ASOCIAŢIA VILLA WELL MER
studiu heraldic siValahiei genealogic Basarabii
Tiberiu Frăţilă-Felmer 2016
Cuprins
1. Introducere ......................................................................................... 3 2. Blazoane ale valahilor în armorialele Wijnbergen, Gelre, Richental şi Schrot. O privire critică .......................................................................... 4
3. Stema Casei Basarab şi cercetările recente de la Curtea de Argeş .... 19 4. Monedele lui Vladislav I Vlaicu. Succesiunea emisiunilor ............... 33 4.1. Legătura dintre momentele politice şi baterea de monedă ....... 34 4.2. Propagandă prin simboluri heraldice gravate pe monede ........ 39
5. Brizuri ale blazonului familial la succesorii lui Vladislav I Vlaicu ... 49 6. Urmaşii lui Radu I. Inter arma silent musæ .................................. 56 7. Blazoane voievodale diferite de stema Basarabilor .......................... 62 8. Momentul Kossovopolje. Victoria semilunii asupra stelei .............. 73 9. Concluzii ........................................................................................... 79 Bibliografie ........................................................................................... 84
2
1. Introducere Heraldica medievală a evoluat încă de la început ca artă vizuală asociată cavalerismului de tip apusean, care după Marea Schismă din 1054 devenise automat romano-catolic. Această simbolistică identitară de nivel personal nu s-a mulat niciodată perfect pe tipul răsăritean de feudalism, prin excelenţă bizantin şi ortodox. Având o clasă nobiliară bine educată, moştenire a patriciatului grecoroman, bizantinii se identificau cu precădere prin text scris (titluri, semnătură, sigiliu) şi/sau monograme, emblemele rămânând, acolo unde era cazul, apanajul statului şi a instituţiilor sale.
Sigiliul amiralului flotei imperiale Nikita, secolul al IX-lea. Pe avers, crucea sf. Constantin pe un postament piramidal, înconjurată de un nimb de sfinţenie
Inelul de aur cu pecete al lui Mihail Zorianos (circa 1300, despotatul de Epir)
Singurul împărat care a purtat o mare admiraţie sistemului cavaleresc medieval dezvoltat în Apus a fost Manuel Comnenul (1143-1180). Din păcate, acţiunile sale politice şi militare au creat premisele şubrezirii şi destrămării Imperiului Bizantin, iar stilul de viaţă tumultuos, în deplin acord cu mentalitatea de cavaler apusean, a contribuit şi el la curentul general oriental de respingere, printre alte manifestări apusene, a producţiilor heraldice. Aparent există o relaţie de continuitate între simbolurile care marcau scuturile legiunilor romane, cele purtate de acei comites carolingieni şi cele ale cavalerilor franci, iar Biserica Greco-Ortodoxă a demonizat însemnele grafice de tip heraldic, ca fiind o manifestare păgână. Au existat totuşi reprezentanţi ai imperiului care au utilizat de-a lungul timpului însemne grafice de tip heraldic în stemele lor sigilare: acvila simplă sau bicefală, crucea patriarhală sau latină, semiluna, steaua, soarele. Acestea au devenit mai frecvente spre sfârşitul epocii feudale, după ce Bizanţul cunoscuse ocupaţia baronilor cruciaţi şi intrase în contact prelungit cu purtătorii de simboluri heraldice.
3
2. Blazoanele valahilor în armorialele Wijnbergen, Gelre, Richental şi Schrot. O privire critică Izvoarele heraldice româneşti sunt reprezentate de vestigii sigilare şi epigrafice, emisiuni monetare, manuscrise şi documente policrome, precum şi alte obiecte de uz comun sau de paradă. Nefiind o preocupare de căpetenie a autorităţii feudale, heraldica din spaţiul carpatic e mult mai săracă decât în Occident, însă putem observa şi în acest domeniu sincronismul cu linia general europeană, în legătură directă cu acţiuni politice, militare, culturale şi comerciale la care personalităţile istorice din spaţiul românesc au luat parte. Datorită scarcităţii izvoarelor autohtone, nu este surprinzător că primele reprezentări heraldice referitoare la spaţiul românesc au apărut în Apus. Armorialul Wijnbergen (c. 1270-c. 1280) prezintă printre numeroasele
blazoane reale sau imaginare, în ultimul fascicol intitulat Regi, la nr. 1289, le Roi de Blaquie, blazonat ca scut fasciat din douăsprezece piese aur şi roşu, două labe de leu negre broşând în săritoare (saltire), iar la nr. 1307 le Roi de blaqe, purtând scut fasciat din zece piese aur şi roşu . Deoarece armorialul nu e mai explicit, e greu de spus la ce rege al Valahiei, respectiv al vlahilor, făcea referire autorul. Dar nu imposibil de descifrat. Mitul fondator al blazonului fasciat cu aur şi roşu este legat de ţarul Ioan Caloian (1197-1207), conducătorul celui de-al doilea imperiu bulgar. El ar fi capturat în luptă drapelul regelui de Salonic, vasal important al împăratului latin de Constantinopol. În amintirea victoriei şi plăcându-i combinaţia cromatică, ţarul Caloian a preluat ideea, schimbând numărul şi orientarea fâşiilor roşii 1. Istoricul Grigore Jitaru a lansat ipoteza conform căreia Ioan Asan II, urcând la rându-i pe tron şi preluând noul blazon, ar fi dorit să adauge pe scut în anul 1221 două labe de leu încrucişate, brizură heraldică prilejuită de încheierea unei alianţe matrimoniale cu regatul Ungariei. Semnificaţia heraldică a acestei brizuri ar fi fost „înfrăţirea dintre doi mari regi”2. Nişte mobile ciudate dispuse în saltire (două ramuri de copac tăiate având la partea superioară capete de maur) vor mai apărea ca simbol heraldic al Bulgariei Un blazon mai probabil a fi fost însuşit după o bătălie este cel al fraţilor cruciaţi Thierri şi Villain de Loon, vasali de Brabant. Stema lor de familie era mult asemănătoare celei a lui Ioniţă Caloian: fasciat din zece piese aur şi roşu. Cronicarul Villehardouin ne spune că Villain de Loon a fost ucis în lupta cu o armată de călăreţi vlahi în anul 1206, lângă cetatea Rusium. 2 Grigore Jitaru, Contributions about the coats of arms of the Assenid and Bassarab dynasties, în : Annales of the Moldovan national Museum of History, Chişinău, I, pp.: 27-36 (1992) and II (1995) pp.: 19-40. Autorul subliniază că blazonul utilizat de Ioan Asan II (1218-1241) la căsătoria cu Anna-Maria, fiica regelui Ungariei Andrei II, înseamnă „alianţa a doi regi puternici”, dar fiind prea sus pe scara heraldică în comparaţie cu herbul angevin, după câţiva ani Ioan Asan II a introdus un nou blazon, 8 grinzi aur şi sinople. Acesta ar fi fost blazonul transmis mai târziu de la Asăneşti la Basarabi, împreună cu formula de intitula -ţie hieratică „Io” (de la numele imperial Ioan) folosită la urice şi hrisoave. 1
4
în armorialele lui Conrad von Grünenberg (1480) 3 şi Martin Schrot (1581)4, pierzând însă piesele onorabile descrise în armorialul Wijnbergen. Două mobile încrucişate apar în anul 1593 desenate în alb şi negru pe harta lui Gerard de Jode, migrând ulterior din heraldica bulgară în cea bosniacă (ex. armorialul KorenićNeorić, 1595).
Regatul de Salonic
Roi de Blaquie (Wijnbergen) Roi de blaqe (Wijnbergen)
Bulgaria (Schrot)
Anca şi Nicolae-Şerban Tanaşoca sunt de părere că labele de leu ar putea fi o concesie heraldică obţinută pe filiera imperiului latin de Constantinopol. Primul lor argument constă în srcinea primilor doi împăraţi , Balduin de Flandra (12041205) şi fratele său Henric de Hainaut (1206-1216) având leul ca simbol heraldic al Casei de srcine. Al doilea, alianţa matrimonială dintre cele două imperii făurită în anul 1213, când împăratul Henric se căsătorea cu fiica ţarului Ioniţă Caloian, Maria5. În zorii secolului al XIII-lea, singurii regi ai vlahilor recunoscuţi oficial în Occident erau ţarii din familia Asan, mai întâi Petru, iar mai apoi Ioniţă Caloian. Clericul şi învăţatul german Ansbert, participant la Cruciada a treia (1189-90) condusă de Frederic îl numea în „Historia expeditione dominus” Frederici pe ţarulBarbarossa, Petru “Blacorum et maxime partisdeBulgarorum Imperatoris” (domn al vlahilor şi a celor mai mulţi dintre bulgari) şi “ imperator Blacorum et Cumanorum” (împărat al vlahilor şi cumanilor). La rândul său, Caloian a primit în 1204 din partea papei Inocenţiu III o coroană din aur şi un drapel, însemne de recunoaştere ca „Bulgarorum et Blachorum rex” , rege al bulgarilor şi vlahilor6. Vedem aşadar că ţarii erau întotdeauna desemnaţi drept conducători de popoare, nu de teritorii. Singur călugărul Rubruck scria în 1255 despre „Blakia que est terra Assani”. Pare deci logic să privim acel Roi de blaqe de la nr. 1307 ca blazon al ţarului vlaho-bulgar însuşi. Konrad Grünenberg, Das Wappenbuch Conrads von Grünenberg, Ritters und Burgers zu Constanz , BSB Cym 145 in Muenchener Digitalisierung Zentrum, Digitale Bibliothek, folio 78. Pe aceeaşi pagină citim despre un Herzog dispott in der meren Walachey al cărui scut e blazonat argent, rampant lion sable crowned and langued 3
4 gules , despre careWappenbuch vom discuta îndes detaliu mai departe. Martin Schrot, Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa , 1581, prezintă blazonarea eliptică de Schildt roth/die Äst gelb/köpff schwarz (scut roşu/braţe aurii/capete negre), fără a menţiona poziţia în săritoare a mobilelor. În acelaşi armorial e descris şi blazonul Valahiei ca fiind rother Löw im weissen Schildt (leu roşu pe scut argint), parte din tradiţia heraldică bulgară. 5 Anca Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Biblioteca Culturii Aromâne, www.proiect.avdhela.ro, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004, pag. 107-109. 6 Alexander A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire 324-1453, vol. 2, University of Wisconsin Press, 1952, în capitolul Byzantium and the Crusades, pag. 442. 5
Dacă Wijnbergen prezintă blazoane istorice autentice, fără îndoială că ele erau larg recunoscute în timpul compilării armorialului şi nu constituiau achiziţii recente. De aceea, ca vechime, regele vlahilor trebuie să fie unul din succesorii lui Caloian până spre mijlocul veacului şi nu mai târziu. Aceşti succesori sunt: Borilă (1207-1218), Ioan Asan II (1218-1241), Căliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246-1256), Căliman II Asan (1256), Micio Asan (1256-1257) şi Constantin Tih (1257-1277). Doar primii cinci sunt urmaşi direcţi ai lui Ioniţă, cu toate că se presupune că toţi au pretins şi purtat aceste însemne care le ofereau un plus de legitimitate. Greu de spus cine era în viziunea heraldului Wijnbergen acest evaziv purtător de blazon. Putem doar presupune. Să fi fost cel mai longeviv? Cel mai mare războinic? Sau cel mai bun politician? În toate aceste ipostaze nu a fost altul „mai” în afară de Ioan Asan II. Ceilalţi erau de la slab la dezastruos, fiecare aducându-şi contribuţia la dezagregarea treptată a imperiului. O altă discuţie se poate purta în privinţa le Roi de Blaquie (nr. 1289). În context istoric, el trebuie să fi fost un personaj înalt al celui de-al doilea imperiu vlaho-bulgar, administrator al unei regiuni în care trăiau mulţi vlahi. Atât de mulţi încât să i se potrivească denumirea de Valahia. În plus, era necesar să fi avut relaţii dovedite de vasalitate sau matrimoniale ori cu latinii, ori cu ungurii. De-a lungul secolului al XIII-lea, în documentele istorice apar o serie de conducători militari, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. În Valahia care se află astăzi în cuprinsul României (Ţara Românească) erau enumeraţi în anul 1247 patru lideri purtând titluri de srcine slavă, dar specifice valahilor din nord: voievozii Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş. În Bulgaria trăiau în acelaşi interval de timp trei comandanţi de acest fel, purtând titlul imperial bizantin de despot: Alexei Slav, Iacob Svetoslav şi Gheorghe Terter7. Istoricul Ivan Biliarski arată că acest rang imperial „garanta în mare măsură o poziţie puternică şi de independenţă a despotului faţă de conducătorul bulgar” 8, aşadar putea fi văzut ca „rege al vlahilor” de către un herald francez aflat la mare depărtare. Alexei Slav (1208-1228) domina un teritoriu aflat în munţii Rodopi şi se opunea autorităţii ţarului Borilă. El era îndreptăţit să afişeze scutul fasciat, fiind nepot de soră al lui Caloian. În acelaşi timp era însă ginerele împăratului latin Henric de Flandra (Hainaut), ceea ce sugerează că ipoteza Tanaşoca despre concesia labelor de leu îi poate fi aplicată şi lui. Mai mult decât atât, latinii îl recunoşteau conducătorul unei regiuni în care trăia o numeroasă populaţie de păstori vlahi existentă o lungă perioadă timp între văileîntins Mestaspre şi Struma. Capitala sa începând cu anul 1215 era Melnic,decentru episcopal sud până la Marea Între 1197 şi 1202 un alt lider vlah îşi manifesta dominaţia în Bulgara de sud, Dobromir Chrysos din Strumica şi Prosek. El dobândise titlul de arhonte din partea Imperiului Bizantin, dar scurtul interval istoric în care şi-a păstrat puterea ne face să nu îl menţionăm in extenso. 8 Ivan Biliarsky, Word and Power in Mediæval Bulgaria, Koninklije Brill NV, Leiden, the Netherlands, 2011, pp. 280-290. (trad. noastră) 7
6
Egee şi un oiconim pe care îl vom reţine pentru mai târziu. Amintirea acestui ţinut cvasiindependent ar putea fi păstrată în numele „meren Walachey” care apare la heralzii Richental şi Grünenberg din Constanz în secolul al XV-lea. Ceilalţi doi despoţi nu erau din sângele lui Asan. Iacob Svetoslav (c. 1250-c. 1276) stăpânea cetatea Bădin (astăzi Vidin) de pe Dunăre şi era legat numai prin căsătorie de ţarul Constantin Tih, care nici el nu era un adevărat Asan. Armata sa a luptat în vestul Valahiei de la nord de Dunăre şi a pierdut Severinul la unguri în războiul din 1261-63. Cam atât putem spune despre legătura sa cu valahii, drept pentru care nu pare a fi un candidat potrivit pentru un rege al vlahilor. Acelaşi lucru putem spune despre Gheorghe Terter, care era doar cumnat cu ţarul Ioan III Asan şi în plus era de srcine cumană. În sfârşit, putem adăuga şi că veşmintele unui despot erau de culoare roşie combinată cu mult auriu şi violet (sau albastru închis), iar pasărea heraldică specifică era acvila bicefală sau, dacă erau mai mult de una, alerionul. (alături: imaginea unui despot din secolul al XIV-lea, frescă din biserica Dolna Kameniţa – sursa: Wikipedia). Un alt oficial de rang înalt coexista în acel timp cu precedentul şi purta tot un nume grecesc: sebastocrator, aflat o treaptă mai jos decât un despot. Titlul acesta a fost folosit în Bulgaria până în 1277, după care nu a mai fost menţionat . Găsim sebastocratori în timpul domniei lui Borilă, care îi numea pe fraţii săi Strez şi Alexandru, sau în perioada lui Ioan Asan II, care îl avea sebastocrator pe fratele său, tot Alexandru. Domniile împăraţilor-copii Mihail I (sebastocratorul Petru) şi Căliman II erau contestate în Macedonia de către puternicul boier Constantin Tih din Skopje, o zonă cu densă populaţie de vlahi. Prin naştere, Constantin nu era îndreptăţit să afişeze blazonul fasciat. Posibil să fi fost vlah, dar dovezi că ar fi fost Asenid nu avem. Atunci când a urcat pe tron prin dreptul soţiei, prin care aprobabil şi revendicat numele imperial de care Asan,administra sebastocrator era dejaînCaloian de Sredeţ, fiul lui Alexandru Asan, un teritoriu nordvestul imperiului. El ar fi avut dreptul de a purta fasciile asăneşti, însă într-o zonă din apropierea Sofiei de astăzi ar fi fost greu pentru oricine să îl numească rege al Valahiei. 7
Cât despre veşminte, un sebastocrator bulgar purta roşu şi auriu, dar Ivan Biliarski atrage atenţia asupra abundenţei de albastru la accesoriile lui militare, precum harnaşamentul (al calului şi cel personal) sau cortul de campanie 9: „Ceea ce este de remarcat aici e utilizarea culorii albastru, ce pare a fi emblematică pentru acest titlu. Altă tendinţă evidentă este către similitudinea cu despotul” . Imaginea sebastocratului Alexandru Asan, un Mecena cultural pentru cronicarul bizantin Niketas Choniates, care l-a imortalizat cu recunoştinţă în opera sa, prezintă pe veşminte alte animale heraldice interesante. Hubert de Vries, care a comentat portretul cu câţiva ani în urmă, sugera că grifonul heraldic poate fi asociat ca emblemă atât rangului de sebastocrator, cât şi teritoriului imaginar al Grifoniei, plasat de heralzii medievali de mai târziu undeva în Balcani 10. (alături: Alexandru Asan purtând tunică decorată cu medalioane blazonate astfel: pe scut roşu, grifon încercuit de cinci vulpi urmărindu-se una pe cealaltă, toate argint–sursa: Wikipedia). Concluzia principală este că ambii, despot şi sebastocrator, fiind aleşi dintre rudele ţarului, aveau dreptul de a folosi (şi o făceau pe îmbrăcămintea de paradă) principalele culori ale scutului lui Caloian: aur şi roşu. În plus, ei erau îndr eptăţiţi să utilizeze culoarea albastru şi câteva reprezentări zoomorfe din bestiarul heraldic balcanic: acvila bicefală, alerionul, grifonul şi vulpea. Se ştie că fraţii Ioan II şi Alexandru Asan, nepoţii nevârstnici şi succesori aparenţi ai ţarului Ioan Caloian, s-au refugiat la nord de Dunăre după asasinarea unchiului lor în 1207. În mod înţelept şi practic, ei au fost despărţiţi pentru a maximiza şansele de păstrare a succesiunii legale la tron. Ioan, primul în linia succesorală, a făcut călătoria mai lungă către Haliciul rusesc, privit poate ca mai sigur. Se pare că Alexandru nu l-a urmat. El a rămas undeva la nord de Dunăre, într-o zonă din Valahia controlată de cumani. Cel mai probabil, alături de rudele române ale fostului împărat. Acolo ar fi putut păstra blazonul moştenit de la Ivan Biliarsky, op. cit., page 300. Hubert de Vries, National Arms and Emblems. Past and Present , online pe site-ul Hubert-herald.nl, Sebastocrators and Despots. 9
10
8
Caloian. Să îl fi afişat ei ca pretenţie succesorală în lungul deceniu care a precedat restaurarea dinastiei, respectiv urcarea pe tron a lui Ioan II în 1218? Ar putea fi o bună explicaţie a apariţiei blazonului fasciat la nord de Dunăre spre sfârşitul secolului al XIII-lea: filiera Asănească. În istoriografia română ipoteza e dusă mai departe, regele vlahilor din armorialul Wijnbergen fiind identificat de Dan Cernovodeanu cu Lytvoy woiavode (c.1247-1279) al Ţării Litva, cel mai proeminent dintre cei trei conducători militari de la nord de Dunăre, menţionat în Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247. Anca şi Nicolae Tanaşoca insistă pentru srcinea sud- dunăreană a „regelui vlahilor”, afirmând că „armorialul nu poate fi invocat ca un document privitor la
heraldica Ţării Româneşti” , ci semeridională referă strict alaregelui armeleValahiei Asăneştilor. Am oferit deja: mai sus variante pentru srcinea şi regelui vlahilor binomul ţar-despot sau ţar-sebastocrator. Cele mai plauzibile perechi despre care am discutat sunt ţarul Ioan Asan II (sau predecesorul Borilă) şi despotul Alexei Slav din Melnic, respectiv Ioan Asan II şi sebastocratorul Alexandru Asan11. Ambele perechi sunt suficient de vechi în timp pentru ca informaţia să fi ajuns în Apus şi să fie privită de heraldul Wijnbergen drept „clasică”. Din păcate, realitatea arată că în armorialul Wijnbergen viziunea heraldică asupra Balcanilor este vag ă, chiar desuetă. Principala cauză era comunicarea din ce în ce mai scăzută a acestei părţi de continent cu vestul Europei după anul 1261, când latinii au pierdut Bizanţul pentru totdeauna. Să reţinem totuşi că la sfârşitul veacului al XIII-lea un herald din Francia ştia blazonul lahiei/Valahiei, va fi fost aceasta, era un scutsuccesiv, fasciat, aur şicăroşu, cu şi Vfără labe negre deoriunde leu în saltire, poate chiar amândouă în momente politice diferite. De asemenea, ştim că occidentalii făceau confuzie între Bulgaria şi Valahia încă de la cronicarul cruciat Geoffroi de Villehardouin. Această imprecizie era în mare măsură lipsită de importanţă politică, date fiind evidentele relaţii de interdependenţă dintre cele două teritorii în perioada celui de-al doilea imperiu bulgar, precum şi frecventele alianţe matrimoniale la vârf după coagularea statului valah centralizat, spre sfârşitul sec. al XIII-lea. Din păcate, în lipsa altor informaţii, nu putem stabili o legătură certă de familie între „le Roi de Blaquie” şi „le Roi de blaqe”. Din punct de vedere heraldic însă, aceasta există. Suntem înclinaţi să îmbrăţişăm ipoteza Tănăşoca, în sensul că ambii purtători de blazon descrişi în armorial sunt din zona Balcanilor, iar cel puţin unul dintre ei se afla la un moment dat în excelente relaţii cu împăratul latin. Blazonul fasciat cu aur şi roşu (nr. 1307) fără mobile de cadenţare trebuie să fie cel care îşi are srcinea în trofeul heraldic capturat de oamenii lui Caloian, aşa 11
Bazându-se pe implicarea dinaştilor sud-dunăreni în războiul civil maghiar din 1264, Alexandru Madgearu propune un alt binom, Constantin Tih şi Iacob Svetoslav, în Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din Muntenia de sub dominaţia regelui Ungariei, articol publicat în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 5
9
cum spune legenda. Am găsit chiar doi purtători de blazoane asemănătoare: Villain de Looz, cavaler brabanson ucis de vlahi în lupta de lângă Rusium (astăzi Keşan, Turcia) în 1206, sau Bonifaciu de Monferrat, regele Salonicului, mort la Messinopolis (astăzi Komotini, Grecia) în 1207. Ambele evenimente sunt descrise de cronicarul Villehardouin 12. Herbul srcinar de Looz era fasciat din zece piese, aur şi roşu , deşi heraldul Wijnbergen ne dă fasciat din şase, aur şi roşu (nr. 836). Blazonul regelui de Salonic era acolo aur, spintecat de patru benzi roşii (nr. 1295). Unul dintre acestea a stat la baza însemnelor heraldice utilizate de ţar şi de familia imperială extinsă. Mai apoi, importanţa imperiului vlaho-bulgar a presupus pentru liderii săi principali existenţa unor complicate relaţii cu latinii şi cu ungurii, promotori vajnici ai heraldicii cavalereşti. Desigur, acest dans diplomatic şi matrimonial a putut avea nişte consecinţe heraldice chiar şi pentru ţarii înşişi, dacă nu doar pentru personaje de rangul doi sau trei. Despoţi, sebastocratori, boieri, toţi acceptau cu bucurie asemenea imperiale semne de apreciere. Ca epigoni ai Bizanţului, le plăcea să-şi expună fastuoasele veşminte de ceremonie, iar cadenţarea heraldică era un bun pretext să facă încă mai mult de atât. Astfel, toţi Asenizii, mari sau mici, îşi vor fi personalizat în timp şi scuturile de luptă, pentru unul sau altul dintre motivele politice ivite. Trebuie totuşi să înţelegem cum gândea un ţar. Caloian nu a fost satisfăcut în anul 1204 de drapelul regal trimis de însuşi papa de la Roma pentru ceremonia încoronării şi, nu peste mult timp, l-a înlocuit cu însemnele unui simplu trofeu de război, care avea însă meritul de a fi ales prin capriciu imperial. Putem spune că Ioniţă poate nu a înţeles pe deplin uzanţele cavalerismului apusean, dar în mod cert nu era străin de conduita majestuoasă a unui împărat. Acestea fiind spuse despre stema nr. 1307, rămâne de discutat blazonul cu membre leonine încrucişate, nr. 1289, care se referă mai degrabă la un vasal decât la un partener egal al cavalerului obişnuit cu mărinimia de suzeran a concesiunilor heraldice, împăratul Henric I de la Constantinopol. Personajul cel mai potrivit, care îndeplinea toate condiţiile, era despotul Alexei Slav din Melnic. Dacă el purta prin dreptul sângelui scutul fasciat din zece piese, aur şi roşu, îmbogăţit mai apoi prin căsătorie şi bunăvoinţă imperială, labele încrucişate indicate de heraldul Wijnbergen ar putea de fapt să nu fie totuşi concesia pe care o aşteptam din punct de vedere heraldic, iar în realitate blazonul său să fi fost puţin diferit. Şi pornim de la simpla observaţie că împăratul Henric nu mai utiliza ca arme personale vechiul leu al Flandrei, ci purta un scut roşu, o cruce cantonată de patru cruciuliţe încercuite, toate aur (armele Romaniei). Pentru a epuiza discuţia, putem lua în vedere patru opţiuni de cadenţare acceptabile din punct de vedere heraldic: Geoffrey de Villehardouin, Memoirs or Chronicle of the Fourth Crusade and the Conquest of Constantinople , tradusă de Frank T. Marzials, London, J.M.Dent, 1908, pag. 108 şi 133. 12
10
(a) elemente/părţi ale leului de Flandra, soluţie propusă de heraldul francez, (b) sublinierea titlului de despot acordat prin unire în jumătate părţi a scutului Caloian cu un câmp smălţuit azur, aşa cum vom putea vedea procedând heraldul in armorialul Gelre, (c) Caloian cantonat cu armele imperiului latin de Constantinopol (Romania medievală), aşa cum apare în Gelre blazonul ţarului şişmanid Ioan Alexandru, (d) sfertuit, armele Romaniei în câmp 1 şi 3, şi azur în câmp 2 şi 4, aşa cum indică acelaşi armorial Gelre pentru Ioan Sraţimir, împăratul bulgar de Bădin, fiul lui Ioan Alexandru.
