpatul, p â n ă la ora î nchiderii, ş i c ă doarme î n aceea ş i cas ă cu inculpatul, fiecare î n camere separate, dar, c ă pentru a ajunge la camera lui, trebuia s ă treac ă prin camera inculpatului, instan ţ a a omis s ă -l î ntrebe pe martor alte c â teva î mprejur ă ri esen ţ iale ş i anume, dac ă , dup ă ora î nchiderii barului a plecat acas ă î mpreun ă cu inculpatul, dac ă inculpatul s-a culcat î n camera lui, ş i dac ă a r ă mas acas ă p â n ă diminea ţ a. Instan ţ a trebuia s ă re ţ in ă c ă depozi ţ ia acestui martor, cu privire la î mprejurarea c ă victima a fost ş i ea, î n bar, î n aceea ş i sear ă , a stat pu ţ in, ş i a plecat singur ă , î nainte de a se face noapte, ş i c ă ei, î mpreun ă cu fra ţ ii ş i verii lui, inclusiv inculpatul, au plecat to ţ i acas ă , este confirmat ă ş i de martorul C.M., care a motivat, la instan ţă , c ă nu- ş i men ţ ine declara ţ iile date la urm ă rirea penal ă pentru c ă a fost b ă tut de 4 sau 5 persoane, cu palmele ş i picioarele, de poli ţ ie (fila 51 - dosar instan ţ a de fond). Instan ţ a trebuia s ă manifeste rigoare ş i cu ocazia audierii acestui martor, î n sensul de a-l î ntreba ş i de a se consemna, î n declara ţ ia lui, dac ă , î n acea sear ă , inculpatul s-a aflat tot timpul cu ei, at â t la bar, dup ă plecarea victimei, c â t ş i ulterior, p â n ă c â nd inculpatul a ajuns s ă intre î n cas ă , cu fratele lui, C.F. Instan ţ a trebuia s ă re ţ in ă c ă aceea ş i î mprejurare esen ţ ial ă , anume c ă inculpatul, î n seara respectiv ă , a fost î n bar ş i a plecat, acas ă , deodat ă cu fra ţ ii ş i verii lui, a fost confirmat ă de martorul C.C. care, referitor la victim ă , a ar ă tat c ă nu- ş i ma aminte ş te dac ă aceasta a trecut sau nu pe la acel bar (fila 52 - dosar instan ţă fond). Instan ţ a trebuia s ă -l î ntrebe ş i pe acest martor, dac ă î n acea sear ă inculpatul a p ă r ă sit barul, dac ă s-a ab ă tut, î n timp ce mergeau î mpreun ă , spre cas ă , de la drumul pe care l-au urmat to ţ i, ş i dac ă inculpatul a intrat î n cas ă , deodat ă cu fratele lui, C.F. Defectuos a fost ascultat la instan ţă ş i martorul I. V. (fila 54 - dosar instan ţ a de fond). Acest martor, î n declara ţ ia dat ă la urm ă rirea penal ă , a ar ă tat clar, c ă î n seara respectiv ă , l-a observat ş i recunoscut pe inculpat, dup ă voce, dar nu a recunoscut ş i nu ş tie cine este cea de-a doua persoan ă de care era î nso ţ it inculpatul. Î n declara ţ ia luat ă aceluia ş i martor, de ş i instan ţ a a re ţ inut c ă acesta îş i aminte ş te declara ţ iile date la urm ă rirea penal ă , î n mod surprinz ă tor ş i inexplicabil, tot instan ţ a a consemnat, î n aceea ş i declara ţ ie c ă „nu am auzit c ă victima s ă fi zis ceva". Or, dintr-o astfel de precizare, ar rezulta c ă inculpatul ar fi fost, totu ş i, î nso ţ it, î n acel moment, de c ă tre victim ă , î mprejurare care este contrar ă celor ar ă tate de martor, î n declara ţ ia dat ă la urm ă rirea penal ă ş i contrar ă ş i declara ţ iei date de acela ş i martor, la instan ţă , p â n ă î n acel moment. Î n raport de con ţ inutul declara ţ iilor acestor martori, care, afla ţ i î n aceea ş i sear ă , î n acela ş i loc ş i î n acela ş i moment, au ar ă tat clar c ă nu au reu ş it s ă recunoasc ă persoana care-l î nso ţ ea pe inculpat, pentru c ă era î ntuneric, instan ţ a trebuia s ă evalueze cu mult ă
312
rezerv ă , sus ţ inerea f ă cut ă de martorul T.F., î n declara ţ ia dat ă la 12 martie 2001, potrivit c ă reia, î n acea sear ă , î n acel loc ş i moment, cu inculpatul, se g ă sea chiar victima. Aceast ă sus ţ inere a martorului T.F. trebuia primit ă cu rezerv ă , ş i pentru c ă , anterior, î n declara ţ ia de la urm ă rirea penal ă , acela ş i martor preciza c ă „...cealalt ă persoan ă , care nu a zis nimic era M., eu recunosc â ndu-l dup ă siluet ă . Acesta nu s-a apropiat de noi ş i, din cauza î ntunericului nu i-ma v ă zut fa ţ a. Nici nu a vorbit, ca s ă -l pot recunoa ş te dup ă voce". Dar cele mai surprinz ă toare declara ţ ii, care trebuiau s ă creeze, de asemenea, instan ţ ei mari rezerve cu privire la concluzia c ă autorul omorului este inculpatul, au fost date, la instan ţă , de martorele R.F. ş i T.I. Astfel, martora R.F. î n ş edin ţ a din 26 martie 2001 a declarat, textual: „nu î mi men ţ in declara ţ iile date, cu ocazia primelor cercet ă ri, î ntruc â t am fost for ţ at ă de I., s ă recunosc cureaua ş i, la urm ă , s ă spun c ă inculpatul a vrut s ă - ş i bat ă joc de mine. La parchet mi s-a prezentat o curea confec ţ ionat ă din c â rp ă , de culoare ro ş ie, pe margine ş i galben ş i albastru, pe mijloc. Poli ţ i ş tii care mi-au luat declara ţ ii mi-au spus c ă dac ă nu declar c ă acea curea este a inculpatului, nu mai plec de acolo. Eu nu am v ă zut la inculpat acea curea din material textil. Domnul procuror mi-a spus c ă dac ă nu recunosc acea curea, pe care o purta inculpatul, ne va b ă ga la pu ş c ă rie ş i eu, de fric ă , am copil acas ă , am recunoscut... I. mi-a spus s ă declar c ă acea curea am v ă zut-o la pantalonii inculpatului. Î n realitate eu nu am v ă zut niciodat ă cureaua din material textil la inculpat. Nici la parchet ş i nici la organele de poli ţ ie nu am fost pus ă s ă jur cu m â na pe biblie. Inculpatul era chiar un b ă iat cumsecade, cuminte chiar... Pe mine m-a amenin ţ at I. s ă spun ceea ce am spus î n declara ţ iile date la parchet ş i poli ţ ie, deoarece voia s ă scape ea, pentru c ă a dat declara ţ ii proaste, î n sensul c ă a min ţ it". Apoi, privitor la aceea ş i î mprejurare esen ţ ial ă , instan ţ ele trebuiau s ă aib ă î n vedere ş i declara ţ ia martorei T.I., dat ă î n ş edin ţ a public ă din 7 mai 2001, care a ar ă tat: „Nu î mi men ţ in declara ţ iile date la parchet ş i poli ţ ie, deoarece domnul procuror a ţ ipat la mine ş i a dat cu palma î n mas ă .. Mi nu mi-au fost citite declara ţ iile care mi-au fost luate la parchet ş i poli ţ ie... La parchet am fost obligat ă s ă recunosc c ă inculpatul purta o curea din p â nz ă , care mi-a fost prezentat ă ş i m-a pus s ă pun m â na pe aceasta ş i sau efectuat fotografii. Acea curea nu am v ă zut-o la inculpat î n perioada î n care eu am tr ă it î n concubinaj cu acesta". In sf â r ş it, î n raport de declara ţ iile celor 2 martore sus-men ţ ionate, nu poate fi omis nici modul defectuos î n care instan ţ a, lipsit ă de rol activ, a audiat-o ş i i-a consemnat declara ţ ia martorei M.E. cu privire la aceea ş i î mprejurare esen ţ ial ă . Astfel, instan ţ a s-a rezumat s ă consemneze î n declara ţ ia martorei M.E. c ă „ î mi men ţ in declara ţ ia dat ă la poli ţ ie", de ş i prin aceast ă declara ţ ie, ea afirmase î n cursul urm ă ririi penale î mprejur ă ri negate de cele 2 martore R.F. ş i T.I. Or, instan ţ a trebuia s ă -i cear ă martorei explica ţ ii am ă nun ţ ite, ş i, î n cazul î n care ar fi constatat c ă ea st ă ruie î n relat ă ri contrare celor 2 martore, s ă procedeze la o confruntere a acesteia, cu cele 2 martore, pentru stabilirea adev ă rului. O asemenea aprofundare a cercet ă rii judec ă tore ş ti era impus ă ş i de men ţ iunea f ă cut ă de martora M.E. î n aceea ş i declara ţ ie la instan ţă , î n sensul c ă declara ţ iile de la poli ţ ie pe care a spus c ă le men ţ ine, nu i-au fost citite î nainte de a semna. Pentru toate aceste considerente, urmeaz ă a se constat c ă recursul inculpatului este fondat ş i, drept urmare, va fi admis ş i vor fi casate hot ă r â rile atacate, privitor la condamnarea inculpatului pentru infrac ţ iunea de omor ş i la modul de rezolvare al laturii civile, privind aceast ă infrac ţ iune. Se vor î nl ă tura dispozi ţ iile art. 33 ş i 34 C. pen. ş i se vor men ţ ine hot ă r â rile numai cu privire la condamnarea inculpatului pentru infrac ţ iunea de furt. Privitor la infrac ţ iunea de omor, cauza se va trimite spre rejudecare la Tribunalul Giurgiu, pentru rejudecare sub toate aspectele semnalate, urm â nd s ă se completeze materialul probator, nu numai prin reaudierea riguroas ă a fiec ă rui martor ş i prin confruntarea celor care s-au contrazis cu privire la acelea ş i î mprejur ă ri, dar ş i prin administrarea oric ă ror alte probe care vor ap ă rea necesare pentru şă murirea cauzei sub toate aspectele afl ă rii adev ă rului PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul C.G. î mpotriva deciziei nr. 402 din 12 iulie 2001 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă .
313
Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 58 din 14 mai 2001 a Tribunalului Giurgiu, numai cu privire la condamnarea inculpatului pentru infrac ţ iunea de omor prev ă zut ă de art. 174 din Codul penal ş i la modul de rezolvare a laturii civile cu privire la aceast ă infrac ţ iune. Inl ă tur ă aplicarea art. 33 ş i 34 din Codul penal. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Giurgiu sub aspectul s ă v â r ş irii infrac ţ iunii de omor prev ă zut ă de art. 74 din Codul penal. Men ţ ine hot ă r â rile pronun ţ ate, cu privire la condamnarea inculpatului pentru infrac ţ iunea de furt calificat, prev ă zut ă de art. 208-209 lit. g din Codul penal. Men ţ ine starea de arest a inculpatului. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 31 ianuarie 2002. 30. Probe. Omisiunea instanţei de a se pronunţa în operaţiunea de apreciere asupra probelor admise şi administrate. R O M A N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTITIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 5718 Şedinţa publică de la 20 decembrie 2001 CURTEA Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 260 din 10 iunie 1999, Tribunalul Cluj a condamnat pe inculpa ţ ii M.A. G. la 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 257 alin. 1 C. pen. ş i la 3 pedepse de c â te 3 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 242 alin. 1 C.pen., art. 31 raportat la art. 288 alin. 1 C. pen. ş i prev ă zut ă de art. 291 C.pen. pentru ultimile dou ă cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., dispun â ndu-se, î n urma contopirii, ca inculpata s ă execute pedeapsa de 2 ani î nchisoare; ş i M.I. la 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 257 alin. 1 C.pen. A fost dedusp ă durata arest ă rii preventive, din pedepsele aplicate, î ncep â nd cu 27 aprilie 1998 ş i p â n ă la 30 iulie 1998 pentru inculpata M.A.G. ş i î ncep â nd cu 27 aprilie 1998 p â n ă la 10 noiembrie 1998 pentru inculpatul M.I. Inculpa ţ ilor le-au fost interzise drepturile prev ă zute de art. 64 C.pen. î n condi ţ iile prev ă zute de art. 71 C.pen. Î n baza art. 14 alin. 3 C.pr.pen. au fost desfiin ţ ate chitan ţ ele ş i contractele de asisten ţă juridic ă ar ă tate î n dispozitivul sentin ţ ei. In baza art. 257 alin. 2 C. pen. raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., inculpa ţ ii au fost obliga ţ i, cu titlu de confiscare î n favoarea statului la c â te 2.500.000 lei fiecare, sume care au f ă cut obiectul infrac ţ iunii de trafic de influen ţă . In esen ţă , s-au re ţ inut urm ă toarele: Inculpata M.A.G. fiind angajat ă prin intermediul numitei T.E. pentru a acorda asisten ţă juridic ă numitului C. Ş . î ntr-un dosar penal aflat î n curs de urm ă rire penal ă , ini ţ ial la organele de poli ţ ie iar apoi la parchetul militar, s-a re ţ inut c ă a pretins ş i primit, î mpreun ă cu so ţ ul ei, inculpatul M.I., de la C. Ş . ş i T.F. 5 milioane lei, iar ulterior au pretins de la ace ş tia 2000 m ă rci germane sus ţ in â nd c ă au influen ţă asupra procurorilor ş i judec ă torilor pentru a ob ţ ine punerea î n libertate a lui C. Ş . ş i pronun ţ area unei solu ţ ii favorabile fa ţă de
acesta. S-a mai re ţ inut c ă , dup ă î nceperea cercet ă rilor, inculpata MN.A., care, ini ţ ial, eliberase chitan ţă doar pentru suma de 300.000 lei, a î ncercat s ă dea aparen ţă de legalitate pentru sumele primite de la sus -numi ţ ii, prin modificarea unor chitan ţ e, î mputerniciri avoca ţ iale ş i contracte de asisten ţă juridic ă , determin â nd-o, î n acest sens, pe martora P.I., secretara cabinetului individual, s ă ateste f ă r ă vinov ăţ ie, date nereale î n aceste documente, pe care le-a folosit pentru a justifica î ncasarea sumelor respective.
314
Curtea de apel care a judecat apelul inculpa ţ ilor ş i al parchetului ca urmare a str ă mut ă rii cauzei, prin decizia penal ă nr. 413/A din 14 decembrie 2000, a respins ca nefondate apelurile inculpa ţ ilor. Prin recursurile declarate, inculpa ţ ii au solicitat, î n principal, casarea deciziei instan ţ ei de apel ş i achitarea, iar î n subsidiar, casarea deciziei aceleia ş i instan ţ e ş i trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, î ntruc â t instan ţ a de apel nu a rezolvat fondul cauzei, î n sensul c ă nu s-a pronun ţ at asupra probelor admise ş i administrate, prin cercetarea judec ă toreasc ă completat ă î n fa ţ a instan ţ ei de apel. Recursurile inculpa ţ ilor urmeaz ă a se constata c ă sunt fondate pentru urm ă toarele considerente: Din examinarea lucr ă rilor dosarului, se constat ă c ă decizia instan ţ ei de apel se impune a fi casat ă pentru cazurile prev ă zute de art. 385 9 pct. 9 ş i 10 C.proc.pen., î ntruc â t instan ţ a de apel, î n cuprinsul deciziei nu s-a pronun ţ at asupra probelor admise ş i pe care le-a administrat ş i care erau de natur ă s ă influen ţ eze solu ţ ia procesului, iar hot ă r â rea î n acest fel, nu cuprinde motivele pe care se î ntemeiaz ă solu ţ ia de respingere a apelului inculpa ţ ilor. Astfel, î n concret, primul temei de casare const ă î n aceea c ă , instan ţ a de apel, de ş i î n mod justificat a admis ş i administrat probele testimoniale cerute de p ă r ţ i, necesare afl ă rii adev ă rului, ulterior, î n considerentele deciziei, î n opera ţ iunea de apreciere, a omis s ă le analizeze ş i s ă le evalueze ş i, apoi, s ă concluzioneze asupra lor. Sub acest aspect, este de observat c ă instan ţ a de apel s-a limita s ă copieze, pur ş i simplu, con ţ inutul sentin ţ ei instan ţ ei de fond, con ţ inutul considerentelor sentin ţ ei de fond (a se vedea preluarea integral ă a acestor considerente din sentin ţă î n cuprinsul deciziei de la pag. 3 sus a deciziei p â n ă la pag.7 jos). Cu referire la apelurile declarate de inculpa ţ i, amplu expuse ş i motivate, inclusiv prin concluziile scrise prin care ace ş tia au cerut achitarea cu argumente bazate inclusiv pe cercetarea judec ă toreasc ă , completat ă de c ă tre instan ţ a de apel, a respins apelurile, rezum â ndu-se s ă re ţ in ă , drept motivare, dou ă fraze ş i anume: „Probele administrate at â t î n faza de urm ă rire penal ă , c â t ş i î n fa ţ a instan ţ ei de fond ş i de apel, dovedesc comiterea infrac ţ iunilor de c ă tre inculpa ţ i î n modalitatea re ţ inut ă de prima instan ţă . Prin urmare, nu se poate î mp ă rt ăş i sus ţ inerea inculpa ţ ilor c ă aceste fapte nu exist ă ş i nici c ă au ac ţ ionat f ă r ă vinov ăţ ie, raportat la infrac ţ iunea de fals material î n î nscrisuri oficiale ş i de uz de fals". Or, proced â nd î n acest mod, apare evident c ă decizia instan ţ ei de apel este supus ă cas ă rii, î n baza art. 385 9 pct. 9 ş i 10 C.proc.pen., î ntruc â t hot ă r â rea nu cuprinde motivele pe care se î ntemeiaz ă solu ţ ia ş i, implicit, instan ţ a nu s-a pronun ţ at cu privire la probele pe care le-a admis ş i le-a administrat ş i care sunt de natur ă s ă influen ţ eze solu ţ ia î n cauz ă . De altfel, nu se poate omite a se constata ş i o alt ă nelegalitate a deciziei instan ţ ei de apel, care, î ns ă , î n lipsa recursului parchetului, nu putea fi antamat ă , î ntruc â t s-ar ajunge la o agravare a situa ţ iei recuren ţ ilor inculpa ţ i î n propria cale de atac. Aceast ă nelegalitate trebuie î ns ă eviden ţ iat ă , î ntruc â t ea demonstreaz ă superficialitatea instan ţ ei de apel î n solu ţ ionarea cauzei. In concret, exist ă contrazicere î ntre considerentele deciziei instan ţ ei de apel ş i dispozitiv. Astfel, de ş i isntan ţ a de apel, î n dispozitivul minutei, a omis s ă se pronun ţ e asupra apelului declarat de procuror, ulterior, realiz â nd eraoarea, î n considerentele deciziei a re ţ inut, lapidar, c ă „apelul parchetului s-a f ă cut î n favoarea inculpa ţ ilor, î ns ă pedepsele aplicate sunt corect individualizate ş i nu se impune o majorare a acestora". Pentru aceste considerente, urmeaz ă a se admite recursurile inculpa ţ ilor, a se casa decizia instan ţ ei de ap ă el ş i a se trimite cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel Alba Iulia. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii M.A.G. ş i M.I. î mpotriva deciziei nr. 413 din 14 decembrie 2000 a Cur ţ ii de Apel Alba Iulia.
315
Iulia.
Caseaz ă decizia atacat ă ş i trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 20 decembrie 2001.
31. Aprecierea eronată a probelor. Efecte. Condamnare greşită urmată de achitare. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTITIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 541 Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2002 CURTEA
In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 139 din 29 martie 2001, Tribunalul Gala ţ i a condamnat pe inculpatul M.C. la 3 pedepse de c â te 1 an î nchisoare pentru 3 infrac ţ iuni prev ă zute de art. 239 alin. 1 ş i 3 C. pen. In baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C.proc.pen., inculpa tul a fost achitat pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 239 alin. 1 ş i 3 C.pen. (parte v ă t ă mat ă S.G.). In baza art. 33 lit. a ş i 34 lit. b C pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului, urm â nd ca acesta s ă execute pedeapsa cea mai grea de 1 an î nchisoare, cu un spor de 6 luni, adic ă 1 an ş i 6 luni î nchisoare. In baza art. 81 C.pen. s-a dispus suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei aplicate inculpatului, pe durata termenului de î ncercare de 3 ani ş i 6 luni. S-au re ţ inut, î n esen ţă , urm ă toarele: In ziua de 9 noiembrie 1999 pe fondul consumului de alcool, inculpatul a purtat o discu ţ ie contradictorie cu un osp ă tar dintr-un restaurant, dup ă care a hot ă r â t s ă reclame conduita acestuia la poli ţ ie. Astfel, inculpatul, cu autoturismul s ă u, la volanul c ă ruia s-a urcat martorul P.M. a plecat la sediul poli ţ iei pentru a reclama comportamentul osp ă tarului. Ajuns la sediul poli ţ iei nu i s-a permis s ă intre ş i a fost condus la spitalul jude ţ ean pentru a i se recolta probe biologice î n vederea stabilirii alcoolemiei, crez â ndu-se din eroare, c ă a condus autoturismul î n stare de ebrietate. Inculpatul a refuzat s ă se supun ă recolt ă rii, profer â nd injurii ş i amenin ţă ri la adresa lucr ă torilor de poli ţ ie V.D., S.G., M.I. ş i T.D., dup ă care, a mers acas ă , a luat un bidon cu benzin ă s-a î ntors la sediul poli ţ iei ş i a inten ţ ionat s ă - ş i dea foc. Curtea de Apel Gala ţ i, prin decizia penal ă nr. 332/A din 29 iunie 2001 admi ţâ nd apelul parchetului a desfiin ţ at, î n parte, sentin ţ a ş i rejudec â nd, a î nl ă turat dispozi ţ ia privind obligarea p ă r ţ ii v ă t ă mate S.G. la plata sumei de 150.000 lei reprezent â nd cheltuieli judiciare c ă tre stat. In cauz ă au declarat recurs parchetul ş i inculpatul. In urma examin ă rii lucr ă rilor dosarului rezult ă c ă numai recursul inculpatului este fondat. Potrivit art. 239 alin. 1 C. pen., constituie infrac ţ iunea de ultraj, insulta, calomnia din amenin ţ area s ă v â r ş it ă nemijlocit sau prin mijloace de comunicare direct ă contra unui func ţ ionar public care î ndepline ş te o func ţ ie ce implic ă exerci ţ iul autorit ăţ ii de stat, aflat î n exerci ţ iul func ţ iunii ori pentru fapte î ndeplinite î n exerci ţ iul func ţ iunii. Din economia textului incriminator, rezult ă , a ş adar c ă , pentru ca ac ţ iunile alternative - insulta, calomnia, amenin ţ area - s ă realizeze elementul material al laturii obiective este necesar ă dovedirea î ndeplinirii anumitor condi ţ ii care, reprezint ă cerin ţ e esen ţ iale pentru existen ţ a infrac ţ iunii. Aceste cerin ţ e rezult ă expres din textul art. 239 alin. 1 C.pen. ş i î n varianta de fapt re ţ inut ă î n cauz ă , ele constau î n aceea c ă subiectul pasiv, care reprezint ă statul, ca titular al autorit ăţ ii, trebuie s ă fie un func ţ ionat public aflat î n exerci ţ iul func ţ iunii, sau un func ţ ionar public insultat, calomniat, ori amenin ţ at pentru fapte î ndeplinite î n exerci ţ iul func ţ iunii.
316
Ra ţ iunea acestor cerin ţ e, care sunt condi ţ ii de existen ţă a laturii obiective a infrac ţ iunii de ultraj, este î n direct ă leg ă tur ă cu obiectul juridic al acestei infrac ţ iuni, ş i anume ocrotirea prin aceast ă incriminare a acelei valori sociale care reprezint ă autoritatea de stat, prin ap ă rarea respectului datorat autorit ăţ ii, inclusiv prin protejarea, î n mod special, a persoanelor care î ndeplinesc func ţ ii ce implic ă exerci ţ iul autorit ăţ ii, protec ţ ie care, î ns ă , intervine ş i subzist ă numai dac ă ş i c â t timp func ţ ionarul public se afl ă prin ac ţ iunile sale, î n limitele atribu ţ iilor stabilite de lege pentru exerci ţ iul acelei func ţ ii. Din probele cauzei rezult ă î n mod corect, a ş a cum de altfel s-a re ţ inut chiar de c ă tre procuror prin rechizitor, c ă inculpatul M.C. nu a condus autoturismul sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice, acesta fiind condus de martorul P.M., la cererea inculpatului, tocmai pentru a nu î nc ă lca legea privind circula ţ ia pe drumurile publice. A ş a fiind, î n partea expozitiv ă a rechizitoriului, procurorul a motivat expres c ă , neconduc â nd pe drumurile publice autoturismul sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice ş i fiind cert c ă acest autoturism a fost condus de o alt ă persoan ă , inculpatului nu i se putea cere ş i nu putea fi obligat s ă se supun ă recolt ă rii probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei, astfel c ă acela ş i procuror a dispus, î n partea dispozitiv ă a rechizitoriului, ne î nceperea urm ă ririi penale fa ţă de M.C. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 37 alin. 3 din Decretul nr. 328/1966. Dar, din examinarea probelor dosarului, mai rezult ă c ă , î n aceste condi ţ ii, inculpatul, persoan ă lini ş tit ă , echilibrat ă , educat ă , cunoscut ă cu o comportare civilizat ă ş i responsabil ă care se deplasa î n perfect ă legalitate cu autoturismul pe drumurile publice, pentru a ajunge la sediul poli ţ iei municipale, cu inten ţ ia de a reclama un osp ă tar de î nc ă lcarea regulilor comerciale de deservire, î n momentul î n care a ajuns la sediul poli ţ iei, a fost primit ş i tratat cu o evident ă atitudine gre ş it ă ş i abuziv ă de c ă tre lucr ă torii de poli ţ ie nominaliza ţ i î n cauz ă . Astfel, î n loc s ă i se permit ă s ă intre î n sediul poli ţ iei pentru a depune reclama ţ ie, ace ş ti lucr ă tori de poli ţ ie, d â nd dovad ă de lips ă de profesionalism, f ă r ă s ă verifice condi ţ iile î n care inculpatul a ajuns cu autoturismul la sediul poli ţ iei, au considerat eronat, c ă el a condus autoturismul pe drumurile publice sub influen ţ a b ă uturilor alcoolice ş i, î n mod agresiv, au î ncercat s ă -l oblige s ă fie supus recolt ă rii probelor biologice. In aceste condi ţ ii, apare categoric c ă cei patru lucr ă tori de poli ţ ie, prin conduita lor gre ş it ă ş i abuziv ă , au ie ş it din sfera atribu ţ iilor lor legale de serviciu, ca reprezentan ţ i ş i purt ă tori ai autorit ăţ ii de stat, situ â ndu-se, astfel, evident, î n afara protec ţ iei pe care legea o acord ă acestora, protec ţ ie acordat ă numai atunci c â nd func ţ ionarii publici îş i exercit ă corect, î n limitele stabilite de lege, atribu ţ iile. Conduita v ă dit abuziv ă cu care lucr ă torii de poli ţ ie l-au primit ş i tratat pe inculpat, consider â ndu-l, din eroare, infractor la legea circula şţ iei, rezult ă î n mod implicit, din probele existente î n cauz ă , analizate de procuror î n rechizitor, precum ş i din relat ă rile inculpatului, care a ar ă tat c ă „ î n momentul î n care m-am prezentat la sediul poli ţ iei, cei patru poli ţ i ş ti m-au î njurat, m-au controlat la buzunare, m-au lovit, oblig â ndu-m ă s ă merg pentru a-mi fi recoltate probe biologice, respectiv s â nge". Aceast ă conduit ă abuziv ă a lucr ă torilor de poli ţ ie rezult ă nu numai din probele sus-men ţ ionate ş i din relat ă rile inculpatului, dar ea a fost confirmat ă ş i de martorul P.M., care a condus autoturismul inculpatului, pe drumurile publice, p â n ă la sediul poli ţ iei municipale ş i care, confirm â nd cele ar ă tate de inculpat, a ar ă tat la instan ţă : „Peste c â teva zile l-am v ă zut pe inculpat av â nd urme de lovituri ş i l-am î ntrebat ce s-a î nt â mplat ş i mi-a spus c ă a fost b ă tut de lucr ă torii de poli ţ ie". De altfel, a ş a se explic ă gestul disperat al inculpatului, care, ulterior, a î ncercat s ă - ş i dea foc, î n fa ţ a sediului poli ţ iei, tocmai ca o reac ţ ie disperat ă la comportamentul abuziv al lucr ă torilor de poli ţ ie. A ş a fiind, apare evident c ă lucr ă torii de poli ţ ie, prin modul cum au ac ţ ionat, gre ş it ş i abuziv, au ie ş it din sfera atribu ţ iilor lor legale de serviciu ş i asfel, ei s-au situat î n afara protec ţ iei pe care textul art. 239 alin. 1 C. pen. o ofer ă purt ă torilor autorit ăţ ii de stat afla ţ i î n func ţ ii ce explic ă exerci ţ iul acestei autorit ăţ i. In concluzie, urmeaz ă a se constata c ă recursul inculpatului este fondat, a se casa hot ă r â rile atacate ş i a se pronun ţ a achitarea acestuia pentru infrac ţ iunea de ultraj, î n baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen. Pe cale de consecin ţă , pentru argumente ce rezult ă implicit, urmeaz ă ca recursul parchetului s ă fie respins ca nefondat.
317
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul M.C. î mpotriva deciziei nr. 332 din 29 iunie 2001 a Cur ţ ii de Apel Gala ţ i. Caseaz ă hot ă r â rea atact ă ş i sentin ţ a nr. 139 din 29 martie 2001 a Tribunalului Gala ţ i, cu privire la condamnarea inculpatului. In baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen., achit ă pe inculpatul M. C. pentru cele 3 infrac ţ iuni, fiecare prev ă zut ă de art. 239 lain. 1 ş i 3 C. pen. Respinge recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Gala ţ i î mpotriva aceleia ş i decizii, ca nefondat. Onorariul ap ă r ă torului din oficiu, î n sum ă de 300.000 lei va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 31 ianuarie 2002. 32. Apreciere greşită a probelor certe. Efecte. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4507 Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2000
Asupra recursului de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele Sec ţ ia penal ă a Tribunalului Teleorman prin sentin ţ a nr. 76 din 18 aprilie 2000 a condamnat pe inculpatul P.L. la 17 ani î nchisoare ş i 9 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit. a ş i b C. pen. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor calificat, prev ă zut ă de art. 174 raportat la art. 175 lit. i, cu aplicarea art. 71 raportat la art. 64 C. pen., iar conform art. 67 a dispus degradarea militar ă a inculpatului. Instan ţ a a men ţ inut starea de arest a inculpatului ş i a dedus din pedeaps ă timpul deten ţ iei preventive de la 26 noiembrie 1999 la zi, a confiscat de la inculpat un cu ţ it, corp delict, ş i a obligat pe acesta la plata sumelor de 55 milioane lei desp ă gubiri materiale, 40 milioane lei daune morale ş i 175.000 lei presta ţ ie lunar ă c ă tre partea civil ă P.T., precum ş i 10 milioane lei cheltuieli judiciare statului. Pentru a hot ă r î astfel, tribunalul a re ţ inut î n fapt c ă , î n toamna anului 1999, inculpatul a prestat diferite activit ăţ i î n gospod ă ria victimei P.I., f ă r ă ca aceasta s ă î i pl ă teasc ă ceea ce i se cuvenea. Intre timp, rela ţ iile s-au î nr ă ut ăţ it ş i din cauza unui butoi din tabl ă î mprumutat victimei ş i care refuza s ă -l restituie. In seara zilei de 26 noiembrie 1999, victima s -a î nt â lnit cu tat ă l inculpatului î ntr-un bar, î ntre cei doi intervenind o ceart ă , privind butoiul, dup ă care, P.I., î nso ţ it de martorul M.N. au plecat spre cas ă , î n jurul orei 22, î nt â lnindu-se pe drum cu inculpatul, care mergea la un prieten pentru a ascu ţ i ni ş te cu ţ ite, fiind î ntrebat ş i de c ă tre acesta, c â nd urmeaz ă s ă primeasc ă butoiul din tabl ă . Iritat ă de î ntrebarea acestuia, victima l-a î njurat ş i l-a lovit pe inculpat cu o lantern ă î n regiunea fe ţ ei, cauz â ndu-i leziuni ce au necesitat 4-5 zile de î ngrijiri medicale pentru vindecare. In momentul urm ă tor, inculpatul a scos unul din cu ţ itele pe care le avea la el ş i l-a lovit pe P.I. de mai multe ori, î n zona hemitoracelui st â ng, dup ă care ş i-a continuat drumul, victima c ă z â nd jos î n stare de incon ş tien ţă , dup ă ce a parcurs circa 100 de metri, iar î n aceea ş i noapte a decedat la spital, unde i s -a aplicat tratamentul medical de urgen ţă . Potrivit concluziilor raportului de constatare medico -legal ă nr. 408/A/3311 din 3 decembrie 1999 î ntocmit de Laboratorul de Medicin ă Legal ă al jude ţ ului Teleorman ş i avizat sub nr. E.2/18485 din 18 ianuarie 2000 de c ă tre Comisia de avizare ş i control dibn cadrul Institutului de Medicin ă Legal ă „Mina Minovici", moartea lui P.I. a fost violent ă ş i s-a datorat ş ocului hemoragic produs ca urmare a unei pl ă gi t ă iate- î n ţ epate toraco-abdominale penetrante cu interesarea de organe interne. Leziunile s -au putut produce prin lovire repetat ă cu un corp t ă ietor- î n ţ ep ă tor cu l ăţ imea maxim ă de 2,5 cm, agresorul fiind î n fa ţ a victimei. S â ngele recoltat de la cadavru con ţ inea 2,50 gr %o alcool.
318
Pe parcursul desf ăş ur ă rii procesului, inculpatul a avut o atitudine sincer ă î n leg ă tur ă cu modul î n care s-a desf ăş urat conflictul, ap ă r â ndu-se, tot constant, prin a ar ă ta c ă victima a manifestat o atitudine violent ă , lovindu-l î n fa ţă cu o lantern ă , situa ţ ie î n care a solicitat s ă se re ţ in ă î n favoarea sa, circumstan ţ a atenuant ă legal ă a provoc ă rii, prev ă zut ă de art. 73 lit. b C. pen. Cererea inculpatului a fost respins ă , î ntruc â t lovirea repetat ă a victimei cu cu ţ itul î n zona cordului, nu- ş i poate g ă si explica ţ ia î n pretinsa tulburare produs ă de fapta victimei, de a aplica acestuia o lovitur ă cu lanterna î n zona fe ţ ei, datorit ă dispropor ţ iei dintre actul pretins provocator ş i ripost ă . Impotriva hot ă r â ri a declarat apel inculpatul, prin care o consider ă netemeinic ă ş i nelegal ă , deoarece au fost respinse ap ă r ă rile sale, solicit â nd ca, prin admiterea apelului ş i desfiin ţ area sentin ţ ei, s ă se dispun ă aplicarea dispozi ţ iilor art. 73 lit. b, cu reducerea corespunz ă toare a pedepsei ş i a desp ă gubirilor civile la care a fost obligat c ă tre partea civil ă . Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia nr. 328 din 26 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul, deoarece, reac ţ ia acestuia a fost excesiv ă , const â nd î n lovirea repetat ă a victimei cu cu ţ itul î n zona cordului. Inculpatul a declarat recurs î mpotriva ambelor hot ă r â ri cu reiterarea aceluia ş i motiv de netemeinicie ş i nelegalitate, apreciind c ă , lovirea victimei s-a datorat numai provoc ă rii venite din partea acesteia, care l-a lovit î n gur ă cu lanterna, umpl â ndu-l de s â nge. Examin â nd hot ă r â rile atacate î n raport de cazul de recurs invocat, prev ă zut de art. 385 alin. 1 pct. 18 C.proc.pen., referitor la comiterea de c ă tre instan ţă a unei „erori grave de fapt", Curtea constat ă , î n baza lucr ă rilor ş i a materialului din dosarul cauzei, recursul fondat, urm â nd a fi admis. In acest sens, hot ă r â rile sunt supuse cas ă rii potrivit acestui caz, atunci c â nd, contrar probelor ne î ndoielnice, neechivoce existente î n cauz ă , instan ţ a a c ă rei hot ă r â re a fost atacat ă cu recurs a pronun ţ at sau a men ţ inut una dintre solu ţ iile prev ă zute de art. 345 alin. 1 C.proc.pen., î n temeiul unor fapte re ţ inute î n mod v ă dit gre ş it ori c ă , din î mprejur ă rile î n care acestea s-au petrecut ş i prin urm ă rile produse, eronat re ţ inute, î n concret ele au un con ţ inut circumstan ţ ial, care le modific ă gradul de pericol social. In context, existen ţ a st ă rii de tulburare ce caracterizeaz ă circumstan ţ a atenuant ă a provoc ă rii se circumscrie la momentul s ă v â r ş irii faptei, iar gradul s ă u de intensitate trebuie apreciat ţ in â ndu-se seama, î n concret, de persoana f ă ptuitorului ş i de î mprejur ă rile î n care s-au produs faptele. Pentru aplicarea dispozi ţ iilor art. 73 lit.b C. pen., nu este necesar ca î ntre actul de provocare ş i infrac ţ iunea comis ă s ă existe î ntotdeauna o echivalen ţă , deoarece raportul pe care î l presupune aceasta este un raport obiectiv de la fapt ă la fapt ă , ori, legiuitorul, cer â nd existen ţ a unei „puternice tulbur ă ri sau emo ţ ii", se refer ă la starea subiectiv ă a f ă ptuitorului î n momentul comiterii ac ţ iunii, astfel c ă , din acest punct de vedere, urmeaz ă a se analiza bnumai dac ă , pe plan obiectiv, ea a fost determinat ă de un act de provocare din partea victimei. Se constat ă , din coroborarea declara ţ iilor martorului prezent la locul s ă v â r ş irii faptei (M.N.) cu cele constante ale inculpatului, f ă r ă putin ţă de t ă gad ă c ă , acesta a lovit victima, î n momentul imediat urm ă tor agres ă rii sale cu lanterna î n gur ă de c ă tre P.I. (inculpatul a prezentat leziuni traumatice prin lovire cu un corp dur, ce pot data din 25 noiembrie 1999 ş i au necesitat 4-5 zile î ngrijiri medicale, raport de constatare medico -legal ă ). A ş a fiind, ac ţ iunea spontan ă a inculpatului, din punct de vedere obiectiv, a fost determinat ă de actul provocator al victimei, care, pe plan subiectiv, i-a produs acestuia o puternic ă tulburare c ă reia nu i-a putut rezista. Desigur c ă , fondul emo ţ ional al inculpatului s-a agravat ş i din cauz ă c ă victima refuza s ă -i restituie un butoi î mprumutat ş i de care el avea nevoie, precum ş i de faptul c ă , acela ş i refuz l-a manifestat ş i î n leg ă tur ă cu plata presta ţ iilor î n gospod ă ria sa. In consecin ţă , se constat ă c ă instan ţ ele au re ţ inut o situa ţ ie care nu corespunde realit ăţ ii, starea de provocare î n contextul c ă reia a ac ţ ionat inculpatul, g ă sindu- ş i corespondentul î n probele incomplet analizate ş i eronat apreciate de c ă tre acestea, gre ş eal ă ce va fi î nl ă turat ă prin aplicarea dispozi ţ iilor art. 73 lit. b C. pen.
319
Curtea apreciaz ă totodat ă , c ă , propor ţ ia dintre culpa celor dou ă p ă r ţ i, de care urmeaz ă s ă se ţ in ă seama la solu ţ ionarea ac ţ iunii civile este egal ă , astfel c ă va reduce cu cuantumul desp ă gubirilor civile la plata c ă rora a fost obligat inculpatul. De asemenea, cum re ţ inerea î n favoarea acestuia a circumstan ţ ei atenuante legale a provoc ă rii, va reduce pedeapsa principal ă de la 17 ani la 10 ani î nchisoare, dispozi ţ iile art. 67 alin. 2 C. pen., referitoare la pedeapsa complementar ă a degrad ă rii militare nu mai este obligatorie, urmeaz ă a fi î nl ă turate. In consecin ţă , constat â nd c ă cerin ţ ele cazului de recurs invocat sunt î ndeplinite, î n baza art. 385 15 alin. 1 pct. 2 lit.d C.proc.pen. se va admite recursul declarat de inculpat, ş i se va dispune conform dispozitivului. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul P.L. î mpotriva deciziei penale nr. 328 din 26 iunie 2000 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 76 din 18 aprilie 2000 a Tribunalului Teleorman cu privire la nere ţ inerea î n favoarea inculpatului a circumstan ţ ei atenuante legale a provoc ă rii prev ă zute de art. 73 lit.b C. pen., la aplicarea pedepsei complementare a degrad ă rii militare, prev ă zute de art. 67 C. pen. ş i modul de solu ţ ionare a laturii civile. Modific ă pedepsele aplicate inculpatului P.L. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de opmor calificat prev ă zut ă de art. 174-175 lit.i C. pen. î n sensul c ă , prin re ţ inerea dispozi ţ iilor art. 73 lit.b C. pen. o reduce de la 17 ani î nchisoare la 10 ani î nchisoare ş i de la 9 ani interzicerea exercit ă rii drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a ş i b din Codul penal, la 5 ani interzicerea acelora ş i drepturi. Inl ă tur ă aplicarea pedepsei complementare a degrad ă rii militare prev ă zute de art. 67 C. pen. Reduce cu cota de V cuantumul desp ă gubirilor civile la plata c ă rora a fost obligat inculpatul c ă tre partea civil ă P.T. astfel; - de la suma de 55 milioane lei desp ă gubiri civile, la suma de 27.500.000 lei cu acela ş i titlu; - de la 40 milioane lei daune morale, la 20 milioane lei cu acela ş i titlu; - de la 175.000 lei presta ţ ie periodic ă lunar ă , la 87.500 lei cu acela ş i titlu. Deduce din pedeapsa aplicat ă , timpul arest ă rii preventive de la 26 noiembrie 1999, la 15 noiembrie 2000. Onorariul de avocat î n sum ă de 250.000 lei pentru ap ă rarea din oficiu a inculpatului se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 15 noiembrie 2000. 33. Sarcina probei. Obligaţia organelor judiciare de a lămuri cauza sub toate aspectele. CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE În compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească Decizia nr. 51 Şedinţa publică de la 11 mai 1990 CURTEA
Asupra recursului extraordinar de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 12 din 8 iunie 1984 a Tribunalului jude ţ ean Bra ş ov, definitiv ă prin decizia nr. 2638 din 28 noiembrie 1984 a Tribunalului Suprem, sec ţ ia penal ă , au fost condamna ţ i inculpa ţ ii C.V., O.I., P.N. ş i al ţ ii, la c â te o pedeaps ă rezultant ă de c â te 5 ani î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a ş i b C.p. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 232 alin. 2 C.p., 178 alin. 2 ş i 5 C.pen., 184 alin. 2 ş i 4 C. pen., art. 184 alin. 1 ş i 3 C. pen., art. 22 din Legea nr.
320
5/1965, art. 289 ş i 291 C. pen. S-a respins recursul declarat de partea civil ă ş i partea responsabil ă civilmente Î ntreprinderea „6 Martie"Z ă rne ş ti. Consider â nd c ă ambele hot ă r â ri sunt v ă dit netemeinice ş i pronun ţ ate cu î nc ă lcarea esen ţ ial ă a legii, procurorul general a declarat recurs extraordinar, sus ţ in â nd c ă , î n mod nejustificat, instan ţ ele au respins cererile formulate de inculpa ţ i pentru efectuarea unei noi expertize tehnico-contabile pentru l ă murirea unor date contradictorii comunicate de partea civil ă î n leg ă tur ă cu pagubele î nregistrate. Se solicit ă casarea hot ă r â rilor ş i rejudecarea cauzei. Recursul extraordinar este î ntemeiat. Potrivit art. 62 C.pr.pen., î n vederea afl ă rii adev ă rului, organul de urm ă rire penal ă ş i instan ţ a de judecat ă sunt obligate s ă l ă mureasc ă cauza sub toate aspectele, pe baz ă de probe, conform art. 66 din acela ş i cod, î n cazul c â nd exist ă probe de vinov ăţ ie, inculpatul are dreptul s ă probeze lipsa lor de temeinicie, iar potrivit art. 67 alin. 2 din acela ş i cod, cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respins ă dac ă proba este concludent ă ş i util ă . Din examinarea lucr ă rilor dosarului se constat ă c ă instan ţ ele au nesocotit aceste dispozi ţ ii legale. Inculpa ţ ii au contestat vinov ăţ ia, sus ţ in â nd c ă , î n faza de cercetare judec ă toreasc ă , probele administrate (unii din martorii audia ţ i, experimentul efectuat ş i documenta ţ ia depus ă la dosar cu privire la electricitatea static ă ), au stabilit alte situa ţ ii ş i î mprejur ă ri, pun â nd sub semnul î ntreb ă rii constat ă rile ş i concluziile expertizei tehnice efectuate la urm ă rirea penal ă . S-a î nvederat, sub acest aspect, c ă evenimentul a avut alt ă cauz ă dec â t electricitatea static ă ş i anume m â nuirea necorespunz ă toare a recipientului cu nisip de c ă tre unul din muncitori, f ă c â ndu-se referire î n acest sens la depozi ţ iile martorilor P.R. ş i C.N., la actul de constatare din 24 decembrie 1983 î ntocmit de organele de specialitate ale î ntreprinderii cu ocazia efectu ă rii unor probe de ardere cu produsul 409 î n vederea urm ă ririi fenomenelor care se produc î n timpul aprinderii ş i arderii acestuia (experiment filele 247 - 248 vol. XX/II), precum ş i la lucrarea „Pulberi ş i î nc ă rc ă turi de artilerie", pag. 144 (vol. XX/I).
Inculpa ţ ii au solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice care s ă stabileasc ă corect cauzele accidentului, dar instan ţ a de fnd a respins aceast ă cerere ş i a dispus doar ca exper ţ ii care au efectuat prima expertiz ă s ă examineze obiec ţ iunile formulate de inculpa ţ i. Comisia de exper ţ i, prin adresa din 28 februarie 1984 - semnat ă doar de pre ş edintele comisiei - a comunicat instan ţ ei c ă îş i men ţ ine, î n totalitate, concluziile formulate î n raportul de expertiz ă ş i nu consider ă necesar efectuarea altor experiment ă ri sau complet ă ri (fila 174 vol. XX/II). Nu s-a r ă spuns î ns ă la obiec ţ iunile formulate de inculpa ţ i. Inculpa ţ ii au contestat acest r ă spuns, insist â nd asupra cererii lor pentru efectuarea unei noi expertize tehnice, î ns ă instan ţ a de fond, prin î ncheierea din 20 aprilie 194, a respins cererea, ar ă t â nd doar c ă nu se impune efectuarea expertizei. Î n recurs, inculpa ţ ii au criticat sentin ţ a ş i cu privire la acest aspect, dar instan ţ a nu a primit critica, motiv â nd c ă nu exist ă elemente care s ă determine î ndoieli asupra exactit ăţ ii concluziilor raportului de expertiz ă tehnic ă , astfel corect prima instan ţă a respins cererea inculpa ţ ilor pentru efectuarea unei noi expertize. Or, a ş a cum temeinic au î nvederat inculpa ţ ii, la instan ţ a de fond s-au administrat probe care stabilesc unele situa ţ ii ş i î mprejur ă ri diferite de cele de la urm ă rirea penal ă ş i care nu au fost avute î n vedere de expertiza tehnic ă . A ş a fiind, s-a demonstrat c ă proba solicitat ă - o nou ă expertiz ă tehnic ă - pentru stabilirea cauzelor reale ale producerii accidentului, este concludent ă ş i util ă . Pe de alt ă parte, se constat ă c ă inculpa ţ ii au mai solicitat ş i efectuarea unei expertize tehnico-contabile pentru stabilirea corect ă a cuantumului prejudiciului cauzat Î ntreprinderii „6 Martie"Z ă rne ş ti. Ş i aceast ă expertiz ă a fost respins ă nemotivat de instan ţ a de fond prin î ncheierea din 20 aprilie 1984, cu toate c ă inculpa ţ ii au demonstrat concluden ţ a ş i utilitatea acesteia, av â ndu-se î n vedere c ă partea civil ă a comunicat date contradictorii ş i, totodat ă nu s-a
321
clarificat situa ţ ia prejudiciului î n leg ă tur ă cu construc ţ iile pentru care partea civil ă solicitase casarea acestora, anterior accidentului. Inculpa ţ ii au ridicat aceast ă problem ă ş i î n recurs, iar procurorul de ş edin ţă a fost de acord cu critica, consider â nd c ă este necesar ă efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea corect ă a î ntinderii prejudiciului. Instan ţ a de recurs, de ş i a constatat c ă desp ă gubirile nu au fost corect stabilite ş i a redus cuantumul lor, totu ş i nu a considerat necesar ă efectuarea unei expertize contabile. Pentru neefectuarea celor dou ă expertize, concludente ş i utile cauzei, se impune a se casa hot ă r â rile atacate. Totodat ă , î ntruc â t administrarea celor dou ă probe nu s-ar putea face î n fa ţ a instan ţ ei dec â t cu mare î nt â rziere, av â ndu-se î n vedere complexitatea expertizelor respective, este necesar s ă se restituie cauza procurorului. Î n consecin ţă , urmeaz ă a se admite recursul extraordinar, a se casa hot ă r â rile atacate ş i a se restitui cauza la procuror pentru completarea urm ă ririi penale. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul extraordinar. Caseaz ă sentin ţ a penal ă nr. 12 din 8 iunie 1984 a Tribunalului jude ţ ean Bra ş ov ş i decizia nr. 2638 din 28 noiembrie 1984 a fostului Tribunal Suprem - sec ţ ia penal ă , privind pe inculpa ţ ii C. V., O.I., P.N., P.V., R.F. ş i S.G. Restituie cauza la Procuratura jude ţ ean ă Bra ş ov pentru completarea urm ă ririi penale. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , ast ă zi 11 mai 1990. 34. Probe necesare. Omisiunea administrării lor pe baza aprecierii prealabile că probele ar fi nesemnificative. Consecinţe. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4525 Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2002
Asupra recursului penal de fa ţă ; Din actele dosarului constat ă urm ă toarele; Prin sentin ţ a penal ă nr. 35 din 29 martie 2000, Tribunalul Neam ţ a respins ca nefondat ă cererea condamnatului B.I., aflat î n Penitenciarul Bac ă u, pentru î ntreruperea execut ă rii pedepsei de 25 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de omor, In motivarea cererii s-a ar ă tat c ă mama sa este î n v â rst ă ş i f ă r ă ajutor, iar locuin ţ a necesit ă repara ţ ii urgente av â nd ş i un copil abandonat de so ţ ie. In considerentele hot ă r â rii s-a re ţ inut î ns ă c ă nu sunt realizate condi ţ iile prev ă zute de art. 453 lit. c C.proc.pen. raportat la art. 455 C.proc.pen. Prin decizia penal ă nr. 178 din 23 mai 2000 Curtea de Apel Bac ă u a respins ca nefondat apelul formulat de condamnat. S-a re ţ inut c ă de ş i nu s-a efectuat o anchet ă social ă nici unul din motivele î nvederate nu justific ă î ntreruperea execut ă rii pedepsei. Impotriva acestor hot ă r â ri a declarat recurs condamnatul care prin cererea scris ă a reiterat motivele invocate ş i greut ăţ ile care fac imposibil ă executarea pedepsei prin consecin ţ ele care le-ar avea asupra familiei. Examin â nd recursul declarat î n raport de aceast ă critic ă , dar ş i de dispozi ţ iile art. 385 6 alin. 3 C.proc.pen., se constat ă c ă recursul este fondat pentru cele ce urmeaz ă . Astfel, printre alte cazuri, potrivit art. 453 lit. c C.proc.pen.raportat la art. 455 C.proc.pen., executarea pedepsei î nchisorii poate fi î ntrerupt ă ş i î n situa ţ ia c â nd din cauza unor î mprejur ă ri speciale executarea imediat ă a pedepsei ar avea consecin ţ e grave pentru condamnat sau familia sa.
322
In spe ţă , recurentul condamnat a invocat o serie de î mprejur ă ri de natur ă s ă produc ă consecin ţ e grave pentru familia sa, î mprejur ă ri f ă r ă s ă fie verificate î n prealabil de instan ţă , au fost apreciate drept nesemnificative ş i care nu pot justifica î ntreruperea execut ă rii pedepsei î n raport de dispozi ţ iile legale ş i de pedeapsa aplicat ă condamnatului. In scopul respect ă rii prevederilor care stabilesc condi ţ iile legale î n care se poate î ntrerupe sau am â na executarea pedepsei, se impunea ca instan ţ ele s ă dispun ă efectuarea unei anchete sociale care s ă verifice ş i s ă constate existen ţ a sau inexisten ţ a î mprejur ă rilor la care se refer ă condamnatul - ş i numai î n raport de aceste constat ă ri s ă se pronun ţ e dac ă acestea sunt de natura celor prev ă zute de dispozi ţ iile art. 453 lit. c C.proc.pen. ş i pot î n consecin ţă s ă justifice sau nu î ntreruperea execut ă rii pedepsei. Neproced â nd astfel, instan ţ ele au pronun ţ at hot ă r â ri cu î nc ă lcarea legii, aspect sub care, recursul este fondat, urm â nd a se admite conform art. 385 15 pct. 2 lit. c combinat cu art. 385 1 5 alin. 3 C.proc.pen., hot ă r â rile vor fi casate ş i cauza trimis ă spre rejudecare aceleia ş i instan ţ e - Tribunalul Neam ţ . Rejudec â nd cauza, instan ţ a de trimitere va dispune efectuarea unei anchete sociale la domiciliul condamnatului pentru constatarea î mprejur ă rilor deosebite la care se refer ă acesta î n cererea sa ş i î n raport de care s ă se pronun ţ e dac ă subzist ă temeiurile cerute de lege la î ntreruperea execut ă rii pedepsei. V ă z â nd ş i dispozi ţ iile art. 192 alin. 3 C. proc.pen., se va dispune ca onorariul avocatului in oficiu s ă fie achitat din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de condamnatul B.I. î mpotriva deciziei penale nr. 178 din 23 mai 2000 a Cur ţ ii de Apel Bac ă u. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 35/P din 29 martie 2000 a Tribunalului Neam ţ . Trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Neam ţ , pentru efectuarea anchetei sociale. Onorariul de avocat, î n sum ă de 125.000 lei, pentru ap ă rarea din oficiu a recurentului condamnat, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 15 noiembrie 2000.
35. Apreciere greşită a probelor. Consecinţe. Condamnare urmată de achitare. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4521 Şedinţa publică din 15 noiembrie 2000 CURTEA
Asupra recursului î n anulare de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele; Prin sentin ţ a penal ă nr. 1200 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar Bucure ş ti, inculpa ţ ii P.Gr.C. ş i P.C.C. au fost condamna ţ i la 8 ani î nchisoare corec ţ ional ă ş i respectiv, 7 ani î nchisoare corec ţ ional ă ş i c â te 5 ani interdic ţ ie corec ţ ional ă pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prev ă zut ă de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal anterior. In baza art. 25 pct. 6 din acela ş i cod s-a dispus confiscarea total ă a averii condamna ţ ilor. S-a re ţ inut c ă î n perioada 1944-1958, inculpatul P.Gr.C., chiabur ş i fost membru PNL ş i PN Ţ a adoptat o pozi ţ ie ostil ă vechiului regim ş i î mpreun ă cu coinculpatul P.C.C. nepotul s ă u, au purtat discu ţ ii du ş m ă noase î n leg ă tur ă cu unele evenimente interne ş i interna ţ ionale, preconiz â nd schimbarea regimului politic.
323
Totodat ă , inculpa ţ ii ş i-au manifestat nemul ţ umirea cu privire la m ă surile luate î n leg ă tur ă cu coopertivizarea agriculturii, î ndemn â nd pe cei cu care discutau s ă nu se î nscrie î n gospod ă ria agricol ă colectiv ă . Prin decizia penal ă nr. 3022 din 23 decembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militar ă , Colegiul de recurs, a respins recursurile declarate de inculpa ţ i. Impotriva acestor hot ă r â ri s-a declarat recurs î n anulare, sus ţ in â ndu-se c ă hot ă r â rile sunt nelegale deoarece faptele comise de inculpa ţ i nu î ntrunesc elementele constitutive ale infrac ţ iunii de uneltire contra ordinii sociale prev ă zut ă de art. 209 pct. 2 lit .a din Codul penal anterior, probele nef ă c â nd dovada unor activit ăţ i de difuzare ş i r ă sp â ndire a unor idei ş i concep ţ ii care s ă incite la schimbarea ordinii sociale. Î n drept, au fost invocate dispozi ţ iile art. 409 ş i 410 alin. 1 partea I pct. 2 C.proc.pen., texte î n raport de care se va examina recursul î n anulare, constat â ndu-se c ă este fondat, pentru cele ce urmeaz ă . Din examinarea probelor administrate, rezult ă un fapt f ă r ă echivoc c ă inculpa ţ ii ş i-au expus p ă rerile î n mod izolat, la intervale mari de timp, fa ţă de un num ă r restr â ns de persoane, referitoare la diferite evenimente interne sau interna ţ ionale sau cu privire la inutilitatea î nfiin ţă rii cooperativei agricole î n comun ă . Din con ţ inutul textului ce incrimina infrac ţ iunea, rezult ă c ă era necesar ca activitatea infrac ţ ional ă s ă se manifeste î n forme concrete, const â nd î n propagand ă , agita ţ ie sau ac ţ iuni î ntreprinse î n scopul schimb ă rii ordinii sociale existente, ceea ce î n spe ţă nu s-a realizat î n raport de manifest ă rile expuse ş i concrete ale inculpa ţ ilor. Î n lipsa unor astfel de ac ţ iuni sau acte materiale specifice laturii obiective nu se putea re ţ ine î n sarcina inculpa ţ ilor aceast ă infrac ţ iune ş i î n consecin ţă nu se putea pronun ţ a o solu ţ ie de condamnare. A ş a fiind, conform art. 414 1 combinat cu art. 385 15 pct. 2 lit. b C.proc.pen.se va admite recursul î n anulare, se vor casa hot ă r â rile atacate ş i conform art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen. combinat cu art. 10 lit. d C. proc.pen., inculpa ţ ii vor fi achita ţ i pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 209 lit. a din Codul penal anterior, urm â nd a fi î nl ă turat ă ş i pedeapsa complimentar ă . Conform art. 192 alin. 3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare r ă m â n î n sarcina statului. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1200 din 28 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar Bucure ş ti ş i deciziei nr. 3022 din 23 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militar ă - Colegiul de recurs, privind pe inculpa ţ ii P.Gr.C. ş i P.C.C. Caseaz ă hot ă r â rile atacate cu privire la condamnarea inculpa ţ ilor pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de uneltire contra ordinii sociale prev ă zut ă de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal anterior. Î n baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen., achit ă pe inculpa ţ ii P.Gr.C. ş i P.C.C. pentru infrac ţ iunea de uneltire contra ordinii sociale prev ă zut ă de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal anterior. Î nl ă tur ă pedeapsa complimentar ă a confisc ă rii totale a averii inculpa ţ ilor. Onorariile de avocat, î n sum ă de c â te 250.000 lei, pentru ap ă rarea din oficiu a inculpa ţ ilor, se vor pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 15 noiembrie 2000. 36. Probe obţinute nelegal. Efecte.
nr. 11897/2117/2004
C ă tre PRE Ş EDINTELE Î NALTEI CUR Ţ I DE CASA Ţ IE Ş I JUSTI Ţ IE Î n baza art. 409 ş i art. 410 alin. l partea I pct. 8 din Codul de procedur ă penal ă , declar
324
RECURS Î N ANULARE Î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1634 din l octombrie 1998 a Judec ă toriei Cluj Napoca, definitiv ă prin neapelare, pentru motivul ce se va ar ă ta î n continuare: Condamnarea Inculpatului este consecin ţ a unei erori grave de fapt. Judec ă toria Cluj Napoca, prin sentin ţ a men ţ ionat ă , a condamnat pe inculpatul: C.P. la 2 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 37 alin. l din
Decretul nr. 328/1966. Î n baza art. 36 din Codul penal, a dispus contopirea pedepsei stabilite î n cauz ă cu pedeapsa de l an î nchisoare aplicat ă prin sentin ţ a penal ă nr. 476 din 18 l aprilie 1995 a Judec ă toriei Petro ş ani, urm â nd ca acesta s ă execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani î nchisoare, sporit ă la 2 ani ş i 6 luni î nchisoare. S-a re ţ inut c ă , la 10 august 1993, inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul av â nd î n s â nge o î mbiba ţ ie alcoolic ă ce dep ăş ea limita legal ă . Consider c ă hot ă r â rea a fost pronun ţ at ă cu î nc ă lcarea legii. Infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 37 alin l din Decretul 328/1966 se realizeaz ă , sub aspectul elementului material, prin conducerea unui autovehicul pe drumurile publice î ntr-o anumit ă stare, prev ă zut ă de lege î n dou ă modalit ăţ i alternative: starea de î mbiba ţ ie alcoolic ă a s â ngelui peste limita legal ă sau o stare de ebrietate. î n materia proba ţ iunii celor dou ă modalit ăţ i ale st ă rii cerute pentru existen ţ a infrac ţ iunii prev ă zute de art. 37 alin l din Decretul 328/1966, jurispruden ţ a ş i doctrina au f ă cut constant urm ă toarea distinc ţ ie: Starea de ebrietate poate fi constatat ă pe baza diagnosticului clinic, fac â ndu-se dovada modului de comportare, a atitudinii, a capacit ăţ ii de orientare î n timp ş i spa ţ iu, a memoriei, etc. î n lipsa unui asemenea buletin starea de ebrietate se poate dovedi prin orice alte mijloace de prob ă : declara ţ ia inculpatului coroborat ă cu depozi ţ iile martorilor, atunci c â nd din acestea rezult ă î mprejur ă ri semnificative de natur ă a forma convingerea instan ţ ei asupra situa ţ iei reale. Spre deosebire de aceasta, starea de imbiba ţ ie alcoolic ă de peste l 0 / 00 nu poate fi dovedit ă dec â t prin efectuarea unei analize de laborator asupra probelor biologice relatate. O asemenea analiz ă , inclusiv momentul recolt ă rii trebuie s ă fie efectuate cu respectarea instruc ţ iunilor tehnice cuprinse î n normele esen ţ iale din Instruc ţ iunile Ministerului S ă n ă t ăţ ii care se refer ă , de pild ă , la modul de recoltare, ambalare, conservare a s â ngelui, dac ă analiza a fost realizat ă de un laborator stabilit sau nu pentru asemenea analize etc. Nerespectarea acestor norme, care reprezint ă tot at â ta garan ţ ii pentru caracterul de acurate ţ e al rezultatului, lipse ş te de vajoare probant ă analiza respectiv ă . Din aceste motive, atunci c â nd s-a efectuat o analiz ă a alcoolemiei este imperios necesar ca buletinul de analiz ă s ă fie î nso ţ it ş i de buletinul de recoltare emis de unitatea sanitar ă care a efectuat opera ţ iunea ş i î n care este precizat ă respectarea normelor tehnice. Absen ţ a acestuia din urm ă face imposibil ă aprecierea valorii de adev ă r a buletinului de analiz ă care, astfel, devine o prob ă f ă r ă relevan ţă , principiu care, î n prezent, este reglementat expres tn art 64 alin 2 din Codul de procedur ă penal ă . Î n cauz ă , î n sarcina inculpatului s-a re ţ inut s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 37 alin l din Decretul nr. 328/1966, î n modalitatea conducerii unui autovehicul pe drumurile publice av â nd o î mbiba ţ ie alcoolic ă peste limita legal ă , de l % o . Proba ţ iunea pe acest aspect este î ns ă insuficient ă buletinul de analiz ă a alcoolemiei care a stabilit un procent de 1,84 gr. la 1000 ml s â nge, nu este î nso ţ it de buletinul derecoltare, cum nu este î nso ţ it nici de buletinul de examinare clinic ă , ş i care ar fi permis, cel pu ţ in, probarea existen ţ ei sau inexisten ţ ei st ă rii de ebrietate (fila 5 din dosarul de urm ă rire penal ă ). Nu exist ă la dosarul cauzei dec â t un proces verbal î ntocmit de organul de cercetare penal ă ş i î n care se consemneaz ă c ă recoltarea s-a f ă cut la Sta ţ ia de salvare Cluj, de un anumit medic, f ă r ă a se preciza nimic despre espectarea condi ţ iilor necesare ş i obligatorii î n care trebuie f ă cut ă aceasta. î ntr-un asemenea cadru de proba ţ iune, este evident c ă nu exist ă nici o dovad ă care s ă confere certitudine asupra dep ăş irii limitei legale a alcoolemiei. Mai mult, materialul probator nu permite nici concluzii ferme cu privire la starea de ebrietate. Astfel, î n procesul verbal de constatare (fila 3 din dosarul de urm ă rire penal ă ) se consemneaz ă c ă inculpatul a declarat c ă a consumat b ă uturi alcoolice î n seara respectiv ă ,
325
aspect inserat, f ă r ă alte preciz ă ri, ş i de martorii asisten ţ i (filele 10,11 din dosarul de urm ă rire penal ă ). î ntruc â t nu exist ă probe certe care s ă permit ă l ă murirea cauzei sub aspectul existen ţ ei laturii obiective - elementului material al infrac ţ iunii prev ă zute de art. 37 alin l din Decretul nr. 328/1966 - singura solu ţ ie legal ă ce urmeaz ă a fi pronun ţ at ă era aceea de achitare, conform art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedur ă penal ă . Pentru acest motiv, cer admiterea recursului î n anulare, casarea hot ă r â rii ş i rejudecarea cauzei, î n limitele ar ă tate. 37. Declaraţiile denunţătorului - unică probă directă. Valoare probatorie. Necesitatea ca susţinerile acestuia să se coroboreze, obligatoriu cu alte mijloace de probă. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1396
Dosar nr. 5290/2003 Şedinţa publică din 11 martie 2004 CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Tribunalul Gala ţ i, prin sentin ţ a penal ă nr. 314 din 17 septembrie 2001, a schimbat î ncadrarea juridic ă din infrac ţ iunea de luare de mit ă prev ă zut ă de art. 254 alin. 1 din Codul penal î n infrac ţ iunea de primire de foloase necuvenite, prev ă zut ă de art. 256 din acela ş i cod ş i î n baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.b 1 din Codul de procedur ă penal ă , cu referire la art. 18 1 Cod penal, a dispus achitarea inculpatului T.D. î n baza dispozi ţ iilor art. 91 lit.c din Codul penal a aplicat inculpatului o amend ă cu caracter administrativ de 1.000.000 lei. S-a re ţ inut c ă , î n cursul lunii ianuarie 2000, martorul G.M. a hot ă r â t î mpreun ă cu doi cet ăţ eni italieni s ă î nfiin ţ eze o societate mixt ă , sens î n care a c ă utat un spa ţ iu adecvat desf ăş ur ă rii activit ăţ ii de produc ţ ie viitoare, spa ţ iu ce I-a g ă sit î ntr-o hal ă a Fermei nr. 2 ce apar ţ ine S.C.A SA I. Astfel, a luat leg ă tura cu directorul general al societ ăţ ii - inculpatul T.D., care i-a recomandat ini ţ ial un spa ţ iu î n Ferma V. Martorul G.M. a vizitat î mpreun ă cu partenerul de afaceri S.F. acest spa ţ iu ş i constat â nd c ă este impracticabil i-au solicitat inculpatului hala de la Ferma nr. 2 care avea ie ş ire la ş oseaua na ţ ional ă . La î nceput, inculpatul a dorit s ă î nchirieze doar jum ă tate din capacitatea halei, preciz â nd orientativ o chirie de 300 $/lun ă , pe termen de un an. Spa ţ iul a fost m ă surat cu aproxima ţ ie de economistul fermei, martorul T.S. Martorul G.M. a fost de acord s ă î ncheie contractul de î nchiriere î n condi ţ iile impuse de inculpat ş i I-a c ă utat pe acesta de mai multe ori î n perioada 24 februarie -2 martie 2000. Inculpatul venea î n general la serviciu spre sf â r ş itul programului, iar î n ziua de 1 martie c â nd G.M. ar fi dorit s ă î ncheie contractul inculpatul nu se afla î n zon ă . A doua zi - 2 martie 2000 - G.M. I-a c ă utat din nou pe inculpat pe telefonul mobil ş i afl â nd c ă este la sediul societ ăţ ii, s-a deplasat personal ş i a a ş teptat p â n ă î n jurul orei 12,00 c â nd a terminat de rezolvat problemele curente, dup ă care s-a procedat la perfectarea actului prin calcularea suprafe ţ ei, completarea ş i semnarea ( ş i de contabilul ş ef) a contractului nr. 444/2.lll.2000 -av â nd ca obiect î nchirierea unei magazii din cadrul Fermei nr. 2, cu o suprafa ţă de 695 m.p., pe termen de un an de zile, contravaloarea chi riei fiind de 209 U.S.D./lunar. Plata urma a se face lunar la casieria unit ăţ ii. Contractul de î nchiriere a fost semnat din partea societ ăţ ii de c ă tre inculpat î n calitate de director, de c ă tre contabilul ş ef al societ ăţ ii ş i de martorul G. ca persoan ă fizic ă . Dup ă î nregistrarea ş i predarea unui exemplar al contractului lui G.M., acesta a r ă mas î n biroul inculpatului ş i i-a î nm â nat un plic î n care se g ă sea suma de 1000 USD, ce apoi a fost preluat ă de organul de urm ă rire penal ă , prezent la fa ţ a locului. S-a apreciat de instan ţă c ă fapta inculpatului de a primi aceast ă sum ă de bani dup ă î ncheierea contractului de î nchiriere, î ntrune ş te elementele constitutive ale infrac ţ iunii de primire de foloase necuvenite, prev ă zut ă de art. 256 din Codul penal.
