enunţuri şi referenţii lor; nu este definibil, ci caracterizabil; sunt adevăruri de experienţă; se exprimă prin propoziţii în care se atribuie unui obiect determinat o însuşire, de exemplu, "România se află într-o profundă criză economică"); 2. din punct de vedere logic - adevăr analitic, explicativ ( Hume, Leibniz şi Kant analizând judecăţile analitice, subliniau faptul că în aceste cazuri predicatul aparţine subiectului ca ceva implicat; aceste judecăţi sunt tautologii; în aceste structuri propozi ţionale nu se adaugă nimic prin predicat faţă de conţinutul subiectului, ele sunt adevărate în virtutea termenilor şi expresiilor lingvistice, rezultă din regulile semantice de utilizare a termenilor; se numesc şi adevăruri "exviterminorum"- în virtutea termenilor; de exemplu, "Existenţa desemnează tot ceea ce există"; "Bolnavul este un om nesănătos"); adevăr sintetic, extensiv (care are ca suport judecăţi de experienţă; sunt adevăruri de factuale; se exprimă prin structuri propoziţionale în care predicatul aduce ceva nou la conţinutul subiectului;
de exemplu, "Toate corpurile sunt grele", "Vremea este
frumoasă"). 4.7. Adevăr şi verificare; criteriile adevărului Definiţia ne arată ce este adevărul; criteriul remarcă, stabileşte prezenţa adevărului. El
defineşte un ansamblu de reguli sau procedee standard după care se stabileşte dacă un enunţ este adevărat sau nu. Principalele criterii sunt: 1. practica − utilitatea şi performanţa − constituie terenul confruntării idealului cu realul; nu totul se poate confrunta în practică; teoriile ştiinţifice constituie construcţii lipsite de corespondenţă reală, care servesc doar ca procedee calculatorii; criteriul practicii nu se poate aplica disciplinelor formale, logicii şi matematicii; există totuşi teorii neadevărate care au utilitate practică (de exemplu, teoria ptolemeică care constituie şi astăzi fundamentul navigaţiei şi arhitecturii); 2. coerenţa este un criteriu necesar dar nu suficient; este posibil ca din premise corecte, prin ignorarea regulilor de inferenţă, să se obţină concluzii incorecte, după cum din premise greşite să se dezvolte un sistem de teze greşite; 3. corespondenţa − fundamentează modelarea; teoriile ştiinţifice sunt modele conceptuale, ele corespund numai
global referenţilor lor; 4. demonstraţia − demonstrabilitatea nu este identică cu adevărul (de exemplu, postulatul lui Euclid). B. Russell
invocă termenul de verificator , faptul în virtutea căruia o convingere sau o
propoziţie este adevărată; ceea ce este adevărat nu este limitat de capacitatea noastră de cunoaştere a adev ărului, ci de puterea de verificare; ţinta cunoaşterii fiind obiectivitatea, o reflectare a lumii cât mai pu ţin distorsionat ă . K. Popper aduce în discuţie un alt concept - cel de falsifiere, pe care îl asociază verificabilităţii. Caracterul ştiinţific al unei teorii rezidă,
remarcă autorul, mai mult în falsificabilitatea sa decât
în verificabilitatea sa. O teorie este falsifiabilă dacă şi numai dacă există un enunţ-observaţie deductibil din acesta care, dacă este fals, face ca teoria să devină falsă;
de exemplu, teoria lui