a)
b)
c)
d)
Patru cadenţări posibile ale blazonului imperial vlaho-bulgar, concesii ale imperiului latin de Constantinopol: (a) labe de leu în săritoare, (b) jumătate părţi cu despot, (c) cantonat cu Romania, (d) sfertuit Romania 1 şi 3, şi „despot” azur 2 şi 4
Al doilea document la care ne oprim este Armorialul universal al heraldului Gelre. El a fost compilat între anii 1370-1395 de către cronicarul flamand Claes Heynenszoon, zis Gelre, aflat în slujba ducelui Wilhelm I de Gueldre, un susţinător activ alcele Ordinului Cavalerilor Teutoni.medievale, Gelre a izbutit să cu lase posterităţii unul dintre mai importante armoriale pictând migală pe 121 file de pergament nu mai puţin de 1755 blazoane de pe tot cuprinsul Europei, cu accent pe zona pe care o cunoştea cel mai bine: Ţările de Jos–Renania. Pentru partea de răsărit a continentului, este foarte probabil să fi beneficiat de informaţii furnizate de seniorii care luptau în epocă alături de teutoni în Prusia Orientală contra lituanienilor şi raportau la întoarcere ducelui Wilhelm, el însuşi un mare amator de călătorii. Aşa trebuie să fi procedat şi cavalerul rătăcitor Daniel de la Merwede, care a făcut nu mai puţin de cinci expediţii alături de teutoni, în prima dintre ele vizitând Constantinopol şi Bulgaria (1359), iar în a patra (iarna 1365-66) trecând prin Ţara Românească, Ungaria şi Polonia 13. Martor tăcut al evenimentelor politico-militare dincolegii ducat, Heynenszoon de informaţii la zi într-o mai mare măsură decât săi de breaslă.a beneficiat Cu toate acestea, constatăm că majoritatea blazoanelor din estul Europei, numele de persoane şi de fiefuri sunt notate într-o Werner Paravicini, Die Preussenreisen des Europäischen Adels, Teil 1, Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1989, pag. 52. Contribuţia lui Daniel de la Merwede a fost marcată de herald în cel de-al patrulea capitol al armorialului (Laudă pentru bravii cavaleri), unde sunt expuse opt blazoane, al patrulea fiind cel al cavalerului de Merwede (platforma wappenwiki.org/index.php/Gelre_Armorial_Folio_14). 13
11
manieră fantezistă, cu denumiri neverosimile şi multe greşeli de ortografie. Ceea ce ne face să credem că datele primare, oricum supuse interpretării, s-au degradat prin transmitere de la o persoană la alta, fiecare cu naţionalităţi şi nivele de înţelegere diferite, iar transpunerea fonetică în limba flamandă a înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Chiar în locuri de unde şi-a procurat singur informaţia heraldică, de pildă în Anglia, unde şi-a însoţit patronul ce urma a fi investit cu Ordinul Jartierei, fonetica i-a creat uneori dificultăţi. Începând cu secolul XIX, trei editori ai armorialului14 au încercat să identifice în mod corect din punct de vedere istoric blazoanele, numele şi fiefurile. Ne vom referi în continuare la cea mai recentă ediţie, „Armorialul universal al heraldului Gelre” de P. Adam-Even (1971) şi vom comenta câteva steme provenind din zona noastră de interes. De la fila 52 (verso) până la fila 55 (faţă), între nr. 500-547 se regăsesc blazoanele regelui Ungariei şi a vasalilor săi. Între anii 1370 şi 1382 Ungaria şi Polonia au făcut parte dintr-o uniune personală sub sceptrul lui Ludovic I de Anjou, aşadar nu e surprinzător să găsim listaţi aici şi cavaleri polonezi. Primii vasali blazonaţi sunt opt duci din Boemia, Silezia şi Polonia, apoi urmează Toma, conte de Sf. Jur (la Gelre: Grave v. Sunte Jorien), voievodul Bartoş de Poznan (Baris v. Desenberch), contele Ulrich de Celje (Her Uulric Zwaert) şi Ştefan Lackfi, voievodul Transilvaniei (Her Staeffen van die Werkere). În această succesiune de înalţi vasali şi conducători regionali, următorul herb e deosebit de interesant, deoarece ar putea înfăţişa pentru prima dată într-un armorial occidental stema unui voievod al Ţării Româneşti. El prezintă un scut despicat, primul câmp azur, al doilea fasciat din şase piese, argint şi roşu . Posesorul stemei, notat de Gelre ca Her Raeskin v. Scoonavaer, a fost identificat de Adam-Even ca fiind Raczek Wloskowic din Moravia. Prezenţa unui morav pe lista vasalilor şi magnaţilor Ungariei e totuşi puţin verosimilă, ştiind că în epocă Moravia nu făcea parte din Commonwealth-ul maghiar. Ea era fief al Casei de Luxemburg, care domnea şi în regatul Boemiei, căruia i s-au dedicat în cuprinsul armorialului nu unul, ci două capitole separate. În plus, toate blazoanele de după nr. 513, până la sfârşitul părţii destinate vasalilor Ungariei, aparţin numai şleahticilor polonezi. Credem că apariţia stingheră a unui neînsemnat cavaler morav între marii vasali ai regatului şi nobilii polonezii e mai puţin plauzibilă decât încheierea listei de duci, conţi şi voievozi cu unul de rang similar, de pildă voievodul Ţării Româneşti. Acest blazon despicat se regăseşte şi în armorialul burgund Bergshammar, inspirat în mare parte după Gelre, acolo fiind atribuit unui Raczek de Vleskovic, zis şi Derslawiz.15 E vorba despre ediţiile V. Bouton (Paris/Brussels, 1881-1905), K. Regel (Ţările de Jos, 1885) şi Paul Adam-Even (Neuchatel, Paul Attinger, 1971). 15 Vezi http://wappenwiki.org/index.php/Bergshammar_Armorial_Folio_214. 14
12
Scoonavaer este un rebus dificil de tradus din limba flamandă medievală. E format din scoon, care se referă la curăţenie, frumuseţe, sau în mod metaforic la glorie. Aver semnifica în secolul al XIII-lea descendent, seminţie 16. Împreună deci, descendent glorios. Dacă citim vader în loc de vaer, scoonvader înseamnă direct socru, ca în francezul „beau-père”. Oricum s-ar traduce, denumirea e un pseudonim legat de calitatea sau srcinea personajului, nicidecum un toponimic, o localizare a fiefului 17. În schimb patronimul Wloskovic/ Vleskovic precizează evident srcinea etnogeografică, deoarece în limba polonă włosko înseamnă italian (prin extensie latinofon), în limba slovacă Valašsko înseamnă munţi (vezi toponimul Muntenia), pe când în cehă se traduce direct ca Valahia. Împreună cu sufixul slav de apartenenţă -ovič, numele dat de editor se transformă în etnonim: Valahul sau Munteanul. E adevărat, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, Ţara Românească nu mai era decât nominal sub suzeranitate maghiară, motiv pentru care liderul său e plasat la sfârşitul listei vasalilor importanţi. În perioada în care a fost compilat armorialul (1377-1383) voievod era Radu I din Casa princiară Basarab. De la el credem că provine numele deformat în limba flamandă Raeskin. Iar acel Raczek din armorialul Bergshammer trebuie citit de fapt Radek, adică Radu. Cât despre identificarea lui Derslawiz, ne gândim la germanul der Slawisch,
slavonul , adică membru schismeiaceea răsăritene ce avea slavona ca limbă liturgică. Acest lucru era valabil înalperioada în Serbia, Bulgaria, Ţara Românească şi Moldova. În concluzie, am putea traduce întregul apelativ ca domnul Radu al Valahiei, schismaticul. Informaţia heraldică trebuie să-i fi parvenit lui Gelre de la cruciaţi care au luptat împotriva lui Radu în anii 1377 şi 1382. Vom detalia împrejurările în capitolul dedicat voievodului. Spre sfârşitul armorialului, la paginile 104 şi 105, sunt reprezentate în succesiune de la nr. 1484 la 1488 un număr de cinci blazoane din zona Balcanilor şi Asia Mică. Ele prezintă interes în lumina exerciţiului de cadenţare pe care l-am făcut la sfârşitul comentariului despre armorialul Wijnbergen, combinând în mai multe moduri stema Romaniei (imperiul latin de Constantinopol) cu ale vecinilor cu care intrase în contact. Vezi http://www.etymologiebank.nl/trefwoord/aver. Pentru imparţialitatea informaţiei, menţionăm că în Tabloul Mesei de onoare (Erhentischtafel), armorial din Prusia Orientală alcătuit cu ocazia campaniei militare din 1385, indică un Racz von Schonanger care, potrivit lui Werner Paravicini (op. cit., pag.141), ar putea fi acelaşi personaj cu Raeskin van Scoonavaer. Schönanger e numele german al satului actual Orlóv (Borowa) din Polonia. Să menţionăm că potrivit site-ului Germans from Russia Heritage Society, http://www.grhs.org/vr/vc-other.htm, această colonie germană a luat fiinţă abia în 1783. 16 17
13
Nr. 1484: Die Keyser v. Constantinopel (împăratul de la Constantinopol) Acesta era Ioan al V-lea Paleologul (1332-1391), căruia Gelre îi atribuie armele Romaniei latine: roşu, o cruce între patru cruciuliţe încercuite, toate aur. În realitate, Casa Paleologilor îşi asumase o variantă a acestui blazon, în locul cruciuliţelor înscrise în cercuri fiind plasate patru monograme B (Βασίλειος) din aur, simbol al continuităţii imperiale. Nr. 1485: Die Keyser van Bolghieres (împăratul bulgarilor). Deşi Adam-Eden îl indică pe Jean Assen II, e vorba de fapt de ţarul Ioan Alexandru (1331-1371) din noua dinastie Sraţimir, care se trăgea pe linie paternă din Asenizi, iar pe cea maternă din Şişmanizi. La pictarea stemei, autorul a ezitat să aleagă culorile scutului fasciat din şase piese, lăsând câmpurile albe. De bună credinţă şi având informaţii despre schimbarea dinastiei, Gelre nu a plasat acolo binomul aur-roşu Asenid, urmând să o facă după completarea informaţiilor. Până la urmă, acest lucru nu s-a întâmplat. AdamEden consideră fasciile de pe blazon ca fiind aur-sinople. Nr. 1486: Die Keyser van Troppezunt, împăratul de la Trebizonda. Pe mica fâşie de pământ din jurul acestei cetăţi nordanatoliene domnea Alexios III Megas Komnenos (1349-1390). După căderea Bizanţului în mâinile cruciaţilor, primul basileu de Trebizonda, Alexios I Megas Komnenos, avea ca simbol heraldic acvilă bicefală de aur pe scut roşu. Credem că varianta propusă de heraldul Gelre, hermină, două fascii azur, canton Romania, e doar un exerciţiu de imaginaţie, preluat într-o oarecare măsură mai târziu şi de heraldul spaniol Alonso de Torres (1478), care dădea argent, patru fascii negre, canton Romania. Nr. 1487: Die Keyser van Boddiin, împăratul de la Bădin. În vremea alcătuirii armorialului Gelre, la Bădin/Vidin domnea fiul ţarului Ioan Alexandru, Ioan Sraţimir (1356-1396). El era membru al dinastiei Sraţimir, dar şi nepot de soră al lui Basarab I, voievodul Ţării Româneşti. Atribuirea scut sfertuit, Romania în cartierele 1- 3 şi azur în cartierele 2-4 este interesantă în măsura în care Heynenszoon cunoştea semnificaţia cromatică a rangurilor de despot şi sebastocrator şi făcea legătura cu despotatul de Bădin al lui Şişman, teritoriu al vechiului imperiu asenid ce avea ca statsuccesor micul ţarat al lui Ioan Sraţimir. 14
Nr. 1488: Die Keyser v. Vitric, împăratul de la Trikala. Ar fi interesant de ştiut pe ce filieră i-a parvenit lui Gelre informaţia despre această efemeră formaţiune statală din Balcani. Împăratul invocat era sârbul Simeon Uroş Paleologul (1355-1370), despot al Epirului şi Tesaliei, auto-proclamat în 1359 împărat al sârbilor şi grecilor. Blazonul atribuit, scut despicat, în primul câmp Romania, în al doilea azur , ne întăreşte convingerea că heraldul ştia despre albastru ca fiind culoarea rangului imperial de despot dintr-o sursă familiarizată cu subtilităţile imperiale din Balcani, poate chiar mult-umblatul său amic, cavalerul Daniel de Merwede. Deşi pare a fi un blazon fantezist, dacă despotul Simeon a purtat într-adevăr pe scutul său smalţul azur, aceasta s-a întâmplat pentru că văzuse mai înainte acest lucru la alţi despoţi, adică era o practică general-balcanică, iniţiată probabil sub egida specialiştilor în heraldică din Imperiul Latin de la Constantinopol. De aceea, bănuim că augmentarea conferită de împăratul Henric despotului Alexei Slav din Melnic era mai degrabă o unire în jumătate -părţi a blazonului Asenid cu un câmp azur, decât acordarea unor mobile heraldice amintind de bestia heraldică la care împăratul renunţase de ceva vreme. Mai observăm că, deşi simbolurile imperiului latin deveniseră istorie încă din 1261, informaţia heraldică era prezervată în Occident, probabil ca benigne arme de pretenţie. Blazonul Romaniei apare la Gelre în diverse combinaţii pe toate cele cinci herburi prezentate, dar e greu de crezut că toate erau corecte. Tot aşa, scutul fasciat al luiAlexandru Caloian persista în heraldică, tincturăalnouă, reprezentându-l pe ţarul Ioan din dinastia Sraţimircucao urmaş ambelor Case imperiale precedente, Asan şi Şişman. Scutul fasciat în aur şi verde pare să fie în veacul al XIV-lea noua formulă heraldică de la sud de Dunăre. Cel mai interesant lucru observat la Gelre este însă asocierea câmpului albastru cu ideea de despotat, în sensul unui teritoriu autonom aflat sub cârmuirea unui conducător făcând parte dintr-o familie imperială. Se muta astfel semnificaţia titlurilor de despot şi sebastocrator din urmă cu un secol de la rang de Curte la stăpân de teritoriu. Putem extinde acest principiu heraldic şi la Ţara Românească, fostă parte a imperiului vlaho-bulgar, stăpânită de un lider militar şi administrativ ortodox recunoscut la Constantinopol şi înrudit cu o Casă imperială consacrată. Nu aceasta părea a fi în epocă definiţia despotului? Dacă e aşa, iată atunci semnificaţia culorii albastre prezentă pe scutul nr. 513 atribuit lui Raeskin Scoonavaer : e plasat ca descendent glorios în genealogia imperială balcanică pe filiera AsanŞişman-Sraţimir şi ca despot al ţării sale. Iar această poziţionare în ierarhia familiilor domnitoare din Răsăritul Europei pare să fi fost unanim acceptată, căci în continuare o vom vedea confirmată de un alt herald occidental, care va atribui unui alt voievod român titlul imperial de despot. 15
Un stufos armorial a fost întocmit cu prilejul Conciliului ecumenic de la Constanz, desfăşurat în intervalul 1414-1418. Autorul său, Ulrich von Richental, a avut ambiţia lăudabilă de a înregistra blazoanele tuturor participanţilor la acest eveniment politico-religios epocal. Pentru a nu omite pe niciunul, el a întocmit pe criterii geografice o serie de liste în care i-a cuprins generic, pe lângă prelaţii şi laicii efectiv prezenţi, pe toţi liderii semnificativi ai vremii, precum şi ţările despre care Richental avea cunoştinţă. Astfel apar în liste Valahia cu blazonul de stat leu roşu încoronat pe scut de argint , un duce-despot în Valahia Mare blazonat cu leu încoronat fără a se menţiona smalţurile, un mare duce de Ascholott „lângă Valahia” având ca stemă trei capete de maur, 2 şi 1, legate cu eşarfe aurii, pe scut de azur, un Thebemur din Valahia purtând scut roşu cu leu încoronat, o semilună aşezată dextru la bază şi o stea cu şase raze aşezată senestru în şef , toate de argint18.
1. „Herczog dispott in der meren Walachy” 2. „Herczog von Ascholott hider der Walachye” 3. „Thebemur aus der Walachei”
Intervalul de timp, leul ca mobilă heraldică şi steaua cu şase raze specifică tradiţiei şi simbolismului românesc ne fac să îl identificăm în Thebemur pe trimisul voievodului Mircea cel Bătrân al Ţării Româneşti, care folosea într-adevăr o pecete cu leu rampant19. Străin de titlurile nobiliare româneşti, Richental a tradus voievod printr-un şovăitor duce-despot, încercând parcă să îi găsească rangul şi locul între dinaştii europeni: cum să îi spui unui lider care stăpâneşte un teritoriu de mărimea unui ducat apusean, dar e recunoscut drept membru al establishment-ului imperial balcanic? Duce-despot. La rândul său, Thebemur e jupanul Dragomir de la Segarcea, prezent la Argeş în data de 10 iunie 1415, când semna ca martor o danie domnească. Călătoria lui Dragomir la Constanz în calitate de reprezentant al unui lider politic ce încerca o reconciliere cu împăratul Sigismund de Luxemburg, este cronologic plauzibilă. După ce şi-a prezentat în primăvara anului 1415 ambasada conducătorului lumii apusene şi înaltelor feţe prezente, s-a întors acasă la timp pentru a testa singurul document în care este menţionat 20. În articolul Boierii lui Ştefan cel Mare. Conexiuni genealogice şi moşteniri heraldice, publicat pe portalul www.Academia.edu împreună cu Lucian-Valeriu Lefter, Tudor-Radu Tiron propune srcinea moldovenească a lui Thebemur, identificându-l cu boierul Dragomir Albul, tatăl lui Giurgiu de la Frătăuţi, care sigila documente cu o pecete având gravat un leu heraldic. 19 Constantin Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân în Revista Arhivelor-VI, nr.2, 1944-1945, pag. 256-286. 20 Documenta Romaniæ Historica, seria B Ţara Românească, vol. I, doc. 38, pag. 80-82. 18
16
Constatăm că există diferenţe mari de informare între heralzii din Apus. În mod evident, Richental nu a cercetat nici armorialul lui Wijnbergen, nici pe cel universal al lui Gelre. Deşi contemporan cu ultimul, el nu a avut acces la această importantă sursă heraldică. În final, opul său a devenit sursă de inspiraţie pentru estetica lucrare heraldică din 1480 a lui Conrad von Grünenberg tratând acelaşi Conciliu de la Constanz. În Armorialul Grünenberg ne interesează textul explicativ al unui blazon reprezentând doi copii mauri adosaţi având câte o mână ridicată deasupra capului . Armeriile sunt atribuite ducelui-despot din Valahia Mare (merern Walachie), din a cărui ambasadă la Constanz ni se confirmă că face parte şi Thobermur în care îl recunoaştem pe anteriorul Thebemur. Grünenberg îi atribuie şi el voievodului Mircea titlul mixt de duce-despot, însă blazonul asociat textului e inversat cu cel de alături, leul rampant.
1. „Din partea Luminăţiei Sale prinţul/duce Despot din Valahia mare/ambasada a venit cu Thobermur.” 2. „Din partea ducelui de Zaltaygen din Grecia, domnitor în Greiffen”.
Numărul de greşeli de tipar, personaje fictive şi blazoane inventate e deranjant de mare în comparaţie cu alte armoriale. Acest lucru a fost remarcat pentru prima dată de Herman von der Hardt în secolul al XVII-lea. Critic nemilos, acest cronicar saxon refuza întreaga lucrare ca izvor istoric credibil. Un grup de cercetători condus de Cornel Bîrsan, analizând în detaliu armorialul, au respins şi ei reprezentările cu mauri ca aparţinând Valahiei 21. Ca şi cel al ducelui de Zaltaygen din Grifonia, aceste blazoane sunt ori invenţii, ori confuzii. Ultima compilaţie heraldică de interes la care ne vom referi e Wappenbuch des Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa (Armorialul Sfântului Imperiu Roman şi al Creştinătăţii universale din Europa), lucrare tipărită de Martin Schrot şi Adam Berg la München în anul 1581. Ea nu face decât să perpetueze în spaţiul heraldic occidental, în absenţa informaţiilor recente dinspre estul continentului, interpretarea furnizată cu peste un veac şi jumătate în urmă de Ulrich von Richental. Armorialul avea aceeaşi ambiţie de universalitate, listând actorii politici şi religioşi ai lumii cunoscute, însă informa 21 Vezi articolul din 11 oct. 2014 intitulat Rebusul heraldic al Ţării Româneşti descifrat – „legenda celor trei negri mititei”! de pe platforma on-line istorie-furata.blogspot.ro/2014/10/rebusul-heraldic-al-tarii-romanesti.html. 17
ţia heraldică este mult mai modestă. Un număr mare de scuturi, deşi trasate în contur, au rămas în final fără conţinut. Preluarea de la Richental se obser vă în două locuri diferite. Primul, la Indexul culorilor („Farb Register”), text care prezintă blazonarea stemelor din cuprins. Acolo Valahia apare listată între Windischmark (teritoriu aflat astăzi în Slovenia) şi Transilvania. Apariţia unor principate central-est europene în capitolul rezervat teritoriilor Habsburgice (Ungaria, Boemia, Austria şi Silezia) este consistentă cu ambiţia cărţii lui Schrot de a sprijini pretenţiile Casei de Austria de hegemonie asupra teritoriilor învecinate, în vederea stabilirii unui front antiotoman de factură cruciată. Stema Ţării Româneşti, timbrată de o coroană regală, e leu roşu pe scut argintiu, ca în armorialul prilejuit de adunarea ecumenică de la Constanz.
Blazoanele principatelor Valahia şi Transilvania în armorialul Schrot-Berg
Scutul timbrat de coroană ducală atestă totuşi statutul de suveranitate pe care îl avea ţara, în contrast direct cu emblema alăturată a Transilvaniei, care nu are coroană. Pretenţia de suzeranitate a Ungariei habsburgice este contrazisă în fapt de realitatea istorică. Principatele carpatine erau în acea epocă post-Mohacs state vasale Imperiului Otoman, iar Ungaria, paşalâc. Mai departe, la pagina 253 sunt listate „câteva principate actualmente sub turci”. Primele prezentate sunt Valahia Mare şi Valahia Mică. E greu de spus dacă aceste două denumiri se refereau la Moldova şi Ţara Românească, numai la cele două părţi ale Ţării Româneşti, Muntenia şi Oltenia, sau la două din Vlahiile meridio-nale existente în Tessalia, Pind sau Epir. Este evident că blazonul cu copii de maur adosaţi a fost preluat tale-quale din armorialele lui Richental şi Grünenberg, nefăcând decât să perpetueze o invenţie sau o eroare de tipărire. Găsind însă la heraldul helvet şi blazonul cu leu rampant atribuit ducelui-despot al Valahiei, Schrot s-a găsit în dificultate: avea la dispoziţie două blazoane şi un singur nume de teritoriu, greu de plasat pe hartă. În mod interesant, pentru Valachia minor el inversează cele două mobile heraldice suplimentare atribuite de Richental lui Thebemur, plasând semiluna conturnată în şef, iar steaua cu şase raze la bază. Întâmplător sau nu, boierul Dragomir de Segarcea e srcinar totuşi dintr-o mică Valahie, din Oltenia. 18
ri adosaţi, cu câte o mână ridicată încrucişându 1. Valahia maior (Muntenia?): pe scut argintiu doi copii mau -se în săritoare. 2. Valahia minor (Oltenia?): leu (roşu?) pe scut de argint, încoronat, stea (mullet) în talpă şi semilună în şef, toate de aur.
În concluzie, informaţia în Occident despre heraldica ţărilor din răsăritul Europei era limitată de lipsa mobilitate şi de informaţie a autorilor. Heraldiştii aveau destul de rar ocazia săde vadă la ei acasă posesori de blazon din aceste părţi . Pe de altă parte, călătorii care au vizitat aceste teritorii nu aveau întotdeauna apetenţa de a studia blazoanele locale. Însă acolo unde occidentalii au înfruntat pe câmpul de luptă banierele oştilor balcanice, precum latinii din Constantinopol sau regii Ungariei, este probabil ca informaţia heraldică, având ca sursă primară oameni interesaţi de fenomen (din motive pur războinice) precum Villehardouin cronicarul, să fie autentică. Fiind francez, cunoştinţele lui au trecut la heralzii din Francia şi Flandra, mai apropiaţi geografic, precum autorii compilaţiilor heraldice Wijnbergen şi Gelre. Acest lucru nu s-a petrecut cu heralzii germanici Ulrich von Richental, Conrad von Grünenberg sau Martin Schrot. Ulterior, cavalerii apuseni au mai luptat ocazional alături sau împotriva ortodocşilor, dar rareori au dat descrieri de blazoane. Gelre avut sursele sale Vestului cruciate şişi aEstului primit date despre stema voievodului Radu I. Cât adespre adunarea la Conciliul de la Constanz, a fost o ocazie rară ce a dus la descrierea unui blazon personal al lui Mircea cel Bătrân, despre care vom vorbi la momentul potrivit.
3. Stema Casei Basarab şi cercetările recente de la Curtea de Argeş Ne propunem în continuare să trecem în revistă evoluţia blazonului primei dinastii conducătoare din Ţara Românească, cea a Basarabilor. Emblema lor heraldică, asemenea tuturor Caselor nobiliare din Europa, a avut o evoluţie istorică în care putem identifica cel puţin două, dacă nu chiar trei etape. Primul jalon ar fi momentul de alcătuire iniţială, amintit de obicei în heraldica occidentală sub forma unui mit fondator. Din pricina lacunelor documentare, acest moment din istoria Basarabilor nu ne-a parvenit. A doua etapă a început în momentul în care, prin forţa armelor, alianţe matrimoniale şi coagulare politică, primul Basarab a preluat conducerea ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, ridicându-se la nivelul de membru al clubului suveranilor europeni. Simbolurile heraldice făceau parte din acel moment din instrumentele diplomatice ale statului şi beneficiau de recu19
noaştere publică. O a treia etapă, fără determinare precisă în timp, este cea în care stema familiei s-a îmbogăţit prin cadenţare heraldică potrivit alegerii membrilor săi şi determinată de evenimente majore, precum dobândirea suveranităţii statale, a unui teritoriu, a independenţei economice sau religioase. În documente istorice neechivoce22, această potentă familie apare începând cu prima jumătate a secolului al XIV -lea şi a fost analizată în detaliu de istoriografia română. Primele acte care se referă la membrii săi au fost date de regele angevin al Ungariei, Carol Robert (1308-1342). Astfel, în anul 1324 e pomenit „Bazarab woyvodam nostrum Transalpinum” , în 1332 se menţionează filiaţia, „Basarab filium Thocomerii, scismaticum infidelis Olahus Nostris”, iar în 1335 e indicată şi descendenţa: „Bazarab Olacus et filius eius”. Textele sunt limpezi şi concludente. Ele ne informează că valahul Basarab, voievod domnind într-o regiune de peste munţii Carpaţi, a devenit infidel regelui Ungariei atât din punct de vedere politic, cât şi religios, urmând probabil linia de conduită a tatălui său, identificat cu numele Thocomerius. Aceasta presupune că într-un moment anterior familia lui Basarab era privită de regalitatea maghiară ca făcând parte din nomenclatura Ungariei (membra Sacræ Coronæ), sau cel puţin într-o relaţie de tip feudal faţă de tronul maghiar23. Implicit, puteau fi membri ai cinului cavaleresc, care în mod necesar purtau însemne heraldice care îi individualizau. Despre srcinea teritorială a familiei domnitoare valahe sunt vehiculat e mai multe opinii. Un cercetător serios de la începutul secolului trecut, Constantin Kogălniceanu, îi plasa pe Basarabi în Oltenia, ca urmaşi ai lui Litovoi şi ai fratelui său Bărbat din terra Lytua, poate şi ai lui Seneslau, tustrei menţionaţi în diplome maghiare la 1247, 1279, 1285 şi 1288 24. Alăturându-se lui Dimitrie Onciul, Ioan Cavaler de Puşcariu mergea încă în urmă în timp şi plasa ascendenţa Basarabilor în familia imperială vlaho-bulgară25. Avea motive. În 1188, Ioniţă Asan Caloianul evada din captivitatea bizantină şi se refugia la nord, undeva între Dunăre şi Carpaţi „devenind domn peste nişte vlahi din neamul său” 26. El era rechemat un an mai târziu la Târnovo de fratele Asan. După moartea Caloianului, nepotul Alexandru Asan a intrat în contact pentru o perioadă mai lungă, între 1207 şi 1218, cu vlahii nord-dunăreni. În lumina acestor date, credem că legătura Basarabilor cu Asenizii nu poate fi respinsă. Ea merită investigată în detaliu, căci deţine pe lângă fapte istorice şi argumente de ordin heraldic. Nu discutăm despre personajul apocrif Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria sau leii heraldici din faţa Arsenalului din Veneţia, elemente introduse în 1924 de Em. C. Grigoraş în Criptografia şi istoria românească , o încercare patriotardă de a coborî până în secolul XII vechimea dinastiei Basarab. Nici despre menţionarea lui Bezerenbam din ţara Ilaut a cronicarului persan Ullah-Raşid, pe care le credem nelegate de Ţara Românească şi Basarabi. 23 Mihai-Florin Hasan demonstrează această percepţie în „Aspects of the Hungarian-Wallachian matrimonial relations of the fourteenth and fifteenth centuries” (vezi www.academia.edu/4400008). 24 Constantin Kogălniceanu, Cercetări critice cu privire la istoria românilor. Basarab I zis Negru-Vodă, întemeietorul Ţărei Româneşti, fascicola 1, Minerva – Institut de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1908, pag. 6-8. 25 Studiul Negru vodă a fost publicat de Ioan Puşcariu la Sibiu în 1898 ca răspuns la criticile lui B.P. Haşdeu. 26 Informaţia e dată de cronicarul bizantin Nicetas Choniates Acominatus în lucrarea sa de căpetenie, Istoria. Potrivit altui cronicar bizantin, Georgios Akropolites, Caloian s-a legat de meleagurile nord-dunărene căsătorindu-se cu Ana, o domniţă „scită” (româncă sau cumană). 22
20
Grigore Jitaru propune coborârea Basarabilor numai din Litovoi şi sugerează mediului academic investigarea unei interesante srcini meridionale. În opinia sa, stăpânul întregii terra Lytua ar putea fi acelaşi cu Nicola Liutovoi din Melnic (aceeaşi cetate care aparţinuse mai înainte despotului Alexei Slav), fiu sau nepot al despotului şi descendent pe linie feminină din însuşi ţarul Ioniţă Caloian. Acest Nicola/Nicolae, într-un moment de slăbiciune militară, îşi pierde fieful în favoarea împăratului niceean Ioan III Ducas Vatzates cândva în preajma anului 1246 şi „se refugiază la neamurile sale de la nordul Dunării. Aici putea să devină cneaz, dacă luăm în consideraţie viforul tătaro-mongol care trecuse prin apropiere cu şase ani în urmă şi care a putut secătui considerabil viţa bărbătească” 27. Desigur, o ipoteză nu o înlătură complet pe cealaltă. Am văzut că exista cel puţin o legătură între Asăneşti şi cnezii nord-dunăreni, alianţele matrimoniale fiind tradiţionale. Legătura de sânge se va întări mai târziu şi prin Teodora, fiica lui Basarab, căsătorită cu nepotul ţarului Mihail Şişman, Ioan Alexandru. O. Densusianu şi N. Drăganu propun pe de altă parte srcinea ardeleană a dinastiei, observând persistenţa numelor Litovoi, Bărbat, Tatomir şi Basarab în arealul Haţeg-Alba-Amlaş până în veacul al XIV-lea, iar N. Stoicescu, S. Brezeanu şi D. Căprăroiu îl plasează pe Thocomer în Ţara Făgăraşului, ca voievod vlahopeceneg. O viziune diferită au C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu şi Ion Conea, care susţin cu argumente că Basarabii îşi aveau baştina chiar în zona unde au ridicat o reşedinţă voievodală, teritoriul Lovişte-Argeş-Muscel de la răsărit de Olt, suprapus în linii mari peste vechiul cnezat al lui Seneslau. Mai mult, Nicolae Iorga afirma că Basarab e atât argeşean, cât şi urmaşul lui Seneslau 28. Lăsând deoparte polemica istoricilor legată de srcinea de rasă şi teritoriu, ne alăturăm tezei care afirmă că Thocomerius, tradus în română ca Tihomir sau Tatomir29, este însuşi Negru Vodă, întemeietorul legendar al Ţării Româneşti începând cu anul 1291, iar Basarab e fiul care îi confirma statutul învingându-şi suzeranul angevin în anul 1330. Dacă numele Tihomir/Tatomir putea fi concomitent nume de botez şi de luptă, Basarab nu este. În mod cert avem de-a face cu un nom de guerre compus din două teme, după obiceiul nobiliar de provenienţă bizantină şi slavă. La fel ca împăratul bizantin Vasile II, numit Bulgaroctonul (ucigaşul de bulgari), ţarul bulgar Samuil, supranumit Cometopouli (urmaşul contelui), Ioniţă Asan, care era Kaloiannis (Ioan cel Frumos), Constantin Asan, cel care ca boier în Skoplje era Tih (liniştit), sau Nicolae din Melnic, supranumit
Liutovoi (războinic vajnic). Gr. Jitaru, Basarabii, partea I, în Anuarul muzeului naţional de istorie al Moldovei, II, 1995. Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc-Epoca veche, vol.1, “Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1925, pag. 37. 29 Pare de bun-simţ clarificarea istoricului Mihai Florin Hasan, care citeşte pe fotocopia documentului srcinal aflat în arhivele ungare Thotomerius în loc de Thocomerius, adică Tatomir (tată + mir = paşnic), nume d e secol XIV-XVI frecvent în Haţeg, Banat, Apuseni şi Maramureş. Vezi M. F. Hasan, Aspecte ale relaţiilor matrimonial dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV, în Revista Bistriţei, XXVII, 2013, pag. 135, nota de subsol 69. Aceeaşi părere au avut-o şi preotul catholic J. Karacsonyi din Oradea şi istoricul Maria Holban. 27 28
21
Grigore Jitaru propune pentru Basarab o provenienţă lexicală românească, din „Bate-arapi”30, în consens cu ipoteza lui B. P. Hasdeu, conform căreia blazonul trei capete de mauri (arapi) a aparţinut lui Negru Vodă. Realitatea e că Seneslau, Litovoi şi Bărbat, iar mai târziu Basarab, primii lideri cunoscuţi ai „Cumaniei”31, s-au aflat mult timp în relaţii bune cu forţa dominantă din regiune, Hoarda emirului Nogai, făcătorul de hani32. Tătarii i-au acceptat pe voievozi drept vasali tributari la est de Olt şi, mai mult, i-au susţinut militar împotriva ungurilor în cel puţin două ocazii: în 1285 şi 1330. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Basarab e un nume de srcine türcică format din Basar (stăpânitor) sau Il-basar (viceguvernator) şi Aba (tată, părinte). Se ştie că Hoarda utiliza ca lingua franca în teritoriile controlate dialectul kipceakcuman al limbii türk, ceea ce poate constitui o confirmare a contactului strâns pe care Basarab l-a avut cu războinicii lui Nogai, şi aceasta înainte de anul 1324, când e pentru prima dată menţionat în cancelaria ungară cu acest nume. Ulterior, porecla admirativă dată în cumană de către aliaţii tătari a fost transformată în renume înfricoşător după campaniile din 1343-1345 duse împotriva foştilor tovarăşi de arme prin „părţile tătăreşti” (stepa dintre văile inferioare ale Prutului şi Nistrului), acţiuni care au dus mai târziu la numirea teritoriului dobândit Basarabia. Fiul lui Tatomir Negrul avea însă şi un prenume, uitat datorită prestigiului şi unicităţii poreclei sale, suficientă pentru a-l individualiza. În anul 1349, un text introductiv la primul codice de legi sârbesc, Zaconicul lui Ştefan Duşan , îl pomenea ca „acest Basarab Ivanko, lui Alexandru [ţarul Bulgariei, n.n.]Ivan, ”. O discuţie despre prenume estesocrul necesară. Ivanko e un diminutiv pentru însă la data scrierii documentului Basarab era deja un om în vârstă, trecut prin numeroase războaie şi aureolat de victorii decisive împotriva marilor puteri vecine, deci o personalitate războinică greu de diminutivat de către un scrib de cancelarie. Dacă totuşi nu i-a spus Ivan/Ioan, înseamnă că îl chema cu adevărat Ivanko, adică Ioniţă, cu trimitere directă la împăratul vlaho-bulgar Caloian din Casa Asan. Din aceasta putem trage concluzia că tatăl lui Basarab se revendica din Asenizi. Datorită plasării sale în text în urma numelui Basarab, nu putem şti cu certitudine dacă era un nume de botez sau unul asumat la maturitate, cu ocazia accederii la tron, o altă cutumă a dinastiilor creştine din Balcani. 30
Gr. Jitaru, Basarabii , partea II, în Anuarul muzeului naţional de istorie al Moldovei, II, 1995. În opinia
noastră, Bate-arapi este mai degrabă porecla fratelui lui Litovoi, cel menţionat într-un document ungar din 1285 sub forma Barbath. E mai plauzibil ca el să fie acel participant la luptele victorioase împotriva „arabilor” în timpul invaziei tătaro-mongole din 1241-42, pentru ca mai apoi să facă o alianţă cu aceştia şi să atace împreună Ordinul Ioaniţilor în 1250. Trebuie investigată şi evoluţia prin transliterare Barbath-Bazarad-Basarab, care ar putea explica legătura de succesiune dinastică dintre familiile lui Litovoi şi Tatomir Negru Vodă. 31 Cumania era numele dat de unguri teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre aflat la est de râul Olt, după afirmaţia din Diploma cavalerilor ioaniţi din 1274. 32 Hoarda tătaro-mongolă a lui Nogai îşi avea centrul în jurul anului 1280 la Isaccea, în Dobrogea de nord.