326
Curtea de Apel Gala ţ i, prin decizia penal ă nr. 524/A din 17 septembrie 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desfiin ţ at î n parte hot ă r â rea de fond ş i î n temeiul art. 254 alin. 1 din Codul penal, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani ş i 2 luni î nchisoare ş i 2 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a ş i b din acela ş i cod. Totodat ă , a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat. S-a motivat, î n esen ţă , c ă starea de fapt re ţ inut ă î n expozitivul rechizitoriului este confirmat ă de probele administrate î n cauz ă , î n sensul c ă martorul G.M. i-a oferit inculpatului suma de 200 USD cu titlu de chirie ş i, î n plus, 100 USD pe lun ă pentru el, inculpatul accept â nd oferta ş i pretinz â nd î n avans î ntreaga sum ă care i s-ar fi cuvenit pe timp de 5 ani, respectiv 6000 USD. S-a conchis c ă infrac ţ iunea de luare de mit ă s-a consumat î n momentul î n care inculpatul a acceptat promisiunea primirii banilor. î mpotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, invoc â nd motivele de casare prev ă zute de art. 385 pct. 10 ş i 12 din Codul de procedur ă penal ă . Astfel, s-a sus ţ inut c ă instan ţ a nu s-a pronun ţ at asupra unor probe ş i asupra unor cereri esen ţ iale ale inculpatului iar, pe de alt ă parte nu sunt î ntrunite elementele constitutive ale infrac ţ iunii de luare de mit ă . î n subsidiar, s-a solicitat men ţ inerea hot ă r â rii instan ţ ei de fond. Recursul inculpatului este î ntemeiat potrivit celor ce urmeaz ă . Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Gala ţ i, prin ordonan ţ a din 7 august 2000 (care nu a fost ata ş at ă dosarului de urm ă rire penal ă ) a dispus î n baza dispozi ţ iilor art. 262 pct. 2 lit.a ş i art. 249, cu referire la art. 11 pct. 1 lit.b ş i art. 10 lit.b din Codul de procedur ă penal ă scoaterea de sub urm ă rire penal ă a î nvinuitului T.D. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 254 alin. 1 din Codul penal, pe motiv c ă sus ţ inerile denun ţă torului nu se mai coroboreaz ă cu alte mijloace de prob ă . Ulterior, prin ordonan ţ a din 25 septembrie 2000, procurorul ş ef de sec ţ ie la Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Gala ţ i, a dispus infirmarea ordonan ţ ei Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Gala ţ i, redeschiderea ş i reluarea urm ă ririi penale fa ţă de î nvinuitul T.D., anchetat pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă , urm â nd a se administra urm ă toarele probe: - audierea cet ăţ enilor italieni S.F. ş i L.F. cu privire la condi ţ iile î ncheierii contractului de î nchiriere ş i destina ţ ia sumei de 10.00 USD; - ridicarea foilor de parcurs pentru zilele de 23 ş i 24 februarie 2000 î ntocmite de B.S. (conduc ă tor auto pe autovehiculul S.C."A" SA I) ş i reaudierea acestuia cu privire la ceea ce a f ă cut î n zilele respective; - efectuarea de confrunt ă ri î ntre î nvinuit ş i martorii H.I., T.S. cu privire la î ncuno ş tiin ţ area acestora de î nvinuit despre î ncheierea contractului de î nchiriere; - reaudierea î nvinuitului cu privire la provenien ţ a sumei de 1000 USD, pe care i a î mprumutat-o denun ţă torului ş i pe care o avea asupra lui î n ziua de 23 sau 24 februarie 2000; de c â nd î l cuno ş tea pe G.M.; ce I-a f ă cut s ă î mprumute o sum ă mare de bani f ă r ă dovezi. Rezum â ndu-se numai la reaudierea inculpatului ş i a c â torva dintre martori, acela ş i procuror ş ef de sec ţ ie (pe baza aceluia ş i probatoriu controversat) a î ntocmit rechizitoriul ş i a dispus trimiterea î n judecat ă a inculpatului pentru infrac ţ iunea de luare de mit ă , f ă r ă a justifica neadministrarea celorlalte probe (audierea cet ăţ enilor italieni, confrunt ă ri) dispuse prin ordonan ţă ş i considerate esen ţ iale pentru dezlegarea cauzei. De ş i î n cursul judec ă rii cauzei la instan ţ a de fond inculpatul a solicitat restituirea cauzei la procuror pentru completarea urm ă ririi penale î n sensul î n care chiar organul de urm ă rire penal ă I-a dispus, cererea i-a fost respins ă cu motivarea c ă instan ţ a „poate ş i trebuie s ă administreze toate probele pe baza c ă rora s ă - ş i formeze convingerea vinov ăţ iei sau nevinov ăţ iei inculpatului". Cu toate acestea, probele men ţ ionate nu au fost administrate, concluziile instan ţ elor (fond ş i apel) fiind esen ţ ial deosebite. Astfel, interpret â nd singura, prob ă direct ă (declara ţ iile denunţătorului G.M. - şi ele oscilante), instanţa de fond a considerat c ă inculpatul a comis inac ţ iunea de primire de foloase necuvenite, î n timp ce instan ţ a de apel a considerat c ă acesta a s ă v â r ş it infrac ţ iunea de luare de mit ă .
327
Este deci evident că mărturiile cetăţenilor italieni ar fi avut importantă deosebită fie în susţinerea denunţătorului, fie în confirmarea celor declarate de inculpat î n sensul c ă suma de 1000 USD provenea de la restituirea î mprumutului pentru unul dintre cei doi martori, sum ă ce a fost dat ă lui G.M. Fa ţă de aceast ă situa ţ ie, concluzia care se impune este aceea de admitere a recursului, a cas ă rii hot ă r â rilor pronun ţ ate ş i a restituirii cauzei la procuror pentru completarea urm ă ririi penale î n sensul î n care el a dispus-o cu ocazia emiterii ordonan ţ ei
din 25 septembrie 2000. De altfel, aceast ă concluzie este conform ă cu dispozi ţ iile art. 273 din Codul de procedur ă penal ă potrivit c ă rora, nedeschiderea urm ă ririi penale î n cazul î n care s-a dispus î ncetarea urm ă ririi penale sau scoaterea de sub urm ă rire are loc dac ă ulterior se constat ă c ă nu a existat î n fapt cazul care a determinat luarea acestor m ă suri sau c ă a disp ă rut î mprejurarea pe care se î ntemeia î ncetarea sau scoaterea de sub urm ă rire. Î ntruc â t scoaterea de sub urm ă rire penal ă a inculpatului s-a dispus î n temeiul art. 10 lit.b din Codul de procedur ă penal ă (fapta nu este prev ă zut ă de legea penal ă ), consider â ndu-se c ă sus ţ inerile denun ţă torului nu se mai coroboreaz ă cu alte mijloace de prob ă ş i probabil a existat un î mprumut acordat de inculpat (lipse ş te ordonan ţ a de scoatere de sub urm ă rire), Redeschiderea urm ă ririi penale nu se putea face dec â t dac ă sar fi constatat ulterior c ă nu a existat î n fapt cazul care a determinat luarea acestei m ă suri. Or, procurorul care a ordonat redeschiderea ş i reluarea urm ă ririi penale a dispus ş i administrarea unor probe pe baza c ă rora s ă se poat ă concluziona la inexisten ţ a, î n fapt, a cazului care a determinat scoaterea, administrarea acestor probe devenind astfel obligatorie pentru organul de urm ă rire penal ă . Ca atare, admi ţâ ndu-se recursul inculpatului, potrivit celor men ţ ionate, vor fi casate hot ă r â rile pronun ţ ate ş i, î n temeiul art. 333 din Codul de procedur ă penal ă se va restitui cauza la Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Gala ţ i pentru completarea urm ă ririi penale. PENTRU ACESTE MOTIVE
Î N NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul T.D. î mpotriva deciziei penale nr. 524 din 17 septembrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Gala ţ i. Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a penal ă nr. 314 din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Gala ţ i ş i î n temeiul art. 333 C.proc.pen., restituie cauza la Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Gala ţ i pentru completarea urm ă ririi penale. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 11 martie 2004.
38. Probe .Investigator acoperit şi colaboratorul acestuia. Ascultarea acestora de către procuror, în calitate de martori, după începerea urmăririi penale. Rechizitor întocmit pe baza acestor declaraţii. Valoarea probatorie a declaraţiilor date în aceste condiţii, neverificate de către instanţă. Necesitatea verificării declaraţiilor în cursul cercetării judecătoreşti. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4915
'
Dosar nr. 3222/2004
Şedinţa publică din 30 septembrie 2004 S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul S.F.C. împotriva deciziei penale nr. 364 din 18 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 419 din 25 martie 2004 Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a IIa penal ă l-a condamnat pe inculpatul S.F.C. la 5 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea
328
prev ă zut ă de art. 2 alin. 1 ş i 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit.a - 76 lit.a Cod penal. Î n baza art. 65 alin. 2 Cod penal raportat la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, inculpatului i-au fost interzise drepturile prev ă zute de art. 64 lit.a ş i b Cod penal, pe o durat ă de 3 ani. A fost men ţ inut ă starea de arest ş i s-a dedus din pedeapsa aplicat ă , durata arest ă rii preventive, de la 4 aprilie 2003. Î n esen ţă , s-a re ţ inut c ă inculpatul, î n ziua de 30 martie 2003, cu ajutorul î nvinuitului C.F., a v â ndut colaboratorului „Nicolae" (nume de cod) cantitatea de 1,16 gr heroin ă , contra sumei de 3.000.000 lei. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia penal ă nr. 364 din 18 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului. Prin recursul declarat, inculpatul S.F., prin ap ă r ă tor, a solicitat casarea hot ă r â rilor atacate ş i achitarea, î n temeiul art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.a Cod procedur ă penal ă pentru inexisten ţ a faptei, invoc â nd î n scris, dar ş i oral, î n fa ţ a Cur ţ ii, urm ă toarele: - solu ţ ia de condamnare se bazeaz ă numai pe declara ţ ia investigatorului „Marin", dat ă î n cursul urm ă ririi penale; - î n actele î ntocmite î n cursul urm ă ririi penale exist ă neclarit ăţ i ş i neconcordan ţ e; - numitul C.F., despre care se pretinde c ă a intermediat leg ă tura investigatorilor cu inculpatul, nu a fost audiat î n cursul urm ă ririi penale, lipsind declara ţ ia acestuia, iar, la instan ţă , acesta a ar ă tat c ă nu î l cunoa ş te pe inculpat ş i nici pe investigator; - privitor la C.F., a fost disjuns ă cauza, prin rechizitor, cu motivarea c ă , î n raport de con ţ inutul datelor rezultate din certificatul de ex pertiz ă ş i orientarea profesional ă , al Inspectoratului Ş colar al Municipiului Bucure ş ti, nr. 721/1998, fa ţă de acesta se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, exist â nd î ndoieli privitor la discern ă m â ntul s ă u; - la perchezi ţ iile domiciliare efectuate (f ă r ă autoriza ţ ie) nu s-a constatat nimic ilicit; - ap ă r ă rile invocate de inculpat au fost confirmate de martorii J.C. ş i O.A., ale c ă ror declara ţ ii au fost, nejustificat, î nl ă turate de c ă tre instan ţ e. Recursul inculpatului este fondat pentru urm ă toarele motive: Potrivit art. 200 Cod procedur ă penal ă , urm ă rirea penal ă are ca obiect str â ngerea probelor necesare cu privire la existen ţ a infrac ţ iunilor, la identificarea f ă ptuitorilor ş i la stabilirea r ă spunderii acestora, pentru a se constata dac ă este sau nu cazul s ă se dispun ă trimiterea î n judecat ă . Din economia textului sus-men ţ ionat, rezult ă , a ş adar, c ă probele descoperite ş i str â nse î n cursul urm ă ririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai pentru trimitere î n judecat ă . Pentru a servi drept temei de condamnare, probele str â nse î n cursul urm ă ririi penale, pe care se bazeaz ă trimiterea î n judecat ă , trebuie verificate de c ă tre instan ţă , prin cercetarea judec ă toreasc ă , care se efectueaz ă î n condi ţ iile art. 289 ş i 290 Cod procedur ă penal ă , adic ă prin administrarea acestor probe, î n ş edin ţă public ă , oral, nemijlocit ş i contradictoriu. Numai î n urma unei asemenea verific ă ri, cu respectarea celor patru principii fundamentale, obligatorii î n faza de judecat ă , ş i î n urma exercit ă rii rolului activ, prin administrarea oric ă ror alte probe care apar necesare, instan ţ a trebuie s ă ajung ă , motivat, la o solu ţ ie temeinic ă ş i legal ă , ca unic rezultat care exprim ă cert adev ă rul impus de probele ob ţ inute ş i administrate legal. Or, î n cauz ă , de ş i inculpatul a negat constant s ă v â r ş irea infrac ţ iunii, contest â nd con ţ inutul notelor ş i declara ţ iilor investigatorului acoperit „Marin" ş i ale colaboratorului „ Nicolae" date la procuror, pe care s -a bazat trimiterea î n judecat ă , instan ţ a a respins, nejustificat ş i contrar obliga ţ iilor ce-i reveneau din textele de lege sus -men ţ ionate, cererile inculpatului de a fi citate ş i ascultate cele dou ă persoane, pentru a se verifica realitatea ş i a se stabili adev ă rul. Citarea ş i ascultarea acestor persoane, era necesar ă î ntruc â t, activitatea ş i rolul acestora nu s-a limitat la oferirea unor date ş i informa ţ ii î n faza actelor premerg ă toare, ci, dup ă î nceperea urm ă ririi penale, ele au fost ascultate de procuror la data de 22 aprilie
329
2003, iar declara ţ iile lor au reprezentat pentru procuror probe pe baza c ă rora sa î ntocmit actul de sesizare a instan ţ ei (filele 38-42 dosar urm ă rire penal ă ). Evident c ă î n urma ascult ă rii celor 2 persoane, î n condi ţ iile oferite de prevederile art. 86 2 din Codul de procedur ă penal ă , instan ţ a va trebui s ă administreze, din oficiu, orice alte probe care vor apare necesare pentru aflarea adev ă rului ş i justa solu ţ ionare a cauzei. Pentru aceste considerente, urmeaz ă a se admite recursul, a se casa hot ă r â rile atacate ş i a se trimite cauza spre rejudecare la instan ţ a de fond. Î n interesul asigur ă rii unei bunei desf ăş ur ă ri a administr ă rii acestor probe, precum ş i a altora care vor apare ca fiind necesare ş i pentru a preveni posibilitatea z ă d ă rnicirii afl ă rii adev ă rului, Curtea, urmeaz ă s ă men ţ in ă m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul S.F.C. î mpotriva deciziei nr. 364 din 18 mai 2004 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i sentin ţ a nr. 419 din 25 martie 2004 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă ş i trimite cauza pentru rejudecare la prima instan ţă -Tribunalul Bucure ş ti. Men ţ ine starea de arest a inculpatului. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 30 septembrie 2004.
Capitolul 7
MASURILE PROCESUALE Secţiunea I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE 1. Noţiunea de măsuri procesuale În vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, potrivit scopului acestuia prevăzut în art. 1 C.proc.pen. - constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi -legiuitorul a pus la dispoziţia organelor judiciare anumite mijloace de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor502, denumite m ă suri procesuale. Măsurile procesuale pot fi definite ca institu ţii ale dreptului procesual penal, stabilite prin lege, care constau în mijloace de privaţiune ori de constrângere, la care pot recurge, în caz de necesitate, organele judiciare, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal. În literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii contrare, privitoare la definirea măsurilor procesuale. Astfel, într-o primă opinie503 - pe care o împărtăşim - se consideră că elementul de constrângere sau de privaţiune este caracteristic acestor măsuri. Într-o a doua opinie504, s-a susţinut că elementul de constrângere nu este definitoriu pentru aceste instituţii juridice, argumentându-se prin următoarele:
330
Măsurile procesuale pot fi dispuse de organele judiciare numai în cadrul procesului penal din momentul începerii urmăririi penale, în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de legea procesual penală. Prin excepţie, legea prevede anumite situaţii în care măsurile procesuale se menţin şi după stingerea procesului penal, cum ar fi: men ţinerea măsurilor de siguranţă chiar dacă procesul penal a luat sfârşit printr-o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau menţinerea măsurilor asigurătorii de către procuror, în baza art. 254055 lit. c C.proc.pen. sau de către instanţă, potrivit art. 353 alin. 3 C.proc.pen.505. Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului pxaînal, caracterul lor fiind acela de activit ăţi adiacente celui principal506 de excepţie507 şi cu caracter provizoriu. În vederea desfăşurării unei normale activităţi procesuale, organele judiciare Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 356 503 I. Neagu, Tratat de procedur ă penal ă , Ed. PRO, Buc., 1997, p.312 505 Gh. Nistoreanu, Manual de drept procesual penal, Ed. 5 03
Europa Nova, Buc. 1999, p. 129 505 Potrivit disp.art. 353 alin. 3 C.proc.pen., când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, măsurile asigurătorii se menţin. 50 V. Dongoroz, Explica ţ ii teoretice..., op. cit., vol.I, p. 308 507 7 Gr.Theodoru, op. cit., Partea generală, p. 356
dispun luarea măsurilor procesuale numai în situaţiile strict prevăzute de lege şi doar pe durata existenţei acestor situaţii. Măsurile procesuale, ca manifestări de voinţă prin care organele judiciare dispun asupra desfăşurării normale a procesului penal, trebuie deosebite de măsurile procedurale, care reprezintă mijloacele prin care se duc la îndeplinire actele şi măsurile procesuale. În acest sens, măsura procesuală a arestării preventive trebuie deosebită de măsura procedurală a executării mandatului de arestare, de către organul de poliţie.
2. Clasificarea măsurilor procesuale Măsurile procesuale au fost clasificate, în literatura de specialitate, în funcţie de următoarele criterii: a) în raport de criteriul lega P°^, stabilit de dispoziţiile Codului de procedură penală: măsuri preventive, care pot fi luate în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara509, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului); alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire şi de siguranţă, măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii). b) în raport de valoarea social ă asupra căreia se îndreaptă510: măsuri procesuale personale, care privesc persoanele fizice (măsurile preventive, de ocrotire, de siguranţă, liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune); măsuri procesuale reale, care privesc bunurile persoanelor (măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare). c) în raport de scopul urm ă ri^ 5 1 prin luarea lor: măsuri procesuale de constr â ngere (măsurile preventive, măsurile asigurătorii);
331
-
măsuri de ocrotire (măsurile de ocrotire, de siguranţă, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare). În literatura de specialitate, măsurile procesuale au mai fost clasificate în
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 357 Această măsură preventivă a fost introdusă prin Legea nr. 281/2003 510 I. Neagu, op. cit., p. 313; N. Volonciu, op. cit., vol. I., p. 401 511 I. Neagu, Tratat de procedur ă penal ă , Ed. PRO, Buc., 1997, p. 313; 5 09 509
funcţie de criteriul fazei procesului penal în care pot fi luate aceste măsuri512 (de ex., reţinerea poate fi dispusă numai în faza de urmărire penală); criteriul persoanei î mpotriva c ă reia se pot lua aceste m ă suri 513 (de ex., măsurile de ocrotire se iau faţă de persoane 51a4flate în îngrijirea învinuitului sau inculpatului); criteriul organului care le dispune 514 (de ex., reţinerea, care poate fi dispusă şi de către organul de cercetare penală).
Secţiunea a II-a MĂSURILE PREVENTIVE 1. Noţiune, feluri şi natura juridică
A) Noţiunea de măsuri preventive Măsurile preventive sunt instituţii procesual penale cu caracter de constrângere, pe care organele judiciare le pot lua faţă de învinuit sau inculpat, în vederea bune desfăşurări a procesului penal şi a atingerii scopului 51u5nei acestuia515. 516 Analizând scopul măsurilor preventive, în literatura de specialitate516 s-a arătat că acestea se iau pentru ca învinuitul sau inculpatul să fie împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia. În acelaşi sens, dispoziţiile art. 136 C.proc.pen. arată că măsurile preventive au drept scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Reglementările Codului nostru de procedură penală, în materia măsurilor preventive, au suferit o serie de modificări importante, în ultimii ani,517 care se impuneau nu doar pentru instituirea unor eficiente garanţii ale respectării principiului libertăţii persoanei, ca regulă de bază a procesului penal518, dar şi în vederea armonizării legislaţiei noastre 5c1u9 cea europeană şi cu convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat519.
B) Felurile măsurilor preventive 512
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1979,
5p1.3156 1 I. Neagu, op. cit., p. 313; N. Volonciu, 4 5 4 N. Volonciu, op. cit., p. 401 1 515 Gr. Theodoru,
op. cit., p. 401
Drept procesual penal rom â n, Partea generală, vol. II, Univ. „Alex. I. Cuza", Iaşi, 1974, p. 194 6 Ibidem 51 517 Actuala Constituţie, care stabileşte în art. 23 că libertatea individuală şi siguranţa persoanei suntjnviolabile; Legea nr. 32/1990; Legea nr. 141/1996; Legea nr. 281/2003. 518 „În tot cursul procesului este garantată libertatea persoanei" - art. 5 C.proc.pen., în urma 5m19odificării prin Legea nr. 32/1990 519 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, statuează în art. 5 că „ nici o persoană nu poate fi lipsită de libertatea sa", cu excepţia anumitor situaţii, printre care şi arestarea preventivă.
Codul de procedură penală instituie în cap. I al titlului IV, următoarele măsuri preventive:
332
reţinerea obligarea de a nu părăsi localitatea obligarea de a nu părăsi ţara arestarea preventivă, sub cele două forme, a învinuitului şi a inculpatului. Spre deosebire de măsurile preventive privative de libertate, cum sunt reţinerea şi arestarea, legiuitorul a prevăzut şi alte două măsuri limitative de drepturi: obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara. În literatura de specialitate există mai multe opinii care susţin includerea liberării provizorii în capitolul privitor la măsurile preventive. Pe de o parte, se afirmă că liberarea provizorie este o măsură preventivă520, argumentându-se că este o instituţie reglementată chiar în cadrul capitolului privind măsurile preventive care, prin esenţa sa se raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal. Conform unei alte opinii521, liberarea provizorie este o măsură procesuală, care deşi strâns legată de libertatea persoanei nu poate fi considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive. Fără a contrazice aceste opinii care, desigur, au valoarea lor, se ridică, în mod justificat, întrebarea: dacă liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt măsuri preventive, iar dispoziţiile procesual penale sunt de strictă şi imediată aplicare, cum se explică că aceste măsuri nu sunt prevăzute în art. 136 C.proc.pen., text care enumeră, limitativ, cele patru măsuri preventive. În ceea ce ne priveşte, considerăm că liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune nu sunt măsuri preventive, pentru următoarele argumente: ele nu sunt prevăzute şi cuprinse în categoria măsurilor preventive expres şi limitativ arătate în textul art. 136 alin. 1 lit. a-d C.proc.pen.; prin cele două modalităţi de liberare nu se iau, în realitate, alte măsuri preventive, ci se intervine asupra măsurii arestării preventive, dispusă şi aflată în curs de desfăşurare, atunci când se modifică unele dintre temeiurile iniţiale care au impus arestarea, ca măsură strict necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în sensul schimbării stării de arest cu o stare de libertate provizorie şi limitată (sub control judiciar sau pe cauţiune). Cele două modalităţi de liberare provizorie, din starea de arest preventiv, se
520
Chemarea, Iaşi, 1994, p .62 521
edur ă penal ă , P
521
generală, vol. I, Ed. Paideia, Buc. 1999, p. 428
Gr. Theodoru, op. cit., p. 359; Gh. Mateuţ, Procedur ă
penal ă , Partea generală, vol. II, Ed. N. Volonciu, Tratat de procedur ă penal ă , Partea
aseamănă parţial cu instituţia liberării condiţionate ca
modalitate de individualizare post-judiciară, a pedepsei închisorii, intervenită în cursul executării, prin care condamnatul este liberat din executarea pedepsei închisorii, înainte de executarea integrală a acesteia.
C) Natura juridică a măsurilor preventive Măsurile preventive au o natură procesuală, ele fiind luate în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în sensul că preîntâmpină sau înlătură situaţii de pericol pentru procesul penal, care tind s ă împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a unei cauze penale. În literatura juridică s-au exprimat diverse păreri, privitoare la natura juridică a măsurilor preventive, punându-se accentul pe următoarele idei:
333
a)
măsurile preventive privative de libertate de şi se aseamănă cu executarea pedepsei închisorii, care constă într-o privare de libertate, se deosebesc întrucât primele sunt lu5ite, în mod excepţional şi numai în cursul procesului penal522, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive; b) deţinerea unei persoane, atâta vreme cât nu s-a constatat vinovăţia sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu se justifică, re23rezen-tând o încălcare a dreptului fundamental al libertăţii persoanei523; c) arestarea preventivă face să planeze asupra persoanei o suspiciune contrară prezumţiei de nevinovăţie, creându-se tendinţa de a-l crede vinovat pe cel deţinut524. Aceste idei, care surprind esen ţa trăsăturilor specifice măsurilor preventive impun concluzia certă şi unică că măsurile preventive reprezintă excepţii de la regula desfăşurării procesului în stare de libertate şi că, deci, la ele se va recurge numai în cazurile în care aflarea adevărului şi realizarea funcţiilor şi scopului procesului penal nu poate avea loc decât prin luarea acestora.
2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive
A) Luarea măsurilor preventive. Condiţii Libertatea individual ă , valoare supremă garantată în art. 23 din Constituţie şi prezum ţ ia de nevinov ăţ ie, ce trebuie să subziste până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, reprezintă principii fundamentale constituţionale, pentru a căror respectare legea procesual penală a instituit garanţii procesuale ferme.
Gr. Theodoru, op. cit., Partea generală, p. 359-360 A. Marechel, Nouvelles Procedure penale, vol. I, p. 445 524 Roger Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Paris, Cujas, 1967, p. 989 522
Reglementarea extrem de riguroasă525şi limitativă a condiţiilor prevăzute de Codul de procedură penală pentru luarea măsurilor preventive asigură un sistem de garanţii temeinice pentru respectarea acestui drept fundamental al persoanei - libertatea. Reprezentând grave modalităţi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor individuale, măsurile preventive sunt supuse unui cadru normativ precis în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi formă privind dispunerea lor, organele competente să le dispună, durata şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora, prin exercitarea căilor de atac. Sub acest aspect, modificările aduse Codului de procedură penală în materia măsurilor preventive, prin Legea nr. 281/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003, şi-au propus să pună de acord reglementările actuale cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu di^26oziţiile constituţionale introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003526. Astfel, răspunzând exigenţelor europene în materie, textul alineatului 5 al art. 136 C.pr.pen. a fost modificat, în sensul că s-a stabilit competenţa exclusivă a judec ă torului în privinţa luării măsurii arestării preventive, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii527. Prin această nouă reglementare s-a realizat armonizarea legislaţiei noastre procesual penale cu cerinţele Convenţiei Europene, care, în art. 5 par.3, stabileşte că "orice persoană arestată sau deţinută trebuie să fie imediat adusă în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat de lege a exercita funcţii judiciare." Codul nostru de procedură penală foloseşte termenul de "judecător" şi nu de magistrat, excluzând, astfel, posibilitatea luării arestării preventive şi de către procuror, pornindu-se de la mai multe considerente:
334
În acelaşi sens, în Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864, adnotat, cu modificările aduse până in 1930, detenţia preventivă era considerată excepţia, iar libertatea, regula. "Principiul care trebuie să călăuzească este ca detenţiunea preventivă să fie întrebuinţată în instrucţiune numai când este o absolută necesitate; altfel s-ar atinge pe nedrept libertatea unui om, chiar în cazul când el ar suferi mai in urmă o condamnare". Mandatul de arestare fiind o măsură extraordinară, legiuitorul a prevăzut, în art. 93, că el se poate da numai în circumstanţe grave şi când această arestare este indispensabilă instrucţiunii cauzei sau este reclamată de un interes al siguranţei publice. Codul de procedura penală din 1948 prevedea că „nimeni nu poate fi arestat sau deţinut decât în puterea unui mandat emis de judecătorul de instrucţie, de Ministerul Public sau instanţele judecătoreşti, în cazul când legea le dă acest drept, afară de dreptul de reţinere pentru cercetări acordat ofiţerilor de poliţie judiciară în interesul primelor cercetări. Judecătorul de instrucţie poate emite mandat de arestare fie din oficiu, fie după cererea Ministerului Public, când faptul imputat este pedepsit de lege cu o pedeapsă mai mare de un an sau când legea autorizează sporirea ei la mai mult de un an dacă deţinerea este necesară instrucţiei cauzei sau este reclamată de un in6eres al ordinei sau siguranţei publice, ori există temere fondată de dispariţie^". 526 în literatura de specialitate, s-a apreciat că o mare parte din aceste modificări nu corespund evoluţiilor actuale ale procesului penal contemporan, complicând în mod inutil procedura şi făcând-o, de nenumarate ori, nefuncţională şi că o altă parte se află deja în dezacord cu dispoziţiile constituţionale (vz. Gh. Mateut, în „Revista de drept penal", nr. 1/2004, pag.83) 527 În vechea reglementare, arestarea preventivă putea fi luată şi de procuror, ca măsură provizorie, în cursul urmăririi penale. 525
335
Conform cerinţelor Curţii Europene, "magistraţii" care pot, în baza art. 5 par. 3 din Convenţie, să dispună asupra măsurii arestării preventive, trebuie să prezinte garanţii de independenţă, atât faţă de executiv cât şi faţă de părţi. 528 Or, în sistemul actual, procurorii, deşi intră în categoria magistraţilor528, nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 5 par.3 din Convenţie, în ceea ce priveşte independenţa magistratului abilitat de lege să exercite funcţii judiciare. Astfel, toţi procurorii îşi exercită atribuţiile sub autoritatea ministrului justiţiei, care îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public şi poate da dispoziţii obligatorii, atât prin intermediul Procurorului general, cât şi în mod direct, oricărui procuror competent, în vederea începerii urmăririi penale sau a promovării acţiunilor necesare interesului urmăririi penale sau interesului public. De asemenea, legislaţia noastră nu răspundea necesităţii separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată, procurorul având atribuţii atât în cursul urmăririi penale, când putea să ia şi măsura arestării, cât şi în faza de judecată. În raport de dispoziţiile mai sus menţionate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu este îndeplinită condiţia de independenţă a magistratului, nici faţă de executiv şi nici faţă de părţi, atât timp câ5t 29acesta poate îndeplini cumulativ, funcţia de instrucţie şi, ulterior, cea de acuzare529. Drept urmare, în mod justificat, reglementarea actuală din Codul de procedură penala, instituie dreptul şi posibilitatea luării măsurii arestării preventive numai de c ă tre judec ă tor. Edificatoare pentru considerentele şi argumentele care au determinat o asemenea modificare istorică în legislaţia noastă procesual penală este recenta hotărâre a Curţii de la Strassbourg în cauza Pantea c. România, pe care o redăm la sfârşitul acestui capitol, la secţiunea Aplica ţ ii practice. Legea prevede trei condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură p5r3e0ventivă împotriva învinuitului sau inculpatului: 1) să existe probe 53 0 sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevazută de legea penală (art. 143 alin. 1 C.proc.pen.); Indiciile temeinice există, conform art. 143 alin. 3 C.proc.pen, atunci când, din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (spre exemplu, inculpatul a fost surprins împuşcând victima). 531 2) pentru infracţiunea săvârşită, legea s ă prevad ă pedeapsa î nchisorii 53 1 ; condiţia se consideră îndeplinită şi în cazul în care se prevede, alternativ, pedeapsa închisorii sau amenda. 3) s ă existe probe din care să rezulte vreunul din următoarele cazuri prevăzute în art. 148 lit. a-i C.proc.pen:
528
Vz. Legea nr. 92/1992 de organizare judecatoreasca, republ. in M.Of. nr. 259/1997. CEDO, Hot.de Jong, Boljet şi Von der Brink din 22 mai 1984, nr. 77 par.51. 530 Potrivit art. 63 alin. 1 C.pr.pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit5o3 1şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. 531 În cazul reţinerii, a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, măsura poate fi luată indiferent de durata închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. 529
a) b) c)
identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an; inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în
336
cursul judecăţii sunt date ca inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; g) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Au existat unele soluţii în practica judiciară şi opinii exprimate în doctrină, în sensul că pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale, ci are un sens mai larg, presupunând o rezonanţă a acelei fapte, o stare de insecuritate socială. În acelaşi sens s-a arătat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie probat prin administrarea unor dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, elementele ce caracterizează persoana infractorului. Asemenea soluţii şi opinii considerăm că sunt greşite, pentru că se abat de la înţelesul strict riguros al dispoziţiilor textelor de lege sus menţionate, ceea ce, de altfel, s-a subliniat prin soluţii pronunţate în această materie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pericolul ' concret pentru ordinea publică, care justifică arestarea, trebuie să fie demonstrat prin existenţa la dosar a unor probe certe din care să rezulte, fără echivoc, de exemplu, că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie prin lăsarea în libertate a infractorului - altfel se poate ajunge la arbitrariu, situaţie inadmisibilă în luarea unei hotărâri în privinţa libertăţii persoanei. Pentru a lua măsura arestării preventive, judecătorul trebuie să constate532, pe bază de probe certe, posibilitatea reală a ivirii uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 148 lit. a-i C.proc.pen., care constituie situaţii de pericol pentru buna În privinţa arestării preventive, legea română este mai exigentă decât cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, reglementarea internaţională consideră că săvârşirea unei infracţiuni constituie un temei suficient pentru arestarea unei persoane. Conform art. 5 par.1 lit. c a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, o persoană poate fi arestată numai atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 532
desfăşurare a procesului penal: pericolul de sustragere a învinuitului, pericolul de compromitere a probelor, pericolul comiterii unei noi infracţiuni, pericolul concret pentru ordinea publică ş.a.. Deşi condiţiile arătate sunt comune pentru luarea măsurilor preventive, ele prezintă totuşi unele diferenţieri: • reţinerea poate fi dispusă în cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen., oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită (art. 143 alin. 2 C.proc.pen.); • în cazurile prevăzute la lit. c-f şi i, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani (art. 148, alin. ultim C.proc.pen.); • măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi, respectiv, de a nu părăsi ţara pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 C.proc.pen., cazurile prevăzute la art. 148 C.proc.pen. neprezentând nici o relevanţă.
Procedura luării măsurilor preventive Organele judiciare competente care pot lua măsurile preventive sunt: -
organul de cercetare penală sau procurorul, în cazul reţinerii; procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pot dispune obligarea de a nu părăsi localitatea sau, respectiv, ţara; judecătorul, în cazul luării arestării preventive. Potrivit art. 138 C.proc.pen., când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luată o măsură preventivă533, întocmeşte un referat motivat, pe care îl înaintează procurorului, care se va pronunţa după examinarea dosarului cauzei. În cazul măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi ţara, procurorul este obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Prin instituirea unor termene scurte de pronunţare, de sesizare a preşedintelui instanţei şi de soluţionare a propunerilor de arestare preventivă (art. 138 alin. 2, art. 146 alin. 3 şi art. 149 indice 1 alin. 3 C.proc.pen.), legiuitorul a avut în vedere corelarea acestor dispoziţii cu prevederile europene în materie, care garantează dreptul persoanei arestate de a fi judecată într-un termen rezonabil (în art. 5 par. 3 din Convenţie), dar şi cu noile dispoziţii constituţionale, care se referă la dreptul părţilor de a li se soluţiona cauzele într-un termen rezonabil (art. 21 alin. 3 din Constituţie). 533
Cu excepţia reţinerii, care poate fi luată direct de organul de cercetare penală.
427 Actele prin care pot fi luate măsurile preventive sunt următoarele: - ordonanţa organului de cercetare penală; - ordonanţa sau rechizitoriul procurorului; - hotărârea instanţei de judecată (încheiere, sentinţă sau decizie). Art. 137 C.pr.pen. conţine o dispoziţie generală privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă534: - fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; - încadrarea juridică a acesteia; - pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită; - temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii. Legea mai instituie şi alte garanţii procesuale, menite să apere drepturile şji interesele procesuale ale învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal535, dintre care menţionăm următoarele: • celui care urmează să fie reţinut, trebuie să i se aducă la cunoştinţă, mai întâi, învinuirea, dreptul la un apărător şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (art. 143 alin. 2 C.pr.pen.) ; • celui reţinut sau arestat i se aduc, de î ndat ă , la cuno ş tin ţă , în limba pe care o înţelege, învinuirea, precum şi motivele reţinerii sau ale arestării şi numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu (art. 23 alin. 8 din Constituţia României); • când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de către învinuit sau inculpat, consemnându-s5e3 6aceasta într-un proces-verbal (art. 137 indice 1 alin. 2 C.proc.pen.)536.
B) Înlocuirea măsurilor preventive
338
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. 1 C.proc.pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Constituie temeiuri, în sensul art. 139 C.proc.pen., atât cazurile concrete prevăzute de art. 148 lit. a-i C.proc.pen., cât şi orice considerente de fapt care au stat la baza luării măsurii preventive. În situaţia luării măsurii arestării preventive, în cazul art. 148 lit. h C.proc.pen., in doctrina s-a exprimat opinia ca pot constitui astfel de considerente de fapt: complexitatea cauzei, frecvenţa comiterii unor fapte penale, rezonanţa faptei reacţia opiniei publice, comportamentul agresiv sau perturbant al infractorului etc537. I. Neagu, Drept Procesual Penal-Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti 2002 p 401. M. Apetrei, L. Nae, Comentarii privind modificările Codului de procedură 5A3l6bastra, Buc1uresti 1996, p. 65. 536 Art. 137 1 C.pr.pen. a fost introdus prin Legea nr. 45/1993 si modificat prin O.U.G. nr. 534 535
penală,
Ed.
109/2003. 537
Al.Ţuculeanu, Dreptul nr. 11/2001, p.136
În opinia noastră, dintre împrejurările enumerate mai sus, numai comportamentul agresiv sau perturbant al infractorului reprezintă, în realitate, un considerent de fapt, în înţelesul şi accepţiunea avută în vedere de legiuitor. Privitor la alte împrejurări, cum ar fi rezonanţa faptei şi reacţia opiniei publice, trebuie, în opinia noastră, făcute cuvenitele nuanţări, de la caz la caz. Desigur, este de admis că pot exista situaţii concrete, în care, de exemplu, o infracţiune de furt sau de viol care, prin conţinutul ei concret nu are un grad ridicat de pericol social, săvârşită într-o localitate mică sau într-o comunitate restrânsă, să stârnească o reacţie de oprobiu general atât de puternică, încât să determine şi să justifice concluzia că cercetarea făptuitorului, în stare de libertate, reprezintă un pericol pentru ordinea publică. Dar, asemenea situaţii de excepţie trebuie întotdeauna să rezulte din probe certe5ş38i, deci, să fie motivate. Când s-au schimbat temeiurile538 care au determinat măsura preventivă, aceasta se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, mai uşoară sau mai aspră.
Procedura înlocuirii măsurii arestării preventive Referitor la procedura înlocuirii, dispoziţiile alin. 3 al art. 139 C.proc.pen. prevăd că, în cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii iniţiale. Procurorul examinează informaţiile primite de la organul de cercetare penală şi în cazul în care constată că, într-adevăr, au intervenit modificări referitor la temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurii preventive şi care justifică înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură preventivă (mai severă sau mai uşoară), procedează, potrivit art. 139 alin. 31 C.proc.pen., după cum urmează: - dacă măsura preventivă a fost dintre cele care sunt de competenţa sa şi a fost dispusă de către aceasta, iar înlocuirea urmează a fi făcută cu o măsură preventivă care este, de asemenea, de competenţa sa, va dispune, prin ordonanţă, înlocuirea; Practica judiciară a reţinut că terminarea urmăririi penale şi întocmirea rechizitoriului constituie o modificare a temeiurilor iniţiale care au determinat arestarea preventivă, astfel că se poate dispune înlocuirea arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea (Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 402/1997, Jurispruden ţ a - 1997-1998, p. 98). În opinia noastră, decizia este criticabilă. Nu in toate situaţiile momentul întocmirii rechizitoriului înseamnă, automat, şi un moment al schimbării temeiurilor care au justificat luarea măsurii preventive a arestării. Astfel, de ex., în cazul unui inculpat arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de omor, care nu a recunoscut fapta şi a încercat să influenţeze martorii şi care, la prezentarea materialului de urmărire penală neagă faptele şi transmite ameninţări martorilor, în momentul procesual al întocmirii rechizitoriului nu reprezintă o modificare a temeiurilor, care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai uşoară, ci dimpotrivă. În acelaşi exemplu situaţia ar fi, evident, alta, dacă, prin ipoteză, la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul ar renunţa la atitudinea periculoasă, ameninţătoare, recunoscând sincer, ceea ce ar putea justifica schimbarea înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligatorie d e a nu părăsi localitatea. 538
-
dacă măsura preventivă iniţială a fost dispusă de către procuror (fiind, desigur, dintre cele care sunt de competenţa sa), iar înlocuirea urmează a fi făcută cu o măsură preventivă care nu este de competenţa sa, va sesiza instanţa cu propuneri corespunzătoare pentru înlocuirea măsurii; dacă măsura preventivă iniţială a fost dispusă de către instanţă şi se impune înlocuirea ci cu altă măsură preventivă care intră şi în competenţa procurorului, va sesiza de asemenea, instanţa, cu propuneri corespunzătoare pentru înlocuirea, măsurii539. La aceste situaţii - prevăzute de art. 139 alin. 31 C.proc.pen. - trebuie adăugată situaţia subînţeleasă, că procurorul este obligat şi din oficiu să sesizeze instanţa, cu propuneri de înlocuire a măsurii preventive, în cazurile în care constată el însuşi că s-au modificat temeiurile care au justificat luarea măsurii iniţiale. Î n cursul judec ăţ ii, înlocuirea măsurii se dispune de către instanţă, potrivit prevederilor textului art. 139 alin. 1 C.proc.pen. (prin încheiere de şedinţă, atunci când înlocuirea are loc în timpul desfăşurării judecăţii sau prin sentinţă ori decizie, în cazul în care înlocuirea se dispune odată cu pronunţarea hotărârii).
C) Revocarea măsurilor preventive Dispariţia terr^eiurilor de drept şi de fapt care au stat la baza luării unei măsuri preventive540 reprezintă modificări ivite în cursul desfăşurării procesului penal care impun revocarea acestor măsuri, fie din oficiu, fie la cerere541. Revocarea unei măsuri preventive se dispune atunci când au încetat temeiurile iniţiale ce au impus luarea măsurii, dar numai dacă au intervenit, între timp, alte temeiuri care să justifice măsura şi care să determine necesitatea menţinerii ei.
Procedura revocării măsurilor preventive At â t î n cursul urm ă ririi penale cât şi în cursul judecăţii, procedura revocării măsurii preventive este cea prevăzută de textele art. 139 alin. 3, 31, 32 C.proc.pen., cu explicaţiile date la paragraful 2.2. din prezentul capitol, care rămân valabile. Acest caz priveşte situaţia în care, de ex., instanţa, în cursul judecăţii, a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, cu ocazia restituirii cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, iar în cursul desfăşurării urmăririi penale, reluate conform dispoziţiilor instanţei, apar modificări ale temeiurilor luării măsurii iniţiale, în sensul că se justifică înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi l5o40calitatea. 540 Vezi art. 139 alin. 2 şi 3 C.proc.pen. 541 Jurisprudenţa a decis că inculpatul poate reitera cererea de revocare a unei măsuri preventive ori de câte ori consideră că s-au modificat temeiurile care au condus la luarea acestei măsuri; în susţinerea acestor cereri repetate, inculpatul nu poate însă invoca aceleaşi motive, deoarece există autoritate de lucru judecat (C.A.B., s. II pen., dec. nr. 113/1996, în Revista de drept penal" nr. 3/1996, p. 116) 539
Suplimentar, cazurile în care intervine revocarea măsurilor preventive, conform textelor art. 139 alin. 3, 31, 32 C.proc. pen., referitor la care procedura revocării este aceeaşi cu cea pentru înlocuirea măsurilor preventive, explicată la paragraful 2.2. din prezentul capitol, t3rebu4ie să ne oprim54 2asupra unor alte două situaţii prevăzute de art. 139 alin. 33, 34 C.proc. pen.542 care reprezintă două cazuri distincte de revocare a măsurii arestării preventive: 1) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor; 2) când se constată că măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
340
Revocarea în aceste două cazuri se dispune la cerere sau din oficiu şi se dispune, după caz, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză (sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu una din măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b şi c C.proc.pen.).
D) Încetarea de drept a măsurilor preventive Spre deosebire de luarea, înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive, care sunt lăsate la aprecierea organului judiciar, î ncetarea de drept a măsurilor preventive (art. 140) constituie un obstacol legal în menţinerea lor, organul judiciar fiind obligat să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara543. Măsurile preventive încetează, de drept, în faza de urmărire penală şi a judecăţii, în următoarele situaţii: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare (de exemplu, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile şi acest termen a expirat); b) în caz de scoatere de sub urmărire penală şi încetare a urmăririi penale, în faza de urmărire penală; c) în caz de încetare a procesului penal şi achitare, în faza de judecată; d) când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13 C.proc.pen. (180 de zile); e) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi a arestării preventive; f) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; Aceste două noi cazuri de revocare a măsurii preventive au fost introduse ca urmare modificării intervenite prin Legea nr. 281/2003 şi respectiv, O.U.G. nr. 109/2003 a 543 Gr. Gr. Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 289 542
g) h)
i)
când se pronunţă pedeapsa cu amenda; în caz de condamnare la pedeapsa închisorii şi se constată graţierea integrală a pedepsei. Acest caz nu este prevăzut ca atare într-o reglementare expresă, dar rezultă din reglementăril5e44referitoare la graţiere, ca o consecinţă logică a constatării acesteia544; când se 4pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare545.
Procedura încetării de drept a măsurilor preventive În ceea ce priveşte măsurile preventive prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. a şi d C.proc.pen., respectiv reţinerea şi arestarea preventivă, procedura încetării de drept şi efectele acesteia sunt expres reglementate în art. 140 alin. 3 C.proc.pen. Astfel, textul sus-menţionat prevede ă în cazurile arătate în alin. 1 şi 2 ale art. 140 C.proc.pen., instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul, în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat preventiv şi să trimită o copie sau un extras de pe dispozitivul
hotărârii sau ordonanţei prin care s-a dispus liberarea, administraţiei locului de deţinere (desigur, cu toate datele necesare pentru punerea în executare, prevăzute de art. 140 alin. ultim C.proc.pen.). Trebuie observat că, deşi textul art. 140 alin. 1 lit. a şi b C.proc.pen. reglementează expres încetarea de drept a tuturor măsurilor preventive în ceea ce priveşte procedura încetării şi efectele acesteia, legiuitorul s-a limitat doar la măsura reţinerii şi arestării preventive, aşa cum am arătat mai sus (art. 140 alin. 3 C.proc.pen.). Considerăm că explicaţia acestei aparente lacune rezidă în aceea că celelalte măsuri preventive (obligarea de a nu546părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara) îşi produc efectele ope legis546 în momentul expirării termenelor prevăzute de lege sau stabilite de procuror sau instanţă şi, deci, ar fi superfluu să se prevadă o procedură expresă în acest sens.
E) Căile de atac Reglementările procesual penale privind măsurile preventive şi căile de atac ce se pot exercita pentrui verificarea legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri au suferit numeroase modificări547, menite să instituie un sistem ferm de garanţii pentru asigurarea respectării legalităţii procesuale în ceea ce priveşte restrângerea libertăţii sau privarea de libertate a unei persoane, în cursul procesului penal. 544 545
Gr. Gr. Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 290
Gh. Mateuţ, op. cit., p.46 546 Apreciem că, în situaţiile în care ar fi refuzată recunoaşterea încetării de drept a uneia dintre aceste măsuri, învinuitul sau inculpatul ar putea solicita constatarea încetării printr-o cerere 5a4d7resată organului judiciar competent 547 Modificările sunt în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a drepturilor omului, care, în art. 5 pct. 4, statuează că „ orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". 5 5 4
Actualele reglementări sunt menite să instituie un mecanism procedural precis şi rapid548, care să asigure garantarea dreptului la o cale de atac împotriva măsurii preventive şi, în special, împotriva celei mai severe dintre acestea, arestarea. Vom analiza căile de atac împotriva măsurilor preventive, distinct după cum măsura preventivă a fost luată de organul de cercetare penală, de procuror şi, respectiv, de instanţa de judecată. Normele procesual penale în vigoare, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003, prevăd căi de atac diferite, funcţie de felul măsurii preventive: 1) Î n cazul re ţ inerii, indiferent de organul de urmărire penală care a dispus-o, calea de atac este aceeaşi - plângerea - diferit fiind organul competent să o rezolve. Astfel, potrivit art. 1401 alin. 1 C.proc.pen.: împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face pl â ngere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supravegheaz ă cercetarea penal ă ^ împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii se poate face pl â ngere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. Procurorul se pronunţă prin ordonan ţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei. 2) Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea m ă surii oblig ă rii de a nu p ă r ă si localitatea ori a m ă surii oblig ă rii de a nu p ă r ă si ţ ara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen
342
de 3 zile de la luarea măsurii, la instan ţ a căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, însă neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Participarea procurorului la judecarea plângerii es5t4e9 obligatorie. Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu549, urmând ca instanţa să se pronunţe în aceeaşi zi, prin î ncheiere, asupra legalităţii măsurii. Controlul legalităţii trebuie să aibă loc „ într-un termen scurt", altfel calea de atac ar fi ineficientă 549 Şedinţa publică nu se impune, deoarece soluţionarea plângerii vizează numai legalitatea măsurii, nu şi fondul cauzei (Al. Ţuculeanu, în „Dreptul", nr. 3/2002, p. 124) 548
Instanţa, fie va respinge plângerea atunci când va considera că măsura preventivă este legală sau justificată, fie va admite plângerea, când constată că măsura este ilegală sau nu este justificată, caz în care va dispune revocarea ei şi punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii. 2 Potrivit art. 1402 alin. 8 C.proc.pen., plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori obligării de a nu părăsi ţara, nu este suspensivă de executare. 3) Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului î n cursul urm ă ririi penale Calea de atac împotriva încheierii prin care se dispune luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă este recursul la instanţa superioară, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă550 (art. 1403 C.proc.pen.). 3 Din economia dispoziţiilor art. 1403 alin. 1, rezultă, per a contrario, că nu pot fi atacate separat551, cu recurs încheierile prin care instanţa nu dispune (deci respinge cererea) înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive. Analiza textului de mai sus a făcut obiectul a numeroase discuţii în literatura juridică, însă, opinia exprimată de majoritatea autorilor şi a jurisprudenţei552, la care ne raliem şi noi, este aceea că recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare, înlocuire sau încetare a unei măsuri preventive este inadmisibil, aceste încheieri fiind definitive. În concluzie, aşa cum s-a arătat în practica judiciară, încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul553. Prevederea referitoare la curgerea termenului de recurs „de la comunicare pentru cei lipsă" reprezintă o inadvertenţă a legiuitorului care poate induce un element de incertitudine cu privire la obligaţiaaducerii arestaţilor în faţa instanţei care va rezolva plângerile lor (Al.Ţuculeanu 5 Dreptu nr. 1/2002, p. 127) 555512 Deci, vor putea fi atacate numai odată cu fondul 552 Gh.Mateuţ, op. cit., p.294-295; Gr.Gr.Theodoru, op. cit., p.383. În acelaşi sens, vezi dec. nr. 55543/2000 a C.S.J. 553 Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (dec. nr. 647/1997, dec. nr. 38/19398 publ.în M.Of.al României nr. 177/1998) a statuat că actualele prevederi ale art. 1403 C.proc.pen. sunt constituţionale. S-a motivat că nici o prevedere constituţională nu dă o consacrare expresă la recurs în orice cauză, oricând şi de către oricine, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor. Dacă recursul după fiecare încheiere de respingere s-ar considera admisibil, s-ar ajunge la tergiversarea procesului, în detrimentul rezolvării fondului cauzei. 550
r
Titularii acestei căi de atac pot fi învinuitul sau inculpatul şi procurorul.
343
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului. La judecarea recursului, participarea învinuitului sau inculpatului arestat şi a procurorului este obligatorie. Potrivit art. 1403 alin. 3 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei554 şi va fi ascultat în faţa apărătorului său. Textul prevede o excepţie, când recursul va putea fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii, în cazul în care acesta se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă. În literatura juridică555, s-a exprimat opinia conform căreia această dispoziţie poate conduce uneori la aprecieri arbitrare privind posibilitatea de deplasare a 5 5i6n-culpatului în faţa instanţei, încăîlcându-se, implicit, dreptul inculpatului la apărare556. În practica judiciară, încălcarea dispoziţiei privitoare la obligativitatea aducerii învinuitului sau inculpatului arestat în faţa instanţei are loc, uneori, prin acceptarea de către instanţă, a motivărilor scrise ale administraţiilor locurilor de deţinere, potrivit cărora, învinuitul sau inculpatul nu poate fi adus din cauza lipsei mijloacelor de transport. Or, în realitate, într-o asemenea situaţie, nu ne găsim în prezenţa unei imposibilităţi de deplasare a învinuitului sau inculpatului, în sensul şi accepţiunea avută în vedere de legiuitor, motiv pentru care considerăm că judecarea recursului nu poate avea loc, ci trebuie amânată cauza şi sesizată conducerea superioară adminsitraţiei locului de deţinere, pentru a se asigura de îndată mijlocul de transport necesar deplasării şi aducerii învinuitului sau inculpatului în faţa instanţei. Instanta se pronunţă asupra legalităţii sau temeiniciei măsurii arestării preventive, în aceeaşi zi, printr-o î ncheiere. În cazul în care consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa va admite recursul, dispunând revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a3 învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză (art. 1403 alin. 7 C.proc.pen.) Nerespectarea acestei obligaţii atrage nulitatea actului procesual prin care se statuează cu privire la legalitatea măsurii arestării preventive şi, fiind vorba de încălcarea unor dispoziţii legale referitoare la prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, nulitatea este absolută, consecinţa fiind anularea încheierii prin care s-a soluţionat, în condiţiile de mai sus, plângerea (recursul în actuala reglementare) învinuitului sau inculpatului arestat (Vasile Pătulea 5n „Dreptul', nr. 1/2002, p.1279. 555565 I.Neagu, op. cit., p.408 556 Într-o altă opinie, se consideră că atâta vreme cât recursul este examinat în lipsa inculpatului, dar în prezenţa apărătorului, nu se poate vorbi de eludarea dreptului la apărare (V.Păvăleanu, op. cit., p.396)
Textul art. 1403 alin. 7 C.proc.pen. considerăm că ridică şi impune lămurirea a două probleme de drept: înţelesul noţiunii de măsură preventivă ilegală şi, respectiv, de măsură preventivă nejustificată; dacă instanţa de recurs constată că măsura arestării preventive nu trebuie revocată, ci înlocuită cu o măsură mai uşoară, cum ar fi obligarea de a nu părăsi ţara sau respectiv, localitatea, poate în baza acestui text de lege, să admită recursul şi să înlocuiească măsura arestării cu una din cele două măsuri sus-menţionate? Privitor la prima problemă de drept, considerăm că interpretul legii procesual penale trebuie să înţeleagă, prin cele două exprimări mai sus-menţionate, că se evocă, de fapt, nelegalitatea sau netemeinicia măsurii arestării preventive. Instanţa de recurs, potrivit textului sus-menţionat, are dreptul şi obligaţia de a verifica şi de a se pronunţa atât asupra respectării dispoziţiilor legale, privind luarea măsurii arestării preventive, cât şi asupra temeiurilor de fapt care au determinat şi justificat această măsură. În legătură cu a doua problemă, considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ. O asemenea soluţie o considerăm raţională, pentru situaţiile impuse, uneori, de realitatea existentă în anumite cauze penale. Ne gândim la situaţiile în care instanţa de recurs, verificând temeiurile de drept şi de fapt care au impus luarea măsurii arestării preventive constată că, anterior, inculpatului i-a fost respinsă,
344
nejustificat, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive dar că, în realitate, nu s-ar fi justificat luarea măsurii arestării preventive, ci măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. Într-o asemenea situaţie, considerăm că nimic nu opreşte instanţa de recurs să admită recursul învinuitului sau inculpatului arestat, să caseze încheierea şi să dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu una din măsurile preventive mai sus-arătate. Argumentele în favoarea opiniei noastre, sunt următoarele: inexistenţa unei căi de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură; ar fi nelegal şi injust atât să se respingă recursul şi să se menţină măsura arestării preventive, cât şi să se admită recursul şi să se dispună punerea în libertate în cazurile în care instanţa de recurs ar constata, cert că unica măsură legală şi justificată care s-ar fi impus în cauză, faţă de inculpat, ar fi fost obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea. După soluţionarea recursului, dosarul se trimite, în termen de 24 de ore, instanţei a cărei încheiere a fost atacată. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a5 57constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare557. Textul conţine o îmbunătăţire faţă de vechea reglementare, care prevedea efectul suspensiv de executare doar în privinţa atacării cu recurs a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive 557
Căi de atac împotriva măsurilor preventive dispuse în cursul judecăţii Calea de atac împotriva încheierii prin care se dispune luareaa, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive este recursul. Titularii exercitării căii de atac a recursului sunt procurorul şi inculpatul. Privitor la natura încheierilor şi la instanţa care pronunţă aceste încheieri, textul at.141 C.proc.pen., face următoarele distincţii: pot fi atacate cu recurs numai încheierile date în primă instanţă şi în apel558; privitor la natura încheierilor supuse recursului, acestea sunt de luare, revocare, înlocuire, încetare sau menţinere a unei măsuri preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara şi arestarea preventivă a inculpatului), precum şi cele prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Procedura judecării recursului este de maximă operativitate. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Pentru a se asigura continuarea operativă a judecării fondului cauzei, instanţa de recurs va restitui dosarul la prima instanţă, în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. În ceea ce priveşte efectul suspensiv al recursului, alin. 3 al art. 141 C.proc.pen., prevede că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea măsurii preventive (a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara şi arestarea preventivă a inculpatului) ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. Din economia textului, se desprinde una din particularităţile măsurilor preventive luate în cursul urmăririi penale, faţă de cele care sunt luate în cursul judecăţii. Ne referim la încheierile date în primă instanţă şi în apel, de menţinere a unei măsuri preventive. O prima observaţie referitor la denumirea terminologică de „ menţinere" a unei măsuri preventive pune în discuţie natura juridică a unei asemenea hotărâri. Prin noţiunea de „menţinere", legiuitorul a diferenţiat, în realitate, procedura prin care se prelungeşte, în cursul judecăţii, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori arestarea preventivă, de aceeaşi procedură cu care se operează în cursul urmăririi penale.