22
Relativ puţinele izvoare heraldice descoperite până acum care îi privesc pe Basarabi au fost descrise şi dezbătute în amănunt de specialiştii români începând cu secolul trecut. Au devenit clasice următoarele patru reprezentări grafice: (1) „cavalerul fără cap”, pictură murală în biserica domnească de la Argeş, scut heraldic amplasat la picioarele voievodului (foto); (2) nasturii tunicii din mormântul nr. 10 din necropola voievodală a aceleiaşi biserici; (3) blazoanele gravate pe banii emişi de Vladislav I; (4) blazoanele succesorilor săi pe tron până la finele domniei lui Basarab IV Ţepeluş, ultimul voievod care a bătut monedă cu stema dinastiei. Emisiunile monetare purtând însemnele Casei Basarab s-au desfăşurat într-un interval de ceva mai mult de un veac, între 1365 şi 1480. În rest, heraldica Basarabilor a avut, aşa cum remarca Dan Cernovodeanu, un pronunţat caracter sfragistic33. „Cavalerul fără cap”, frescă în biserica domnească Fără un răspuns definitiv a rămas întrebarea despre srcinea herbului Casei Basarab. Care să fie momentul de alcătuire iniţială despre care am vorbit? Prima variantă pe care am discutat-o a fost srcinea Asenidă, care ar pl asa primul jalon heraldic în timpul vieţii despotului Alexei Slav, care l-a precedat ca purtător de armerii pe sebastocratorul Alexandru Asan cu un deceniu (1208-1218). Totuşi, legătura cu Ţara Românească a blazonul fasciat auriu şi roşu se poate face cel mai devreme după anul 1218, când un Alexandru tânăr şi încă necăsătorit cu o prinţesă din Casa Nemanja îşi impunea însemnele heraldice ca lider militar într-o zonă care includea şi pe valahii de la nord de Vidin, dar nu mult după 1246, când învinsul Nicolae Liutovoi părăsea Melnicul îndreptându-se către Carpaţi pentru a-şi schimba norocul. Potrivit acestei teorii, atunci când era menţionat în Diploma Ioaniţilor din 1247, „Lytvoy woiavode”, strămoşul prezumtiv al Casei Basarab, putea fi deja purtător de armerii având ca provenienţă blazonul Asenid34. Separat de ipoteza sud-dunăreană sprijinită printre alţii de I. Puşcariu şi Gr. Jitaru, o parte din heraldiştii români începând cu Dan Cernovodeanu au considerat firească apariţia unui blazon de conferire în urma relaţiei de tip suzeranvasal dintre regatulperspectivă, maghiar şinetânărul voievodat valah întemeiat de ca Tatomir Negru. Din această întrebăm: ar fi oare neapărat necesar blazonul Casei Basarab să semene cu cel al lui Carol Robert, scut despicat, primul Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, pag. 40. Alexandru Madgearu e de aceeaşi părere, în plus atribuindu-i lui Litovoi blazonul nr. 1289 din Wijnbergen, „imitat după cel al acestui rege” , despotul de Vidin (Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din Muntenia de sub dominaţia regelui Ungariei, în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 5). 33 34
23
câmp fasciat din 8 piese argint şi roşu (Ungaria vechi)35, al doilea câmp azur semănat cu flori de crin din aur (Franţa vechi)? Ce parte din blazonul angevin ar face parte din presupusa concesie regală? În varianta armeriilor de concesie, momentul de alcătuire a blazonului dinastic ar coincide cu recunoaşterea rolului Basarabilor de apărători ai frontierei regatului maghiar, sau cel puţin a loialităţii constante faţă de suzeran. Ceea ce ştim că nu era cazul. Statul centralizat românesc de la sud de Carpaţi a apărut tocmai ca urmare a luptei de eliberare din vasalitatea unui regat minat de mişcări centrifuge, amplificate după dispariţia dinastiei Arpadiene. Această luptă fusese pornită încă de voievodul Litovoi (1272). Aşadar, ipoteza blazonului conferit de regii unguri e minată de realităţile istorice. Chiar şi o autoritate în heraldică precum Tudor-Radu Tiron respinge ideea unui astfel de gest, concluzia sa fiind bazată pe absenţa oricărei dovezi documentare: „putem observa influenţele, neavând totuşi motive să ne gândim la vreo conferire de diplome armoriale” 36. Fireşte, influenţele observate se referă la partiţia scutului şi diminutivele sale. Memoria colectivă naţională a transmis până în zilele noastre mitul fondator al Casei Basarab, e drept, fără partea heraldică. Poate că nici nu era cazul, Basarabii neprezentându-se în faţa poporului nici drept cavaleri apuseni, nici manifestând o deosebită apetenţă pentru această artă. Ei alcătuiau o veche familie de cnezi nord-dunăreni cu aptitudini militare încă din vremea în care Imperiul Bizantin, apoi cel vlaho-bulgar, îşi manifestau dominaţia între Dunăre şi Carpaţi. Totuşi momentul zero, mitul lor fondator, apare târziu şi e legat de instalarea lor în fruntea noului stat. Este vorba despre „descălecatul” din Ţara Făgăraşului al lui Negru Vodă, „mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş”, care „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început -au a face ţară nouă” (Letopiseţul Cantacuzinesc). Datorită importanţei sale, istoricii au dezbătut intens asupra anului în care legendarul eveniment a avut loc. Aparent e vorba de 1291. Probabil odată cu consacrarea sa religioasă ca mare voievod, el a luat numele Radu (slav. vesel, bucuros), nemaifolosind pe vechiul Tatomir şi permiţând intrarea sa în legendă ca Radu Negru. Cât despre simbolurile heraldice afişate de el ca fondator al dinastiei, ne alăturăm celor care presupun existenţa unei steme de familie cu câteva generaţii înainte de formarea statului valah, provenind din blazonul imperial Asenid, prezentând o formă de cadenţare prin micşorarea numărului de piese onorabile (fascii) de la zece la opt. Argint-roşu pare să fi fost ordinea fasciilor din vechiul blazon al Casei Arpad, nu roşu-argint, succesiune introdusă probabil de ultimii doi regi arpadieni şi menţinut de regii din Casa de Anjou. 36 Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in Genealogica & Heraldica. Proceedings of the XXXth International Congress of Genealogical and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september 2012, s’Gravenhage, Stichting De Nederlandse Leeuw, 2014, p.349. 35
24
Odată cu diploma dată cavalerilor ioaniţi şi recunoaşterea implicită a unei mărci valahe dependentă politic de regatul maghiar al lui Bela IV încă înainte de mijlocul veacului al XIII-lea, e firesc să analizăm şi o posibilă influenţă heraldică venită dinspre Ungaria. Oricare ar fi fost această influenţă, nu poate fi vorba decât despre augmentarea unui herb preexistent, de factură Asenidă-Şişmanidă. Vorbim aici despre următoarele posibilităţi: unirea în jumătate-părţi, schimbarea tincturilor, variaţia numărului de piese onorabile şi adăugarea de mobile heraldice.
Unire în jumătate-părţi
Variaţia diminutivelor
Schimbarea tincturii
Adăugare mobilă heraldică
Din punct de vedere heraldic, unirea în jumătate-părţi era deja în secolul al XIII-lea, sub influenţă franceză, brizura de predilecţie pentru a „publica” alipirea de noi provincii, fie prin luptă, fie prin alianţe matrimoniale. Bazându-ne pe sincronismul european, gândim că acest principiu heraldic a fost aplicat şi de dinaştii de la Dunăre. O primă ocazie pentru apariţia scutului despicat s-a ivit în vremea lui Litovoi, care cândva între anii 1272-1279 pare să îşi fi extins controlul şi asupra voievodatului lui Seneslau37. O danie a regelui Ladislau Cumanul din 1285 ne istoriseşte cum suzeranul ungar a reacţionat în forţă, Litovoi a fost ucis în lupta cu magistrul Georgius Baksa, iar fratele său Barbath (nume tradus în limba română, în virtutea consonanţei, ca Bărbat) luat în captivitate, dar răscumpărat ulterior de familie. Altă oportunitate s-a ivit în anul 1324, când Ioniţă Basarab a dobândit, prin luptă cu garnizoana banului Pavel, cetatea şi Banatul Severinului. Ele erau încă în posesia românilor în anul 1329, când magistrul Daniel Szécsy păzea frontiera împotriva lui Basarab din cetatea Mehadiei, la 50 km nord-vest de Severin. Din perspectivă heraldică, privind Oltenia, acea Walachia minor din armorialul lui Schrot, ca provincie succesoare a Banatului de Severin, putem interpreta argintul prezentat acolo ca fundal pentru leul rampant să fie moştenit de la vechiul banat unguresc, iar câmpul senestru din blazonul în jumătate-părţi al Basarabilor să fi fost în consecinţă argint. În acel an se împlineau cei 25 de ani în care Cavalerii Ioaniţi dispuseseră de “jumătate din venituri şi foloase” din tributul furnizat de Seneslau tronului maghiar şi exclusivitate asupra celui datorat de Cumania, practic un supliment preluat probabil tot de la Seneslau, căci Ioaniţii nu i-au putut controla niciodată pe adevăraţii stăpâni ai Cumaniei, tătarii. Se pare că Litovoi a profitat de moment pentru a prelua aceste beneficii importante în locul cavalerilor, făcând astfel o primă tentativă de eliberare de sub vasalitatea maghiară. Vezi excelenta argumentaţie furnizată de Alexandru Madgearu în articolul Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din Muntenia de sub dominaţia regelui Ungariei, în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 6 37
25
O variantă posibilă pe care o menţionăm separat, nefiind legată de cadenţarea unui blazon preexistent, este asumarea armeriilor unui învins în bătălie, gest de mare prestigiu cavaleresc în Evul Mediu. Ocazia de a dobândi un blazon nou s-a prezentat în 1330, tot pentru Ioniţă Basarab. În măcelul care a durat patru zile (9-12 noiembrie), regele Carol Robert a scăpat cu viaţă schimbându-şi hainele cu cele ale unui nobil de-al său. Acesta a fost ucis, valahii intrând astfel în posesia unui excelent trofeu: echipamentul de luptă armoriat al regelui. Infor maţia despre dureroasa pierdere ne este oferită de „Cronica pictată de la Viena”38. Cunoscând importanţa simbolică a unei astfel de întâmplări, mai ales realizată în dauna unui cavaler războinic şi trufaş precum regele Ungariei, e posibil ca Basarab se ficăafişat de atunci cu scutul, armura şi coifuldin de luptă angevin. Maisăales aveaîncepând acest drept, conform cutumelor cavalereşti Europa medievală. Aşa procedase şi Caloian după ce învinsese Imperiul Latin. E drept că de regulă în Apus învinsul era luat prizonier, iar învingătorul era îndreptăţit să îi poarte herbul doar până când captivul era răscumpărat de ai săi. Dar dacă nu ar fi fost răscumpărat niciodată, ci ar fi fugit abandonându-şi însemnele cavalereşti? Nu ar fi fost dreptul învingătorului de a se afişa cu acele splendid manufacturate piese de echipament pentru totdeauna?
Scutul Angevin şi posibila alterare efectuată de Basarab I pe trofeul său de luptă
Credem că ar fi făcut totuşi mici schimbări, mai ales pe un scut de luptă ce suferise grele lovituri din partea românilor. De exemplu, câmpul fasciat ar fi fost recondiţionat, deoarece amintea de vechiul blazon Asenid. În schimb, probabil că ar fi fost acoperiţi crinii de aur ai Franciei, lăsând numai albastrul, care coincidea cu smalţul despotului de sorginte imperială cu care aristocraţia balcanică era familiarizată de peste un veac, aşa cum am arătat deja. O singură întrebare rămâne: care este logica înlocuirii unui metal heraldic superior (fasciile aurii ale scutului competent Asenid) cudeunul inferior (argintul un răspuns la „Heraldul britanic”,fasciilor care ne Arpadiene)? aminteşte că Primim „un blazon 38 Vezi şi Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries), unde la pag. 346 citează: “Văzând dezastrul armatei sale, monarhul şi-a schimbat echipamentul de luptă cu cel al unui magnat de -al său, care şi-a pierdut viaţa pentru a asigura retragerea suveranului (‘… Rex autem mutauerat armorum suorum insigniaquibus induerat Deseu filium Dyonisii, quem putantes esse regem crudeliter occiderunt…’)”. 26
dobândit prin astfel de fapte de bravură era considerat mai onorabil decât cel ereditar, care putea coborî deopotrivă din laş ori din brav”39. Aparent fără sens, vedem că e posibil, prin intermediul regulilor cavalereşti, ca o diminuare heraldică să se transforme într-o solidă augmentare. Rezultatul vine în întâmpinarea convingerii manifestate de Octavian Iliescu şi susţinută de Dan Cernovodeanu40 despre existenţa la Curtea voievozilor de la Argeş a unui blazon similar Casei de Anjou-Ungaria. Însă sensul şi motiv ul prezenţei acestei augmentări heraldice sui-generis sunt cu totul altele decât banala conferire. Cred că Ioniţă Basarab a purtat culorile regelui Carol Robert ca arme de prestigiu personal până la sfârşitul vieţii, neînlocuind însă blazonul de familie, aşa cum se va vedea în continuare. În anul 1920, sub conducerea lui Virgil Drăghiceanu au fost efectuate o serie de săpături arheologice în necropola voievodală din biserica Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş, numită de istorici Argeş II. Ea a fost ridicată peste o mai veche bazilică, Argeş I, denumită şi capela lui Seneslau. Necropola cuprinde 14 morminte principale amplasate în naos şi încă 7 în pronaos. Dintre cele 14, doar 8 mai conţin oseminte: 4 sunt cavaleri neidentificaţi, 3 au fost atribuite unor feţe voievodale, iar ultimul era o rudă colaterală a voievozilor, jupanul Nan Dobă. Descoperirea cea mai importantă a fost făcută în mormânt ul nr. 10, unde s-a dezvelit scheletul unui bărbat îmbrăcat fastuos cu o tunică vişinie având cel puţin 50 de nasturi din argint aurit, purtând o diademă princiară, o pafta de cingătoare din aur cu o lucrătură de mare frumuseţe şi patru inele din aur, fiecare având pietre montură şi texte metal. Nasturii interespreţioase heraldic,înfiind blazonaţi cu biblice un scutgravate francezîndespicat (sau în prezentau jumătate părţi), câmpul dextru fasciat din opt, iar cel senestru plin . Imediat după această descoperire epocală, au apărut două interpretări heraldice diferite, datorate diferenţelor de opinie în privinţa culorilor reale de pe nasturi.
Nasture blazonat din mormântul nr.10
Casa imperială Şişman Blazonul lui Ştefan cel Mare
Thomas Robson, The British Herald, vol. III, Harvard College Library, 1917, pag.X: „In the days of chivalry, it was considered lawful that the victor, upon making captive any gentleman or warrior of higher degree, might assume and bear the shield of arms of his prisoner, enjoying it till regained by the vanquished; and the acquiring of coat armour by such feats of valor was considered more honourable than hereditary bearings, which descend alike to the cowardly and the brave.” 40 Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag.67. 39
27
Prima, sprijinită de Gheorghe Brătianu, Octavian Iliescu şi Dan Cernovodeanu, susţinea ca evident binomul coloristic aur-verde. Teoria afirmă că aurul heraldic a înlocuit argintul de concesie din blazonul suzeranului angevin deoarece era un blazon nou, asumat imediat după victoria din 1330. Mai mult, se consideră certă combinaţia de aur şi sinople pentru generaţiile următoare de Basarabi, ape lând la smalţurile unui blazon de secol XVI al lui Ştefan cel Mare din Moldova. Acesta prezintă în câmpul al treilea două fascii de aur pe câmp verde şi e văzut ca dovadă heraldică a alianţelor matrimoniale existente între dinastia Basarab şi Bogdanii Moldovei. Acestei interpretări i s-a adăugat precipitata identificare a personajului îngropat cu însuşi Basarab I. A doua interpretare, susţinută de Jean-Nicholas Mănescu şi András Veress, preferă să nu absolutizeze smalţurile unui blazon apărut ca simplu ornament pe nasturii unui costum de haine şi afirmă că, la fel ca la stemele gravate pe monede, culorile sunt neconcludente. Cu atât mai mult, cu cât smalţul auriu decretat de prima teorie este destul de palid. În deceniul al treilea din secolul trecut, între G. Brătianu şi A. Veress a existat o acerbă polemică academică în care s-au dezbătut cele două direcţii de interpretare 41. Prima teorie suferă datorită grabei de a publica date istorice noi, care au fost însă interpretate într-un moment de mare emoţie patriotică. Dacă am vorbi despre o crimă, am avea mijloacele şi oportunitatea, fără a găsi însă motivul de necombătut. Interpretarea pe care am dat-o noi urmărilor heraldice a „bătăliei de patru zile”42 e mai plauzibilă şi, aşa cum vom vedea în continuare, e susţinută de noile de la Curtea de Argeş. MaiBasarab ponderat fi să admitem existenţa acestuicercetări blazon aur-verde în cadrul familiei încăarînainte de victoria asupra lui Carol Robert, ca transformare heraldică venită pe filieră Şişmanidă şi ocazionată de o alianţă de sânge. Acest herb putea coexista într-un anumit moment istoric cu scutul Angevin însuşit ca blazon personal de Ioniţă Basarab în amintirea unui moment crucial din viaţa sa politică. Alianţa de sânge despre care v orbim a fost căsătoria fiicei lui Basarab cu nepotul ţarului Mihail III, încheiată probabil cândva între anii 1322 şi 1324, probabil înainte ca trupele voievodului român să contribuie la succesul campaniei bulgare de pacificare a regiunii Kran. De asemenea, şi cea de-a doua teorie este excesivă, respingând prea repede evidenţa cromatică a descoperirii heraldice din 1920. Miza istoricului maghiar era în anii 30 ai perioadei interbelice una mai degrabă revanşard-şovină: sublinierea inferiorităţii Ţării Româneşti faţă de Ungaria, prin dovedirea existenţei unui blazon de concesie de tip vasalic purtând fasciile angevine. Ironia face ca Veress să aibă probabil dreptate în privinţa blazonului aflat la curtea Ţării Româneşti, Gh. Brătianu, Originea stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti, în Revista istorică română…, 1931, pag.50-61. Folosim această sintagmă în locul clasicei expresii „bătălia de la Posada”, pentru că acest toponimic inexistent în izvoarele istorice a fost introdus de Nicolae Iorga în istoriografia românească ca simplă metaforă. 41
42
28
care însă nu i se poate atribui defunctului din mormântul nr. 10, ci lui Ioniţă Basarab, înhumat la Câmpulung, şi nu ca simbol de supunere feudală, ci ca dovadă a victoriei asupra fostului suzeran şi a suveranităţii statale obţinute prin luptă. Cercetări recente asupra osemintelor din mormântul nr. 10 de la Curtea de Argeş au fost derulate în cadrul proiectului GENESIS 43, menit să aducă puţină lumină în genealogia domnitorilor Ţării Româneşti.
Planimetria bisericii Argeş I, amprenta la sol a bisericii Argeş II şi poziţia mormântului nr. 10 faţă de cele două (schiţă din cadrul prezentării proiectului GENESIS la Academia Română, 2014, preluată după Nicolae Constantinescu)
Personajul înhumat a fost încadrat într-un haplogrup pe linie maternă prin studierea ADN-ului din oase, dar răspunsul nu a fost complet, lipsind pentru moment posibilitatea de comparare cu alt material genetic din cadrul dinastiei Basarab. A fost izolată în laborator o mutaţie mitocondrială specifică rasei caucaziene întâlnită frecvent în ţările germanice, asemănătoare însă şi alteia, specifice subcontinentului indian. Apoi a fost calculată vârsta aproximativă a defunctului prin metoda C14 radioactiv. S-au obţinut astfel câteva răspunsuri. Alexandru Simon, cercetător în cadrul proiectului, raporta că „în momentul de faţă putem spune cu 90% probabilitate că cel care este înmormântat la Curtea de Argeş nu este nici Vladislav Vlaicu şi nici Radu I. Prin datarea cu radiocarbon am obţinut data osemintelor anul 1340 +/- 30 ani, marja de eroare” 44. Ulterior informaţia brută a fost contextualizată 45 şi s-a stabilit că „defunctul a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea bisericii Argeş II [...]. El a fost înmormântat în biserica Argeş I care datează din anii 1230-1260 şi e vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I , amintiţi într-un document din 1335”. Ceea ce interesează de fapt e că proiectul GENESIS nu a reuşit să dea GENESIS, acronim de la „Genetic Evolution: New Evidences for the Study of Interconnected Structures” : proiect interdisciplinar desfăşurat în intervalul 2013-2015, având ca parteneri Institutul Naţional de Biologie (Acad. Română) Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, coordonator proiect acad. Octavian Popescu, cercetători Beatrice Kelemen, Adrian Ioniţă şi Alexandru Simon. 44 Alexandru Simon în interviul dat Elizei Almasi şi publicat pe 23 septembrie 2013 în Ziar de Cluj, Proiectul Genesis schimbă istoria. 45 Declaraţia istoricului Alexandru Simon la conferinţa de la Academia Română citată de Florina Pop în ar ticolul Prinţul Negru al Ţării Româneşti. Cercetătorii din Cluj, Iaşi şi Bucureşti dezleagă misterul unui voievod îngropat la Curtea de Argeş , în ziarul Adevărul, ediţia on-line din 4 noiembrie 2014. 43
29
verdicte clare, ci doar a creionat indicii. Concluzia generală conturează aspectul fizic al decedatului din mormântul nr. 10: un personaj înalt de 1,70 m, atletic, cu părul lung, negru, ochi căprui şi ten măsliniu, care avea o ascendenţă pe linie maternă ori germanică, ori nord-indiană, şi ar fi murit în vârstă de circa 40 ani cândva în intervalul de timp 1310-1370 , cu anumite încorsetări temporale date de perioada în care s-au desfăşurat lucrările la biserica Argeş II şi în care înhumările de aici au fost sistate. Cercetarea nu a putut confirma dacă personajul făcea sau nu parte din dinastia voievodală Basarab. Interpretând iniţialele gravate pe inelul cu camee (în fotografie) găsit asupra sa, (AL MA) istoricii au bănuit că ar fi vorba despre un inel deAlexandru logodnă pentru un Alexandru şi odoarme Marie. Singurul cunoscut în epocă îşi somnul de veci la Câmpulung alături de doamna Clara Dobokay. Iar prima Marie din istoria alianţelor matrimoniale din Ţara Românească a fost prima sa soţie, din familia voievozilor ardeleni Lackfi. Reinterpretând ulterior a treia literă gravată, V sau W în loc de M, pentru specialiştii GENESIS a părut plauzibilă legenda „A L(exander) VA(ivoda)”, calitatea de voievod fiind atribuită în evul mediu românesc ca titlu, după cum se ştie, tuturor fiilor unui domnitor. Recent am aflat că şi Cornel Bîrsan are sub tipar un volum în care atacă această temă, contribuind cu o nouă ipoteză asupra textului AL VA, pe care îl citeşte legat, ca gerunziu pentru a dormi în limba maghiară 46. Lăsând specialiştilor critica interpretării textului gravat pe inel 47, reţinem existenţa unui rebus compus din două litere: A şi L. Aceasta, fireşte, dacă suntem de acord că inelul în cauză a fost creat special pentru defunct şi îi poartă numele. Că vorbim despre un A Lexandru, un ALbu, un ALdea sau un ALbert (nume din panteonul onomastic al Basarabilor şi al Lackfilor), e greu de spus. Ce ştim însă cu certitudine, chiar şi în absenţa unui verdict genetic, este faptul că, datorită dreptului său de a fi înhumat în cripta voievodală de la Argeş şi a nasturilor cu blazon de pe tunica de înmormântare, era înrudit cu Basarab I. Încercăm acum să interpolăm datele GENESIS cu informaţiile istorice şi arheologice de până acum. Analiza cu radiocarbon ne oferă mult prea generosul Ipoteza e publicată pe pagina de internet istorieveche.ro/2016/08/20/inelul-cu-camee-al-lui-negru-voda. Dr. Nicolae Constantinescu desfiinţează majoritatea concluziilor proiectului GENESIS în articolul Curtea de Argeş în trecut şi astăzi: interes ştiinţific internaţional vs. confuzii şi impostură autohtonă - Vestigiile din biserica domnească Sf. Nicolae în trei ipostaze , publicat în revista Argesis. Studii şi comunicări. Seria istorie, Tom XXIV, Ed. Ordessos, Piteşti 2015, pag. 9-45. Sunt criticate documentarea, ilustraţia raportului şi interpretarea inventarului, mai cu seamă a inelului AL/VA, căruia Constantinescu îi dă ca posibilă provenienţă captura de arme, bani şi bijuterii din bătălia de la 1330, opinând că „a aparţinut unei feţe bisericeşti, unui arhiereu catolic”. 46
47
30
interval 1310-1370, în care Casa Basarab a fost reprezentată pe rând de Negru Vodă (decedat circa 1315), Basarab I (d. c. 1352), un număr de fii ai săi dintre care avem ştiinţă numai despre Nicolae Alexandru (d. c. 1364), apoi fiii acestuia din urmă: Voislav (d. c. 1366), Vladislav I şi Radu I (ambii morţi după 1370). Dintre toţi, se ştie astăzi că Ioniţă Basarab şi Nicolae Alexandru sunt înmormântaţi în necropola voievodală de la Câmpulung. Asupra locului de veci al lui Negru Vodă planează încă incertitudinea. Din punct de vedere genetic, porecla Negru ar fi confirmată de tenul şi părul închise la culoare al defunctului, dar această particularitate poate aparţine mai multor membri ai familiei. În afară de Radu Negru, din Casa domnească au rămas ca posibilitate un fiu complet necunoscut al lui Basarab I şi fiii lui Nicolae Alexandru, Voislav (altă prezenţă istorică discretă despre care în afara lunii şi anului aproximativ al morţii nu se ştie nimic), Vladislav şi Radu. După inscripţii tombale, istoricii le-au atribuit lui Voislav şi Vladislav alte morminte decât cel analizat. Pe de altă parte, primul şi cel mai vechi nume notat în Pomelnicul de la Mănăstirea Argeş e Radu. De aceea, Constantin Giurescu opina că în mormântul nr. 10 s-ar afla osemintele lui Radu I, nepotul lui Basarab I. Ipoteza a fost respinsă de Aurelian Sacerdoţeanu pe considerente de cronologie a ocupării mormintelor. S-a mai constatat că, după orientarea săpăturii şi gradul de obturare cu moloz, groapa a fost săpată adânc, capacul de piatră al sarcofagului găsindu-se mult sub nivelul pavimentului bisericii Argeş I („capela lui Seneslau”). Mormântul a fost pecetluit cu bolovani şi resturi de la biserica Argeş I pe o grosime de 25 cm, apoi acoperit cu paviment. Caracteristicile umpluturii exclud deci înhumarea în biserica veche. Protejarea deosebită, veşmintele bogate, bijuteriile remarcabile şi poziţia central-dreapta în naos arată reverenţa acordată personajului. Un alt element de luat în considerare este datarea inventarului de bijuterii. Potrivit concluziilor lui Georg Schönpflug von Gamsenberg publicate de Ovidiu Pecican48, paftaua-cetate stilizată din aur a fost opera unui membru al breslei aurarilor din Sibiu şi dăruită de către suveranii Ludovic cel Mare şi Elisabeta de Ungaria, înfăţişaţi în efigie în compoziţia artistică. Evident, acest gest ar fi avut loc cândva după căsătoria cuplului regal (1353). Din această perspectivă şi suprapunând intervalul temporal stabilit prin metoda C14, rezultă că decesul a survenit cândva între 1353 şi 1370. Intervalul îl exclude pe Radu I. De asemenea, se ştie că până în anul 1364 (1361 după Cornel Bîrsan) în necropolă nu s-a putut face nici o înhumare, biserica fiind în plin proces de rezidire. Dacă ar fi decedat în acea perioadă, personajul ar fi fost îngropat la Câmpulung, aşa cum s-a întâmplat cu Ioniţă Basarab şi Nicolae Alexandru, ambii morţi înainte de finalizarea lucrărilor la noua biserică. Singurul interval În Ovidiu Pecican’s Blog – Imago Mundi & Speculum Historiae, Din nou despre paftaua de la Argeş, 19 mai 2010, on-line pe ovidiupecican.wordpress.com. 48
31
plauzibil rămas e 1364-1370, când construcţia de la Argeş II era încheiată şi se efectuau picturile de interior. Un membru al Casei Basarab în vârstă de circa 40 ani mort în deceniul 6 şi înhumat cu daruri primite de la suveranii Ungariei nu putea fi tânărul Voislav, ci unul dintre fiii lui Ioniţă Basarab menţionat în sintagma „Bazarab Olacus et filii eius”. El trebuie să fi fost trimis în mod cutumiar ostatic la curtea angevină pentru a marca reconcilierea celor două dinastii. Reapropierea fusese negociată prin reprezentanţi: Nicolae Alexandru (asociat de tatăl său la domnie) şi Demeter Futak, trimisul regelui Ludovic, la începutul domniei acestuia din urmă (1343-1344). Revenirea în ţară a prinţului AL VA trebuie să fi avut loc după decesul lui Basarab (1352), când prezenţa unui ostatic drept garanţie nu mai părea necesară, date fiind dovezile de loialitate ale lui Alexandru: campania comună anti-mongolă din 1345 şi căsătoria sa cu Maria, o membră a familiei Lackfi. Judecând însă lucrurile din altă perspectivă, disimularea atentă a mormântului permite o a doua teorie. Poate că sarcofagul nu adăposteşte un membru al Casei Basarab, ci o rudă îndepărtată, al cărei deces pe teritoriul Valahiei era stânjenitor, poate chiar un pericol diplomatic iminent pentru dinastie, dacă locul său de veci ar fi fost făcut public. El putea fi ori un nobil catolic căzut în dizgraţia regelui ungar refugiat la rudele sale prin alianţă (vezi căsătoria ardeleană a lui Tatomir Radu Negru, respectiv informaţia despre retragerea fiilor voievodului Ladislau Kan în Valahia), ori unul decedat pe neaşteptate în Ţara Românească. Pe teritoriul ţării ştim că a murit în luptă voievodul Nicolae Lackfi (1368), însă cronicarul Ioan Târnave afirmamaghiară în „Cronica ungurilor” că trupullaneînsufleţit fost repatriat dede învinşi. Tradiţia afirmă că se odihneşte Esztergom.a Poate că fratele şi predecesorul său, Andrei Lackfi (iniţiale consistente cu prima parte a rebusului, A L), să se fi stins şi el aici, în altă împrejurare. El a emis ultimul său act la Alba Iulia sau Vişegrad (Weissenburg, Wyssegrad) în anul 1359, după care dispare din arhi ve, iar mormântul său e necunoscut. Ca voievod al Transilvaniei putea primi daruri regale preţioase şi era înrudit cu domnitorii români ca frate al domniţei Maria, soţia lui Nicolae Alexandru. În plus, avea ascendenţă germanică, fiind urmaş al lui Lack de genere Herman. Toate acestea sunt susţinute de argumente genetice şi de inventarul bijuteriilor, cu excepţia notabilă a nasturilor blazonaţi de pe tunică. Sumarizând, vedem cum argumente arheologice, istorice, genetice şi logice dau cele mai mari şanse de a se odihni în mormântul nr. 10 unui prinţ AL VA (Aldea Voievod?), fiul lui Ioniţă Basarab, trimis să locuiască la curtea regală din Buda pentru circa opt ani (1344-1352) şi mort în împrejurări necunoscute cândva între anii 1364-1370, în timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu. Să fi reprezentat unchiul un potenţial rival la tron înlăturat prin metode neortodoxe de către nepot? Ar fi un alt motiv posibil pentru evidenta disimulare a mormântului. 32
Despre nasturii blazonaţi O. Pecican opinează circumspect că „stema de la Argeş urmează împărţirea scutului şi, măcar în parte, culorile câmpului şi recursul la benzi orizontale după modelul Casei de Anjou. Faptul acesta mă îndeamnă să cred că ea a aparţinut unui aristocrat vasal al dinaştilor maghiari, fiind mai probabil un vasal al lui Ludovic (1342-1382)”49. Noi afirmăm că ea reprezintă o augmentare heraldică născută dintr-un blazon srcinar în sudul Dunării, acela al Casei imperiale Şişman. Contemporan cu schimbarea de paradigmă heraldică, purtătorul de armerii îngropat la Curtea de Argeş în mormântul nr. 10 moştenea de la tatăl său culorile şişmanide ale câmpului dextru, iar scutul despicat de la un înaintaş care justifica unirea în jumătate-părţi prin obţinerea titlului de despot, anexarea unui teritoriu sau căsătorie. De asemenea e logic să admitem că, în contextul şederii în preajma regelui Ludovic ca garant al loialităţii fratelui său mai mare, ipoteticul Aldea devenise, potrivit uzanţelor cavalereşti, vasalul regelui, gest însă insuficient pentru a-i prelua şi blazonul. Cât despre apartenenţa sa la ritul catolic, disimularea mormântului ne face să credem că e o ipoteză plauzibilă. Până acum, herbul figurat pe scutul frescei „cavalerul fără cap”, din păcate astăzi complet ilizibil din cauza vandalizărilor repetate, era considerat cel mai vechi simbol heraldic al Basarabilor, datat undeva pe la anul 1320. O. Iliescu credea în 1977 că poate decela o stemă despicată, cu primul cartier fasciat din opt piese. După datarea cu carbon 14 efectuată anul trecut, stema de pe nasturii descoperiţi în mormântul 10 este azi a doua cea mai veche variantă a herbului dinastiei Basarab, întrecând cu numai câţiva ani vârsta primelor monezi cu blazon ale lui Vladislav I Vlaicu.