345
Din acest punct de vedere este de observat că textul art. 1433 alin. 1 C.proc.pen. foloseşte pentru faza de urmărire penală, termenul de „prelungire" şi numai în cazul măsurii arestării preventive. De aici, rezultă o serie de constatări şi Pe cale de consecinţă, recursul împotriva unei încheieri dintre cele aratate de textul sus-mentionat, dată în cursul judecării cauzei în recurs este inadmisibil. A se vedea deciziile exemplificate la secţiunea aplicaţii practice concluzii 558
care diferenţiază măsurile preventive a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea şi, în special, măsura arestării preventive, în raport de faza procesuală în care este dispusă una sau alta dintre măsuri: 1) se deduce că împotriva încheierilor de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, textul art. 1403 C.proc.pen. nu prevede nici o cale de atac; 2) măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara şi măsura arestării preventive dispuse la urmărirea penală se prelunge ş te, şi nu se men ţ ine, ceea ce separă net caracterele acestei măsuri restrictive sau privative de libertate dispuse în faza auxiliară, nepublică a procesului penal, de cele dispuse în cursul judecăţii, ca fază nepublică a procesului penal. Această separare de caractere poate fi mai bine ilustrată dacă ne referim la cea mai severă dintre aceste măsuri, arestarea preventivă. În faza auxiliară, nepublică a procesului penal, măsura arestării preventive se dispune (în cazurile prevăzute de art. 143 şi, respectiv, art. 148 C.proc.pen., analizate în secţiunea corespunzătoare) în condiţiile în care organul de urmărire penală desfăşoară o activitate de descoperire ş i str â ngere de probe, pentru a constata dacă există sau nu temeiuri pentru a se dispune trimiterea în judecată.În aceste condiţii, există, desigur, tot timpul riscul ca această fază să se încheie printr-o solutie de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale şi, implicit, cu constatarea că măsura lipsirii de libertate a invinuitului sau inculpatului a fost, cel puţin, nejustificată. Cu alte cuvinte, luarea măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală, apare, în mod evident, supusă unor mai mari riscuri de eroare şi de abuzuri, astfel că apar justificate garanţiile stabilite de lege, tocmai pentru a se preveni şi înlătura asemenea erori sau abuzuri. Una dintre aceste garanţii este durata limitată a măsurii arestării preventive a învinuitului şi inculpatului în cursul urmăririi penale. Aceste durate limitate ale arestării preventive a învinuitului şi inculpatului pot fi depăşite numai prin modalitatea prelungirii, care presupune o procedura riguroasa, prevăzută expres de art. 155-159 C.proc.pen., în cadrul căreia, aşa cum vom vedea, instanţa este învestită printr-o propunere motivată a organului de cercetare penală, verificată şi avizată de procuror, iar asupra propunerii se pronunţă, motivat, judecătorul, in prezenta inculpatului asistat de aparator, dupa examinarea temeiurilor, pe baza dosarului anexat propunerii. Fiecare prelungire nu poate depasi 30 de zile, iar durata totala a acestor prelungiri, in cursul urmaririi penale, nu poate depasi un termen rezonabil, si in nici un caz, 180 de zile (art. 159 alin. 13 C.proc.pen.). 3) In cursul judecăţii, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori măsura arestării preventive se men ţ in. Notiunea de mentinere a măsurilor preventive, folosită de legiuitor, separă, categoric, aceste masuri, luate si ajunse in faza de judecata, de cele din cursul urmaririi penale. Diferenta nu este deloc intimplatoare sau datorata terminologiei folosite. Aceasta diferenta apare in mod mai evident, daca ne referim, din nou, la cea mai severa masura, a arestarii preventive. Privitor la inculpatul trimis in judecata, in stare de arest preventiv, sau fata de care instanta a luat aceasta masura, in cursul judecatii, exista deja temeiuri care au justificat trimiterea lui in judecata, iar daca ne referim la incheierile de mentinere a masurii arestarii preventive, in cursul judecarii apelului, exista deja o hotarare de condamnare a inculpatului arestat preventiv, la pedeapsa inchisorii. Mentinerea arestarii inculpatului, la primirea dosarului cu rechizitor de la 1 procuror, potrivit procedurii prevazuta de art. 160 si, respebctiv, art. 300 1 C.proc.pen., precum si ulterior, in cursul judecatii, potrivit art. 160b C.proc.pen., nu are la baza o propunere de prelungire a starii de arest preventiv, ca si in cazul arestarii preventive in cursul urmaririi penale, ci presupune doar o verificare
346
din oficiu, de catre instanta sesizata cu judecarea cauzei, asupra legalitatii si temeiniciei masurii, si numai daca temeiurile de fapt si de drept, care au determinat arestarea impun in continuare privarea de libertate sau daca exista temeiuri noi, care justifica privarea de libertate, se dispune aceasta, prin incheiere. Din punct de vedere al duratei, mentinerea arestarii preventive poate ajunge, de fiecare data, la 60 de zile, spre deosebire de prelungirea arestarii in cursul urmaririi penale, care este, de fiecare data, de cel mult 30 de zile.
3. Analiza măsurilor preventive
A) Reţinerea (art. 143 C.proc.pen.) Reţinerea este măsura preventivă privativă de libertate care poate fi dispusă numai în faza urmăririi penale şi numai faţă de învinuit, pe o durată de cel mult 24 de ore. Modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, referitoare la măsura preventivă a reţinerii, au reuşit, într-o mare măsură, să răspundă cerinţelor impuse de reglementările europene în materie, prin crearea unui sitem de garanţii care să asigure respăectarea legalităţii şi a drepturilor constituţionale şi procesuale ale învinuitului supus unei măsuri privative de libertate. Deşi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale (art. 23 şi 24) şi cele ale Convenţiei europene (art. 5), care instituie puternice garanţii ale dreptului la libertate' şi la siguranţă a persoanelor private de libertate, ne raliem şi noi la opinia exprimată în literatura de specialitate559, că reglementarea actuală a reţinerii are unele lacune, sub două aspecte: obligativitatea ascultării învinuitului reţinut şi instituirea asistenţei juridice obligatorii a acestuia. Codul de procedură penală actual, astfel cum a fost modificat, pentru1 armonizarea cu prevederile europene în materie, prevede în art. 143 alin. 1 şi 11 trei obligaţii pentru organul de cercetare penală care ia măsura reţinerii: să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii; -
să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător; să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Această ultimă obligaţie consfinţeşte principiul dreptului la tăcere dezvoltat pe larg în secţiunea referitoare la noile principii ale dreptului procesual penal. Acest nou text conţine, îmbinate în principiul enunţat, două componente: consacrarea expresă a dreptului la tăcere al învinuitului introducerea avertismentului în procedura de ascultare a învinuitului. Introducerea acestui principiu, cu cele două componente, este o urmare firească şi directă, impusă de recunoaşterea şi consacrarea prin art. 52 C.proc.pen. a prezumţiei de nevinovăţie („orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă"). Într-adevăr, prezumţia de nevinovăţie conferă acuzatului, din primul moment al învinuirii şi până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dreptul de a se recunoaşte nevinovăţia, iar, în cursul procedurilor din faza de urmărire penală şi de judecată, de a propune probe în apărare, dar şi dreptul de a nu depune m ă rturie contra lui î nsu ş i. Sursa acestui principiu o găsim în art. 14 par.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, unde se prevede că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia560. Revenind la conţinutul textului art. 143 alin. 2 C.proc.pen., trebuie să înţelegem şi să reţinem că introducerea şi aplicarea lui practică va trebui să reprezinte o schimbare istorică în concepţia, metodologia şi practica luării măsurilor preventive. În concret, în temeiul acestui principiu, persoana bănuită sau învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are libertatea de a răspunde sau de a nu răspunde întrebărilor organului de urmărire, în raport de aprecierea personală, că este mai potrivit pentru interesele sale561.
347
Curtea Europeană a statuat că acestea reprezintă reguli cu aplicabilitate şi recunoaştere internaţională, care fac parte din esenţa noţiunii de proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană. Acest principiu al protecţiei contra mărturiei acuzatului împotriva lui însuşi este unul din aspectele prin care ste reflectată prezumţia de nevinovăţie şi un element fundamental al dreptului la un proces echitabil (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 13.10.1992, Revue trimestrielle des droit de l'homme, 1994, p.243). În acelaşi sens, Curtea de Casaţie Belgiană a decis că dreptul la tăcere al inculpatului reprezintă o parte din drepturile apărării şi, în cursul procesului, el funcţionează ca un principiu general de drept (Cass, 13 mai 1996, Revue de droit penal et de criminolgie, 1986, Afacerea l\6urray c. Regatul Unit, Revue de science criminel et de droit penal compare, 1996, p.476) 561 D. Vandermeesch, Elements de droit penal et de procedure penale, Editions La Charte, Bruxelles, 2003, p. 247-248; H.D. Bosly, D. Vandermeesch, Droit de la procvdure penale, 2e Editions, La Charte, Brugge, 2001, p. 24 560
Recunoaşterea acestui drept care, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, include56 2şi dreptul oricărui învinuit sau acuzat de a nu contribui la propria incriminare562 (nemo tenetur se ipsunaccusare) trebuie înţeles în sensul că tăcerea învinuitului ori inculpatului, refuzul său de a face declaraţii, nu-i poate atrage nici un fel de sancţiune şi ni(3i chiar reţinerea unei circumstanţe agravante, constând în lipsa sa de sinceritate563. Desigur, corelativ acestui drept la tăcere al învinuitului sau acuzatului, există dreptul şi obligaţia organului de urmărire penală şi autorităţilor judiciare, de a căuta, descoperi, strânge şi administra probe, în condiţiile legii, pentru a dovedi fapta, vinovăţia şi autorul acesteia (art. 65 C.proc.pen. care consacră regula că sarcina probaţiunii aparţine celui care acuză).
Organele competente pentru luarea măsurii reţinerii şi condiţiile luării acestei măsuri Reţinerea este singura măsură preventivă care poate fi dispusă, alături de procuror, şi de organele de cercetare penală. Competenţa procurorului în această materie,a fost admisă, pe cale de interpretare („qui potest maius, potest minus") şi înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 281/2003. 2 În prezent, prin alin. 12 al art. 143 C.proc.pen., s-a prevăzut expres că măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în condiţiile alin. 1 şi 11, caz în care este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.564 Din cuprinsul art. 143 alin. 1 şi 2 C.proc.pen., rezultă că reţinerea preventivă poate fi luată numai dacă sunt îndeplinite (deci dovedite) cumulativ următoarele condiţii generale şi speciale. Condi ţ ii generale: să fie începută urmărirea penală şi deci persoana să aibă calitatea de învinuit; să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Privitor la prima condiţie generală, trebuie arătat că textul art. 143 alin. 1 C.proc.pen. prevede expres că această măsură poate fi luată „faţă de învinuit", ceea ce înseamnă că reţinerea este condiţionată de un act procesual prealabil - începerea urmăririi penale - act care conferă persoanei bănuite calitatea de învinuit. Tot privitor la această primă condiţie generală trebuie remarcat că folosirea noţiunii de învinuit de către legiuitor, în textul art. 143 alin. 1 C.proc.pen. exclude posibilitatea luării acestei măsuri de către instanţa de judecată, pentru că persoana trimisă în judecată are calitatea de inculpat şi nu de învinuit. Gh. Mateuţ, în „Revista de drept penal", op. cit., p.67 A se vedea, în acelaşi sens, Bernard Bouloc. Regional de Beco, Pierre Lagros, Le droit au ^ihnce et la detention provisoire, Bruylant, Bruxelles, 1997, p.21-23 564 In vechea reglementare, nu se mentiona expres posibilitatea ca procurorul sa poata lua masura retinerii, aceasta rezultand, printr-o interpretare logica, folosindu-se rationamentul „ a fortiori". 562 563
348
Referitor la cea de a doua condiţie generală, trebuie menţionat că noţiunea de „probă" folosită de acelaşi text este cea definită în art. 63 C.proc.pen., adică orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.. Indiciile temeinice la care se referă art. 143 alin. 3 C.proc.pen. există atunci când din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectuează urmărirea penala a săvârşit fapta. Condi ţ iile speciale, denumite şi cazurile de reţinere sunt următoarele: pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii, oricare ar fi limitele prevăzute de lege pentru fapta comisă; să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Măsura reţinerii rămâne la aprecierea organului de urmărire penală, pentru că ea, potrivit textului art. 143 alin. 1 C.proc.pen., este o posibitate oferită de lege la di5s6p5oziţia acestui organ judiciar, cu excepţia situaţilor când legea dispune altfel565. Această apreciere în luarea măsurii reţinerii trebuie înţeleasă nu ca o disponibilitate arbitrară a organului de urmărire penală, ci numai strict ca o măsură absolut necesară, impusă în fiecare caz concret de necesitatea aflării adevărului şi desfăşurării operative şi în bune condiţiuni a urmăririi penale. Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă, în care, pe lângă menţiunile generale, trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care a început. Aceleaşi menţiuni vor fi făcute şi în ordonan ţ a de punere î n
libertate. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore566. În concordanţă cu cerinţele europene, care acordă un rol deosebit de important dreptului la libertate şi dreptului pe care îl are orice persoană privată de libertate de a i se rezolva cauza într-un termen rezonabil (art. 5 part. 3 din Convenţie), dispoziţiile art. 144 alin. 1 şi alin. 3 şi 4 C.proc.pen. prevăd următoarele: deducerea din durata măsurii reţinerii a timpului cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române; instituirea unui termen scurt, de 10 ore de la reţinerea învinuitului, în care organul de cercetare penală - atunci când consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive - trebuie să înainteze procurorului, odată cu încunoştinţarea, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului de 24 de ore, potrivit art. 146 C.proc.pen. Art. 468 alin. 1 C.proc.pen. prevede în cazul infracţiunii flagrante, că învinuitul este reţinut 566 Calculul duratei reţinerii se face, confor, dispoziţiilor art. 188 C.p.p., adică ora la care începe reţinerea şi ora la care se sfârşeşte termenul acesteia intră în durata acestuia (după sistemul orelor pline). În legătură cu durata reţinerii, a se vedea Gh. Radu în „Revista de drept penal", nr. 56 5 5 66
1/2003, p.90
Când măsura reţinerii a fost luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146 C.proc.pen. Durata reţinerii nu poate fi prelungită. În privinţa reţinerii, Constituţia României cuprinde, în art. 69 alin. 2 şi 3, unele prevederi speciale (dreptul la imunitate), în cazul în care persoana reţinută este deputat sau senator. Astfel, deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut fără încuviinţarea Camerei din care face parte şi numai după ascultarea sa. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut, însă Ministrul Justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri567.
349
B) Obligarea de a nu părăsi localitatea (art. 145 C.proc.pen.) Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitcitea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură568. Condi ţ iile 56 9 cerute de lege pentru luarea acestei măsuri sunt, potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 1 şi art. 136 alin. 1 C.proc.pen., următoarele: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea. Măsura poate fi luată, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, de către procuror, în faza de urmărire penală şi de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, printr-o ordonan ţă , respectiv, î ncheiere. În faza urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat, de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Pentru corelarea cu exigenţele europene în materia măsurilor restrictive de libertate, textul art. 145 alin. 2 C.proc.pen. prevede o durată maximă a acestei măsuri, în cursul urmăririi penale, care nu poate dep ăş i un an. S-a exprimat opinia că aceastădispoziţie reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece asupra revocării măsurii de prevenţie trebuie să decidă organele 5ustiţiei (I.Neagu, op. cit., p.411) 68 Recurgerea la această măsură poate fi determinată de circumstanţe care impun evitarea luării măsurii arestării preventive, pentru anumite considerente (starea de sănătate, vârsta î5n69aintată, neîntreruperea studiilor etc.) (Gr.Gr.Theodoru, op. cit., p.291 569 Legea nu prevede, pentru luarea acestei măsuri, şi condiţia existenţei unuia din cazurile prevăzute în art. 148, iar în literatura de specialitate, s-au exprimat opinii contrare (a se vedea în acest sens S.Kahane în „Explica ţ ii teoretice ale Codului de procedur ă penal ă rom â n" vol.I, p.320; Ilie Istrate, „Libertatea persoanei ş i garan ţ iile ei procesual-penale", p.125). 567
În mod excepţional, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi de 2 ani, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte învinuitul sau inculpatul. În caz de încălcare a obligaţiilor impuse prin măsura luată, se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului măsura arestării preventive, dacă su5n7t0 întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri (art. 145 alin. 3)570.
C) Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 1451 C.proc.pen.)571 A5c72eastă măsură preventivă este o noutate în legislaţia noastră 1procesual penală572. Ea a fost introdusă în Codul de procedură penală prin art. 1451. Privitor la această măsură, s-a exprimat opinia că ea este absorbită în conţinutul m57ă3surii obligatorii de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C.proc.pen.573. Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmării penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Dispoziţiile referitoare la luarea, durata şi prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea se aplică, în mod corespunzător. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră.
350
Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii. Reglementarea acestei măsuri, în mod distinct, de măsura obligării dea nu părăsi localitatea, reprezintă o transferare în materie procesual penală a măsurii administrative de interdicţie a părăsirii ţării. Acest transfer corespunde cerinţelor În practica judiciară, s-a apreciat că, odată cu respingerea cererii de prelungire a duratei arestării preventive, instanţa de recurs trebuie să comunice procurorului dispoziţia de punere în libertate, urmând ca acesta, ţinând seama de scopul măsurii şi celelalte criterii arătate în art. 135 alin. ultim C.proc.pen., să aprecieze dacă este cazul să facă aplicarea art. 145 C.proc.pen. 5^ se vedea „Dreptuf, nr. 1/2001, p.169). 57 1 5 72 Această măsură preventivă a fost introdusă prin Legea nr. 281/2003 572 O măsură asemănătoare a fost introdusă prin O.U.G. nr. 112/30.08.2001, publicatpă în M.Of., P.I, nr. 549 din 3 sept.2001, prin art. 5 care prevede că cetăţeanul român condamnat pentru infracţiunile de intrare sau ieşire dintr-un stat străin, prin trecerea ilegală a frontierei acestuia, precum şi fapta aceluiaşi cetăţean care racolează, îndrumă sau călăuzeşte una sau mai multe persoane ori iniţiază sau constituie o asociere în scopul trecerii frauduloase a frontierei, i se refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, i se suspendă dreptul de folosire a 5a7c3estuia pe o perioadă de 5 ani. 573 A se vedea Gh.Mateuţ în „Revista de drept penal" op.cit., p.88 570
art. 6 part. 1 din Convenţia Europeană asupra drepturilor omului, în sensul de a se fi creat, în acest mod, o procedură judiciară care asigură persoanei căreia i s-a impus o asemenea interdicţie, posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prevăzut de altfel şi în art. 24 din noua Constituţie a României.
D) Arestarea preventivă Codul de procedură penală a reglementat arestarea preventivă în două modalităţi: în raport de faza procesuală în care se dispune această măsură (urmărire penală sau judecată) şi în funcţie de calitatea procesuală - învinuit sau inculpat, pe care o poate avea succesiv, persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală574: arestarea preventivă a învinuitului arestarea preventivă a inculpatului
1. Arestarea preventivă a învinuitului (art. 146 şi 147 C.proc.pen.) Învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 C.proc.pen.). Reglementarea actuală a procedurii de arestare a învinuitului în cursul urmăririi penale dă curs exigenţelor rezultate din litera şi spiritul prevederilor art. 5 din Convenţia pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale precum şi celor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene, în materie, sub mai multe aspecte: • se prevede, pentru prima dată, în mod expres, caracterul de excepţie pe care trebuie să îl aibă o asemenea măsură privativă de libertate. Astfel, art. 146 alin. 1 C.proc.pen. stabileşte expres că procurorul, după ascultarea învinuitului în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta, c â nd consider ă c ă arestarea este necesar ă î n interesul urm ă ririi penale. Se impune a fi explicată şi bine înţeleasă sintagma „când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea", folosită de legiuitor în enunţul textului art. 146 alin. 1 C. proc.pen. Pentru o înţelegere corectă a acestei sintagme considerăm că trebuie să se pornească de la caracterul de excepţie al acestei măsuri, caracter care rezultă din formularea art. 5 par.1 din Convenţia Europeană, unde se arată că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă şi că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri strict enumerate şi numai potrivit căilor legale; Aceste dispoziţii ale Convenţiei Europene, ratificată de statul nostru prin Legea nr. 30/1994, au căpătat consacrare în art. 23 din noua Constituţie a României, prin textele celor 13 alineate, începând cu primele două dintre acestea, în care se prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoane sunt
351
inviolabile şi că arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Din economia acestor texte, se desprinde concluzia unică că în orice proces penal regula este starea de libertate, şi numai excepţia starea de arest. În concret, această concluzie aplicată la formularea textului art. 146 alin. 1 C.proc.pen. impune a se înţelege că arestarea învinuitului trebuie considerată o măsură necesară, în interesul urmăririi penale, numai atunci când efectuarea cercetărilor sau a unor acte de cercetare nu se pot realiza, în bune condiţiuni pentru aflarea adevărului, decât prin privarea de libertate a autorului prezumtiv al infracţiunii. Per a contrario, ori de câte ori efectuarea urmăririi penale este posibilă, în bune condiţiuni, şi nu este periclitată aflarea adevărului, considerăm că luarea măsurii arestării preventive nu este necesară în interesul urmăririi penale. •
noile modificări dau satisfacţie atât principiului separaţiei între funcţiile de urmărire penală de cele de judecată, cât şi prevederii europene conţinută în art. 5 par.3 din Convenţie, care stabileşte obligaţia de prezentare a arestatului imediat în faţa unui judecător. • se instituie noi garanţii ale respectării legalităţii şi drepturilor procesuale ale învinuitului: ascultarea acestuia in prezenta apărătorului, instituirea unor termene scurte de soluţionare a propunerii de arestare preventiva (ziua şi ora de soluţionare se fixează până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, in cazul in care învinuitul este reţinut), alin. 8 al art. 146 C.proc.pen. prevede ca, după ascultarea învinuitului, judecătorul soluţionează propunerea de arestare de î ndat ă ). Condi ţ iile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru a se putea dispune arestarea învinuitului sunt următoarele (art. 246 alin. 1 C.proc.pen.): să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea (condiţia e îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda); să existe probe din care să rezulte vreunul din cazurile prevăzute în art. 148; -
învinuitul să fie ascultat în prezenţa apărătorului; se instituie noi garanţii ale respectării legalităţii şi drepturilor procesuale ale învinuitului: ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului; instituirea unor termene scurte de soluţionare a propunerii de arestare preventivă (ziua şi ora de soluţionare se fixează până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut; alin. 8 al art. 146 C.proc.pen. prevede că, după ascultarea învinuitului, judecătorul soluţionează propunerea de arestare de î ndat ă ).
a) Procedura de arestare a învinuitului în cursul urmăririi penale Dacă se constată că sunt întrunite condiţiile mai sus-menţionate şi că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, după ascultarea învinuitului în prezenţa apărătorului, va prezenta dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Textul art. 146 alin. 2 C.proc.pen. stabileşte competenţa exclusivă de soluţionare a propunerii de arestare preventivă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fie preşedintelui instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie, fie judecătorului delegat de preşedinte uneia din aceste instanţe. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales
352
sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. Procedura de soluţionare a propunerii de arestare preventivă este orală şi contradictorie. Examinarea propunerii de arestare preventivă şi arestarea învinuitului are loc în camera de consiliu, de către un singur judecător. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În mod excepţional, atunci când se dovedeşte că învinuitul aflat în stare de reţinere sau de arestare nu poate fi adus in faţa judecătorului, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa învinuitului, dar în prezenţa apărătorului, căruia i se va da cuvântul pentru a formula concluzii. Participarea procurorului la examinarea propunerii de arestare preventivă este obligatorie. Judecătorul, după ascultarea învinuitului şi examinarea motivelor prezentate pentru susţinerea necesităţii luării măsurii propuse, va admite sau respinge propunerea, prin î ncheiere motivat ă . În cazul în care admite propunerea, judecătorul dispune, prin î ncheiere, arestarea învinuitului, arătând, în concret, temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixează durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile. Totodată, judecătorul, în cazul în care admite propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului, care cuprinde, în mod obligatoriu, menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j C.proc.pen., precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata arestării preventive. b) Procedura arestării învinuitului în cursul judecăţii Arestarea preventivă a învinuitului este o măsură specifică fazei de urmărire penală, însă legea a prevăzut şi posibilitatea luării măsurii arestării învinuitului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 146 C.proc.pen. la instanţa de judecată, în situaţiile arătate în partea specială a Codului de procedură penală, titlul II şi anume: 575 a) în cazul infrac ţ iunilor de audien ţă ^ 5 ^, instanţa poate dispune arestarea învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului, împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi cu mandatul de arestare (art. 299 alin. 2); b) în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, (art. 337), instanţa va dispune arestarea învinuitului prin sentinţa de dezinvestire, în conformitate cu art. 338 C.proc.pen. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.
2. Arestarea preventivă a inculpatului (art. 148-160b C.proc.pen.) Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală (art. 23 C.proc.pen.). 576 Măsura arestării inculpatului are şi ea caracter de excepţie576, fiind cea mai aspră dintre măsurile preventive privitoare la libertate. Condi ţ iile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele: sa se fi pus in miscare actiunea penala; să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; 577 să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen.577. În privinţa acestei condiţii, este de remarcat inconsecvenţa legiuitorului. În cazul învinuitului, textul art. 146 alin. 1 C.proc.pen. prevede expres condiţia existenţei unor probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Absolut inexplicabil, în cazul inculpatului, art. 148 alin. 1 C.proc.pen. nu mai cere condiţia de a exista probe în acest sens, ci doar să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen.
353
Această omisiune din cuprinsul textului art. 148 alin. 1 C.proc.pen., ar putea induce ideea că, în cazul arestării inculpatului, pot fi acceptate şi prezumţiile referitor la cazurile arătate de art. 148 C.proc.pen., ceea ce este de neconceput. Infracţiunile de audienţă sunt cele comise în faţa completului de judecată, în cursul şedinţei, indiferent dacă se desfăşoară la sediul instanţei sau în locul unde conform art. 288 se desfăşoară judecata, ori în timpul unei cercetări la faţa locului 6 V.Dongoroz, op.cit., p.95 (III) 57 577 Chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, organul judiciar nu va recurge la această măsură decât dacă arestarea este necesară pentru realizarea scopului specificat de dispoziţiile art. 136 alin. 1 C.proc.pen. (scopul măsurilor preventive) (Al.Ţuculeanu, în „Dreptul' nr. 9/2000, p.106) 575
Iată de ce considerăm că suntem doar în prezenţa unei omisiuni în tehnica de redactare şi că, deci, trebuie să se înţeleagă, categoric, că este necesară îndeplinirea aceleiaşi condiţii şi în cazul arestarii inculpatului, adică să existe probe care să dovedească vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen.; - inculpatul să fie ascultat înainte de a se dispune luarea măsurii. Excepţie fac cazurile în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală578 sau judecată, când măsura arestării se va dispune fără ascultarea sa. 1 De asemenea, excepţia funcţionează şi în cazurile prevăzute de art. 1491 alin. 6 C.pr.pen., când inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146 şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.În aceste situaţii, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii. Potrivit art. 150 alin. 2 C.proc.pen., în cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. Această ultimă condiţie constituie o importantă garanţie a dreptului de apărare, oferind inculpatului posibilitatea de a da explicaţii în legătură cu faptele reţinute în sarcina sa şi de a indica eventualele probe cu care înţelege să se 579
apere579. Obligativitatea ascultării inculpatului constituie o condi ţ ie de procedur ă , a cărei îndeplinire cauzează inculpatului o vătămare a drepturilor şi intereselor sale legitime, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea dispoziţiei de arestare preventivă580. În practica judiciară, s-a arătat că simpla lipsă a inculpatului la unul din termenele de judecată fără a se verifica motivele absenţei sale, nu este suficientă pentru a se trage concluzia 5c7ă9 inculpatul se sustrage de la judecată 579 S-a arătat că audierea inculpatului, chiar înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, când acesta avea calitatea de învinuit, urmată de arestarea preventivă a inculpatului, fără a fi ascultat în această calitate, constituie o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului, atrăgând nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin. 1 C.proc.pen., cu condiţia să fie invocată de inculpat (sau apărător) în cursul audierii (O.Opriş, în „ Revista de drept penal", nr. 1/2002, p.106-107). În acelaşi sens, s-a apreciat că, dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare, nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv aplicarea legii în mod corect (V.Papadopol, „ Culegere de practic ă judiciar ă penal ă - 1998'\ C.A.B., Ed.All Beck, Buc., 1999, p.48) 454 T.S., s.pen., dec. nr. 695/1971, in R.R.D. nr. 11/1971, p.119;C.S.J., s.pen., dec. nr. 394/1993, p.199-200 a) 578
Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale Procedura arestării inculpatului prevăzută de art. 1491 - 151 C.proc.pen.
354
Potrivit textului art. 1491 C.proc.pen., procurorul, fie din oficiu, fie la sesizarea organului de urmărire penală, în cauzele penale în care constată că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C.proc.pen., precum şi vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen., după ascultarea inculpatului, în prezenţa apărătorului, propune, motivat măsura arestării preventive, pe care o prezintă împreună cu dosarul cauzei, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Competenţa de a examina propunerea de arestare revine instanţei competente să judece cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta la prezentarea dosarului de către procuror, fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă, a învinuitului devenit inculpat, sau, dacă învinuitul este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua şi ora fixate pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă se comunică apărătorului (ales sau numit din oficiu) şi procurorului, care este obligat să asigure prezenţa inculpatului arestat sau reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu, de către un singur judecător, cu o procedură orală şi contradictorie. Prezenţa procurorului şi a inculpatului este obligatorie, precum şi asistenţa acestuia din urmă de către un apărător. Numai în mod excepţional, la fel ca şi în cazul arestării învinuitului, examinarea propunerii de arestare în lipsa inculpatului, se va putea realiza, numai dacă se dovedeşte că acesta, aflat în stare de reţinere sau de arestare, nu poate fi adus în faţa judecătorului, din cauza stării sănătăţii, a unui caz de forţă majoră sau stare de necesitate, situaţie în care i se dă cuvântul apărătorului, pentru a formula concluzii. În ceea ce priveşte obligativitatea ascultării inculpatului, textul art. 150 C.proc.pen. prevede că măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de situaţiile în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărire o1ri de la judecată sau se află în situaţiile mai sus-arătate, la care se referă art. 1491 alin. 6 C.proc.pen. În urma examinării propunerii, a motivelor invocate în sprijinul acesteia şi a probelor prezentate de procuror, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin î ncheiere motivat ă . În cazul admi1terii propunerii, constatând că sunt întrunite condiţiile arătate în alin. 1 al art. 1491 C.proc.pen., judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă, arătând temeiurile care justifică această măsură şi fixează durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile. Durata arestării inculpatului Potrivit art. 1491 alin. 11 C.proc.pen., arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas, după scăderea din 30 de zile, a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat, iar, în ultima teză a aceluiaşi alineat, se arată că arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Din economia acestui text se desprind explicit si implicit următoarele: durata arestării preventive a inculpatului in cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile; in ipoteza în care inculpatul a fost anterior reţinut sau arestat, măsura arestării se dispune numai pentru zilele care au rămas, după scăderea, din cele 30 de zile, a duratei reţinerii sau arestării învinuitului. Pentru această ipoteză, în care s-a dispus iniţial reţinerea ori arestarea învinuitului şi se impune punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului, apare logică prevederea că, în asemenea situaţii, măsura arestării inculpatului se dispune înainte de a expira durata arestării învinuitului. Mandatul de arestare În temeiul hotărârii judecătoreşti, prin care s-a dispus arestarea inculpatului, se emite de î ndat ă mandat de arestare de către acelaşi judecător.
355
Mandatul de arestare este un act procedural prin care se aduce la îndeplinire dispoziţia cuprinsa in actul procesual (hotărâre). Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei. Mandatul de arestare cuprinde menţiunile indicate în art. 151 alin. 3 C.proc.pen. Executarea mandatului se face de către organele de poliţie, legea prevăzând două reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa inculpatului sau în lipsa acestuia581. Când inculpatul a fost prezent şi mandatul de arestare a fost emis în prezenţa inculpatului, şi, deci, după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie, pentru afi predat la locul de deţinere odată cu arestatul (art. 152 alin. 1 C.proc.pen.). Dacă măsura arestării a fost luată în lipsa inculpatului, care este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de la urm1 ărire ori de la judecată, ori se află într-o situaţie din cele prevăzute în art. 1491 alin. 6 C.proc.pen. mandatul se trimite în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare (art. 152 alin. 2 C.proc.pen.). Acesta procedează la arestarea inculpatului, căruia îi predă un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa judecătorului care l-a emis, pentru a fi ascultat. Judecătorul va proceda la ascultarea inculpatului si dacă acesta ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, va fixa, de îndată, termen de judecată (art. 152 alin. 4 C.proc.pen.). Cu ocazia executării mandatului de arestare, este posibil ca cel arestat să facă obiec ţ ii cu privire la identitatea sa582. În această situaţie, inculpatul este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit583, pentru a-l identifica, şi nu în faţa instanţei care a dispus măsura. Atunci când este necesar, se pot cere relaţii judecătorului care a emis mandatul. Dacă instanţa apreciază că nu există pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul, între timp instanţa procedând la verificarea şi rezolvarea obiecţiilor. Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiile privind identitatea sunt nefondate, dispune executarea mandatului.. Asupra obiecţiilor ridicate, modului lor de rezolvare şi măsurilor luate instanţa dispune încheierea ce se trimite şi judecătorului care a emis mandatul. Când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de poliţie încheie un proces-verbal de constatare a situaţiei şi înştiinţează judecătorul care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire (art. 154 C.proc.pen.). Prelungirea duratei arestării inculpatului în cursul urmăririi penale Dată fiind complexitatea unor cauze penale, poate apărea necesitatea desfăşurării urmăririi penale pe un termen mai îndelungat, ceea ce impune prelungirea privării de libertate a inculpatului peste termenul de 30 de zile iniţial584. Prelungirea duratei arestării inculpatului în cursul urmăririi penale se dispune de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Potrivit art. 156 C.proc.pen., prelungirea duratei arestării se dispune, pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. În cazul în care propunerea aparţine organului de cercetare penală, ea trebuie avizată de către procurorul care exercită supravegherea cercetărilor penale, iar, apoi, acesta o înaintează instanţei competente mai sus-menţionate, cu cel puţin 5 zile585 înainte de expirarea duratei arestării (art. 156 alin. 2 C.proc.pen.). Legea precizezaă că obiecţiile făcute de inculpat pot fi luate spre examinare doar dacă sunt făcute numai în legătură cu identitatea (Gr.Gr.Theodoru, op. cit., p.295) 582
356
583
Legiuitorul
a
urmărit
să
creeze
o
garanţie
în
plus
cu
privire
la
ocrotirea
libertăţii
persoanei
51.Neagu, op. cit., p.417)
Gr.Theodoru, op. cit., p.296 Acest termen este un termen de recomandare, care, în cazul nerespectării, nu atrage decât nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin. 1 C.proc.pen. (Gh.Mateuţ, Adriana Titu, notă la încheierea nr. 741/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în „Dreptul" nr. 12/1993, p.83) 58 4 5 85 585
Din economia textului art. 156 alin. 2 C.proc.pen., rezultă, aşadar, că propunerea organului de cercetare penală, de prelungire a arestării, este supusă verificării procurorului, care supraveghează cercetarea penală în cauza respectivă, şi, în urma acestei verificări, procurorul, în raport de constatări, poate dispune: fie infirmarea propunerii, când constată că nu mai există temeiuri pentru efectuarea cercetărilor in regim privativ de libertate, situaţie în care dispune să fie continuate cercetările cu inculpatul in stare de libertate, fie avizarea propunerii de prelungire a arestării, atunci când apreciază că este necesară desfăşurarea, în continuare, a cercetărilor, cu privarea de libertate a inculpatului. Propunerea d5e8 6prelungire a arestării inculpatului este anexată la adresa de sesizare a instanţei586, în care procurorul poate arăta şi alte motive, care justifică prelungirea arestării, decât cele cuprinse în propunere. În ipoteza în care, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa, pentru unul dintre inculpaţi, va sesiza totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. Dosarul cauzei trebuie depus de procuror, odată cu sesizarea instanţei în modul sus-arătat, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării p5eventive, pentru a putea fi studiat de judecător şi consultat de apărătorul inculpatului587. Judecarea propunerii de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa instanţei, asistenţa juridică fiind obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri deosebite când deplasarea sa nu este posibilă, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai î n prezenta ap ă r ă torului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Instanţa nu este obligată să procedeze şa ascultarea inculpatului, înainte de a dispune prelungirea arestării, cis8)ect care diferenţiază această procedură de luarea măsurii arestării preventive588. Termenul de sesizare a instanţei competente nu are înţelesul de investire a instanţei cu actul de sesizare, aşa cum rezultă din art. 197 alin. 2 C.proc.pen., ci cel de cerere pentru prelungirea arestării preventive, iar neobservarea acestui termen nu atrage nulitatea absolută a actului făcut f5ă87ră respectarea prevederilor legale (I.Dumitru, op. cit., p.51) 587 În reglementarea anterioară, dosarul cauzei putea fi consultat numai de către completul de j5u88decată 588 În practica judiciară, s-a arătat că recursul inculpatului, prin care a susţinut că încheierea instanţei de fond este lovită de nulitate, pentru motivul că nu i s-a acordat ultimul cuvânt cu ocazia soluţionării cererii de prelungire a măsurii arestării preventive, este neîntemeiat, deoarece instanţa este obligată să acorde ultimul cuvânt inculpatului doar la încheierea dezbaterilor în fond, în apel sau în recurs, iar nu şi cu ocazia soluţionării unor cereri sau excepţii în diferite faze procesuale (C.A.Craiova, dec.pen. nr. 852/28.06.2002, în „Dreptul" nr. 1/2003) 586
Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive printr-o încheiere, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului. Această încheiere se comunică, în acelaşi termen de 24 de ore, celor care lipsesc de la judecată. În cazul în care instanţa admite cererea şi acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Calea de atac
357
Încheierea prin care s-a pronunţat asupra prelungirii arestării inculpatului poate fi atacată cu
recurs de către procuror sau inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că se menţine starea de arest a inculpatului pe perioada judecării recursului deoarece declararea recursului nu suspendă executarea încheierii prin care s-a prelungit arestarea. Anterior, în vechea reglementare, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive era suspensiv de executare, ceea ce însemna că inculpatul nu trebuia pus în liberta58te9 , deoarece executarea încheierii era suspendată până la soluţionarea recursului589. Potrivit art. 159 alin. 11 C.proc.pen., măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului. În cazul în care încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Cu respectarea aceleiaşi proceduri analizată mai sus, judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Pentru garantarea drepturilor procesuale ale inculpatului arestat şi în vederea punerii de acord a legislaţiei noastre cu prevederile europene (art. 5 par. 3 din Convenţie) şi cele constituţionale (art. 23 alin. 5 din Constituţie), legiuitorul a instituit, pentru prima dată, limitarea duratei totale a arestării preventive, în cursul urmăririi penale, stabilind că aceasta nu poate dep ăş i un termen rezonabil ş i nu mai mult de 180 de zile (art. 159 alin. 13 C.proc.pen.). b) Procedura arestării inculpatului după trimiterea sa în judecată Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului trimis în judecată în stare de arest În cazul în care, la terminarea urmăririi penale, procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. Aceste dispoziţii ale art. 159 alin. 7 teza a III-a C.proc.pen. au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensulcă efectuul suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive poate depăşi durata de 30 de zile, prevăzută în art. 23 alin. 4 din Constituţia României (dec. nr. 22/10 februarie 1998, publ.în M.Of. nr. 161/23 aprilie1998, a Curţii Constituţionale) 589
După înregistrarea dosarului la instanţă, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive (art. 3001 alin. 1 C.proc.pen.). Instanţa urmează să se pronunţe asupra menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive (dispusă în cursul urmăririi penale), textul art. 3001 alin. 3 C.proc.pen. prevăzând următoarea procedură: Inculpatul trebuie să fie adus în faţa instanţei şi să fie asistat de un apărător. Dacă aducerea sa nu este posibilă, acesta aflându-se într-una din situaţiile prevăzute de art. 159 alin. 4 C.proc.pen., instanţa se va pronunţa numai după ce va da cuvântul apărătorului, pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie. În urma verificării, instanţa se pronunţă printr-o î ncheiere, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, dispunând una din următoarele două soluţii: revocarea arest ă rii preventive a inculpatului şi punerea sa de îndată în libertate, atunci când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate; menţinerea arestării preventive, printr-o încheiere motivată590, atunci când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.
358
Încheierea prin care instanţa dispune revocarea sau menţinerea arestării preventive se comunică celor lipsă de la judecată, în termen de 24 de ore. Totodată, măsura dispusă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o ducă la cunoştinţă inculpatului. Privitor la expresiile „temeiuri care au determinat arestarea" sau „temeiuri noi care justifică privarea de libertate", folosite de legiuitor, se impun următoarele precizări: prin temeiuri, trebuie să se înţeleagă condiţiile şi cazurile riguros arătate în textele art. 143 şi 148 C.proc.pen., pentru că numai în cazul în care se constată existenţa acestora în dosarul cauzei, se poate dispune această măsură de excepţie, a arestării preventive; prin „temeiuri noi care justifică privarea de libertate", trebuie să se înţeleagă alte condiţii şi cazuri, decât cele care au determinat luarea măsurii arestării, dar tot dintre cele riguros arătate în textele art. 143 şi 148 C.proc.pen., apărute ulterior în cursul urmăririi sau al judecăţii şi care fac necesară prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive; condiţiile şi cazurile expres şi limitativ arătate în art. 143 şi 148 C.proc.pen., care determină luarea măsurii arestării preventive ori Din analiza textelor art. 3001 alin. 2 şi 3 C.proc.pen., reiese că numai încheierea de menţinere a restării preventive trebuie motivată şi că deci, în cazul revocării acestei măsuri, încheierea nu trebuie motivat. În opinia noastră, considerăm că ambele încheieri trebuie să fie motivate justifică prelungirea ori menţinerea ei 590
reprezintă, în realitate, motivele de fapt şi de drept, care impun luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive, pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecăţii. În practică, pot apărea şi au apărut însă şi situaţii atipice. Aşa, de exemplu, judecătorul, în momentul verificării legalităţii luări măsurii arestării preventive poate constata că temeiurile invocate în încheierea prin care s-a dispus arestarea (şi respectiv precizate în mandatul de arestare) nu au justificat luarea acestei măsuri, dar că, în acelaşi moment al luării măsurii de arestare au existat alte temeiuri dintre cele arătate expres şi limitaiv în art. 143 şi, respectiv, art. 148 C.proc.pen. Ele nu sunt temeiuri noi, pentru că au existat de la început, în respectiva cauză penală, dar nu au fost avute în vedere şi nu au fost invocate în încheiere, deşi trebuiau avute în vedere şi invocate, pentru că ele reprezentau adevăratele temeiuri, care impuneau luarea măsurii. Într-o asemenea ipoteză, se ridică problema cum va proceda judecătorul, respectiv instanţa, care va constata o asemenea situaţie. În opinia noastră, pornind de la o interpretare logico-raţională a dispoziţiilor în materie, judecătorul sau instanţa, după caz, nu va putea să facă o aplicare formală a legii, adică, constatând inexistenţa temeiurilor invocate iniţial în încheierea prin care s-a dispus măsura, să dispună revocarea ei. Confruntat cu o asemenea situaţie, judecătorul sau instanţa va trebui să reţină, motivat, temeiul real existent în dosar, care impune luarea măsurii şi, în măsura în care acest temei real subzistă şi în momentul verificării pe care o efectuează, să dispună prelungirea sau menţinerea arestării preventive. Calea de atac împotriva încheierii de revocare sau menţinere a arestării preventive Încheierea instanţei prin care, la primirea dosarului, dispune fie revocarea, fie menţinerea arestării preventive a inculpatului poate fi atacată, separat, cu recurs, în termen de 24 de ore. Termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul trebuie înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. În privinţa ea fectului suspensiv al recursului declarat împotriva acestor încheieri, art. 160a alin. 2 C.proc.pen. prevede că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. Pe cale de consecinţă, rezultă că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea arestării este suspensiv de executare. c) Procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii
359
Instanţa poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, în cazul judecăţii, prin încheiere motivată, atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Măsura arestării inculpatului poate fi dispusă numai după ascultarea acestuia, în condiţiile art. 150 C.proc.pen.
Calea de atac î mpotriva î ncheierii prin care instan ţ a dispune arestarea preventiv ă a inculpatului este recursul. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea, nu este suspensiv de executare. După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată, mandat de arestare, care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 151 C.proc.pen. Faţă de inculpatul care a mai fost, anterior, arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi sau al judecăţii, poate fi dispusă, din nou, această măsură, în cazul în care se face dovada că au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de libertate. Prin „elemente noi", expresie folosită de legiuitor în art. 160a alin. 4 C.proc.pen. trebuie să înţelegem alte temeiuri decât cele pentru care s-a dispus, anterior, arestarea, dintre cele arătate expres şi limitativ în art. 143 şi 148 C.proc.pen., care impun, din nou, în aceeaşi cauză, luarea măsurii arestării preventive. d. Verificări privind legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii Prin textele art. 160b şi art. 3002 C.proc.pen., care transferă, pe plan procesual, dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 23 alin. 42, legiuitorul a instituit o nouă şi puternică garanţie a respectării libertăţii individuale a persoanei privată de libertate, în cursul judecăţii. Astfel, în cursul judecăţii, instanţa are obliga ţ ia să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Constituţia nu face nici o diferenţiere privitor la durata arestării preventive în funcţie de faza în care se găseşte procesul penal, astfel că, în literatura de specialitate591 s-a arătat că măsura arestării preventive a inculpatului încetează de drept şi în faza de judecată, dacă, după expirarea duratei de 30 de zile de la data emiterii ultimului mandat de arestare, instanţa nu dispune prin încheiere prelungirea arestării. În urma verificării, instanţa va dispune fie revocarea arestării preventive, fie menţinerea acestei măsuri în următoarele situaţii; - dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au îcetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa va dispune revocarea arestării ş i punerea de î ndat ă în libertate a inculpatului; I. Neagu, Tratat de procedura penala, Ed. Pro, Buc., 1997, p. 332; N. Volonciu, Tratat de procedura penala, P.gen., vol.1, Ed. Paideia, Buc., 1999., p. 418; Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P. gen., Ed. 591
Cugetarea, Iasi, 1996, p. 372.
-
dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune men ţ inerea arestării preventive.
360
În situaţia în care instanţa dispune menţinerea arestării preventive, s-a ridicat, în literatura de specialitate592, problema dacă este necesară fixarea unui termen sau nu. În opinia noastră, in acest caz instanţa nu trebuie sa fixeze un termen, pentru ca textul art. 160b C.pr.pen. la care face trimitere art. 3002C.pr.pen., nu prevede obligaţia stabilirii unui termen. Termenul pentru care se menţine măsura arestării preventive este fixat chiar de lege, prin expresia "nu mai târziu de 60 de zile", ceea ce înseamnă ca durata pentru care se va putea mentine masura arestării preventive după fiecare verificare este de cel mult 60 de zile. Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor În urma recentelor modificări aduse prin Legea nr. 281/2003, a fost instituită, în Secţiunea IV, art. 160e-160h C.proc.pen., o procedură specială de reţinere şi de arestare a învinuiţilor sau inculpaţilor minori, care conţine atât dispoziţii generale, aplicabile în procedura obişnuită, cât şi o serie de dispoziţii specifice, menite să creeze un sistem de drepturi precum şi garanţii proprii care să asigure respectarea acestora funcţie de particularităţile fizice, psihice şi morale ale minorilor (cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani). Art. 160e alin. 1 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, stabileşte, în principiu, o procedură comună de reţinere şi arestare preventivă a minorilor, însă cu anumite derog ă ri şi complet ă ri prevăzute expres în această secţiune: în privinţa derogărilor de la regulile comune, Codul de procedura penala stabileşte o procedură distinctă pentru minori, referitor la condiţiile, durata reţinerii şi a arestării preventive, prelungirea acesteia; intervalul la care se face verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul judecăţii. Totodatăh, dispoziţiile art. 160g C.proc.pen., privitoare la reţinerea minorului şi ale art. 160h alin. 2 şi 3 C.proc.pen., referitoare la prelungirea sau menţinerea arestării preventive a minorilor în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, consacră caracterul cu totul excepţional, care trebuie să stea la baza luării acestor măsuri; completările la care se referă textul, vin să întregească procedura obişnuită, aplicabilă deţinuţilor preventiv care au depăşit 18 ani, astfel încât, în realizarea scopului luării acestor măsuri privative de libertate, să nu se prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. În acest sens, art. 160f C.proc.pen. prevede drepturi proprii pentru minorii deţinuţi sau arestaţi preventiv; un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor; garanţii specifice de respectare a acestor drepturi şi 592
Gh.Mateuţ, în Revista de drept penal, op. cit., p.91
458 a regimului special prevăzut de lege. Astfel, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei, legiuitorul a instituit pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv o serie de drepturi procesuale proprii şi garanţii care să asigure respectarea acestora care nu le exclud pe cele din procedura obişnuită, compatibile cu vârsta acestora şi cu necesitatea de a nu le fi prejudiciată dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, după cum urmează: asisten ţ a juridic ă obligatorie este asigurată în toate cazurile, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi sau arestaţi preventiv (art. 160f alin. 2 C.proc.pen.). În acest scop, organele judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu593 dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. f Trebuie observat însă că, textul art. 160f alin. 2 C.proc.pen. nu introduce şi nu crează pentru minori o normă specială derogatorie pentru că asigurarea asistenţei juridice obligatorii este o dispoziţie valabila şi pentru învinuiţii şi inculpaţii majori, fiind deci în realitate o regulă comună aplicabilă în toate cazurile pentru arestare atât pentru majori cât şi pentru minori. \ncuno ş tin ţ area unor persoane şi autorităţi anume prevăzute de lege. In cazul reţinerii unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat,
361
părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul sau alte persoane pe care le desemnează acestea. Atunci când se dispune arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, pe lângă încunoştinţarea în termen de 24 de ore a persoanelor menţionate mai sus, textul prevede şi încunoştinţarea serviciului de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal (art. 160f alin. 3 C.pro(4.pen.). Privitor la această ultimă dispoziţie, în literatura de specialitate594, s-a opinat că ea ar trebui să fie corelată cu O.G. nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere5a95 executării sancţiunilor neprivative de libertate, aprobată prin Legea nr. 129/2002595, conform căreia, aceste servicii întocmesc referate de evaluare la cererea organelor judiciare, În acest sens, în literatura de specialitate s-a propus introducerea unor dispoziţii privind gratuitatea serviciilor prestate de apărătorul din oficiu, în consens cu prevederile Convenţiei Europene (art. 6 par.3 lit.c) potrivit cărora avocatul din oficiu exercită întotdeauna un serviciu gratuit, deoarece el acordă asistenţă juridică numai persoanelor care n-au posibilităţi materiale pentru a remunera un apărător ales (G.Antoniu, în Reforma legisla ţ iei penale, Ed.Academiei Române, Buc.2003, p.262). Cu atât mai mult, s-ar impune, în opinia noastră, gratuitatea acestui serviciu în privinţa minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv 594 Gh.Mateuţ, în Revista de drept penal, op. cit. p.93 595 Publ.în M.Of. nr. 190/2002 593
dar şi cu H.G. nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 92/2000, care prevede posibilitatea pentru consilierul de reintegrare socială şi supraveghere, de a include în referat „date privind starea fizică şi mintală, precum şi dezvoltarea intelectuală şi morală a inculpatului, furnizate de specialişti desemnaţi în acest scop". Astfel, prin coroborarfea acestor reglementări mai sus-menţionate, cu teza finală a alin. 1 al art. 160f C.proc.pen., referatul de evaluare ar putea servi ca instrument de apreciere de către organul judiciar a modului în care măsura arestării preventive ar putea prejudicia dezvoltarea fizică, mentală, intelectuală şi morală a minorului, apreciere care să servească drept temei pentru alegerea şi proporţionalizarea măsurii, în raport de dezvoltarea minorului; f regimul special de deten ţie preventiv ă. Art. 160f alin. 4 C.proc.pen. prevede expres că, în timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv; un control judiciar strict prevăzut de lege în vederea respectării drepturilor şi a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv. Textul stabileşte trei modalităţi de efectuare a acestui control: prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei; prin vizitarea locurilor de detenţie preventivă de către procuror; prin controlul unor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv. În cursul urmăririi penale, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se face, potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunile I, II şi IV pe care le-am analizat în capitolele anterioare, cu derogările şi completările următoare:
Referitor la m ăsura re ţinerii
Minorii între 14 şi 16 ani pot fi reţinuţi, numai în mod cu totul excepţional, dacă sunt realizate următoarele condiţii: există date certe că minorul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare; se dovedeşte că au avut discernământ în momentul săvârşirii faptei şi că, deci, răspund penal. Durata reţinerii nu poate depăşi 10 ore. Ea poate fi prelungită de către procuror prin ordonanţă motivată numai dacă se impune, şi pentru o durată de cel mult 10 ore. Arestarea preventiv ă a î nvinuitului sau inculpatului minor Din economia textului art. 160h alin. 1 C.proc.pen., rezultă condi ţiile care trebuie îndeplinite pentru a se dispune arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani:
-
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit minorul să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare; o altă măsură preventivă nu este suficientă. Această dispoziţie reflectă caracterul de excepţie cu care trebuie să fie dispusă arestarea în cazul minorilor. Fiind cea mai severă dintre măsurile privative de libertate, legiuitorul a considerat că este necesar să condiţioneze dispunerea unei asemenea măsuri de imposibilitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal printr-o măsură mai uşoară.
În ceea ce priveşte organul competent să dispună arestarea preventivă, textul nu prevede vreo derogare, însă considerăm că, raportându-ne la dispoziţiile art. 483 alin. 1 C.proc.pen., competenţa trebuie să revină unor judecători anume desemnaţi, potrivit legii. Este de observat că textul art. 160h C.proc.pen. este un text care reglementează, în comun, nediferenţiat, arestarea preventivă a minorului, fără să facă distincţie între arestarea învinuitului sau inculpatului minor. Explicaţia rezidă în titlul secţiunii, care reglementează numai dispoziţiile speciale, derogatorii, în cazul arestării preventive a minorilor. Pe cale de consecinţă, trebuie să se înţeleagă că, toate dispoziţiile referitoare la arestarea învinuitului şi inculpatului rămân cele prevăzute în textele referitoare la majori, cu derogările exprese arătate în art. 160h C.proc.pen. Referitor la arestarea învinuitului minor, unica dispoziţie derogatorie privitoare la durată, o găsim în finalul acestui text, unde se arată că durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Referitor la durata arest ă rii inculpatului minor, verificarea legalit ăţ ii ş i temeiniciei ş i prelungirea acestei m ă suri î n cursul urm ă ririi penale, textul art. 160h alin. 2 şi 3 C. proc.pen. face distincţie, după cum inculpatul minor este între 14 şi 16 ani şi, respectiv, mai mare de 16 ani: 1) pentru inculpatul minor î ntre 14 ş i 16 ani, durata arestării este de cel mult 15 zile, iar prelungirea acestei măsuri nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Corelând şi dispoziţiile privitoare la arestarea minorilor cu cerinţele europene şi normele constituţionale care prevăd un termen raţional în rezolvarea unui proces596, legiuitorul a prevăzut, în alin. 2 al art. 160h C.proc.pen., că arestarea preventivă a minorului î n cursul urm ă ririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Textul prevede şi o excepţie, când arestarea preventivă poate fi prelungită până la 180 de zile (aceasta fiind maximul unui termen rezonabil în concepţia legiuitorului): atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare. 2) pentru inculpatul minor mai mare de 16 ani, durata arestării preventive în cursul urmăririi penale este de cel mult 20 de zile, iar prelungirea acesteia se poate dispune, de fiecare dată cu 20 de zile. Durata totală a arestării preventive a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. Prin excepţie, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale va putea fi prelungită, p â n ă la 180 de zile, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Art. 21 pct. 3 din noua Constituţie prevede dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, regulă preluată din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care în art. 6 par.1 statuează printre altele că orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale 596
În cursul judecăţii Privitor la arestarea preventivă a minorului în cursul judecăţii, legiuitorul nu a prevăzut vreo derogare de la normele procedurale comune, dar a instituit termene foarte scurte pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, distingând după cum urmează: • pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se efectuează periodic, dar nu mai t â rziu de 30 de zile; • pentru inculpatul minor mai mare de 16 ani, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se efectuează periodic, dar nu mai t â rziu de 40 de zile.
363
Referitor la menţinerea măsurii arestării preventive a arestării, în cursul judecăţii, Codul de procedură penală consacră caracterul excepţional al acesteia, în privinţa inculpatului minor între 14 şi 16 ani. În ceea ce priveşte menţinerea măsurii arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani, textul nu prevede nici o derogare, deci, vor fi aplicate, corespunzător, dispoziţiile din procedura comună.
4. Liberarea provizorie
A) Noţiune. Natură juridică. Caracteristici Liberarea provizorie este o instituţie procesuală cu o veche tradiţie în dreptul românesc597, fiind reintrodusă în legislaţia noastră, prin Legea nr. 32/1990, în două modalităţi: liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune. Instituţia procesuală a liberării are o sursă constituţională. Sediul acesteia îl regăsim în art. 23 alin. 7 din Constituţia României, în care se arată că „persoana arestată are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune". În Regulamentul organic al Moldovei se arăta că „nu se va putea da slobozenie vremelnic ă vinovatului, când învinovăţirea lui va cere o pedeapsă osânditoare sau defăimătoare". Ulterior, după modelul legii franceze din 1865, legea privind liberarea provizorie a suferit importante modificări la 15 martie 1902, când se făcea distincţie între liberare provizorie facultativă şi obligatorie. Astfel, dacă fapta se pedepsea cu cel mult 6 luni, era obligatorie liberarea provizorie, dar cu darea unei cauţiuni. În Codul de procedură penală Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1.01.1937, se menţine aceeaşi distincţie, iar liberarea facultativă putea fi fără cauţiune (pe cautiune morala) si cu cautiune reala (nu se admitea cautiunea personală, ca în vechea procedură din 1864), constând într-o sumă de bani. Cel liberat provizoriu trebuia să respecte o serie de obligaţii, ce se regăsesc şi în actuala reglementare. Cauţiunea garanta numai prezentarea inculpatului la toate actele de instrucţie şi executarea hotărârii (nu mai garanta şi despăgubirile civile, ca în legea de procedură din 1864). Codul de procedură penală din 1947 arăta că liberarea provizorie se poate cere în orice materie şi în orice stare a procesului. Însă, în cazuri expres prevăzute nu se putea acorda liberarea (dacă învinuitul era străin şi exista temere fondată că, fiind în libertate, nu se va mai prezenta la chemare). Cauţiunea se restituie dacă se constată că au fost îndeplinite condiţiile impuse. Neîndeplinirea lor fără o cauză legitimă de împiedicare, atrăgea confiscarea. Codul de procedură penală din 1969 nu mai reglementa instituţia liberării provizorii. 597
Liberarea provizorie nu trebuie confundată cu punerea în libertate din oficiu -dispusă în cazul revocării sau încetării de drept a măsurii preventive - deoarece, în cazul liberării provizorii, se menţin condiţiile legale ce au determinat luarea măsurii preventive, însă organul judiciar apreciază că prelungiea stării de arest nu mai este necesară598. În literatura juridică s-au exprimat mai multe opinii privitor la natura juridic ă a liber ă rii
provizorii. Majoritatea autorilor au exprimat opinia, la care ne raliem şi noi, că liberarea provizorie nu este o măsură procesuală preventivă, cu un conţinut neprivativ de libertate599. 600 Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice600: este provizorie, întrucât poate fi revocată atunci când cel liberat nu îndeplineşte sau încalcă obligaţiile impuse sau când detenţia lui devine din nou necesară; este facultativ ă , acordarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar competent; se acordă numai la cerere, nu şi din oficiu; este un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat, ceea ce presupune o detenţie legală în executare; are caracter subiectiv, deoarece se acordă după verificarea condiţiilor referitoare la persoana inculpatului, dacă se apreciază că deţinerea preventivă nu este absolut necesară, iar scopul procesului penal poate fi asigurat prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce i se impun cu ocazia liberării; este o garan ţ ie pentru libertate, având ca efect doar o încetare temporară a detenţiei, condiţionată de îndeplinirea unor condiţii impuse, potrivit legii, de organul judiciar. 601
În tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat601 preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Între aceste două modalităţi există asemănări în ceea ce priveşte procedura de acordare, competenţa de soluţionare a acestora, respingerea sau revocarea lor. Modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 acestor instituţii nu au răspuns, în întregime, exigenţelor europene, menţinându-se şi în reglementarea actuală, caracterul facultativ (legiuitorul foloseşte expresia „se poate acorda" în art. 1602 şi art. 1604 C.proc.pen.) şi nu obligatoriu - aşa cum prevede art. 5 par. 3 din Convenţie - al dispunerii liberării provizorii. V. Păvăleanu, op. cit., p. 429; în acelaşi sens, urmând doctrina franceză şi cea italiană, se aprecia că lăsarea în libertate este un drept pentru inculpat, punerea în libertate provizorie este o favoarea (I. Tanoviceanu, op.cit., p. 763) 5 00 Vezi argumentarea anterioară, de la secţiunea „Felurile măsurilor preventive" 600 Tr.Pop,Drept procesual penal, vol.III, Cluj 1947, p.144; Gh.Mateuţ, Procedur ă penal ă , vol.II, Ed.Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994, p. 63 601 În reglementarea anterioară, numai inculpatul avea posibilitatea să ceară punerea sa în libertate provizorie 598
B) Liberarea provizorie sub control judiciar Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în anumite condiţii şi cu stabilirea anumitor obligaţii pentru învinuit sau inculpat, expres prevăzute în art. 1602 C.proc.pen.602
Condi ţ iile liber ă rii sunt următoarele: a) b)
învinuitul sau inculpatul să fie arestat preventiv; învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 12 ani603; c) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist; d) să nu existe date604 din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Privitor la aceste condiţii, s-a apreciat că primele sunt uşor de probat datorită caracterului lor obiectiv, ultima fiind destul de ambigu ă , având un vădit caracter subiectiv, care ar putea fi interpretată diferit de magistraţi605. În practica judiciară, s-a conturat opinia că aceste date trebuie dovedite, cu atât mai mult cu cât ele sunt chestiuni de fapt ce pot fi probate prin orice mijloc de probă, iar instanţa este obligată să facă trimiteri la ele, în mod concret, atunci când adoptă o soluţie de respingere a cererii de liberare provizorie pe acest motiv606. Organul competent să dispună liberarea provizorie sub control judiciar este instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. În cazul admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor mai sus-menţionate, legea stabileşte o serie de condiţii privind comportamentul inculpatului pe durata liberării provizorii, care se constituie în obligaţii a60le7 inculpatului, de a căror respectare depinde menţinerea sau revocarea măsurii607. Astfel, potrivit art. 1602 alin. 3 C.proc.pen., inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar; În literatura juridică se apreciază că există două categorii de condiţii, unele care trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie şi altele care privesc comportamentul 6in03culpatului pe durata acestei măsuri (I.Neagu, op. cit., p. 425; V.Păvăleanu, op. cit., p. 432) 660034 Se are în vedere maximul special al pedepsei prevăzute de lege 604 În literatură, datele au fost interpretate în sensul de împrejurări care trebuie prevăzute concret în actul prin care se rezolvă cererea de liberare provizorie (Gr. Theodoru, op. cit., p. 6, p. 376) 605 Ibidem 606 V. Păvăleanu, op. cit., p. 433 602
365
607
I. Neagu, op. cit., p. 337
b) c) d)
să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă; să nu meargă în locuri anume stabilite; să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate; f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule; g) să nu exercite o60p8rofesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârş2birea faptei.608 Prin art. 160 2b C.proc.pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, s-a instituit, in vederea respectării obligaţiilor mai sus-menţionate, controlul_modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă, care revine judecătorului delegat c3u executarea, precum si procurorului si organului de politie. Potrivit art. 1603 C.proc.pen., controlul judiciar instituit de instanţ6ă09poate fi modificat sau ridicat oricând, în tot sau în parte, pentru motive temeinice609.