4. Monedele lui Vladislav I Vlaicu. Succesiunea emisiunilor Datorită inevitabilei monocromii a monedelor emise de Vladislav I (13641377) în Ţara Românească, rămâne un semn de întrebare asupra culorilor reale purtate de steme. Aşadar, în loc de culori vom descrie numai câmpuri pline sau câmpuri goale, primele fiind zone embosate iar celelalte, zone în relief. Potrivit uzanţelor medievale, aversul monedelor prezenta de regulă blazonul autorităţii emitente, iar reversul o imagine a acestei autorităţi (un simbol cristic, un sfânt patron, efigia liderului politic, etc.). De pildă regele Ungariei, Ludovic cel Mare (1342-1382), careaidatorită longevităţii sale a fost contemporan nuacest mai puţin de patru voievozi Ţării Româneşti (şi suzeran al lor în bună partecudin interval), a emis ducaţi (florini) de aur cu blazonul Casei de Anjou-Ungaria pe avers, iar pe revers imaginea sfântului rege Ladislau. În Ovidiu Pecican’s Blog – Imago Mundi & Speculum Historiae, Paftaua de la Argeş: cca. 1350-1400, 23 martie 2010, on-line pe ovidiupecican.wordpress.com. 49
33
Ducat cu blazonul Anjou-Ungaria emis de Ludovic cel Mare (1342-1382)
Într-o perioadă de declin al sistemului monetar bizantin era de aşteptat ca ducatul unguresc să fi constituit model pentru ducatul muntean, iniţiat, după dovezile istoricela de până acum, deacesta Vladislav I Vlaicu. Neavând însă acces din motive politice aurul transilvan, a recurs la argintul bulgăresc (cu urme de bismut) şi cel sârbesc50. Implicit, a preluat un sistem de greutăţi răspândit în Balcani, o marcă de argint de-a sa cântărind 210 g şi fiind divizată în 200 ducaţi de 1,05 g, sau 300 dinari de 0,70 g, sau 600 bani de 0,35 g. Ducaţii de argint ai lui Vlaicu erau la paritate cu groşii emişi în Bulgaria, Serbia şi Boemia, dar şi cu ducaţii bizantini (basilikon), toate având ca model groşii veneţieni de secol XIII. Pe de altă parte, specialiştii au observat că subdiviziunile monetare ale Ţării Româneşti, dinarii şi banii, „urmează îndeaproape modelul dinarilor şi obolilor bătuţi de monetăriile regale din Ungaria”51. Această dublă influenţă ilustrează şi pe plan numismatic îngusta marjă de manevră de care dispunea conducătorul tânărului stat în geopolitica regională. Trebuie spus că acelaşi curs a fost urmat şi de voievozii Moldovei, care însă au preluat în întregime blazonul angevin. Monedele tip gros bătute în Moldova odată cu domnia lui Petru Muşat (c.1375-c.1391) au ca stemă personală pe revers un blazon identic cu cel de pe ducatul lui Ludovic cel Mare. 4.1. Legătura dintre momentele politice cruciale şi baterea de monedă Ţinând seama de durata domniei sale de circa 13-14 ani, Vlaicu a desfăşurat o activitate monetară neobişnuit de bogată. Numismaţii s-au străduit să facă ordine în multitudinea de emisiuni monetare de ducaţi, dinari şi bani cu grafică şi legende diverse, stabilind prin numerotare o succesiune a tipurilor şi variantelor de monede emise (de exemplu numai din emisiunile sale de dinari au ajuns la noi nu mai puţin de 21 variante). O adevărată Biblie numismatică autohtonă care 50 Ernest Oberländer-Târnoveanu, Katiuşa Pârvan, Bogdan Constantinescu, Gh. Niculescu şi Migdonia Georgescu, The early stage of the Wallachian coinage (c.1365-1386) in the light of atomic analyses , articol publicat on-line pe platforma www.romarcheomet.ro. 51 George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1977, pag.XVI. Recent, în articolul numit mai sus, Ernest Oberländer-Târnoveanu anunţa că „în pofida viziunii general-acceptate, sistemul monetar valah de început nu a constat în trei denominaţii [...], ci numai în două, ducaţi şi bani. De fapt, aşa-numiţii dinari erau doar ducaţi cu greutate redusă, degradaţi, bătuţi după reforma monetară dispusă la mijlocul anilor 1370.” 34
centralizează toate informaţiile şi cataloghează descoperirile istorice este volumul „Monede şi bancnote româneşti” , publicat în anul 1977 de Buzdugan, Luchian şi Oprescu, la care ne vom referi prescurtat în continuare cu acronimul MBR. Autorii oferă în cuprinsul acestui volum, pe lângă informaţia de bază privind monedele bătute de voievozii români, o cronologie a acestor emisiuni . Sunt numerotate cu cifre romane tipurile de bani emişi de-a lungul timpului, fără a da însă explicaţii privind modul în care s-a determinat succesiunea emisiunilor. Fără îndoială, analizând atent domniile voievozilor emitenţi de monedă în lumina informaţiilor anului 2016 şi efectuată de specialişti în domeniu, dar şi din arii conexe, va duce la reevaluarea succesiunii emisiunilor, implicit a numerotării propuse de volumul publicat cu 40 de ani în urmă. Aici vom oferi câteva elemente de reflecţie în acest scop, urmărind pista heraldică. Ca ipoteză de lucru, excludem existenţa unui număr mare de monetării care să ştanţeze pe monede semne grafice distinctive (mărci de fabricaţie), aşa cum se obişnuia în Occidentul medieval. Ţara Românească s-a născut la sfârşitul veacului al XIII-lea ca stat cu un singur centru de putere şi nu avem date despre existenţa mai multor monetării. Pornim deci de la ideea că primul emitent de monedă a înfiinţat şi utilizat o singură monetărie, cea domnească de la Curtea de Argeş 52. De asemenea, este foarte puţin probabil ca un eventual semn al monetăriei să figureze pe stema personală a domnitorului de pe aversul monedelor. Aceasta ar fi fost o lipsă de reverenţă de neconceput în epoca feudală. Uzanţa cerea ca orice fel de marcă să apară în exteriorul scutului heraldic. În timpul domniei sale, Vlaicu vodă a parcurs câteva etape politice distincte, foarte probabil oglindite la nivel simbolic şi în emisiunile monetare. Vom trece în revistă succint aceste etape, subliniind momentele istorice favorabile emiterii de monedă: 1364-1367, ani de consolidare a puterii, fără activitate politică şi militară notabilă. Conform datelor istorice, tânărul principat nu e totuşi independent, având o dublă relaţie de vasalitate: faţă de regatul Ungariei şi de ţaratul bulgar de Târnovo, condus de unchiul lui Vlaicu, Ioan Alexandru53. Arheologia arată că monedele aflate în circulaţie în Ţara Românească erau hiperperii bizantini de aur şi groşii bulgăreşti de argint. deoarece omite să jure fidelitate regelui Ludovic cel Mare la urcarea pe tron, acesta îl declară într-o strigare la oaste (5 ianuarie 1365) „uzurpator” 54;
După opinia lui Octavian Iliescu, formulată în op.cit. pag.85, la care ne raliem. O bună parte din rudele prin alianţă ale lui Vladislav I Vlaicu se aflau la sud de Dunăre. Ioan Alexandru fusese căsătorit cu mătuşa lui Vladislav, Teodora, şi era fratele mai mare al lui Ioan Sraţimir, ţarul de Vidin. La rândul său, acesta era căsătorit cu Ana, sora voievodului. Alt cumnat al său era ţarul sârb Ştefan IV Uroş, căsătorit cu cealaltă soră, Anca. 54 Mihai Florin Hasan, op. cit., pag.133. Întrebarea este, uzurpator al voievodului Radu, viitorul său coregent şi succesor, sau uzurpator, în general, al unui principiu de drept feudal al suzeranului? Potrivit gândirii medievale, cea de-a doua variantă e mai plauzibilă. 52 53
35
(1365) refuză participarea alături de regele Ludovic la campania antibulgară menită să creeze un nou Banat la sud de Dunăre; ungurii cuceresc Bădinul şi iau în captivitate familia imperială; Vladislav contrează: ocupă Severinul şi iese din blocajul financiar provocat de tăierea legăturilor cu Bădinul aliat înfiinţând prima monetărie55; Oportunitate/necesitate de a emite monedă. indicii de calmare a relaţiei regelui Ludovic cu Ţara Românească pe baza status quo-ului 56: Vlaicu aprobă trasarea graniţei între Ardeal şi Ţara Românească; (toamna 1366) regele Ludovic cere din cetatea Orşovei o hotărnicie în Transilvania din care deducem că „vayvodam nostrum Transalpinum” se afla în posesia Amlaşului „parte terrarum sub vaivodatu domini Ladislai” ; din context reiese că Ludovic nu controla cetatea cea mai importantă din zonă, Severinul, care se afla în stăpânirea Ţării Româneşti. 1368, privilegiu comercial dat negustorilor din Braşov (20 ian.) şi contestarea de către regele Ludovic cel Mare a controlului românesc asupra Severinului. are loc un dublu atac: un corp de oaste din vest asupra Severinului şi unul dinspre Ardeal către Târgovişte; divizându-şi forţele, Vlaicu le respinge pe ambele cu succes, într-o luptă fiind ucis însuşi conducătorul oastei maghiare, voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi; probabilă activitate diplomatică îndreptată spre Bizanţ: pledoarie pentru o alianţă militară şi cerere de înfiinţare a celei de-a doua mitropolii; impulsionat financiar de ţarul de Târnovo, Vlaicu îi alungă pe unguri din Bădin. Oportunitate/necesitate de a emite monedă. 1369, Vlaicu contramarchează groşi bulgăreşti cu blazonul Basarab, probabil pentru plata armatei. Banii proveneau din suma primită pentru intervenţia sa militară (circa 900.000 groşi de argint). donaţie pentru mănăstirea Cutlumuş de la Athos, „ca să-mi fac prin aceasta pomenire părinţilor domniei mele şi mie, acuma şi în timpurile ce vor urma, slavă în viaţa de aici şi iertare de păcate în viaţa următoare” - mărturisire de credinţă ortodoxă; obţine de la Ludovic eliberarea lui Ioan Sraţimir şi a surorii sale, desfiinţarea Banatului Bulgariei, înlocuirea cu suzeranitatea ungară asupra Bădinului; parte din înţelegere, depune omagiu de vasalitate şi primeşte Făgăraşul; „din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei domn al Ungrovlahiei şi duce al Făgăraşului”; respinge prima incursiune din istorie a turcilor la nord de Dunăre, participă cu ungurii la campania împotriva ţarului de Târnovo, aliat cu otomanii; ocupă Dârstor/Silistra;
55 Octavian Iliescu, 1365-1965: şase veacuri de la emiterea celei dintâi monede româneşti, în Buletinul Societăţii Numismatice Române 96-120 (1948-1972), pag.84. 56 Mihai Florin Hasan, op. cit., pag.133. 36
permite sosirea episcopului catolic de Oradea (Demeter Futak) şi construirea a două biserici catolice, una la Argeş şi alta la Târgovişte. 1370, an hotărâtor pentru direcţia confesională a Ţării Româneşti. Patriarhul de Constantinopol Calist I răspunde favorabil cererilor lui Vlaicu din urmă cu doi ani. (oct.) se înfiinţează mitropolia de Severin condusă de arhiereul Antim (Daniil Critopol); începe lucrarea monastică a lui Nicodim la Vodiţa şi Tismana; Vlaicu refuză propunerea papei Urban V de a se converti/reveni la catolicism; Ţara Românească obţine recunoaştere din partea împăratului bizantin Ioan V Paleologul, care avea disperată nevoie de aliaţi împotriva otomanilor; Oportunitate de a emite monedă anunţând noua formulă ecleziastică a ţării (ducaţi, blazon cu 2 grinzi şi semilună, pasăre conturnată -tip I) 1371, situaţia Valahiei ortodoxe a devenit determinantă, moştenind în Balcani poziţia imperiilor bizantin şi bulgar. Pericolul turcesc a ajuns la Dunăre. moare fostul suzeran Ioan Alexandru iar Bulgaria e ocupată de turci; trupele lui Vlaicu protejează independenţa „oblastiei de Bădin”; e posibil ca un corp de oaste român să fi luat parte în bătălia de la Cernomen (pe râul Mariţa), pierdută de sârbi şi bizantini; Macedonia şi Grecia intră sub ocupaţie turcească. Oportunitate de a emite monedă în stil bizantin (ducaţi, cruce cantonată cu 4 stele-tip II). 1372, pentru a asigura succesiunea, Vlaicu îl asociază la domnie pe Radu I. moare mitropolitul Iachint al Ungrovlahiei; prompt, patriarhul Filotei îl numeşte în loc pe egumenul Hariton de la Cutlumuş (Athos); Vlaicu se intitulează „baron de Făgăraş şi Amlaş” într-un act de donaţie local; Cei doi voievozi emit monedă comună (ex. bani anepigrafi cu blazon nou cu grinzi haşurate, cr uce cantonată cu 2 stele şi literele slavone V şi R). 1373-1375, perioadă în care apar consecinţele manifestărilor de independenţă faţă de Ungaria şi papalitate ale voievozilor români. Regele Ludovic interzice importul de sare din Ţara Românească. Embargoul afectează bugetul ţării. La rândul său, papa Grigore XI scrie episcopilor din Ungaria şi Transilvania, cerându-le să afurisească „pe toţi locuitorii care vor vinde arme românilor şi turcilor”. (1374) Vlaicu face donaţii personale în sate şi bani către mănăstirea ortodoxă Vodiţa de lângă Severin, unde Nicolae Iorga a lansat ideea că ar fi şi înmormântat57; boieri refugiaţi în Ardeal răspândesc zvonul că Vlaicu a încheiat o alianţă cu turcii;
57 „S-ar putea iarăşi ca ţărâna lui să se fi împrăştiat la ruinarea mănăstirii Vodiţa, de lângă Vârciorova, pe care tot el a făcut-o să se înalţe, pe malul Dunării, dăruindu-i daruri scumpe”, Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Ed. Humanitas, 2012. 37
(1375) Ţara Românească e atacată de unguri; este pierdută cetatea Severin, dar nu şi hinterlandul aferent. 1376-1377, Severinul este recucerit. Cândva între 1374 şi 1377 Vladislav I Vlaicu moare; Radu I rămâne singur „mare voievod şi domn”.
Observăm că există cel puţin cinci momente cruciale ale domniei în care Vlaicu ar fi putut emite monedă, fie din necesitate economică, fie ca memento al activităţii militar-politice. Unul este chiar cert: marcarea groşilor bulgăreşti a avut loc cu ocazia recuperării Bădinului de la unguri. Momente plauzibile ale primei emisiuni monetare a Valahiei pot fi numai două: a doua parte a anului 1365, moment avansat de prof. Octavian Iliescu, în
contextul cuceririidin ţaratului de afluxului Bădin dede către regele Ludovic şi a blocajului financiar rezultat stoparea groşi bulgăreşti, sau iarna dintre 1367-1368, în pregătirea semnării primului privilegiu comercial pentru negustorii saşi din Braşov, după negocierile purtate cu trimisul regal Dimitrie Lepes şi nevoia urgentă de masă monetară pentru a susţine balanţa de plăţi şi taxe.
În oricare dintre cele două variante de timp avansate, grafica primei emisiuni de monedă trebuie să fi respectat câteva constrângeri de natură politică şi să expună simbolic câteva idei-forţă specifice tânărului stat carpatin. Emisiunea trebuie să fi fost dublă, una cu legendă latină, şi una în limba slavonă, Valahia jucând rolul de placă turnantă între cele două culturi şi adresându-se amândurora. Ea mai urma să afirme poziţia politică a voievodului emitent, ferm dar subtil, fără a răni sensibilităţi sau a agrava animozităţi din partea vecinilor, fie ei aliaţi ori suzerani. Pentru început să notăm că în acest moment istoric există o asemănare între blazonul Casei de Anjou-Ungaria de pe monedele lui Ludovic cel Mare şi herbul Casei Basarab figurat pe cele ale lui Vlaicu, lipsind numai crinii angevini din câmpul senestru, exact ca pe nasturii de la Argeş. Totuşi credem că asemănarea e mai degrabă coincidentală şi moştenită. În momentul primei emisiuni monetare, Vladislav nu era în relaţii apropiate cu regele Ungariei. Lipsa crinilor înseamnă că nu a avut loc o conferire, iar motivul stemei despicate trebuie căutat în altă parte. Cea mai incitantă ipoteză este adăugarea heraldică a câmpului plin după dobândirea Banatului de Severin de către Basarab I, cândva în preajma anului 1324. Păstrarea acestui câmp pe stema lui Vlaicu arată potrivit cutumelor heraldice ori deţinerea în continuare a controlului asupra Severinului, ori cel puţin o pretenţie. Moneda cu cea mai apropiată grafică de cea a ducatului angevin e, conform catalogului numismatic MBR, ducatul tip III comun muntean cu legendă latină . Cât despre ducaţii munteni tip I, indicaţi de prof. Iliescu ca prima emisiune monetară a lui Vlaicu vodă, noi credem că a avut loc într-un alt moment istoric. 38
În continuare vom oferi o ipoteză mai tentantă privind momentul acestei emisiuni, moment în care se cerea „trâmbiţarea” unui eveniment politic semnificativ ce merita cu prisosinţă a fi făcut public într-o cheie simbolică de tip heraldic şi pe suportul fizic de maximă circulaţie: moneda. 4.2. Propagandă prin simboluri heraldice gravate pe monede
Să privim mai întâi ducatul destinat schimburilor comerciale cu lumea catolică. Macheta ducatului comun muntean tip III, care e în opinia noastră prima emisiune în ordine cronologică, are o grafică foarte bună 58, indicând implicarea unui meşter iscusit, după toate aparenţele străin, familiarizat cu elementele de tip heraldic şi corpul de literă gotic al legendei ducatului de aur emis de Ludovic cel Mare. În plus, regăsim aici aspiraţia spre excelenţă specifică tuturor începuturilor. Bătut cândva în intervalul 1365-1368, probabil în noua monetărie de la Argeş, ducatul din argint are un diametru de 18 mm şi 1,05 g în greutate. El are pe avers un scut francez despicat având câmpul dextru fasciat din opt părţi, patru pline şi patru goale, iar câmpul senestru plin. Legenda aversului este: † M LADIZLAI WAIWODE. Pe revers e figurat un cimier alcătuit dintr-o pasăre aşezată pe un coif închis de tip cruciat cu lambrechini şi orientare dextră. Pasărea are capul conturnat spre crucea ieşind de sub aripa semideschisă, pe care pare că o sărută. Ca legendă avem în continuarea textului de pe avers, numele latin al ţării: † TRANSALPINI. Citită în întregime, cu monograma M prescurtarea uzuală pentru MONETA, legenda prezintă „moneda lui Ladislau (Vladislav), voievod al Ţării de peste munţi”. Această pasăre conturnată şi cruciată desemnată astăzi cu numele de acvilă valahă, a rămas peste veacuri stema oficială a Ţării Româneşti.
Ducatul „latin” al lui Vladislav I Vlaicu (tip III comun muntean, nr. cat. 14 cf. MBR, foto din MMV)
Element heraldic exterior scutului, cimierul era o construcţie grafică de mare complexitate ce făcea parte din herbul oricărui cavaler medieval, fiind purtat de acesta pe coif ca semn distinctiv fie în bătălii reale, fie în turniruri. Pentru a fi cu adevărat inconfundabil, era necesar să fie inedit. Apariţia lui la Basarabi comportă exact aceeaşi discuţie ca şi pentru blazonul de pe scut: poate fi pusă pe seama unei Atunci când nu se specifică în mod expres, fotografiile monedelor preluate în studiul de faţă sunt cele expuse în condiţii grafice deosebite pe portalul de internet Monedele Moldovei şi Valahiei (monederomanesti.cimec.ro), având ca autori pe Bogdan Costin şi Alexandru Pînzar de la Asociaţia Culturală „Memoria Sucevei”. 58
39
conferiri din partea suzeranului feudal, sau s-a născut într-un moment necunoscut din iniţiativa, chiar geniul purtătorului? Ce ştim azi despre acest simbol heraldic? Szabolcs de Vajay îl plasa cu ani în urmă în panteonul heraldicii maghiare, considerându-l asemănător păsării totemice Turúl a triburilor nomade arpadiene59. Heraldistul Tudor-Radu Tiron s-a raliat opiniei lui. Alţi specialişti au venit însă cu ipoteze diferite. Dan Cernovodeanu afirma că este vorba despre un vultur negru (aegypius monachus), văzut ulterior ca acvilă aurie (aquila chrisaëtos) specifică munţilor Carpaţi60. Mai târziu, Ţara Românească a intrat sub influenţa politică a lui Iancu de Hunedoara, iar pasărea-cimier a fost mult timp, din mândria de a fi conaţionali cu o personalitate de calibru european, asemuită cu corbul heraldic al Corvinilor, urmaşi pe linie maternă ai Basarabilor. După aceea, odată cu stingerea dinastiei Basarab, a existat o perioadă în care s-a utilizat simbolul acvilei bicefale de extracţie bizantină, pentru a se reveni la acvila simplă în timpurile moderne. Luându-ne după aspectul excelentei impresiuni de pe ducatul „latin” al lui Vladislav I Vlaicu, introducem aici o nouă ipoteză: pasărea iniţială era o potârniche cenuşie (Perdix perdix, foto Wikipedia). Ce argumente susţin ipoteza? Are un corp solid, aripi ascuţite, gât alungit, cu guler, un cioc uşor încovoiat, elemente regăsite şi la înaripata de pe reversul monedei. Acesta ar fi argumentul vizual. Dar există şi un argument lingvistic: în maghiară potârniche se spune fogoly, iar fogros/fogoros e numit terenul de vânătoare unde se găseşte această specie. Românii din Ardeal îi spun şi astăzi potârnichii fugău sau fugle şi o apreciază pentru „statura semeaţă şi îndârjirea mândră” 61 cu care îşi protejează puii. Micile păsări erau destinate meselor celor cu sânge albastru, fiind vânate cu sutele pe domenii întinse, aşa cum era şi Fogoros/Făgăraş. Ştiind că acesta fusese ţinutul lui Negru Vodă, o potârniche purtată drept cimier era expresia heraldică cea mai la îndemână pentru a face cunoscut domeniul funciar pe care îl revendica, sub forma unor arme parlante. Pentru ca cimierul să aibă valoare de perpetuitate, era necesar ca purtătorul iniţial să fie şi conducător al Casei dinastice. Era el Radu Tatomir, descălecătorul făgărăşean de la Câmpulung şi Argeş? Sau fiul Ioniţă Basarab, necredincios coroanei ungare? Analizând din perspectiva evenimentelor istorice, valoarea de simbol teritorial a cimierului e întregită de postura păsării, de capul ei conturnat. Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in Genealogica & Heraldica. Proceedings of the XXXth International Congress of Genealogical and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september 2012, s’Gravenhage, Stichting De Nederlandse Leeuw, 2014, p. 348. 60 Dan Cernovodeanu , Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag.43-44. 61 Informaţii preluate de pe site-ul http://vanatoare.info/specii-de-vanat/potarnichea-perdix-perdix/ 40 59
Fiind o pasăre frecvent vânată, potârnichea are obiceiul de a alerga prin faţa vânătorului, oprindu-se apoi în loc, cu capul întors spre locul de unde vine primejdia. E o postură specifică, naturală, arătând alerta maximă şi concentrarea asupra pericolului. Odată acesta identificat, potârnichea poate găsi o strategie de salvare. Oare nu astfel s-au purtat de-a lungul istoriei şi voievozii Casei Basarab? Pe monedă, pasărea pare că îşi întoarce capul către o cruce purtată pe spate. Aceasta a fost interpretată ca o reorientare de factură religioasă, sau către independenţă politică. Adrian Homutescu lansează o ipoteză iconoclastă62: la prima emisiune monetară, crucea de pe reversul dinarului făcea parte din legenda ducatului ca semn de început († TRANSALPINI), poziţia ei lângă ciocul păsării fiind doar o interesantă Rezultatulvoievozi, a fost însă atâtcrucea de armonios şi semnificativ, încât a fostcoincidenţă. preluat de următorii astfel devenind parte integrantă a blazonului Ţării Româneşti. Se prea poate ca iniţial cimierul voievodului făgărăşean să fi fost doar potârnichea cu cap conturnat, un simbol puternic în sine, de agerime şi de contemplare a pericolului pe măsură ce se îndepărtează de el. Explicabil prin contextul în care Negru Vodă a trecut munţii în 1290. El a decis să traverseze Carpaţii după moartea regelui Ladislau IV Cumanul, considerându-se persecutat de noul ocupant al tronului, Andrei III (12901301), care îşi începuse domnia punându-i la respect pe apropiaţii fostului rege. El intenţiona să confişte domeniile Făgăraş şi Sâmbăta, lucru întâmplat de altfel anul următor, cele două fiefuri ajungând la suporterul său, Ugrinus Csák. Căzut în dizgraţie, Tatomir a ales să se îndepărteze, păstrând însă privirea, adică pretenţia, asupra fostei eifeude. Postura potârnichei sugerează acest eveniment, deci introducerea ca cimier trebuie să-i fi aparţinut chiarexact descălecătorului şi evident nici acesta nu este un simbol heraldic de concesie. Tribulaţiile politice ulterioare s-au manifestat heraldic în producţia de monedă, conducând la apariţia unor variante noi. Dacă în privinţa scutului vor apărea diverse cadenţări, capul întors al păsării cruciate, fie ea potârniche, vultur, acvilă sau corb, va persista peste secole ca simbol heraldic pentru identitatea Ţării Româneşti. Pe aversul ducatului său, Vladislav Vlaicu utiliza blazonul moştenit de la predecesorii săi, probabil în continuitate şi cu stema din mormântul nr. 10. Cât despre capul păsării, era firesc să rămână conturnat. Voievodul şi-a început domnia printr-o relaţie de neîncredere încordată cu regele Ludovic cel Mare, care îi reproşa într-un mesaj imediat ulterior urcării pe tron că urmează „obiceiurile rele” ale tatălui său Alexandru. Acesta rupsese relaţiile cu Ungaria nu la multă vreme după moartea lui Basarab I şi manifestase în mod demonstrativ preferinţa pentru ortodoxie, înfiinţând mitropolia de la Argeş şi preluând ritualic numele de botez Nicolae. Ludovic cel Mare, care ca şi Carol Robert înaintea sa avea uneori 62
Adrian Homutescu, Elemente de heraldică românească, articol publicat on-line pe www.romaniancoins.org.
41
satisfacţia să augmenteze blazoanele vasalilor importanţi 63, nu întreţinea astfel de relaţii relaxate cu voievozii Transalpinei. Similitudinea blazoanelor în epocă era dată doar de respectarea aceloraşi reguli heraldice. Elementele de continuitate dinastică sugerate de blazon, legenda sobră şi absenţa oricărei imagini de domn autocrat care ar fi putut provoca sensibilităţi la Curtea maghiară pe de o parte, dar şi rebusul complex de arme parlante al pasării recursante (privind înapoi), pe de cealaltă, ne fac să bănuim că avem aici prima emisiune monetară a lui Vladislav Vlaicu, simultan concesivă şi temerară, apărută într-un moment politico-economic bine determinat în timp. Legenda în limba latină de pe primul său ducat ne convinge totuşi că Vlaicu întrerupsese numai relaţiile politice cu Ungaria, nu cu întreaga lume catolică, şi nicidecum relaţiile economice, mai ales cu saşii din Braşov şi Sibiu. Varianta cu legendă slavonă a ducatului de primă emisiune era destinată schimburilor comerciale cu lumea ortodoxă. Să îl privim.
Ducatul „slavon” al lui Vladislav I (tip III comun muntean, nr. cat. 17 cf. MBR)
Blazonul de pe avers are fasciile impare pline, însă cu margini îngroşate, iar cele pare prezintă nişte estetice haşuri în săritoare, care parcă vor să sugereze altă culoare decât cea a fasciilor pare de pe ducatul latin (verdele Casei ŞişmanSraţimir?). Câmpul senestru e plin. Scutul este timbrat de un semn minuscul asemănător unei hermine. Legenda †IѠANBЛATICЛABOIBOДA (Ioan Vlatislavoivoda) suferă din lipsă acută de spaţiu. Pentru a câştiga fracţiuni de milimetru, gravorul recurge la câteva şiretlicuri: foloseşte litera mai îngustă I (iota) în loc de И (ije) în două locuri, inversează litera Д din BЛAДICЛAB, făcându-ne astfel să o citim mai degrabă ca T, şi evită dublarea literei B la sfârşitul numelui, continuând cu OIBOДA. Nici vorbă de spaţiere între cuvinte. De ce s-a ajuns la această criză de spaţiu? Pentru că era absolut esenţial să fie afişat mai întâi numele hieratic/ teofor IѠAN (Ιωάννης= unsul lui Dumnezeu), pe care numai lumea slavonă îl De exemplu flori de crin Casei Kotromanić din Bosnia, fascii arpadiene conţilor sloveni de Celje (Cilli), sau chiar întreg blazonul Anjou-Ungaria voievodului maramureşan Dragoş. 63
42
putea înţelege cu adevărat. El exprimă obârşia nobilă, imperială, asănească, a emitentului. Implicit, dreptul său divin de a-şi conduce ţara, independent de aliaţii şi suzeranii săi potenţiali. O asemenea declaraţie de forţă merit a renunţarea la nişte spaţiu. Pe revers apare cimierul descris anterior. În plus faţă de ducatul „latin”, în câmpul dextru sub pieptul păsării e gravată o stea cu şase raze. Remarcăm calitatea artistică deosebită a reprezentării întregului cimier şi posibila semnificaţie heraldică a stelei, care, dacă ar fi de aur pe fond roşu, ar indica o persoană ilustră în arme 64. Pe de altă parte şi mai aproape de adevăr, steaua cu şase raze este un simbol solar tradiţional al civilizaţiei carpato-balcanice, gravat în lemn şi piatră din timpuri imemoriale. Legenda nu se referă de data aceasta la teritoriu, ca în varianta „latină”, ci reia numele hieratic IѠAN (Ioan), excelent încadrat în spatele crucii cu picior (fr. pied-fiché), sugerând o cruce procesională. Tija care pătrunde în spatele păsării pare astfel să contrazică ipoteza Homutescu la foarte scurt timp după prima apariţie a crucii-semn de început de pe ducatul latin. În continuare avem cuvântul BЛATI (Vlati), o prescurtare din lipsa de spaţiu cauzată de generoasa reprezentare grafică a cimierului. Însă dacă în loc de BЛATI am citi BЛAXI (Vlahi, prescurtare de la Vlahiskoi), ar avea sens o legendă de forma †Ioan (tradus ca domnitor autocrat) al Valahilor. Ca realizare artistică, ducatul „slavon” poartă aceeaşi semnătură de calitate a atelierului care a realizat prima emisiune, dar după unele manierisme observate meşterul gravor pare a fi altul, de data aceasta unul ancorat în civilizaţia meridională. Ne întrebăm dacă nu cumva continuitatea dinastică e declarată de această dată pe filiera sud-dunăreană a Casei imperiale Sraţimir. La o primă vedere, îngroşarea marginilor la fasciile impare (1-7) şi haşurile fasciilor pare (2-8) în săritoare tip fretté ar putea fi „citite” ca indicaţii de culoare avant la lettre, sau o formă primitivă de damaschinare. Totuşi, această modă a fost introdusă abia în vremea Renaşterii, şi, oricât am dori, haşurile nu pot avea semnificaţie nici asupra culorii, ştiut fiind că transpunerea cromatică prin haşuri şi puncte a fost general adoptată abia la sfârşitul veacului al XVII-lea. Credem însă că o analiză mai atentă a microelementelor grafice dă o serie de indicii asupra tincturii blazonului purtat de Vlaicu vodă. Mărind de opt ori im aginea scutului de pe monedă, observăm caracteristici care scapă la prima vedere. 64
L. Foulques-Delanos, op. cit.
43
Scutul blazonat de pe ducatul „slavon” cu microelemente grafice (inele şi haşuri). Comparaţie cu nasturele blazonat din mormântul nr. 10
Microanaliza arată că fasciile/grinzile pline, pe lângă îngroşarea marginilor, au prezentat iniţial şi ele o formă de damaschinare. Cu ajutorul unui poanson, pe matriţă s-au creat impresiuni circulare al căror negativ e încă vizibil pe fascia nr. 5 şi, poate din eroare, dar perfect prezervate în relieful adâncit, pe câmpul embosat al fasciei nr. 2. Aceste „inele” alternează, câte două sau câte trei, cu zone haşurate identice celor din câmpurile embosate. Alinierea lor ne face să credem că nu privim simple incluziuni de turnare, ci delicate elemente ornamentale şterse de uzura specifică monedelor, care urmează un şablon clar: în câmpul dextru fasciile impare au în câmp inele combinate cu haşuri, iar fasciile pare sunt integral haşurate. În câmpul senestru, cel mai afectat de uzură, observăm o dantelărie complexă care reia modelul de pe fasciile pline: inele alternând cu haşuri. În opinia noastră, gravorul a lăsat posterităţii indicii asupra culorilor de pe stema Basarab. Fasciile impare şi câmpul senestru purtau probabil auriul de pe nasturele blazonat din mormântul nr. 10, iar fasciile haşurate reprezentau probabil verdele. Aşadar, pe lângă expresia estetică a talentului de miniaturist al meşterului gravor, avem în faţă culorile blazonului purtat de Vladislav, care erau, deloc întâmplător, aceleaşi cu cele ale blazonului din mormântul nr. 10 de la Curtea de Argeş. Mai putem remarca legenda îndrăzneaţă, afişată de un conducător autocrat, care ne lasă să înţelegem dubla măsură cu care privea voievodul „publicul” căruia i se adresa: cuminte faţă de posibilele idiosincrazii ale lumii catolice reprezentată de regele Ludovic cel Mare şi îndrăzneţ faţă de împăraţii de la sud de Dunăre, care ştim că în acel moment istoric (1365) nu prezentau pericol politic. Ei înfruntau mari dificultăţi, generate de agresiunea militară ungară (Ioan Sraţimir de Vidin), respectiv turcească (Ioan Alexandru şi Ioan V Paleologul). Vladislav I şi-a manifestat dubla autonomie faţă de Ungaria şi Bulgaria printr-o emisiune monetară inedită. E vorba despre ştanţarea unei contramărci pe o cantitate de groşi din argint bulgăreşti bătuţi la Târnovo de ţarul Ioan Alexandru, unchiul său. Când anume să fi avut loc această emisiune? Istoria notează că ţarul 44
de la Târnovo a organizat în cursul anului 1368 o alianţă ortodoxă pentru recuperarea Bădinului. Cetatea dunăreană şi ţinutul aferent intraseră încă din 1365 în posesia ungurilor, care îi luaseră în captivitate pe membrii familiei imperiale de aici: ţarul Ioan Sraţimir, ţarina Ana (sora voievodului valah) şi monahia Teofana, soţia repudiată a ţarului Ioan Alexandru, mătuşa lui Vlaicu. Ulterior, franciscanii au început o intensă campanie de catolicizare a regiunii, prima victimă fiind chiar Ioan Sraţimir, ţinut prizonier în cetatea Humnik din Croaţia. Intervenţia armată asupra Bădinului s-a desfăşurat la finele anului 1368 sau începutul lui 1369, pe fondul unei răscoale locale împotriva ocupantului. Printr-o complexă combinaţie diplomatico-financiară care îl includea pe împăratul bizantin aflat în acel moment în detenţia bulgarilor, voievodul român a primit echivalentul a 180.000 florini veneţieni pentru a conduce o campanie militară către Bădin. Plata s-a făcut în groşi bulgăreşti de Târnovo (circa 900.000 piese). De ce a fost nevoie de acest stimulent? Ţara Românească tocmai îşi revenea după ce trupele lui Vlaicu respinseseră cu succes o formidabilă campanie maghiară venită pe două direcţii, dinspre Severin şi Ardeal. A -ţi apăra ocina era una, dar pentru a lupta în interesul altcuiva cerea o recompensă atractivă. Intervenţia hotărâtă a domnitorului nord-dunărean a fost un succes. A fost cucerită cetatea Belogradcik , Bădinul asediat, iar restul teritoriului rudelor sale, eliberat. Apoi, prin negocieri diplomatice, cumnatul Ioan Sraţimir era reinstalat pe tron, e drept, sub suzeranitate angevină şi lăsându-şi ostatice în Ungaria cele două fiice. Preţul politic plătit de un Vlaicu învingător pentru eliberarea surorii sale a fost, în mod paradoxal, destul de mare. El a prestat omagiu de vasalitate către regele Ludovic, primind în schimb ca feudă Făgăraşul şi acceptarea tacită de a păstra Severinul.
Gros bulgăresc de Târnovo (revers cu imaginea lui Isus Cristos) şi poziţia blazonului-contramarcă pe un alt exemplar
Contramarca bătută pe groşii bulgăreşti nu avea nici un fel de pretenţie artistică, înfăţişând simplu, înscris într-un cerc, blazonul Casei domnitoare: scut în jumătate părţi, dextra fasciată din opt piese, iar senestra plină. Dacă aceşti bani au fost marcaţi cu prilejul campaniei din 1369 amintite mai sus, aşa cum bănuim, înseamnă că au fost folosiţi inclusiv la plata oştenilor care îl însoţiseră 45
pe Vlaicu în campanie, urmând a fi utilizaţi ulterior ca monedă de schimb şi pe teritoriul naţional. Această improvizaţie monetară are importanţa sa neîndoielnică: confirmă legătura dintre dinastiile Basarab şi Sraţimir (Asan-Şişman), precum şi implicarea lui Vlaicu în treburile politice ale ţarilor bulgari. Marcarea unei monede străine, mai mult, una emisă de un împărat, fie el unchi şi membru al familiei extinse, era în fond în epocă privit ca un act de lezmaiestate. El trebuie judecat pentru dubla sa semnificaţie: necesitate economică şi emancipare politică. În anul 1369 Vlaicu era deci aliatul regelui Ludovic, pe care îl însoţea în luptă împotriva fostului său patron politic, ţarul Ioan Alexandru, şi accepta vizita pastorală a unui episcop catolic subordonat ierarhiei din Ungaria. Se părea că acesta urma să fie traseul său politic în continuare, iar eforturile diplomatice de apropiere de Bizanţ erau uitate. Împăratul Ioan V Paleologul însă nu uitase. După zadarnicul său turneu vest-european în care încercase cu disperare să înjghebeze o coaliţie antiotomană, beneficiind şi de perioada de reflecţie datorată scurtei sale detenţii în Bulgaria, vedea în sfârşit în el un personaj interesant, activ şi puternic, care putea interveni în evoluţia geopolitică a Balcanilor, favorabilă pe moment expansiunii turceşti. Iată de ce, după numai un an de la acceptarea suzeranităţii maghiare, Vlaicu punea punct orientării sale politice către Ungaria, transformându-se într-un alt conducător: înfiinţa a doua mitropolie ortodoxă la Severin în frunte cu kir Antim, impunea o garnizoană valahă în Dârstor/Silistra, strategica citadelă imperială de la Dunăre, şi se alia cu bizantinii şi sârbii împotriva turcilor. Probabil această efervescenţă proortodoxă a fost fundalul pentru emiterea unui ducat cu elemente heraldice noi, care se abăteau de laistoric regulile consacrate.
Ducat tip I Vladislav I cu blazon despicat, două fascii şi semilună (necatalogat, apărut la o licitaţie internaţională în anul 2013)
prezintă pe avers îngroşate, un scut francez câmpul dextru fasciat din patruElpărţi cu trăsături fasciiledespicat, impare haşurate fin în săritoare şi cele pare libere, iar în câmpul senestru, o semilună conturnată. Scutul e timbrat de o cruce cu braţe egale, uşor potenţată. Legenda se citeşte +IѠ BЛAДICЛABЪ BOEBѠДЪ (Io Vladislavă voevodă).Pe revers apare un coif cu cruce pe obrăzar şi lambrechini, orientat spre senestra, cimierul fiind compus din aceeaşi pasăre 46
recursantă şi o cruce cu braţe egale aşezată în dreptul ciocului. Interesant, pentru a permite inserarea crucii s-a renunţat la gravarea ultimei litere B din legendă. Pe revers, în faţa păsării, e figurată o stea cu şase raze. Legenda se citeşte: + IѠANЪ BЛAДICЛA (+ Ioană Vladisla). Comparativ cu modelul de ducat prezentat mai devreme, e uşor de observat că grafia acestei emisiuni face mari concesii heraldice. Timbrarea scutului cu o cruce, schimbarea caracteristicilor câmpului fasciat şi scrierea legendei cu caractere slavone evocă public un eveniment crucial. Putem argumenta această schimbare de paradigmă prin reorientarea lui Vladislav, cu enorme consecinţe pe tărâm religios. La realizarea machetei pentru această emisiune monetară este puţin probabil ca gravorul să nu fi înţeles modelul sau să se fi inspirat după un desen de slabă calitate, ci mai degrabă a aplicat cu bună ştiinţă elemente cu valoare simbolică nouă, cerute de voievodul însuşi. Pe avers, timbrarea scutului cu o cruce e un semnal: ne atrage din start atenţia că simbolurile următoare au o semnificaţie religioasă, întregul scut fiind imaginea Casei lui Dumnezeu. Aceasta pentru că, privite din punct de vedere heraldic, fasciile câmpului dextru sunt fanteziste. Jumătate din cele opt fascii au fost subţiate până la linie, rămânând numai patru, dintre care cele impare sunt încărcate cu o fină haşură în săritoare. Ştiind că termenului heraldic fascie i se mai spune în limba română şi grindă, piesă orizontală de rezistenţă, cele două pot simboliza sub aspect religios mitropoliile ortodoxe ale Valahiei, a căror funcţionare consolida noua construcţie religioasă a statului român. Semiluna conturnată din câmpul senestru asemănătoare literei C, mobilă heraldică şi nu marcă a gravorului, e o pictogramă slavonă pe care epigrafistul George Voica o interpretează ca свет (sfânt)65. Pe de altă parte, împreună cu o stea sau numai singură, constituia unul din simbolurile principale ale Bizanţului. Ea întăreşte semnificaţia celor două fascii haşurate. Astfel, scutul poate fi citit: „două mitropolii ale Ungrovlahiei , fiicele Sfintei Patriarhii de la Constantinopol”. Pe revers, orientarea senestră a coifului cruciat cu cimier sub steaua cu şase raze, indică de asemenea o schimbare de paradigmă politică şi nu fantezii de machetare. Poate însemna privirea îndreptată spre Răsărit, acolo unde era pericolul otoman, având în faţă semnul solar al victoriei sau celălalt simbol al Bizanţului. De asemenea, despre scrierea legendei cu caractere slavone se pot spune două lucruri importante. Primul, că sprijină în mod elocvent discursul ortodoxînallocul celorlalte elemente heraldice, slavona fiind limba liturgică a ţării. Al doilea, numelui ţării apare din nou numele voievodului, inclusiv numele hieratic IѠAN (unsul lui Dumnezeu) discutat mai sus, întărind declaraţia personală de credinţă şi pe autorul marelui eveniment. George Voica, Hieroglifele din Ţara Loviştei, comunicare ştiinţifică prezentată la al XIV -lea Congres de Dacologie, Buzău, 2013. 65
47
Cu un tată catolic convertit ortodox (Nicolae Alexandru) şi mamă catolică (Clara Dobokai), lăudat de papă pentru presupusul său zel catolic de tinereţe, de la urcarea pe tron şi până la dania din 1369 către muntele Athos, teritoriul venerat al Ortodoxiei, confesiunea lui Vladislav I este practic necunoscută. E drept, alături de mitropolitul Iachint şi întregul sfat domnesc ceruse de la Constantinopol înfiinţarea unui al doilea scaun metropolitan al ţării, după cel creat la Argeş de tatăl său. Între timp mama sa, doamna Clara, încurajase permanent prozelitismul catolic promovat de către călugării franciscani, iar după depunerea omagiului de vasalitate Vlaicu însuşi acceptase venirea în ţară a unui vicar episcopal itinerant. Anul 1370, în care Bizanţul a considerat în sfârşit legitime solicitările de până atunci, s-a dovedit a fi pivotal pentru traseul confesional al Ţării Româneşti. Este fascinant să urmăreşti evoluţia politică a unui conducător prins între două mari puteri, Bulgaria şi Ungaria, suzerane în diverse momente istorice, care izbuteşte prin acţiuni militare şi politice bivalente, dar ferme, să îşi consolideze autonomia teritorială, economică şi religioasă. Numai înţelegând că emisiunile sale monetare ilustrează momentele astrale ale evoluţiei statului muntean printre aceste meandre politice, putem vedea cât anume din standardele heraldicii occidentale pătrunseseră de fapt în grafica oriental-balcanică a Valahiei şi cât era rodul simbolismului artistic local. În opinia noastră, o seamă de mobile heraldice aparent nelalocul lor reprezentau în epocă adevărate mesaje vizuale, care „vorbeau” tuturor utilizatorilor de monedă. Susţinem ideea că simbolistica heraldică a jucat pentru Vlaicu un rol propagandistic, de diseminare publică a unor evenimente contempo rane importante pentru tron şi dinastie. Aşa cum vom vedea, la fel a fost şi pentru o bună parte din succesori săi. În concluzie, susţinem că emiterea acestei monede cu grafică îngrijită şi simbo-listică bine ţintită trebuie datată în 1370, anul înfiinţării Mitropoliei Severinului şi aducerii în ţară a călugărului Nicodim, viitorul sfânt de la Tismana. În mod evident, nu poate fi prima emisiune monetară a domniei lui Vladislav Vlaicu, aşa cum susţine Octavian Iliescu. Ca vasal tradiţional al Ungariei, chiar dacă numai formal, el şi-a bătut primele monede respectând caracteristicile blazonului moştenit de la bunicul său. Abia după un timp, orientându-se către alianţa cu puterile balcanice, bulgarii, sârbii şi bizantinii, a făcut trecerea politică şi culturală la ortodoxie. Stema inedită voievodului, care fi reprezentată în mai multe emisiuni diferite de ducaţi de aargint, 19 dintre ele va parvenindu-ne până 66 astăzi , nu are o semnificaţie heraldică în accepţiune clasică, ci e mărturia unui moment istoric cu consecinţe durabile la nivelul întregii Ţări Româneşti: Casa 66 E vorba de cele 19 variante ale ducatului tip I de pe platforma „Monedele Moldovei şi Valahiei. O expoziţie virtuală” (monederomanesti.cimec.ro). 48
domnitoare încheia şovăiala dintre cele două confesiuni şi se orienta ferm către sprijinirea ortodoxiei, chiar dacă unii din membrii săi, atât bărbaţi, cât şi femei, se revendicau la nivel personal ca închinători ai Bisericii Romane.
5. Brizuri ale blazonului familial la succesorii lui Vladislav I Vlaicu Istoriografia română notează că Vladislav I a fost urmat pe tron de fratele Radu I (1377-1385), rezultat din căsătoria lui Nicolae Alexandru cu Maria, membră a familiei Lackfi, care a dat voievozi ai Transilvaniei şi bani ai Croaţiei. Lipsa de moştenitori a primului l-a făcut în mod firesc eligibil pentru tron pe cel de-al doilea, cândva între 1374 şi 1377. Viaţa de succesor aparent a lui Radu putea lua, potrivit moravurilor vremii, mai multe direcţii: să uneltească pentru răsturnarea domnului în funcţie, să se călugărească la o mănăstire domnească, dovedind astfel lipsa de ambiţii lumeşti, să rămână în serviciul rudei sale sau să plece în lumea largă. Din lipsa izvoarelor istorice, nu ştim exact ce variantă a ales tânărul prinţ. Cea mai bună dovadă că a fost un subiect loial este chiar domnia lui Vladislav I, plină de momente dificile pe plan extern, dar desfăşurată pe plan intern fără incidente politice majore. Radu putea deveni oricând liderul unei partide politice procatolice, apropiate Ungariei. Dacă ar fi acţionat vreodată în afara cadrului stabilit de domnitor, am fi aflat din izvoare istorice maghiare. Această loialitate fraternă, destul de neobişnuită în epocă, sugerează chiar absenţa sa temporară din viaţa publică. E posibil ca la undinastică, moment să datse după moartea tatălui său, gest dearrenunţare orice ambiţie fi retras la o mănăstire. Un ca argument fi numelelastraniu Godon cu care este amintit în 1377 într-un document maghiar, consonant cu numele monahal Gideon. Pe de altă parte, un scrib din cancelaria maghiară putea scrie greşit „Godon” în loc de „Rodon”, nume identic fonetic în limba maghiară cu Radan, apelativ cu care era cunoscut de către diplomaţia veneţiană. Loialitatea dinastică a lui Radu a fost răsplătită în preajma anului 1372, când Vlaicu l-a asociat oficial la domnie, asigurând astfel succesiunea la tron în absenţa urmaşilor direcţi din căsătoria cu domniţa Cherana. În perioada în care au fost coregenţi, Vladislav şi Radu au emis două tipuri de monede, dinari şi bani, ambii marcaţi cu elemente heraldice. Dinarii emişi în comun sunt importanţi din două motive. Variantele de machetare, una având numele lui Vladislav pe avers, cealaltă numele lui Radu, ne arată1372-1377, mai întâi cum raporturile de putere dintre cei doicus-au schimbat în intervalul când primul ceda întâietatea din motive ce ţin probabil de şubrezirea sănătăţii, iar în al doilea rând observăm apariţia în câmpul senestru al stemei Basarabilor a primei forme de cadenţare heraldică. 49
Prima variantă (tip I a) a monedelor emise în comun este un dinar care are pe aversul dedicat lui Vlaicu un scut francez încadrat într-un cerc perlat. Pe scutul despicat apare în câmpul dextru alternanţa obişnuită a celor opt fascii, patru pline şi patru adâncite, iar în câmpul senestru găsim noutatea absolută, o mono gramă Θ ( ) destul de greu lizibilă pe exemplarul care ne-a parvenit. Legenda e scrisă în slavonă, † IѠ BЛAДICЛABA BOEBД (Io Vladislava voevd). Reversul lui Radu ne prezintă coiful cu cimier orientat spre dextra, crucea patée din faţa păsării recursante pare din nou să sprijine ipoteza Homutescu a semnului de început, iar legenda este † I Ѡ PAДOVЛA (Io Radoula), cu P inversat.
Dinar tip Ia (avers Vladislav, revers Radu) cu monogramă Θ în câmpul senestru (nr. cat. 33 cf. MBR, foto MBR)
Nu am găsit o imagine a variantei cu preeminenţa lui Radu (tip I), dar MBR (nr. cat. 37) ne asigură că blazonul are aceeaşi monogramă Θ în câmpul senestru, singura deosebire constând în legendă: pe avers † I Ѡ PAДOVЛOC BOEBѠДA (Io Radoulos voevoda), iar pe revers † IѠ BЛAДICЛAB (Io Vladislav). În schimb avem dovada materială că Radu era un personaj înţelept şi practic: monetăria a fost obligată să reştanţeze o cantitate de BOEB, dinari tip a) Vlaicu-Radu , adăugând numelui PAДOVЛA pe revers un scurt deşiI din lipsă de spaţiu ultima literă e bătută iconoclastic peste capul conturnat al păsării (nr. cat. 34 cf. MBR). Modificarea făcea o evidentă economie de argint, deoarece înlocuia o nouă şi necesară emisiune monetară avându-l pe Radu la timonă. Probabil că, din deferenţă, s-a procedat la această operaţiune de contramarcare numai după moartea lui Vlaicu. Cu alte cuvinte, aceasta ar putea fi prima sa emisiune monetară în calitate de „singur stăpânitor”. Cât despre bani emişi în comun, ne-a parvenit o singură variantă, anepigrafă. Macheta este grosolană, cu detalii mai greu descifrabile. Aversul are o compoziţie heraldică simplă, elegantă şi plină de simbolism: cruce ancorată cantonată de 2 stele şi de monogramele slavone P (Radu), respectiv B (Vladislav) . Pe reversde avem o reprezentare ceva mai elaborată, cu care un scut înclinat aproape orizontală, ţinut înheraldică gheare de pasărea recursantă sprijină pe spate o cruce potenţată cu picior fiché. Scutul e despicat, câmpul dextru fasciat din patru cu grinzile impare pline, cele pare haşurate în săritoare ( fretté) iar câmpul senestru plin. În partea dextră, în faţa păsării schematic gravate, apar suprapuse două sigle dificil de interpretat. 50
Ele nu repetă simboluri de pe avers, deci pot fi ori mărci de fabricaţie, ori mobile heraldice reprezentându-i pe cei doi voievozi. Cea de deasupra aduce cu un Θ, iar cealaltă cu un C sau└┘. Nici una nu seamănă cu mărcile de fabricaţie folosite în epocă, deci ar trebui să îi reprezinte pe Radu şi Vlaicu.
Ban Radu I asociat cu Vladislav I (avers cu monograme P şi B cantonate), revers cu sigle (nr. cat. 39 cf. MBR)
Reţinem câteva aspecte: asemănarea intenţionaţă a crucii cantonate de două stele şi două monograme cu prestigioasa emblemă imperială a Paleologilor (cruce can-tonată de patru monograme B), reluarea simbolisticii aparţinând ducatului tip I Vlaicu, cele „două mitropolii” citite mai sus având aici înţelesul de „doi voievozi”, şi nu în ultimul rând reîntâlnirea cu monograma Θ văzută pe tipul I a) Vlaicu-Radu. Mesajul vizual transmis de mica monedă indică mândria domnitorilor de a aparţine elitei civilizaţiei bizantine şi marea încredere pe care o aveau cei doi voievozi în puterea ţării lor, în pofida atacurilor militare, economice şi confesionale venite din partea maghiarilor. Radu I a fost şi el consecvent în a-şi afirma prin monedă ascendenţa, întrebuinţând stema Basarabilor pe cele două versiuni de dinari care ne-au parvenit de la el. Primul în ordinea inventarierii propuse de MBR, dinarul tip I Radu, introduce o serie de mobile heraldice interesante în câmpul senestru. În emisiunile acestea, cel mai des în câmpul senestru apare simbolul Θ. Alte sigle sunt crinul, o floare cu două petale aducând cu monograma ϒ (iota) şi un arc fără săgeată (poate o reprezentare mai stângace a simbolului Θ).
Dinarii lui Radu I (tip I). Numai prima variantă apare pe monede cu legenda scrisă cu caractere slavone, restul numai pe monede cu legendă latină (nr. cat. 52, 46, 50, 51 cf. MBR)
Toate aceste mobile mai puţin utilizate sunt figurate pe aversul unor emisiuni având legendă latină. Această exclusivitate interesantă ar trebui să aibă o 51
semnificaţie în sine, legată poate de spaţiul de circulaţie al monedelor. Nici măcar în acest caz particular nu credem că semnele ar putea reprezenta mărci de monetărie. Ele trebuie să fie tot simboluri legate de momente politice despre care nu ne-au parvenit informaţii. Genealogistul Octavian Lecca ne atrăgea atenţia cu peste un secol în urmă că între membrii unei familii nobile româneşti au existat mereu modificări, unele radicale, ale însemnelor de tip heraldic, „chiar de la tată la fiu ”67. Ţinând cont că în lumea medievală blazoanele vorbeau despre personajele care le purtau, alterarea acestora era justificată de nevoia de individualizare, de etapele biografice parcurse sau, aşa cum a procedat Vlaicu, de momente istorice c e meritau a fi publicate aminte. De moneda, acolo şi până la inscripţionarea pe materialul cu cea maispre largăaducere circulaţie din ţară, era doar un pas. Bănuim că rezultat al unor astfel de evoluţii în biografie trebuie să fi fost emisiunea lui Radu I de dinari tip II (cu cavaler), având o machetă grafică de tip occidental, nemaiîntâlnită până aici.
Dinar tip II Radu I (tipul cu cavaler), legendă latină (nr. cat. 72 cf. MBR)
Pe avers e gravat pentru prima dată herbul complet al Casei Basarab: scut blazonat, coif şi cimier, compoziţie grafică realizată în mod corect din punct de vedere al proporţiilor heraldice. Emitentul e figurat pe revers în picioare, îmbrăcat în armură de cavaler, cu lance în mâna dreaptă şi scut cu blazon Basarab în mâna stângă. Armeriile de pe avers, legenda latină care se citeşte pe ambele feţe †MONЄTA RADOWI TRANSALPINI şi silueta zveltă de pe revers sunt detalii ce arată apariţia în monetăria Ţării Româneşti, la Argeş sau la noua monetărie de la Severin, a unui meşter gravor care se conforma regulilor de blazonare ale cavale rismului apusean. Dar mai cu seamă oglindea dorinţa domnitorului Radu de a fi perceput într-un anumit fel într-un moment bine definit din cariera sa politică, moment pe care vom încerca să îl identificăm, precum şi disponibilitatea sa de a investi în această imagine. Această gură de aer vest-european într-o ţară devotată de două generaţii relaţiei balcano-bizantine este consistentă cu una din puţinele informaţii istorice 67
Octav-George Lecca, Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie, Ed. Minerva, Bucureşti 1899, p.XLIII.