C) Liberarea provizorie pe cauţiune Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda, la cerere, în baza unei cauţiuni şi cu îndeplinirea unor condiţii, care se identifică, în mare parte, cu cele stabilite pentru liberarea provizorie sub control judiciar. Astfel, la condiţiile similare celor două instituţii - care privesc arestarea preventivă a inculpatului, lipsa recidivei şi inexistenţa datelor care să justifice temerea că inculpatul va săvârşi o altă infracţiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte -legiuitorul a adăugat încă două condiţii, care privesc natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi necesitatea depunerii cauţ2iunii. Potrivit art. 160 alin. 1 raportat la art. 1602 alin. 1 şi 2 C.proc.pen., aceste două condiţii sunt: a) inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte ^2 ani610; Dupa modelul francez,unii autori au exprimat opinia, conform careia acestor obligatii trebuie sa li se adauge si aceea de predare a pasaportului (a se vedea I.Neagu, op. cit., p. 427; N.Volonciu, op.cit., p.430). 609 În literatură, se apreciază că aceste dispoziţii deschid o nouă poartă către subiectivism, deoarece în lege nu se arată nici măcar cu titlu de exemplu vreun motiv temeinic. Pe de altă parte, apare nejustificată această d10ispoziţie legală, atât timp cât există instituţia revocării liberării provizorii, reglementată în art. 16010 (I.Neagu, op. cit., p.427). Contrar acestei păreri, s-a exprimat opinia, pe care o considerăm corectă, că revocarea liberării se poate dispune pentru încălcarea obligaţiilor stabilite de organul judiciar, iar ridicarea controlului judiciar se face atunci când au dispărut temeiurile care au stat la baza instituirii lui, cum ar fi disparitia temeiurilor care au justificat luarea măsurii arestării preventive (Gh.Mateuţ, 6o1p0. cit., vol.II; p.66) 4 6 0 Maximul pedepsei închisorii a fost majorat de la 7 la 12 ani, în urma modificării art. 1604 alin. 3 C.proc.pen. prin art. 2 pct. 1 din Legea nr. 169/2002 privind modificarea şi completarea 608
b) s-a depus cauţiunea stabilită de instanţă. În ceea ce priveşte obliga ţ iile ce se impun învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii pe cauţiune, acestea se limitează la următoarele: învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei; să comunice orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă; să respecte obligaţiile prevăzute în art. 1602 alin. 3 C.proc.pen., pe care instanţa le dispune. Cau ţ iunea reprezintă suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul cu scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 alin. 1 C.proc.pen). Cuantumul cauţiunii se fixează de către organul judiciar şi este de cel puţin 10.000.000 lei611.
Cauţiunea se consemnează la o instituţie financiară pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit-o (art. 1605 alin. 3 C.proc.pen.). Codul de procedură penală a prevăzut, expres, cazurile în care cauţiunea se restituie şi cele în care nu se r6e1s2tituie. În literatura de specialitate612, situaţiile în care cauţiunea se restituie au fost împărţite în două categorii, şi anume: cazuri în care se impune rămânerea în detenţie a inculpatului (cazurile de la art. 1605 alin. 4 lit.a şi e C.proc.pen.) şi cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată şi, în consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune (cazurile de la lit. b, c şi d). Potrivit art. 1605 alin. 4 C.proc.pen., cau ţ iunea 6 13 se restituie în următoarele situaţii: a) când se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut în art. 16010 alin. 1 lit. a (se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului); b) se constată de instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă; Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în M.Of. nr. 261/18.04.2002. 4 Prin aceeaşi lege s-a modificat art. 1604 alin. 1 C.proc.pen., în sensul că s-a eliminat dispoziţia referitoare la condiţia reparării pagubei produse prin infracţiune 611 Cuantumul s-a majorat de la 2.000.000 lei la 10.000.000 lei, prin Legea nr. 169/2002 6 2 I.Neagu, op. cit., p. 429 1 613 În Codul de procedură penală din 1947, cauţiunea, care putea consta şi într-o creanţă ipotecară sau o inscripţie ipotecară asupra unui imobil, se restituia de îndată ce înceta cauza care determina depunerea şi condiţiile impuse au fost respectate
e) 6s1e4 dispune condamnarea la pedeapsa închisorii; 8a 614 cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art. 1608a alin. 6 C .proc.pen. f) 5 Potrivit art. 1605 alin. 5 C.proc.pen., cazurile de nerestituire a cauţiunii sunt următoarele: condamnarea la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat ca urmare a neîndeplinirii de către învinuit sau in2culpat, cu rea-cred4inţă, a obligaţiilor ce-i reveneau, potrivit art. 1602 alin. 3 şi art. 1604 alin. 2 C.proc.pen.; învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. În aceste cazuri, cauţiunea se face venit la bugetul statului, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 5 În cazurile prevăzute la art. 1605 lit. b-e C.proc.pen., odată cu restituirea cauţiunii se dispune si încetarea stării de liberare provizorie.
D) Procedura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune Procedura este comună ambelor modalităţ6i ale li8baerării provizorii, fiind tratate şi de legiuitor în aceeaşi secţiune, în art. 1606 - 1608a a C.proc.pen. Liberarea provizorie se acordă numai la cerere, nu şi din oficiu. A) Titularii cererii de liberare provizorie sunt învinuitul sau inculpatul, soţul acestuia şi rudele apropiate (art. 1606 alin. 1 C.proc.pen.). În situaţia în care cererea este făcută de către soţul sau rudele apropiate ale inc6u1l5patului, instanţa întreabă pe învinuit sau inculpat dacă îşi 7însuşeşte cererea615, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere (art. 1607 alin. 2 C.proc.pen.). Apărătorul poate introduce cererea în numele oricăruia dintre titularii cererii.
367
B) Termenul în care poate fi fă(6ută cererea se întinde în tot cursul procesului penal. Astfel, potrivit art. 1606 alin. 1 C.proc.p6e1n6., cererea poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii616. C) Condi ţ ii privitoare la cerere - cererea trebuie să cuprindă următoarele: numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face; menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii; în cazul liberării provizorii pe cauţiune, legea prevede o menţiune în plus, referitoare la obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Art. 1605 alin. 4 lit.f a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 Inculpatul ar putea avea interes să nu-şi însuşească cererea atunci când ştie că este vinovat şi că va fi condamnat şi vrea să beneficieze de computarea arestării preventive din durata 6p1e6depsei în6chisorii (C.S. Paraschiv, op. cit., p.297) 616 Art. 1606 alin. 1 prevedea în vechea reglementare (conform modificărilor aduse prin Legea nr. 169/2002), că cererea se putea face în cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă. 615 615
D) Organul competent s ă o rezolve diferă, în funcţie de faza procesuală în care este făcută cererea: în cursul urmăririi penale, competenţa în rezolvarea cererii aparţine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; în cursul judecăţii, rezolvarea cererii revine instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Cererea poate fi depusă la organul de cercetare penală, la procuror ori la administraţia locului de deţinere, situaţii în care se înaintează, în termen de 24 de ore, instanţei competente. E) Procedura de solu ţionare a cererii de liberare provizorie cuprinde trei etape: 1. Etapa premerg ătoare, în cadrul căreia verifică îndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii de liberare provizorie, referitoare la menţiunile prevăzute în art. 1606 alin. 2 şi 3 C.proc. pen. şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă, înaintea termenului de judecată, aceste obligaţii revin preşedintelui, cere procedează şi la încunoştinţarea persoanei care a făcut cererea despre termenul de judecare a cererii. 2. Etapa examin ării şi admiterii î n principiu a cererii. Urmare recentelor modificări, aduse prin Legea nr. 281/2003, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de liberare provizorie, a fost introdusă prin art. 1608 C.proc.pen. această etapă preliminară în care instanţa examinează, de urgenţă, cererea verificând dacă sunt îndeplinire condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. Verificarea admisibilităţii în principiu este o etapă în care instanţa se limitează doar la examinarea motivelor invocate de învinuit sau inculpat, în cererea formulată, sub aspectul dacă acestea se încadrează în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Evident că, atunci când cererea nu este completă sau suficient de explicită, instanţa, prin exercitarea rolului activ, va trebui să solicite completări sau explicaţii suplimentare, pentru a putea constata dacă titularul cererii îndeplineşte, în principiu, condiţiile cerute de lege. În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea. Instanţa admite î n principiu cererea numai după depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii şi fixează termen pentru soluţionarea ei în fond. Dacă în urma verificării admisibilităţii în principiu, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge.
Evident că, în ipoteza în care se constată îndeplinirea, în principiu, a condiţiilor de admisibilitate a cererii, dar învinuitul sau inculpatul nu a reuşit să depună, în termenul fixat suma fixată drept cauţiune, instanţa va putea să acorde un termen în acest sens.
F) Solu ţ ionarea cererii. Procedura de soluţionare a cererii are loc într-un cadru legal, care asigură respectarea drepturilor procesuale ale învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 1608a alin. 1 C.proc.pen., soluţionarea cererii se face de către instanţa de judecată competentă după ascultarea învinuitului sau inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului. Instanţa, în urma soluţionării cererii, pronunţă printr-o î ncheiere, una din următoarele doua soluţii: •
admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau
•
inculpatului atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată; respinge cererea, atunci când: -
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este neîntemeiată când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat. În cazul admiterii cererii de liberare, instanţa stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. Copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se încunoştinţează. Administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului.
G. Calea de atac î mpotriva î ncheierilor privind liberarea provizorie. Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de două zile soluţionându-se în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. În privinţa efectului suspensiv, textul art. 1609 alin. 8 C.proc.pen. prevede că recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. Instanţa de recurs restituie dosarul în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
E) Revocarea liberării provizorii Revocarea constituie o sancţiune procesuală firească, care intervine pentru cazurile în care învinuitul sau inculpatul liberat provizoriu a ascuns anterior, admiterii cererii anumite fapte sau împrejurări de care depindea admiterea cererii ori pentru nerespectarea de către cel liberat a obligaţiilor prevăzute de lege în cursul perioadei de liberare. Art. 16010 alin. 1 C.proc.pen. prevede următoarele cazuri în care liberarea provizorie poate fi revocată: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului. Aceste două condiţii trebuie să fie întrunite, cumulativ pentru a se dispune revocarea; b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602 alin. 3 şi 1604 alin. 2 C.proc.pen.
369
c) d)
învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului; învinuitul sau inculpatul săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Textul prevede şi o derogare, când revocarea se poate dispune în lipsa învinuitului sau inculpatului, dacă acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În cazul în care se dispune revocarea liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs, procedura de judecare a recursului fiind similară cu cea analizată la recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie.
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Nerevocare în cazul existenţei unor dovezi că inculpatul arestat a încercat să zădărnicească aflarea adevărului. RO M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1170/2003
Dosar nr. 890/2003 Şedinţa publică din 6 martie 2003
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin î ncheierea nr. 2 /I / P din 20 februarie 2003 Curtea de Apel Oradea, sec ţ ia penal ă , admi ţâ nd pl â ngerea formulat ă de inculpatul S. C. î mpotriva ordonan ţ ei din 11 februarie 2003, emis ă de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie, Serviciul Anticorup ţ ie Oradea, a dispus revocarea m ă surii arest ă rii preventive ş i punerea de î ndat ă î n libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventiv ă nr. 2 din 11 februarie 2003, emis ă de acela ş i organ. Pentru a hot ă r î astfel, instan ţ a a re ţ inut, î n esen ţă c ă , fa ţă de faptul c ă , cercet ă rile î n cauz ă au fost î ncepute î n luna decembrie 2001 de c ă tre Parchetul Militar Oradea, care î n luna noiembrie 2002 ş i-a declinat competen ţ a î n favoarea Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie, Serviciul Anticorup ţ ie Oradea, iar arestarea inculpatului a avut loc abia la 11 februarie 2003, deci peste un an de la data comiterii presupusei infrac ţ iuni, f ă r ă ca î n acest interval de timp s ă fi schimbat î n vreun fel starea de fapt, nu se mai poate sus ţ ine c ă l ă sarea sa î n libertate prezint ă pericol pentru ordinea public ă situa ţ ie î n care, continuarea cercet ă rilor s-ar putea face cu inculpatul î n stare de libertate. Î mpotriva men ţ ionatei î ncheieri, Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Oradea, î n termen legal a declarat recurs, solicit â nd casarea acesteia î n temeiul art. 385 9 pct. 17 1 C.proc.pen., sus ţ in â ndu-se c ă î n cauz ă s-a f ă cut o gre ş it ă aplicare a legii, revocarea m ă surii arest ă rii preventive a inculpatului nefiind justificat ă . Recursul este î ntemeiat pentru urm ă toarele considerente: Potrivit art. 148 alin. (1) lit. d) ş i h) C.proc.pen., m ă sura arest ă rii inculpatului poate fi luat ă dac ă sunt î ntrunite condi ţ iile prev ă zute î n art. 143 din acela ş i cod, respectiv dac ă sunt probe sau indicii temeinice c ă s-a s ă v â r ş it o fapt ă penal ă ş i numai dac ă , î n primul caz sunt date suficiente c ă inculpatul a î ncercat s ă z ă d ă rniceasc ă aflarea adev ă rului, prin influen ţ area vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de prob ă sau prin alte asemenea fapte, iar î n cel de al doilea, inculpatul a s ă v â r ş it o infrac ţ iune pentru care legea prevede pedeapsa î nchisorii mai mare de 2 ani, iar l ă sarea sa î n libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea public ă .
Î mpotriva inculpatului s-a pus î n mi ş care ac ţ iunea penal ă pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă , prev ă zut ă de art. 254 alin. (1) ş i (2) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) ş i c) ş i art. 7 din Legea nr. 78/2000 prin ordonan ţ a din 11 februarie 2003 a Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie, Serviciul Anticorup ţ ie Oradea. Din actele dosarului rezult ă c ă , î n calitate de ofi ţ er, î ncadrat î n Poli ţ ia municipiului Oradea, av â nd gradul de c ă pitan, actualmente inspector principal ş i av â nd ş i func ţ ia de ş ef Birou ordine public ă , la data de 24 decembrie 2001, î mpreun ă cu C.D., ofi ţ er î n cadrul aceluia ş i birou, au pretins ş i primit de la B.D. suma de 1000 m ă rci germane pentru a-i restitui o cantitate de aproximativ 150 - 200 cartu ş e de ţ ig ă ri netimbrate ş i f ă r ă documente de provenien ţă , ce au fost î n prealabil ridicate de inculpatul C.D. Cu aceea ş i ocazie, inculpatul a pretins suma de 1000 m ă rci germane, î n fiecare lun ă , î n numele coinculpatului C.D., subordonatul s ă u, pentru a asigura protec ţ ia lui B.D., î n sensul de a nu- ş i î ndeplini atribu ţ iile de serviciu privind modul î n care se respect ă dispozi ţ iile Legii nr. 12/1990 (republicat ă ) referitoare la regimul comer ţ ului. S-a mai stabilit c ă aceste acte materiale fac parte dintr-o activitate infrac ţ ional ă complex ă î n care sunt implicate ş i alte persoane, inculpatul fiind cercetat ş i pentru infrac ţ iunile de abuz î n serviciu contra intereselor publice prev ă zut ă de art. 248 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, instigare la m ă rturie mincinoas ă prev ă zut ă de art. 25 raportat la art. 261 C. pen., c â t ş i pentru î ncercarea de a determina m ă rturia mincinoas ă . De men ţ ionat este faptul c ă î n declara ţ iile date la procuror, martorii B.D., V.T. ş i M.A. au relatat c ă inculpatul S.C., î mpreun ă cu C.D., coinculpat î n cauz ă , au f ă cut presiuni asupra lor pentru a-i determina s ă - ş i schimbe declara ţ iile date ini ţ ial la organul de urm ă rire penal ă , unora dintre ei oferindu-le ş i sume de bani î n acest scop. Motivarea instan ţ ei, î n sensul c ă declara ţ iile celor patru martori, autentificate la notariat, ar fi fost date pentru a folosi inculpatului î n fa ţ a Consiliului de disciplin ă nu poate fi acceptat ă , î ntruc â t din cuprinsul declara ţ iilor luate acestora de c ă tre procuror, rezult ă f ă r ă dubiu, c ă prin ob ţ inerea lor, inculpatul a urm ă rit s ă scape de r ă spundere pentru infrac ţ iunile comise. Exist â nd deci indicii temeinice c ă inculpatul a s ă v â r ş it infrac ţ iunea de luare de mit ă pentru care legea prevede pedeapsa î nchisorii mai mare de 2 ani, c â t ş i dovezi c ă a î ncercat s ă z ă d ă rniceasc ă aflarea adev ă rului, prin influen ţ area unor martori, revocarea m ă surii arest ă rii preventive dispus ă de Curtea de Apel Oradea nu se justific ă . Î n consecin ţă , recursul declarat de Parchetul de pe l âî ng ă Curtea de Apel Oradea fiind î ntemeiat, urmeaz ă a fi admis, î n temeiul art. 385 15 pct. 2 C.proc.pen., a se casa î ncheierea atacat ă ş i a se respinge pl â ngerea formulat ă de inculpat î mpotriva ordonan ţ ei din 11 februarie 2003, emis ă de Parchetul na ţ ional Anticorup ţ ie, Serviciul Anticorup ţ ie Oradea. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Oradea, privind pe inculpatul S.C. Caseaz ă î ncheierea nr. 21 / P din 20 februarie 2003 a Cur ţ ii de Apel Oradea. Respinge pl â ngerea formulat ă de inculpat î mpotriva ordonan ţ ei din 11 februarie 2003, emis ă de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie, Serviciul Anticorup ţ ie Oradea. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 6 martie 2003.
2. Arestare preventivă, liberare provizorie. Soluţionare incompletă. Neso-luţionarea cererilor
subsidiare de liberare provizorie sub cau ţ iune ş i sub control judiciar. ROMÂNIA
371
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTITIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 873
Dosar nr. 624/2003 Şedinţa publică din 19 februarie 2003
Prin î ncheierea de ş edin ţă din 7 februarie 2003, pronun ţ at ă î n dosarul nr. 3419/2002 al Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , s-a dispus, printre altele, prelungirea arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor B. Ş t.L., B.R. ş i S.C. p â n ă la data de 24 februarie 2003, inclusiv. Instan ţ a de fond deliber â nd asupra cererilor formulate a respins cererea de liberare pe cau ţ iune formulat ă de B. Ş t.L., de î nlocuire a m ă surii arest ă rii preventive cu m ă sura preventiv ă a oblig ă rii de a nu p ă r ă si localitatea formulat ă de B.R., U.I. ş i S.C. ş i a dispus prelungirea m ă surii arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor. Pentru a pronun ţ a aceast ă hot ă r â re, instan ţ a a re ţ inut c ă s-au schimbat temeiurile ce au fost avute î n vedere la luarea m ă surii arest ă rii preventive. Î mpotriva acestei hot ă r â ri, inculpa ţ ii au declarat recurs, solicit â nd admiterea acestuia ş i punerea lor î n libertate. Recursurile urmeaz ă a fi admise pentru considerentele ce vor fi ar ă tate: Analiz â nd cauza prin prisma motivului de casare invocat ş i din oficiu, Curtea constat ă c ă inculpa ţ ii B. Ş t.L. ş i B.R. au formulat cereri de liberare provizorie pe cau ţ iune, ar ă t â nd c ă sunt î ndeplinite condi ţ iile cerute de legiuitor. Inculpa ţ ii U.I. ş i S.C. au solicitat î n completarea cererii de revocare a m ă surii arest ă rii preventive, liberare sub control judiciar, î ntruc â t sunt î ndeplinite prevederile art. 160 4 C.proc.pen. Or, instan ţ a î n mod gre ş it a procedat la solu ţ ionarea cererii de liberare provizorie formulat ă de inculpatul B. Ş t.L., impun â ndu-se analizarea acesteia prin prisma dispozi ţ iilor art. 160 4 C.proc.pen. ş i s ă dispun ă î n consecin ţă . Î n acela ş i sens se impune ş i analizarea cererii formulat ă de inculpatul B. R. Referitor la cererile formulate de ceilal ţ i inculpa ţ i S.C. ş i U.I. al c ă ror obiect era liberarea provizorie sub control judiciar, de asemenea instan ţ a nu s-a pronun ţ at, solu ţ ia de respingere viz â nd o cerere ce nu a fost formulat ă . Deci, cum instan ţ a nu a analizat, a omis sau gre ş it a dispus asupra cererilor, Curtea consider ă c ă se impune casarea î ncheierii ş i rejudecarea cauzei î n limitele ar ă tate, impun â ndu-se î ns ă men ţ inerea st ă rii de arest a inculpa ţ ilor. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii B. Ş t.L., B.R., U.I. ş i S.C. î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă din 7 februarie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , pronun ţ at ă î n dosarul nr. 3419/2002 al acesteia. Caseaz ă î ncheierea sus-men ţ ionat ă numai cu privire la gre ş ita solu ţ ionare a cererii de liberare provizorie formulat ă de inculpatul B. Ş t.L., omisiunea solu ţ ion ă rii cererii inculpatului B.R. cu acela ş i obiect, precum ş i omisiunea solu ţ ion ă rii cererilor inculpa ţ ilor U.I. ş i S.C. de liberare provizorie sub control judiciar. Trimite cauza spre rejudecare î n aceste limite, la Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă . Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale î ncheierii. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 19 februarie 2003. 3. Menţinerea arestării preventive. Cazuri în care subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1661
Dosar nr. 983 /2004 Şedinţa publică din 25 martie 2004 C U R T E A,
Prin î ncheierea din 17 februarie 2004, Curtea de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia a II - a penal ă , investit ă cu apelurile parchetului ş i ale inculpa ţ ilor, declarate î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1314 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Bucure ş ti - Sec ţ ia I penal ă , a dispus, printre altele, men ţ inerea st ă rii de arest a apelanţilor inculpaţi N.G., K.A., H.H., V.E. ş i S.I.. Pentru a pronun ţ a hot ă r â rea, instan ţ a a re ţ inut c ă î mpotriva inculpa ţ ilor a intervenit o hot ă r â re de condamnare a acestora la pedepse î ntre 6 ş i 12 ani î nchisoare ş i c ă temeiurile avute î n vedere la luarea m ă surii arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor apelan ţ i subzist ă ş i, c ă , deci, este necesar ă men ţ inerea lor î n stare de arest preventiv ş i î n cursul judec ă rii apelurilor. Î n termenul legal, inculpa ţ ii au declarat recursuri î mpotriva î ncheierii men ţ ionate, motivele invocate, î n esen ţă , de to ţ i recuren ţ ii, fiind cazurile de casare prev ă zute de art. 385 9 pct. 17, 17 1 ş i 18 din Codul de procedur ă penal ă , respectiv faptele s ă v â r ş ite au fost gre ş it î ncadrate juridic ş i c ă nu se justific ă men ţ inerea arest ă rii preventive. Recursurile declarate de inculpa ţ i nu sunt fondate. Art. 148 alin. 1 lit. "h" din Codul de procedur ă penal ă , prevede c ă m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului poate fi luat ă dac ă sunt î ntrunite condi ţ iile prev ă zute î n art. 143 ş i inculpatul a s ă v â r ş it o infrac ţ iune pentru care legea prevede pedeapsa deten ţ iunii pe via ţă , alternativ cu pedeapsa î nchisorii mai mare de 4 ani ş i exist ă probe certe c ă l ă sarea sa î n libertate prezint ă un pericol concret pentru ordinea public ă . Prin sentin ţ a penal ă nr. 1.314 din 22 decembrie 2003, pronun ţ at ă de Tribunalul Bucure ş ti - Sec ţ ia I penal ă î n dosarul nr. 3756/2003, inculpa ţ ii, printre al ţ ii, au fost condamna ţ i pentru infrac ţ iuni prev ă zute de art. 9, art. 2 alin. 1 ş i 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, la pedepse situate î ntre 6 ani î nchisoare ş i 12 ani î nchisoare. Î n cursul judec ă rii apelurilor declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bucure ş ti ş i de inculpa ţ i î mpotriva hot ă r â rii primei instan ţ e, la termenul din 17 februarie 2004, î n conformitate cu dispozi ţ iile art. 300 2 , raportat la art. 160 b din Codul de procedur ă penal ă , s-a dispus men ţ inerea m ă surii arest ă rii preventive a apelan ţ ilor inculpa ţ i, re ţ in â ndu-se c ă ace ş tia au fost condamna ţ i la pedepse privative de libertate ş i c ă nu s-au schimbat temeiurile avute î n vedere la luarea m ă surii arest ă rii preventive. Referitor la motivele de recurs invocate de inculpa ţ i, este de observat c ă acestea privesc, î n drept ş i î n fapt, fondul cauzei ş i nu relev ă temeiuri care s ă justifice revocarea m ă surii arest ă rii preventive. Trec â nd la verificarea, din oficiu, a temeiniciei ş i legalit ăţ ii î ncheierii recurate, Curtea constat ă c ă inculpa ţ ii au solicitat efectuarea unei expertize tehnice ş i st ă ruie î n administrarea acesteia pentru verificarea ap ă r ă rilor invocate de ei ş i pentru aflarea adev ă rului. Or, î n raport de gradul ridicat de pericol social al infrac ţ iunilor re ţ inute î n sarcina inculpa ţ ilor de c ă tre instan ţ a de fond ş i de necesitatea de a se asigura efectuarea î n bune condi ţ ii a expertizei solicitat ă de inculpa ţ i, f ă r ă pericolul influen ţă rii desf ăş ur ă rii acesteia de c ă tre ei ş i pentru a exista garan ţ ia c ă ei nu se vor sustrage de la mersul normal ş i operativ al procesului, Curtea apreciaz ă , c ă , î ntradev ă r, exist ă î n continuare temeiuri care justific ă men ţ inerea lor î n stare de arest preventiv. Pentru considerentele ar ă tate, recursurile declarate de inculpa ţ i urmeaz ă s ă fie respinse. Conform art. 192 din Codul de procedur ă penal ă recuren ţ ii inculpa ţ i vor fi obliga ţ i la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge, recursurile declarate de inculpa ţ ii N.G., K.A., S.A.A..,V.E. ş i S.I. î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă , pronun ţ at ă la data de 17 februarie 2004 de c ă tre Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a II - a penal ă , î n dosarul nr. 571/2004, ca nefondate. Oblig ă pe recuren ţ i s ă pl ă teasc ă statului cheltuieli judiciare dup ă cum urmeaz ă : N.G. ş i K.A. c â te 500.000 lei fiecare, iar pe S.A.A., V.E. ş i S.I. 700.000 lei fiecare, î n care
373
se include ş i onorariul ap ă r ă torului din oficiu î n sum ă de c â te 200.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justi ţ iei. Onorariul interpretului de limb ă turc ă va fi pl ă tit din fondul Î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 25 martie 2004.
4. Arestare preventivă. Competenţa de a prelungi arestarea preventivă. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4409
Dosar nr. 4506/2003 Şedinţa publică din 10 octombrie 2003
S-au luat î n examinare recursurile declarate de inculpa ţ ii B.P., D.A.C., H.M., L.S.G., N.I., P.I., S.V., S. Ş ., A.A.,G.C. ş i L.S.D. î mpotriva î ncheierii din 8 octombrie 2003 a Cur ţ ii Militare de Apel, pronun ţ at ă î n dosarul nr. 9/2003. S-au prezentat recuren ţ ii inculpa ţ i A.A., D.A., N.I., H.M., B.P., afla ţ i î n stare de arest, asista ţ i de ap ă r ă tor ales, S. V. ş i S.P., afla ţ i î n stare de arest, asista ţ i de ap ă r ă tor ales, P.I. ş i G.C., afla ţ i î n stare de arest, asista ţ i de ap ă r ă tor ales ş i L.S.G., î n stare de arest, asistat de ap ă r ă tor desemnat din oficiu. Procedura de citare a fost î ndeplinit ă . Ap ă r ă torul inculpa ţ ilor A.A., N.I., H.M. ş i B.P. a solicitat admiterea recursurilor, casarea î ncheierii atacate ş i trimiterea dosarului la Tribunalul Bucure ş ti deoarece î n mod gre ş it Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie a investit cu judecarea cauzei Curtea Militar ă de Apel, calitatea inculpa ţ ilor, care nu sunt ofi ţ eri, neatr ă g â nd competen ţ a acestei instan ţ e ci a uneia civil ă . Ap ă r ă torul inculpa ţ ilor G.C. ş i P.I. a solicitat admiterea recursurilor, casarea î ncheierii atacate ş i trimiterea dosarului la Tribunalul Bucure ş ti, deoarece instan ţ a civil ă este competent ă s ă solu ţ ioneze cauza, inculpa ţ ii fiind civili. Ap ă r ă torul inculpa ţ ilor S.V. ş i S. Ş . a solicitat admiterea recursurilor, casarea î ncheierii ş i trimiterea dosarulu la Tribunalul Bucure ş ti, ca instan ţă c ă reia î i revine competen ţ a material ă s ă solu ţ ioneze cauza. Ap ă r ă torul inculpatului L.S.G. a solicitat admiterea recursului, casarea î ncheierii ş i trimiterea cauzei la Tribunalul Bucure ş ti spre competent ă solu ţ ionare. Procurorul a pus concluzii de respingere, ca nefondate, a recursurilor, deoarece î n mod justificat a fost sesizat ă Curtea Militar ă de Apel cu judecarea cauzei, deoarece pentru s ă v â r ş irea acelora ş i fapte au fost cerceta ţ i ş i trimi ş i î n judecat ă trei jandarmi. Inculpa ţ ii, av â nd pe r â nd ultimul cuv â nt, au ar ă tat c ă sunt de acord cu sus ţ inerile ap ă r ă torilor lor. CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă ; î n baza actelor ş i lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Curtea Militar ă de Apel, prin î ncheierea din 8 octombrie 2003, dat ă î n Camera de Consiliu, î n complet compus dintr-un singur judec ă tor, a admis propunerea Ministerului Public -Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie Sec ţ ia de combatere a corup ţ iei ş i a prelungit m ă sura arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor A.A. ş i G.C. cu c â te 25 de zile î ncep â nd de la 16 octombrie 2003, iar a inculpa ţ ilor B.P., D.A.C., H.M., L.S.G., N.I., P.I., S.V. ş i S. Ş . cu c â te 30 zile, î ncep â nd de la 11 octombrie 2003, p â n ă la 9 noiembrie 2003, pentru to ţ i inculpa ţ ii. S-a re ţ inut c ă inculpa ţ ii - unii civili, al ţ ii agen ţ i sau inspectori de poli ţ ie - au fost aresta ţ i provizoriu de procuror ş i apoi aresta ţ i preventiv de instan ţă pentru b ă nuiala de a fi s ă v â r ş it infrac ţ iuni de furt calificat, luare de mit ă ş i asociere î n vederea s ă v â r ş irii unor
infrac ţ iuni. Fa ţă de probele administrate î n cauz ă s-a apreciat c ă sunt realizate cerin ţ ele art. 149 1 , art. 143 ş i art. 148 lit. h din Codul de procedur ă penal ă , pentru a se dispune prelungirea arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor î n cursul urm ă ririi penale, î ntruc â t exist ă indicii temeinice ş i chiar probe c ă au fost s ă v â r ş ite fapte penale grave, pedepsele pentru aceste fapte fiind î nchisoarea mai mare de 4 ani, iar l ă sarea î n libertate a celor î n cauz ă ar prezenta un pericol concret pentru ordin ea public ă . S-a conchis, c ă este de necontestat c ă nu au disp ă rut temeiurile ce au determinat luarea acestei m ă suri. Este de men ţ ionat c ă , mai î nainte de solu ţ ionarea propunerii de prelungire a m ă surii arest ă rii preventive, s-a pus î n discu ţ ie, ca o chestiune prealabil ă , dac ă o astfel de cerere, formulat ă î n cursul urm ă ririi penale, se solu ţ ioneaz ă î n complet compus din doi judec ă tori sau î n complet compus dintr-un singur judec ă tor. Prin î ncheierea pronun ţ at ă î n solu ţ ionarea acestei probleme, prima instan ţă a statuat, î n mod judicios, c ă propunerea de prelungire a duratei arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor afla ţ i î n faza de urm ă rire penal ă se solu ţ ioneaz ă î n camera de consiliu de un judec ă tor, chiar dac ă printre infrac ţ iunile ce fac obiectul cercet ă rii sunt ş i infrac ţ iuni de corup ţ ie prev ă zute de Legea nr. 78/2000. Î mpotriva î ncheierii prin care s-a prelungit m ă sura arest ă rii preventive au declarat recurs inculpa ţ ii sus ţ in â nd c ă instan ţ a militar ă nu este competent ă s ă se pronun ţ e asupra prelungirii arest ă rii preventive, î ntruc â t nici unul din inculpa ţ i nu are calitatea de militar, iar fa ţă de gradul profesional al poli ţ i ş tilor î n cauz ă , competen ţ a dup ă calitatea persoanei apar ţ ine Tribunalului Bucure ş ti. S-a mai sus ţ inut c ă inculpa ţ ii nu prezint ă un pericol concret pentru ordinea public ă , astfel c ă ei pot fi cerceta ţ i î n stare de libertate. Recursurile inculpa ţ ilor sunt nefondate. 1. Referitor la compunerea completului de judecat ă care a dispus prelungirea arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor, sunt de ar ă tat urm ă toarele: Din analiza art. 159 din Codul de procedur ă penal ă -astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, nu rezult ă , expres, dac ă solu ţ ionarea propunerii de prelungire a duratei arest ă rii preventive se face de c ă tre un judec ă tor sau de doi judec ă tori. Se statueaz ă î ns ă , î n aliniatul 2, c ă : "Propunerea de prelungire a arest ă rii se solu ţ ioneaz ă î n camera de consiliu". Pe de alt ă parte, dispozi ţ ia prev ă zut ă î n art. 155 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă potrivit c ă reia..."prelungirea duratei arest ă rii inculpatului poate fi dispus ă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond..." nu poate fi interpretat ă ca o stabilire a componen ţ ei completului de judecat ă , ci se refer ă , exclusiv, la instanţa competentă s ă solu ţ ioneze cererea procurorului prin care propune prelungirea duratei arest ă rii preventive. Î n sf â r ş it, se arat ă c ă , potrivit art. 146 alin. 6 ş i art. 149 1 alin. 6 din Codul de procedur ă penal ă , propunerea de arestare preventiv ă a î nvinuitului sau inculpatului „se solu ţ ioneaz ă î n camera de consiliu de un singur judec ă tor", ceea ce î ntr-o interpretare logic ă ş i sistematic ă a textelor men ţ ionate impune concluzia c ă nu exist ă regim distinct î ntre principiile de solu ţ ionare a propunerii de luare a m ă surii preventive ş i, respectiv, de solu ţ ionare a propunerii de prelungire a duratei m ă surii preventive. Prin urmare, at â t propunerea de arestare preventivă, cât şi aceea de prelungire a măsurii arestării preventive se judecă în camera de consiliu de un singur judecător, chiar dacă urmărirea penala vizează şi infracţiuni de corup ţ ie din cele la care se refer ă Legea nr. 78/2000. Aceasta î ntruc â t, legea î n cauz ă prevede complete specializate, formate din doi judecători însă numai „ pentru judecarea în primă instanţă a infrac ţ iunilor prev ă zute" î n legea respectiv ă . î n aceste condi ţ ii este corect ă , concluzia instan ţ ei de fond î n sensul Legii nr. 281/2003 care, prin modific ă rile aduse Codului de procedur ă penal ă , a instituit principiul potrivit c ă ruia î n faza nepublic ă a procesului penal m ă surile cu caracter preventiv se dispun de un singur judec ă tor î n camera de consiliu, ceea ce ar fi î n concordan ţă ş i cu principiul instituit prin Legea nr. 92/1992 de Organizare judec ă toreasc ă prin care s-a statuat compunerea instan ţ ei dintr-un singur judec ă tor cu ocazia solu ţ ion ă rii î n fond a
cauzelor penale. Singura derogare de la principiul judec ă torului unic este cuprins ă î n Legea nr. 78/2000 -pentru prevenirea, descoperirea ş i sanc ţ ionarea faptelor de corup ţ ie care, î n art.
375
29 -astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, a prev ă zut constituirea unor complete specializate formate din doi judec ă tori numai pentru judecarea în primă instanţă a infrac ţ iunilor prev ă zute î n legea respectiv ă . Desigur, aceasta este o norm ă special ă de procedur ă , derogatorie de la norma general ă ş i îş i g ă se ş te aplicabilitate numai î n faza procesual ă a judec ă rii cauzelor î n prim ă instan ţă ş i numai dac ă printre faptele cu care instan ţ a a fost sesizat ă sunt ş i din cele prev ă zute de Legea nr. 78/2000. 2. Excep ţ ia de necompeten ţă material ă dup ă calitatea persoanei a mai fost discutat ă anterior, c â t ş i î n prezenta cauz ă , instan ţ a de fond resping â nd-o ca ne î ntemeiat ă . Astfel, s-a constatat î n mod judicios, c ă de ş i urm ă rirea penal ă a fost finalizat ă î ntr-un dosar privind mai mul ţ i inculpa ţ i, printre care ş i trei jandarmi - ceea ce atrage competen ţ a material ă a instan ţ ei militare - iar î n alte dosare urm ă rirea penal ă este î n curs de desf ăş urare, exist ă indivizibilitate î n cauz ă , î n sensul prev ă zut de art. 33 lit. a din Codul de procedur ă penal ă . Astfel, inculpa ţ ii î n dosarul de fa ţă sunt cerceta ţ i pentru c ă î n perioada 2002-2003 au f ă cut parte dintr-o grupare infrac ţ ional ă î n care, pe l â ng ă militari jandarmi, sunt implica ţ i civili, agen ţ i ş i cadre cu grad profesional ridicat din poli ţ ie, grupare care a desf ăş urat -potrivit sus ţ inerilor organelor de urm ă rire penal ă - o activitate continu ă de sustragere de produse petroliere din conductele Petrotrans. Din acest considerent, competen ţ a dup ă calitatea persoanei apar ţ ine instan ţ ei militare chiar dac ă au fost formate dosare diferite care se g ă sesc î n faze diferite ale procesului penal, esen ţ ial ă î n stabilirea competen ţ ei dup ă calitatea persoanei fiind indivizibilitatea cauzei. Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este î ntemeiat, existen ţ a pericolului public fiind corect stabilit ă , at â t din gravitatea faptelor pentru care sunt cerceta ţ i inculpa ţ ii, dar ş i din calitatea pe care au de ţ inut-o, majoritatea lor fiind poli ţ i ş ti, c â t ş i fa ţă de modul organizat î n care au ac ţ ionat. Î n consecin ţă , recursurile inculpa ţ ilor vor fi respinse ca nefondate î n temeiul art. 385 15 pct. 1 lit.b din Codul de procedur ă penal ă , ace ş tia urm â nd s ă fie obliga ţ i la cheltuieli judiciare c ă tre stat. Onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul L.S. se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpa ţ ii A.A., B.P., D.A.C., H.M., L.S.G., N.I., P.I., S.V. ş i S. Ş ., G.C. î mpotriva î ncheierii din 8 octombrie 2003 a Cur ţ ii Militare de Apel pronun ţ at ă î n dosarul nr. 9/2003. ' Oblig ă pe recuren ţ ii inculpa ţ i A.A., S. Ş ., S.V., B.P., N.I., D.A.C., H.M., P.I. ş i G.C. la plata sumei de c â te 500.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat, iar pe inculpatul L.S.G. la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat, din care suma de 300.000 lei, reprezent â nd onorariul de avocat pentru ap ă rarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 10 octombrie 2003.
5. Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii. Obligaţia instanţei de a verifica îndeplinirea lor. Consecinţa neverificării. ROMÂNIA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTITIE SECTIA PENALĂ Decizia nr. 4917
Dosar nr. 5287/2004 Camera de Consiliu Şedinţa din 30 septembrie2004
S-au luat î n examinare recursurile declarate de inculpa ţ ii K.A. ş i H.H. (S.A.A.) î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă pronun ţ at ă la data de 17 septembrie 2004 de c ă tre Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a ll-a penal ă î n dos. n r. 57 1/2004 al acelei instan ţ e. Recuren ţ ii au fost prezen ţ i î n stare de arest asista ţ i de ap ă r ă tori primul de av. ales ş i al doilea de av. din oficiu. Procedura de citare î ndeplinit ă . A fost prezent ş i interpretul de limb ă turc ă V.M. Fa ţă de interpret, potrivit art. 128 3 Cod procedur ă penal ă pre ş edintele completului a procedat conform art. 84 1 Cod procedur ă penal ă ş i i-a pus î n vedere dispozi ţ iile art. 85 Cod procedur ă penal ă . Recurentul H.H. (S.A.A.) a declarat c ă are ap ă r ă tor ales ş i dore ş te ca acesta s ă -l asiste, solicit â nd termen î n acest sens. Procurorul s-a opus acord ă rii unui nou termen. Curtea av â nd î n vedere obiectul recursului, a respins cererea ş i a desemnat un ap ă r ă tor. Pre ş edintele completului a pus î n discu ţ ie problema admisibilit ăţ ii recursului î mpotriva unor hot ă r â ri prin care s-a respins cererea de disjungere a cauzei. Av. recurentului H.H. (S.A.A.) ş i procurorul au men ţ ionat c ă o asemenea solu ţ ie nu este supus ă vreunei c ă i de atac. Av. inculpatului K.A. a solicitat admiterea recursului deoarece î ncheierea pronun ţ at ă la data de 17 septembrie 2004 nu este legal ă pentru c ă instan ţ a nu a respectat dispozi ţ iile art. 160 8 Cod procedur ă penal ă ceea ce constituie o nulitate relativ ă potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedur ă penal ă . A solicitat admiterea recursului, casarea î ncheierii ş i trimiterea cauzei pentru rejudecare la instan ţ a de apel. Procurorul a pus concluzii de respingere a recursurilor, cel al inculpatului H.H. ca inadmisibil. î n ultimul cuv â nt inculpatului K.A. a men ţ ionat c ă este de acord cu cele relatate de ap ă r ă torul s ă u ş i dore ş te revocarea m ă surii arest ă rii preventive pentru a fi judecat î n stare de liberate, iar inculpatul H.H. (S.A.A.) c ă a declarat recurs î ntruc â t pe comunicarea hot ă r â rii respective era scris „cu recurs". CURTEA,
Asupra recursurilor de fa ţă ; î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a ll-a penal ă , a fost investit ă cu solu ţ ionarea apelurilor declarate, printre al ţ ii ş i de c ă tre inculpa ţ ii K.A. ş i H.H. (S.A.A.) î mpotriva sentin ţ ei nr. 1314 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Bucure ş ti, Sec ţ ia l penal ă . Cauza a avut mai multe termene de judecat ă , ultimul fiind la data de 17 septembrie 2004. La acest termen ap ă r ă torul inculpatului K.A. a formulat o cerere de liberarejjroyjzorie sub control judiciar, iar cel al coinculpatului H.H. (S.A.A.) a solicitat disjungerea cauzei î n ceea ce-l prive ş te pe acesta. Prin î ncheierea pronun ţ at ă la data respectiv ă , instan ţ a de control judiciar a am â nat cauza, din diferite motive, a respins cererea de liberare sub control judi ciar formulat ă de ap ă r ă torul inculpatului K.A. precum ş i pe cea a ap ă r ă torului coinculpatului H.H. (S.A.A.) referitoare la disjungerea cauzei î n ce-l prive ş te pe acesta. Î mpotriva solu ţ iilor de respingere, ambii inculpa ţ i au declarat recurs. Ap ă r ă torul recurentului K.A. a criticat hot ă r â rea atacat a sus ţ in â nd c ă ea nu este legal ă deoarece instan ţ a.a î nc ă lcat prevederile art. 160 7 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă , î ntruc â t de ş i cererea nu era formulat ă de inculpat, nu l-a î ntrebat pe acesta dac ă îş i î nsu ş e ş te cererea ş i nu a consemnat declara ţ ia acestuia. De asemenea, nu l-a ascultat pe peti ţ ionar conform art. 160 8 a alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă .
377
Pentru aceste motive el a solicitat admiterea recursului, casarea hot ă r â rii ş i trimiterea cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucure ş ti. A apreciat c ă î n ipoteza î n care instan ţ a consider ă c ă hot ă r â rea este legal ă , s ă se admit ă recursul.s ă se caseze î ncheierea ş i s ă se admit ă cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Ap ă r ă torul recurentului H.H. (S.A.A.) a men ţ ionat c ă î mpotriva solu ţ iilor de disjungere nu exist ă cale de atac. Recursul declarat de inculpatul K.A. este fondat. Curtea analiz â nd recursurile, constat ă urm ă toarele: Analiz â nd î ncheierea atacat ă se constată că instanţa de apel a soluţionat cererea de liberare provizorie sub control judiciar, cu încălcarea dispoziţiilor procedurale. Sub acest aspect este de remarcat c ă de ş i cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu era formulat ă de inculpat ci de avocat care a semnat-o, instan ţ a nu l-a întrebat pe inculpat dacă şi-o însuşeşte ş i nu a consemnat declara ţ ia acestuia. Aceasta obligativitate rezultă din prevederile art. 1607alin. 2 din Codul de procedură penală. Mii mult, din dosar rezult ă c ă hot ă r â rea respectiv ă a fost luat ă f ă r ă ascultarea inculpatului prin aceasta î nc ă lc â ndu-se dispozi ţ iile art. 16^ a (1) Cod procedur ă penal ă care prevăd că „soluţionarea cererii se face după ascultarea inculpatului." Ca atare, instan ţ a nesocotind aceste dispozi ţ ii a pronun ţ at o hot ă r â re nelegal ă , motiv pentru care recursul acestui inculpat urmeaz ă s ă fie admis, casat ă hot ă r â rea sub aspectul respingerii cererii de liberare provizorie sub contr ol judiciar ş i trimis ă cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucure ş ti. Fa ţă de aceast ă situa ţ ie, nu este cazul s ă se analizeze temeinicia cererii
respective. Recursul declarat de inculpatul H.H. (S.A.A.) nu este admisibil. A ş a cum s-a re ţ inut la termenul din 17 septembrie 2004, ap ă r ă torul acestui inculpat a solicitat disjungerea cauzei, cerere care, prin î ncheierea pronun ţ at ă la acea dat ă , a fost respins ă , ca nefondat ă . Potrivit art. 385 1 (2) Cod procedur ă penal ă î ncheierile pot fi atacate cu recurs numai odat ă cu sentin ţ a sau decizia recurat ă , cu excep ţ ia cazurilor c â nd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Î ntruc â t î ncheierile prin care s-a admis disjungerea cauzei sau a fost respins ă o asemenea cerere nu fac parte din categoria celora î mpotriva c ă rora conform legii poate fi folosit ă o asemenea cale de atac, recursul declarat de inculpatul H.H. (S.A.A.) urmeaz ă s ă fie respins ca inadmisibil. Cheltuielile efectuate de stat cu solu ţ ionarea acestui ultim recurs î n care se include ş i onorariul ap ă r ă torului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justi ţ iei, vor fi restituite de c ă tre recurent. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul K.A. î mpotriva î ncheierii de ş edin ţă pronun ţ at ă la data de 17 septembrie 2004 de c ă tre Curtea de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia a ll-a penal ă , î n dosarul nr. 571/2004 al acelei instan ţ e. Caseaz ă hot ă r â rea atacat ă , numai cu privire la respingerea cererii de liberare sub control judiciar a acestui inculpat. Trimite cauza pentru rejudecare sub acest aspect la Curtea de Apel Bucure ş ti. Men ţ ine celelalte dispozi ţ ii ale î ncheierii. Respinge recursul declarat de inculpatul H.H. (S.A.A.) î mpotriva aceleia ş i î ncheieri, ca inadmisibil. Oblig ă pe acest recurent s ă pl ă teasc ă statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, î n care se include ş i onorariul ap ă r ă torului din oficiu î n sum ă de 200.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justi ţ iei.
Onorariul cuvenit interpretului de limb ă turc ă , va fi pl ă tit din fondul î naltei Cur ţ i de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 30 septembrie 2004. 6. Arestarea preventivă. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă. Cererea de revocare a arestării. Nu poate fi atacată cu recurs încheierea prin care, în cursul urmăririi penale, instanţa respinge cererea inculpatului de revocare a arestării preventive, art. 1403 alin. (1) C.proc.pen. neprevăzând o cale separată de atac împotriva unei atare încheieri. Secţia penală
Decizia nr. 6100 din 24 decembrie 2003
Prin î ncheierea din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a Il-a penal ă , a respins cererea de revocare a m ă surii arest ă rii preventive formulat ă de inculpatul S.J. aflat î n curs de urm ă rire penal ă . Recursul declarat de inculpat este inadmisibil. Potrivit art. 140 3 alin. (1) C.proc.pen., î mpotriva î ncheierii prin care se dispune, î n timpul urm ă ririi penale, luarea m ă surii arest ă rii preventive a î nvinuitului sau inculpatului, î mpotriva î ncheierii prin care se dispune revocarea, î nlocuirea, î ncetarea sau prelungirea arest ă rii preventive, precum ş i î mpotriva î ncheierii de respingere a propunerii de arestare preventiv ă , î nvinuitul sau inculpatul ş i procurorul pot face recurs. Din con ţ inutul textului de lege men ţ ionat, care se refer ă la calea de atac î mpotriva î ncheierii pronun ţ ate de instan ţă î n cursul urm ă ririi penale privind arestarea preventiv ă , rezult ă c ă î ncheierea prin care se respinge cererea de revocare a m ă surii arest ă rii p reventive nu este prev ă zut ă î ntre î ncheierile care pot fi atacaterecurs. Î n consecin ţă , recursul inculpatului a fost respins ca inadmisibil. 7. Arestarea preventivă. instanţei de recurs. Inadmisibilitate.
Menţinerea
măsurii.
Recurs
împotriva
încheierii
Potrivit art. 141 alin. (1) C.proc.pen., încheierea dată în primă 'instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive, ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs. Textul referindu-se numai la încheierea data în primă instanţă şi în apel, rezultă că cea dată în recurs cu privire la măsura arestării preventive nu poate fi atacată. Secţia penală
Decizia nr. 5223 din 14 noiembrie 2003
Prin î ncheierea din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia penal ă , investit ă cu judecarea recursului declarat î n cauz ă , a men ţ inut arestarea preventiv ă a inculpatului A.D. î mpotriva î ncheierii inculpatul a declarat recurs. Recursul nu este admisibil. Potrivit art. 141 alin. (1) C.proc.pen., poate fi atacat ă separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, î ncheierea dat ă î n prim ă instan ţă ş i î n apel, prin care se dispune luarea, revocarea, î nlocuirea, î ncetarea sau men ţ inerea unei m ă suri preventive ori prin care se constat ă î ncetarea de drept a arest ă rii preventive. Din aceste dispozi ţ ii nu rezult ă c ă ar putea fi atacat ă separat cu recurs ş i î ncheierea pronun ţ at ă de instan ţ a de recurs. De altfel, o î ncheiere a instan ţ ei de recurs privind men ţ inerea arest ă rii nu este susceptibil ă de a fi atacat ă cu recurs ş i pentru c ă o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instan ţ e ierarhic superioare celei fire ş ti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece î n acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competen ţ a instan ţ elor.
379
Î n consecin ţă , recursul declarat de inculpat a fost respins ca inadmisibil. 8. Arestare rezonabil.
preventivă
în
cursul
urmăririi
penale.
Durata.
Termen
Potrivit art. 159 alin. 13 C.proc.pen., durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Limita maximă menţionată nu poate fi depăşită nici în cazul în care măsura arestării s-a dispus anterior intrării în vigoare, la 29 octombrie 2003, a O.U.G, nr. 109/2003 care a modificat textul ari. 159 alin. 13 C.proc.pen., noile prevederii fiind de imediată aplicare. Secţia penală
Decizia nr. 5023 din 6 noiembrie 2003
Prin î ncheierea nr. 122 din 30 octombrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Alba lulia, s-a dispus prelungirea arest ă rii preventive a inculpatului P.P. pe o perioad ă de 30 de zile, de la 4 noiembrie 2003 la 3 decembrie 2003. S-a re ţ inut c ă , prin sentin ţ a penal ă nr. 5 din 22 aprilie 2003, s-a dispus restituirea cauzei la procuror î n vederea refacerii urm ă ririi penale, men ţ in â ndu-se m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului. Prin î ncheierea men ţ ionat ă arestarea preventiv ă a fost prelungit ă , cu motivarea, î ntre altele, c ă inculpatul s-a sustras de la urm ă rirea penal ă . Recursul declarat de inculpat contra î ncheierii este fondat. Potrivit art. 23 alin. {5) din Constitu ţ ie, astfel cum a fost modificat ă ş i completat ă , î n cursul urm ă ririi penale arestarea preventiv ă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile ş i se poate prelungi cu c â te cel mult 30 de zile, f ă r ă ca durata total ă s ă dep ăş easc ă un termen rezonabil, ş i nu mai mult de 180 de zile. î n aplicarea acestor dispozi ţ ii, prin O.U.G. nr. 109/2003 au fost modificate prevederile alin. 13 al art. 159 C.proc.pen., limit â ndu-se durata total ă a arest ă rii preventive î n cursul urm ă ririi penale la un termen rezonabil, de cel mult 180 de zile. Dispozi ţ iile men ţ ionate, de imediat ă aplicare, au intrat î n vigoare la 29 octombrie 2003, potrivit art. III din O.U.G. nr. 109/2003, care prevede c ă textul se aplic ă de la data intr ă rii î n vigoare a Legii de revizuire a Constitu ţ iei. Aşa fiind, se constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile menţionate, în raport cu care durata arestării preventive a inculpatului a depăşit termenul prevăzut în art. 159 alin. 13 C.proc.pen., întrucât de la data de 22 aprilie 2003 când s-a restituit cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi până în prezent au trecut mai mult de 180 de zile. În consecinţă recursul declarat de inculpat a fost admis şi s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive.
9. Arestare preventivă. Prelungire. Soluţionarea propunerii în şedinţă publică. Potrivit art. 159 alin. 2 C.proc.pen., propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu. Încălcarea acestei dispoziţii, prin soluţionarea propunerii în şedinţă publică constituie un caz de nulitate relativă, care, potrivit art. 197 alin. (1) atrage nulitatea actului numai dacă s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Nulitatea absolută, derivând din încălcarea dispoziţiilor privitoare la publicitatea şedinţei, prevăzută în art. 197 alin. (2), ce nu poate fi înlăturată în nici un mod, se referă la situaţia în care legea prevede judecata în şedinţă publică şi se judecă fără publicitate, iar nu la cazurile când, dimpotrivă, legea prevede soluţionarea cauzei fără publicitate şi se judecă în şedinţă publică. Secţia penală
Decizia nr. 5025 din 6 noiembrie 2003
Prin î ncheierea nr. 7 din 31 octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis propunerea P.N.A. ş i a dispus prelungirea arest ă rii preventive pentru to ţ i inculpa ţ ii, cu 30 de zile. Î mpotriva î ncheierii au declarat recurs cei patru inculpa ţ i, solicit â nd respingerea cererii formulate de P.N.A. ş i punerea lor î n libertate, î ntruc â t nu mai subzist ă temeiurile care au stat la baza arest ă rii, iar î ncheierea prin care curtea de apel a prelungit m ă sura arest ă rii preventive a fost judecat ă î n ş edin ţă public ă , motiv de nulitate absolut ă potrivit art. 197 alin. (2) ş i (3) C.proc.pen. Cu privire la cel din urm ă motiv de recurs se constat ă c ă î mprejurarea men ţ ionat ă poate atrage sanc ţ iunea nulit ăţ ii relative, fa ţă de regula nulit ăţ ilor consacrat ă de Codul de procedur ă penal ă , î n sistemul c ă ruia nulit ăţ ile absolute sunt numai cele exprese. Or, î n categoria acestora, î n art. 197 alin. (2) sunt men ţ ionate î nc ă lc ă rile privind dispozi ţ iile relative la publicitatea ş edin ţ ei de judecat ă , nu ş i cele care privesc derog ă rile de la regula publicit ăţ ii ş edin ţ ei. Astfel fiind, î n spe ţă , judecarea cauzei î n ş edin ţă public ă putea atrage nulitatea hot ă r â rii, potrivit prevederilor art. 197 alin. (1) C.proc.pen., numai dac ă s-ar fi dovedit c ă prin aceasta s-a adus o v ă t ă mare ce nu putea fi î nl ă turat ă dec â t prin anularea hot ă r â rii, ceea ce nu este cazul î n spe ţă . Cum ş i pe fond, m ă sura prelungirii arest ă rii preventive se constat ă a fi legal ă , recursurile inculpa ţ ilor au fost respinse.
10. Înlocuirea măsurii arestării preventive. Obligarea de a nu părăsi localitatea. Temeiurile înlocuirii măsurii preventive. Potrivit art. 139 alin. (1) C.proc.pen., măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea celei dintâi măsuri. Ca atare, măsura arestării preventive luate în temeiul prevederilor art. 148 lit. h) C.proc.pen. poate fi înlocuită cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea numai în cazul în care lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică ori s-au schimbat celelalte temeiuri ale arestării prevăzute de lege. La fel ca în cazul luării măsurii preventive, încheierea trebuie să cuprindă temeiurile concrete care au determinat înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, referirea generică la gravitatea mai redusă a infracţiunii în raport cu aceea a f aptei altor participanţi arestaţi sau la faza de finalizare în care se află cercetarea judecătorească nefiind de natură să satisfacă cerinţele unei motivări concrete la care se referă art. 137, partea finală. Secţia penală
Decizia nr. 6101 din 24 decembrie 2003
Prin î ncheierea din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , a admis cererea inculpatului S.L. ş i a dispus î nlocuirea m ă surii arest ă rii preventive cu obligarea de a nu p ă r ă si localitatea, motiv â ndu-se c ă din probele administrate î n cauz ă rezult ă c ă inculpatul, trimis î n judecat ă pentru s ă v â r ş irea, ca poli ţ ist, a unor infrac ţ iuni de corup ţ ie, a avut o contribu ţ ie minor ă fa ţă de aceea a celorlal ţ i inculpa ţ i, iar judecata se afl ă î n faz ă de finalizare a cercet ă rii judec ă tore ş ti. Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 139 alin. (1) C.proc.pen., m ă sura preventiv ă luat ă se î nlocuie ş te cu alt ă m ă sur ă preventiv ă , c â nd s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea m ă surii. Arestarea preventiv ă a inculpatului s-a î ntemeiat pe dispozi ţ iile art. 148 lit. h) C.proc.pen., fiind î ntrunite cumulativ condi ţ iile prev ă zute î n acest text, inclusiv cele privind pericolul prezentat pentru ordinea public ă de l ă sarea î n libertate a inculpatului, poli ţ ist trimis î n judecat ă pentru infrac ţ iunea de corup ţ ie. Cauza afl â ndu-se î n curs de judecat ă î n fa ţ a primei instan ţ e, iar î n privin ţ a temeiurilor de fapt ş i de drept care au impus luarea m ă surii arest ă rii preventive
381
neintervenind vreo schimbare, recursul declarat de procurora fost admis, s -a casat î ncheierea atacat ă ş i s-a respins cererea inculpatului.
11. Arestarea preventivă. Revocare. Temeiurile revocării măsurii. Dispunând revocarea arestării preventive a inculpatului, instanţa trebuie, conform prevederilor art.3001 alin. (2) C.proc.pen., să motiveze că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, arătând considerentele pe care se întemeiază o atare concluzie. Sub acest aspect, referirea la lipsa antecedentelor penale, la faptul că arestarea de până în acel moment a avut suficient efect preventiv şi la posibilitatea arestării din nou a inculpatului dacă va săvârşi alte infracţiuni sau se va sustrage judecăţii sunt considerente în afara criteriilor prevăzute de lege. Secţia penală, decizia nr. 6102 din 29 decembrie 2003
Prin î ncheierea din 24 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a Il-a penal ă , a revocat m ă sura arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor, cu motivarea c ă î n prezent nu se mai impune men ţ inerea ei, av â nd î n vedere c ă inculpa ţ ii nu au antecedente penale, au mijloace de existen ţă , nu mai exist ă temerea c ă ar comite fapte asem ă n ă toare acelora pentru care au fost trimi ş i î n judecat ă . S-a mai motivat c ă , aresta ţ i timp de o lun ă , au î n ţ eles ce î nseamn ă starea de arest, iar î n situa ţ ia î n care ar comite alte fapte penale sau nu se vor prezenta la instan ţă se poate dispune arestarea lor din nou. Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 148 alin. (1) lit. h) C.proc.pen., m ă sura arest ă rii preventive a inculpatului poate fi luat ă , al ă turi de alte condi ţ ii, dac ă exist ă probe certe c ă l ă sarea î n libertate prezint ă pericol concret pentru ordinea public ă . Prin î ncheierea nr. 5739 din 5 decembrie 2003, î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă , a dispus arestarea preventiv ă a inculpa ţ ilor, ca urmare a admiterii recursului declarat de procuror î mpotriva, î ncheierii prin care s-a respins propunerea de arestare. Potrivit ar t. 300 x alin. (2) C.proc.pen., dac ă instan ţ a constat ă c ă temeiurile care au determinat arestarea preventiv ă au î ncetat sau c ă nu exist ă temeiuri noi care s ă justifice privarea de libertate, dispune, prin î ncheiere, revocarea arest ă rii preventive. Instan ţ a, prin î ncheierea atacat ă , a dispus revocarea arest ă rii preventive î n temeiul ar t. 300 1 alin. (2) C.proc.pen., f ă r ă a stabili care dintre temeiurile care au determinat arestarea preventiv ă au î ncetat, iar motivele invocate nu numai c ă nu constituie criterii legale pentru revocarea arest ă rii preventive, dar ele existau ş i la data arest ă rii de c ă tre curtea de apel a unuia dintre inculpa ţ i ş i de c ă tre î nalta Curte de Casa ţ ie ş i Justi ţ ie a celorlal ţ i.' Totodat ă , curtea de apel nu a motivat de ce la 24 decembrie 2003, dat ă la care s-a dispus revocarea m ă surii arest ă rii preventive, l ă sarea î n libertate a inculpa ţ ilor nu mai prezint ă pericolul concret pentru ordinea public ă pe care ace ş tia î l prezentau la data de 5 decembrie 2003, c â nd s-a luat aceast ă m ă sur ă , ş i nici î n leg ă tur ă cu existen ţ a probelor certe î n acest sens, la care se refer ă art. 148 alin. (1) lit. h) C.proc.pen. î n consecin ţă recursul declarat de procuror a fost admis, s -a casat î ncheierea atacat ă ş i, constat â ndu-se c ă m ă sura arest ă rii preventive a inculpa ţ ilor a fost legal dispus ă , iar temeiurile ce au determinat arestarea impun î n continuare privarea lor de libertate, s-a men ţ inut m ă sura.
12. Arestare preventivă. CEDO. Obligaţia unui control judecătoresc la intervale regulate asupra legalităţii arestării preventive. Autoritatea competentă să fie independentă atât faţă de executiv, cât şi faţă de părţile în proces. Obligaţia asigurării egalităţii de arme între părţi (adică între procuror şi arestat).
Controlul judec ă toresc al oric ă rei forme de lipsire de libertate î n aplicarea articolului 5 § 4 coroborat cu articolul 5 § 1 CEDQ Pentru a începe cu dispoziţia cea mai generală, articolul 5 § 4 CEDO garantează un drept procedural, adică un drept al oricărei persoane lipsite de libertate „să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună punerea sa în libertate dacă deţinerea este ilegală". În ceea ce priveşte în special arestarea preventivă, Curtea a apreciat că procedura prevăzută de paragraful 3 al articolului 3, prima pane, poate foarte bine să aibă incidenţă asupra modului în care este respectat paragraful 4 al aceluiaşi articol. Astfel, în cazul în care detenţia (iniţială) este decisă sau confirmată ("de îndată") de un tribunal, controlul judecătoresc al legalităţii, cerut de paragraful 4 este incorporat în această decizie iniţială. Totuşi, garanţia prevăzută de paragraful 4 este de un alt tip decât cea din paragraful 3 şi se adaugă acesteia (a se vedea hotărârea De Jong, Baljet ş i Van den Brink din 22 mai 1984, seria A, n' 77), în special în sensul în care controlul judecătoresc al detenţiei prevăzute de paragraful sus menţionat trebuie reînnoit la „intervale regulate" pe toată durata detenţiei preventive. Conceptul de "legalitate"/"regularitate" trebuie să aibă acelaşi sens în paragraful 4 şi l al articolului 5, astfel că orice persoană deţinută are dreptul să i se controleze legalitatea detenţiei sale nu numai din punctul de.vedere al dreptului intern, ci şi din punctul de vedere al Convenţiei, al principiilor generale pe care le consacră şi al scopurilor permise de paragraful I (a se vedea, între altele, hotărârea Chahal). În ceea ce priveşte condiţia conform căreia legalitatea lipsirii de libertate trebuie stabilită de o instanţă, jurisprudenţa de la Strasbourg indică faptul că garanţiile care trebuie respectate de procedura prevăzută de articolul 5 § 4 trebuie apreciate în funcţie de context, trebuie să se ţină cont de consecinţele deciziei care se ia în această procedură (a se vedea hotărârea De Wilde, Ooms ş i Versyp, " seria A, n° 12). In consecinţă, nu este nevoie ca garanţiile pe care trebuie să le acorde procedura prevăzută de articolul 5 § 4 să fie aceleaşi cu cele prevăzute de articolul 6 § l pentru un "proces echitabil". Curtea a apreciat că procedura prevăzută de articolul 5 § 4 trebuie să ofere următoarele garanţii: autoritatea competentă trebuie să fie independentă, atât faţă de executiv, cât şi faţă de părţile în proces (hotărârea Neumeister din 27 iunie 1968. seria A, n' 8); persoana arestată trebuie să fie audiată în persoană sau eventual prin intermediul unui reprezentant (hotărârea Winterwerp din 24 octombrie 1979, seria A, n' 33, paragraful 60; hotărârea Grauzinis din 10 octombrie 2000. paragrafele 31-33); dacă e cazul, trebuie numit un avocat care să asiste în cadrul procedurii, persoana deţinută (hotărârea Megyeri din 12 mai 1992, seria A, n° 237-A într-o cauză în care reclamantul a petrecut mai mult de 4 ani într-un spital psihiatric; a se vedea, de asemenea, hotărârea Bouamar din 29 februarie 1988. seria A n' 129 într-o cauză în care reclamantul era minor): străimlorjrebuie să li se acorde traducere gratuită (în cazul solicitanţilor de azil. a se vedea hotărârea Amuur, paragraful 50), procedura trebuie să fie în mod real contradictorie (hotărârea Toih din 12 decembrie 1991, seria A, n° 224; hotărârile Hussein şi Singh din 21 februarie 1996. paragrafele 60 respectiv 68; hotărârea Grauzinis, (paragraful 31) şi trebuie să asigure de o manieră adecvată "egalitatea armelor" între părţi, adică procurorul şi deţinutul (hotărârea Ilijkov din 26 iulie 2001, paragraful 103). 13. Reţinere şi arestare preventivă. Art. 5 alin. 1 din Convenţia Europeană. Inexistenţa unor motive plauzibile din care să rezulte necesitatea arestării pentru a-l împiedica să se sustragă după săvârşirea faptei de la urmărire şi judecată. CEDO, cauza Pantea versus Rom â nia - cererea nr. 33343/1996, Hot. din 3 iunie 2003, Strasbourg. Reclamantul se plânge apoi că a fost arestat şi reţinut ilegal, în absenţa unor motive plauzibile de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni. El invocă 5 § 1 al Convenţiei, care dispune astfel în părţile pertinente:
383
«Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi urmând căile legale: (... ) c) dacă a fost arestat şi reţinut pentru a fi condus în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a bănui că a comis o infracţiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi după săvârşirea acesteia. » 217. Curtea relevă că plângerea reclamantului comportă două părţi distincte: prima despre arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni; a doua cuprinde afirmaţia reclamantului că a fost reţinut ilegal în arest preventiv după expirarea mandatului de reţinere. 1. Privind arestarea reclamantului î n absen ţ a unor motive plauzibile de a crede î n
necesitatea de a-l î mpiedica s ă fug ă dup ă s ă v â r ş irea unei infrac ţ iuni
218. Reclamantul estimează că a fost arestat în lipsa unor motive plauzibile. 219. Guvernul admite că arestarea reclamantului nu a fost conformă cu exigenţele dreptului intern. Invocând concluzia la care a ajuns curtea de apel din Oradea în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, Guvernul subliniază că, după părerea sa, nu existau motive pentru ca procurorul să elibereze un mandat de arestare împotriva reclamantului, căci, în realitate, acesta nu s-a sustras urmăririi penale. Guvernul constată în plus că procurorul, contrar exigenţelor articolului 146 al C.P.P., nu a menţionat în ordonanţa sa faptele pentru care el estima că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică. 220. Curtea aminteşte că termenii «în mod reglementar» şi «pe căile legale» care figurează la articolul 5 § 1 citat mai sus trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură (Assenov, citat, § 139). Deşi incumbă la primul cap autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45). 221. În această privinţă, Curtea relevă că, prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus reclamantul sub mandat de arest, în aplicarea articolelor 146 şi 148 c), e) şi h) al C.P.P., invocând faptul că se sustrăsese urmăririi penale şi că menţinerea sa în libertate punea în pericol ordinea publică. Or, în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, curtea de apel Oradea a judecat ilegală punerea în detenţie a reclamantului, pe motiv că acesta nu s-a sustras nicidecum urmăririi penale, ci s-a prezentat la toate convocările parchetului dar că fusese lăsat să aştepte degeaba pe coridoare. 222. Curtea relevă în plus că Guvernul pârât admite că punerea în detenţie a reclamantului nu era conformă exigenţelor dreptului intern în vigoare, pe de o parte, exigenţelor de absenţă a justificării pe baza căreia procurorul a eliberat un mandat de arestare împotriva lui, şi ţinându-se cont, pe de altă parte, de omisiunea procurorului de a enunţa, conform articolului 146 al C.P.P., faptele pentru care el considera că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică. 223. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nerespectarea «căilor legale» în momentul arestării reclamantului, recunoscută de către jurisdicţiile interne şi admisă de Guvern, se găseşte clar stabilită în speţă şi constituie o încălcare a articolului 5 § 1 c) al Convenţiei. 14. Arestare preventivă. Menţinere ilegală a măsurii arestării după expirarea duratei prevăzută în mandat. CEDO, cauza Pantea versus Rom â nia -cererea nr. 33343/1996, Hot. din 3 iunie 2003, Strasbourg. Privind men ţ inerea î n deten ţ ie a reclamantului dup ă expirarea mandatului de arest
224. Reclamantul invocă faptul că a fost ilegal reţinut în detenţie după expirarea mandatului de arest. 225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de arest eliberat împotriva reclamantului pe 5 iulie 1994, pe o durată de 30 de zile a fost pus în execuţie pe 20 iulie 1994 şi că a expirat pe 19 august 1994. Guvernul subliniază că, după exigenţele dreptului intern, reclamantul ar fi
trebuit apoi să fie eliberat în lipsa unei confirmări, din partea tribunalului judeţean Bihor, a necesităţii menţinerii sale în detenţie. 226. Referindu-se la principiile generale ale jurisprudenţei sale enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea observă că menţinerea în detenţie a reclamantului după 19 august 1994, dată la care durata mandatului său de arest a expirat, a fost judecată ilegală de către curtea de apel Oradea, în lipsa unei prelungiri, prin tribunalul competent, a duratei sale de detenţie, fapt pe care guvernul nu-l contestă. 227. Ca urmare, Curtea estimează că detenţia reclamantului după 19 august 1994 nu era regulamentară, în sensul articolului 5 § 1 c) al Convenţiei şi că este vorba despre o încălcare a acestei dispoziţii. 15. Reţinere şi arestare preventivă. Calitatea de magistrat independent faţă de executiv şi faţă de părţi care poate exercita funcţii judiciare. CEDO, cauza Pantea versus Rom â nia - cererea nr. 33343/1996, Hot. din 3 iunie 2003, Strasbourg. 1. Asupra calit ăţ ii de magistrat a procurorului care a ordonat de ţ inerea reclamantului 236. Urmând principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii, controlul juridic al atingerilor aduse de către executiv dreptului la libertatea unui individ constituie un element esenţial al garanţiei art. 5 par. 3 (Aksoy vs. Turcia, decizia din 18 decembrie 1996, Culegerea 1996-V||, P. 2282, PAR. 76). Pentru ca un „magistrat" să poată exercita „funcţii juridice", în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii reprezentând, pentru persoana, deţinută, garanţii împotriva arbitrarului sau al privării nejustificate de libertate (Schiesser vs. Elve ţ ia, decizia din 4 decembrie 1979, seria A no. 34, p. 13, par. 31). Astfel, „magistratul" trebuie să fie independent de executiv şi de părţi (Schiesser precitat, par. 31). În această privinţă, aparenţele obiective în perioada deciziei de deţinere sunt pertinente: dacă apare, în acest stadiu, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte reclamantă, independenţa şi imparţialitatea pot apărea supuse cauţiunii (Huber vs. Elve ţ ia, decizia din 23 octombrie 1990, seria A no. 188, par. 43, şi Brincat vs. Italia, decizia din 26 noiembrie 1992, seria A no. 249-A, p. 12, par. 21). 237. Curtea relevă mai întâi că în speţă, procurorul D.F. de pe lângă tribunalul judeţean Bihor a intervenit mai întâi în stadiul de informare, cercetând dacă ar trebui să-l pună sub acuzare pe reclamant, precedând deschiderea urmăririi penale şi luând hotărârea de a-l trimite în închisoare provizoriu. Într-o a doua fază, el a acţionat ca organ de urmărire, punându-l formal pe reclamant sub acuzare şi eliberând actul de acuzare prin care acesta din urmă a fost trimis în faţa tribunalului judeţean Bihor, fără a ocupa totuşi locul ministerului public în faţa acestui tribunal, deşi ar fi putut, deoarece nici o dispoziţie a legii asupra organizării juridice nu i-ar fi interzis acest lucru în mod expres. Din acel moment trebuie să se examineze dacă, în circumstanţele speţei, el îndeplinea garanţiile de independenţă şi imparţialitate inerente noţiunii de „magistrat", în sensul art. 5 par. 3 precitat. 238. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în afacerea Vasilescu vs. Rom â nia (decizia din 22 mai 1998, Culegerea 1998-III, p. 1075, par. 40, 41) a constatat deja - în conţinutul art. 6 par. 1 din Convenţie - că în România, procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţa de independenţă în privinţa executivului. Curtea nu găseşte nici un motiv care ar justifica o concluzie diferită în speţă, de această dată asupra conţinutului art. 5 par. 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv se numără de asemenea printre garanţiile inerente noţiunii de „ magistrat", în sensul art. 5 par. 3 (Schiesser precitat, par. 31). 239. Referitor la ceea ce urmează, Curtea concluzionează că procurorul care a ordonat punerea sub detenţie a reclamantului nu era un „ magistrat", în sensul par. 3 din articolul 5 precitat. Rămâne de văzut din acel moment dacă un control juridic al deţinerii reclamantului a avut loc „imediat", în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie. 2. Asupra respect ă rii exigen ţ ei de celeritate impuse prin al treilea paragraf din art. 5 din Conven ţ ie 240. Curtea reaminteşte că art. 5 par. 3 din Convenţie ordonă intervenţia unui control jurisdicţional rapid, celeritatea unei asemenea proceduri fiind apreciată în fiecare caz urmând circumstanţelor cauzei (De Jong, Baljet ş i Van den Brink, precitat, pag. 24 şi 25, par. 51 şi 52). În
385
acelaşi timp, interpretând şi aplicând noţiunea de promptitudine, nu se poate dovedi flexibilitate decât într-o foarte mică măsură (Brogan ş i al ţ ii vs. Regatul Unit, decizia din 29 noiembrie 1988, seria A no. 145-B, pp. 33-34, par. 61), un control juridic rapid al deţinerii constituind de asemenea pentru individul în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy precitat, par. 76). 241. În speţă, Curtea relevă că reclamantul a fost trimis în detenţie provizorie prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de treizeci de zile începând cu data arestării sale, şi a fost încarcerat în ziua de 20 iulie 1994. Or, abia în 28 noiembrie 1994 a fost examinată problema motivării deţinerii sale de către tribunalul judeţean Bihor care, nimeni nu contestă, prezenta garanţiile impuse de art. 5 par. 3 din Convenţie (par. 26 de mai sus). Durata globală a deţinerii reclamantului înainte de a fi tradus în faţa unui judecător sau magistrat în sensul art. 5 par. 3 se ridică deci la mai mult de patru luni. 242. Curtea reaminteşte că în decizia Brogan, a judecat că o perioadă de arest preventiv de patru zile şi şase ore fără control juridic depăşeşte limitele stricte de timp fixate de art. 5 par. 3, chiar când această perioadă are drept scop de a înarma colectivitatea în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan precitat, par. 62). A fortiori, Curtea nu ar şti deci să admită în prezenta speţă că ar fi necesar de a-l deţine pe reclamant timp de mai mult de patru luni înainte ca el să fie tradus în faţa unui judecător sau a unui magistrat care să îndeplinească exigenţele par. 3 din art. 5 precitat. 243. De aici, s-a produs violarea art. 5 par. 3 din Convenţie.
16. Arestare preventivă. Aplicarea art. 6 par.3 lit.c din Convenţia Europeană privind dreptul la apărare şi în faza preliminară a cercetărilor efectuate de poliţie. CEDO, cauza Pantea versus Rom â nia - cererea nr. 33343/1996, Hot. din 3 iunie 2003, Strasbourg.
Asupra viol ă rii prev ă zut ă de art. 6 par. 3 c) din Conven ţ ie 284. Reclamantul se plânge de aceea că în timpul instrumentării penale, nu a putut consulta un avocat. Curtea a analizat această plângere în lumina art. 6 par. 3 c) din Convenţie, redactat după cum urmează: „Orice acuzat are dreptul mai ales la^. apărarea sa sau să fie asistat de un apărător la alegerea sa" Curtea reaminteşte că ea a luat deja cunoştinţă de cauzele în care reclamanţii -de exemplu dl. Pantea - se plângeau de a li se fi negat accesul la o consiliere în timpul primelor interogatorii ale poliţiei. Ea reaminteşte în această privinţă constatarea că în deciziile Imbrioscia vs. Elve ţ ia din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, par. 36) şi John Murray vs. Regatul Unit din Regatul Unit din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, par. 62), potrivit cărora art. 6 din Convenţie se aplică chiar în stadiul de instrumentare preliminară efectuată de către poliţie, paragraful său 3 constituind un element, printre altele, ale noţiunii de proces echitabil în materie penală conţinută la paragraful 1 şi putând mai ales să joace un rol înainte de începerea procesului de judecată dacă şi în măsura în care neobservarea sa iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. 17. Arestare preventivă. „Probă" şi „indicii temeinice". Acte de luare de mită care nu privesc atribuţiile specifice judecătorului sau preşedintelui de tribunal, ci însărcinări administrative, extrajudiciare. Revocarea măsurii. R O M Â N I A CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI Decizia nr. 102
Dosar nr. 98/2003 Şedinţa publică de la 19 iunie 2003
S-a luat î n examinare recursul declarat de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie î mpotriva î ncheierii nr. 57 din 9 iunie 2003 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - Sec ţ ia penal ă , privind pe inculpata C.A. S-a prezentat inculpata, î n stare de arest, asistat ă de avoca ţ ii ale ş i.
Procedura de citare a fost î ndeplinit ă . S-a mai prezentat avocatul P.F., care a solicitat s ă participe la proces ş i s ă pun ă concluzii î n calitate de avocat ales al denun ţă torului Ţ . V:A. Constat â ndu-se c ă Ţ .V.A. nu este parte î n proces, s-a dispus respingerea cererii ap ă r ă torului s ă u de a participa î n cauz ă ş i a pune concluzii. Ap ă r ă torii inculpatei au depus note scrise, precum ş i copii xerox de pe unele documente, articole ş i note din ziare. Î n continuare, avocatul U.D. a formulat cererea de a se î ncuviin ţ a vizionarea ş i, respectiv, ascultarea celor dou ă casete video ş i a celor dou ă casete cu î nregistr ă ri audio aflate la dosar, referitoare la discu ţ iile dintre inculpat ă ş i denun ţă tor cu privire la scopul î n care a fost primit ă suma de 210 milioane lei, sus ţ in â nd c ă din partea final ă a acestor probe ar rezulta î mprejur ă ri esen ţ iale pentru cauz ă . Procurorul a ar ă tat c ă se opune la aceast ă cerere, î nveder â nd c ă administrarea de probe nu mai este posibil ă î n fa ţ a instan ţ ei de recurs ş i c ă pentru l ă murirea î mprejur ă rilor ce se tinde a se dovedi cu vizionarea ş i, respectiv, audierea celor patru casete, sunt edificatoare cele 14 fotografii ata ş ate la dosar, din care rezult ă succesiunea momentelor î nregistrate î n timpul realiz ă rii flagrantului. Curtea, deliber â nd asupra cererii formulate de ap ă r ă torul inculpatei ş i apreciind c ă , pentru a se putea pronun ţ a î n leg ă tur ă cu utilitatea probei solicitate a fi administrat ă î n aceast ă faz ă procesual ă , se impune ca mai î nt â i s ă fie ascultate concluziile p ă r ţ ilor asupra recursului declarat, dispune continuarea dezbaterilor. S-a dat cuv â ntul procurorului, care a dezvoltat motivul de casare depus la dosar, sus ţ in â nd î n esen ţă c ă , î n cauz ă , sunt î ntrunite cerin ţ ele prev ă zute de lege pentru luarea m ă surii arest ă rii preventive ş i c ă revocarea acestei m ă suri nu se justific ă . Relev â nd c ă solu ţ ia primei instan ţ e, de admitere a pl â ngerii inculpatei ş i de revocare a m ă surii arest ă rii preventive dispus ă de procuror este consecin ţ a unei gre ş ite aplic ă ri a legii, a pus concluzii pentru admiterea recursului ş i casarea hot ă r â rii atacate, cu consecin ţ a men ţ inerii arest ă rii preventive. Referindu-se, î n continuare, la nota cu privire la calitatea de magistrat a procurorului din Rom â nia, care a fost, de asemenea, depus ă la dosar, a subliniat c ă acestui magistrat nu i se poate contesta o atare calitate c â t timp este garantat ă ş i asigurat ă independen ţ a sa î n raport cu puterea executiv ă ş i î ntrune ş te toate cerin ţ ele ce-i confer ă calitatea de "alt magistrat", î mputernicit prin lege cu exercitarea atribu ţ iilor judiciare, î n sensul prevederilor î nscrise î n art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ia pentru ap ă rarea drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale. Ca urmare, a cerut s ă fie respinse ş i sus ţ inerile formulate, î n ap ă rarea inculpatei, î n sensul c ă m ă sura arest ă rii preventive nu ar fi fost luat ă de un magistrat abilitat de lege î n sensul prevederilor Conven ţ iei. Avoca ţ ii, lu â nd, pe r â nd, cuv â ntul, ca ap ă r ă tori ai inculpatei, s-au referit la sus ţ inerile formulate prin notele scrise depuse la dosar, pun â nd concluzii pentru respingerea recursului. Au relevat, î n acest sens, c ă procurorul nu poate fi considerat independent î n raport cu puterea executiv ă din Rom â nia, astfel c ă nu î ntrune ş te toate atributele necesare pentru a fi considerat alt magistrat î n accep ţ iunea cerin ţ elor î nscrise î n art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ie. De asemenea, au subliniat c ă declara ţ iile de martori ş i celelalte acte la care s-a f ă cut referire prin motivele invocate de procuror nu justific ă aprecierea c ă ar exista probe sau indicii temeinice c ă inculpata ar fi s ă v â r ş it faptele imputate. Sub acest aspect, au sus ţ inut c ă relat ă rile denun ţă torului nu au valoare probant ă deoarece nu se coroboreaz ă cu î mprejur ă ri de natur ă a convinge c ă sunt expresia adev ă rului, iar declara ţ iile martorilor nu au relevan ţ a ce li se atribuie fie pentru c ă apar ţ in unor persoane v ă dit interesate, fie c ă nu sunt concludente. Î n fine, s-a î nvederat c ă surprinderea inculpatei imediat dup ă ce a primit suma de 210 milioane lei de la denun ţă tor, nu poate avea semnifica ţ ia ce i s-a atribuit de procuror
387
deoarece exist ă elemente certe ce impun s ă se re ţ in ă c ă aceast ă sum ă a fost primit ă cu titlu de î mprumut. Î n concluzie, cer â nd respingerea recursului ca nefondat, ap ă r ă torii inculpatei au men ţ ionat c ă nu î n ţ eleg s ă mai st ă ruie î n solicitarea de a fi vizionate ş i, respectiv, ascultate cele 4 casete privind î nregistrarea video ş i audio a î nm â n ă rii sumei de 210 milioane lei de c ă tre denun ţă tor inculpatei, declar â nd c ă renun ţă la administrarea probei respective. Lu â ndu-se act de aceast ă declara ţ ie, a fost ascultat ă , î n ultimul s ă u cuv â nt, inculpata, care a f ă cut sublinieri î n sensul sus ţ inerilor formulate personal prin notele scrise depuse la dosar. Î n esen ţă , inculpata a solicitat s ă se aib ă î n vedere c ă nici unul dintre drepturile stabilite de Conven ţ ia European ă nu poate fi restr â ns, î n aplicarea lui, de c ă tre statele semnatare, iar prevederile Constitu ţ iei impun invocarea prevederilor Conven ţ iei î n dreptul intern al fiec ă rui stat membru. Referindu-se la hot ă r â ri ale Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, inculpat a a cerut s ă se constate c ă procurorul nu poate fi considerat magistrat î n sensul prevederilor art. 5 par. 3 din Conven ţ ie, astfel c ă m ă sura arest ă rii preventive dispus ă de acesta este nelegal ă . A mai relevat c ă au fost î nc ă lcate ş i prevederile art. 6 par. 2 din Conven ţ ie, precum ş i cele ale art. 23 alin. 8 din Constitu ţ ie, referitoare la prezum ţ ia de nevinov ăţ ie, deoarece dup ă arestarea sa a fost tratat ă ca vinovat ă , iar reprezentan ţ ii poli ţ iei, ai parchetului ş i serviciilor speciale au f ă cut declara ţ ii publice prin care au considerat-o î n mod inadmisibil vinovat ă . A subliniat c ă oscila ţ iile, variantele diferite invocate ş i explica ţ iile contradictorii date de denun ţă tor î n justificarea sus ţ inerilor f ă cute demonstreaz ă lipsa de veridicitate a relat ă rilor sale ş i lipsa de sinceritate. S-a mai î nvederat de inculpat ă c ă prin î nse ş i referirile la î mprumut din cuprinsul denun ţ ului olograf se confirm ă c ă suma de 210 milioane, i-a fost dat ă cu titlu de î mprumut, ceea ce confirm ă sus ţ inerea sa c ă , la p ă r ă sirea biroului denun ţă torului, a afirmat c ă -i va restitui banii la î nceputul lunii septembrie 2003. Relev â nd c ă natura rela ţ iilor care au existat î ntre ea ş i denun ţă tor au creat cadrul î n care solicitarea î mprumutului a devenit un fapt firesc, precum ş i c ă schimbarea atitudinii denun ţă torului se poate explica prin teama de a nu fi ş antajat, mai ales c ă s-au exercitat puternice presiuni asupra acestuia, inculpata a cerut s ă se constate c ă nu au existat probe ş i indicii temeinice, î n sensul prevederilor art. 143 din Codul de procedur ă penal ă , care s ă justifice arestarea sa. Î n fine, s-a sus ţ inut de inculpat ă c ă nu se justific ă invocarea, prin ordonan ţă ş i mandatul de arestare, a temeiului î nscris î n art. 148 alin. 1 lit.h din Codul de procedur ă penal ă , deoarece nu se poate considera c ă , î n raport cu pozi ţ ia ş i activitatea sa, apreciate pozitiv prin concluziile celor doi exper ţ i ai Uniunii Europene, care au efectuat verific ă ri la tribunalul ce l-a condus, ar prezenta pericol pentru ordinea public ă dac ă ar fi l ă sat ă î n libertate. Inculpata a sus ţ inut, de asemenea, c ă judec ă toarele care au f ă cut declara ţ ii î n defavoarea sa au fost interesate, fie pentru c ă au avut disensiuni cu ea, fie pentru c ă au urm ă rit s ă fie promovate prin î nl ă turarea sa de la conducerea Tribunalului Mure ş . Totodat ă , a î nvederat c ă actele ce i s-au g ă sit la perchezi ţ ia domiciliar ă constau î n referate ş i alte lucr ă ri redactate de ea personal, pe care a fost nevoit ă s ă le duc ă acas ă , dup ă î nl ă turarea sa din func ţ ie, pentru a avea siguran ţ a p ă str ă rii lor. Î n concluzie, inculpata a solicitat respingerea recursului ş i men ţ inerea solu ţ iei de revocare a m ă surii arest ă rii preventive. C U R T E A,
Asupra recursului de fa ţă ;
Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: 1. Prin procesul-verbal î ncheiat la data de 5 iunie 2003, procurorul ş ef al Sec ţ iei pentru combaterea infrac ţ iunilor conexe infrac ţ iunilor de corup ţ ie din cadrul Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie a dispus î nceperea urm ă ririi penale fa ţă de C.A. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă prev ă zut ă de art. 254 alin. 2 din Codul penal, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 ş i cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. S-a re ţ inut c ă , î n perioada decembrie 1999 - iunie 2003, fiind pre ş edinte al Tribunalului Mure ş ş i reprezentant al Ministerului de Justi ţ ie pentru realizarea obiectivului C.P.M. Sovata, î n care calitate era ordonator ter ţ iar de credite, inculpata C.A. ar fi pretins ş i primit, de la Ţ . V.A., suma total ă de 680 milioane lei ş i materiale de construc ţ ie î n valoare de peste 50 milioane lei, determin â ndu-l s ă cread ă c ă datorit ă ei a c âş tigat licita ţ ia î n urma c ă reia a efectuat lucr ă rile de la acel obiectiv, precum ş i c ă va avea grij ă ca acesta s ă ob ţ in ă solu ţ ii favorabile î n procesele civile î n care va figura ca p â r â t (filele 35-36 vol. I). Concretizate, foloasele pe care le-ar fi ob ţ inut î n modalit ăţ ile re ţ inute prin procesul-verbal men ţ ionat, constau î n urm ă toarele: - î n decembrie 1999, la st ă ruin ţ a sa, Ţ .V. ar fi achitat, cu suma de 10 milioane de lei, costul cump ă r ă turilor f ă cute de ea ş i contabilul ş ef Ş .D: de la magazinul "METRO" din Bra ş ov;- î n vara anului 2000 ar fi pretins ş i primit, de la Ţ .V., suma de 30 milioane de lei, cu care a pl ă tit costul unei excursii î n China; - î n cursul anului 2001 ar fi ob ţ inut de la Ţ .V: suma de 1.500 m ă rci germane, care i-a fost necesar ă la achizi ţ ionarea unui autoturism marca VOLKSWAGEN
PASSAT; - î n vara anului 2002 ar fi ob ţ inut de la Ţ .V. suma de 200 milioane lei, pentru a cump ă ra un teren ş i o construc ţ ie; - î n lunile octombrie, noiembrie ş i decembrie 2002, precum ş i î n aprilie 2003, ar fi pretins ş i primit de la Ţ .V. c â te 50 milioane lei, pentru a pl ă ti pe muncitorii care lucrau la amenajarea unui imobil proprietate personal ă ; - î n cursul anului 2002 ş i prima parte a anului 2003 ar fi ob ţ inut, de la Ţ .V., materiale de construc ţ ie î n valoare de peste 50 milioane de lei; - î n ziua de 5 iunie 2003, î n urma unei î n ţ elegeri anterioare, inculpata s-a prezentat la sediul SC "PREMACO" SA, al c ă rei administrator era Ţ .V., cu care ocazie a primit de la acesta suma de 210 milioane de lei. Prin Ordonan ţ ele nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, acela ş i procuror a dispus punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale î mpotriva inculpatei C.A. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de luare de mit ă prev ă zut ă de art. 254 alin. 2 din Codul penal, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 ş i cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, precum ş i arestarea preventiv ă a inculpatei pe timp de 30 de zile, invoc â ndu-se, pentru luarea acestei m ă suri, prevederile art. 148 alin. 1 lit. b, d, g ş i h din Codul de procedur ă penal ă (filele 57 ş i 58 vol. I). Î n cuprinsul ordonan ţ ei se arat ă c ă s ă v â r ş irea faptelor imputate inculpatei rezult ă din actele premerg ă toare î nceperii urm ă ririi penale, din denun ţ ul olograf formulat de Ţ .V. la 31 mai 2003, din declara ţ ia-denun ţ a acestuia de la 1 iunie 2003 ş i din procesul-verbal î ncheiat la 5 iunie 2003. 2. Invoc â nd dispozi ţ iile art. 140 1 din Codul de procedur ă penal ă , inculpata a formulat pl â ngere î mpotriva ordonan ţ ei prin care s-a dispus arestarea sa preventiv ă . Prin motivele formulate, s-a sus ţ inut, î n esen ţă , c ă arestarea preventiv ă este ilegal ă deoarece a fost dispus ă la 5 iunie 2003, î n condi ţ iile î n care urm ă rirea penal ă a î nceput abia la 6 iunie 2003, c ă punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale prin ordonan ţă contravine art. 468 din Codul de procedur ă penal ă , prin care se prevede c ă aceasta se face prin rechizitoriu î n cazul infrac ţ iunilor flagrante, c ă s-au î nc ă lcat dispozi ţ iile art. 20 ş i ale art. 23 alin. 4 din Constitu ţ ie, precum ş i ale art. 5 par. 3 din Conven ţ ia pentru ap ă rarea drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale, deoarece mandatul de arestare preventiv ă a fost emis de un procuror care, fiind subordonat ierarhic procurorului general ş i ministrului justi ţ iei, nu este independent fa ţă de puterea executiv ă ş i nici impar ţ ial. In fine, s-a mai sus ţ inut c ă luarea m ă surii arest ă rii preventive nu se justific ă deoarece nu s-a dovedit c ă inculpata s-a aflat î n vreunul din cazurile prev ă zute î n art. 148
389
alin. 1 lit. d, g ş i h din Codul de procedur ă penal ă , invocate prin ordonan ţă ş i mandat, iar cazul prev ă zut la lit. b din acela ş i articol nu mai poate fi invocat î n urma aplic ă rii procedurii obi ş nuite de efectuare a urm ă ririi penale. 3. Curtea Suprem ă de Justi ţ ie - Sec ţ ia penal ă , prin î ncheierea nr. 57 din 9 iunie 2003, a admis pl â ngerea formulat ă î mpotriva ordonan ţ ei de arestare preventiv ă , dispun â nd revocarea acestei m ă suri ş i punerea î n libertate a inculpatei. Î n motivarea acestei solu ţ ii s-a relevat c ă , î n raport cu dispozi ţ iile art. 136 din Codul de procedur ă penal ă , luarea unei m ă suri preventive este condi ţ ionat ă , potrivit art. 143 din Codul de procedur ă penal ă , la care se face referire prin art. 148 alin. 1 din acela ş i cod, de existen ţ a de probe sau indicii temeinice c ă inculpatul a s ă v â r ş it o fapt ă prev ă zut ă de legea penal ă . Analiz â ndu-se î n ţ elesul no ţ iunilor de "prob ă " ş i "indicii temeinice" î n sensul legii penale, s-a î nvederat c ă din examinarea materialului de urm ă rire penal ă aflat î n dosarul cauzei nu rezult ă c ă î n momentul lu ă rii m ă surii arest ă rii preventive fa ţă de inculpat ă ar fi existat probe sau indicii temeinice suficiente pentru confirmarea presupunerii s ă v â r ş irii faptei imputate. S-a relevat, î n acest sens, c ă afirma ţ iile din cele dou ă denun ţ uri ale lui Ţ .V. nu se coroboreaz ă cu nici un mijloc de prob ă . Tot astfel, s-a subliniat, prin considerentele hot ă r â rii, c ă inculpata a sus ţ inut, chiar din momentul constat ă rii flagrantului, c ă suma de 210 milioane lei reprezint ă un î mprumut negociat anterior cu denun ţă torul, iar acesta a declarat la r â ndul s ă u, oscilant, fie c ă numai o parte din sum ă ar face obiectul unui î mprumut, fie c ă î ntreaga sum ă i-ar fi fost pretins ă de inculpat ă pentru a-i asigura protec ţ ie î n justi ţ ie. S-a mai motivat c ă , la aprecierea sincerit ăţ ii afirma ţ iilor denun ţă torului, mai trebuie s ă se ţ in ă seama c ă obiectivul Sovata, a c ă rui executare l-a pus î n situa ţ ia de a intra î n tratative cu inculpata, a fost finalizat î nc ă din luna februarie 2002, precum ş i de natura cu totul aparte a leg ă turilor ce s-au creat ş i men ţ inut î ntre cei doi, care pot face explicabil ă ş i existen ţ a unor rela ţ ii financiare personale. Conchiz â ndu-se, s-a ar ă tat c ă , î n lipsa unor probe sau indicii temeinice suficiente, care s ă sus ţ in ă , î n acest stadiu al urm ă ririi penale, presupunerea s ă v â r ş irii faptei de c ă tre inculpat ă , m ă sura preventiv ă luat ă este ilegal ă ş i se impune revocarea arest ă rii ş i punerea î n libertate a inculpatei. Cu privire la celelalte motive invocate, s -a subliniat c ă din actele dosarului rezult ă c ă urm ă rirea penal ă a î nceput la 5 iunie 2003, iar nu la 6 iunie 2003, cum s -a men ţ ionat î n procesul verbal numai datorit ă unei erori materiale v ă dite, precum ş i c ă nu sunt aplicabile dispozi ţ iile art. 468 din Codul de procedur ă penal ă , relative la punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale prin rechizitoriu, deoarece urm ă rirea penal ă s-a efectuat potrivit procedurii obi ş nuite. Î n leg ă tur ă cu critica privind nerespectarea prevederilor art. 5 par. 3 din Conven ţ ie, s-a motivat c ă din moment ce legea a î mputernicit pe procuror s ă poat ă lua m ă sura arest ă rii preventive, î n cursul urm ă ririi penale, iar calitatea de magistrat î i este recunoscut ă prin art. 42 din Legea pentru organizarea judec ă toreasc ă , competen ţ a de a examina aceast ă problem ă , care prive ş te organizarea ş i func ţ ionarea institu ţ iilor cu atribu ţ ii judiciare, revine altei puteri constituite î n stat, respectiv Parlamentului. 4. Î mpotriva acestei hot ă r â ri, a declarat recurs Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie, invoc â nd cazul de casare prev ă zut î n art. 385 9 alin. 1 pct. 17 1 din Codul de procedur ă penal ă . S-a sus ţ inut, î n dezvoltarea motivului de casare, c ă m ă sura arest ă rii preventive a fost luat ă cu stricta respectare a condi ţ iilor cerute de dispozi ţ iile legale aplicabile, astfel c ă solu ţ ia de admitere a pl â ngerii formulate de inculpat ă î mpotriva ordonan ţ ei prin care s-a dispus arestarea sa preventiv ă este gre ş it ă . S-a relevat, î n acest sens, c ă "instan ţ a era competent ă s ă se pronun ţ e strict numai î n leg ă tur ă cu legalitatea lu ă rii m ă surii preventive ş i s ă nu fac ă aprecieri de domeniul
judec ăţ ii î n fond, prin analizarea probelor î n î ncercarea de a demonstra nelegalitatea m ă surii dispuse de procuror". Detaliindu-se, s-a sus ţ inut c ă , din moment ce inculpata a fost surprins ă cu suma de 210 milioane lei primit ă de la denun ţă tor, procurorul î n mod judicios a constatat ş i inserat, î n cuprinsul ordonan ţ ei nr. 210/P/2003 ş i al mandatului de arestare preventiv ă nr. 45 din 5 iunie 2003, existen ţ a at â t a condi ţ iei cerute de art. 143 din Codul de procedur ă penal ă , c â t ş i a cazului prev ă zut de art. 148 lit. b din acela ş i cod. S-a mai sus ţ inut c ă nu s-a ţ inut seama de faptul c ă inculpata ar fi î ncercat s ă z ă d ă rniceasc ă aflarea adev ă rului, ceea ce ar constitui cazul de arestare prev ă zut de art. 148 lit. d din Codul de procedur ă penal ă , invoc â ndu-se, î n aceast ă privin ţă , î mprejurarea c ă ea a î naintat mai multe memorii Ministerului Justi ţ iei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie ş i altor institu ţ ii. S-a invocat ş i î mprejurarea c ă inculpata a î ncercat s ă trimit ă ap ă r ă torilor s ă i un bilet prin care le-a sugerat s ă -i formuleze ap ă rarea î n sensul c ă a primit suma de 210 milioane lei cu titlu de î mprumut, subliniindu-se, totodat ă , c ă aceast ă ap ă rare este lipsit ă de relevan ţă , deoarece î mprumutul de bani constituie un folos susceptibil a face obiectul infrac ţ iunii de luare de mit ă . Î n fine, s-a relevat, î n dezvoltarea motivului de casare, c ă nu s-a ţ inut seama c ă , î n cauz ă , este aplicabil ă ş i dispozi ţ ia î nscris ă î n art. 148 lit. g din Codul de procedur ă penal ă , deoarece inculpata a s ă v â r ş it fapta î n condi ţ iile unor circumstan ţ e agravante, decurg â nd din calitatea sa de judec ă tor, care î i impunea s ă aib ă o conduit ă irepro ş abil ă , pentru a nu aduce atingere î ncrederii î n actul de justi ţ ie. S-a sus ţ inut c ă ş i existen ţ a cazului de arestare prev ă zut î n art. 148 lit.h din Codul de procedur ă penal ă este de net ă g ă duit deoarece pentru fapta imputat ă inculpatei este prev ă zut ă o pedeaps ă superioar ă celei la care se refer ă acest text de lege, iar pericolul pentru ordinea public ă apare evident dac ă se ţ ine seama de starea de nelini ş te ş i sentimentul de insecuritate produse î n r â ndul societ ăţ ii civile de cercetarea î n stare de libertate a persoanelor asupra c ă rora planeaz ă acuza ţ ii grave. S-a î nvederat c ă primirea sumelor de bani rezult ă din î nregistrarea convorbirii avute de inculpat ă la data de 14 mai 2003 cu Ţ .V.A., precum ş i din g ă sirea, asupra acesteia, a sumei de 210 milioane lei, iar sus ţ inerile denun ţă torului c ă inculpata a intervenit î n favoarea sa sunt confirmate de judec ă toarele G.F. ş i B.M.E., precum ş i de al ţ i martori. In fine, s-a relevat c ă dup ă data de 9 iunie 2003, c â nd a fost solu ţ ionat ă pl â ngerea inculpatei de prima instan ţă , s-a dispus î nceperea urm ă ririi penale ş i pentru s ă v â r ş irea de c ă tre aceasta a altor infrac ţ iuni, precum ş i c ă au ap ă rut indicii temeinice cu privire la comiterea de c ă tre ea a unei alte infrac ţ iuni de luare de mit ă ş i a unor abuzuri î n serviciu. De asemenea, prin nota anexat ă motivului de casare, astfel cum aceasta a fost prezentat ă ş i oral, s-a sus ţ inut c ă procurorului nu i se poate contesta calitatea de magistrat c â t timp este garantat ă ş i asigurat ă independen ţ a sa î n raport cu puterea executiv ă ş i î ntrune ş te toate cerin ţ ele ce-i confer ă calitatea de "alt magistrat", î mputernicit prin lege cu exercitarea atribu ţ iilor judiciare, î n sensul prevederilor art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ie. Conchiz â ndu-se, s-a subliniat c ă m ă sura arest ă rii preventive a fost luat ă cu stricta respectare a dispozi ţ iilor legii, iar solu ţ ia de admitere a pl â ngerii î mpotriva ordonan ţ ei prin care s-a dispus aceast ă m ă sur ă este nefondat ă . 5. Din examinarea actelor dosarului, î n raport cu criticile formulate prin motivul de casare invocat, se constat ă urm ă toarele: A. Cu privire la legalitatea lu ă rii m ă surii arest ă rii preventive Prin ordonan ţ a nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, s-a dispus, de c ă tre procuror, arestarea preventiv ă a inculpatei, î nveder â ndu-se c ă din actele premerg ă toare î nceperii urm ă ririi penale, denun ţ ul olograf formulat de Ţ .V.A., declara ţ ia-denun ţ a acestuia ş i procesul-verbal de constatare din 5 iunie 2003 rezult ă c ă aceasta a s ă v â r ş it infrac ţ iunea de
391
luare de mit ă prev ă zut ă de art. 254 alin. 2 din Codul penal, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 ş i cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. S-a motivat c ă inculpata se afl ă î n situa ţ iile prev ă zute de art. 148 alin. 1 lit.b,d,g ş i h din Codul de procedur ă penal ă deoarece infrac ţ iunea ar fi flagrant ă , a fost s ă v â r ş it ă î n condi ţ iile unei circumstan ţ e agravante, inculpata ar fi î ncercat z ă d ă rnicirea afl ă rii adev ă rului, iar pedeapsa prev ă zut ă de lege este mai mare de 2 ani ş i l ă sarea sa î n libertate ar prezenta pericol pentru ordinea public ă . Ca urmare, acela ş i procuror a emis mandatul de arestare preventiv ă nr. 45 din 5 iunie 2003, prin care a dispus arestarea preventiv ă a inculpatei. In leg ă tur ă cu luarea acestei m ă suri, se impune a se avea î n vedere c ă î n art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ia pentru ap ă rarea drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale, ratificat ă de Rom â nia prin Legea nr. 30/1994, se prevede c ă orice persoan ă arestat ă sau de ţ inut ă "trebuie adus ă de î ndat ă î naintea unui judec ă tor sau a altui magistrat î mputernicit prin lege cu exercitarea atribu ţ iilor judiciare". Î n aceast ă privin ţă , î n cadrul pozi ţ iei exprimate de Guvernul Rom â niei î n cauza privind reclama ţ ia adresat ă de Pantea Alexandru Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, solu ţ ionat ă prin decizia din 6 martie 2001, s-a admis c ă legisla ţ ia rom â n ă aplicabil ă nu r ă spunde exigen ţ elor art. 5 par. 3 al Conven ţ iei, ţ in â nd cont c ă procurorul competent de a re ţ ine cu mandat nu ofer ă garan ţ iile cerute prin no ţ iunea de "magistrat" î n sensul dispozi ţ iilor din articolul men ţ ionat. Tot î n aceast ă cauz ă , Curtea European ă a Drepturilor Omului a reamintit c ă , î n afacerea Vasilescu, a constatat c ă î n Rom â nia, "procurorii, ac ţ ion â nd î n calitate de magistra ţ i ai ministerului public, subordona ţ i mai î nt â i procurorului general, apoi ministrului justi ţ iei, nu î ndeplinesc exigen ţ a de independen ţă î n privin ţ a executivului". Or, se subliniaz ă î n continuare, prin considerentul citat, "independen ţ a fa ţă de executiv se num ă r ă de asemenea printre garan ţ iile inerente no ţ iunii de magistrat" cu atribu ţ ii judiciare. Tot astfel, este de re ţ inut c ă ş i î n cauza Niedbada, Curtea European ă a Drepturilor Omului s-a pronun ţ at asem ă n ă tor prin hot ă r â rea din 4 iulie 2000. Lu â nd î n considerare afirma ţ ia guvernului polonez c ă procurorii din Polonia erau î nc ă subordona ţ i procurorului general, care î ndeplinea totodat ă ş i func ţ ia de ministru de justi ţ ie, a ajuns la concluzia c ă , î n exercitarea func ţ iei lor, procurorii respectivi erau supu ş i controlului unei autorit ăţ i apar ţ in â nd structurii executive, ceea ce constituie o î nc ă lcare a prevederilor art. 5 par.3 din Conven ţ ie. De asemenea, prin hot ă r â rea din 5 aprilie 2001, dat ă î n cauza H.B.c. Elve ţ ia, Curtea European ă a Drepturilor Omului a decis c ă s-au î nc ă lcat prevederile art. 5 par.3 din Conven ţ ie de c ă tre judec ă torul de instruc ţ ie care a decis arestarea preventiv ă , deoarece acesta ar fi putut s ă intervin ă î n procedura ulterioar ă î n calitate de parte care exercit ă ac ţ iunea penal ă . Î n motivarea acestei decizii s-a relevat c ă , pentru a fi considerat c ă exercit ă atribu ţ ii judiciare î n sensul art. 5 par. 3 din Conven ţ ie, magistratul trebuie s ă î ndeplineasc ă anumite condi ţ ii, care reprezint ă , pentru persoana de ţ inut ă , garan ţ ii î mpotriva arbitrariului sau a priv ă rii nejustificate de libertate. In acest sens, s -a subliniat c ă magistratul trebuie s ă fie independent fa ţă de executiv ş i fa ţă de p ă r ţ i. Or, s-a ar ă tat î n continuarea argument ă rii, dac ă magistratul poate interveni î n procedura penal ă ulterioar ă , î n calitate de parte care exercit ă ac ţ iunea penal ă , independen ţ a ş i impar ţ ialitatea sa pot fi luate î n discu ţ ie. Î n raport cu aceste precedente de interpretare ale Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, se impune a se î n ţ elege c ă procurorul care a emis ordonan ţ a de arestare preventiv ă ş i a dispus arestarea preventiv ă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat "magistrat î mputernicit prin lege cu exercitarea atribu ţ iilor judiciare" î n accep ţ iunea art. 5 par. 3 din Conven ţ ie, deoarece este î n mod v ă dit dependent de puterea executiv ă ş i, fiind implicat î n exercitarea ac ţ iunii penale prin actele de urm ă rire efectuate, nu poate fi nici impar ţ ial.
De altfel, dup ă cum s-a relevat ş i prin considerentele hot ă r â rii atacate, î n acela ş i sens s-a pronun ţ at ş i Curtea Constitu ţ ional ă a Rom â niei, care a constatat, prin decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, c ă "A ş a cum se prevede î n art. 131 alin. 1 din Constitu ţ ie, procurorii îş i desf ăş oar ă activitatea sub autoritatea ministrului justi ţ iei, organ esen ţ ialmente executiv, fiind, pe cale de consecin ţă , ei î n ş i ş i agen ţ i ai autorit ăţ ii executive". Se impune, deci, s ă se considere c ă o m ă sur ă preventiv ă at â t de grav ă , cum este arestarea inculpatului, nu poate fi luat ă de orice magistrat, ci numai de judec ă tor ş i de magistratul î mputernicit prin lege cu exercitarea atribu ţ iilor judiciare, adic ă acel magistrat a c ă rui independen ţă ş i impar ţ ialitate s ă fie echivalente cu ale judec ă torului. Cum prin art. 20 din Constitu ţ ia Rom â niei se prevede c ă „ dispozi ţ iile constitu ţ ionale privind drepturile ş i libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretate ş i aplicate î n concordan ţă cu Declara ţ ia universal ă a drepturilor omului, cu pactele ş i cu celelalte tratate la care Rom â nia este parte", iar „dac ă exist ă neconcordan ţ e î ntre pactele ş i tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Rom â nia este parte, ş i legile interne, au prioritate reglement ă rile interna ţ ionale", este evident c ă reglement ă rile cuprinse î n art. 5 par. 3 din Conven ţ ie, care a fost ratificat ă de ţ ara noastr ă , sunt obligatorii î n sensul interpret ă rilor date prin deciziile la care s-a f ă cut referire, f ă c â nd parte din ordinea de drept. A ş a fiind, din moment ce procurorul care a dispus ş i luat m ă sura arest ă rii preventive nu î ntrune ş te condi ţ iile cerute de art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ia asupra drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. 2 ş i art. 23 alin. 4 din Constitu ţ ie, se impune a se constata c ă nu au fost respectate prevederile legale referitoare la aceast ă m ă sur ă . Examinarea cauzei sub aspectul legalit ăţ ii m ă surii arest ă rii preventive dispuse nu poate contraveni dispozi ţ iilor art. 385 8 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă , referitoare la necrearea unei situa ţ ii mai grele pentru cel care a declarat recurs, c â t timp o atare examinare nu vizeaz ă schimbarea solu ţ iei pronun ţ ate, ci este doar de natur ă a conduce la men ţ inerea ei, iar prin criticile formulate î n cadrul motivului de casare invocat s -au f ă cut referiri î n sensul c ă procurorul care a luat m ă sura respectiv ă avea calitatea de magistrat î n accep ţ iunea prevederilor art. 5 par.3 din Conven ţ ie. B. Cu privire la temeinicia solu ţ iei de revocare a m ă surii arest ă rii preventive In adev ă r, a ş a cum s-a ar ă tat î n cadrul motivului de casare invocat, prin ordonan ţă ş i mandatul de arestare preventiv ă , s-au men ţ ionat ca temeiuri ale acestei m ă suri, dispozi ţ iile art. 148 lit.b,d,g ş i h din Codul de procedur ă penal ă , motiv â ndu-se ş i modul de î ndeplinire a fiec ă reia dintre situa ţ iile la care se refer ă aceste texte de lege. Dar, dup ă cum corect s-a relevat prin considerentele hot ă r â rii atacate cu recurs, condi ţ ia esen ţ ial ă pentru luarea unei asemenea m ă suri este aceea a î ntrunirii cerin ţ elor î nscrise î n art. 148 cu referire la art. 143 din Codul de procedur ă penal ă . Sub acest aspect, prin art. 148 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă se prevede c ă m ă sura arest ă rii inculpatului poate fi luat ă numai dac ă sunt î ntrunite condi ţ iile prev ă zute î n art. 143, adic ă "dac ă sunt probe sau indicii temeinice c ă a s ă v â r ş it o fapt ă prev ă zut ă de legea penal ă ". F ă c â nd referire la prevederile alineatului 3 al art. 143 din Codul de procedur ă penal ă , potrivit c ă rora "sunt indicii temeinice atunci c â nd din datele existente î n cauz ă rezult ă presupunerea c ă persoana fa ţă de care se efectueaz ă urm ă rirea penal ă a s ă v â r ş it fapta", prima instan ţă a examinat î n ce m ă sur ă elementele pe care le con ţ ine materialul de urm ă rire penal ă era susceptibil s ă confirme presupunerea c ă inculpata a comis infrac ţ iunea de luare de mit ă ce i s-a imputat. Numai î n urma analizei detaliate a relat ă rilor succesive ale denun ţă torului, comparativ cu sus ţ inerile f ă cute de inculpat ă î n ap ă rarea sa, precum ş i cu datele ce rezult ă din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia c ă materialul probator adunat nu justific ă presupunerea s ă v â r ş irii faptei imputate.
393
Pe l â ng ă c ă nu a fost infirmat ă prin dovezi negarea constant ă a inculpatei de a fi primit alte sume de bani, î n afar ă de aceea pentru care s-a organizat flagrantul, ca ş i a celorlalte foloase ce s-a pretins c ă i s-ar fi dat, nu s-au invocat elemente probatorii credibile pentru demonstrarea netemeiniciei ap ă r ă rii pe care ea ş i-a formulat-o î n sensul c ă suma g ă sit ă asupra sa cu acel prilej fusese ob ţ inut ă cu titlu de î mprumut. Or, fa ţă de sus ţ inerea inculpatei c ă i s-a dat cu titlu de î mprumut suma de 210 milioane lei, se impunea s ă se fac ă verific ă ri ş i s ă fie adunate elemente probatorii, ţ in â nd seama c ă din coroborarea declara ţ iilor denun ţă torului cu relat ă rile martorilor rezult ă c ă î ntre cei doi au existat mai mult timp ne î ndoielnice rela ţ ii de î ncredere reciproc ă , de natur ă a face credibil ă ipoteza î mprumutului unei sume mai mari de bani. Tot astfel, a ş a cum s-a relevat prin considerentele hot ă r â rii atacate, pre-tinderea ş i primirea succesiv ă de c ă tre inculpat ă a unor sume relativ importante de bani ş i a altor foloase, la care se refer ă Ţ .V.A. prin denun ţ urile sale, nu este confirmat ă de nici o prob ă de natur ă a justifica presupunerea c ă , î n realitate, acele sume ş i foloase i s-au ş i dat. Mai mult, î ndelungata rela ţ ie de î ncredere reciproc ă dintre denun ţă tor ş i inculpat ă , bazat ă ş i pe comunicarea realizat ă î ntre ei cu prilejul construirii de c ă tre firma administrat ă de denun ţă tor a mai multor obiective pentru care inculpata a avut î mputernicire s ă le supravegheze, face neverosimil ă pretinsa team ă a denun ţă torului de a refuza s ă -i dea acele foloase pe motiv c ă inculpata l-ar fi constr â ns. De altfel, a ş a cum s-a subliniat ş i prin hot ă r â re, î nse ş i declara ţ iile f ă cute de inculpat ă ş i denun ţă tor cu ocazia confrunt ă rilor efectuate confirm ă c ă î ntre ei au existat rela ţ ii de î ncredere de natur ă a infirma pretinsa constr â ngere exercitat ă de inculpat ă asupra denun ţă torului, iar existen ţ a altor interese pentru care s ă fi fost date foloasele nu poate fi presupus ă ne î ndoielnic î n raport de con ţ inutul materialului probator din dosar. In aceast ă privin ţă , declara ţ iile judec ă torilor G.F. ş i B.M.E. referitoare la pretinse interven ţ ii ale inculpatei, î n favoarea denun ţă torului ş i a altor agen ţ i economici, nu pot avea relevan ţ a ce le este atribuit ă prin motivul de casare c â t timp aceste martore au f ă cut doar referiri cu caracter general, neconcretizate, iar existen ţ a unor rela ţ ii tensionate î ntre cele dou ă judec ă toare ş i inculpat ă , explicat ă ş i de interesul acestora de a promova î n urma î nl ă tur ă rii inculpatei din func ţ ia de pre ş edinte de tribunal, nu poate da valoare ne î ndoielnic ă relat ă rilor pe care le-au f ă cut. Tot astfel, este de observat c ă declara ţ iile martorilor salariate la SC "PREMACO" SA, se refer ă doar la prezen ţ a inculpatei la aceast ă firm ă , î n mai multe ocazii (filele 151-159 vol.III), ceea ce este explicabil dac ă se au î n vedere atribu ţ iile î ncredin ţ ate inculpatei pentru a veghea la executarea lucr ă rilor contractate cu firma respectiv ă . Dintre ceilal ţ i martori invoca ţ i prin motivul de casare, C.I., merceolog la Tribunalul Mure ş , s-a referit la achizi ţ ionarea unor bunuri pentru aceast ă instan ţă , f ă r ă a face vreo relatare de natur ă a confirma faptele imputate inculpatei, judec ă torul Ţ .I. sa referit doar la rela ţ ii nesemnificative de serviciu, grefiera T.M.a a declarat c ă , efectu â nd ş i lucr ă ri de statistic ă , nu a primit nici o dispozi ţ ie din partea inculpatei î n sensul de a men ţ iona date ireale, ş oferul P.D. a declarat c ă inculpata nu i-a cerut niciodat ă s ă transporte documente sau dosare la domiciliul ei, iar judec ă torul L.I.D. s-a referit numai la xeroxarea unor situa ţ ii cu ocazia unui control efectuat la Tribunalul Mure ş (filele 170-181 vol. III). Referirile din motivul de casare la existen ţ a cazurilor de arestare preventiv ă prev ă zute î n art. 148 alin. 1 lit .b, d, g ş i h din Codul de procedur ă penal ă nu mai pot avea relevan ţă c â t timp, a ş a cum s-a motivat prin hot ă r â rea atacat ă , arestarea preventiv ă nu poate fi dispus ă f ă r ă s ă fie î ndeplinit ă condi ţ ia esen ţ ial ă a existen ţ ei probelor sau indiciilor temeinice c ă persoana aflat ă î n unul din acele cazuri a s ă v â r ş it o fapt ă prev ă zut ă de legea penal ă , astfel c ă examinarea acestei critici devine inutil ă . Ca urmare, este evident c ă nu poate fi infirmat ă concluzia primei instan ţ e c ă nu este î ndeplinit ă condi ţ ia esen ţ ial ă referitoare la existen ţ a de probe sau indicii temeinice c ă inculpata a s ă v â r ş it o fapt ă prev ă zut ă de legea penal ă , astfel cum aceast ă condi ţ ie este reglementat ă prin art. 148 alin. 1 cu referire la art. 143 din Codul penal. In ceea ce prive ş te sus ţ inerile f ă cute prin motivul de casare î n sensul c ă la data de 12 iunie 2003, dup ă pronun ţ area hot ă r â rii atacate cu recurs, a fost pornit procesul penal
î mpotriva inculpatei pentru s ă v â r ş irea altor infrac ţ iuni, se impune a se constata c ă noile fapte penale la care se face referire exced posibilit ăţ ii de a fi examinate, obiectul cauzei de fa ţă fiind limitat la solu ţ ionarea recursului privind solu ţ ia de revocare a m ă surii arest ă rii preventive pentru s ă v â r ş irea pretinsei infrac ţ iuni de luare de mit ă de la denun ţă torul Ţ .V.A.. Totodat ă , î n leg ă tur ă cu aceast ă fapt ă , î n raport cu incontestabilele rela ţ ii de î ncredere reciproc ă dintre inculpat ă ş i denun ţă tor, care au existat timp de mai mul ţ i ani, nu poate fi primit ă sus ţ inerea c ă î mprumutarea celor 210 milioane lei ar constitui un folos î n accep ţ iunea prevederilor art. 254 din Codul penal, c â t timp astfel de conven ţ ii nu presupun neap ă rat ob ţ inerea, î n schimb, a unui avantaj sau rezolvarea unui anumit interes, mai ales c ă , a ş a cum s-a ar ă tat, nu s-a confirmat presupunerea c ă inculpata ar fi promis, î n schimbul î mprumutului, î ndeplinirea sau ne î ndeplinirea unor acte intr â nd î n sfera atribu ţ iilor sale de serviciu. De altfel, este de remarcat c ă pretinsele acte de luare de mit ă nici nu privesc atribu ţ iile specifice de judec ă tor sau de pre ş edinte de tribunal, ci î ndeplinirea de c ă tre inculpat ă a unor î ns ă rcin ă ri administrative, evident extrajudiciare. In consecin ţă , nefiind î ntemeiate criticile aduse î ncheierii atacate prin motivul invocat ş i cum alte motive, susceptibile de a fi luate î n considerare din oficiu nu se constat ă , urmeaz ă ca recursul declarat de procuror s ă fie respins ca nefondat. Ca urmare a respingerii recursului, se va dispune punerea, de î ndat ă , î n libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventiv ă emis î n cauz ă , dac ă nu este arestat ă î n baza altui mandat emis de un judec ă tor î n conformitate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Conven ţ ia pentru ap ă rarea drepturilor omului ş i libert ăţ ilor fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. 2 din Constitu ţ ia Rom â niei ş i preeminente fa ţă de prevederile legii rom â ne. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul Na ţ ional Anticorup ţ ie î mpotriva î ncheierii nr. 57 din 9 iunie 2003 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie. Dispune punerea, de î ndat ă , î n libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventiv ă nr. 45 din 5 iunie 2003, emis î n dosarul nr. 210/P/2003 al Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie, dac ă nu este arestat ă î n baza altui mandat emis de un judec ă tor. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 19 iunie 2003.
Secţiunea a III-a ALTE MĂSURI PROCESUALE
1. Măsurile de ocrotire Alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, în cadrul procesului penal pot fi dispuse şi m ă suri de ocrotire. Acestea se iau în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate ori a unor măsuri de siguranţă ce implică restrângerea libertăţii.617 Din analiza acestei definiţii, rezultă că măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau inculpatul, persoane care nu participă în procesul penal. Potrivit art. 161 C.proc.pen., măsurile de ocrotire se pot dispune faţă de următoarele categorii de persoane:
395
un minor; o persoană pusă sub interdicţie; o persoană căreia i s-a instituit curatela; o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are motive de ajutor. Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa cumulativă a dou ă condi ţ ii, şi anume618: învinuitul sau inculpatul să aibă în grijă persoane care au nevoie de ocrotire şi, în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate, aceste persoane să rămână fără nici o ocrotire. Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol.II, Ed.Fundaţiei „ Chemarea" Iaşi, 1994, p.73 Dongoroz, în colab, op.cit., p.334
618
V.
Măsurile de ocrotire se pot lua şi în cazul în care s-a dispus internarea medicală, potrivit art. 162 alin. 5 C.proc.pen. În privinţa duratei, legea nu prevede expres, dar este evident că măsura de ocrotire se ia pe perioada cât durează măsura preventivă care a determinat-o.619 În vederea luării măsurilor de ocrotire, procurorul sau instanţa de judecată care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive sau măsura de siguranţă a internării medicale, au obligaţia de a înştiinţa autoritatea competentă.