52
pe care le avem despre Radu I, notate pe scurt în „Cronaca Carrarese” a fraţilor Gatari68: „(MCCCLXXVII) A fost prin urmare în părţile Ungariei o mare bătălie purtată de sfânta maiestate regele Ludovic cu Radan, principele Bulgariei, schismaticul; adică au fost câte patruzeci de mii de oameni de fiecare parte şi fu mare ucidere de schismatici şi creştini, dar mai mult de schismatici, şi fu cât pe aci ca regele să fie învins, pentru că Senioria dăduse necredincioşilor zece mii de armuri pentru cai, iar cei zece mii astfel înarmaţi şarjară către persoana regelui Ludovic şi fură aproape să îl prindă; dar ajutorul lui Dumnezeu se făcu simţit şi dădu puterea şi victoria regelui Ludovic , astfel încât schismaticii fură risipiţi şi mulţi au fost ucişi şi prinşi; despre această victorie regele Ungariei i-a scris domnului din Padova, căci era sigur că fiecare victorie de-a sa îl va bucura” (trad. noastră din limba italiană). Textul ne informează că în anul 1377 regele Ludovic cel Mare a efectuat o expediţie militară în părţile Ungariei (poate în Transilvania, poate în Banatul de Severin) pentru a-l supune pe Radan schismaticul. Nu e deloc surprinzător că se face o legătură între Radu şi Bulgaria. Probabil acesta păstrase controlul asupra Bădinului, stabilit de facto în vremea fratelui său. Mai greu de crezut este că acest atac a avut loc chiar în 1377, an în care Ludovic era absorbit de o cruciadă antilituaniană în Galiţia şi Lodomeria. Este drept că şi anul 1382 aduce informaţii despre lupte purtate de unguri atât în Lodomeria, cât şi în Ţara Românească, deci o strategie similară de luptă pe două fronturi se putea petrece şi cinci ani mai devreme. Oricum, Radu se pregătise din vreme pentru eventualitatea unui atac, cumpărând armuri veneţiene pentru 10.000 cai de luptă, o probabilă exagerare ce nu micşorează meritul voievodului de a gândi, comanda şi plăti echiparea unui corp de cavalerie grea, ca forţă de şoc strategică. Costul achiziţiei trebuie să fi fost uriaş, comparabil cu echiparea unui regiment de tancuri în zilele noastre, dar momentul era bine ales. Mai întâi voievodul Radu I a profitat de una din rarele perioade în care Veneţia se afla în raporturi excelente cu aliaţii bizantini ai românilor şi proaste cu adversarii lor unguri. Apoi a avut resursele diplomatice pentru a intra în negocieri cu Signoria, probabil cu concursul rudelor sale bosniace. Casa Kotromanić din Bosnia întreţinea legături strânse cu veneţienii, iar Radu era unchiul reginei Doroteea de Vidin, soţia regelui Tvrtko I. De asemenea, el însuşi se pare că era căsătorit cu o ar prinţesă despre cunoaştem foarte puţin. Toate aceste relaţii fi fost Kotromanić, însă inutile dacă nucare ar fiînsă avut în vistierie argintul necesar tranzacţiei. 68 L. A. Muratori, Giosue Carducci, Vittorio Fiorini, Rerum italicarum scriptores: raccolta degli storici italiani dal cinquecento al millecin-quecento, vol.XVII, pag.145 (text din Cronaca Carraese a fraţilor Gatari), digitizată de Internet Archive în anul 2011. 53
După spusele lui Gatari, şarja cavaleriei grele române echipată în cel mai clasic stil apusean fusese aproape să îl captureze pe însuşi regele. Deşi cronicarul descrie flatant un rezultat favorabil acestuia, consecinţele nu au fost deloc majore. Poate că scopul campaniei fusese acela de a recupera Severinul, regele bizuindu-se pe scăderea capacităţii de luptă a românilor după moartea lui Vlaicu. În scrisoarea către aliatul său din Padova prezentată de istoricul din Carrara în analele sale, regele Ludovic nu înşira decât succesele cruciadei din Lodomeria, trecând sub tăcere cele petrecute în Ţara Românească. Luând în considerare emisiunea de dinari cu crin angevin (nr. cat. 46 în MBR) a lui Radu, credem că tot ce a obţinut regele a fost un omagiu pentru Făgăraş şi Severin. Un rezultat minuscul, care nu l-a mulţumit din moment ce a lansat o a doua campanie în anul 1382. (foto: forma şi culorile steagului de luptă al Casei de Anjou-Ungaria – sursa: „Cronica pictată de la Viena”, on-line pe Wikipedia). Ecoul încleştării epice dintre cruciaţii care luptau sub baniera regelui maghiar şi formidabila cavalerie valahă se pare că a ajuns tot în acea perioadă la Gelre şi Bershammar, de unde prezenţa în armoriale, la sfârşitul listei marilor vasali ai regatului, a acelui Her Raeskin Scoonavaer sau Raczek de Vleskovic Derslawiz cu blazon despicat şi fasciat. Modelul heraldic trebuie să fi fost remarcat la inamic cavaler polonez sau cehluiparticipant la luptă de alături partea de cruciaţilor, care de să vreun îl fi transmis mai departe Claes Heinenszoon, numele posesorului în pronunţia specifică limbii informatorului: Raczek sau Radek. Însemnul heraldic trebuie să fi fost v izibil de departe, cel mai probabil fiind un drapel de luptă. Dacă ar fi făcut parte din trofeul obţinut de Ioniţă Basarab în „bătălia celor 4 zile” din 1330, aşa cum presupunem noi, acel steag-relicvă purta în el un simbolism aparte, fiind dovada vie a strălucitei victorii din trecut împotriva ungurilor şi un element de maximă importanţă pentru însufleţirea trupelor române în bătălie.
Probabilul steag de luptă (lance dextră) al lui Radu I din 1377. O piesă din trofeul angevin capturat de Basarab I în 1330?
Din perspectiva lui Radu, putem specula că dinarul cu cavaler tip II fusese emis pentru a acoperi marea tranzacţie de arme cu Veneţia. Dacă e aşa, atunci 54
acea emisiune a fost prima în ordine cronologică, iar emisiunile de dinari tip I sunt ulterioare anului 1377. Analizând statistic monedele voievodului descoperite până în prezent, constatăm că în MBR sunt catalogate 28 de variante ale primului tip de dinari. Dintre acestea, 17 au sigla Θ (60 % din cazuri), 6 prezintă crini, 3 sunt marcate cu arcul fără săgeată, iar câte una cu semnul ϒ şi câmp plin. Din cele 23 variante expuse de portalul on-line „Monedele Moldovei şi Valahiei. O expozi ţie virtuală” (prescurtat în continuare în textul nostru MMV) un număr de 18 poartă în poziţie senestră sigla Θ, adică în peste trei sferturi din cazuri. Alte două sunt cadenţate cu crin, iar litera ϒ, arcul fără săgeată şi câmpul liber apar în câte o variantă singulară de emisiune. Ţinând cont că Θ apărea şi în monede comune ale lui Radu şi Vlaicu, este evident că avem de-a face aici cu prima formă de brizură în blazonul Basarabilor . Ce putem spune despre această mobilă heraldică? Privit de aproape pe o monedă bine imprimată, simbolul seamănă izbitor cu una din pictogramele incizate în evul mediu pe pietrele tombale şi de hotar din Ţara Loviştei 69, interpretată de prof. George Voica ca fiind simbolul Maicii Domnului70. Singura deosebire ar fi poziţia rotită la 90˚ spre dreapta de pe monede. Simbolul mai aduce şi cu un ε (epsilon) înscris într-un oval, cu Ѡ (omega) din numele hieratic I ѠAN, rotit de asemenea la 90˚spre dreapta, sau cu o formă stilizată de semilună ce aminteşte de iconoclastul ducat tip I Vlaicu. Cel mai probabil, această brizură e un simbol religios, însă mai degrabă Θ, monogramă pentru Θεος/Dumnezeu.
Monograma Θ de pe dinarul tip I Radu în comparaţie cu pictograma „Maica Domnului” din Ţara Loviştei
În concluzie, la Radu I se pare că avem de-a face cu o decizie având resorturi heraldice, de individualizare plină de emfază a celui ce se intitula inclusiv pe unii ducaţi bătuţi în timpul domniei sale, nu doar voievod, ci Io Radu, mare voievod. Din păcate, la urcarea pe tron era deja un om matur, mai aproape de sfârşitul vieţii decât de începutul ei. Dacă ar fi avut o domnie mai îndelungată, datorită caracterului său integru, a performanţei administrative şi a relevanţei politice şi militare în această parte de lume, cel numit de cronicarul carrarez „Radano,
prinzipe di Bulgaria, infidele” 71 iar de către unul german din aceeaşi perioadă Ţara Loviştei este o depresiune de 200 kmp situată în Carpaţii Meridionali, existând ca microregiune istorică din timpuri imemoriale, centru al cnezatului lui Seneslau şi, după unele păreri, locul bătăliei de la Posada. 70 George Voica, op. cit. 71 În Cronaca Carraresea lui Galeazzo şi Bartolomeo Gatari. Se pare că Radu, principe al Bulgariei, necredincios, păstrase preeminenţa lui Vladislav I asupra ţaratului de Bădin, iar ca principe de rit ortodox apărea ca necredincios în ochii Europei catolice. 69
55
„Pankraz der Weise” 72, ar fi fost în mod cert cunoscut în istoriografia română drept Radu cel Mare. Azi însă, în mare parte datorită erorii făcute de cei care au întocmit Pomelnicul mănăstirii Tismana, Radu I e numit uneori şi Radu Negru, fiind confundat fără argumente istorice cu descălecătorul de ţară Tatomir. Chiar şi această confuzie arată uriaşul prestigiu de care s-a bucurat Radu cel Înţelept în ţara sa, marcându-i decisiv istoria, deşi a condus-o ca singur stăpânitor ceva mai puţin de un deceniu, „din pricina scurtimii vieţii” 73. El a fost şi un patron al Ortodoxiei, ctitorind biserica domnească de la Argeş şi patru celebre mănăstiri, focare de spiritualitate şi cultură românească: Tismana, Cozia, Cotmeana şi Govora. Cât despre simbolul Θ, avem de-a face cu o cadenţare în toată puterea cuvântului, aderând însă mai degrabă la principii religioase decât heraldice.
6. Urmaşii lui Radu I. Inter arma silent musæ Din cele două căsătorii contractate, Radu I cel Înţelept a avut probabil patru fii care au atins maturitatea: Dan, Mircea, Aldea şi Staico. Doi dintre ei i-au succedat la tron. Primul a fost Dan I, având ca mamă pe doamna Ana. Celălalt, Mircea I, era fiul Calinichiei. Ei sunt trunchiurile celor două viitoare ramuri rivale ale Basarabilor: Dăneştii şi Drăculeştii. Remarcabil este că Dan I (1383-1386), în domnia sa de aproape patru ani în care l-a avut pentru o perioadă necunoscută asociat la tron pe fratele său, a fost membrul dinastic care a bătut în exclusivitate monedă cu legendă slavonă. Aceasta este dovada limpede a fermei orientări religioase a Ţării Româneşti. Cât despre cea politică, ştim că s-a împotrivit atât ungurilor, cât şi bulgarilor, fiind asasinat în timpul unei campanii împotriva ţarului Şişman, aparent la instigarea acestuia. Între timp a avut răgazul necesar să simplifice sistemul monetar al ţării, reducând emisiunile monetare la două mari categorii de monedă: ducat (derivat din fostul dinar) şi ban. E posibil totuşi ca meritul reorganizării monetare să nu fie în întregime al său. Pe stema cu care şi-a marcat ducaţii, pe lângă cele patru grinzi din câmpul dextru, Dan I a preluat în câmpul senestru brizura tatălui, acea interesantă monogramă Θ interpretată de noi ca simbol divin. Această cadenţare a fost păstrată şi într-una din cele două variante de monedă emisă în comun cu fratele Mircea. Pankraz cel Înţelept, numit aşa în cronica lui Eberhard Windeck, Cartea împăratului Sigismund, scrisă între 1430-39. Numele derivă din calitatea lui Radu de ban al Severinului (Ban Rad = Pankraz), iar onorantul epitet atestă prestigiul său european. În aceeaşi cronică, manifestând aceeaşi predilecţie de contopire a numelui cu titlul, este amintit şi Mircea voievod sub forma Merzeweidan. 73 Remarca fiului său, voievodul Dan I, făcută în actul de danie către Tismana din 3 oct. 1385 (DRH, vol. I, doc. 7, pag. 21). 72
56
Ducat Dan I (nr. cat. 83 cf. MBR) şi Mircea I (necatalogat), legende slavone
Semn de continuitate dinastică, şi Mircea a emis o serie de ducaţi purtând în câmpul senestru un semn foarte asemănător monogramei paterne, probabil cândva începutulsimbolul domniei.Θ. Pentru cadenţarea blazonului, el a schimbat ordineala fasciilor,lapăstrând Persistenţa acestei mobile heraldice ne conduce ideea că ea trebuie să fi avut o semnificaţie puternică pentru cele două generaţii de Basarabi. Protecţia divină părea foarte necesară într-o perioadă în care Europa era afectată de inundaţii catastrofale, epidemii de ciumă, foamete, pe un fond de răcire accentuată a climei, toate aceste evenimente privite de populaţia vremii ca o apropiere a sfârşitului lumii. Într-o domnie de numai patru ani, varietatea de monedă emisă de Dan I este de-a dreptul extraordinară. Catalogul MBR din 1977 a avut acces limitat la colecţiile particulare din străinătate, iar cele autohtone fuseseră anihilate de autorităţile comuniste. De aceea au inventariat materialul din colecţiile de stat, găsind numai nouă variante de ducaţi. Cinci purtau în câmpul senestru simbolul Θ, iar patru monograma Ѡ (omega). Acum, după 40 ani, având accesul limitat doar de gradul de răspândire a informaţiei, contemplăm imaginea reală a tezaurului monetar lăsat în urmă de fondatorul liniei dinastice a Dăneştilor. Surpriza constă în existenţa a cel puţin 44 de variante ale ducatului muntean de argint, aduse în faţa publicului larg de portalul MMV. Numărul mare de emisiuni în vremea lui Dan nu indică neapărat un aflux important de masă monetară, ci mai degrabă cantităţi mici de monedă la intervale scurte. Emiterea constantă de monedă era necesară pe piaţă, titlul de argint din monede putea fi manipulat în scădere, iar voievodul nu făcea decât să se conformeze în primul caz şi să profite în cel de-al doilea. La Dan I blazonul de pe aversul ducaţilor identificaţi până astăzi poartă sigla Θ în 26 (59 %) de cazuri, Ѡ (provenit de la hieraticul I ѠAN sau de la pictograma Maica Domnului) pentru 14 variante (32 %), iar litera K în restul de 4 (9 %). Ce putem spune despre brizurile celor doi fii ai lui Radu I? Ţinând cont de intervalul scurt al domniei lui Dan I şi de intervalul necunoscut petrecut în asociere cu Mircea, apreciem că primul nu a avut răgazul necesar pentru a-şi stabili propria cadenţare a blazonului. Această opţiune a fost numai la îndemâna lui Mircea cel Bătrân, hărăzit cu o îndelungată şedere pe tron, chiar dacă întreruptă 57
timp de doi ani de tânărul Vlad, fiul lui Dan. În consecinţă, sunt indicii că alegerea ambelor variante de brizură de pe ducaţii bătuţi de Dan I (simbolurile Ѡ şi K), cu legenda slavonă +IW ДANOV BOEBOДA, a aparţinut lui Mircea, care trebuie să fi avut încă din primii ani ai domniei fratelui său, pe lângă alte atribuţii, conducerea monetăriei domneşti. Dovadă stă brizura din scutul singurei emisiuni de ducaţi bătută de cei doi ca voievozi asociaţi şi descrisă de autorii catalogului numismatic din 1977 74. Moneda are pe avers un scut despicat cu câmpul dextru fasciat cu patru grinzi, iar în câmpul senestru monograma K, a cărei semnificaţie o putem desluşi în câteva feluri. Este fie iniţiala rangului emitenţilor (rege/voievod, în slavonă Κраљ/Κнез), fie aminteşte de un eveniment militar important precum ocuparea cetăţii dunărene Licostomo/Chilia 75 (gr. Κελλια =grânarele). O a treia variantă ar fi numeralul slavon 20, al cărui posibil înţeles contemporan emisiunii nu îl ştim. Pe revers apare coiful cu cruce potenţată şi cimier cu pasăre, având în faţă aceeaşi monogramă ca pe blazon. Legenda îl prezintă pe avers pe Mircea, nu pe Dan, cum ne-am fi aşteptat dacă s-ar respecta ordinea precedenţei la tron. Inversarea indică nu atât preeminenţa politică a lui Mircea, cât controlul acestuia asupra monetăriei. Iar dacă e vorba despre obţinerea controlului asupra cetăţii Chilia, legenda combinată cu monograma nu face decât să glorifice pe autorul acestei reuşite.
Ducat tip I Dan I - Mircea I: legenda avers † IѠ (MIP)ЪЧA BOIBOДA, revers † IѠ ДANOV BOIBOД (nr. cat. 91 cf. MBR)
Începând cu Mircea cel Bătrân (1386-1395, 1397-1418), voievodul care a emis o cantitate uriaşă de monedă (118 serii de ducaţi şi 5 de bani catalogate în MBR, 82 de ducaţi şi 7 de bani pe portalul MMV), devine dificil de interpretat semnificaţia monogramelor, poate cu notabila excepţie a emisiunilor având în câmpul senestru iniţiala , bătută m ai frecvent inversat, sub forma , asemănătoare vechiului Ѡ din timpul domniei comune cu Dan I. De fapt, nici măcar aici. A doua variantă este atât de comună, încât ne întrebăm dacă nu cumva forma este cea gravată din greşeală invers (!). Aceste două variante de brizură George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit, pag.18. Cucerirea cetăţii Chilia de la genovezi (care o numeau Licostomo) a avut loc în mod sigur un succes al lui Mircea cel Bătrân, dar nu ştim dacă înainte sau după decesul fratelui său în 1386. 74 75
58
apar numai pe ducaţii având legenda scrisă cu caractere latine, ceea ce ne conduce la ideea că brizura heraldică preferată a lui Mircea a fost simbolul Ѡ.
Brizura lui Mircea pe un ducat tip I comun muntean cu legendă latină (nr.cat. 131 şi 143 cf. MBR )
Pe monedele cu legendă slavonă brizurile sunt mai multe. În ordinea frecvenţei, găsim monogramele (28%), K (12%), П (12%), (7%), Θ (6%), (6%), ᴐᴄ (semilună dublă sau un K stilizat, 4%) şi Ч (3%). Câmpul plin al blazonului clasic al Basarabilor apare în 17% din cazuri, iar pentru restul variantelor ( 5%) monedele sunt fie ilizibile, fie marcate cu un simbol aparent întâmplător. Autorii articolului din Wikipedia despre Mircea cel Bătrân opinează referitor la monedele sale că „pe fiecare dintre acestea, pe lângă legenda obişnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meşterul monetar care le-a bătut” 76. Acest lucru e plauzibil dacă ne referim la monogramele bătute în afara scutului, dar nu la cele din câmpul blazonului, din motivul menţionat anterior: ar fi fost o dovadă de ireverenţă faţă de domnitor şi simbolurile Casei Basarab. Spre deosebire de fratele său, dovezile numismatice arată că Mircea s-a recuplat parţial cu lumea occidentală pentru a contracara presiunea otomană. Aceasta se intensificase după ce turcii îi învinseseră pe sârbi în prima bătălie de la Câmpia Mierlei (1389) şi tânărul sultan Baiazid luase locul tatălui său Murad I, cel ucis în luptă de eroul sârb Miloş Obilić. Din perspectivă heraldică, apar câteva aspecte demne de notat. Sub Mircea cel Bătrân vedem cum câmpul dextru fasciat începe prin a modifica alternanţa de grinzi pline-goale cu unele goale-pline, ordine identică blazonului Raeskin de Scoonavaer din armorialul Gelre. Mai mult, câmpul fasciat începe să prezinte un număr fluctuant de grinzi, între 3 şi 5. Graba sau nepriceperea, lipsa de cunoştinţe heraldice a gravorilor, a determinat la multe emisiuni inversarea celor două câmpuri, dextra apărând din ce în ce mai adesea plină sau ocupată de câte o mobilă inedită, de pildă o stea cu cinci colţuri, iar senestra fasciată cu trei sau patru grinzi. Observăm aceste modificări radicale pe aversul ducaţilor desemnaţi pe platforma MMV ca tip II b. La aceste emisiuni, herbul complet al Basarabilor compus din scut, coif de turnir cu lambrechini şi cimierul-pasăre recursantă către o cruce patée, e înconjurat de o legendă eliptică având litere mixte, inegale ca font şi mărime. 76
Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_Bătrân.
59
1. Ducat Mircea (tip II b cu efigie): avers cu efigia voievodului, revers cu blazon clasic Basarab (nr. cat. 196 cf. MBR) 2. Ducat Mircea (tip II b cu efigie): stea în câmpul dextru şi câmpul senestru fasciat din opt (nr. cat. 200 cf. MBR) 3. Ducat Mircea asociat cu Mihail (tip II c): câmp dextru cu monogramă П culcată, câmp senestru cu patru grinzi (nr. cat. 214 cf. MBR) şi, exemplu de continuitate, 4. Ducat Mihail I, câmp dextru cu monogramă П culcată, câmp senestru cu patru grinzi (nr. cat. 225 cf. MBR).
Fiul şi asociatul lui Mircea, Mihail I (1418-1420), a continuat în scurta-i domnie să bată monedă, folosind steaua cu cinci colţuri din emisiunile de ducaţi tip II b ai tatălui său, dar şi semnul asemănător unui П culcat spre dreapta. Fiecare din aceste mobile heraldice aparent inedite are posibile rădăcini în trecut. De pildă, steaua cu cinci colţuri poate proveni din frumoasa stea cu şase raze figurată exterior blazonului, în faţa coifului, pe ducaţii tip I şi III ai lui Vladislav Vlaicu. „Scăunelul” cu picioarele orientate spre exteriorul scutului poate fi la rândul său o semilună schematic gravată, srcinând în mobila heraldică de pe ducatul tip I Vladislav. Mizăm în ambele cazuri pe continuitatea elementelor heraldice deja înrădăcinate, datorate folosirii vechilor monede drept model, continuitate involuntar ascunsă de scăderea priceperii meşterilor gravori din monetărie. Fiul Vlad lui Dan I care a întrerupt domnia lui Mircea pentru ceva puţin de doi ani, I (1395-1397) , numit pe nedrept „Uzurpatorul” demai istoriografia 77 românească , a fost primul voievod care a recunoscut suzeranitatea otomană. El a ocupat tronul cu ajutor militar moldoveano-polon, profitând de rezultatul bătăliei de la Rovine dintre Mircea şi Baiazid (17 mai 1395). După un număr uriaş de victime de ambele părţi, turcii s-au retras la sud de Dunăre, însă voievodul pierdea sprijinul unui număr considerabil de boieri, fiind nevoit să se retragă pe domeniul său din Ardeal pentru a se regrupa. Atunci s-a născut în istoria Ţării Româneşti concurenţa pentru tron între cele două partide dinastice, Dăneştii şi Drăculeştii, un adevărat Război al Rozelor balcanic, cu consecinţe din cele mai negative pentru ţară. Odată ajuns domnitor, Vlad a avut şi el ambiţia să bată monedă. Catalogul MBR a descris şase serii de ducaţi în care blazonul Basarabilor e gravat schematic Ca fiu legitim al lui Dan I, Vlad era potrivit dreptului succesoral valah un urmaş la tron perfect legal. Se poate afirma că Mircea a fost uzurpatorul de fapt, ţinând cont de obiceiul domnitorilor de a-şi asocia fiii la tron spre finalul vieţii. Probabil că Dan I nu a avut răgazul necesar exercitării acestei prerogative din cauza morţii prema ture. Pe de altă parte, în prima parte a domniei lui Mircea, un jupan Vlad figura printre membrii de frunte ai Sfatului domnesc, posibil semn că fratele lui Dan deţinea întreaga autoritate, îşi ţinea rudele aproape şi nu resimţea prezenţa nepotului ca pe o ameninţare. 77
60
cu trei sau patru grinzi, fie în câmpul drept, fie în cel stâng. Nu lipsesc însă monogramele: K apare în trei cazuri, atât în interiorul, cât şi în exteriorul scutului (în două dintre ele în oglindă), în două, iar o singură dată simbolul X, asemănător unei cruci cu braţe semi-ancorate aşezată în saltire. Primele două sunt sigle folosite de monetărie în timpul domniilor lui Dan I şi Mircea, aşadar prezenţa lor sugerează continuitate în activitatea monetară.
Ducatul-unicat Vlad I: câmp dextru, cruce în saltire, câmp senestru, trei grinzi; pe revers, monograma K în oglindă în faţa cimierului cu pasăre conturnată (nr. cat. 93 cf. MBR)
Vlad s-a grăbit să îşi declare prin monedă poziţia voievodală obţinută, individualizarea sa prin brizură a blazonului nefiind o preocupare primordială. Probabil că ulterior şi-a pus această problemă, rezolvarea fiind introducerea unui simbol interesant, floral sau cristic, pentru care putem găsi şi o explicaţie istorică. În interpretarea prof. George Voica amintit în legătură cu pictogramele medievale descoperite în Ţara Loviştei, X reprezenta simbolul biruinţei. Din această perspectivă, emisiunea monetară unicat putea să „publice” apărarea cu succes a tronului în vara anuluiÎntr-o 1396,altă cândcheie unchiul încerca să îşiacelaşi înlocuiască ajutor transilvănean. de interpretare, semn nepotul poate ficu o formă de invocare divină pentru noroc şi prosperitate, aşa cum credem că era şi Θ, precedenta monogramă discutată. Tudor-Radu Tiron a analizat sigiliul mare al lui Vlad I şi a descoperit patru mici blazoane decorând ariile unghiulare dintre lobii chenarului gotic în care este figurată stema de stat, pasărea conturnată purtând în spate o cruce. În aceste zone, cu ochiul liber se observă doar conturul în relief al unor mici scuturi franceze. Fireşte, conţinutul lor s-a relevat prin studiul microscopic. Oricum, este de remarcat că incizia a trei grinzi sau fascii pe un scut de 4 mm trebuie să fi fost o provocare chiar şi pentru cel mai bun gravor miniaturist din epocă! Conform observaţiilor dr. Tiron, suprafeţele gravate respective includ varianta clasică a blazonului „despicat, culiberă” prima 78jumătate având trei fascii (ori fasciat de şase piese),Basarab, iar a doua jumătate . De ce e importantă această descoperire? Pentru că se înfăţişează aici, fie el oricât de minuscul, singurul blazon al dinastiei Basarab imprimat în ceară. Demn 78 Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries), p. 523. 61
de notat e fără îndoială şi faptul că această piesă de sfragistică este primul mare sigiliu domnesc păstrat cu legenda în limba slavonă. Date fiind circum-stanţele politice, sigiliul lui Vlad a fost făurit cel mai probabil în anul 1395 într-un atelier moldovean al voievodului Ştefan I Muşat, având drept model cert din punct de vedere grafic sigiliul lui Mircea cel Bătrân, care însă afişa o legendă cu caractere latine.
Sigiliul mare al lui Vlad I şi poziţia blazoanelor identificate de Tudor-Radu Tiron
7. Blazoane voievodale diferite de stema Basarabilor În afară de Ioniţă Basarab şi asumarea armeriilor învinsului Carol Robert, despre care am discutat deja, primul membru al dinastiei despre care putem opina că a avut un blazon personal diferit de cel al familiei e chiar misteriosul voievod înhumat în mormântul nr. 10 de la Argeş. Imaginea acestei reprezentări heraldice se găseşte sculptată pe peretele vestic al pietrei tombale şi se blazonează scut cu o cruce potenţată-ancorată având un nod pătrat la intersecţia braţelor, bordură plină. N. Constantinescu se alătură ipotezei lui Pavel Chihaia privind funcţionalitatea de masă cultică a acestei piese, instalată în naos pe o poziţie centrală-sud-estică, „lipită cu latura neprelucrată de stâlpul SE, apropiat” 79. În pofida trecerii timpului şi a alterării lespedei de mormânt, în interiorul acestui pătrat se mai pot desluşi urmele unei împletituri geometrice peste care este gravată o siglă asemănătoare unui Я (ia) sau o formă stilizată a monogramei chirilice medievale A. Cât despre cruce, ea seamănă cu un model grecesc patéemoline, destinat a fi purtat pe piept de către arhimandriţi (engolpion). 79 N. Constantinescu, Curtea de Argeş în trecut şi astăzi: interes ştiinţific internaţional vs. confuzii şi impostură autohtonă - Vestigiile din biserica domnească Sf. Nicolae în trei ipostaze , publicat în revista Argesis. Studii şi comunicări. Seria istorie, Tom XXIV, Ed. Ordessos, Piteşti 2015, pag. 27. 62
Prinţul AL...: cruce potenţată-ancorată cu nod pătrat în centru, bordură plină. Pentru comparaţie, cruce pectorală grecească de arhimandrit
Cel mai probabil, blazonul aminteşte că defunctul descris de monograma A de cruce,împotriva consistentă cu rebusul VA deanonim pe inel,ala lui fostNicolae în timpul vieţii luptător pe cruciat păgânilor. AtâtALfratele Alexandru, cât şi Andrei Lackfi, pe atunci voievod al Transilvaniei, au putut lua parte la campaniile din 1343-45 purtate împotriva tătarilor din Moldova. Monograma slavonă şi forma de cruce greacă îl recomandă totuşi pe primul ca cel mai probabil ocupant al mormântului. În continuare revenim la stema de pe sigiliul mic al lui Mircea I cel Bătrân. Azi ştim că voievodul a folosit cel puţin într-o împrejurare oficială un blazon personal inedit, complet diferit de linia generală a stemei Basarabilor. Există o întreagă discuţie a specialiştilor în privinţa srcinii acestui herb, care se regăseşte gravat pe sigiliul folosit la autentificarea tratatului de alianţă încheiat cu Vladislav II Jagiello, regele Poloniei şi Lituaniei, în anul 1411.
Sigiliul mic cu leu rampant al lui Mircea cel Bătrân, posibilă concesie heraldică de la Sigismund de Luxemburg. Alăturat, blazonul din Armorialul de la Constanz
Pe un scut cu şeful uşor trilobat e reprezentat un animal heraldic, destul de greu de identificat datorită slabei impresiuni în ceară, cel mai probabil un leu rampant80, înconjurat de legenda lizibilă † I Ѡ MHPЧA BEЛHKA BOEBOДA (Io Mircea Mare Voievod). Prezenţa leului rampant e consistentă cu informaţia dată de Ulrich von Richental în armorialul de la Constanz (1411-1418) referitoare la Tudor-Radu Tiron se alătură lui Dan Cernovodeanu pentru a pune capăt controverselor asupra naturii bestiei heraldice de pe sigiliu, în articolul său Heraldica domnească şi boierească munteană la cumpăna veacurilor al XIV-lea – al XV-lea, revista Istros, XIX, 2013, Brăila, p.528-529. 80
63
acel Herczog dispott in der meren Walachy, reprezentat la Conciliu de Thobermur/Dragomir. Acelaşi blazon a fost prezentat mai târziu ca aparţinând unei Wallachia minor în armorialul din 1580 al lui Martin Schrot şi A dam Berg. O posibilă srcine a acestei embleme neobişnuite este leul heraldic al Casei de Luxemburg, al cărui reprezentant de pe tronul Ungariei, regele Sigismund (1387-1437), a fost suzeranul lui Mircea pentru fiefurile româneşti din Ardeal şi pentru Banatul de Severin. El ar fi putut să îi confere acest blazon personal într unul din momentele istorice în care cei doi s-au intersectat: cu ocazia semnării tratatului de alianţă de la Braşov (1395), înainte de cruciada încheiată cu dezastrul de la Nicopole (1396) şi cu ocazia ultimei lor întrevederi, cea de la Severin (1406). Cel mai favorabil moment pentru o astfel de efuziune de tip cavaleresc din partea regelui a survenit în prima împrejurare menţionată. La 7 martie 1395 Mircea semna un document care prevedea alăturarea sa, de bunăvoie şi independent de orice presiune, la demersurile viitoare ale regelui Sigismund care ar fi dus la atacarea Imperiului Otoman şi a sateliţilor acestuia. Voivodul promitea sprijinul său total, militar şi logistic, de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, precum şi contribuţia Ţării Româneşti la apărarea teritoriilor, cetăţilor, porturilor şi trecătorilor ce aveau să fie cucerite de armatele creştine. Acestea, în condiţiile în care regele însuşi urma să conducă expediţiile respective, adică era o promisiune făcută la nivel personal ce semăna foarte mult cu omagiul militar depus de vasal către suzeran. Nu ar fi fost deloc deplasat în acest context ca Sigismund să fi replicat la acest gest cu un altul, cu aceeaşi valoare personală: acordarea unei concesii heraldice, poate chiar sub forma fizică a unui inel-signet gravat cu blazonul Casei Limburg (leu rampant roşu pe scut de argint), trunchiul genealogic din care provenea linia dinastică de Luxemburg. Mircea a înţeles gestul regelui ca pe o legătură cu caracter personal, folosind leul numai pe sigiliul său privat şi niciodată pe cel mare, al ţării, sau pe vreuna din seriile de monede emise. Afişarea animalului heraldic cu ocazia soliei sale din 1418 către Conciliul de la Constanz avea o semnificaţie bine ţintită. Era o lovitură de imagine propriu-zisă, menită să îi amintească împăratului Sigismund de vechile lor legături de comuniune cavalerească într-un moment dificil al relaţiei bilaterale, în care aceste legături păreau de domeniul trecutului. Fără îndoială, în epocă povestea momentului cavaleresc desfăşurat la nivel înalt la Braşov trebuie să fi cutreierat curţile nobiliare, ajungând în final şi la Richental, care l-a imortalizat conştiincios în armorialul său. De la voievodul Dan II (1420-1431), fiul lui Dan I, ne-au parvenit cinci variante de ducaţi de argint bătuţi cu blazon clasic (trei variante) şi câmpuri 64
inversate (două variante), descrise de C. Moisil, O. Iliescu şi Elena Isăcescu81, dar şi două serii de bani de bilon care prezintă pe un scut francez timbrat de o coroană heraldică o mobilă nouă, o cruce descrisă ca ancorată în catalogul MBR.