2. Măsurile de siguranţă A) Condiţii Măsurile de siguranţă620 sunt acele măsuri procesuale ce se iau în mod provizoriu, în cursul procesului penal, faţă de învinuit sau inculpat, pentru a înlătura starea de pericol generată de natura cauzei sau de persoana făptuitorului şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.621
622
Două dintre măsurile de siguranţă prevăzute în art. 112 C.pen.622, devin, potrivit legii, măsuri procesuale având un pronunţat caracter de proteguire a făptuitorului şi un redus caracter de constrângere şi anume, obligarea la tratament medical şi internarea medicală.623 Potrivit art. 162 alin. 1 C.proc.pen., dacă procurorul, î n cursul urm ă ririi penale624, constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din C.pen., sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, în mod provizoriu, de instanţa de judecată. N. Volonciu, op.cit., Tratat de procedur ă penal ă , Partea generală, vol.1, Ed. Paideia,Buc.,1993, p. 440 0 62
Gh. Mateuţ, op.cit., vol. II, p.75.
621
Şi
legislaţia
în
impuse
indivizilor
penală
franceză,
periculoşi
măsurile
pentru
de
ordinea
siguranţă socială,
au
un
scop
scopul
în
exclusiv
de
a
preventiv,
preveni
fiind
săvârşirea
infracţiunilor pe care starea lor o face posibilă. În Codul penal german, în rândul măsurilor de siguranţă se încadrează internarea într-un spital de boli psihiatrice, internarea într-un institut de dezintoxicare, internarea într-un institut socio-terapeutic, internarea într-o unitate cu supraveghere riguroasă, pentru exercitarea unui control asupra comportamentului. 622
Potrivit
art.
112
C.pen.,
măsurile
de
siguranţă
sunt:
obligarea
la
tratament
medical,
internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau
o
altă
ocupaţie,
interzicerea
de
a
se
afla
anumite
în
localităţi,
expulzarea
străinilor,
confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. 623
I. Neagu, op.cit., p. 438
624
Pe
cale
de
consecinţă
aceste
măsuri
nu
vor
putea
fi
luate
în
cadrul
actelor
premergătoare
urmăririi penale şi nici în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale.
Pentru a se dispune cele două măsuri de siguranţă625 trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
-
să fie început procesul penal626; să existe starea de boală sau intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe; din cauza acestei boli, învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate. Măsurile de siguranţă pot fi dispuse în cazul soluţiei de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală627, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. J0 lit. a, b şi c C.proc.pen. În practica judiciară s-a arătat că, faţă de făptuitorul minor - care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie - trebuie luată măsura internării într-un institut medical-educativ, prevăzută de art. 101 lit. d C.pen, iar nu măsura de siguranţă a internării medicale.628
B) Procedura luării măsurilor de siguranţă Recentele modificari introduse prin Legea nr. 281/2003 au instituit, si in cazul dispunerii acestor măsuri procesuale, un cadru procesual de garantare a drepturilor procesuale ale învinuitului sau inculpatului, prin obligativitatea ascultării învinuitului sau inculpatului, în prezenţa apărătorului şi a procurorului, înainte de a se dispune luarea unei măsuri de siguranţă de către instanţă. Potrivit art. 162 alin. 2 C.proc.pen., procurorul sau instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintal şi a toxicomanilor periculoşi. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către; instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. 629 În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile de ocrotire prevăzute în art. 161 C.proc.pen. Potrivit art. 113 C.pen., dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, el poate fi obligat a se prezenta, în mod regulat, la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Potrivit art. 114 C.pen, când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de 6s2p6ecialitate, până la însănătoşire. 626 În conformitate cu dispoziţiile art. 111 al.1 şi 2 C.pen, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi "se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală". În consecinţă, în cazul în care s-a comis o contravenţie nu poate fi aplicată nici una dintre măsurile de siguranţă (C.S.J., S.P., Dec. nr. 2583/21.06.1999) 627 Gr. Theodoru, op.cit., p.220;; în acelaşi sens, T.S., Dec. de îndr. nr. 3/1973, C.P., 1973, p.24. 6 8 I. Neagu, op.cit, p.440. 2 629 Privitor la acest text, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că este contrar art. 23 alin. 1 şi 8 şi art. 49 alin. 2 din Constituţie, cu motivarea că "atât critica dispoziţiilor legale menţionate, cât şi considerarea lor ca neconstituţionale se întemeiază pe neînţelegerea naturii juridice, a temeiului şi a finalităţii măsurii de siguranţă a internării medicale (Dec. nr. 76/20 mai 1999, def. a Curţii constituţionale, publ. în M.Of. nr. 323/6 iulie 1999). 625
Hotărârea630 instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea. În legătură cu dispoziţiile art. 162 alin. 3 C.proc.pen, în practica judiciară s-a pus problema dacă procurorul, în ipoteza în care a dispus scoaterea de sub urmărire penală, însă nu a luat în mod provizoriu măsura internării medicale -poate sesiza instanţa pentru a lua această măsură. Printr-o soluţie recentă, instanţa supremă a statuat că în situaţia mai susmenţionată, procurorul nu poate cere instanţei de judecată luarea măsurii de siguranţă a internării medicale. Astfel, instanţa supremă şi-a însuşit un punct de vedere exprimat în doctrină631, potrivit căruia instanţa nu are posibilitatea decât să confirme sau să infirme soluţia proxcurorului care a dispus luarea în mod provizoriu a uneia din măsuirile de siguranţă.632. Alţi autori633 au arătat că, dacă procurorul a omis să dispună măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 şi 114 C.pen., sesizând instanţa direct şi nemijlocit, aceasta poate lua una din cele două 6m34ăsuri. Apreciem, alături de alţi autori634, că instanţa este îndreptăţită să aplice măsura de siguranţă a obligării la tratament medical635 sau a internării medicale, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile legale şi o asemenea măsură este justificată.
397
3. Măsurile asigurătorii A) Noţiune. Condiţii Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzeite prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.636 Bunurile asupra cărora se instituie măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în cursul procesului penal, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini, ori dreptul de folosinţă (atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu). În practica judiciară, s-a arătat că hotărârea instanţei de a fi luat măsura internării medicale fără a se fi pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului şi fără a pronunţa, în consecinţă, o hotărâre de condamnarea, achitare sau încetare a procesului penal este nelegală, motiv pentru care s-a admis recursul în anulare, s-a casat sentinţa atacată şi se trimite cauza pentru rejudecare la prima instanţă (C.S.J., S.P., Dec. nr. 1815/21.06.1995). 631 V. Dongoroz, Explica ţ ii teoretice al Codului penal rom â n, vol.II, Ed. Academiei Bucureşti 1 ^70, p.291; V. Papadopol, M. Popovici, Notă în R.2, p211 6 32 V. Păvăleanu, op.cit, p.449 63 3 633 G. Antoniu, în colab., Practica judiciar ă penal ă , p.gen., vol.II, Ed. Academiei, Bucureşti 1990, p.148; Gh. Mateuţ, op.cit., vol.II, p.77. 63 4 6 35 I. Neagu, op.cit., p.442 635 În practica judiciară s-a arătat că, întrucât din actele medicale aflate la dosar rezultă că inculpatul prezenta o stare pshiopatoidă post-traumatică, având discernământul diminuat, iar comisia de medici de specialitate a opinat ca acesta sa fie obligat la tratament medical, se impunea ca instanţele care au soluţionat cauza să aplice această măsură de siguranţă, până la însănătoşire. (T.S., S.P., Dec. nr. 1547/12.10.1989). 636 Gr. Theodoru, op.cit., p.383. 630
Orice înstrăinare a bunurilor indisponibilizate este incriminată de legiuitor prin infracţiunea de sustragere de sub sechestru (art. 244 C.pen) a bunurilor legal sechestrate. Totodată, este incriminată şi ruperea de sigilii legal aplicate (art. 243 C.pen.). Măsurile 6a37sigurătorii se vor putea dispune, când sunt îndeplinite următoarele condi ţ ii-^ 633 să existe o pagubă materială; paguba să fie produsă prin infracţiune; să existe un proces penal cu privire la infracţiune; să existe parte civilă. Aceste condiţii sunt necesare numai atunci când măsurile asiguratorii se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune. În cazul garantării executării pedepsei amenzii, este suficientă condiţia referitoare la existenţa procesului penal. Aplicarea măsurii asiguratorii nu reprezintă acoperirea pagubei, instanţa trebuind să oblige, prin hotărâre judecătorească pe inculpat sau63p8artea responsabilă civilmente la acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiune.638
B) Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii Potrivit art. 163 alin. 2 C.proc.pen, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. Dacă valoarea bunurilor inculpatului asupra cărora s-au luat măsuri asigurătorii depăşeşte valoarea pagubei, fiind certă acoperirea acesteia, nu mai există temei63p9entru a se lua măsuri asiguratorii şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente.639 Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii sa iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, întrucât răspunderea penală este personală.
C) Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asiguratorii Consideraţii de ordin umanitar sau uneori, de ordin econom640ic, au determinat legiuitorul să limiteze sfera bunurilor care pot fi indisponibilizate.640
Potrivit art. 163 alin. 4 C.proc.pen., nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.pen., precum şi cele exceptate de lege. 641 Bunurile exceptate de lege sunt prevăzute de art. 406-409 C.proc.civ.641 6 7 3
S. Kahane, op.cit., p.166
63 8 6 39
I. Neagu, op.cit., p.444
T.S., S.P., Dec. nr. 1839/1974, R.1, p.79. 64 0 6 41 I. Neagu, op.cit., p.445 641 Într-o speţă din practica judiciară, instanţa a înlăturat, în mod greşit, sechestrul asigurator asupra unui autoturism "Cielo", cu motivarea că acesta este exceptat de la urmărire, potrivit art. 407 pct. 7 C.pr.civ. Art. 407 pct. 7 C.pr.civ. exceptează de la urmărire maşinile în lucrare şi instrumentele trebuincioase pentru exploatarea unei fabrici sau industrii. Soluţia este, aşadar, greşită deoarece textul se referă la maşinile-unelte necesare procesului de producţie şi care sunt active, care produc. Or, în speţă, autoturismul proprietatea inculpatului nu poate fi asimilat celor exceptate de la urmărire prin vreun act normativ (S.P. nr. 264/29.08.2000, Tb. Botoşani). 640
D) Procedura de luare a măsurilor asigurătorii Luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei este, în principiu, facultativ ă , acestea putând fi cerute de către partea civilă sau dispuse, din oficiu, de către procuror sau instanţa de judecată. Măsurile asigurătorii se dispun, obligatoriu 6 42 atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Legea nr. 78/2000, privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prevede în art. 20 un alt caz de aplicare obligatorie a măsurilor asigurătorii, atunci când s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în această lege. Organele competente 643 să dispună măsurile asigurătorii sunt procurorul, prin ordonanţă, în faza urmăririi penale şi instan ţ a de judecat ă , prin încheiere, în faza judecăţii.644 Potrivit art. 164 alin. 1, 2 şi 3 C.proc.pen. măsura asiguratorie poate fi adusă la îndeplinire645 de către: procurorul sau organul de cercetare penală care a luat măsura; executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanţa de judecată; organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145 C.pen.; secretarul Parchetului, în cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror. Măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea unui sechestru penal pe bunurile indisponibilizate care, potrivit Codului de Procedură Penală, poate avea următoarele forme: sechestrul penal propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile; inscripţia ipotecară, aplicabilă bunurilor imobile; poprirea, aplicabilă sumelor de bani. Prin decizia nr. 191/12.10.2000, def.,publ. în M.Of. nr. 665/16.12.2000, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate privind disp. art. 163 alin. 6 lit.a C.pr.pen., cu motivarea ca luarea diferenţiată a măsurilor asiguratorii, în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiune unei persoane fizice sau juridice, în funcţie de persoana păgubită prin infracţiune, în mod obligatoriu şi din oficiu sau doar la cererea părţii civile, reprezintă o ocrotire diferenţiată, discriminatorie a proprietăţii private, contrară prevederilor art. 41 al. 2 teza 1 din Constituţie. 643In vechea reglementare,masurile asiguratorii puteau fi luate si de catre organele de cercetare penala.Aceasta prevedere a fost criticata in literatura juridică, afirmandu-se,pe buna dreptate, că, pentru garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor se impune ca în toate cazurile măsura 6s4e4chestrului să fie luată de magistrat sau autorizată de acesta (N. Cochinescu, op.cit., p. 45). 644 Măsurile asiguratorii pot fi dispuse şi prin sentinţă sau decizie (prin hotărârea de restituire a cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale se poate dispune şi privitor la aplicarea unui sechestru asupra bunurilor inculpatului) - N. Volonciu, Tratat de procedur ă penal ă , p. gen., Vc3l. I, Ed. Paideia, Buc.,1999, p. 443. 642
399
Art. 164 alin. 5 C.pr.pen., care prevedea ca organe competente să măsurile asiguratorii, funcţionarii anume desemnaţi din Ministerul de Interne Legea nr. 45/1993. 645
aducă la îndeplinire a fost abrogat prin
a) Sechestrul penal propriu-zis Sechestrul penal este măsura asiguratorie cu cea mai frecventă aplicare în practică şi constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile aparţinând învinuitului sau inculpatului ori părţii responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. În baza art. 165 alin. 1 C.proc.pen., organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Legea a prevăzut anumite categorii de bunuri care, dacă sunt sechestrate, vor fi ridicate în mod obligatoriu:646 a)
bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activităţii, acestea având obligaţia să le primească şi să le valorifice de îndată;
b)
metalele sau pietrele pre ţ ioase ori obiectele confec ţ ionate din acestea, care se predau, în termen de 48 de ore de la ridicare la cea mai apropiată instituţie bancară; în cazul în care obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale;
c)
mijloacele de plat ă str ă ine, care se depun, în termen de 48 de ore de la ridicare, la cea mai apropriată instituţie bancară ;
d)
titlurile de valoare intern ă , obiectele de art ă sau de muzeu ş i colec ţ iile de valoare, care se predau spre păstrare, în termen de 48 de ore de la ridicare, instituţiilor de specialitate; dacă acestea sunt strict necesare urmăririi penale, predarea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale;
e)
sumele de bani care fac obiectul sechestrului, precum ş i cele provenite din valorificarea bunurilor perisabile sau a mijloacelor de plat ă str ă ine se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se dă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori valorificarea bunurilor.
646
Raţiunea acestei dispoziţii stă în pericolul sporit de înstrăinare, distrugere sau degradare a unor astfel de bunuri.
Potrivit art. 165 alin. 7 C.proc.pen., obiectele sechestrate se păstrează de cei care le-au primit, până la ridicarea sechestrului. După ce organul care aplică sechestrul a identificat şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal, se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul şi se consemnează obiecţiile părţilor sau a altor persoane interesate. Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau unui vecin. În cazul în care parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
b) Inscripţia ipotecară Inscripţia ipotecară reprezintă o formă specială a sechestrului aplicabilă în cazul bunurilor imobile, care implică anumite formalităţi de autentificare şi de publicitate. Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea unui bun imobil647 în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracţiune sau executării pedepsei. Potrivit art. 166 alin. ultim C.proc.pen., organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. c) Poprirea Poprirea reprezintă o formă6 4s8pecială a sechestrului, care se aplică sumelor de bani datorate celui sechestrat.648 Potrivit art. 167 C.proc.pen., sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare. În baza art. 65 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7 din 13.03.1996, prin Ordinul nr. 2371/C din 22.12.1997 al Ministrului Justiţiei, a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor care prevede şi măsurile 6d4e8 indisponibilizare în legătură cu imobilele din cartea funciară. 648 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P.gen., Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p.385 647
D) Contestarea măsurilor asigurătorii Împotriva actelor procesuale prin care dispun măsurile asigurătorii şi a actelor procedurale prin care se aduc la îndeplinire actele procesuale, poate formula plângere sau contestaţie (art. 168 alin. 1 C.proc.pen): învinuitul sau inculpatul ori partea responsabilă civilmente; orice altă persoană interesată. Plângerea se poate face in orice fază a procesului penal şi poate fi adresată: procurorului care a dispus măsura, până la sesizarea instanţei de judecată; instanţei de judecată, până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă măsura asiguratorie a fost dispusă în cursul urmăririi penale; dacă măsura a fost dispusă în faza de judecată, încheierea instanţei de judecată poate fi atacată, separat, cu recurs. Recursul declarat nu suspendă executarea; după soluţionarea definitivă a procesului penal, se poate face contestaţie potrivit legii civile (art. 399-405 C.proc.civ.)649
4. Restituirea lucrurilor Restituirea lucrurilor reprezintă o măsură procesuală care se dispune în cursul procesului penal, în scopul de a garanta repararea în natură a pagubei produse prin sustragerea lor. Restituirea lucrurilor650 are caracter provizoriu. Ea va avea efecte definitive şi depline în momentul rezolvării definitive a acţiunii civile în procesul penal. Cel în favoarea căruia s-a dispus măsura restituirii lucrurilor are obligaţia de a le păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii. Restituirea lucrurilor se poate dispune de către procuror printr-o rezoluţie sau de către instanţa de judecata, printr-o încheiere. Pentru a se dispune restituirea lucrurilor se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:651
401
a) b) c)
lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa; lucrurile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la cel care le-a primit de la aceştia pentru a le păstra; restituirea lucrurilor nu stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei (art. 169 alin. 2 C.proc.pen.).
În această situaţie, contestaţia vizează doar actul procedural măsurii asiguratorii. 650 Carmen Silvia Paraschiv, op.cit., p. 312 651 I. Neagu, Tratat de procedur ă penal ă , Ed. Pro, Buc., 1997, p. 358 649
de
aducere
la
îndeplinire
a
Orice altă persoană care pretinde un drept asupra bunurilor ridicate poate cere, pe calea unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucrurilor.
5. Restabilirea situaţiei anterioare Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare constituie un mod de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune. Art. 170 C.proc.pen. prevede că procurorul sau instanţa de judecată, pot lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.652 Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor infracţiuni, care prin natura urmărilor lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor653 (de exemplu, în cazul ocupării prin ameninţare sau violenţă a unei locuinţe sau a unui teren, ca urmare a infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti).
În cazul infracţiunii de bigamie, instanţa căsătoriei anterioare şi va comunica dispozitivul civile. 653 I. Neagu, op.cit., p.359. 652
va restabili situaţia hotărârii în vederea
anterioară operării în
prin anularea registrul stării
Capitolul 8
ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE Secţiunea I ACTELE PROCESUALE ŞI ACTELE PROCEDURALE 1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural În desfăşurarea procesului penal, principalii participanţi (organele judiciare şi părţile)
îş i exercit ă drepturile ş i îş i aduc la î ndeplinire obliga ţ iile 5)e care le au prin efectuarea unor
acte cerute de specificul fiecărei cauze penale.654 Actele prin care se dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual-penală sunt instrumente (mijloace) juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal, din momentul începerii acestuia şi până la soluţionarea cauzei care face obiectul său. Aceste acte se împart în două categorii: acte procesuale, 655 acte procedurale.655 În doctrină, actul procesual este definit ca fiind instrumentul juridic prin care organele judiciare şi subiecţii procesuali656 îşi exercită drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, în cursul procesului penal, pentru a se asigura buna desfăşurare şi realizarea scopului acestuia. Ele au mai fost definite ca fiind acele manifestări de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor de care depinde desfăşurcirea procesului penal până la punerea în executare a hotărârii penale definitive.657 Ca manifestări de voinţă ale organelor judiciare, pot fi menţionate: dispunerea începerii urmăririi penale, a punerii în mişcare a acţiunii penale, constituirea de parte civilă, trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor asigurătorii, dispunerea administrării unor probatorii etc. Aceste acte asigură mersul înainte al procesului penal, dar există şi acte care, odată îndeplinite de organele judiciare, duc la finalizarea procesului penal, fie prin stingerea acestuia, fie prin realizarea tragerii la răspundere penală, cum ar fi: dispunerea clasării, a scoaterii de sub urmărire penală, hotărârea de achitare, de condamnare, de încetare a procesului penal etc. Alături de organele judiciare, şi părţile pot îndeplini anumite acte procesuale, cum ar fi: introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, constituirea de parte civilă, declararea recursului, împăcarea părţilor, retragerea declaraţiei de recurs etc. I. Neagu, op.cit., p.455 655 Gr. Theodoru, op.cit., p.310 657 V.Dongoroz şi alţii, op.cit., p.346. 657 Gr.Theodoru, op.cit., p.310. 65 4 6 55
Actele procesuale658 trebuie să fie îndeplinite în ordinea strict indicată de lege, cu respectarea condiţiilor de formă şi conţinut prevăzute de lege.659 În acord cu precizările făcute în doctrină660, din analiza efectuată asupra actelor procesuale, se pot reţine şi sublinia următoarele particularităţi ale acestora:
403
-
-
sunt acte prin care organele judiciare şi subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit funcţiilor procesuale pe care le au în cursul procesului penal şi pentru buna desfăşurare a acestuia; ele nu sunt valabile şi, deci, nu produc efecte decât dacă sunt îndeplinite de către organul judiciar competent şi de persoana îndreptăţită potrivit legii; sunt indispensabile, deoarece fără realizarea lor, procesul penal nu-şi poate atinge scopul.
Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale.661 Temeiul efectuării actelor procedurale îl constituie actele procesuale sau măsurile procesua66le2, astfel că actele procedurale pot fi caracterizate ca acte derivate din acestea662.Actele procedurale pot fi îndeplinite de organele judiciare (întocmirea unei rezoluţii sau unei ordonanţe, efectuarea unor acte de cercetare, redactarea unui rechizitoriu sau a unei încheieri de şedinţă etc.) sau, uneori, de părţi sau de alţi participanţi (predarea unor înscrisuri sau obiecte, raportul de constatare medico-legală sau tehnico-ştiinţifică al specialistului ori raportul de expertiză întocmit de expert, concluziile sau notele scrise depuse de apărător etc.). O altă categorie de acte întâlnite în cursul procesului penal sunt aşa-numitele acte documentar-procedurale .Ele sunt acele acte scrise prin care organele judiciare competente constată, potrivit legii, îndeplinirea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale. Aşa cum s-a arătat în doctrină, ele poartă numele de acte de documentare procedurală663 (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, rezoluţiile sau ordonanţele prin care se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, ordonanţa de luare a unor măsuri preventive, încheierea prin care instanţa dispune arestarea preventivă sau luarea unor măsuri asigurătorii etc.). Codul de procedură penală nu defineşte actele procesuale şi procedurale, dar face numeroase referiri la ele. Astfel, art. 132 C.proc.pen. prevede că pot forma obiectul unei comisii rogatorii actele procedurale de ascultare a unui martor, ridicare de obiecte, cercetare la faţa locului (spre deosebire de actele procesuale Gr. Theodoru, op.cit., p.311. Numai dacă se pune în mişcare acţiunea 6in60culpatului. 6 6 0 Gr.Theodoru, op.cit., p.gen., p.390. 661 V. 6 61 Dongoroz, op.cit., p.346. 6 8 5 659
66 2 6 63 663
penală
se
poate
dispune
trimiterea
în
judecată
a
Ibidem.
V.Dongoroz şi alţii, op.cit., p.347.
care nu pot forma obiectul comisiei rogatorii: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive etc.); art. 182 C.proc.pen. arată că în afară de citare, mai există şi alte acte procedurale a căror comunicare se face potrivit aceloraşi dispoziţii etc. Spre deosebire de actele procesuale care nu pot fi îndeplinite decât de organul judiciar care efectuează urmărirea penală sau judecata, actele procedurale pot fi efectuate şi de alte organe judiciare (prin comisie rogatorie sau delegare).664
2. Condiţii de valabilitate665 Pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, actele procesuale şi procedurale trebuie îndeplinite şi respectiv, efectuate de organele judiciare şi părţi, în limitele calităţii procesuale şi numai în conformitate cu dispoziţiile legii. Nerespectarea condiţiilor de fond ce privesc ce privesc conţinutul actului, cât şi a condiţiilor de formă, privitoare la modul de îndeplinire a actului procesual sau de efectuare a actului procedural, pot atrage nulitatea acestor acte.
3. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale În literatura de specialitate, actele procesuale şi procedurale au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii: a) Dup ă obligativitatea efectu ă rii lor: actele imperative sau obligatorii, a căror efectuare este obligatorie (punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată etc.). Fără îndeplinirea acestor acte nu se poate ajunge la justa soluţionare a cauzei. Ele pot fi obligatorii din oficiu şi obligatorii la cerere, care se efectuează în mod obligatoriu din momentul formulării unei cereri în acest sens (obligaţia instanţei de a soluţiona plângerea prealabilă, conform art. 279 alin. 2 lit. a C.proc.pen.) actele facultative, a căror efectuare este lăsată la aprecierea organelor judiciare şi a părţilor, acestea având posibilitatea de a le efectua sau nu (constituirea de parte civilă ş.a.). b) Dup ă subiec ţ ii procesuali care le efectueaz ă : acte oficiale, care sunt îndeplinite de către organele judiciare, cum ar fi: începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată etc.; acte neoficiale, efectuate de părţi şi celelalte persoane participante la procesul penal, cum sunt: constituirea de parte civilă, introducerea unei plângeri etc. Unele acte neoficiale pot 664
Gr. Theodoru, op. cit., p.312
665
Ibidem
avea şi caracter oficial, în măsura în care se realizează de către organele judiciare din oficiu, cum ar fi intervenţia părţii responsabile civilmente până la terminarea cercetării judecătoreşti (act neoficial) sau la iniţiativa organului judiciar (act oficial). c) -
-
Dup ă forma lor:
acte scrise, când legea cere, în mod expres această formă scrisă (ordonanţa, minuta, sentinţa); acte orale, 666 ce se efectuează printr-o declaraţie, relatare sau argumentare verbală. Aceste acte se pot efectua şi în scris, dar valabilitatea actului depinde de respectarea formei orale, cum ar fi dezbaterile judiciare care trebuie să se desfăşoare oral. acte materiale, precum percheziţia, expertiza, constatarea tehnico-ştiinţifică; acte mixte, care pot fi efectuate în mod valabil şi în formă orală şi în formă scrisă, de exemplu concluziile scrise care pot înlocui expunerea concluziilor orale ale părţii, motivele de recurs care pot fi depuse în scris, dar se pot formula şi oral.
A) Acte procedurale comune a) Citarea 1. Noţiune Citarea reprezintă actul procedural scris şi individual prin intermediul căruia se asigură participarea părţilor şi a altor persoane la activitate6a6 7 judiciară desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată.667 Funcţia citaţiei este de a asigura normala desfăşurare a procesului penal, prin prezenţa persoanelor care sunt chemate să se înfăţişeze în faţa organului judiciar care cercetează sau judecă o cauză penală, dându-se astfel posibilitatea de a afla direct date şi informaţii de natură să ducă la aflarea adevărului în cauză.668
405
Prin citare, persoana chemată să se prezinte în faţa organelor judiciare este încunoştiinţată că a dobândit o anumită calitate procesuală într-un proces şi că, în caz de neprezentare, operează o sancţiune. Potrivit art. 175 C.proc.pen., chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin cita ţ ie scris ă , prin not ă telefonic ă sau telegrafic ă . 576 667
Gr. Theodoru, op. cit., p.316
668
V. Dongoroz, op. cit., p.362
Această modalitate este folosită mai rar, deoarece prezintă dezavantajul că - în caz de neprezentarea a persoanei citate - nu se poate face dovada îndeplinirii procedurii de citare (Gr. Theodoru, op. cit., p.317). 669
Citaţiile se înmânează de agenţii procedurali anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin persoane din cadrul serviciului poştal. Neprezentarea unei persoane citate poate determina judecata în lipsă sau -în cazuri anume prevăzute de lege şi cu titlu de excepţie - aducerea ei prin intermediul mandatului de aducere sau, dacă este vorba de un martor, expert sau interpret, sancţionarea cu o amendă judiciară. 2. Conţinutul citaţiei Art. 176 C.proc.pen. prevede că citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul sau data emiterii şi numărul dosarului; numele, prenume6l7e0 celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;670 adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul. În citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat; ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare. Aceste date şi elemente sunt obligatorii în conţinutul fiecărei citaţii, pentru că lipsa uneia sau unora dintre ele poate determina ca persoana citată să nu se poată prezenta în faţa organului judiciar. În asemenea situaţii, se va constata că procedura de citare a fost viciată şi ea atrage obligati\6itatea refacerii ei prin întocmirea unei noi citaţii complete şi corecte671. Citaţia se semnează de cel care o emite. 3. Locul de citare Art. 177 alin. 1 C.proc.pen. prevede, ca reg6u72lă generală, că învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte,672 iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. Adresa unde locuieşte efectiv învinuitul sau inculpatul poate fi aflată ca urmare a investigaţiilor organelor de urmărire penală sau ca urmare a investiÎn cazul în care persoana citată este cunoscută sub mai multe nume sau porecle şi acestea nu au fost trecute în citaţie, nu pot fi invocate ca vicii ale procedurii de citare. (I. Neagu, op. cit., 670
p . 188) 6 71
Lipsa unora dintre aceste menţiuni atrage nulitatea citaţiei, nulitate ce poate fi acoperită prin 6p7r2ezentarea persoanei chemate. 672 Procedura de citare nu este valabil îndeplinită numai la domiciliul legal al inculpatului, dacă acesta a indicat adresa unde locuieşte ca flotant (T.S., S.P., Dec. nr. 4575/1971, în R.R.D. nr. 7/1972, p.161; T.S., Dec. nr. 968/1971, C.D., 1971, p.458).
gaţiilor agentului procedural, în condiţiile art. 179 şi 180 C.pen.673 De asemenea, cu ocazia unei ascultări, învinuitul sau inculpatul poate indica un alt loc unde să se facă citarea.
În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştiinţat organul de urmărire penală sau instanţa de judecată de schimbarea intervenită sau dacă organul judiciar apreciază, pe baza datelor obţinute, potrivit art. 180 C.pen. că s-a produs o schimbare de adresă (art. 177 alin. 3 C.proc.pen.). Dacă nu se poate afla noua adresă, inculpatul este citat la adresa indicată de el, chiar dacă a părăsit localitatea fără a se şti unde se află, fiind în culpă procesuală de a nu fi înştiinţat instanţa de noua adresă.674 Dacă nu se cunoaşte nici locul unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul unde acesta îşi are locul de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Dacă activitatea infracţională s-a săvârşit în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală. Art. 177 C.proc.pen. prevede unele situaţii speciale în care se pot afla persoanele citate: bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia unităţii sanitare în care sunt internaţi; deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia; militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. Pentru învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate, citarea se fa67c5e prin scrisoare recomandată, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel675. Avizul de primire a scrisorii re67c7omandate676, semnat de destinatar ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii.677 Dispoziţii privitoare la citarea învinuitului sau inculpatului se aplică şi în cazul citării celorlalte părţi, iar dacă partea este o unitate din cele prevăzute de art. 145 C.pen. sau o altă persoană juridică, se citează la sediul acestora.În cazul în care sediul nu poate fi identificat, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Gr. Theodoru, op. cit., p.318. T.S., S.P., Dec. nr. 764/1971, R.R.D. nr. 7/1971, p.134. 675 Legea nr. 236/1998 a ratificat Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penajă de la Strasbourg din 20.04.1959 şi Protocolul adiţional, adoptat la Srasbourg la 17.03.1978.În cuprinsul Convenţiei, titlul III, există reglementări privind citarea persoanelor care locuiesc într-o ţ6a76ră membră a Consiliului Europei (martori, experţi, persoane urmărite). 676 Art. 177 al.8 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr. 704/2001, publicată în M.Of. nr. 807/17.12.2001. Vechea redactare a textului era contrară prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru aplicarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994 care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil. Reglementarea iniţială crea o situaţie inechitabilă în privinţa procedurii de citare a persoanelor domiciliate în străinătate, faţă de cele domiciliate în ţară. 677 Avizul de primire a scrisorii recomandate va fi returnat în ţară şi se va depune la dosarul cauzei, ţinând astfel loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. 673
d) Înmânarea citaţiei (art. 178-180 C.proc.pen.) Citaţiile se înmânează de agenţi anume desemnaţi sau prin intermediul serviciului poştal. Citaţia se înmânează persoanei citate, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural lasă citaţia celui citat sau, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta un proces-verbal. În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un invinuit sau inculpat care locuieşte in străinătate, nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statutul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz. (art. 178 alin. 2 1 C.pr.pen.) Atunci când persoana este citată la locul de muncă, prin administraţia locului de deţinere, a spitalului sau prin comandantul unităţii militare, aceste organe au obligaţia să înmâneze de îndată citaţia persoanei citate, sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
407
Citaţia destinată unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C.pen. sau altei prersoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. În cazul când se refuză primirea citaţiei sau nu se semnează dovada de primire, agentul lasă citaţia acestora şi consemnează despre aceasta într-un proces-verbal. Când persoana citată nu este acasă, legea prevede posibilitatea înmânării citaţiei şi altor persoane decât celui citat. Astfel, agentul procedural poate înmâna citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit primeşte corespondenţa. În aceste cazuri, citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani, ori unei persoane lipsite de discernământ. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel şi nu este găsit acasă cel citat, nici soţul, o rudă sau persoana cu care locuieşte, ori cel ce-i primeşte corespondenţa, agentul predă citaţia administratorului, portarului ori celui care, în mod obişnuit îl înlocuieşte. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea, calitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă persoanele arătate mai sus nu primesc citaţia, nu vor sau nu pot să semneze dovada de primire, agentul procedural afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind despre aceasta proces-verbal. În lipsa persoanei citate, cât şi a persoanelor indicate de lege, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia sau vreuna din persoanele care pot primi citaţia. Dacă şi în urma acestor investigaţii, nu se poate ajunge la înmânare, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal. În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul sau camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla apartamentul sau camera în care locuieşte cel citat, procedând la înmânarea citaţiei potrivit dispoziţiilor art. 178, 179 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. Dacă în urma investigaţiilor, agentul nu a găsit adresa, afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal în care va face menţine specială despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, fără să fi încunoştiinţat despre aceasta organul judiciar, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie. Agentul are obligaţia să se informeze despre noua adresă, consemnând în procesul-verbal datele obţinute. Dacă imobilul nu mai există, iar, în urma investigaţiilor nu reuşeşte să afle noua adresă, citaţia se va înapoia organului judiciar care a emis-o. Dovada de primire a cita ţ iei şi procesul-verbal prin care se atest ă predarea acesteia reprezintă garanţia înmânării citaţiei. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă: numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele prenumele şi calitatea persoanei citate, data pentru care este citată. De asemenea, dovada trebuie să cuprindă: data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, calitateai persoanei căreia i s-a înmânat citaţia. Procesul-verbal se încheie în cazurile în care legea o cere în mod expres şi va cuprinde aceleaşi menţiuni prevăzute pentru dovada de primire. Organul care a dispus citarea este obligat să verifice dacă procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii. În cazul în care se constată că procedura de citare nu este completă, se dispune repetarea procedurii de citare. Nerespectarea de către agenţii procedurali a unor dispoziţii privind citarea, atrage sancţionarea lor cu amendă judiciară.
b) Comunicarea altor acte procedurale (art. 182 C.proc.pen.) Comunicarea actelor procedurale constituie mijlocul prin care sunt aduse la cunoştinţa persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal, actele procedurale sau evenimentele procesuale care au avut loc sau urmează să aibă loc.678 Comunicarea se poate realiza, în două moduri: prin transmiterea unei copii de pe actul procedural679, ori prin î n ş tiin ţ area despre îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal.680 Organul judiciar este obligat să efectueze comunicarea unui act procedural ori de câte ori legea o cere, în caz contrar, neproducându-se efectele prevăzute de lege. Dispoziţiile legale privitoare la citare sunt valabile şi în ce priveşte locul unde se face comunicarea, modul de înmânare sau predarea actului comunicat şi dovada de îndeplinire a procedurii comunicării.
c) Mandatul de aducere Mandatul de aducere este un act procedural scris 681, cu caracter de constrângere, care cuprinde un ordin adresat organelor de6 8p2oliţie de a aduce în faţa autorităţii judiciare emitente persoana la care se referă.682 De cele mai multe ori, emiterea unui mandat de aducere intervine ulterior neprezentării unei persoane la chemarea în faţa unui organ judiciar, prin intermediul citaţiei.Legea prevede însă posibilitatea aducerii cu mandat a unor persoane în faţa o68r3ganelor judiciare, fără să se fi dispus, în prealabil, citarea legală a acestora,683 dacă prezenţa lor este necesară şi judecarea cauzei este urgentă. Potrivit art. 183 alin. 2 C.proc.pen. învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat, că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. Corelând şi aceste dispoziţii care, într-o oarecare măsură, pot aduce atingere dreptului la libertate al unei persoane, legiuitorul a instituit, prin alineatele 3 si 4 ale art. 183 C.proc.pen., introduse prin Legea nr. 281/2003, două importante garanţii ale respectării libertăţii si drepturilor procesuale ale persoanei aduse cu mandat: aceasta nu poate rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, cu excepţia situaţiei in care s-a dispus reţinerea ori arestarea preventiva a acestora; obligativitatea ascultării de îndată, de către organul judiciar, a persoanei adusa cu mandat de aducere. Inculpatului arestat preventiv i se comunică, în copie, actul de sesizare a instanţei (art. 313 al.2); părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut şi celui militar în termen care au lipsit la pronunţare, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii (art. 638600 al. 1 şi 2 C.pr.pen.) 680 Procurorul înştiinţează persoanele interesate despre încetarea urmăririi penale (art. 246 C.pr.pen.); administraţia locului de deţinere este obligată să aducă la cunoştinţa inculpatului 6p8r1elungirea arestării (art. 159 al.9 C.pr.pen.). 681 Gr. Theodoru, op.cit., p.400 6 82 V. Păvăleanu, op.cit., p.470 68 3 683 Vezi procedura specială de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante. 679
Mandatul de aducere se execută potrivit art. 184 C.proc.pen., prin organele de poliţie sau prin comandantul unităţii militare sau al garnizoanei (în cazul militarilor).
409
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. Asemănător se va proceda şi în cazul în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză. Dacă persoana prevăzută în mandat nu este găsită la adresa indicată, cel însărcinat cu executarea mandatului face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. In cazul in care învinuitul sau inculpatul refuză sa se supună mandatului, sau încearcă sa fuga, va fi constrâns la aceasta (art. 184 alin. 31 C.proc.pen.). Nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate atrage sancţiunea amenzii judiciare, în baza art. 198 alin. 1 lit. a şi b C.proc.pen.
B) Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite 1. Modificarea actelor procedurale În cursul întocmirii unui act procedural sau imediat după aceea, dar anterior semnării, se poate constata că din conţinutul lui lipsesc unele date, constatări sau menţiuni, ori că unele dintre acestea au fost greşit consemnate, ori că au fost trecute date, constatări sau menţiuni care nu au fost voite sau care nu corespund realităţii, toate acestea producând o denaturare a conţinutului actului.684 În aceste situaţii se procedează la modificarea actului procedural. Modificările pot fi făcute prin adăugiri, corecturi ori suprimări în conţinutul actului, de către cei care l-au semnat şi trebuie să fie confirmate, în scris, de către aceştia (art. 194 C.proc.pen.). Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugiri. Orice modificări făcute în actul procedural fără îndeplinirea acestor condiţii, nu vor putea produce efecte juridice.
2. Îndreptarea erorilor materiale Cu ocazia redactării unui act procedural, pot apărea unele erori materiale. Erorile materiale sunt simple greşeli scriptice asupra unui nume sau prenume, asupra uno6r8 5date calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice etc.685 Pentru a se aplica procedura privind îndreptarea unor asemenea erori, de către organele judiciare, legea prevede că eroarea materială trebuie să fie evidentă.686 În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată întocmeşte un proces-verbal, respectiv o încheiere, făcându-se menţiune despre îndreptarea erorii şi la sfârşitul actului corectat. Procedura prevăzută în art. 195 C.proc.pen. nu poate fi aplicată în situaţia în care greşelile cuprinse în actul procedural scris pot avea consec6i8n7ţe asupra desfăşurării procesului penal sau asupra răspunderii penale sau civile.687
3. Înlăturarea unor omisiuni vădite
684
V. Dongoroz, op.cit., p.401
410
Potrivit art. 196 C.proc.pen., dispoziţiile art. 195 C.proc.pen. se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, conform art. 189 sau 190 C.proc.pen., precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii. Orice altă omisiune, cu privire la alte aspecte decât cele indicate la art. 196 C.proc.pen., nu va putea fi înlăturată prin procedura prevăzută în art. 195 C.proc.pen.
Secţiunea a II-a TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL 1. Noţiune şi importanţă Pentru valabilitatea unor acte procesuale sau procedurale, legea impune şi o condiţie referitoare la timpul sau termenul în care trebuie să se efectueze acestea. Termenul este aşadar, intervalul de timp în cursul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau pro-cedurale.688 Gr. Theodoru, op.cit., p.315 O eroare materială este evidentă când rezultă, fără dubiu, din compararea a ceea ce s-a consemnat greşit cu datele dosarului sau cu ceea ce cuprinde chiar actul în care s-a produs eroarea. (C.S. Paraschiv, op.cit., p.326). 6 7 I. Neagu, op.cit., p. 199 8 6 5 8 686
688
Gr. Theodoru, op.cit., p. 324.
În situaţia în care, pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale, legea n6u89 prevede un interval de timp limitativ, acestea se pot realiza oricând.689Sunt şi situaţii în care legea nu prevede o limitare, menţionând tc6tuşi, că organele judiciare au obligaţia să dispună operativ realizarea acestor acte.690 Prin stabilirea unor termene pentru efectuarea anumitor acte procesuale sau procedurale, legiuitorul a urmărit să dea eficienţă principiului operativităţii procesului penal şi totodată, să asigure drepturile şi libertăţile participan^lor în proces, împotriva oricăror abuzuri în legătură cu măsurile de constrângere.691 Termenele prevăzute de legea procesual penală sunt procedurale şi substan ţ iale. Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale; 2n vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.692 Cele mai multe termene prevăzute de Codul de procedură penală sunt termene procedurale, precum termenul de rezolvare a plângerilor de către procuror (art. 278 C.pr.pen.), termenul de apel şi recurs etc. Termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege, pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, care stabilesc sau disciplinează în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea s^u restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal.693 Sunt termene substan ţ iale cele care privesc durata măsurilor preventive, cele aplicabile în domeniul liberării condiţionate, prescripţiei, reabilitării sau care privesc durata pedepselor etc. Natura juridică diferită a celor două694categorii de termene este concretizată, în esenţă, prin următoarele particularit ăţ i 694: modul de calcul diferit: IC termenele substanţiale, potrivit art. 188 C.proc.pen., în calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul intră în durata acestora. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă. Pentru termenele procedurale s-a instituit un alt sistem de calcul, prin art. 186 C.proc.pen. (se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul arătat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel);
684
V. Dongoroz, op.cit., p.401
411
-
689 690 691 692 693 694
în caz de expirare a termenelor substanţiale privitoare la măsurile preventive, încetează de drept măsura preventivă luată; în ce priveşte termenul procedural, actul procesual sau procedural îndeplinit după expirarea termenului prevăzut de lege este lovit de nulitate, sanc-
Vezi art. 397, 410 C.pr.pen. V. Dongoroz, op.cit., p.385 Gr. Theodoru, op.cit., p.325 o1 I p 386 V.Dongoroz, "Explica ţ ii teoretice...", op.cit., v . , . Tr. Pop, vol.III, op.cit., p.327. Gr. Theodoru, op.cit., p.326
ţiunea fiind decăderea din dreptul procesual (nedeclararea apelului şi recursului în termen de 10 zile de la pronunţare şi, respectiv, de la comunicare etc.); - termenele procedurale pot fi prorogate (dacă un termen procedural expiră într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte, expirând la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează) şi există posibilitatea considerării anumitor acte ca făcute în termen, atunci când legea prevede aceasta.
2. Clasificarea termenelor procedurale Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:695 a) După autoritatea care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare: termenele legale sunt cele stabilite de lege, cum este termenul de apel şi recurs de 10 zile, termenul de introducere a plângerii prealabile; termenul judiciar este cel stabilit de organul judiciar, pentru buna desfăşurare a procesului penal (art. 120, art. 313 C.proc.pen.) Spre deosebire de termenele legale care nu pot fi modificate de către organele judiciare sau de părţile din proces, termenele judiciare pot fi modificate, cu condiţia de a nu se împiedica buna desfăşurare a procesului penal şi de a nu se aduce atingere intereselor părţilor. b) După efectele pe care le produc, termenele sunt imperative (peremptorii), prohibitive (dilatorii) şi or â nduitorii (de recomandare): termenul imperativ este intervalul de timp în care trebuie îndeplinit sau efectuat un act, după împlinirea acestui termen nemaifiind posibilă efectuarea actului în condiţii legale (fiind tardiv). Termenul de declarare a căilor de atac este un termen imperativ; termenul prohibitiv constituie intervalul de timp după a cărui expirare poate fi realizat un anumit act. Efectuarea actului înainte de expirarea termenului prohibitiv atrage nulitatea actului, fiind prematur. Spre exemplu, punerea în executare a hotărârii de condamnare nu poate avea loc până la expirarea termenului de apel sau, după caz, de recurs; cererea de reabilitare judecătorească nu poate fi introdusă înaintea termenului prevăzut de lege, pentru că se va constata că este prematură şi va fi respinsă ca atare etc. termenele or â nduitorii sunt cele care fixează o perioadă de timp înăuntrul căreia se recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat, iar nerespectarea lor nu 695
Gr. Theodoru, op.cit., p. 326; I. Neagu, op.cit., p. 375; Gh. Mateuţ, op.cit., vol. II, p. 109 atrage sancţiuni
procedurale (art. 261 alin. 1, art. 306 şi art. 310 alin. 2 C.proc.pen.) -
c) După modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe, maxime şi minime termenul fix are o durată de timp determinată în care poate fi efectuat un act, cum este termenul de exercitare a căilor de atac, de 3 zile, 10 zile sau 1 an;
684
V. Dongoroz, op.cit., p.401
412
termenul este maxim când se stabileşte durata maximă de timp pentru efectuarea unei activităţi procesuale, activitatea putând fi efectuată şi într-un termen mai scurt (art. 261 alin. 1 C.proc.pen., art. 469 alin. 1 C.proc.pen.); termenul este minim când se fixează durata minimă ce trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat efectuat în termen. Spre exemplu, art. 313 alin. 2 C.proc.pen. prevede că citaţia trebuie înmânată inculpatului cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat, dar este posibil ca aceasta activitate să fie efectuată şi mai înainte. După sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi -
d)
de regresiune. termenele de succesiune se calculează în sensul normal al curgerii -
timpului, fiind cele mai numeroase; termenele de regresiune se calculează în sensul invers al curgerii timpului, adică de la un anumit moment înapoi (art. 313 alin. 2 C.proc.pen.).
3. Calcularea termenelor Referitor la calcularea termenelor, legea distinge după cum este vorba de termene substanţiale sau de termene procedurale. Termenele curg între două momente: momentul ini ţial, de la care începe să curgă şi momentul final, la care se sfârşeşte termenul.
A) Calculul termenelor procedurale Momentul de la care începe să curgă termenul procedural este determinat de data efectuării actului procedural care, potrivit legii, determină curgerea timpului. Astfel, art. 186 C.proc.pen. prevede că „la calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel." Pentru calcularea termenelor procedurale, se foloseşte sistemul pe unităţi de timp libere. În acest sens, alineatul 2 al articolului 186 C.proc.pen. arată că la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de6 9l6a care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.696 Acest mod de calcul face ca termenele procedurale să fie mai mari cu două unităţi (două ore sau două zile) decât termenele substanţiale care se iau pe aceeaşi durată. 696
De exemplu, un termen de 24 ore care începe să curgă luni la ora 10 se împlineşte marţi la ora 12. Un termen de 3 zile care începe să curgă luni se împlineşte vineri. Pentru calcularea termenelor pe luni sau pe ani, Codul de procedură penală prevede sistemul calendaristic, adică aceste termene vor expira la sfârşitul zile corespunzătoare a ultimei luni, ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. De exemplu, un termen de o lună care începe la 7 ianuarie expiră la 7 februarie, iar un termen de 1 an început la 7 ianuarie 2000 expiră la 7 ianuarie 2001. Dacă ultima zi a termenului cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (de exemplu, termenul de o lună început la 31 ianuarie expiră la 28 sau 29 februarie). Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
B) Calculul termenelor substanţiale
684
V. Dongoroz, op.cit., p.401
413
Pentru calculul acestor termene se foloseşte sistemul unit ăţ ilor pline de timp. Art. 188 C.proc.pen. prevede că „în calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia". Astfel, în cazul reţinerii, termenul de 24 ore care a început să curgă pe 29 martie la ora 10 se împlineşte pe 30 martie la ora 10. In cazul unei arestări a învinuitului pe 5 zile, dispusă la 10 martie, expiră pe 14 martie. Calcularea termenelor substanţiale pe luni şi pe ani se face potrivit art. 154 C.proc.pen. care prevede că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă termenul.
4. Acte considerate ca făcute în termen Art. 187 C.proc.pen. prevede unele situaţii speciale în care actele sunt considerate ca f ă cute î n termen, deşi au ajuns la organul judiciar prevăzut de lege, după expirarea termenului. Astfel, actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administra ţ ia locului de de ţ inere ori la unitatea militar ă sau la oficiul po ş tal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Dovada depunerii actului se poate face prin înregistrarea sau atestarea făcută de administraţia locului de deţinere ori de unitatea militară pe actul depus sau cu recipisa oficiului poştal. Actele efectuate de procuror (cu excepţia căilor de atac) sunt considerate ca făcute în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
Secţiunea a III-a SANCŢIUNILE PROCESUAL PENALE 1. Noţiunea de sancţiuni procesual-penale. Scop Principiul legalităţii, regulă de bază a procesului penal, înscrisă în art. 2 C.proc.pen., impune respectarea riguroasă a tuturor reglementărilor legale în desfăşurarea procesului penal. Drept urmare, întreaga activitate procesuală trebuie să se efectueze în conformitate cu normele procesual-penale, participanţii la procesul penal îndeplinind numai actele procesuale şi procedurale pe care legea le prevede sau le permite şi nu6m97ai cu respectarea întocmai a condiţiilor legale. Garanţia697 aplicării principiului legalităţii în procesul penal o reprezintă instituirea de sanc ţ iuni penale, în cazul încălcării unor norme esenţiale ce stau la baza desfăşurării activităţii procesuale (prin incriminarea faptelor de cercetare abuzivă şi arestare ilegală), sanc ţ iuni disciplinare pentru persoanele care abuzează de autoritatea acordată sau amenzi judiciare pentru personalul auxiliar, martori, experţi şi interpreţi care nu respectă dispoziţiile procedurale. Aplicarea sancţiunilor de mai sus nu are, însă, consecinţe directe asupra valabilităţii actelor efectuate fără permisiunea legii sau cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează efectuarea lor. De aceea, garantarea legalităţii procesului penal impune şi instituirea unor sancţiuni care să atragă nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea legii şi obligarea celor ce au încălcat legea să le refacă în condiţiile legii.
684
V. Dongoroz, op.cit., p.401
414
Sanc ţ iunile procesual-penale reprezintă mijlocul legal prin care se pierd unele drepturi procesuale sau prin care se înlătură, în condiţiile legii, efectele juridice ale actelor procesuale şi procedurale, precum şi a măsurilor procesuale, dispuse sau efec69t8uate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Instituirea698 sancţiunilor procesual-penale urmăreşte un scop multiplu: un scop preventiv, de a preîntâmpina încălcarea legii, fiind un avertisment că aceasta nu va rămâne nesancţionată; un scop sanc ţ ionator, de a desfiinţa actele efectuate cu încălcarea legii de procedură penală şi un scop reparator, când este posibilă refacerea actelor procesuale desfiinţate, în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Sub acest ultim aspect, sancţiunea poate fi privită ca un remediu procesual.
2. Categorii de sancţiuni procesual-penale Legea de procedură penală reglementează trei sancţiuni procesual-penale: A) dec ă derea (art. 185 alin. 1 C.proc.pen.); B) inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit.a şi art. 38515 pct. 1 lit. a C.proc.pen.); C) nulitatea (art. 197 C.proc.pen.). 697
În doctrină, alături de sancţiunile procesuale de mai sus, se face referire şi la inexisten ţă 1 ^^, tardivitate sau infirmare 6 °°, ultimele două fiind incidente doar prin recurgerea la sancţiunea nulităţii.
A) Decăderea Decăderea este sancţiunea procesuală care intervine atunci când un drept procesual nu este exercitat în termenul prevăzut imperativ de lege pentru efectuarea sa valabilă. Drept urmare, titularul acestui drept este decăzut din drept, orice act efectuat ulterior expirării termenului prevăzut de lege fiind nul. De exemplu, la expirarea termenului de apel sau recurs, inculpatul care nu a exercitat calea de atac este decăzut din dreptul de apel sau recurs; partea vătămată care nu s-a constituit în termenul prevăzut de lege parte civilă, este decăzută din dreptul de a mai avea această calitate în procesul penal, având deschisă doar calea unei acţiuni civile separate. Delimitarea decăderii de celelalte sancţiuni procesuale Decăderea, la fel ca şi inadmisibilitatea, are în vedere un act efectuat fără drept, însă deosebirea constă în aceea că la inadmisibilitate lipsa dreptului este ab initio, iar la decădere este o consecinţă a pierderii dreptului prevăzut de lege.701 Spre deosebire de inadmisibilitate, care atrage întotdeauna nulitatea, în cazul decăderii, legea poate permite, în anumite condiţii, repunerea în termen, caz în care actul procesual devine valabil şi îşi produce efectele juridice prevăzute de lege. (art. 364 şi 3853 C.proc.pen.). Decăderea se deosebeşte de nulitate prin aceea că nulitatea se referă la actele procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi procesuale; nulitatea se referă la un act deja efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă, deoarece a expirat termenul prevăzut de lege.702
B) Inadmisibilitatea Inadmisibilitatea este sancţiunea procesual-penală care împiedică efectuarea unui act exclus sau neprevăzut de lege, iar dacă totuşi actul este efectuat, nu va produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate. În Codul de procedură penală există câteva dispoziţii în care se face referire la inadmisibilitate: respingerea apelului şi recursului, ca inadmisibil (art. 379 pct. 1 lit.a şi art. 38515 pct. 1 lit.a); hotărârea Gr. Theodoru, op.cit., p.331 698
Ibidem
415
de declinare a competenţei nu este supusă nici unei căi de atac (art. 42 alin. 4 C.proc.pen.); repetarea cererii de strămutare a N.Giurgiu, op.cit., p.78; Gh.Mateuţ, op.cit., p.118; 7011 V.Dongoroz, Explicaţii..., op.cit., p.407 701 Gr. Theodoru, op.cit., p.334 702 Doru Pavel, "Constatatea nulităţii actelor efectuate procesul penal", R.R.D., nr. 9/1971, p.28.
cu
încălcarea
dispoziţiilor
legale
în
cauzei este inadmisibilă dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări (art. 61 C.proc.pen.) etc. Delimitarea inadmisibilităţii de nulitate Cele două instituţii se deosebesc prin aceea că în cazul nulităţii, actul efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale poate fi refăcut, iar în cazul inadmi-sibilităţii, nu există o asemenea posibilitate deoarece legea interzice ab initio efectuarea lui. În cazul unui act inadmisibil703, se dă o soluţie cu caracter definitiv, pentru a împiedica refacerea acestuia. C) Nulităţile a) Noţiune Nulităţile sunt cele mai frecvente sancţiuni procesual penale, fiind reglementate în art. 197 C.proc.pen. Nulitatea este sancţiunea procesuală care intervine atunci când un act procesual sau procedural ori o măsură procesuală este efectuata cu incalcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal. În unele cazuri, nulitatea poate fi determinată de omisiunea efectuării unor acte obligatorii, cum este trimiterea în judecată a inculpatului fără să i se prezinte materialul de urmărire penală ori fără ca rechizitoriul să fi fost confirmat de către procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit (art. 264 alin. 2 C.pr.pen.); judecarea cauzei în lipsa unei părţi care nu a fost citată, iar în alte cazuri, nulitatea sancţionează un act procesual care a fost îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor de care depinde valabilitatea sa, cum este cazul întocmirii unui rechizitoriu pentru omor de către un procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie. Potrivit art. 197 alin. 1 C.proc.pen., „ încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act". Din dispoziţiile art. 197 alin. 1 rezultă că, pentru ca un act procesual sau procedural să fie lovit de nulitate, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condi ţ ii: 1. Existenţa unei încălcări a dispoziţiilor legale, care a avut loc cu ocazia î ndeplinirii unui act procesual sau efectu ă rii unui act procedural Încălcarea dispoziţiilor legale trebuie să fie alta decât a celor prevăzute expres şi limitativ în dispoziţiile art. 197 alin. 2 C.proc.pen. În aceste cazuri, nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Dovada încălcării dispoziţiei legale trebuie să rezulte din însuşi cuprinsul actului procesual sau procedural a cărui anulare se cere.704 Nulitatea operează atât în cazul încălcării dispoziţiilor care reglementează efectuarea actelor procesuale, dar şi atunci când încălcarea se referă la efectuarea actelor
416
procedurale. De regulă, nulitatea unui act procesual atrage şi nulitatea actului procedural constatator (de exemplu, judecarea unei cauze de către o instanţă compusă cu încălcarea legii atrage nulitatea judecăţii, dar şi a actului constatator al hotărârii pronunţate - sentinţa sau decizia).705 Totodată, nulitatea actului constatator poate atrage nulitatea actului procesual pe care îl constată (de exemplu, nulitatea unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a lipsei semnăturii membrilor completului de judecată atrage nulitatea judecăţii şi a soluţiei pronunţate, deşi aceasta s-a desfăşurat legal). Atunci când actul procedural aduce la îndeplinire un act procesual sau o măsură procesuală, nulitatea acestuia nu atrage şi nulitatea actului procesual, deoarece există o anumită autonomie a actului procedural (de exemplu, nulitatea actului procedural al comunicării extrasului după dispozitivul sentinţei nu atrage şi nulitatea actului procesual care trebuie comunicat) 706. Pentru a opera nulitatea, nu este suficientă încălcarea unei dispoziţii legale, ci este necesară şi îndeplinirea a încă două condiţii şi anume: 2.
Producerea unei vătămări procesuale
Codul de procedură penală nu explică noţiunea de vătămare, însă în doctrină, s-au formulat diverse definiţii. Astfel, unii autori707 consideră că ea trebuie să constea în atingerea unui drept sau a unui interes procesual al unei părţi sau o vătămare de ordin material, în timp ce alţii708 o definesc ca pe o restrângere a posibilităţilor de susţinere a intereselor legitime ale unei părţi în proces. Într-o altă opinie, vătămarea constă în atingerea 370 ^ adus ă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezult ă posibilitatea de a nu fi realizat scopul procesului penal.
Aşadar, în esenţă, putem afirma că vătămarea adusă părţilor din proces are loc atunci când li se încalcă un drept procesual sau o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor legitime în proces sau atunci când se cauzează un prejudiciu care impune înlăturarea lui. Cel ce invocă nulitatea are obligaţia de a dovedi existenţa vătămării. 704
V. Dongoroz, în Explica ţ ii..., op.cit., p. 409
Gr. Theodoru, op.cit., p.336 770076 Gr. Theodoru, op.cit., p.336 707 V. Dongoroz, op.cit., p.409. 770098 N. Giurgiu, op.cit., p.84. 70 5 7 06
709
Gr. Theodoru, op.cit., p.411
Legea permite, în cazul încălcării drepturilor procesuale ale părţilor, să fie luată în considerare nulitatea şi din oficiu, atunci când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. (art. 197 alin. 4 C.proc.pen.). 3. Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului În opinia noastră, încălcarea dispoziţiilor legale privind efectuarea unui act sau măsuri procesuale ori procedurale va atrage concluzia că s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, ori de câte ori se va dovedi în concret, că prin actul sau măsura respectivă unei părţi din proces i-a fost obstrucţionat sau restrâns un drept (dreptul de a invoca o excepţie de necompetenţă, dreptul la apărare, dreptul de a propune probe, dreptul de a se constitui
703
Gr. Theodoru, op.cit., p. 333
417
parte civilă etc.) ori i s-a cauzat un prejudiciu (în cazul sechestrului asigurător care, prin modul cum a fost efectuat, afectează patrimoniul unei terţe persoane) şi că, pentru restabilirea dreptului obstrucţionat ori restrâns sau pentru corectarea prejudiciului, este necesară refacerea actului sau măsurii nelegale. Anularea actului constituie o soluţie subsidiară, la care se recurge numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată în alt mod. În cazul vătămării prin împiedicarea părţii de a-şi exercita un drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin exercitarea altui drept procesual, care să ducă la acelaşi rezultat. De exemplu, vătămarea produsă părţii civile prin refuzul de a-i da cuvântul în replică, poate fi înlăturată prin depunerea de concluzii scrise, care au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii710; vătămarea invocată de către o parte, privind modul prin care i-a fost luată o declaraţie, poate fi acoperită prin ascultarea, din nou, a aceleiaşi părţi de către instanţa de fond sau de apel, etc. Numai în cazul nulităţilor exprese prevăzute în art. 197 alin. 2 C.proc.pen. aceste două condiţii, mai sus menţionate, nu mai sunt cerute, deoarece se consideră că sunt incluse în prima condiţie, gravitatea încălcării lor producând întotdeauna o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. b) Clasificare În literatura juridică, nulităţile au fost clasificate după mai multe criterii. 1. Dup ă modul de exprimare, nulităţile pot fi: exprese, virtuale. Nulităţile exprese sunt acelea prevăzute de lege pentru nerespectarea unor anumite norme procesuale (cum sunt cele prevăzute de art. 197 alin. 2 C.proc.pen.). Vătămarea produsă în cazul acestor nulităţi este prezumată de lege, neavând nevoie să fie dovedită şi neputând fi combătută. Nulităţile virtuale rezultă din reglementarea generală, nefiind prevăzute în mod expres. Ele pot atrage anularea numai dacă cel care o invocă face dovada unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel. 2. Dup ă modul de aplicare ş i efectele pe care le produc: absolute, relative. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal, chiar din oficiu. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi operează în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alineatul 2 al art. 197 C.proc.pen. Nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, până la un anumit moment al desfăşurării procesului penal. 3. Î n raport de î ntinderea lor, nulităţile pot fi totale sau parţiale, după cum an71u1larea priveşte întreg actul viciat sau numai o parte din acesta.711 4. Nulit ăţ i acoperibile ş i neacoperibile' 7 '^; primele îşi pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util, cele neacoperibile putând fi invocate oricând. 5. Nulit ăţ i generale ş i speciale, după cum sunt comune tuturor actelor procesuale sau se limitează la un anume act special.713
Nulităţile prevăzute de Codul de procedură penală 1. Nulităţile absolute (art. 197 alin. 2 şi 3 C.proc.pen.) a) Trăsăturile nulităţilor absolute
418
Codul de procedură penală a prevăzut, sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea unor dispoziţii care reglementează aspecte importante ale procesului penal, stabilind şi trăsăturile care le caracterizează: Nulitatea absolut ă nu poate fi î nl ă turat ă î n nici un mod. În acest caz, există o prezumţie legală absolută de vătămare (juris et de jure), care nu suferă proba contrară. Prin urmare, pentru a opera nulitatea absolută este suficientă o singură condiţie, ca cel ce invocă nulitatea să facă dovada încălcării dispoziţiilor la care se referă art. 197 alin. 2, celelalte condiţii fiind considerate existente ope legis. 714 În mod excepţional715, legea a prevăzut expres posibilitatea înlăturării vătămării, chiar dacă a fost încălcată o dispoziţie legală prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel, în cazul încălcării dispoziţiilor relative la sesizarea 711 2 71 713 714 715
V. Dongoroz, op.cit., p.408 Ibidem. N. Giurgiu, op.cit., p. 46. Gr. Theodoru, op.cit., p. 339 Ibidem.
instanţei, legea permite înlăturarea neregularităţii actului de sesizare, fără a dispune anularea lui (art. 300 şi art. 366 alin. 3 C.proc.pen.); în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, pot fi incidente prevederile art. 332 alin. 2 C.proc.pen. Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă î n orice stare a procesului. Astfel, oricând se descoperă nulitatea absolută, trebuie să se acţioneze pentru anularea actului efectuat cu încălcarea esenţială a legii. Poate fi invocată în cursul urmăririi penale, al judecăţii în primă instanţă, în apel şi în recurs, precum şi prin căile extraordinare de atac. În unele cazuri, legiuitorul a prevăzut, expres, derogări de la această trăsătură. Astfel, nulitatea actelor de cercetare efectuate de un organ de cercetare necompetent, deşi absolută, nu poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă (art. 332 C.proc.pen.). Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă de orice parte din proces, de procuror ş i se ia î n considerare din oficiu, de c ă tre instan ţ a de judecat ă . Din moment ce vătămarea aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului penal, este firesc ca toţi cei interesaţi de aflarea adevărului şi de respectarea legii să aibă posibilitatea de a invoca nulitatea absolută şi să ceară desfiinţa7r1e6a actelor lovite de nulitate, în vederea refacerii lor în condiţiile legii.716 b) Cazurile de nulitate absolută În art. 197 alin. 2 C.proc.pen. sunt enumerate, limitativ, dispoziţiile legale a căror nerespectare atrage nulitatea absolută. Cele mai multe se referă la acte de judecată, dar sunt lovite de nulitate absolută actele efectuate cu încălcarea unor norme care reglementează urmărirea penală.717 Astfel, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale relative la: 1. Competen ţ a dup ă materie ş i dup ă calitatea persoanei, atât a organelor de cercetare penală (art. 207 şi 208 C.proc.pen.), a procurorilor (art. 209 C.proc. pen.), cât şi a instanţei de judecată (art. 25-29 şi art. 40-41 C.proc.pen.); de asemenea, în situaţia încălcării normelor care se referă la prorogarea competenţei instanţei în caz de indivizibilitate şi conexitate (art. 32-37 C.proc.pen.), schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanţa ierarhic superioară (art. 41 C.proc.pen.) şi în cazul chestiunilor prealabile (art. 44 C.proc.pen.). 2. Sesizarea instan ţ ei. Se au în vedere normele care reglementează sesizarea primei instanţe prin rechizitoriu (art. 262-264 C.proc.pen.) şi prin plângerea prealabilă a părţii vătămate (art. 279 alin. 2 lit. a 716
Gr. Theodoru, op.cit., p. 340
717
Ibidem.