Dan II: Ban anepigraf din bilon blazonat cu cruce ancorată şi scut timbrat cu coroană
La o primă vedere, putem bănui că aceste monede divizionare dintr -un aliaj de slabă calitate argint-cupru (bilon) au fost comandate de Dan II în străinătate. Simbolul specific ordinelor cruciate care se revendicau de la Ierusalim ne conduce către monetăria Transilvaniei de la Sibiu, care era condusă pe atunci de Nikolaus Redwitz, şeful cavalerilor teutoni din Ungaria. De altfel, moneda a fost iniţial atribuită de numismatul maghiar László Réthy acestui personaj proeminent care se bucura de încrederea regelui Sigismund şi care, în intervalul 1429 1435, a îndeplinit pentru regatul maghiar funcţii militar-administrative importante: căpitan şi mai apoi Ban de Severin82, comite al monetăriei voievodale de la Sibiu („camararum monete regalis Cibiniensis comes” ) şi comite al ocnelor de sare din Transilvania. Situaţia istorică este însă mai complexă. Silueta gravată pe aversul banilor de bilon nu poate fi perceptorul comanderiei teutone din Ungaria. Acolo e figurat un domnitor purtător de sceptru şi glob cruciger, nu un cavaler-călugăr care renunţase la posesiunile sale lumeşti pentru a lupta cu necredincioşii şi a-şi asigura viaţa veşnică. În plus, scutul de pe revers e timbrat de o coroană, simbol al suveranităţii, pe care teutonii de la Severin nu o aveau. Dacă am stabilit acest adevăr, de ce apare totuşi stema cruciată pe o monedă valahă? Propunem două posibile explicaţii. Prima se leagă de contextul istoric în care şi-a desfăşurat agitata domnie fiul cel mic al lui Dan I. El a urcat pe tron cu ajutorul sultanului Mehmed Celebi, pe careLuxemburg l-a însoţit în campania sa din nordul Dunării desfăşurată în 1420. Sigismund de fiind ocupat cu husiţii din Boemia, voievodul primea suzeranitatea Octavian Iliescu, Ducaţi necunoscuţi emişi de doi voievozi ai Ţării Româneşti în secolul al XV-lea, în Buletinul Societăţii Numismatice Române, Anul 77-79 (1983-1985), pag.260 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro). 82 Un banat reocupat de maghiari în 1419, după moartea voievodului Mihail I, dar care nu cuprindea hinterland-ul cetăţii Severinului (judeţul Mehedinţi de astăzi), ci corespundea mai degrabă jumătăţii de sud a Banatului românesc actual (judeţele Caraş-Severin şi Timiş). 81
65
şi binecuvântarea regelui ungar cu ocazia armistiţiului pe care acesta l-a încheiat cu turcii. În octombrie 1422, voievodul îi solicita împăratului sprijin pentru păstrarea tronului abia luat, anunţându-se pentru prima dată ca pavăză a creştinătăţii în faţa agresiunii turceşti şi, în contextul reînnoirii privilegiilor comerciale către negustorii braşoveni, cerea permisiunea de a bate monedă. Interesat de prezenţa unui nou luptător în alianţa sa antiotomană, Sigismund i-a aprobat cererile (monetăria abia în 1424) şi l-a însărcinat pe Filippo Scolari, comite de Timiş şi şef militar al frontierei sud-estice a Ungariei, să îi ofere ajutor domnitorului român. Cei doi, împreună cu prinţul Frujin, ultimul pretendent la tronul Bulgariei şi viitor comite de Timiş, au izbutit să înfrângă armatele otomane în cel puţin trei ocazii (1425). Victoriile nu i-au securizat însă lui Dan II domnia, pe care a continuat să şi-o dispute cu vărul Radu II, zis Praznaglava. După moartea florentinului Scolari în 1426, voievodul a mai provocat puterea turcească în două rânduri, ultima oară participând alături de Sigismund şi Frujin la asediul cetăţii sârbeşti Golubaţ în 1428. Cu acest prilej a făcut dovada calităţilor sale militare deosebite, şi-a asigurat respectul suzeranului său şi aproape trei ani de pace din partea imperiului otoman. Deja Dan devenise un pion important al frontului antiotoman pus în operă de împărat. Prin fortificarea cetăţilor de pe linia Dunării şi preconizata aducere a cavalerilor teutoni în Banatul de Severin se contura o formă defensivă de cruciadă europeană, iar fluviul începea să funcţioneze ca frontieră între Creştinătate şi Islam. Nu e exclus ca în aceste împrejurări politice voievodul să îşi fi asumat din proprie iniţiativă blazonul cruciat, simbol al dedicării sale pentru cauza creştinătăţii. Dacă e aşa, atunci prezenţa lui Nikolaus von Redwitz e doar o coincidenţă, iar la Dan II avem parte din nou de „publicarea” pe monede a unui eveniment cardinal din viaţa unui voievod al Valahiei: ralierea la cruciada promovată de Sigismund. Cercetătoarele Elena Isăcescu şi Ana-Maria Velter spun că aceste monede au fost destinate circulaţiei în Banatul de Severin, după obţinerea dreptului regalian de a bate monedă în cadrul convenţiei comerciale ungaro-valahe83. Aceasta înseamnă că mesajul vizual era destinat cu precădere supuşilor Coroanei ungare, pentru a-i sensibiliza şi totodată asigura cu privire la intensitatea angajamentului antiotoman al lui Dan voievod. A doua posibilă explicaţie se leagă de marea influenţă politică avută de Redwitz în regiune şi de prezumţia că a avut totuşi de-a face cu emiterea acestor serii monetare începând cu anul 1429, când a preluat conducerea monetăriei de la Sibiu. Portalul MMV a inventariat nu mai puţin de 24 variante ale banului din bilon. Dacă avem în vedere perioada scurtă de timp, de numai un an şi jumătate, 83
Octavian Iliescu, op.cit, pag.261 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro).
66
scursă de la instalarea comandantului teuton în regiune şi decesul lui Dan II, pare verosimilă şi varianta concesionării parţiale către monetăria transilvană a baterii acestei monede, fie în contul unei datorii, de exemplu plata mercenarilor sibieni care îi asigurau permanent protecţia începând cu anul 1426, fie sub forma unei producţii comune de monedă cu drept de circulaţie în ambele ţări, ca urmare a aplicării continue a convenţiei monetare încheiate cu regele Sigismund. Voievodul român ar fi fost astfel titularul emisiunii fără a fi implicat direct în baterea monedei, iar ideea de a folosi blazonul cruciat pe revers putea aparţine şefului teuton al monetăriei. E totuşi greu de crezut că Dan ar fi renunţat cu largheţe la un privilegiu regalian atât de important.a unei Dovadă stă conflictul economic epocă. Prin punerea în circulaţie cantităţi foarte mari de banideclanşat cu valoareînscăzută, Dan i-a determinat pe negustorii saşi din Braşov să protesteze către rege, refuzând chiar demonstrativ să mai folosească în tranzacţii vreo monedă de-a lui. Dacă emitentul ar fi fost Redwitz, probabil că saşii nu s-ar fi manifestat atât de drastic. În plus, forma crucii diferă substanţial de cele gravate pe monedele contemporane emise de ordinul teuton în Prusia (cruce latină simplă înscrisă în scut francez). În ciuda embargoului financiar, monetăria pare să fi continuat baterea banului din bilon şi câţiva ani după moartea prematură a voievodului, chiar până în timpul domniei lui Vlad II Dracul. Lucru interesant, crucea timbrată de coroană a fost folosit şi pe monedele din Moldova nu mult timp după aceea, în bilon şi in argint, de către voievodul Petru III Aron (1451-1452 şi 1454-1457). Demn de menţionat, Dan II a autentificat privilegiul acordat negustorilor braşoveni în anul 1423 cu un sigiliu mic, purtat probabil pe un inel-signet. El înfăţişa busturile afrontate a două personaje încoronate, o siluetă feminină la dextra şi una masculină la senestra, plus o legendă slavonă ilizibilă84. O compoziţie heraldică similară a apărut prima dată pe o pecete mijlocie a lui Mircea cel Bătrân (1403) şi va continua să fie folosită de voievozi, evoluând treptat în ceea ce V. A. Urechia numea pecete „Nova plantatio”. Nu e greu de presupus pe cine ar putea reprezenta cele două siluete de pe sigiliul lui Dan II. Bănuiala se opreşte asupra părinţilor voievodului, Dan I şi Maria Brancovici. După domnia chinuită a lui Alexandru Aldea (1431-1436), de la care nu ni s-a păstrat nici o formă de blazon, un alt fiu natural al lui Mircea cel Bătrân a ocupat Imagine preluată de pe excelentul blog al Mariei Roşu, Istorie povestită (asztrorege.blogspot.ro/2010/11/danvoievod-i.html). 84
67
tronul Valahiei: Vlad II Dracul (1436-1442 şi 1443-1447). Pretendent oficial la domnie şi păstrat de regele Sigismund ca variantă de rezervă pentru cazul în care Dan II ar fi cedat presiunii turceşti, Vlad nu a reuşit să ocupe poziţia părin telui său nici la moartea vărului Dănesc, căci Sfatul ţării l-a ales domn pe mai vârstnicul Aldea. În compensaţie, Vlad a fost oficial recunoscut în 1431 la Nürnberg cu titlul de domnitor al Valahiei Transalpine, numit cavaler în Ordinul Dragonului (înfiinţat în 1408) şi a primit sarcina de a organiza în Ardeal apărarea flancului estic al regatului maghiar. El urma să aştepte un moment mai prielnic pentru a intra în ţară ca voievod. De aceea, în perioada 1431-1436 a avut reşedinţa la Sighişoara, unde şi-a creat printre altele propria monetărie, emiţând monedă care a circulat în Ardeal şi ţările învecinate. Supranumele Dracul/Draco e legat de imaginea dragonului, ştiut fiind că membrii expuneau însemnul heraldic ale Ordinului pe piept sau pe umăr.
Reversul banului cu dragon bătut de Vlad Dracul la Sighişoara (schiţa din mijloc e preluată din MBR)
Vlad II a fost un exemplu tipic de cavaler medieval mândru şi războinic. În pofida relaţiei privilegiate avute cu regele Sigismund şi alţi membri proeminenţi ai Dragonului (Vladislav Iagello, Ştefan Lazarevici, Filippo Scolari, Ştibor de Ştiboricz), el a urmat o agendă politică proprie, care în câteva rânduri s-a opus net statutelor Ordinului şi viziunii suzeranului său. Se pare că a privit lipsa de sprijin pentru ocuparea tronului în anul 1431 ca afront de neiertat şi niciodată nu s-a simţit îndeajuns de satisfăcut cu compensaţiile primite de la rege. Astfel, la numai un an după depunerea jurământului de Dragon, care presupunea lupta împotriva turcilor şi protejarea creştinilor, Vlad a fost acuzat de un gest incredibil: că ar fi ghidat personal o trupă otomană către cetatea Severin, pe care aceştia în final au cucerit-o, ucigând întreaga garnizoană a teutonilor. Preceptorul Redwitz a supravieţuit atacului şi s-a refugiat la vest în cetatea Caransebeş, pe care n-a mai părăsit-o niciodată până la retragerea definitivă a ordinului teutonic din Banat (1435). Pentru presupusa participare la expediţie, Vlad a fost exclus câţiva ani mai târziu din Ordinul Dragonului. Înainte de excludere însă, în acel an 1436 în care murea (aparent de boală, nu în luptă) rivalul Alexandru Aldea, el obţinea poziţia de voievod al Transalpinei cu acordul 68
regelui Sigismund, dar şi cu sprijinul tacit al sultanului Murad II. După moartea în decembrie 1437 a suzeranului său direct, domnitorul s-a simţit şi el absolvit de jurământul de Dragon, orientându-se către o politică a interesului naţional, demnă de mândra intitulaţie din anul 1440: „Eu cel în Hristos Dumnezeu binecredinciosul, bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi unsul lui Dumnezeu şi singur stăpânitor, Io Vlad, voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, stăpânind şi până la Marea cea Mare şi stăpânind şi în părţile ungureşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului” 85. O politică independentă presupunea în acel moment istoric o apropiere prudentă de puterea turcească. Din acel punct a început conflictul dintre Vlad şi Iancu de Hunedoara, conducătorul militar al coaliţiei antiotomane din Europa, soldată cu gesturi de ostilitate făţişă, precum campania-fulger din Ardealul de sud în care Vlad i-a însoţit pe turci (1438). Ca răspuns, Iancu, numit în epocă şi făcătorul de regi , l-a alungat de pe tron, înlocuindu-l cu Basarab II (1442). După reinstalarea sa, negociată de turci şi unguri, Vlad a schimbat tabăra şi s-a alăturat alianţei antiotomane. Şi-a păstrat însă independenţa de acţiune, refuzând să ia parte personal în 1444 la campania cruciată a regelui Vladislav şi a lui Iancu, considerând-o ca fiind fără sorţi de izbândă. “Turcul merge la vânătoare cu mai mulţi oameni decât ai strâns domnia ta pentru bătălie” – i-ar fi reproşat Vlad cu amărăciune lui Iancu. A contribuit totuşi cu un corp consistent de oaste, pus sub ordinele fiului său adolescent, Mircea. Armata mult prea mică a creştinătăţii a fost într-adevăr de mult turci în lângă Varna,burgundo-papal iar tânărul rege din maghiar pierdut viaţa. Vlad aanihilată crezut mai proiectul anul şi-a următor, alăturând din nou cei 5000 de călăreţi campaniei cruciate a cavalerului Walerand de Wavrin. A repurtat un succes important, ocupând cetatea strategică Giurgiu, pierdută anterior de Dan II. E foarte posibil ca domnia zbuciumată să nu-i fi permis răgazul de a mai emite şi alt tip de monedă în afară de bani din bilon86, privându-ne astfel de răspunsul la întrebarea dacă cel supranumit Draco a folosit vreodată ca armerii personale blazonul clasic al Basarabilor sau şi-a păstrat dragonul până la sfârşitul abrupt al vieţii. Cu sau fără dragon pe piept, el a fost ucis în 1447 lângă satul Bălteni de un grup de boieri condus de vornicul Albu, care complota cu Iancu de Hunedoara. Documenta Romaniæ Historica, seria B Ţara Românească, vol. I, doc. 91, pag. 157-159. La 3 iulie 1443, după ce luase din nou tronul, Vlad II scria pârgarilor din Braşov că limita ieşirea monedei de argint din ţară până “când îmi vor ieşi ducaţii cei noi”, cf. Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria, Bucureşţi, 1902, p.52, doc. XLIX. Nu ne-a parvenit până astăzi vreun exemplar din această emisiune anunţată. 69 85 86
Basarab II (1442-1443) a fost fiul bravului voievod şi ostaş Dan II. El s-a format timp de un deceniu ca tânăr prinţ la curtea Ungariei, completându-şi instrucţia militară pe lângă regele Albert de Habsburg şi Iancu de Hunedoara. A participat la luptele acestora cu husiţii şi turcii, fiind pretendentul care i-a luat locul lui Vlad Dracul atunci când interesele geopolitice ale alianţei antiotomane au cerut-o. Apoi a dispărut din istorie, dacă nu tot el va fi fost cumva acel necredincios Basmara despre care scrie cronicarul Mustafa Ali, pus din nou pe tron de Iancu după uciderea lui Vlad Dracul şi care a murit un an mai târziu în bătălia de la Kossovopolje (1448). Cert e că în anul 1442, atunci când Vlad a suportat consecinţele pentru atacarea Făgăraşului, Basarab II era înlocuitorul Dănesc aflat la îndemână. Poate că mentorul său politic nu l-a privit doar ca pe un domnitor de circumstanţă, însă destinul său politic a fost pasager.
În efemera-i domnie, Basarab II a izbutit totuşi să bată monedă, lăsând în urmă şi o moştenire heraldică. O. Iliescu a documentat existenţa a două variante, probabil aparţinând unei emisiuni unice de bani din argint. Machetele prezintă aceleaşi desene interesante. Astfel, pe avers apare o stemă care aminteşte de perioada ungurească a voievodului: un braţ armat (en. arm embowed, fr. dextrochère armé) îmbrăcat în armură, ieşind dintr-o stea cu opt raze 87. Ca simbol heraldic, braţul reprezintă onoarea nepătată a unui personaj provenind dintr-o familie ilustră (steaua)88.
Basarab II: Avers cu braţ armat născut din stea şi revers cu scut fasciat din opt piese timbrat cu o pasăre orientată spre o stea senestră (două exemplare diferite de bani, cf. Octavian Iliescu)
Legenda în limba slavonă îl prezintă pe † IW БACPAБ (Io Basrab) şi ne dă un indiciu asupra monetăriei, care era cea voievodală de la Argeş. Simbolul braţului în armură, fie el neîncadrat de un scut, pare a fi totuşi un blazon. Deşi până acum nu s-a descoperit o diplomă de acordare a acestui blazon, el putea fi obţinut drept concesie heraldică de la regii Ungariei pe care i-a avut drept suzerani, Albert ori Vladislaus II, direct sau prin intermediul protectorului Iancu, voievodul Transilvaniei. Numeroase familii nobile din Transilvania, maghiari, secui, saşi şi români, au purtat ca blazon de concesie acest braţ purtător de sabie. 88 L. Foulques-Delanos, op.cit. 87
70
Pe reversul monedei apare un herb inedit. Dacă ţinem seama de tendinţa de sub-ţiere a grinzii superioare până la identificarea cu şeful, observată la unele emisiuni monetare ale voievozilor Radu I şi Vlad I, el poate fi blazonat ca scut francez fasciat din opt piese. Scutul e timbrat de o piesă destul de greu vizibilă din cauza baterii descentrate. Poate fi un coif din care se observă numai lambrechinii, sau o pasăre cu aripile semideschise şi pieptul orientat spre senestra, unde se găseşte o stea cu opt raze. O. Iliescu opinează că acest scut prezintă stema Ungariei Arpadiene, „o marcare evidentă a relaţiilor sale de vasalitate faţă de Regatul Ungariei” 89. Dacă pe avers nu ar fi prezent acel braţ armat ieşit din soare, concluzia numismatului ar fi greu de combătut. Însă prezenţa acestui posibil blazon de concesie, fie el şi neîncadrat de scut, aidoma dragonului de pe monedele lui Vlad II, modifică radical simbolistica machetei şi oferă o altă pers pectivă asupra scutului fasciat de pe revers. Pe lângă braţul îmbrăcat în armură, care face parte din tradiţia heraldică a regatului maghiar începând cu veacul al XV-lea (ex. Both de Banya, Orbán de Lengyelfalva, Pavel de Kinis, sau ardelenii Barcsai, Bocskay, Tivadar de Rogna, Damó de Lisznyó, Kuun de Ozsdola), steaua senestră din care se naşte atenţionează privitorul asupra măreţiei Casei nobiliare din care provine purtătorul de blazon. Ştim deja că Basarab II a crescut în mediul cavaleresc de extracţie apuseană specific Curţii de la Buda şi în campaniile militare ale Ungariei. Acolo fusese mereu înconjurat de nobilii unguri, polonezi, germani sau italieni care exhibau herburi complicate pe scuturile şi banierele lor colorate, fiecare stemă istorisind despre vitejia, importanţa şi bogăţia strămoşilor acelor străini plini de vanitate. De asemenea, putem presupune cu temei că avea acces la informaţii heraldice din manuscrise istorice, ca parte a educaţiei sale de prinţ şi voievod. În această lume plină de efervescenţă cavalerească, conferirea unui blazon personal unor tineri merituoşi, pioni politici necesari ţeserii unei alianţe creştine îndreptate împotriva imperiului otoman, era la ordinea zilei. Aşa cum s-a întâmplat cu Vlad II şi dragonul său, probabil că şi fiul mezin al voievodului Dan II a primit de la suzeran un set de însemne heraldice. Astfel, prin intermediul heraldicii maghiare, casele nobiliare din Europa îl primeau în rândul lor pe tânărul valah, luând notă de valoarea sa personală şi ascendenţa princiară. Încheiem discuţia despre avers şi ne concentrăm asupra scutului fasciat de pe revers care, conform regulilor de machetare a unei monede medievale, prezintă o imagine legată de religie sau de patronul emitentului, fie el spiritual sau pământesc. Blazonul în cauză nu posedă elementele descriptive ale un patron spiritual, iar cei trei patroni politici ai tânărului prinţ, regii Albert, Vladislaus II şi 89 În articolul lui Vasile Mărculeţ, Consideraţii asupra domniei antiotomane a lui Basarab II , în Buletinul Muzeului militar naţional Regele Ferdinand I, serie nouă, nr. 9, Ed. Alpha MDN, Bucureşti 2011, pg. 12. 71
voievodul Iancu, nu aveau nici unul drept herb un scut fasciat în întregime. Cât despre stema arpadiană la care făcea aluzie prof. Iliescu, ea dispăruse ca blazon de sine stătător, făcând parte de peste un secol din armeriile compuse ale regilor străini care conduceau regatul maghiar. Pe de altă parte, puteau fi fasciile Ungariei arpadiene conferite ca blazon unui pretendent la tronul Transalpinei? În principiu da, însă doar ca răsplată pentru acţiuni sau fapte de arme excepţionale. Fără îndoială, dacă asemenea lucruri s-ar fi petrecut, cronicile apusene, avide de gesturi cavalereşti, nu ar fi pregetat să ne informeze. Un ultim argument împotriva ipotezei Iliescu e acela că tânărul prinţ nu putea avea două blazoane de concesie în acelaşi timp. Dacă nu cei trei lideri ai Ungariei, atunci care să fie patronul-sursă de emblemă monetară de la care Basarab s-ar fi putut revendica? Ne vine în minte pentru început anonimul „Roi de blaqe” din armorialul Wijnbergen, membru al Casei Asăneştilor imperiali refugiat la nord de Dunăre. Apoi, ne gândim la ţarii Şişmanizi cu care se înrudise strămoşul său omonim. În ambele variante, blazonul fasciat din opt piese în loc de douăsprezece şi renunţarea la scutul despicat reprezintă o sinteză a stemelor celor două dinastii legate matrimonial, dar şi un autentic blazon de pretenţie asupra unor ţinuturi bulgare aflate sub turci, probabil Bădin. Nu ştim exact în ce moment, poate descoperind lucrarea heraldului francez de la 1280, sau discutând cu prinţul Frujin, fostul camarad de arme al tatălui său, însă în mod cert aflat sub presiunea vizuală a blazoanelor văzute zi de zi în tinereţe, fiul lui Dan II s- a simţit obligat să afişeze vechea şi nobila sa ascendenţă imperială. Odată urcat pe tron, el a „publicat” pe monedele sale, pe lângă blazonul conferit de suzeran, o stemă imperială de pretenţie, odată ce un Frujin vârstnic se retrăsese din viaţa publică în cetatea Braşov ului. Marca familiei ilustre este heraldic întărită de steaua cu opt raze gravată la senestra scutului. În această viziune, simbolistica monedei e unitară. Citită începând cu aversul, ea spune: „aparţin prinţului creştin Ioan Basarab (legenda slavonă), om cu onoare nepătată (braţ armat cu paloş), urmaşul unei familii ilustre în arme (stea cu opt raze) din sângele împăraţilor Bulgariei (scut întreg fasciat) şi voievod al Ţării Româneşti (pasăre recursantă)”. Cât despre absenţa câmpului senestru gol de pe stemele înaintaşilor, interpretat de noi drept posibilă pretenţie heraldică asupra Severinului, trebuie spus că în acea epocă ban de Severin era însuşi Iancu de Hunedoara, patronul său politic, căruia nu i se putea aduce un asemenea afront nici măcar prin blazonarea unor monede.
72
8. Momentul Kossovopolje. Victoria semilunii asupra stelei Vladislav II (1447-1456) a urcat pe tronul Valahiei după o serie de înfrângeri dureroase ale creştinătăţii mult prea divizate, într-o eră de de avânt al imperiului otoman, care se pregătea de cucerirea Constantinopolului. Începând cu această perioadă, turcii vor avea un cuvânt din ce în ce mai greu în politica balcanică, implicându-se în succesiunea la tron din Ţara Românească. Cine era noul domnitor de la Argeş? Istoriografia română ezită, negăsindu-i cu precizie locul în genealogia Basarabilor. Poate să fi fost un frate al lui Basarab II, cel recomandat de Iancu de Hunedoara braşovenilor în anul 1437 drept Ladislau Walachus, sau fiul lui Danciu, mezinul voievodului Dan II. Informaţiile din epocă sunt puţine, vagi şi contradictorii. Ştim că Vladislav II l- a însoţit pe patronul său politic Iancu în campania soldată cu înfrângerea de la Câmpia Mierlei (Kosovopolje) pe pământ sârbesc, apoi s-a implicat alături de ruda sa, despotul George Brancovici, în tratativele de pace ale Ungariei cu turcii, acceptând să plătească acestora tribut în schimbul păstrării tronului. Acest tratat multilateral semnat abia în 1451 la Adrianopol, în care un „illustris Radozla waywoda Transalpinus” avea mandatul de a vorbi în numele guvernatorului Ungariei 90, a determinat în mod decisiv intrarea Valahiei în sfera de control a imperiului otoman, dar cu păstrarea autonomiei statale. Iancu ştia că se putea baza în lungile tratative pe loialitatea şi inteligenţa superioară de care dădea dovadă protejatul său, care odată urcat pe tron, şi-a pus pe deplin calităţile în slujba ţării. A fost primul domnitor care a încercat să
modernizeze ancestralul obicei al ţării sau jus valahicum , introducând o serie de pravile bizantine pe care le-a compilat în manuscrisul numit „Zakonicul de la Târgovişte”. În acelaşi timp, a reuşit să reechilibreze economia printr-o reformă fiscală şi monetară. A renunţat la sistemul ponderal al groşilor de 1,05 g utilizat începând cu Vladislav I Vlaicu şi a preluat sistemul turcesc al asprilor din argint de 1,21 g emişi de sultanul Murad II. Deoarece a bătut două tipuri de monedă, ducaţi şi bani, obicei observat şi la Dan I, numismatul G. Buzdugan consideră reforma începută încă de pe vremea acestuia. Realitatea e că abia la Vladislav II avem o echivalenţă clară cu sistemul monetar turcesc, un aspru fiind egal cu 2 ducaţi munteni, respectiv 4 bani. Din perspectivă heraldică, găsim în catalogul MBR şapte variante de ducaţi şi una de bani cu blazoane pe avers. Platforma MMV adaugă încă două exemplare inedite, o variantă de ducat şi una de ban, purtând însemne heraldice diferite de cele din catalog. Să le urmărim pe rând, deoarece credem că şi la Vladislav II avem ocazia să comentăm o schimbare majoră de paradigmă politică evidenţiată prin simbolistică aplicată pe monede. În scrisoarea lui Iancu de Hunedoara adresată braşovenilor în 17 decembrie 1449, analizată de Ştefan Andreescu în Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric , Ed. enciclopedică, text digitizat de Biblioteca judeţeană Mureş, pag. 18. 90
73
Prima serie de ducaţi şi bani trebuie să fi apărut nu la multă vreme după întronarea realizată cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara. Atât ducatul, cât şi banul emişi atunci trebuie să fi indicat clar relaţia de vasalitate faţă de Ungaria, respectiv cea de subordonare faţă de Iancu, guvernatorul şi factotum-ul acesteia începând cu anul 1446. De aceea, credem că prima sa emisiune monetară a fost cea inedită descrisă de Bogdan Costin în MMV. Pe aversul ducatului apare un scut despicat cu două grinzi în câmpul dextru şi (ceea ce pare a fi) o floare de crin în câmpul senestru, iar pe ban stema este timbrată de o cruce potenţată stângaci executată, care poate simboliza statutul lui Vladislav II de membru al alianţei cruciate condusă de Huniade 91.
(Probabil) Vladislav II: Aversul unui ducat şi al unui ban, blazon similar cu tip I Vladislav I Vlaicu (cf. Bogdan Costin)
Gravura matriţei pare făcută de către un meşter mai puţin înzestrat, dar în spatele unor forme nereuşite putem întrezări modelul după care s-a ghidat. Este vorba despre aşa-numitul ducat tip I Vladislav I Vlaicu, cel care marca înfiinţarea de-a doua mitropolii ortodoxe. Aceleaşi două grinzi, aceeaşi cruce potenţatăcelei timbrând blazonul, aceleaşi două inele concentrice de globule. Bineînţeles, sensul religios s-a pierdut la cel de-al doilea Vladislav dar potrivit interpretării noastre, acesta nu a pregetat să-şi „publice” legitimitatea dinastică direct de la străunchiul omonim, cu care spera să se compare. Cât despre mobila heraldică din câmpul senestru, şi ea este o brizură, cu care Basarabii ne-au obişnuit deja încă de la Radu I. Deşi dinastia angevină se stinsese, credem că după peste un secol de utilizare, crinii heraldici puteau în continuare să simbolizeze Coroana maghiară şi relaţia de subordonare a Transalpinei faţă de Ungaria, al cărei reprezentant autoritar era Iancu de Hunedoara. Acelaşi lucru era valabil în epocă şi în stemele personale ale domnitorilor moldoveni Alexandru I cel Bun, Iliaş, Ştefan II, Petru II şi Alexandru II. Putem plasa următoarele emisiuni monetare (cel puţin şapte, după inventarierea MBR) la sfârşitul anilor de agitaţie războinică, cel mai probabil după încheierea Tratatului de la Adrianopole (1451). Dorinţa domnitorului de a fi comparat 91 Bogdan Costin nu îl exclude ca emitent al monedelor pe Vlad II Dracul, în perioada sa ardeleană. Vezi O serie monetară necunoscută a Ţării Româneşti din secolul al XV -lea, atribuită voievodului Vladislav al II -lea, pag.6, pe site-ul monederomanesti.cimec.ro. 74
cu ilustrul său tiz şi înaintaş apare şi în calitatea noilor ducaţi, net superioară celor emişi de predecesorii săi, atât din punct de vedere grafic, cât şi al baterii centrate. Se pare că Vladislav II a reuşit să îşi asigure serviciile unui gravor iscusit, a cărui „mână” se observă în anumite manierisme de execuţie care apar şi la monedele emise de ocupanţii următori ai tronului Ungrovlahiei. De asemenea, în legenda slavonă apare pentru prima dată prescurtarea гнъ de la господинъ (gospodinî = domnitor).