710
Ibidem
3. 419
C.proc.pen.), cele referitoare la extinderea acţiunii penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul judecăţii (art. 335-337 C.proc.pen.), precum şi cele privind exercitarea căilor de atac. Compunerea instan ţ ei de judecat ă . Dispoziţiile privind compunerea instanţei sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004, publicată în M.Of. Partea 1, nr. 576/29 iunie 2004. lovită de nulitate absolută judecarea unei cauze, chiar la un singur judecată, de către o instanţă compusă din judecători care nu au dobândit sau au pierdut această calitate. De asemenea, dacă la judecarea cauzei a participat un Este număr diferit de judecători decât cel prevăzut de lege sau când la deliberare si la darea hotărârii au participat alţi judecători decât cei care au participat la dezbateri. termen de Publicitatea ş edin ţ ei de judecat ă . Sancţiunea nulităţii absolute intervine numai în 4. cazul încălcării dispoziţiilor care asigură publicitatea şedinţei de judecată, nu şi a celor care prevăd şedinţa secretă. Participarea procurorului, c â nd este obligatorie potrivit legii. Nulitatea absolută intervine în cazurile în care judecata se desfăşoară în lipsa procurorului, deşi 5. participarea sa este obligatorie (art. 315, 376, 413, 460 C.proc.pen.). Prezen ţ a inculpatului, c â nd este obligatorie, potrivit legii. Inculpatul trebuie să fie prezent la judecată - sub sancţiunea nulităţii absolute - când este arestat, chiar în altă cauiză (art. 314, 375 C.proc.fjen.) cu anumite excepţii prevăzute de lege.718 (art. 375 alin. 4 şi 38511 alin. 3 C.proc.pen.) şi când este minor, cu excepţia cazului când 6. acesta se sustrage de la judecată (art. 484 alin. 1 C.proc.pen.). Asistarea inculpatului de c ă tre ap ă r ă tor, c â nd este obligatorie, potrivit legii. Cazurile de asistenţă juridică obligatorie sunt prevăzute de art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 C.proc.pen. Efectuarea anchetei sociale î n cauzele cu infractori minori. Încălcarea acestor dispoziţii de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată este sancţionată cu nulitatea absolută. 7.
8.
2. Nulităţile relative a) Trăsăturile nulităţilor relative În afară de dispoziţiile prevăzute de art. 197 alin. 2 C.proc.pen., toate celelalte dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. La judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive, participarea inculpatului nu este obligatorie. 718
Din conţinutul art. 197 C.proc.pen. se desprind trăsăturile nulităţilor relative:
•
Pot fi acoperite prin voin ţ a p ă r ţ ilor, iar actul efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale rămâne valabil, producând toate efectele prevăzute de lege. Înlăturarea nulităţii prin voinţa părţilor se realizează prin acceptarea actului nul. Astfel, inculpatul care a fost citat fără respectarea dispoziţiei de a i se înmâna citaţia cu cel puţin trei zile înainte de termenul de judecată, poate accepta judecarea cauzei la acel termen, ceea ce înlătură nulitatea citării. Dacă actul efectuat cu încălcarea legii vatămă mai multe părţi, nulitatea poate fi înlăturată prin voinţa acestora, prin acceptarea unei instanţe necompetente, din punct de vedere teritorial, să judece cauza.
•
Trebuie invocat ă numai î ntr-un anumit moment al procesului, stabilit în raport de prezenţa sau lipsa celui interesat la efectuarea actului. Astfel:
420
-
dacă partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie invocată î n cursul efectu ă rii actului. Aşadar, 719 nulitatea trebuie invocată după ce a avut loc încălcarea, până la întocmirea actului care constată efectuarea.
-
dacă partea a lipsit când s-a efectuat actul, nulitatea poate fi invocată cel mai t â rziu p â n ă la primul termen de judecat ă cu procedura complet ă .
Dacă nulitatea nu este invocată în acest interval de timp, se poate invoca tardivitatea excepţiei de nulitate şi, ca urmare, actul este validat.720 Când încălcarea dispoziţiei legale a avut loc după încheierea dezbaterilor sau priveşte hotărârea pronunţată de prima instanţă, nulitatea poate fi invocată prin căile de atac.
•
Poate fi invocat ă numai de partea 7 21 care a suferit v ă t ă marea prin î nc ă lcarea legii.
Nulitatea relativă nu operează automat şi nu poate fi luată în considerare din oficiu, decât excepţional, în cazul prevăzut de art. 197 alin. 4 C.proc.pen., când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul poate invoca nulitatea care a adus părţilor o vătămare ce ar trebui luată în considerare din oficiu. 7''0
V. Dongoroz, Explicaţii...,op.cit., p. 410
720
Nulitatea relativă acoperită se consideră ca şi cum nu ar fi existat şi nu mai poate fi invocată
7p2r1in
vreun alt mijloc ori în altă fază a procesului. ere
721
b) Declararea nulităţii şi efectele ei
Nulitatea unui act procesual sau procedural trebuie invocată în faţa organelor judiciare de către partea interesată - în cazul nulităţilor relative - şi de către orice parte din proces, ori din oficiu - în cazul nulităţilor absolute. Nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu, de către instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 4 C.proc.pen. Invocarea nulităţii se poate face atât în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, prin excep ţ ia de nulitate. În cazul nulităţii relative, trebuie invocată cu respectarea termenelor prevăzute de lege; invocarea nulităţii absolute se poate face în tot cursul procesului penal, până la terminarea dezbaterilor judiciare în primă instanţă. În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive de apel (art. 374 C.proc.pen.) sau de recurs (art. 3859 C.proc.pen.) sau de recurs în anulare (art. 410 C.proc.pen.) ori contestaţie în anulare (art. 386 C.proc.pen.). c) Efectele nulităţii Declararea nulităţi' unui act procesual sau procedural produce două efecte principale consecutive:722 -
lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii;
-
refacerea actelor anulate, de către autoritatea judiciară, în condiţiile legii;
723
În literatura juridică,723 s-a apreciat că efectele nulităţii sunt de două feluri: directe, în raport cu actul procesual sau procedural lovit de nulitate şi altele indirecte, în raport cu alte acte şi activităţi procesuale sau procedurale care se găsesc în legătură cu actul anulat. Astfel, actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii (ex tunc) şi nu din momentul în care s-a constatat nulitatea lui (ex nunc).724 Acest efect al nulităţii se produce indiferent de natura nulităţii care a afectat actul (absolută sau relativă). Efectele indirecte ale nulităţii decurg din legătura de dependenţă a actului nul cu actele concomitente şi consecutive care se întemeiază pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia.725
721
Cuvântul parte are sensul de persoană interesată.
421
Astfel, nulitatea unui act procesual sau procedural se extinde 726 şi asupra actelor anterioare sau ulterioare efectuării lui. De exemplu, dacă deliberarea şi luarea hotărârii au avut loc cu un judecător care nu a participat la dezbateri, N.Giurgiu, op.cit., p.147 V.Dongoroz, op.cit., p.412; 724 Gr. Theodoru, op.cit., p. 345; 7 2 5 Ibidem; 726 726 Spre deosebire de alte legislaţii - franceză, italiană - Codul de procedură penală român nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la acest efect extensiv al nulităţii. 722
7 3 2
nulitatea deliberării se extinde şi asupra dezbaterilor judiciare care au avut loc anterior. Când nulitatea unui act de urmărire penală este declarată de prima instanţă, se pot anula toate actele de urmărire şi de judecată ulterioare, cauza fiind restituită la procuror. Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect şi obligaţia pentru organul judiciar de
a reface actul nul şi de a întocmi un nou act constatator al celor efectuate, în condiţiile legii. Atunci când nulitatea este constatată de organul care a efectuat actul cu încălcarea legii, obligaţia de refacere revine acestui organ. Dacă nulitatea este constatată de alt organ, obligaţia de refacere a actului poate reveni organului care a efectuat actul nul sau chiar organului care a constatat nulitatea. În cazul inadmisibilităţii şi a decăderii, actul declarat nul nu mai este refăcut, fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi împiedicată şi de intervenirea unei cauze care opreşte începerea sau continuarea procesului penal (în caz de amnistie, retragere a plângerii prealabile), cazuri în care refacerea actului devine inutilă.727
Secţiunea a IV-a CHELTUIELILE JUDICIARE ŞI AMENZILEJUDICIARE 1. Cheltuielile judiciare
A) Noţiune Desfăşurarea procesului penal generează o serie de cheltuieli - ce diferă de la o cauză la alta pentru participanţii în proces (organele judiciare, părţile sau alte persoane). Aceste cheltuieli, ocazionate de luarea unor măsuri procesuale, îndeplinirea sau efectuarea unor acte procesuale sau procedurale necesare desfăşurării procesului penal, poartă denumirea de cheltuieli judiciare. Potrivit art. 189 C.proc.pen., în cadrul cheltuielilor judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare728 pot fi de două feluri:
422
-
cheltuieli de procedur ă , care sunt avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii procesuale;
-
cheltuieli de judecat ă , care sunt cele avansate de părţile din proces. Cheltuielile
judiciare avansate de stat sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului de Interne. Cheltuielile judiciare sunt, de regulă, rambursabile, în sensul că subiecţii procesuali ce au efectuat aceste cheltuieli, le vor recupera de la cei pe care legea îi obligă la acoperirea lor.729 Cheltuielile judiciare includ şi sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, aceştia având dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare (art. 190 C.proc.pen.). Martorul, expertul şi interpretul,care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata în care au absentat de la serviciu; martorul care nu este salariat, dar care are venit din muncă, este îndreptăţit să primească şi o compensare, iar expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru serviciul pe care l-au adus justiţiei. Suma care reprezintă venitul ce revine martorului, expertului sau interpretului se plăteşte de cel la care lucrează aceştia. Temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare este complex şi diferă în procesul penal faţă de procesul civil. Dacă în procesul civil sumele necesare cheltuielilor judiciare sunt avansate de către reclamant prin plata taxei de timbru, la introducerea acţiunii, în cauzele penale, în care activitatea se desfăşoară din oficiu, sumele necesare cheltuielilor de urmărire sau de judecată sunt avansate, de regulă, de către stat, prin organul judiciar în faţa căruia se află cauza penală.730 Dacă în procesul civil, obligaţia părţii de a suporta cheltuielile judiciare are ca temei culpa procesuală a acesteia, din a cărei vină s-a promovat procesul,731 în procesul penal efectuarea cheltuielilor judiciare este provocată de săvârşirea unei infracţiuni care implică desfăşurarea, din oficiu, a urmăririi şi judecăţii, pentru tragerea la răspundere penală a celui care a comis-o. Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare îi revine, în principal, inculpatului aflat în culpă infracţională, chiar dacă partea vătămată şi partea civilă au determinat prin cererile lor şi alte cheltuieli şi este integrală, incluzând toate cheltuielile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare de către 732
prima instanţă.732 7 29
N. Volonciu, Drept procesual Gr. Theodoru, op.cit., p. 347. Gr. Theodoru, op.cit., p. 421.
penal,
Ed.
Didactică
şi
Pedagogică,
Bucureşti,
1972,
p.
231.
72 9 7 30 730
73 1 7 32 732
Ibidem.
Gr. Theodoru, op.cit., p. 349;
Obligaţia statului de a suporta cheltuielile judiciare intervine numai atunci când aceasta nu revine vreuneia dintre părţi. Asa cum am aratat, cheltuielile judiciare sunt de două feluri: -
cheltuieli avansate de stat, cheltuieli f ă cute de p ă r ţ i.
B) Plata cheltuielilor avansate de stat Codul de procedură penală reglementează diferit obligaţia de plată a cheltuielilor avansate de stat, în raport de soluţia pronunţată în cauză. Î n caz de condamnare. Potrivit art. 191 alin. 1 C.proc.pen., în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat733, cu exceptia cheltuielilor privind interpretii
727
Gr. Theodoru, op.cit., p. 346;
423
desemnati de organele judiciare, potrivit legii, precum si in cazul in care s-a dispus acordarea de asistenta gratuita, care raman in sarcina statului. Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. Inculpatul condamnat căruia i s-a acordat asistenţă juridică din oficiu şi onorariul a fost avansat prin Ministerul Justiţiei, este obligat şi la plata acestor sume, care vor fi incluse în cuantumul cheltuielilor judiciare. Când alături de inculpat a fost obligată şi partea responsabilă civilmente, aceasta va fi obligată, în mod solidar, şi la plata cheltuielilor avansate de stat (art. 191 alin. 3 C.proc.pen.). Inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare şi a onorariului de avocat, singur sau în solidar cu părinţii sau alte părţi responsabile civilmente, în cazul în care aceştia sunt obligaţia la repararea pagubei.734 Cheltuielile avansate de stat cad în sarcina acestuia în situaţia în care căile de atac şi cererile făcute de către inculpatul condamnat au fost admise de instanţa de judecată. Î n caz de achitare. Potrivit art. 192 alin. 1 C.proc.pen., în caz de achitare a inculpatului, cheltuielile judiciare se suportă de către partea din a cărei culpă procesuală au fost efectuate aceste cheltuieli, astfel:
-
partea vătămată, în cazul în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;
În cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite de instanţă sunt incluse toate cheltuielile avansate de stat, de la începerea urmăririi penale şi până la punerea în executare a hotărârii 7p3e4nale definitive. 734 T.S., Decizia de îndrumare nr. 6/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p.107; T.S., Decizia de îndrumare nr. 8/1972, C.D. 1972, p.50-55. 733
-
partea civilă, dacă i s-au respins pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta735;
-
inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei.
În situaţia în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate şi a fost respinsă, ca fiind lipsită de temei, astfel că inculpatul este achitat sau nu este obligat la despăgubiri civile, această obligaţie revine părţii vătămate. În situaţia în care inculpatul, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei, cheltuielile judiciare se suportă de către acesta. În orice altă situaţie, când s-a pronunţat achitarea şi n-a existat constituire de parte civilă în cauză, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. În literatura juridică şi în practica judiciară, s-au exprimat diverse opinii în privinţa suportării cheltuielilor judiciare, în situaţia în care s-a pronunţat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit b1 C.proc.pen. Astfel, în timp ce literatura juridică736 urmează consecvent opinia conform căreia inculpatul achitat în baza art. 10 lit. b1 C.proc.pen trebuie să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat -în temeiul culpei procesuale-practica judiciară737 este contradictorie, în sensul că unele instanţe au stabilit că statul trebuie să suporte aceste cheltuieli sau că inculpatul poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, numai dacă după aplicarea art. 181 C.pen. a fost obligat la plata unei amenzi judiciare. În opinia noastră, teza exprimată în literatura juridică este corectă, în sensul că în cazul în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, în temeiul art. 10 lit.b1 C.pr.pen. rap. la art. 181C.pen., indiferent de sancţiunea cu caracter administrativ care este aplicată făptuitorului, acesta trebuie obligat la plata cheltuielilor judiciare.
In caz de î ncetare a procesului penal, cheltuielile judiciare se suport ă de c ă tre: -
727
inculpat, când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau exista o cauza de nepedepsire (în baza culpei sale infracţionale, fapta sa constituie infracţiune, însă constrângerea penală este înlocuită cu o altă formă de constrângere juridică);
Gr. Theodoru, op.cit., p. 346;
424
-
ambele părţi, în caz de împăcare (în timp ce suportarea cheltuielilor de către inculpat are ca temei culpa sa infracţională, în cazul părţii vătămate, temeiul este culpa sa procesuală); -
partea vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile;
Obligatia este limitata numai la cheltuielile determinate de partea civila din momentul in care 7a3 6pus in miscare actiunea civila si care s-au efectuat in exercitarea acestei actiuni. I. Neagu, op.cit., p. 391; Gh. Mateuţ, op.cit., p.147-148. 737 Trib. Mun. Buc., S I penală, Dec. nr. 281/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p.71; Trib. Mehedinţi, Dec. pen. nr. 370/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p.39-40, cu notă critică de D. Galbură şi Ş. Stelu 735
Partea vătămată va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat şi în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv formulată sau este lovită de nulitate.738 Î n caz de amnistie, prescrip ţ ie sau retragere a pl â ngerii prealabile, precum si in cazul existentei unei cauze de nepedepsire, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile sunt suportate de către partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicarea art. 13 alin. 2 C.proc.pen. (instanţa pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. a-e C.proc.pen.) sau de către inculpat când se face aplicarea art. 13 alin. 3 C.proc.pen. (instanţa pronunţă încetarea procesului penal). În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. În cazul declarării unei căi de atac sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea. (art. 192 alin. 2 C.proc.pen.). Dacă o cauză penală este rezolvată în cursul urmăririi penale, prin clasare, scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, obligaţia de suportare a cheltuielilor judiciare se va stabili după criteriile prevăzute pentru achitarea şi încetarea procesului penal.
C) Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi Partea care a fost obligată la plata cheltuielilor avansate de stat, fiind în culpă infracţională sau procesuală, este obligată să plătească şi cheltuielile judiciare făcute de celelalte părţi. Inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor, la cererea părţilor. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa stabileşte partea din cheltuieli datorată de fiecare, iar dacă în cauză a fost şi parte responsabilă civilmente, care a fost obligată, în solidar, cu inculpatul, la despăgubiri civile, aceasta va fi obligată, tot în solidar, şi la plata cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă. În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată. Şi în această privinţă, părerile în practica judiciară sunt împărţite, în sensul că s-a susţinut opinia că partea vătămată nu poate fi obligată la cheltuielile judiciare avansate de stat deoarece nu există temei juridic şi ca urmare, aceste cheltuieli trebuie să rămână în sarcina statului. 738
În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire, potrivit legii civile. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor, rămân, în toate cazurile, în sarcina statului.
727
Gr. Theodoru, op.cit., p. 346;
425
2. Amenda judiciară
A) Abaterile sancţionate cu amendă judiciară Pentru a se asigura desfăşurarea normală a activităţii procesuale, prin îndeplinirea, în mod corect şi la timp, a obligaţiilor procesuale, de către subiecţii procesuali, Codul de procedură penală a prevăzut sancţiunea cu amenda judiciară. Potrivit art. 198 alin. 1 C.proc.pen., abaterile739 săvârşite în cursul procesului penal care se sancţionează cu amendă judiciară de la 500.000 lei la 2.000.000 lei sunt următoarele: -
neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
-
neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000 lei. Pentru alte abateri decât cele mai sus menţionate,săvârşite în cursul procesului penal, legiuitorul a prevăzut sancţiunea cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei, atunci când se constată: -
lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
-
tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
-
neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndepli-nirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
-
nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art. 109 alin. 5 C.proc.pen.;
Abaterea judiciară este fapta persoanei care, fiind obligată, printr-o dispoziţie a legii, să îndeplinească o anumită activitate procesuală, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (V. Dongoroz, op.cit., p.415) 739
-
neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei;
-
neîndeplinirea, în mod nejustificat, de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau nepre-zentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în termenul prevăzut de lege;
-
necomunicarea, în mod nejustificat, procurorului, în termenul prevăzut de lege, de către organul de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de judecată;
727
Gr. Theodoru, op.cit., p. 346;
426
-
nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată, potrivit art. 298 C.proc.pen.
Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministerului Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
B) Procedura privitoare la amenda judiciară Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonan ţă , iar în faza de judecată, de către instanţă, prin î ncheiere. Aceste organe vor putea să stabilească, în limitele prevăzute de lege, o amendă, în raport de natura şi gravitatea abaterii, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, precum şi de poziţia procesuală a făptuitorului.740 Persoana amendată poate cere, pentru motive întemeiate, scutirea de amendă sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei sau a încheierii de amendare. Apreciind temeinicia motivului, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune scutirea sau reducerea amenzii. Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 442 alin. 2 C.proc.pen. Contra executării amenzii se poate face contesta ţ ie, care se soluţionează de către instanţa care a pus-o în executare.
APLICAŢII PRACTICE
Probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă 1. Nulitate absolută. Încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instan ţ ei. Efecte. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 750
Dosar nr. 4806/2002 Şedinţa publică din 14 februarie 2003 CURTEA
Asupra recursurilor de fa ţă , Examin â nd actele dosarului constat ă urm ă toarele: Prin Sentin ţ a penal ă nr. 115/S din 25 aprilie 2002, Tribunalul Bra ş ov Sec ţ ia penal ă , î n baza art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal cu aplicarea art. 75 lit.a din Codul penal ş i a art. 37 lit.b din acela ş i cod, a condamnat pe inculpa ţ ii: C.V., R.G., D. V. la c â te 6 ani î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de tentativ ă la omor. Î n baza art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal cu aplicarea art. 75 lit.a ş i art. 37 lit.a din Codul penal, a condamnat pe inculpatul R.M. la 6 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de tentativ ă la omor. Î n baza art. 61 alin. 2 din Codul penal, a revocat liberarea condi ţ ionat ă din executarea pedepsei de 8 ani ş i 2 luni î nchisoare aplicat ă prin sentin ţ a penal ă nr. 1969 din 1.09.1999 a Judec ă toriei Bra ş ov, contopind restul de pedeaps ă r ă mas neexecutat de 809 zile î n pedeapsa aplicat ă , rezult â nd pedeapsa de 6 ani î nchisoare la care s-a ad ă ugat un
740
Ibidem
427
spor de 1 an î nchisoare, î n final inculpatul urm â nd s ă execute pedeapsa de 7 ani î nchisoare. S-a aplicat fiec ă rui inculpat pedeapsa complementar ă a interzicerii, pe o perioad ă de 3 ani, a drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a,b ş i c din Codul penal. Î n baza art. 88 din Codul penal, s-au sc ă zut din pedepsele aplicate durata re ţ inerii ş i a arest ă rii preventive, pentru inculpa ţ ii C. V. ş i R.M. î ncep â nd cu 4.10 2001 la zi, iar fa ţă de inculpa ţ ii R.G. ş i D. V., î ncep â nd cu 18.11.2001 la zi. A fost men ţ inut ă starea de arest a inculpa ţ ilor ş i prelungit ă durata arest ă rii preventive cu î nc ă 30 de zile. S-a constatat c ă partea v ă t ă mat ă L. T. nu s-a constituit parte civil ă . Inculpa ţ ii au fost obliga ţ i, î n solidar, la plata sumei de 9.066.267 lei, desp ă gubiri civile c ă tre Spitalul Jude ţ ean Bra ş ov. S-a mai dispus restituirea c ă tre partea v ă t ă mat ă a dou ă baterii de acumulator, aflate la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bra ş ov. Pentru a hot ă r î astfel, instan ţ a a re ţ inut c ă î n seara zilei de 7 mai 2001, inculpa ţ ii, domicilia ţ i î n satul Araci, au venit cu c ă ru ţ a peste podul r â ului Olt, oprindu-se î n zona balastierei apar ţ in â nd S.C I.S. SRL Bra ş ov, unde partea v ă t ă mat ă muncitor la aceast ă societate, îş i f ă cea rondul de paz ă , fiind cu bicicleta. Inculpa ţ ii, trec â nd cu c ă ru ţ a pe l â ng ă partea v ă t ă mat ă , dup ă ce î n prealabil au amenin ţ at-o, au lovit-o cu pietre ş i cu pumnii, produc â ndu-i leziuni care i-au pus via ţ a î n primejdie ş i care i-au cauzat o infirmitate permanent ă prin pierderea splinei (leziuni ce au necesitat 30 de zile de î ngrijiri medicale). Prin decizia penal ă nr. 234/Ap din 23 octombrie 2002, Curtea de Apel Bra ş ov Sec ţ ia penal ă a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bra ş ov î mpotriva sentin ţ ei penale men ţ ionate pe care a desfiin ţ at-o sub aspectul individualiz ă rii pedepselor ş i rejudec â nd î n aceste limite, a majorat pedepsele aplicate inculpa ţ ilor C.V., R.G. ş i D.V., pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 174 cu aplicarea art. 75 lit.a ş i art. 37 lit.b din Codul penal, de la 6 ani î nchisoare la 8 ani î nchisore fiecare. A majorat ş i pedeapsa aplicat ă inculpatului R.M. pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 75 lit.a ş i art. 37 lit.a din Codul penal de la 6 ani î nchisoare la 9 ani î nchisoare, pedeaps ă contopit ă cu restul r ă mas neexecutat de 809 zile de î nchisoare din pedeapsa de 8 ani ş i 2 luni, aplicat ă prin sentin ţ a penal ă nr. 1969/1999 a Judec ă toriei Bra ş ov, urm â nd a executa pedeapsa de 9 ani î nchisoare. Au fost men ţ inute celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei atacate. S-a ad ă ugat la arestarea preventiv ă a inculpa ţ ilor ş i perioada de la 25.04.2002 la zi ş i a fost men ţ inut ă î n continuare starea de arest a inculpa ţ ilor. Prin decizie au fost respinse apelurile declarate de inculpa ţ i î mpotriva acelei ş i sentin ţ e. Î mpotriva acestei decizii, to ţ i inculpa ţ i au declarat recurs, D. V. ş i R.M. sus ţ in â nd c ă nu sunt vinova ţ i, iar C.V. ş i R.G. au solicitat schimbarea î ncadr ă rii juridice a faptei î n art. 182 din Codul penal, cu aplicarea art. 73 lit.b din Codul penal ş i reducerea pedepselor. Î n subsidiar ş i primii doi inculpa ţ i au solicitat reducerea pedepselor. Recursurile sunt fondate, î ns ă pentru motivele care urmeaz ă : Instan ţ a de apel a condamnat pe inculpa ţ ii C. V., R. G. ş i D. V. pentru infrac ţ iunea de omor prev ă zut ă de art. 174 din Codul penal, de ş i ace ş tia au fost trimi ş i î n judecat ă , prin rechizitor, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de tentativ ă la infrac ţ iunea de omor, prev ă zut ă de art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal. Conform prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă , referitoare la î nc ă lc ă rile care atrag nulitatea, dispozi ţ iile relative la sesizaea instan ţ ei sunt prev ă zute sub sanc ţ iunea nulit ăţ ii, iar potrivit alin. 3 al aceluia ş i articol, aceast ă nulitate nu poate fi î nl ă turat ă î n nici un mod. Constat â nd nulitatea rezult â nd din neobservarea modului de sesizare a instan ţ ei, Curtea urmeaz ă a admite recursul acestor inculpa ţ i ş i a dispune casarea deciziei atacate ş i trimiterea cauzei la aceea ş i Curte de apel pentru rejudecarea tuturor apelurilor declarate de inculpa ţ i ş i de Parchet.
428
Curtea mai constat ă c ă prin decizia atacat ă instan ţ a de apel a procedat contrar prevederilor art. 88 alin. 1 din Codul penal. Astfel, conform textului men ţ ionat, timpul re ţ inerii ş i al arest ă rii preventive se scade din durata pedepsei î nchisorii pronun ţ ate. Or, instan ţ a de apel a ad ă ugat la arestarea preventiv ă a inculpa ţ ilor perioada dintre data pronun ţă rii sentin ţ ei ş i data pronun ţă rii deciziei, f ă r ă a dispune computarea acestei perioade din pedepsele pronun ţ ate. Casarea deciziei î l prive ş te ş i pe inculpatul R.M. cu privire la care instan ţ a de apel a re ţ inut corect infrac ţ iunea pentru care a fost trimis î n judecat ă (tentativ ă la infrac ţ iunea de omor), deoarece ca o consecin ţă a cas ă rii urmeaz ă a fi rejudecat ş i apelul declarat de Parchet, apel care se refer ă ş i la acest inculpat, exist â nd cazul de indivizibilitate prev ă zut de art. 33 lit.a din Codul de procedur ă penal ă . Se va men ţ ine starea de arest a tuturor inculpa ţ ilor, conform art. 350 din Codul de procedur ă penal ă . Conform art. 192 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , onorariile ap ă r ă torilor din oficiu, î n sum ă de c â te 300.000 lei pentru fiecare inculpat, se vor pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGI DECIDE:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii C.V., R.M., D.V., R.G. î mpotriva deciziei penale nr. 234/Ap din 23 octombrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bra ş ov. Caseaz ă decizia penal ă atacat ă ş i trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Bra ş ov ş i de inculpa ţ i, la Curtea de Apel Bra ş ov. Men ţ ine starea de arest a inculpa ţ ilor. Onorariile ap ă r ă torilor din oficiu, î n sum ă de c â te 300.000 lei pentru fiecare inculpat se vor pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 14 februarie 2003.
2. Citare. Recurent inculpat care nu a î ncuno ş tin ţ at instan ţ a privitor la schimbarea adresei. Efecte. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 762/2003
Dosar nr. 5065/2002 Şedinţa publică din 14 februarie 2003
Asupra contesta ţ iei de fa ţă , Examin â nd actele dosarului constat ă urm ă toarele: Prin decizia nr. 2472 din 16 mai 2002, Curtea Suprem ă de Justi ţ ie sec ţ ia penal ă , a respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.S.C. î mpotriva deciziei penale nr. 99/A din 4 mai 2000 a Cur ţ ii de Apel Oradea. S-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat, î n sum ă de 1.100.000 lei, din care suma de 300.000 lei reprezent â nd onorariul ap ă r ă torului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Prin decizia atacat ă cu recurs s-a admis apelul declarat de inculpatul H.S.C., desfiin ţâ ndu-se î n parte sentin ţ a penal ă nr. 201/P/11 octombrie 1999 a Tribunalului Bihor, î n sensul schimb ă rii î ncadr ă rii juridice a faptei din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 289 C.
740
Ibidem
429
pen., î n infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 290 C. pen. A fost men ţ inut ă pedeapsa de 2 ani î nchisoare aplicat ă de prima instan ţă . Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a considerat c ă decizia cur ţ ii de apel este legal ă , pedeapsa fiind corect individualizat ă de ambele instan ţ e. Î mpotriva acestei decizii, condamnatul H.S.C. a formulat contesta ţ ie î n anulare, î n temeiul art. 386 lit. a) ş i b) C.proc.pen., sus ţ in â nd c ă la data judec ă rii recursului, domiciliul s ă u era î n municipiul Oradea, iar nu, unde a fost citat (domiciliu pe care l -a avut doar p â n ă la data de 14 martie 2002, c â nd a fost evacuat î n baza unei hot ă r â ri judec ă tore ş ti). A mai sus ţ inut, c ă de ş i instan ţ a nu a cunoscut aceast ă situa ţ ie, trebuie recunoscut ă imposibilitatea ap ă r ă rii de a se prezenta ş i de a î n ş tiin ţ a instan ţ a asupra acestei î mpiedic ă ri. De altfel, s-a mai precizat c ă la data de 22 mai 2002, ap ă r ă torul s ă u c ă reia i s-a f ă cut cunoscut ă aceast ă situa ţ ie, a trimis cur ţ ii o cerere prin care solicita citarea recurentului inculpat la noua adres ă . Prin î ncheierea din 6 decembrie 2002, î n temeiul art. 386 lit. a) ş i b) C.proc.pen., Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a admis î n principiu contesta ţ ia î n anulare formulat ă de contestatorul condamnat î mpotriva deciziei men ţ ionate ş i a fixat termen pentru solu ţ ionarea î n fond a contesta ţ iei la 14 februarie 2002. Examin â nd, î n fond, contesta ţ ia î n anulare, Curtea constat ă c ă este ne î ntemeiat ă pentru urm ă toarele argumente: Potrivit art. 386 C.proc.pen., î mpotriva hot ă r â rilor penale definitive se poate face contesta ţ ie î n anulare î n urm ă toarele cazuri: a) c â nd procedura de citire a p ă r ţ ii pentru termenul la care s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs, nu a fost î ndeplinit ă conform legii; b) c â nd partea dovede ş te c ă la termenul la care s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs, a fost î n imposibilitate de a se prezenta ş i de a î ncuno ş tiin ţ a instan ţ a despre aceast ă î mpiedicare, cazuri invocate de contestator (textul prev ă z â nd ş i alte dou ă cazuri care nu au fost indicate î n contesta ţ ie). Cu privire la primul motiv invocat de contestator, prev ă zut de art. 386 lit. a) C.proc.pen., Curtea constat ă netemeinicia sus ţ inerilor acestuia, î ntruc â t procedura de citare a recurentului inculpat H.S.C. pentru termenul din 16 mai 2002 a fost legal î ndeplinit ă . Astfel, la data de 28 septembrie 2000, prin cererea trimis ă Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, recurentul inculpat a solicitat instan ţ ei s ă dispun ă citarea sa la adresa din Oradea, unde s-a mutat. A mai precizat c ă nu mai are domiciliul î n Oradea, Curtea a dispus citarea la adresa indicat ă de recurent ş i pentru termenul din 16 mai 2002, dat ă la care s-a judecat recursul. Cum recurentul, evacuat la data de 14 martie 2002 din locuin ţ a situat ă la adresa din Oradea (conform sentin ţ ei civile nr. 1293/2001 a Judec ă toriei Oradea ş i procesului-verbal din 14 martie 2002 al Biroului executorului judec ă toresc P.E.) nu a î ncuno ş tiin ţ at Curtea asupra schimb ă rii adresei sale, obliga ţ ie care î i revenea potrivit art. 177 alin. (3) C.proc.pen., el a fost citat î n continuare, la adresa din Oradea. Or, potrivit art. 177 alin. (3) C.proc.pen., î n caz de schimbare a adresei ar ă tat ă î n declara ţ ia î nvinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adres ă , numai dac ă a î ncuno ş tiin ţ at organul de urm ă rire penal ă ori instan ţ a de judecat ă de schimbarea intervenit ă , sau dac ă organul judiciar apreciaz ă pe baza datelor ob ţ inute potrivit art. 180 c ă s-a produs o schimbare de adres ă . Conform art. 180 C.proc.pen., dac ă persoana citat ă ş i-a schimbat adresa, agentul afi ş eaz ă cita ţ ia pe u ş a locuin ţ ei ar ă tate î n cita ţ ie ş i se informeaz ă pentru aflarea noii adrese, men ţ ion â nd î n procesul-verbal datele ob ţ inute. Din examinarea dosarului instan ţ ei de recurs, rezult ă c ă recurentul nu a î ncuno ş tiin ţ at Curtea asupra schimb ă rii adresei sale, iar din men ţ iunile agentului
430
procedural, pe cita ţ ia trimis ă pentru prezentarea recurentului la judecarea recursului la data de 16 mai 2002, nu rezult ă o asemenea schimbare a domiciliului s ă u. Or, î n aceste condi ţ ii, potrivit textelor procedurale penale invocate, instan ţ a, necunosc â nd schimbarea adresei recurentului, a trimis, legal, cita ţ ia la adresa indicat ă chiar de recurent î nc ă de la data de 28 septembrie 2000, ş i anume, î n Oradea. A ş a cum prev ă d dispozi ţ ile art. 177 alin. (3) C.proc.pen., obliga ţ ia cit ă rii inculpatului la noua adres ă revine instan ţ ei, numai dac ă inculpatul a î ncuno ş tiin ţ at instan ţ a de schimbarea intervenit ă , ceea ce, î n spe ţă , nu s-a î nt â mplat (a ş a cum recunoa ş te î nsu ş i contestatorul î n cuprinsul contesta ţ iei). Prin urmare, Curtea consider ă c ă acest prim motiv al contesta ţ iei este nefondat, procedura de citare fiind legal î ndeplinit ă cu recurentul inculpat la data de 16 mai 2002, la care s-a solu ţ ionat recursul prin decizia nr. 2472. Referitor la al doilea motiv de contesta ţ ie, viz â nd cazul prev ă zut de art. 386 lit. b) C.proc.pen., Curtea constat ă c ă nu s-a dovedit nici existen ţ a unei imposibilit ăţ i obiective de prezentare a contestatorului, recurent inculpat î n acel dosar, la termenul la care s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs, ş i nici a unei imposibilit ăţ i de a î ncuno ş tiin ţ a instan ţ a despre aceast ă î mpiedicare. Astfel, pe de o parte, necunoa ş terea termenului de judecat ă s-a datorat culpei recurentului, care nu a respectat prevederile art. 177 alin. (3) C.proc.pen., ş i prin urmare, nu pot fi invocat ă de cel î n culp ă , î n favoarea sa, iar, pe de alt ă parte, nu s-a f ă cut nici dovada unei imposibilit ăţ i de a î ncuno ş tiin ţ a instan ţ a despre aceast ă î mpiedicare, condi ţ ii care trebuiesc î ndeplinite cumulativ. Totodat ă , Curtea observ ă c ă pretinsa cerere adresat ă Cur ţ ii la data de 22 mai 2002, depus ă î n copie la dosarul contesta ţ iei, este f ă cut ă pro cauza, nefiind datat ă ş i nici primit ă de Curte. Prin aceast ă cerere, recurentul î ncuno ş tiin ţ a Curtea (dup ă judecarea recursului) asupra noii sale adrese. Î n consecin ţă , Curtea va respinge, ca nefondat ă , contesta ţ ia î n anulare. Î n conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C.proc.pen., contestatorul va fi obligat s ă pl ă teasc ă statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge contesta ţ ia î n anulare formulat ă de condamnatul H.S.C. î mpotriva deciziei penale nr. 2472 din 16 mai 2002 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, sec ţ ia penal ă . Oblig ă pe contestator s ă pl ă teasc ă statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 14 februarie 2003.
3. Citare. Procedura viciată în cazul omisiunii de a se preciza numărul imobilului sau scrierii numelui eronat ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1053/2003
Dosar nr. 5253/2002 Şedinţa publică din 28 februarie 2003
740
Ibidem
431
Asupra recursului î n anulare de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin pl â ngerea penal ă prealabil ă , din 25 octombrie 1999, partea v ă t ă mat ă M.P.C., a chemat î n judecat ă pe inculpa ţ ii D.G. ş i M.F.L., ambii domicilia ţ i la aceea ş i adres ă cu partea v ă t ă mat ă , pentru infrac ţ iunile de lovire, amenin ţ are ş i insult ă , prev ă zute de art. 180, art. 193 ş i art. 205 C. pen., s ă v â r ş ite la data de 21 octombrie 1999. Judec ă toria sectorului 2 Bucure ş ti, constat â nd c ă exist ă indicii cu privire la s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie prev ă zut ă de art. 211 C. pen., î n baza art. 285 C.proc.pen., a trimis cauza la parchetul de pe l â ng ă aceea ş i judec ă torie, pentru efectuarea de cercet ă ri pentru aceast ă infrac ţ iune. Prin referatul din 6 februarie 2001, sec ţ ia 8 poli ţ ie Bucure ş ti a propus ne î nceperea urm ă ririi penale, iar Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria sectorului 2 Bucure ş ti prin rezolu ţ ia din 28 februarie 2001 a confirmat propunerea ş i a dispus trimiterea cauzei, sub aspectul s ă v â r ş irii infrac ţ iunilor prev ă zute de art. 193 ş i art. 205 C. pen., la Judec ă toria sectorului 2 Bucure ş ti. Prin sentin ţ a penal ă nr. 1005 din 27 septembrie 2001, sus-men ţ ionata judec ă torie, î n baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) ş i la art. 284 C.proc.pen., a î ncetat procesul penal, pentru infrac ţ iunile prev ă zute de art. 180, art. 193 ş i art. 205 C. pen. ş i a obligat-o pe peti ţ ionar ă s ă pl ă teasc ă statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare. Instan ţ a a re ţ inut c ă partea v ă t ă mat ă a lipsit la dou ă termene de judecat ă consecutive ş i a considerat c ă lipsa este nejustificat ă . Partea v ă t ă mat ă M.P.C. a declarat recurs, nemotivat, iar Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , prin decizia penal ă nr. 2128/R din 14 decembrie 2001 a respins recursul, ca nefondat. Î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1005 din 27 septembrie 2001 a Judec ă toriei sectorului 2 Bucure ş ti ş i deciziei penale nr. 2128/R din 14 decembrie 2001 a Tribunalului Bucure ş ti, sec ţ ia I penal ă , Procurorul General al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a declarat recurs î n anulare î ntemeiat pe cazurile prev ă zute de art. 410 alin. (1), partea I, pct. 6 teza a II-a ş i partea a II-a pct. 5 1 , teza I C.proc.pen. Se sus ţ ine c ă instan ţ a de fond a dispus gre ş it î ncetarea procesului penal, re ţ in â nd lipsa p ă r ţ ii v ă t ă mate la dou ă termene, nejustificat ă . Se mai sus ţ ine c ă judecarea î n recurs, s-a f ă cut î n lipsa p ă r ţ ilor ş i cu cita ţ iile gre ş it î ntocmite. Recursul î n anulare este fondat. Potrivit art. 284 1 C.proc.pen., î n cazul infrac ţ iunilor prev ă zute de art. 279 C.proc.pen. (la care punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale, se face numai la pl â ngerea prealabil ă a persoanei v ă t ă mate), lipsa nejustificat ă a p ă r ţ ii v ă t ă mate la dou ă termene consecutive î n fa ţ a primei instan ţ e, este considerat ă drept retragere a pl â ngerii prealabile. Î n cauz ă , se constat ă c ă , dup ă trimiterea dosarului la judec ă torie, conform Rezolu ţ iei din 28 februarie 2001 a procurorului de la Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria sectorului 2 Bucure ş ti, partea v ă t ă mat ă M.P.C. a lipsit la termenele consecutive, de 29 mai, 28 iunie ş i 27 septembrie 2001. Pe de alt ă parte, se constat ă c ă partea v ă t ă mat ă a trimis dou ă pl â ngeri la judec ă torie (la 23 mai 2001 ş i 21 septembrie 2001), î n care aducea la cuno ş tin ţă faptul c ă este î n imposibilitate de a se prezenta la instan ţă , deoarece a fost amenin ţ at ă cu moartea de c ă tre inculpa ţ i, dore ş te s ă se prezinte la instan ţă , î n care scop solicit ă a se lua de organele de poli ţ ie ş i instan ţ a de judecat ă , m ă suri de protec ţ ie a sa. La dosar a mai trimis ş i o copie de pe o pl â ngere î n acela ş i sens, adresat ă Ministerului de Interne.
432
Î n aceast ă situa ţ ie, lipsa p ă r ţ ii v ă t ă mate nu este nejustificat ă c ă ci nu se poate considera c ă pozi ţ ia sa exprim ă inten ţ ia de retragere a pl â ngerii prealabile, î n sensul prezum ţ iei instituit ă prin art. 284 1 C.proc.pen., astfel î nc â t, gre ş it s-a dispus î ncetarea procesului penal. Cu privire la judecarea cauzei î n recurs, se constat ă urm ă toarele deficien ţ e. Î n cita ţ iile pentru termenul de la 14 decembrie 2001, nu s -a men ţ ionat num ă rul imobilului, ci numai denumirea str ă zii. Î n plus, î n cita ţ ia c ă tre partea v ă t ă mat ă , s-a men ţ ionat eronat numele G. î n loc de C.
La judecat ă î n calea de atac, au lipsit p ă r ţ ile, î nc â t viciile de procedur ă nu s-au acoperit prin prezen ţ a acestora. Pentru aceste motive, urmeaz ă î n baza art. 414 1 alin. (1), raportat la art. 385 1 5 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., a admite recursul î n anulare, a casa ambele hot ă r â ri pronun ţ ate î n cauz ă ş i a trimite cauza pentru rejudecare la instan ţ a de fond, respectiv Judec ă toria sectorului 2 Bucure ş ti. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul î n anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 1005 din 27 septembrie 2001 a Judec ă toriei Sectorului 2 Bucure ş ti ş i deciziei penale nr. 2128/R din 14 decembrie 2001 a Tribunalului Bucure ş ti privind pe inculpa ţ ii D.G. ş i M.F.L. Caseaz ă hot ă r â rile atacate ş i trimite cauza pentru rejudecare la instan ţ a de fond, Judec ă toria Sectorului 2 Bucure ş ti. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003.
4. Citare nelegală, prin omisiunea citării inculpatului de la adresa indicată prin cererea depusă prin apărătorul ales. Consecinţe. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 135
Dosar nr. 4251/2002 Sedinţa publică din 14 ianuarie 2003
S-a luat î n examinare recursul declarat de inculpatul U.G. î mpotriva deciziei penale nr. 255 din 12 septembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Ia ş i. S-a prezentat recurentul inculpat U.G., asistat de ap ă r ă tor ales, avocat S.S. Procedura de citare a fost legal î ndeplinit ă . Ap ă r ă torul inculpatului, a solicitat admiterea recursului, casarea hot ă r â rii atacate ş i trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la curtea de apel, î ntruc â t judecata s-a realizat cu lipsa de procedur ă cu inculpatul. Ap ă r ă torul inculpatului a mai criticat solu ţ iile pronun ţ ate ş i pentru gre ş ita î ncadrare juridic ă a faptelor, gre ş ita individualizare a pedepsei ş i gre ş ita aplicare a m ă surii de confiscare a bunurilor pronun ţ ate din infrac ţ iune. Procurorul a pus concluzii î n sensul c ă recursul inculpatului este admisibil pentru lipsa de procedur ă la instan ţ a de apel, motiv pentru care se impune casarea ş i trimiterea
740
Ibidem
433
cauzei pentru rejudecare la instan ţ a de apel, care urmeaz ă s ă analizeze ş i celealte motive de casare invocate la acest termen. Inculpatul av â nd ultimul cuv â nt a declarat c ă este de acord cu sus ţ inerile ap ă r ă torului s ă u. C U R T E A,
Asupra recursului de fa ţă ; In baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Tribunalul Ia ş i, prin sentin ţ a penal ă nr. 218 din 11 aprilie 2002 a condamnat pe inculpatul U.G. la: doi ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de trafic de influen ţă , prev ă zut ă de art. 257 alin. 1 din Codul penal ş i doi ani î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de trafic de influne ţă , prev ă zut ă de art. 257 alin. 1 din Codul penal. In baza art. 33 lit.a ş i a art. 34 lit.b din Codul penal a contopit pedepsele stabili te, inculpatul urm â nd s ă execute pedeapsa de 2 (doi) ani î nchisoare. S-a f ă cut aplicarea dispozi ţ iilor art. 71 ş i art. 64 din Codul penal. In baza art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 din Codul penal a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 900 USD echivalent î n lei la cursul zilei ş i 5.000.000 lei, sume provenite din infrac ţ iuni. Inculpatul a fost obligat s ă pl ă teasc ă statului suma de 1.500.000 lei, cheltuieli judiciare. Hot ă r â nd astfel, instan ţ a de fond a re ţ inut urm ă toarele: La î nceputul lunii ianuarie 1999, inculpatul U.G. a dat un anun ţ î n ziar din care rezult ă c ă asigur ă cu ş i f ă r ă viz ă transportul ş i loc de munc ă î n Italia, î n condi ţ ii deosebit de avantajoase, indic â nd totodat ă num ă rul de telefon la care putea s ă fie contactat. In a doua jum ă tate a lunii ianuarie 1999, partea v ă t ă mat ă H.C. s-a î nt â lnit cu inculpatul U.G. ş i acesta i-a confirmat c ă organizeaz ă plec ă ri î n Italia, preciz â ndu-i totodat ă c ă î n schimbul sumei de 1.100 USD poate s ă -i ob ţ in ă viza prin intermediul unor func ţ ionari de la Ambasada statului italian. Dup ă c â teva zile, partea v ă t ă mat ă H.C. s-a î nt â lnit din nou cu inculpatul ş i î n prezen ţ a tat ă lui s ă u, martorul H.I., i-a dat suma de 700 USD. Folosind acela ş i procedeu, inculpatul U.G. solicit ă ş i prime ş te suma de 5.000.000 lei ş i 200 USD î n dou ă rate, de la partea v ă t ă mat ă C.G. P ă r ţ ile v ă t ă mate H.C. ş i C.G. l-au c ă utat î n mai multe r â nduri pe inculpat, acesta invoc â nd diferite motive care î mpiedicau plecarea î n Italia. La cererea lui C.G., inculpatul a emis o chitan ţă sub semn ă tur ă privat ă la data de 07.01.1999 î n care recuno ş tea c ă a primit suma de 5.000.000 lei. Dup ă un timp, inculpatul a plecat î n Italia, de unde a trimis o scrisoare ş i solicit ă p ă r ţ ii v ă t ă mate H. C. s ă -i acorde r ă gaz pentru a-i restitui banii. Impotriva sentin ţ ei penale a declarat apel inculpatul U.G. critic â nd-o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, sus ţ in â nd c ă î n mod gre ş it a fost condamnat pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de trafic de influen ţă , deoarece consider ă c ă î ncadrarea juridic ă corect ă a faptei este aceea î n infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune, prev ă zut ă de art. 215 din Codul penal ş i a solicitat aplicarea unei sanc ţ iuni corespunz ă toare gravit ăţ ii acestei fapte ş i persoanei f ă ptuitorului. Curtea de Apel Ia ş i, prin decizia penal ă nr. 255 din 12 septembrie 2002 a respins apelul inculpatului, ca nefondat, cu motivarea c ă î n baza probatoriului administrat î n cauz ă , prima instan ţă a stabilit corect situa ţ ia de fapt ş i vinov ăţ ia inculpatului, proced â nd la o just ă î ncadrare î n drept a faptei comise; a mai re ţ inut instan ţ a de control judiciar, c ă a admite punctul de vedere a inculpatului cu privire la schimbarea î ncadr ă rii juridice a faptei re ţ inute î n sarcina sa din trafic de influen ţă , î n î n ş el ă ciune, ar î nsemna a-i crea o situa ţ ie
434
mai grea î n propria cale de atac ceea ce contravine dispozi ţ iilor art. 372 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă . Nemul ţ umit de hot ă r â rea instan ţ ei de apel, î n termenul legal a declarat recurs inculpatul Ursu Gheorghe care a criticat -o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, invoc â nd: - nulitatea absolut ă a hot ă r â rilor pronun ţ ate î n cauz ă , sus ţ in â nd c ă procedura de citare cu inculpatul nu a fost î ndeplinit ă at â t la instan ţ a de fond c â t ş i î n apel, nefiind citat î n Italia, la adresa indicat ă î n dosar ş i a solicitat casarea hot ă r â rilor ş i trimiterea cauzei pentru rejudecare la instan ţ a de fond; - gre ş ita î ncadrare juridic ă a faptei re ţ inut ă î n sarcina sa, î n infrac ţ iunea de trafic de influen ţă , î n loc de infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune, av â nd î n vedere c ă pentru existen ţ a infrac ţ iunii de trafic de influen ţă trebuia ca inculpatul s ă fi precizat numele func ţ ionarului, func ţ ia acestuia ş i faptul c ă acesta are î n atribu ţ iile de serviciu acordarea vizei promise de inculpat; - gre ş ita individualizare a pedepsei aplicate, pe care o consider ă prea aspr ă , ş i - gre ş ita aplicare a m ă surii de confiscare a bunurilor provenite din infrac ţ iune. Recursul declarat de inculpat este fondat î n ceea ce prive ş te cazul de casare prev ă zut de art. 385 9 alin. 1 pct. 21 din Codul de procedur ă penal ă care se refer ă , printre altele, la situa ţ ia c â nd judecata î n apel a avut loc f ă r ă citarea legal ă a inculpatului. Examin â nd hot ă r â rile atacate ş i lucr ă rile dosarului î n raport de criticile formulate de recurent, se constat ă c ă sus ţ inerile inculpatului î n sensul c ă judecata î n fond s-ar fi realizat î n condi ţ iile lipsei de procedur ă cu aceatsa, nu pot fi re ţ inuite av â nd î n vedere c ă pentru termenul din data de 11 aprilie 2002 c â nd a avut loc dezbaterea cauzei î n fond, inculpatul a fost legal citat la adresa pe care acesta a indicat -o prin cererea depus ă la dosar prin ap ă r ă torul s ă u ales, ş i anume î n Italia, Via Salaria,212, Monterotondo (RM), conform dovezilor de la filele 105-120 din dosarul de fond, î ntre care se afl ă ş i dovada de î nm â nare a cita ţ iei. Fondat ă se dovede ş te, î ns ă , sus ţ inerea inculpatului î n sensul c ă judecata la instan ţ a de apel a avut loc cu ne î ndeplinirea fa ţă de el a procedurii de citare, de vreme ce, î n aceast ă faz ă procesual ă , conform dovezilor de la filele 19 ş i 20 din dosarul de apel,
procedura de citare cu inculpatul s -a realizat numai la domiciliul acestuia din comuna Bosia, jud.Ia ş i ş i prin afi ş are la sediul Consiliului Local al Municipiului Ia ş i, cu toate c ă , din datele dosarului reie ş ea c ă inculpatul U.G. se afla î n Italia, unde de altfel a ş i fost citat de prima instan ţă , aspect neluat î ns ă î n considerare de c ă tre instan ţ a de control judiciar. In atare situa ţ ie, instan ţ a de apel, necit â ndu-l pe inculpat la adresa indicat ă de acesta, î n Italia, prin procedura special ă î ndeplinit ă prin Ministerul Justi ţ iei ş i trec â nd la judecarea apelului, a pronun ţ at o hot ă r â re lovit ă de nulitate, conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă . Pentru aceste motive ş i pentru a se da posibilitatea inculpatului U.G. s ă se prezinte ş i s ă - ş i sus ţ in ă motivele invocate prin cererea de apel, se impune casarea deciziei atacate ş i trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, la curtea de apel. Cu ocazia rejudec ă rii apelului se va avea î n vedere ş i sus ţ inerile inculpatului prin notele scrise depuse la dosar î n leg ă tur ă cu recursul declarat. Fa ţă de cele ar ă tate, î n baza art. 385 15 alin. 1 pct. 2 lit.c din Codul de procedur ă penal ă , Curtea va admite recursul declarat de inculpatul U.G., va casa decizia atacat ă ş i va trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceea ş i instan ţă , î n limitele ş i pentru considerentele ar ă tate ş i a se dispune conform dispozitivului prezentei decizii. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursul declarat de inculpatul U.G. î mpotriva deciziei penale nr. 255 din 12 septembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Ia ş i. Caseaz ă decizia atacat ă ş i trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Ia ş i.
740
Ibidem
435
Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 14 ianuarie 2003.
5. Termen. Mod de calcul. Data de la care curge termenul de apel şi recurs în situaţiile în care inculpatul, reprezentat, a lipsit de la dezbatere şi de la pronunţare. Efecte. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1052
Dosar nr. 5055/2002 Şedinţa publică din 28 februarie 2003 CURTEA,
Asupra recursului de fa ţă , Examin â nd actele dosarului constat ă urm ă toarele: Prin Sentin ţ a penal ă nr. 87 din 10.06.2002, Tribunalul Giurgiu, î n baza art. 176 lit.a cu aplicarea art. 37 lit.a din Codul penal l -a condamnat pe inculpatul B.A. la 20 de ani î nchisoare ş i la 10 ani interzicerea drepturilor prev ă zute de art. 64 lit.a ş i b din Codul penal, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor deosebit de grav. Î n baza art. 61 alin. 2 din Codul penal, a fost revocat beneficiul liber ă rii condi ţ ionate pentru restul de pedeaps ă de 1 an ş i 3 luni î nchisoare r ă mas neexecutat din pedeapsa de 3 ani î nchisoare aplicat ă inculpatului prin Sentin ţ a penal ă nr. 340 din 17.09.1990 a Judec ă toriei Sectorului 4 Bucure ş ti. Î n baza art. 39 alin. 2 din Codul penal a fost contopit restul de pedeaps ă de 1 an ş i 3 luni, r ă mas neexecutat din sentin ţ a men ţ ionat ă î n pedeapsa aplicat ă prin sentin ţă , inculpatul urm â nd s ă execute 20 ani î nchisoare. S-a dedus din pedeapsa aplicat ă inculpatului, durata arest ă rii preventive de la 9.06.1993 la 30.05.1997. A fost admis ă ac ţ iunea civil ă formulat ă de partea civil ă N.N., decedat la 21 aprilie 1997, ac ţ iune continuat ă de mo ş tenitoarea acestuia R.I., doar î n parte. Inculpatul a fost obligat s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile R.I. suma de 20 milioane lei desp ă gubiri civile ş i 20 milioane lei daune morale. Curtea de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia a II-a penal ă , prin Decizia penal ă nr. 742/A din 13 noiembrie 2002, a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpat. Î n considerentele deciziei, Curtea a apreciat c ă termenul de apel de 10 zile curge de la pronun ţ are, deoarece, de ş i nu a fost prezent nici la dezbateri ş i nici la pronun ţ are, inculpatul a fost reprezentat de ap ă r ă torul s ă u ales. Or, conform art. 174 din Codul de procedur ă penal ă , î n redactarea r ă mas ă dup ă publicarea, la data de 16 decembrie 2000, î n Monitorul Oficial al Rom â niei, Partea I, a Deciziei nr. 145 din 14 iulie 2000 a Cur ţ ii Constitu ţ ionale, ap ă r ă torul inculpatului î l putea reprezenta. Instan ţ a de apel a calculat termenul de apel de la data pronun ţă rii sentin ţ ei, 10 iunie 2002, apreciind c ă acesta a expirat la data de 21 iunie 2002, iar cererea de declarare a recursului, depun â ndu-se la data 24 iunie 2002, de ap ă r ă torul inculpatului, este depus ă tardiv. Î mpotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, consider â nd-o nelegal ă (f ă r ă a indica motivul de nelegalitate). Examin â nd, din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. 3 teza I din Codul de procedur ă penal ă , cazul de recurs prev ă zut de pct. 17 1 al aceluia ş i articol, Curtea constat ă c ă decizia atacat ă este contrar ă legii, recursul fiind fondat, pentru considerent ele ce urmeaz ă : Potrivit art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , pentru partea care a fost prezent ă la dezbateri sau la pronun ţ are, termenul (de declarare a apelului) curge de la pronun ţ are. Pentru p ă r ţ ile care au lipsit at â t la dezbateri, c â t ş i la pronun ţ are (precum ş i î n alte cazuri prev ă zute), termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
436
Î n spe ţă , at â t din examinarea î ncheierii din 20 mai 2002 (aflat ă la fila 42 din dosarul instan ţ ei de fond), dat ă la care a avut loc dezbaterea cauzei, c â t ş i din examinarea Sentin ţ ei penale nr. 87 din 10 iunie 2002 (dat ă la care s-a pronun ţ at, î n ş edin ţă public ă , condamnarea inculpatului), rezult ă c ă inculpatul B.A. a lipsit. Absen ţ a inculpatului la aceste date a determinat, de altfel, Tribunalul Gi urgiu s ă precizeze î n finalul dispozitivului sentin ţ ei: „Cu drept de apel î n 10 zile de la comunicare pentru p ă r ţ ile din proces". Potrivit dispozi ţ iilor art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , copia dispozitivului Sentin ţ ei penale nr. 87/2002 a Tribunalului Giurgiu a fost comunicat ă inculpatului B.A. (care a ş i semnat de primire)la data de 24 iunie 2002, astfel cum rezult ă din dovada de primire ş i procesul-verbal de predare, aflat la fila 4 din dosarul instan ţ ei de apel. La aceea ş i dat ă , 24 iunie 2002, inculpatul, prin ap ă r ă tor, a declarat, î n termen, apel.
Conform dispozi ţ iilor art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , apelul a fost declarat de inculpat î n termenul legal de 10 zile, calculat de la data comunic ă rii dispozitivului sentin ţ ei, iar nu de la data pronun ţă rii sentin ţ ei, cum, contrar prevederilor procedurate men ţ ionate, a calculat instan ţ a de apel. Dispozi ţ iile art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă se refer ă la situa ţ ia p ă r ţ ilor, iar nu a ap ă r ă torilor, care au lipsit at â t la dezbateri c â t ş i la pronun ţ are, astfel cum, nelegal, a considerat Curtea de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia a II-a penal ă . Dispozi ţ iile art. 174 din Codul de procedur ă penal ă , care se refer ă la reprezentarea inculpatului, nu au nici o inciden ţă î n cauz ă , deoarece ele privesc dreptul ap ă r ă torului inculpatului de a-l reprezenta, î n toate cazurile, at â t la judecarea cauzei î n prim ă instan ţă c â t ş i la judecarea cauzei î n c ă ile de atac, iar nu la modalitatea de calcul a termenului de apel. Or, prin Decizia nr. 145/2000, Curtea Constitu ţ ional ă a considerat c ă este neconstitu ţ ional ă dispozi ţ ia referitoare la limitarea dreptului de reprezentare al ap ă r ă torului î n raport cu pedeapsa prev ă zut ă de lege pentru fapta supus ă judec ăţ ii, dispozi ţ ie care era prev ă zut ă de art. 174 alin. 1 lit.a din Codul de procedur ă penal ă , dar nu s-a pronun ţ at asupra neconstitu ţ ionalit ăţ ii art. 363 alin. 3 din acela ş i cod. Astfel cum s-a precizat mai sus, î n cauz ă , cu privire la modul de calculare a termenului de apel, sunt aplicabile prevederile art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , iar nu cele ale art. 174 alin. 1 lit.a din acela ş i cod, referitoare la drepturile de reprezentare ale ap ă r ă torului î n timpul judec ă rii cauzei. Decizia Cur ţ ii Constitu ţ ionale a avut î n vedere tocmai garantarea dreptului fundamental al oric ă rei p ă r ţ i la ap ă rare, iar nu limitarea ş i privarea unei p ă r ţ i de exercitarea unei c ă i de atac, solu ţ ie la care a ajuns Curtea de Apel Bucure ş ti, prin î nc ă lcarea prevederilor procedurale penale ale art. 363 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă . Constat â nd c ă , î n cauz ă , instan ţ a de apel a î nc ă lcat o dispozi ţ ie legal ă care se refer ă la sesizarea instan ţ ei, î nc ă lcare care potrivit art. 197 alin. 2 ş i 3 din Codul penal atrage nulitatea actului ş i nu poate fi î nl ă turat ă î n nici un alt mod, Curtea va admite recursul declarat de inculpat. Conform art. 385 15 pct. 2 lit.c din Codul de procedur ă penal ă , se va casa decizia atacat ă , cu trimitere la aceea ş i instan ţă de apel, pentru rejudecarea apelului declarat, î n termen, de inculpat. Conform art. 192 alin. 3 din Codul de procedur ă penal ă , onorariul pentru ap ă r ă torul desemnat din oficiu, î n sum ă de 300.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E:
740
Ibidem
437
Admite recursul declarat de inculpatul B.A. î mpotriva Deciziei penale nr. 742/A din 13 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti - Sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă decizia penal ă atacat ă ş i trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucure ş ti. Onorariul pentru ap ă rarea din oficiu, î n sum ă de 300.000 lei, se va pl ă ti din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 28 februarie 2003.