Ducat muntean tip I Vladislav II (nr. cat. 256 cf. MBR)
De data aceasta blazonul despicat e inversat, având brizura în câmpul dextru, iar câmpul senestru fiind clar fasciat din şase piese. Noul meşter gravor a renunţat la grinzi, inestetica bâlbâială heraldică apărută la serii monetare bătute sub Mircea cel Bătrân, Vlad I şi Mihail. Ca brizură, Vladislav a ales un desen complex, format din două simboluri suprapuse: o semilună şi o stea cu şase raze. Am arătat mai devreme care este dubla semnificaţie a stelei, apartenenţa la o familie ilustră şi simbol solar tradiţional în arealul locuit de români. Precizia cu care a fost executată macheta arată intenţia de a „publica” prin suprapunerea siglelor o anumită acţiune sau un eveniment politic. Dacă am stabilit deja momentul emiterii acestor ducaţi, evenimentul la care se referă desenul nu poate fi decât asumarea condiţiei de vasalitate a ţării faţă de Imperiul Otoman. Semiluna este în mod evident un crai nou, nemaiputând fi considerată stemă a Bizanţului ca la Vlaicu vodă, ci marchează direct simbolul favorit al lumii musulmane. Interpretarea celor două mobile heraldice ca diseminare a informaţiei tragice care spune că „românul s-a plecat turcului” e susţinută de emisiunile ulterioare ale lui Vlad III Ţepeş, Radu III cel Frumos, Basarab III Laiotă şi Basarab IV Ţepeluş 92, toţi patru fiind ori instalaţi pe tron de turci, ori supunându-se la un moment dat acestora. Nu este nici o coincidenţă în faptul că blazoanele lor apar constant cu aceleaşi două sigle, suprapuse în aceeaşi ordine. Vladislav a mai emis o variantă de ordinea ducaţi cusiglelor semilună stea cu dextru şase raze, probabil spre II sfârşitul domniei, în care dinşicâmpul se schimbă: steaua apare deasupra semilunii. Credem că această aparentă greşeală de machetare e de fapt un mesaj politico-propagandistic determinat de contextul Acestuia din urmă i se atribuie un ducat din bilon, vezi Octavian Iliescu, op.cit., pag.274 şi foto pag.275 (www.snr-1903.ro). 92
75
evenimentelor ulterioare: 1453 – confiscarea Amlaşului de către guvernatorul Iancu, respectiv căderea Bizanţului, 1455 – confiscarea ducatului Făgăraş de către acelaşi Iancu şi 1456 – răscoala românilor ortodocşi din Transilvania, care reacţionau la convertirea forţată impusă de nemeşii ultracatolici Garai şi Ujlaki, convertire instrumentată de căpitanul Osvald de Rozgony. Reacţia lui Vladislav la dovezile de neprietenie ale ungurilor şi saşilor faţă de conaţionalii şi teritoriile sale de peste Carpaţi a fost dură şi promptă. În 1453 a atacat şi incendiat Sibiul, noul proprietar al Amlaşului. În iarna 1455-1456 a atacat probabil Branul, iar în 1456 a încercat fără succes recuperarea cetăţii Făgăraş, devastând pe parcurs satele săseşti de lângă Olt. În acest interval şi în circumstanţele istorice arătate e plauzibilă baterea unui unic tip de ducaţi cu brizura inversată, „publicând” un rebus heraldiccădestinat vecinilor creştini bănuiau cauza antiotomană e câtîl se poate că de trădase capabildefinitiv să îşi urmeze românul nu a pierit, ci care propriile interese (steaua deasupra) şi continuă să lupte în numele Bizanţului (semiluna conturnată dedesubt).
Ducat muntean tip II Vladislav II (nr. cat. 262 cf. MBR)
Gesturile de retaliere faţă de patronul său politic i-au fost fatale lui Vladislav. Iancu, pe lângă ostaşul auster şi necruţător, era şi păpuşarul lucid care avea mereu la îndemână un pretendent gata să preia tronul Ungrovlahiei. El l-a capacitat pe tânărul Vlad Ţepeş să obţină prin forţă tronul părintelui său. Acesta a profitat de resursele militare ardelene şi trădarea unor boieri munteni filoturci, a intrat în ţară sub semnul ceresc al cometei Halley şi cândva la începutul verii lui 1456 l-a capturat şi ucis pe Vladislav la Târgşor, apoi l-a înmormântat la mănastirea Dealu. Dan, fiul celui ucis, numit de istorici Pretendentul, a aşteptat din Ţara Bârsei ivirea unui moment propice pentru a-l detrona pe Vlad. Susţinut financiar şi militar de saşii braşoveni, i-a răsplătit pe aceştia prin acordarea unui privilegiu comercial în martie 1460, chiar înainte de a intra în ţară cu o trupă de boieri şi lefegii saşi pentru a-şi juca soarta. Acest act a fost încheiat cu un sigiliu voievodal care din păcate are o impresiune ştearsă, care nu ne dă şansa de a observa ce blazon utiliza Pretendentul. După o luptă scurtă şi sângeroasă purtată în aprilie, Dan a fost prins şi el de Ţepeş, împărtăşind soarta părintelui său, nu înainte de a fi silit să îşi sape mormântul şi de a asista la propriul prohod. 76
Reforma monetară iniţiate de Vladislav II a fost păstrată de cel care i-a curmat viaţa, dar şi de următorii trei voievozi. Stema dinastică a Basarabilor în tradiţia dublei brizuri soare-lună create de părintele Zakonicului de la Târgovişte va continua să apară pe ducaţii românești încă un sfert de secol, la domnitori din ambele ramuri dinastice. După aceea, blazonul Casei Basarab pare a nu mai fi fost folosit cu nici o formă de cadenţare pe vreun vestigiu epigrafic, documentar sau de alt gen, deși stingerea dinastiei (inclusiv cu colateralii săi) se va produce aproape două secole mai târziu. Vlad III Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) a primit confirmarea domniei de la sultanul Mahomed II, cuceritorul Bizanţului, în toamna anului 1456. Timp de
cinci ani el a păstrat relaţii bune cu turcii, plătind tributul în primii doi, motivând apoi trei ani la rând neplata prin sărăcirea ţării din cauza conflictelor avute cu transilvănenii. Sultanul, preocupat de tulburările din partea asiatică a imperiului său, a ales să îl creadă, neluând nici o măsură împotriva sa. Prin contribuţia meritorie a lui Octavian Iliescu ştim astăzi că Vlad III a bătut în intervalul 1456-1461 cel puţin o serie de ducaţi din argint şi cel puţin o serie monetară de bani anepigrafi, utilizând blazonul predecesorului său, simbol al obedienţei faţă de Semilună. După aceea a pornit deschis la luptă cu imensa putere musulmană şi nu a mai avut răgazul să îl schimbe. Emitentul şi an ul emisiunii au putut fi stabilite după interesanta efigie de pe revers, o stea cu coadă. Numismatul a identificat-o ca fiind cometa Halley la apariţia sa din vara anului 1456, spectacol cosmic desfăşurat în perioada preluării tronului de către Ţepeş, deci demn de a fi comemorat pe o monedă ca semn ceresc de izbândă93. Iată aici încă o confirmare a aserţiunii de la început, conform căreia moneda era pentru domnitorii Valahiei un suport ideal pentru propagandă, păstrarea în memoria colectivă a evenimentelor cruciale din timpul domniei lor folosind sim boluri heraldice interpretate într-o manieră proprie, ca rebusuri inteligibile pentru utilizatorii de monedă ai vremii.
Interesantul ban având gravată pe revers o stea cu coadă, semnul cosmic ce a marcat începutul domniei lui Vlad III Ţepeş 93
Octavian Iliescu, op.cit., pag.271 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro).
77
Ofensându-şi suzeranul de la sud şi în absenţa sprijinului militar promis de la nord, Ţepeş s-a refugiat la Braşov. Acolo a fost arestat de Matei Corvin care, deşi sosit în regiune pentru o eventuală intervenţie, a renunţat să îi susţină cauza , plecând urechea la calomniile saşilor. L-a umilit încarcerându-l la Buda timp de zece ani şi l-a eliberat apoi numai pentru a se folosi de calităţile lui militare. Înlocuitorul adus de armata otomană, fratele său Radu III cel Frumos (1462-1475 cu înteruperi), a fost acceptat de boierii care, parte din teamă, parte din dorinţa de a avea pace cu turcii, l-au abandonat pe Vlad. Nici Radu nu a schimbat nimic în aspectul grafic al ducaţilor din timpul domniei sale, care a fost marcată de lupte pentru tron venite dinspre Moldov a lui Ştefan cel Mare, care îl dorea ca aliat antiotoman pe fiul lui Dan II, Basarab Laiotă. Cu prilejul uneia din confruntările militare dintre cei doi voievozi (1473), fiicele lui Radu au ajuns captivele moldoveanului. În pofida inamiciţiei cu tatăl, Ştefan s-a căsătorit în 1480 cu fiica cea mică, frumoasa Maria Voichiţa. De la această alianţă matrimonială provine şi blazonul fasciat verde-aur prezent în al doilea cartier al stemei voievodale amintite în capitolul 3, o dovadă indirectă a culorilor reale de pe blazonul Basarabilor, culori care nu au fost schimbate de la asumarea lor, cu un veac şi jumătate în urmă. În pofida intervalelor scurte în care a condus ţara, Basarab III Laiotă (1473, 1474, 1475-1477) şi-a făcut datoria de voievod şi domn bătând monedă.
MBR cataloghează două emisiuni: prima, tip I a) cu cinci variante, scut despicat, semiluna deasupra unei stele cu şapte raze în câmpul dextru şi fasciat din şase părţi în cel senestru, iar a doua, tip I b) cu două variante, câmp dextru fasciat din şase şi câmp senestru cu semilună conturnată deasupra stelei. O. Iliescu pune cea de-a doua emisiune în seama succesorului la tron, Basarab IV zis Ţepeluş (1477-1481, 1481-1482), fiul lui Basarab II şi nepotul de frate al lui Basarab III.
Blazonul cu brizura soare-lună la succesorii pe tron ai lui Vladislav II 1. Vlad III: Ducat muntean cu legenda †IW BЛAДЪ BOHBOДA ГНЪ (cf. Bogdan Costin) 2. Radu III: Ducat muntean cu legenda †IW PAДV BOHBOДA ГНЪ (nr. cat. 264 cf. MBR) 3. Basarab III: Ducat muntean cu legenda †IW БACAPABOBД (nr. cat. 267 cf. MBR) 4. Basarab IV: Ducat din bilon cu blazon neinversat, legenda †IW БACAPABOIB (cf. O. Iliescu) 78
Al optulea deceniu al veacului al XV-lea a fost unul extrem de agitat pentru Ţara Românească, cu nu mai puţin de treisprezece momente de schimbare a domniei. Vecinii turci, ardeleni şi moldoveni s-au implicat permanent în politica internă a ţării, ceea ce a determinat într-o mare măsură păstrarea neschimbată a însemnelor heraldice de pe monede. Monetăria de la Argeş a lucrat după toate aparenţele mai mult în virtutea inerţiei, la comanda economică, fără implicarea personală a voievozilor în partea artistică a fenomenului, ei fiind mult prea ocupaţi cu activităţile politice menite să securizeze tronul. După domnia lui Basarab IV Ţepeluş, blazonul Casei Basarab nu a mai apărut nici pe monedele emise, nici pe un alt suport care ne-a parvenit până în prezent. Motivul acestei renunţări rămâne un mister al istoriei, care nu a fost explicat niciodată în mod satisfăcător.
9. Concluzii Arătăm în acest studiu că herbul primei Case domnitoare a Ţării Româneşti sugerează o legătură de sânge cu dinastia imperială a Asăneştilor prin intermediul familior cneziale şi voievodale menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi. Făgărăşeanul Radu Negru nu ar fi avut parte de succes în tentativa de unificare a formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi dacă, pe lângă sprijinul emirului mongol Nogai, nu ar fi avut parte de susţinerea acestor lideri locali, urmaşii lui Seneslau, Litovoi şi Bărbat. Este un motiv suficient pentru a considera că erau înrudiţi prin căsătorii transcarpatice realizate în trecut, zona de interferenţă fiind cel mai probabil Ţara Haţegului. Un personaj-cheie al acestei legături dinastice este fratele lui Litovoi, voievodul Bărbat/Barbath, menţionat într-un document maghiar la anul 1285. Prin conexiunea cu familia lui Litovoi trebuie să fi moştenit Tatomir, viitorul Radu Negru, stema imperială a Asăneştilor, unită deja în jumătate-părţi cu albastrul despoţilor de Melnic, sau urmând a fi augmentată prin izbânzi în procesul de coagulare a statului, aşa cum a fost includerea Severinului mehedinţean în componenţa noului stat. Ioniţă Basarab I şi-a îngemănat destinul politic cu familia imperială Şişman, în care şi-a căsătorit fiica şi alături de care a luptat împotriva grecilor şi sârbilor. Deşi dovezile istorice sunt doar indirecte, 1324 poate fi anul augmentării heraldice a fasciilor Asenide (aur-roşu) cu cele Şişmanide (aur-verde), culori care vor apărea în mormântul nr. 10 de la Argeş, circa patru decenii mai târziu. Am dedus că acolo este locul de veci al celui de-al doilea fiu al lui Basarab I, numit probabil Albu sau Aldea, nume recurente în panteonul onomastic al Casei Basarab şi purtate de un voievod (Alexandru II Aldea), dar şi de boieri care se 79
revendicau din voievozi (ex. Aldea, fratele lui Mircea I 94 sau Albu Toxabă vornicul, zis „cel Mare”). Armeriile Casei Basarab au evoluat ulterior şi sub influenţa cavalerismului central-european, datorită relaţiei de vasalitate faţă de regatul ungar, mai întâi sub dinastia Anjou, apoi prin Habsburgi şi Jagelloni. Motivul principal pentru păstrarea legăturii cu Ungaria pe parcursul veacului al XIV-lea a fost menţinerea fiefului ancestral ardelean dintre Olt şi Carpaţi, la care Basarabii nu concepeau să renunţe. Abia în secolul următor s-a pus problema făuririi unui front comun împotriva noului inamic de la Dunăre, o alianţă pe care regalitatea maghiară şi în general mentalitatea feudală nu o concepeau realizată în condiţii de egalitate politică. Am identificat trei posibile căi heraldice prin care herbul Casei Basarab s-a modificat de-a lungul istoriei: prin augmentarea sau cadenţarea blazonului moştenit: schimbarea tincturilor şi a ordinii lor, adăugarea în cartierul liber de mobile cu semnificaţie politico-religioasă, inversarea câmpurilor/cartierelor, variaţia numărului de piese onorabile; prin asumarea unui blazon nou: armele învinsului ca drept cutumiar al învingătorului, o stemă cu un mesaj politico-religios concret, sau un blazon de pretenţie; prin augmentare conferită de către suzeran: adăugarea unui câmp nou
(unire în jumătate-părţi), demoştenit. mobile în cartierul liber, sau conferirea unui blazon complet adăugarea diferit de cel Ambivalenţa catolic-ortodox manifestată de Vlaicu în politică, dar şi cea latinslavon în emisiunile monetare s-ar fi putut extinde şi asupra stemei heraldice în sine. Am arătat că la Argeş coexistau pe vremea sa două blazoane la fel de preţuite, fiind legate de momente cardinale ale dinastiei: culorile imperiale bulgare, ca simbol al alianţei celor două familii după 1323, şi culorile Angevine, ca arme asumate după victoria din 1330. Primele puteau fi utilizate în relaţia cu lumea ortodoxă, iar celelalte în faţa lumii catolice. Această dihotomie se va încheia odată cu domnia lui Dan I, în schimb la emisiunile monetare vor apărea Un document emis de jupan Aldea şi soţia Bisa în 21 noiembrie 1398 sugerează în context că acesta ar fi frate cu Mircea: „[...] Mi-am îndeplinit dorinţa ca să dau la Sfântul Munte, la mănăstirea sfântului [...] Nicolae care este la Cutlumus, la turn, satul numit Cireaşov, ca să fie pomenire în fiecare săptămână, mai întâi domnului 94
nostru Io Mircea voievod, apoi şi părinţilor noştri şi mie şi soţiei mele, pentru că este mănăstirea noastră. [...] De aceea să nu se amestece de acum nici fratele nostru, nici rudă, nici văr, nici nimeni dintre rudele noastre. Cine s-a încumeta, cineva dintre rudele noastre sau altul, fie vreun domn al Ţării
Româneşti, fie şi boier, fie şi sudeţ, fie oricine, ca să turbure satul dat Mănăstirii Sfântului Munte cea de la Cutlumus, unul ca acela să fie blestemat de Tatăl şi de Fiul şi de Sfântul Duh şi de toţi sfinţii care au plăcut lui Dumnezeu şi să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie” ( Documenta Romaniae Historica, seria B Ţara Românească, vol.1, doc. 19, pag.46-47). 80
ocazional o serie de informaţii heraldice eronate: greşeli de interpretare, copiere sau gravare, care au putut conduce inclusiv la erori de evaluare în textul de faţă. Sumarizând, în studiul nostru am ajuns la următoarele concluzii: blazonul fasciat al ţarului Ioan Asan II provine din asumarea armelor unor învinşi latini, fie Bonifaciu de Monferrat, regele Salonicului, după bătălia de la Messinopolis (1207), fie Villain de Looz după victoria de la Rusium (1206); cea mai probabilă augmentare a blazonului purtat de despotul Alexei Slav din Melnic a fost unirea în jumătate-părţi a stemei Casei Asan cu tinctura specifică rangului imperial de despot şi e un candidat solid ca posibil strămoş heraldic al blazonului Casei Basarab; pasărea-cimier figurată pe herbul Basarabilor putea fi iniţial o potârniche, arme parlante pentru fieful Făgăraş (ung. fogoros = teren pentru vânătoa rea de potârnichi); unirea în jumătate-părţi era la sfârşitul veacului al XIII-lea augmentarea preferată pe plan european, implicit în spaţiul carpato-balcanic; ea era justificată de achiziţia de noi teritorii prin alianţe matrimoniale sau prin forţa armelor; într-un astfel de eveniment trebuie căutat şi motivul partiţiei scutului în heraldica Basarabilor, poate moştenită de la despoţii sud-dunăreni, poate ocazionată de achiziţia Banatului de Severin (Oltenia) în anul 1324; trofeul de război constând în armele blazonate ale regelui Carol Robert a făcut parte din tezaurul heraldic al Basarabilor: scutul armoriat a fost preluat de învingător, Ioniţă Basarab I, iar flamura de luptă a fost purtată în
bătăliiRaeskin inclusivde de Scoonavaer nepotul Radu(alias I; Her Raczek de Vloskovic Derslaviz) din Armorialul universal al lui Gelre este unul şi acelaşi cu Radu I Basarab, voievodul Valahiei; lista scurtă a celor posibil înhumaţi în mormântul nr. 10 din biserica Argeş II e formată din AL VA (Albu, Aldea Vodă), fiu al lui Basarab I, şi voievodul Andrei Lackfi; cadenţarea heraldică a blazonului Basarab prin simboluri cu semnificaţii religioase şi rebusuri politice a constituit şi un mijloc eficient de propagandă prin gravarea lor pe monede; metoda a fost folosită de toţi voievozii români, dar mai ales de Vladislav I, Radu I, Mircea I, Vlad I şi Vladislav II; monograma Θ a fost prima brizură a emblemei Basarab, reprezentându-l pe Radu I şi pe fiii săi Dan I şi Mircea I; monograma Ѡ a fost cea de-a doua formă de brizură, reprezentându-l pe Mircea I; Basarab II a afişat pe monedele sale un blazon de pretenţie imperială care reprezintă o sinteză între Casele dinastice Asan şi Basarab; 81
dubla monogramă crai nou – stea cu şase raze confirmă din perspectivă heraldică intrarea Ţării Româneşti sub suzeranitate otomană în urma încheierii Tratatului de la Adrianopole în 1451. Interpretarea datelor de laborator din proiectul GENESIS al Academiei Române ne certifică faptul că nasturii cu blazon din mormântul nr. 10 de la Argeş sunt aproape contemporani cu prima emisiune monetară pe care apare blazonul Casei Basarab, cea a lui Vladislav I, constituind un izvor credibil privind forma, conţinutul şi mai ales culorile stemei heraldice a familiei domnitoare, cel puţin pentru Ioniţă Basarab, Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu.
Câţiva dintre voievozii care, în virtutea calităţilor lor de creştini şi conducători de oşti, au avut frecvente contacte cu lideri politici şi militari occidentali, au dovedit interes în expunerea simbolurilor heraldice moştenită de la înaintaşii lor. Neconsiderând însă că are un caracter imuabil, ei au combinat blazonul clasic al dinastiei cu o simbolistică pseudoheraldică pentru a-şi face publice opţiunile politice şi a marca evenimente majore din timpul domniilor lor, ca formă vizuală de propa-gandă. Diseminarea acestor informaţii s-a făcut prin materialul de maximă circulaţie al epocii feudale, moneda. Scăderea iscusinţei şi cunoştinţelor heraldice a gravorilor de monetărie a condus în veacul al XV-lea la transformarea câmpului fasciat din opt piese în câmp încărcat cu cinci, patru, trei sau două grinzi, aspect care nu mai are valoare heraldică. În privinţa siglelor care au fost folosite pentru a mobila câmpul senestru al blazonului Basarabilor care iniţial era gol, opinăm că au reprezentat brizuri heraldice autentice, cu importante semnificaţii publice şi personale pe care contemporanii le-au ştiut şi înţeles, dar care s-au pierdut treptat în timp. Au existat probabil şi emisiuni monetare care prezintă mărci ale meşterilor monetari plasate din ignoranţă în interiorul scutului, cu precădere în emisiunile monetare târzii, lucru care i-a determinat până acum pe cercetătorii fenomenului numismatic să nu facă distincţie între brizura heraldică şi marca de fabricaţie. Pentru a descifra simbolurile autentic heraldice de pe monede, am încercat să stabilim o legătură între evenimentele istorice la care voievozii posesori de blazon au luat parte şi monede. Am constatat că se poate face o asemenea legătură. După 80 de ani de efervescenţă a siglelor, începând cu jumătatea secolului al XV-lea, după a doua bătălie de la Kossovopolje (1447), grafica blazonului Basarab nu s-a maiarta schimbat, aparent cu contribuţia politică unei puteri care nu agrea heraldică: imperiul Otoman. Au existatşişimilitară membria ai dinastiei care au folosit în paralel sau în exclusivitate însemne heraldice personale diferite de linia clasică a blazonului despicat şi fasciat, ele fiind fie asumate, precum Dan II sau Basarab II, fie conferite de suzeranii lor potrivit regulilor cavalerismului apusean, ca la Mircea I, Vlad II Dracul, Basarab II sau Vladislav II. 82
Odată cu intrarea definitivă pe orbita vasalităţii faţă de turci nu mai există dovezi istorice că blazonul Casei Basarab ar mai fi fost folosit, voievozii din această familie preferând utilizarea stemei de stat, care provine şi ea din cimierul armeriilor Casei. Pasărea întoarsă spre crucea de pe spate, evoluând de la potârniche la vultur, corb sau acvilă, a rămas un simbol heraldic esenţial, continuând să reprezinte atât pe ocupantul tronului, cât şi statul ca entitate de drept internaţional, chiar şi după stingerea dinastiei întemeietoare de ţară. Prezentăm în continuare evoluţia heraldică şi cronologică a blazonului Casei Basarab, în legătură cu blazoanele Caselor Asan şi Şişman:
Despot Şişman Ioniţă I Caloian (1206), Alexei Slav despot (1208) Bărbat ? (1285) Ioniţă Basarab I, de Bădin (1308), alianţă matrimonială Ioan Asan II (1218), Nicola Liutovoi (1246) Tatomir Radu Negru (1291), Bărbat ? (1285) Ioniţă Basarab I (1315) Mihail III Şişman (1323) cu Casa i man ( 1323) Roy de blaqe, Wijnbergen
Basarab I, Aldea? fiul lui Basarab I arme asumate (1330) (circa 1364-1370) Vladislav I (1365-1377)
Dan I, Mircea I, Vlad I (1385-1418)
Dan I, Mircea I (1385-1418)
Radu I (1377-1385)
Vlad I (1407)
83
Radu I, Dan I, Raeskin Scoonavaer/ Mircea I Raczek de Vloskovic Derslawiz (1377-1418) în armorialul Gelre (1370-95)
Mircea I, Mihail I (1386-1420)
Dan II (1427)
Basarab II (1443)
Vladislav II vasal al Ungariei (1448)
Vladislav II atacând Transilvania (1456)
Vladislav II, Vlad III, Radu III, Basarab III (1451-1476)
Basarab IV (1480)
Bibliografie
1. Documenta Romaniæ Historica , seria B Ţara Românească, vol. I, volum digitizat şi publicat on-line pe portalul de internet www.calameo.com. 2. Andreescu, Ştefan, Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric , Editura Enciclopedică, text digitizat de Biblioteca judeţeană Mureş, portal internet bjmures.ro. 3. Biliarsky, Ivan, Word and Power in Mediæval Bulgaria , Koninklije Brill NV, Leiden, Netherlands, 2011. 4. Bîrsan Cornel, Anghel Adrian, Moşneanu Cristian, Rebusul heraldic al Ţării Româneşti descifrat-„legenda celor trei negri mititei”!, articol din 11 oct. 2014, Istorie furată.blogspot. ro. 5. Brătianu, Gheorghe, Originea stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti , în Revista istorică română…, 1931. 6. Buzdugan George, Luchian Octavian, Oprescu Constantin, Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977. 7. Cernovodeanu, Bucureşti, 1977. Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 8. Costin, Bogdan, O serie monetară necunoscută a Ţării Româneşti din secolul al XV -lea, atribuită voievodului Vladislav al II -lea, articol on-line pe monederomanesti.cimec.ro. 9. Costin Bogdan, Pînzar Alexandru, de la Asociaţia Culturală „Memoria Sucevei”, Monedele Moldovei şi Valahiei, portal de internet monederomanesti.cimec.ro. 10. Foulques-Delanos, L., Manuel heraldique ou Clef de l’art du blason , Limoges, 1816. 11. Grünenberg, Konrad, Das Wappenbuch Conrads von Grünenberg, Ritters und Burgers zu Constanz, BSB Cym 145 în Muenchener DigitalisierungZentrum, Digitale Bibliothek. 12. Hasan, Mihai Florin, Aspecte ale relaţiilor matrimonial dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV, în Revista Bistriţei, XXVII, 2013. 13. Homutescu, Adrian, Elemente de heraldică românească, articol publicat on-line pe portalul de internet romaniancoins.org. 14. Iliescu, Octavian, 1365-1965: şase veacuri de la emiterea celei dintâi monede româneşti , în Buletinul Societăţii Numismatice Române 96-120 (1948-1972). 15. Iliescu, Octavian, Ducaţi necunoscuţi emişi de doi voievozi ai Ţării Româneşti în secolul al XV-lea, în Buletinul Societăţii Numismatice Române 77-79 (1983-1985), on-line pe portalul snr-1903.ro. 16. Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc – Epoca veche, vol.1, Tipografia “Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1925. 84
17. Iorga, Nicolae, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Editura Humanitas, 2012. 18. Jitaru, Grigore, Contributions about the coats of arms of the Assenid and Bassarab dynasties, în Annales of the Moldovan national Museum of History, Chişinău, I (1992) and II (1995). 19. Jitaru, Grigore, Basarabii , părţile I şi II, în Anuarul muzeului naţional de istorie al Moldovei, II, 1995. 20. Kogălniceanu, Constantin, Cercetări critice cu privire la istoria românilor. Basarab I zis Negru-Vodă, întemeietorul Ţărei Româneşti, fascicola 1, Minerva – Institut de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1908. 21. Lecca, Octav-George, Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie, Editura Minerva, Bucureşti 1899. 22. Lefter Lucian-Valeriu, Tiron Tudor-Radu, Boierii lui Ştefan cel Mare. Conexiuni
genealogice moşteniri heraldice ,asupra articol on-line portalul de internet www.Academia.edu. 23. Mărculeţ,şi Vasile, Consideraţii domnieipeantiotomane a lui Basarab II , publicat în Buletinul Muzeului militar naţional Regele Ferdinand I, serie nouă, nr.9, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2011. 24. Moisil, Constantin, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân în Revista Arhivelor-VI, nr.2, 1944-1945. 25. Muratori L. A., Carducci Giosue, Fiorini Vittorio, Rerum italicarum scriptores: raccolta degli storici italiani dal cinquecento al millecinquecento , vol.XVII, digitizată de Internet Archive, 2011. 26. Oberländer-Târnoveanu Ernest, Pârvan Katiuşa , Constantinescu Bogdan, Niculescu Gh., Georgescu Migdonia, The early stage of the Wallachian coinage (c.1365-1386) in the light of atomic analyses, articol publicat on-line pe platforma www.romarcheomet.ro. 27. Paravicini, Werner, Die Preussenreisen des Europäischen Adels, Teil 1, Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1989. 28. Pavlov, Plamen, Metezhnitsi i pretendenti za Tŭrnovskata tsarska korona prez XIV vek (Rebeli şi pretendenţi ai coroanei imperiale de Târnovo în sec. al XIVlea) , pe portalul de internet liternet.bg. 29. Pop, Florina, Prinţul Negru al Ţării Româneşti. Cercetătorii din Cluj, Iaşi şi Bucureşti dezleagă misterul unui voievod îngropat la Curtea de Argeş , articol, ziarul Adevărul, ediţia on-line din 4 noiembrie 2014. 30. Robson, Thomas, The British Herald, vol. III, Harvard College Library, 1917. 31. Schrot, Martin, Wappenbuch des Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, 1581, document digitizat şi publicat on-line de Bayerische Staatsbibliothek pe portalul de internet bildsuche.digitale-sammlungen.de. 32. Tanaşoca Anca, Tanaşoca Nicolae-Şerban, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice , Biblioteca Culturii Aromâne, pe portalul www.proiect.avdhela.ro. 33. Tiron, Tudor-Radu, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in Genealogica & Heraldica. Proceedings of the XXXth International Congress of Genealogical and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september 2012, s’Gravenhage, Stichting De Nederlandse Leeuw, 2014. 34. Tiron, Tudor-Radu, Heraldica domnească şi boierească munteană la cumpăna veacurilor al XIVlea - al XVlea, în revista Istros, XIX, Brăila, 2013. 85
35. Vasiliev, Alexander A., History of the Byzantine Empire 324-1453, vol. 2, University of Wisconsin Press, 1952. 36. Villehardouin, Geoffrey de, Memoirs or Chronicle of the Fourth Crusade and the Conquest of Constantinople, translated by Frank T. Marzials. London, J.M.Dent, 1908. 37. Voica, George, Hieroglifele din Ţara Loviştei, comunicare ştiinţifică prezentată la al XIVlea Congres de Dacologie, Buzău, 2013. 38. Vries, Hubert de, National Arms and Emblems. Past and Present, pe portalul de internet Hubert-herald.nl.
86