6. Sancţiunea inadmisibilităţii. Declaraţia de revenire asupra retragerii recursului este inadmisibilă ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1221/2003
Dosar nr. 321/2003 Şedinţa publică din 11 martie 2003
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 120 din 8 octombrie 2002, Tribunalul Olt, a respins, ca nefondate, cererile de revizuire formulate de condamna ţ ii C.M. ş i M.I., de ţ inu ţ i î n Penitenciarul de Maxim ă Siguran ţă Craiova î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 84 din 28 aprilie 1998, pronun ţ at ă de Tribunalul Olt î n dosarul nr. 5500/1997. Pentru a hot ă r î astfel, prima instan ţă a re ţ inut c ă , motivele invocate î n sprijinul cererilor lor de revizuire a sentin ţ ei penale nr. 84 din 287 aprilie 1998, pronun ţ at ă de Tribunalul Olt, prin care, cei doi, au fos t condamna ţ i la c â te 17 ani î nchisoare, pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor, prev ă zut ă de art. 174 C. pen. (M.I. î n calitate de complice), nu se î nscriu î n cazurile de revizuire prev ă zute de art. 394 C.proc.pen. Î mpotriva sentin ţ ei a declarat apel condamnatul revizuient C.M., critic â nd-o pentru nelegalitate ş i netemeinicie, sub aspectul gre ş itei sale condamn ă ri pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de omor, prev ă zut ă de art. 174 C. pen., recunoa ş terea faptei f ă c â nd-o sub imperiul presiunilor la care a fost supus î n faza de urm ă rire penal ă . Curtea de Apel Craiova, prin decizia penal ă nr. 528 din 25 noiembrie 2002 a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat, cu motivarea c ă aspectele invocate de acesta î n sprijinul cererii de revizuire ş i anume, c ă nu este vinovat pentru comiterea infrac ţ iunii de omor pentru care s-a pronun ţ at condamnarea, constituie probleme de fond, care au fost, de altfel, verificate prin exercitarea c ă ilor ordinare de atac ş i nu motive de revizuire a hot ă r â rii, conform prevederilor art. 394 C.proc.pen. Nemul ţ umit ş i de hot ă r â rea instan ţ ei de apel, î n termenul legal, a declarat recurs condamnatul revizuient C.M. care a criticat -o pentru acelea ş i motive analizate ş i la instan ţ a de apel ş i anume, c ă nu se face vinovat pentru comiterea infrac ţ iunii de omor, re ţ inut ă î n sarcina sa ş i pentru care a fost condamnat la 17 ani î nchisoare. La data de 21 februarie 2003, condamnatul a î naintat la dosar o declara ţ ie prin care a ar ă tat c ă retrage recursul promovat î n cauz ă . Ulterior, la termenul din 11 martie 2003, prin cererea depus ă la dosar ş i oral, î n ş edin ţ a public ă de judecat ă , a î nvederat c ă revine asupra declara ţ iei de retragere a recursului. Declara ţ ia de revenire asupra retragerii recursului este inadmisibil ă .
438
Din dispozi ţ iile art. 369 C.proc.pen., care, potrivit art. 385 4 alin. (2) se aplic ă î n mod corespunz ă tor la instan ţ a de recurs, rezult ă c ă , p â n ă la î nchiderea dezbaterilor, oricare dintre p ă r ţ i îş i poate retrage recursul declarat. Legea nu prevede î ns ă , posibilitatea revenirii asupra retragerii recursului, o atare posibilitate exist â nd numai î n cazul renun ţă rii la recurs, care este reglementat ă expres prin art. 385 4 alin. (2), cu referire la art. 368 alin. (2) C.proc.pen. De altfel, caracterul irevocabil al declara ţ iei de retragere a recursului reiese ş i din prevederile referitoare la r ă m â nerea definitiv ă a hot ă r â rilor supuse recursului, î nscrise î n art. 416 pct. 4 lit. b) ş i pct. 5, precum ş i î n art. 416 1 pct. 1 lit. b) ş i pct. 2 C.proc.pen. A ş a fiind, Curtea constat ă , î n baza lucr ă rilor de la dosarul cauzei c ă recursul declarat de condamnatul revizuient C.M. este inadmisibil ş i î n baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C.proc.pen., va fi respins, ca atare. Î n baza art. 192 C.proc.pen., î l va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat, î n care se include ş i onorariul cuvenit ap ă r ă torului desemnat din oficiu PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul revizuient C.M. î mpotriva deciziei penale nr. 528 din 25 noiembrie 2002 a Cur ţ ii de Apel Craiova. Oblig ă pe recurent la plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare c ă tre stat din care, suma de 150.000 lei reprezent â nd onorariul ap ă r ă torului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei.
Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 11 martie 2003.
7. Recurs tardiv. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2017
Dosar nr. 5450 /2003 Ş edin ţ a public ă din 15 aprilie 2004 C
URTEA Asupra recursurilor de fa ţă : Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 56 din 5 februarie 2003, Tribunalul Dolj - Sec ţ ia penal ă a condamnat pe inculpa ţ ii: - S.P.V. la o pedeaps ă rezultant ă de 3 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor prev ă zute de art. 217 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, prin schimbarea î ncadr ă rii juridice din infrac ţ iunile prev ă zute de art. 217 alin. 1 ş i art. 218 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, de art. 208, 209 alin. 1 lit.a, g, i, cu aplicarea art. 41 alin. 1 ş i art. 13 din Codul penal ş i de art. 217 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 ş i art. 13 din Codul penal; - T.I. la o pedeaps ă rezultant ă de 3 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunilor prev ă zute de art. 208, 209 alin. 1 lit.a, g, i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 ş i art. 13 din Codul penal, de art. 217 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 ş i art. 13 din Codul penal ş i de art. 208, 209 alin. 1 lit.a, g cu aplicarea art. 13 din Codul penal; - I.N.M. la o pedeaps ă de 3 ani ş i 6 luni î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 208, 209 alin. 1 lit.a, g, i cu aplicarea art. 37 lit.a ş i art. 13 din Codul penal, la 3 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 208, 209 alin. 1
740
Ibidem
439
lit.g, i, cu aplicarea art. 37 lit.a ş i art. 13 din Codul penal ş i la 2 ani î nchisoare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute de art. 217 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 1, art. 13 ş i art. 37 lit.a din Codul penal. Î n baza art. 61 raportat la art. 31 din Codul penal, a revocat beneficiul liber ă rii condi ţ ionate pentru restul de 206 zile î nchisoare r ă mas neexecutat din pedeapsa aplicat ă prin sentin ţ a penal ă nr. 2546/1999 a Judec ă toriei Craiova, rest pe care l-a contopit cu fiecare din pedepsele aplicate î n cauz ă . Î n baza art. 33 lit.a, art. 34 lit.b din Codul penal a contopit pedepsele ş i a dispus ca inculpatul s ă execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani ş i 6 luni î nchisoare. Î n latura civil ă , a obligat pe inculpa ţ i s ă pl ă teasc ă , î n solidar, 148.089.000 lei p ă r ţ ii civile S.C. „Electrica" S.A. Craiova, 22.358.000 lei p ă r ţ ii civile S.C. „Celule Electrice" S.A. B ă ile ş ti, la 18.126.000 lei p ă r ţ ii civile S.C. „Prod Comsuind" S.A. Cerat, la c â te 12.308.000 lei p ă r ţ ilor civile S.C. „Norfarm" S.R.L. Craiova ş i RAIF Craiova ş i 18.126.000 lei p ă r ţ ii civile P.I. A obligat pe inculpatul I.N.M. s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile S.C. „Agromec" S.A. Bechet suma de 6.000.000 lei. A obligat pe inculpatul T.I. s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile L.V. 4.500.000 lei desp ă gubiri civile. A men ţ inut sechestrul asigur ă tor asupra bunurilor imobile ale inculpatului S.P. V., p â n ă la concuren ţ a sumei de 50.000.000 lei. Curtea de Apel Craiova - Sec ţ ia penal ă , prin decizia penal ă nr. 430 din 6 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe l â ng ă Tribunalul Dolj ş i partea civil ă S.C. „ Celule Electrice" S.A. B ă ile ş ti î mpotriva hot ă r â rii primei instan ţ e ş i a majorat pedepsele aplicate inculpa ţ ilor, precum ş i suma datorat ă cu titlu de desp ă gubiri civile. Prin aceea ş i decizie, instan ţ a de control judiciar a luat act de retragerea apelurilor declarate de inculpa ţ i î mpotriva hot ă r â rii primei instan ţ e. Î mpotriva acestei din urm ă hot ă r â ri, inculpa ţ ii S.P.V. ş i I.N.M. au declarat recurs, solicit â nd reducerea pedepselor aplicate. Examin â nd cauza prin prisma excep ţ iei de tardivitate, invocat ă de procuror ş i pus ă î n discu ţ ia p ă r ţ ilor se constat ă urm ă toarele:
Potrivit art. 185 alin. 1 din Codul de procedur ă penal ă „c â nd pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage dec ă derea din exerci ţ iul dreptului ş i nulitatea actului f ă cut peste termen". Î n materia c ă ilor de atac, cu referire la recurs, sanc ţ iunea dec ă derii const ă , conform art. 385 15 pct. 1 lit.a, î n respingerea acestei c ă i de atac, ca tardiv ă . A ş adar, prin dep ăş irea termenului peremptoriu de declarare a recursului, partea este dec ă zut ă din drept ş i, î n consecin ţă , calea de atac exercitat ă peste termen este nul ă , neav â nd aptitudinea investirii instan ţ ei de recurs cu controlul judiciar a hot ă r â rii judec ă tore ş ti atacate. Î n cauz ă , decizia atacat ă , pronun ţ at ă la data de 6 octombrie 2003, a fost comunicat ă inculpa ţ ilor men ţ iona ţ i la data de 12 octombrie 2003 (filele 102 ş i 103 din dosarul de apel). Conform art. 385 3 raportat la art. 363 alin. 2 din Codul de procedur ă penal ă , cu referire la inculpatul de ţ inut, termenul de declarare a recursului este de 10 zile, calculat de la data comunic ă rii copiei dispozitivului. Î n raport de data comunic ă rii dispozitivului deciziei atacate, termenul de declarare a recursului de c ă tre inculpa ţ ii men ţ iona ţ i, calculat potrivit art. 186 din Codul de procedur ă penal ă , se î mplinea la 23 octombrie 2003. Inculpatul S.P.V. a declarat recurs la 29 octombrie 2003, iar inculpat ul I.N.M. a declarat recurs la 3 noiembrie 2003.
440
A ş adar, ambii inculpa ţ i au declarat recurs cu dep ăş irea termenului prev ă zut de legea procesual ă penal ă pentru exercitarea acestei c ă i de atac, a ş a î nc â t excep ţ ia de tardivitate se constat ă a fi î ntemeiat ă . Î n consecin ţă pentru considerentele ce preced ş i ca urmare a admiterii excep ţ iei, conform art. 385 15 pct. 1 lit.a din Codul de procedur ă penal ă , Î nalta Curte va respinge recursurile declarate de inculpa ţ ii men ţ iona ţ i, ca tardive. Totodat ă , î n baza art. 192 alin. 2 ş i 4 din acela ş i cod, recuren ţ ii vor fi obliga ţ i la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat, conform dispozitivului. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge recursurile declarate de inculpa ţ ii S.P.V. ş i I.N.M. î mpotriva deciziei nr. 430 din 6 octombrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Craiova, ca tardiv declarate. Oblig ă pe recuren ţ i s ă pl ă teasc ă statului fiecare 1.500.000 lei cheltuieli judiciare, î n care se include ş i onorariul ap ă r ă torului din oficiu, î n sum ă de c â te 400.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 15 aprilie 2004. 8. Termene. Nerespectare. Tardivitate. Consecinţe. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 109
Dosar nr. 4102 / 2002 Şedinţa publică din 10 ianuarie 2003
S-a luat î n examinare recursul declarat de contestatorul D.A.M. î mpotriva deciziei penale nr. 2913 din 6 iunie 2002 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie. S-a prezentat recurentul contestator D.A.M., aflat î n stare de deten ţ ie, asistat de avocat A.I., ap ă r ă tor desemnat din oficiu. Procedura de citare a fost î ndeplinit ă . Ap ă r ă torul condamnatului a l ă sat solu ţ a ce se va pronun ţ a î n cauz ă la aprecierea instan ţ ei. Procurorul a pus concluzii de respingere a contesta ţ iei ca tardiv formulat ă . Contestatorul a l ă sat solu ţ ia la aprecierea instan ţ ei. CURTEA
Asupra recursului de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele:
Prin sentin ţ a penal ă nr. 67 din 6 martie 2001, Tribunalul Bra ş ov a condamnat pe inculpatul D.A.M. la 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune prev ă zut ă de art. 215 alin. 1,2 ş i 3 Cod penal cu aplicarea art. 74 ş i 76 Cod penal, prin schimbarea î ncadr ă rii juridice din infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 215 alin. 1, 2, 3 ş i 5 Cod penal; la 1 an ş i 6 luni î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat prev ă zut ă de art. 208 alin. 1, 209 alin. 2 lit.c Cod penal, cu aplicarea art. 74 ş i 76 Cod penal ş i la 2 luni î nchisoare pentru instigare la fals î n declara ţ ii prev ă zut ă de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 74 -76
740
Ibidem
441
Cod penal, urm â nd ca potrivit art. 33 lit. a ş i art. 34 lit. b Cod penal s ă execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani î nchisoare. F ă c â nd aplicarea î n cauz ă a prevederilor art. 81 Cod penal instan ţ a a dispus suspendarea condi ţ ionat ă a execut ă rii pedepsei, stabilind un termen de î ncercare de 4 ani. S-au pus î n vedere inculpatului prevederile art. 83 Cod penal. S-a luat act c ă partea v ă t ă mat ă O.M. nu s-a constituit parte civil ă î n procesul penal. Inculpatul a fost obligat s ă pl ă teasc ă p ă r ţ ii civile I.M. suma de 2100 dolari USA sau echivalentul î n lei la data execut ă rii pl ăţ ii, c â t ş i la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat. Pentru a hot ă r î astfel, prima instan ţă a re ţ inut c ă î n cursul lunii mai 1999, fiind î n vizit ă î n locuin ţ a p ă r ţ ii v ă t ă mate O.M., inculpatul a sustras dintr-un sertar buletinul de identitate al acesteia ş i contractul de v â nzare-cump ă rare al apartamentului. Ulterior, pe baza acestor documente ş i a declara ţ iilor mincinoase f ă cute de doi martori î n fa ţ a notarului public, inculpatul a reu ş it s ă induc ă î n eroare pe partea v ă t ă mat ă J.M. cu ocazia î ncheierii unui contract de î mprumut a sumei de 8000 dolari SUA. Curtea de Apel Bra ş ov, prin decizia penal ă nr. 242 din 23 noiembrie 2001, admi ţâ nd apelul Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Bra ş ov a casat î n parte sentin ţ a primei instan ţ e numai cu privire la gre ş ita aplicare î n cauz ă a prevederilor art. 81 Cod penal pe care le-a î nl ă turat, urm â nd ca inculpatul s ă execute pedeapsa de 2 ani î nchisoare î n regim de deten ţ ie. Î mpotriva men ţ ionatelor hot ă r â ri, Parchetul de pe l â ng ă Curtea de Apel Bra ş ov a declarat recurs î n temeiul art. 385 9 pct. 14 Cod procedur ă penal ă , pe care Curtea Suprem ă , sec ţ ia penal ă , prin decizia nr. 2913 din 6 iunie 2002, l-a admis ş i cas â nd aceste hot ă r â ri a majorat pedepsele aplicate inculpatului la 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de furt calificat, la 3 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de î n ş el ă ciune ş i la 6 luni pentru instigare la infrac ţ iunea de fals î n declara ţ ii, dispun â ndu-se, conform art. 33 lit.a ş i 34 lit.b Cod penal, ca acesta s ă execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani î nchisoare, î n condi ţ iile art. 71 ş i 64 Cod penal. Î mpotriva acestei decizii, inculpatul, la data de 4 septembrie 2002, a formulat din Penitenciarul Codlea, unde se afla î n executarea pedepsei, contesta ţ ia î n anulare de fa ţă , bazat ă pe dispozi ţ iile art. 386 alin. 1 lit.a Cod procedur ă penal ă , sus ţ in â nd c ă instan ţ a de recurs a p ăş it la judecarea recursului, de ş i procedura de citare nu a fost corect î ndeplinit ă . Procurorul a ridicat excep ţ ia de tardivitate a acestei contesta ţ ie pe considerentul c ă inculpatul a î nceput executarea pedepsei aplicate prin decizia contestat ă la data de 2 august 2002 ş i a introdus contesta ţ ia la 4 septembrie 2002, cu dep ăş irea termenului de 10 zile prev ă zut de art. 388 alin. 1 Cod procedur ă penal ă . Aceast ă excep ţ ie este î ntemeiat ă . Potrivit art. 386 Cod procedur ă penal ă , î mpotriva hot ă r â rilor penale definitive se poate face contesta ţ ie î n anulare, î ntre altele, atunci c â nd procedura de citare a p ă r ţ ii pentru termenul la care s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs nu a fost î ndeplinit ă conform legii; î n acest caz arat ă art. 388 ş i 389 Cod procedur ă penal ă contesta ţ ia se introduce cel mai t â rziu î n termen de 10 zile de la î nceperea execut ă rii, la instan ţ a de recurs care a pronun ţ at hot ă r â rea a c ă rei anulare se cere. Î n spe ţă , inculpatul a î nceput executarea pedepsei aplicate prin hot ă r â rea definitiv ă atacat ă la 2 iulie 2002 ceea ce rezult ă din actul de la fila 86 din dosarul instan ţ ei de fond -, iar contesta ţ ia î n anulare a fost introdus ă la 4 septembrie 2002, deci dup ă î mplinirea termenului prev ă zut î n art. 388 alin. 1 Cod procedur ă penal ă . A ş a fiind, contesta ţ ia î n anulare este tardiv introdus ă ş i urmeaz ă a fi respins ă ca atare, cu obligarea contestatorului la plata cheltuielilor judiciare c ă tre stat.
442
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge, ca tardiv introdus ă , contesta ţ ia î n anulare formulat ă de contestatorul D.A.M. î mpotriva deciziei penale nr. 2913 din 6 iunie 2002 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie. Oblig ă pe contestator la plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare c ă tre stat, din care suma de 150.000 lei reprezent â nd onorariul de avocat pentru ap ă rarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justi ţ iei. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 10 ianuarie 2003.
9. Asistenţă juridică obligatorie. Acelaşi apărător pentru doi inculpaţi care au interese contrare. Nulitate absolută. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 405
Dosar nr. 4740/2003 Şedinţa publică din 24 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de fa ţă ; Î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a penal ă nr. 366 din 8 aprilie 2003, Tribunalul Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , a condamnat pe inculpa ţ ii B.F. ş i S.F. la c â te 12 ani î nchisoare fiecare pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zut ă de art. 2 alin. (1) ş i 2 din Legea nr. 143/2000 ş i la c â te 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din Legea nr. 143/2000, pentru ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispun â ndu-se s ă execute fiecare c â te 12 ani î nchisoare, cu aplicarea art. 71 ş i 64 C. pen. Inculpa ţ ilor le-a fost aplicat ă ş i pedeapsa complementar ă a interzicerii unor drepturi, pentru primul pe o durat ă de 8 ani, iar pentru al doilea pe o durat ă de 10 ani. S-a dedus, din pedeapsa aplicat ă , durata arest ă rii preventive pentru ambii inculpa ţ i, de la 4 ianuarie 2002 ş i s-a men ţ inut starea de arest a acestora. S-a dispus confiscarea special ă de la inculpata B.F. a cantit ăţ ii de 0,60 g heroin ă (7 pungu ţ e) ş i 12,54 g (117 pungu ţ e) heroin ă , iar de la inculpatul S.F. a cantit ăţ ii de 0,03 grame heroin ă ş i a seringii de unic ă folosin ţă . Î n esen ţă , s-a re ţ inut c ă la data de 4 ianuarie 2002, la perchezi ţ ia efectuat ă la
domiciliul inculpatei, au fost g ă site asupra acesteia, ţ inute î n m â n ă , 8 pungu ţ e de heroin ă (0,60 grame), iar asupra inculpatului, î ntr-un buzunar al hainei o sering ă hipodermic ă ş i o pungu ţă cu heroin ă (0,03 grame). Î n locuin ţă , pe masa din buc ă t ă rie s-au g ă sit, la aceea ş i perchezi ţ ie, 117 pungu ţ e tip doze (12,54 grame heroin ă ), un carnet CEC cu un depozit de 60.000.000 lei ş i sume de bani î nf ăş urate î n prosoape, totaliz â nd 18.000.000 lei, procurat ă din v â nzarea de droguri. Î n timpul perchezi ţ iei, s-au prezentat pentru a cump ă ra droguri 3 persoane. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă , prin decizia nr. 582/A/ 1 octombrie 2003 a respins apelurile Parchetului ş i inculpa ţ ilor, ca nefondate.
740
Ibidem
443
Prin recursul declarat, ambii inculpa ţ i au criticat hot ă r â rile pronun ţ ate, sus ţ in â nd c ă prin probele administrate nu s-a dovedit î n sarcina lor infrac ţ iunea de trafic de droguri, ci numai infrac ţ iunea de consum de droguri, ş i î n consecin ţă , au solicitat achitarea pentru prima infrac ţ iune prev ă zut ă de art. 2 alin. (1) ş i (2) din Legea nr. 143/2000 ş i reducerea pedepsei pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 4 din aceea ş i lege. Totodat ă , inculpatul a invocat c ă , de ş i are interese contrare cu coinculpata B.F., la judecarea apelului, ambii au fost asista ţ i de acela ş i ap ă r ă tor. Acela ş i inculpat a sus ţ inut c ă acest ap ă r ă tor care a asistat-o î n apel ş i pe coinculpat ă , i-a cerut s ă declare, contrar adev ă rului, c ă el este traficant pentru a beneficia de clauza prev ă zut ă de art. 16 din Legea nr. 143/2000. Recursurile inculpa ţ ilor, sunt, î n parte, fondate. Din examinarea lucr ă rilor dosarului, rezult ă c ă cei doi inculpa ţ i,a fla ţ i î n stare de arest preventiv, de ş i, î ntr-adev ă r, au interese contrare, a ş a cum a invocat recurentul S.F., la judecarea apelului, au fost asista ţ i de acela ş i ap ă r ă tor din oficiu. Aceast ă neregul ă , care echivaleaz ă cu o lips ă de ap ă rare a inculpa ţ ilor afla ţ i î n stare de arest preventiv, pentru care asisten ţ a juridic ă este obligatorie conform art. 171 alin. (2) C.proc.pen., atrage nulitatea absolut ă a deciziei pronun ţ at ă de c ă tre Curtea de apel, potrivit prevederilor art. 197 alin. (2) din acela ş i cod. Î n consecin ţă , urmeaz ă ca recursurile inculpa ţ ilor s ă fie admise, s ă fie casat ă decizia ş i s ă fie trimis ă cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucure ş ti. Urmeaz ă s ă fie men ţ inut ă m ă sura arest ă rii preventive, î ntruc â t temeiurile avute î n vedere la luarea acesteia se men ţ in î n continuare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de inculpa ţ ii B.F. ş i S.F. î mpotriva deciziei nr. 582 din 1 octombrie 2003 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a II-a penal ă . Caseaz ă decizia atacat ă ş i trimite cauza pentru rejudecarea apelului, la Curtea de Apel Bucure ş ti. Men ţ ine m ă sura arest ă rii preventive a ambilor inculpa ţ i. Onorariul ap ă r ă torului din oficiu care l-a asistat pe inculpatul S.F. î n sum ă de 400.000 lei va fi pl ă tit din fondul Ministerului Justi ţ iei. Definitiv ă . Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 22 ianuarie 2004.
10. Lipsa menţiunii „pronunţată în şedinţă publică". Nulitate. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 4263
Dosar nr. 3775/2001 Şedinţa publică de la 10 octombrie 2002
La 26 septembrie 2002 s-a luat î n examinare recursul î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 5223 din 18 noiembrie 1998 a Judec ă toriei Craiova, deciziei penale nr.
444
816 din 30 august 1991 a Tribunalului Dolj ş i deciziei penale nr. 365 din 21 martie 2000 a Cur ţ ii de Apel Craiova, privind pe inculpatul HN.I. Dezbaterile au fost consemnate î n î ncheierea din data de 26 septembrie 2002, care face parte integrant ă din prezenta decizie, iar pronun ţ area a fost am â nat ă la, 3 octombrie 2002 ş i apoi la 10 octombrie 2002. CURTEA
Asupra recursului î n anulare de fa ţă : î n baza lucr ă rilor din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin sentin ţ a nr. 5223 din 18 noiembrie 1998 a Judec ă toriei Craiova, inculpatul H.N.I. a fost achitat î n temeiul art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.d C.proc.pen. pentru infrac ţ iunea de fals intelectual, prev ă zut ă de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C.pen. î n baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, inculpatul a fost condamnat la 2 ani î nchisoare pentru infrac ţ iunea de evaziune fiscal ă . Conform art. 86 C.pen. s-a dispus suspendarea execut ă rii pedepsei sub supraveghere pe o durat ă de 4 ani. I s-a atras aten ţ ia asupra consecin ţ elor nerespect ă rii dispozi ţ iilor art. 86* C.pen. A fost obligat s ă pl ă teasc ă desp ă gubiri c ă tre partea civil ă DGFP Dolj ş i cheltuielile judiciare c ă tre stat. Pentru a pronun ţ a aceast ă hot ă r â re, prima instan ţă a re ţ inut c ă , î n cursul lunii iulie 1996, inculpatul î n calitate de administrator al unei societ ăţ i comerciale a livrat unei alte unit ăţ i o cantitate de produse agricole, f ă r ă s ă î nregistreze î n eviden ţ a contabil ă aceast ă opera ţ iune comercial ă , sustr ă g â ndu-se astfel de la plata unei sume de bani, reprezent â nd TVA-ul, la care s-au ad ă ugat major ă ri de î nt â rziere. î mpotriva acestei sentin ţ e au declarat apel Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Craiova ş i inculpatul. Apelul Parchetului de pe l â ng ă Judec ă toria Craiova a vizat nelegalitatea hot ă r â rii, î n sensul c ă instan ţ a gre ş it 1-a achitat pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de Legea nr. 82/l991 raportat la art. 289 C.pen. Inculpatul a criticat sentin ţ a sub aspectul legalit ăţ ii, sus ţ in â nd c ă î n mod gre ş it a fost condamnat, el nefiind vinovat de comiterea faptei imputate. Prin decizia nr. 816 din 30 august 1999, Tribunalul Dolj a admis apelul declarat de Parchetul de pe l â ng ă Judec ă toria Craiova, a desfiin ţ at î n parte sentin ţ a atacat ă ş i î n baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C.pen. 1 -a condamnat la l an î nchisoare, î n temeiul art. 33 lit.a ş i 34 lit.b C.pen., pedepsele au fost contopite, inculpatul urm â nd s ă execute pedeapsa cea mai grea ş i anume 2 ani î nchisoare. Au fost men ţ inute celelalte dispozi ţ ii ale sentin ţ ei. Prin aceea ş i decizie, apelul inculpatului a fost respins. Recursul declarat de inculpat a fost respins ca tardiv prin decizia penal ă nr. 365 din 21 martie 2000 a Cur ţ ii de Apel Craiova. Î mpotriva solu ţ iilor pronun ţ ate, procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie a declarat recurs î n anulare, invoc â nd dou ă motive, ş i anume: - omisiunea aplic ă rii art. l din Legea nr. 137/l997 î n ce prive ş te sanc ţ iunea penal ă pentru infrac ţ iunea prev ă zut ă de art. 40 din Legea nr. 82/1991 ş i pe cale de consecin ţă , î nl ă turarea dispozi ţ iilor art. 33 ş it.a ş i 34 lit.b C.pen., astfel î nc â t inculpatul urm â nd s ă execute doar pedeapsa aplicat ă pentru comiterea evaziunii fiscale; - gre ş ita individualizare a pedepsei pentru infrac ţ iunea de evaziune fiscal ă î n sensul c ă este excesiv de sever ă , motiv pentru care se impune reducerea ei.
740
Ibidem
445
Procurorul de ş edin ţă a pus concluzii de admitere a recursului î n anulare pentru motivele invocate, casarea hot ă r â rilor ş i modificarea acestora, î n sensul celor men ţ ionate mai sus. Recursul î n anulare este fondat, dar pentru un alt motiv dec â t cele men ţ ionate î n scris. Analiz â nd hot ă r â rile pronun ţ ate se constat ă c ă î n minuta sentin ţ ei penale nr. 5223 din 18 noiembrie 1998, s-a omis s ă se men ţ ioneze "Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă ...". Potrivit legii, nepronun ţ area hot ă r â rii î n ş edin ţă public ă atrage nulitatea absolut ă a actului respectiv, î ntruc â t sunt î nc ă lcate dispozi ţ iile art. 197 alin. 2 C.proc.pen., cu privire la publicitatea ş edin ţ ei de judecat ă . Î n acest sens, se consider ă c ă principiul publicit ăţ ii care guverneaz ă faza de judecat ă a procesului penal, are î n vedere ş i pronun ţ area hot ă r â rii, ca act final al acestei etape, iar pronun ţ area î n ş edin ţă public ă are semnifica ţ ia unei garan ţ ii a respect ă rii legii, deoarece pronun ţ area face publice dispozi ţ iile instan ţ ei, astfel î nc â t nu se mai poate reveni asupra lor. Sub acest aspect nerespectarea condi ţ iei publicit ăţ ii este de natur ă s ă produc ă v ă t ă m ă ri de interes public. Potrivit art. 359 C.proc.pen., instan ţ ei î i revin o serie de obliga ţ ii de o deosebit ă importan ţă fa ţă de inculpat, cu ocazia pronun ţă rii hot ă r â rii î n ş edin ţă public ă . Men ţ iunea prev ă zut ă î n art. 310 alin. l C.proc.pen. referitoare la obliga ţ ia instan ţ ei de a pronun ţ a hot ă r â rea î n ş edin ţă public ă nu duc la concluzia c ă acest moment (pronun ţ area) este ulterior ş i exterior ş edin ţ ei de juxlecat ă . Prin aceast ă dispozi ţ ie, legiuitorul a subliniat faptul c ă pronun ţ area hot ă r â rii se va face î ntotdeauna î n ş edin ţă public ă indiferent de î mprejurarea c ă judecata a avut loc, p â n ă la î nchiderea dezbaterilor, î n ş edin ţă public ă sau secret ă , a ş a cum prevede art. 290 C.proc.pen. Art. 357 alin. final stabile ş te c ă dispozitivul hot ă r â rii trebuie s ă cuprind ă î ntotdeauna men ţ iunea c ă hot ă r â rea a fost pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , formulare care, evident, are un caracter imperativ (acest caracter rezult ă din faptul c ă normele de procedur ă sunt imperative ş i de strict ă interpretare ş i aplicare). Nu este lipsit de semnifica ţ ie î mprejurarea c ă î n art. 6 partea I din Conven ţ ia European ă pentru Drepturile Omului se stipuleaz ă î n mod expres c ă hot ă r â rea trebuie pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă chiar dac ă , î n anumite condi ţ ii, accesul î n sala de judecat ă este interzis pe parcursul procesului. Pronun ţ area î n ş edin ţă public ă î ntrege ş te respectarea unui principiu fundamen tal ş i anume principiul publicit ăţ ii care este obligatoriu pentru toate fazele judec ăţ ii. Ca atare, potrivit art. 290 alin. l ş i art. 310 C.proc.pen., at â t judecata, c â t ş i pronun ţ area solu ţ iei trebuie s ă aib ă loc î n ş edin ţ a public ă . Deliberarea este secret ă , iar rezultatul ei se consemneaz ă î ntr-o minut ă care se pronun ţă î n ş edin ţă public ă , prin aceasta garant â ndu-se c ă s-a f ă cut comunicarea unui rezultat ce nu mai poate fi modificat. Î n spe ţă , minuta necuprinz â nd men ţ iunea "Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă ..." nu prezint ă garan ţ ia c ă legea penal ă , sub aspectul publicit ăţ ii a fost respectat ă , prin in aceasta î nc ă lc â ndu-se astfel prevederile art. 197 alin. 2 C.proc.pen. Î mprejurarea c ă î n dispozitivul sentin ţ ei a fost scris "Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă ..." nu are eficien ţă juridic ă ş i nu duce la concluzia c ă dispozi ţ iile art. 359 C.proc.pen. au fost respectate, deoarece men ţ iunea respectiv ă reprezint ă o ad ă ugare la minut ă care este rezultatul deliber ă rii. Î n consecin ţă , fa ţă de cele de mai sus, instan ţ a constat â nd c ă au fost î nc ă lcate dispozi ţ iile procedurale referitoare la publicitatea ş edin ţ ei de judecat ă , ceea ce atrage nulitatea actului, deoarece s-a produs o v ă t ă mare ce nu poate fi î nl ă turat ă dec â t prin anularea acelui act, urmeaz ă s ă admit ă recursul î n anulare declarat de procurorul general
446
al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie, s ă caseze hot ă r â rile pronun ţ ate ş i s ă trimit ă cauza primei instan ţ e - Judec ă toria Craiova - pentru rejudecare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei nr. 5223 din 18 noiembrie 1998 a Judec ă toriei Craiova,deciziei nr. 816 din 30 august 1999 a Tribunalului Dolj ş i deciziei nr. 365 din 21 martie 2000 a Cur ţ ii de Apel Craiova, privind pe inculpatul H.N.I. Caseaz ă hot ă r â rile atacate ş i trimite cauza spre rejudecare la Judec ă toria Craiova. Pronun ţ at ă , î n ş edin ţă public ă , azi 10 octombrie 2002.
11. Nulitate absolută. Competenţa materială exclusivă a procurorului. Efectuarea de către poliţie a altor acte decât cele care nu suferă amânare. În cazul în care, pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 209 alin. 3 C.proc.pen., organele de cercetare ale poliţiei efectuează şi alte acte de urmărire penală decât cele care nu suferă amânare, potrivit art. 213, acele acte sunt afectate de nulitate prin încălcarea dispoziţiilor legale relative la competenţa după materie, conform art. 1 97 alin. 2 şi 3 din acelaşi cod. Ca atare, dacă ascultarea majorităţii martorilor, ascultarea inculpaţilor după punerea în mişcare a acţiunii penale, iniţierea efectuării unor examinări medico-legale au fost făcute de organele de poliţie, procurorul mărginindu-se să finalizeze urmărirea penală, sesizarea instanţei nu este conformă legii iar hotărârea judecătorească este casabilă, cu trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăriri penale. Decizia nr. 4672 din l noiembrie 2002
Prin sentin ţ a penal ă nr. 31 din 13 martie 2002, Tribunalul Giurgiu a condamnat pe inculpa ţ ii J.N. ş i S.B. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iuniii de î nc ă ierare prev ă zut ă î n art. 322 alin. 3 teza ultim ă C.pen. Instan ţ a a re ţ inut c ă , î n seara zilei de 2 octombrie 1999, inculpa ţ ii au participat la o î nc ă ierare, urmarea c ă reia o persoan ă a murit din cauza loviturilor grave suferite. Curtea de Apel Bucure ş ti, sec ţ ia a Il-a penal ă , prin decizia nr. 369/A din 13 iunie 2002, a repins apelurile declarate de inculpatul J.N. ş i p ă r ţ ile civile, precum ş i cererea de repunere î n termenul de apel formulat ă de inculpatul S.B. î mpotriva acestor hot ă r â ri au declarat recurs inculpa ţ ii, invoc â nd, î ntre altele, c ă urm ă rirea penal ă a fost efectuat ă de organele de poli ţ ie ş i nu de procuror, cum se prevede î n art. 209 alin. 3 C.proc.pen. Recursul este fondat. Î n spe ţă , la data de 3 octombrie 1999, poli ţ i ş tii de la Poli ţ ia ora ş ului Bolintin Vale au fost sesiza ţ i cu privire la faptul c ă la dispensarul din comun ă a fost adus T.S. care, la scurt timp, a decedat. Î n urma acestei sesiz ă ri au fost pornite cercet ă ri, stabilindu-se c ă victima a participat î n noaptea de 2 octombrie 1999 la o î nc ă ierare î ntre mai multe persoane; efectu â ndu-se actele de urm ă rire penal ă , Inspectoratul de Poli ţ ie al Jude ţ ului Giurgiu a î ntocmit referatul de terminarea urm ă ririi penale î n care a propus emiterea rechizitoriului ş i sesizarea instan ţ ei de judecat ă pentru comiterea infrac ţ iunii de î nc ă ierare.
740
Ibidem
447
Potrivit art. 209 alin. 3 C.proc.pen., urm ă rirea penal ă se efectueaz ă , î n mod obligatoriu, de c ă tre procuror, î ntre altele, î n cazul infrac ţ iunilor ar ă tate î n art. 27 pct. l lit.b, ş i anume al infrac ţ iunilor s ă v â r ş ite cu inten ţ ie, care au avut ca urmare moartea unei persoane. Infrac ţ iunea prev ă zut ă î n art. 322 alin. 3 C.pen. este o infrac ţ iune ce se s ă v â r ş e ş te cu inten ţ ie ş i, î n cauza de fa ţă , a avut drept consecin ţă moartea victimei. Urm ă rirea penal ă , î n aspectele ei esen ţ iale, a fost efectuat ă nu de procuror, ci de organul de poli ţ ie, de ş i î n cazul s ă v â r ş irii unor infrac ţ iuni pentru care efectuarea urm ă ririi penale este de competen ţ a exclusiv ă a procurorului, organele de poli ţ ie ini ţ ial sesizate pot efectua numai unele acte de urm ă rire penal ă ce nu sufer ă am â nare, î n scopul conserv ă rii unor mijloace de prob ă . In spe ţă , organele de poli ţ ie nu s-au limitat la efectuarea unor astfel de acte de urm ă rire penal ă , dep ăş indu- ş i competen ţ a, procurorul m â rginindu-se a lua declara ţ ii î n faza final ă a urm ă ririi penale ş i a solicita avizul Comisiei Superioare de Avizare ş i Control din cadrul I.M.L."Prof.dr.Mina Minovici". Astfel, cercetarea la locul faptei a fost efectuat ă exclusiv de organele de poli ţ ie din cadrul Poli ţ iei ora ş ului Bolintin Vale ş i Postului de Poli ţ ie al comunei Roata de Jos, iar schi ţ a locului faptei ş i plan ş ele foto au fost î ntocmite de acela ş i organ. Cei 7 martori pe baza declara ţ iilor c ă rora a fost stabilit ă situa ţ ia de fapt au fost audia ţ i la 3 octombrie 1999 tot de c ă tre organele de poli ţ ie, acelea ş i organe s-au ocupat de efectuarea de acte medicale privind victima, chiar inculpa ţ ii au fost asculta ţ i î n aceast ă calitate de lucr ă tori de poli ţ ie, î n prezen ţ a avoca ţ ilor ale ş i. Punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale î mpotriva inculpatilbr pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii prev ă zute î n art. 322 alin. 3 C.pen. s-a f ă cut î n baza referatului î ntocmit de IPJ Giurgiu care, ulterior a redactat referatul de terminare a urm ă ririi penale ş i-a propus emiterea rechizitoriului ş i sesizarea instan ţ ei de judecat ă . In atare situa ţ ie, se impune constatarea c ă au fost î nc ă lcate prevederile art. 209 alin. 3 C.proc.pen., î nc â t este afectat de nulitate absolut ă actul de sesizare a instan ţ ei, potrivit art. 197 alin. 2 din acela ş i cod. Av â nd î n vedere c ă hot ă r â rile sunt supuse cas ă rii, conform art. 385 9 alin. l pct. l C.proc.pen., c â nd nu au fost respectate dispozi ţ iile privind competen ţ a dup ă materife, recursurile inculpa ţ ilor au fost admise ş i s-a trimis cauza Parchetului de pe l â ng ă Tribunalul Giurgiu pentru refacerea urm ă ririi penale. 12. Citare. imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această imposibilitate. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 3603
Dosar nr. 1919/2001 Şedinţa publică din 5 iulie 2001 CURTEA
Asupra contesta ţ iei î n anulare, admis ă î n principiu prin î ncheierea de ş edin ţă din 10 mai 2001. Av â nd î n vedere lucr ă rile din dosar, constat ă urm ă toarele: Prin contesta ţ ia î n anulare formulat ă ş i î nregistrat ă la Curtea Suprem ă de Justi ţ ie Sec ţ ia penal ă , sub nr. 1919/2001 condamnatul S.C. a formulat contesta ţ ie î n anulare î mpotriva deciziei penale nr. 1461 din 20 martie 2001 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie, solicit â nd desfiin ţ area acesteia cu motivarea c ă este incident cazul prev ă zut de art. 386
448
lit.b din Codul de procedur ă penal ă , î ntruc â t la termenul la care s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs a fost î n imposibilitate de a se prezenta ş i de a î ncuno ş tin ţ a instan ţ a despre aceast ă impiedicare. In motivarea contesta ţ iei formulat ă , contestatorul a ar ă tat c ă î n perioada 14 martie 2001 - 22 martie 2001, deci, inclusiv la data 20 martie 2001 - c â nd s-a judecat recursul î n anulare declarat î ntr-o cauz ă penal ă î n care a fost condamnat, era internat î n stare grav ă la Spitalul Clinic „Dr. N. Gh. Lupu" cu diagnosticul hepatit ă cronic ă acut ă ş i deschinezie biliar ă ş i datorit ă caracterului contagios al bolii, al formei grave de manifestare a acesteia ş i a tratamentului pe care î l urma î n spital, a fost î n imposibilitate a de se prezenta ş i de a î ncuno ş tin ţ a instan ţ a despre impiedicarea î n care s-a aflat. Prin aceea ş i contesta ţ ie s-a solicitat ş i suspendarea execut ă rii deciziei atacate p â n ă la solu ţ ionarea contesta ţ iei î n anulare. In sus ţ inerea contesta ţ iei s-a ata ş at dosarul nr. 503172001 al Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - Sec ţ ia penal ă , precum ş i dosarele instan ţ elor de fond, apel ş i recurs î n care s-au pronun ţ at hot ă r â rile de condamnare ale contestatorului. Examin â nd hot ă r â rea atacat ă î n raport de temeiul juridic invocat de contestator prev ă zut de art. 386 lit.b din Codul de procedur ă penal ă , Curtea constat ă c ă ş i pe fond contesta ţ ia este î ntemeiat ă . Din biletul de ie ş ire din spital, anexat, existent la fila 4 a dosarului, rezult ă c ă î n perioada 14 martie 2001 - 22 martie 2001 contestatoul a fost internat î n Spitalul Clinic „Dr. Gh. Lupu", unde i-a fost aplicat un tratament specific pentru hepatit ă cronic ă activ ă ş i deschinezie biliar ă . In raport de men ţ iunile existente î n acest bilet de ie ş ire din spital, Curtea constat ă c ă , î ntr-adev ă r la termenul din 20 martie 2001 c â nd s-a judecat recursul î n anulare a fost î n imposibilitate de a se prezenta ş i de a î ncuno ş tin ţ a instan ţ a despre aceast ă î mpiedicare. Drept urmare, se constat ă c ă sunt dovedite cerin ţ ele prev ă zute de art. 386 lit. b din Codul de procedur ă penal ă , situa ţ ie î n care, î n baza art. 392 din Codul penal se va admite, î n fond, contesta ţ ia, se va desfiin ţ a decizia atacat ă ş i se va fixa termen pentru rejudecarea recursului. Totodat ă , se constat ă c ă , cererea subsidiar ă , de suspendare a execut ă rii hot ă r â rii p â n ă la solu ţ ionarea contesta ţ iei î n anulare, nu este î ntemeiat ă , astfel c ă urmeaz ă s ă fie respins ă . PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite contesta ţ ia î n anulare formulat ă de condamnatul S. C. î mpotriva deciziei penale nr. 1461 din 20 martie 2001 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - sec ţ ia penal ă . Caseaz ă hot ă r â rea pronun ţ at ă ş i fixeaz ă termen pentru judecarea recursului î n anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe l â ng ă Curtea Suprem ă de Justi ţ ie î mpotriva sentin ţ ei penale nr. 438 din 18 martie 1999 a Judec ă toriei Sectorului l Bucure ş ti, deciziei penale nr. 1349 din 8 octombrie 1999 a Tribunalului Bucure ş ti ş i deciziei penale nr. 1756 din 30 noiembrie 1999 a Cur ţ ii de Apel Bucure ş ti, Sec ţ ia penal ă , la data de 15 noiembrie 2001, cu citarea intimatului inculpat. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 5 iulie 2001.
740
Ibidem
449
13. Citare nelegală. Efecte. ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA PENALĂ Decizia nr. 1250 Şedinţa publică de la 7 martie 2002 CURTEA
Asupra contesta ţ iei î n anulare, admis ă î n principiu; Av â nd î n vedere lucr ă rile don dosar constat ă urm ă toarele. Prin cererea î nregistrat ă sub nr. 2149/2001 pe rolul Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie -sec ţ ia penal ă , inculpatul T.A. a formulat contesta ţ ie î n anulare î mpotriva deciziei Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - sec ţ ia penal ă nr. 1052 din 28 februarie 2001, solicit â nd desfiin ţ area acesteia ş i rejudecarea recursului pe care l-a declarat î mpotriva hot ă r â rii de condamnare. Î n motivarea contesta ţ iei î n anulare, î ntemeiat ă pe dispozi ţ iile art. 386 lit. a C. proc.pen., contestatorul a ar ă tat c ă , procedura de citare pentru termenul la care s -a judecat cauza î n recurs nu a fost î ndeplinit ă conform legii, cita ţ ia fiind trimis ă pe adresa Constan ţ a, str.D.E. nr. 20, ap. 36, î n timp ce, î n realitate, recurentul a locuit ş i locuie ş te ş i î n prezent pe str.Prim ă verii nr. 4 ap. 39, adres ă indicat ă de altfel de acesta ş i consemnat ă ca atare î n î ncheierea de ş edin ţă a instan ţ ei de fond. Prin aceea ş i contesta ţ ie, peti ţ ionatul a solicitat ş i suspendara execut ă rii hot ă r â rii atacate p â n ă la solu ţ ionarea contesta ţ iei î n anulare. Î n sus ţ inerea cererii s-a ata ş at dosarul Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - sec ţ ia penal ă nr. 4430/2000 î n care s-a pronun ţ at hot ă r â rea atacat ă , precum ş i dosarele instan ţ elor de fond ş i de apel, î n care s-au pronun ţ at hot ă r â rile de condamnare, ş i, respectiv, respingere a apelului contestatorului. Analiz â nd hot ă r â rea atacat ă î n raport de motivul invocat de contestator ş i î ntemeiat pe dispozi ţ iile art. 386 lit.a C.proc.pen., Curtea constat ă î ntemeiat ă cererea formulat ă . Potrivit art. 386 lit.a C.proc.pen.,se poate face contesta ţ ie î n anulare c â nd procedura de citare a p ă r ţ ii pentru termenul c â nd s-a judecat cauza de c ă tre instan ţ a de recurs nu a fost î ndeplinit ă conform legii. Pe de alt ă parte, dispozi ţ iile art. 177 alin. 2 C.proc.pen., statueaz ă î n sensul c ă „ dac ă printr-o declara ţ ie dat ă î n cursul procesului penal î nvinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat el este citat la locul indicat". Î n spe ţă , contestatorul, cu ocazia judec ă rii recursului a fost citat la adresa din Constan ţ a str. D.E., nr. 20 ap. 36 de ş i anterior, la judecata î n fond a cauzei acesta a indicat o nou ă adres ă la care a solicitat s ă fie citat, iar la fila 7 a dosarului instan ţ ei de recurs se afl ă dovada schimb ă rii domiciliului contestatotului la adresa indicat ă anterior, respectiv Constan ţ a, str. Prim ă verii nr. 4, ap. 39. Din copia c ă r ţ ii de identitate a contestatorului rezult ă c ă acesta ş i-a schimbat domiciliul la noua adres ă anterior datei la care s-a pronun ţ at instan ţ a de fond, respectiv 23 martie 2000. Rezult ă a ş adar, c ă la data judec ă rii recursului - 28 februarie 2001, contes-tatorul a fost citat la o adres ă la care nu mai locuia de aproximativ un an, fiind judecat î n lips ă , de ş i î nvederase instan ţ elor modificarea survenit ă . Î n aceast ă situa ţ ie, Curtea apreciaz ă c ă î n spe ţă sunt pe deplin incidente dispozi ţ iile art. 386 lit.a C.proc.pen., astfel c ă va admite contesta ţ ia î n anulare, va desfiin ţ a decizia atacat ă ş i va fixa un nou termen pentru rejudecarea recursului. Referitor la cererea subsidiar ă de suspendare a execut ă rii hot ă r â rii p â n ă la solu ţ ionarea contesta ţ iei î n anulare formulat ă î n temeiul art. 390 C.proc.pen., Curtea o
450
apreciaz ă ca ne î ntemeiat ă , astfel c ă nu o va primi, resping â nd î n consecin ţă cererea de punere î n libertate. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite contesta ţ ia î n anulare formulat ă de condamnatul T.A. î mpotriva deciziei nr. 1052 din 28 februarie 2001 a Cur ţ ii Supreme de Justi ţ ie - sec ţ ia penal ă . Desfiin ţ eaz ă decizia atacat ă ş i fixeaz ă termen pentru solu ţ ionarea recursului la data de 30 mai 2002, cu citarea p ă r ţ ilor. Respinge cererea de punere î n libertate. Pronun ţ at ă î n ş edin ţă public ă , azi 7 martie 2002.
14. Termene. Modul de calcul în cazul prescripţiei. Minor. Întreruperea cursului prescripţiei Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori se calculează luându-se în considerare prevederile art. 109 C. pen., reducându-se la jumătate maximul pedepsei prevăzute de lege. Limita astfel redusă se raportează la distincţiile prevăzute în art. 122, iar termenul de prescripţie rezultat se reduce la jumătate conform art. 129. În cazul unor întreruperi a cursului prescripţiei se aplică prevederile art. 124 din acelaşi cod, potrivit căruia prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul astfel calculat este depăşit cu încă jumătate. CSJ - secţia penală, decizia nr. 561 din 5 februarie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 357 din 13 mai 2002, Tribunalul Timi ş , î n baza art. 11 pct. 2 lit.b C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. 1 lit.g C. proc.pen., a î ncetat procesul penal î mpotriva inculpa ţ ilor P.C. ş i M.E. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de t â lh ă rie prev ă zut ă î n art. 211 alin. 1 C.pen., ca urmare a î mplinirii termenului de prescrip ţ ie. Instan ţ a a re ţ inut c ă , î n seara zilei de 21 iulie 1996, inculpa ţ ii au sustras, prin violen ţă , bani ş i alte bunuri p ă r ţ ii v ă t ă mate V.I. Î n raport cu prevederile art. 122 lit.d ş i art. 109 C. pen., instan ţ a a constatat c ă r ă spunderea penal ă a inculpa ţ ilor este î nl ă turat ă prin î mplinirea termenului de prescrip ţ ie. Prin decizia penal ă nr. 366 din 23 septembrie 2002, Curtea de Apel Timi ş oara a respins apelul procurorului. Procurorul a declarat recurs, cu motivarea c ă î n cauz ă termenul de prescrip ţ ie a fost î ntrerupt, iar pe de alt ă parte a fost suspendat, deoarece inculpa ţ ii î n aceast ă perioad ă au s ă v â r ş it alte fapte penale ş i au fost condamna ţ i pentru acestea. Recursul este nefondat. Este adev ă rat c ă , potrivit art. 18 C.pen., cursul termenului prescrip ţ iei este suspendat pe timpul c â t o dispozi ţ ie legal ă sau o î mprejurare de neprev ă zut ori de ne î nl ă turat î mpiedic ă punerea î n mi ş care a ac ţ iunii penale sau continuarea procesului penal. Motivul invocat î n recursul procurorului, î n sensul c ă inculpa ţ ii au s ă v â r ş it fapte penale ş i au fost condamna ţ i î n aceast ă perioad ă nu se î nscrie î n situa ţ iile prev ă zute de text ş i, deci, nu poate duce la suspendarea cursului prescrip ţ iei, aceast ă situa ţ ie neconstituind o î mprejurare de neprev ă zut ori de ne î nl ă turat care s ă fi î mpiedicat pornirea ac ţ iunii penale sau continuarea procesului î n cauza dedus ă judec ăţ ii.
740
Ibidem
451
Inculpa ţ ii au fost trimi ş i î n judecat ă pentru s ă v â r ş irea la 21 iulie 1996, a infrac ţ iunii de t â lh ă rie, pedepsit ă la acea dat ă cu î nchisoare de la 2 la 7 ani. La data s ă v â r ş irii faptei inculpa ţ ii fiind minori, pedeapsa pentru ace ş tia se stabile ş te potrivit art. 109 alin. 1 C. pen., limitele pedepselor reduc â ndu-se la jum ă tate. Termenul de prescrip ţ ie a r ă spunderii penale se calculeaz ă potrivit art. 122 alin. 1 lit.d C. pen., î n raport cu maximul pedepsei reduse la 3 ani ş i jum ă tate, ş i potrivit prevederilor art. 129, î n temeiul c ă rora termenele de prescrip ţ ie pentru minori se reduc cu jum ă tate. A ş a fiind, termenul prescrip ţ iei r ă spunderii penale pentru inculpa ţ i este de 2 ani ş i jum ă tate. Potrivit art. 124 C. pen., r ă spunderea penal ă este î nl ă turat ă oric â te î ntreruperi ar interveni, dac ă termenul de prescrip ţ ie prev ă zut î n art. 122 este dep ăş it cu î nc ă jum ă tate. Or, î n cauz ă termenul de prescrip ţ ie 2 ani ş i jum ă tate, dep ăş it cu î nc ă jum ă tate, este de 3 ani ş i 9 luni, termen ce a î nceput s ă curg ă de la 21 iulie 1996 ş i s-a î mplinit la 21 martie 2000, astfel î nc â t î n mod legal s-a dispus î ncetarea procesului penal pe acest temei juridic. Î n consecin ţă recursul declarat de procuror a fost respins.
15. Cheltuieli judiciare. Obligarea la plata cheltuielilor făcute de părţi. Retragerea plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată nu duce la obligarea acesteia la plata integrală a cheltuielilor făcute de inculpat, ci numai în măsura în care cheltuielile au fost provocate de partea vătămată, conform prevederilor din art. 193 alin. (6) C.proc.pen. raportat la prevederile din alin. 5 al aceluiaşi articol şi din art. 274 C. proc. civ. Ca atare, în cazul în care din acte rezultă că inculpatul este culpabil de faptele ce au format obiectul plângerii prealabile, el are dreptul la plata cheltuielilor judiciare de către partea vătămată numai în parte, în măsura în care aceasta le-a provocat. Secţia penală, decizia nr. 5568 din 28 noiembrie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 7 din 28 iulie 2003, Curtea de Apel Ploie ş ti a î ncetat procesul penal pornit î mpotriva inculpatului A.M. pentru s ă v â r ş irea infrac ţ iunii de tulburare de posesie prev ă zut ă î n art. 220 C. pen., ca urmare a retragerii pl â ngerii prealabile de c ă tre partea v ă t ă mat ă D.M. Partea v ă t ă mat ă a fost obligat ă s ă pl ă teasc ă inculpatului cheltuieli judiciare î n sum ă de dou ă milioane de lei. Recursul declarat de inculpat, care solicit ă obligarea p ă r ţ ii v ă t ă mate la plata sumei de 22 de milioane de lei, echivalentul onorariului de avocat pl ă tit de el pentru a se ap ă ra î n cursul procesului, nu este fondat. La baza obliga ţ iei de restituire a cheltuielilor judiciare st ă culpa procesual ă , astfel c ă partea din vina c ă reia s-a purtat procesul trebuie s ă suporte cheltuielile f ă cute, justificat, de partea c âş tig ă toare. Î n lumina acestor principii, prevederile art. 193 alin. (6) C.proc.pen. raportat la art. 274 C. proc. civ., pe baza c ă rora se stabilesc cheltuielile judiciare î n cazul î ncet ă rii procesului penal ca urmare a retragerii pl â ngerii prealabile, trebuie raportate ş i la dispozi ţ iile art. 193 alin. (5) C.proc.pen., î n conformitate cu care, î n caz de achitare, partea v ă t ă mat ă este obligat ă s ă pl ă teasc ă cheltuieli judiciare î n m ă sura î n care a provocat efectuarea acestor cheltuieli.
452
Astfel, î n materia cheltuielilor judiciare, pozi ţ ia de „parte care a c ă zut î n preten ţ ii" ş i, respectiv, de „parte c âş tig ă toare", î n cazul î ncet ă rii procesului penal este dat ă de
contribu ţ ia pe care p ă r ţ ile - î n spe ţă , partea v ă t ă mat ă ş i inculpatul - au avut-o la pornirea procesului ş i la pronun ţ area solu ţ iei î n cauz ă . Partea v ă t ă mat ă care a î nvestit instan ţ a cu judecarea unei pl â ngeri penale ne î ntemeiate sau tardive ş i care ş i-a retras pl â ngerea are, î n mod v ă dit, pozi ţ ia de „parte care a c ă zut î n preten ţ ii", iar inculpatul, î n calitate de „parte c âş tig ă toare", este î ndrept ăţ it s ă ob ţ in ă restituirea integral ă a cheltuielilor pe care le-a f ă cut î n timpul ş i din cauza procesului intentat î mpotriva sa de partea v ă t ă mat ă . Atunci î ns ă c â nd partea v ă t ă mat ă îş i retrage pl â ngerea, pun â nd cap ă t procesului penal din motive care nu privesc vinov ăţ ia inculpatului ş i nu sunt determinate de culpa ei î n introducerea pl â ngerii prealabile, nu se poate re ţ ine c ă „a c ă zut î n preten ţ ii" ş i c ă trebuie s ă desp ă gubeasc ă integral pe inculpat pentru cheltuielile judiciare f ă cute de acesta. Î ntr-o asemenea situa ţ ie, pe baza actelor dosarului, instan ţ a are libertatea de a aprecia î n ce m ă sur ă partea v ă t ă mat ă a cauzat cheltuielile efectuate de inculpat ş i, prin urmare, î n ce m ă sur ă trebuie s ă fie obligat ă la plata acestor cheltuieli. Î n cauz ă se constat ă c ă partea v ă t ă mat ă s-a pl â ns î mpotriva inculpatului pentru faptul c ă , î n anul 1998, acesta a desfiin ţ at î n mod abuziv gardul care separ ă propriet ăţ ile lor, dup ă care a construit un nou gard, î n interiorul terenului proprietatea p ă r ţ ii v ă t ă mate, s ă v â r ş ind prin aceasta infrac ţ iunea de tulburare de posesie prev ă zut ă î n art. 220 alin. (1) ş i (2) C. pen. Î n sus ţ inerea pl â ngerii sale, partea v ă t ă mat ă a depus mai multe acte, î ntre care procesul-verbal î ntocmit de primarul comunei din care rezult ă c ă gardul dintre terenurile p ă r ţ ilor a fost mutat cu un metru î n interiorul terenului p ă r ţ ii v ă t ă mate. Inculpatul nu a comb ă tut probele aduse de partea v ă t ă mat ă î n sus ţ inerea pl â ngerii. Ulterior, la termenul de judecat ă din 7 iulie 2003, partea v ă t ă mat ă a declarat c ă - ş i retrage pl â ngerea, ceea ce a determinat î ncetarea procesului penal. Î n raport cu actele dosarului nu se poate re ţ ine c ă , prin retragerea pl â ngerii, partea v ă t ă mat ă a c ă zut î n preten ţ ii ş i c ă a provocat, din vina sa exclusiv ă , cheltuielile judiciare f ă cute de inculpat, astfel c ă solicitarea acestuia de a se dispune obligarea p ă r ţ ii v ă t ă mate la plata integral ă a echivalentului onorariului pe care inculpatul l -a achitat avocatului nu are temei. Î n consecin ţă recursul declarat de inculpat a fost respins.
16. Nulitate absolută. Hotărâre judecătorească. Încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului. Semnare. În cazul în care hotărârea este semnată de un judecător care nu este menţionat în partea introductivă că a făcut parte din complet, aceasta este supusă casării potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 3 C.proc.pen. Secţia penală, decizia nr. 5964 din 17 decembrie 2003
Prin sentin ţ a penal ă nr. 172 din 8 septembrie 2003, Tribunalul Bistri ţ a-N ă s ă ud a condamnat pe inculpatul M.L. î n baza art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C.pen. Prin decizia penal ă nr. 234 din 16 octombrie 2003, Curtea de Apel Cluj a admis apelul inculpatului ş i a redus pedeapsa. Decizia a fost atacat ă de inculpat, recursul fiind fondat.
740
Ibidem
453
Verific â nd hot ă r â rea atacat ă , se constat ă c ă decizia instan ţ ei de apel urmeaz ă a fi casat ă pentru cazul prev ă zut î n art. 385 9 alin. (1) pct. 3 C.proc.pen., luat î n considerare din oficiu. Potrivi ţ i art. 292 alin. (2) C.proc.pen., completul de judecat ă trebuie s ă r ă m â n ă acela ş i î n tot cursul judec ă rii cauzei. C â nd aceasta nu este posibil, completul se poate schimba p â n ă la î nceperea dezbaterilor. Examin â nd decizia atacat ă , se constat ă c ă aceasta cuprinde, î n partea introductiv ă , numele ş i prenumele judec ă torilor L.C. - pre ş edinte ş i V.R.P. - judec ă tor. Decizia este î ns ă semnat ă ca pre ş edinte de judec ă torul V.R.P. ş i ca judec ă tor de G.M., a ş a cum rezult ă din textul dactilografiat. A ş a fiind, au fost î nc ă lcate dispozi ţ iile art. 292 alin. (2) C.proc.pen., î n sensul c ă nu acela ş i complet a participat la dezbaterea cauzei ş i la luarea hot ă r â rii, motiv pentru care recursul a fost admis cu trimitere pentru rejudecarea apelului.
454
