V Relaţiile patrimoniale dintre soţi. 1.1 Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi. 1. 2 Regimul legal al bunurilor soţilor. Proprietatea comună în devălmăşie. 1.3 Regimul legal al bunurilor soţilor. Proprietatea personală a soţilor 1.4 Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor 1.5 Răspunderea obligaţională a soţilor. 1.6 Regimul contractual al bunurilor soţilor 1.1 Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Odată cu încheierea căsătoriei între soţi apar nu numai raporturi personale, dar şi raporturi patrimoniale. Patrimoniale sînt acele relaţii care apar între soţi în legătură cu bunurile ce le aparţin cu drept de proprietate privată, în special cu dreptul de dispoziţie a acestora şi înlegătură cu acordarea întreţinerii unuia dintre soţi celuilalt. În doctrina română aceste dispoziţii se numesc regim matrimonial şi care este definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor sau un ansamblu de regimuri care cîrmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie. In Codul Familiei în vigoare conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi nu s-a schimbat, însă normele imperative ale legii au fost înlocuite cu norme dispozitive. Astfel, au fost introduse noţiunile de regim legal şicontractual al bunurilor soţilor. In literatura de specialitate, regimurile matrimoniale pot fi clasificate: 1. în funcţie de izvorul lor: - regimul legal. Este stabilit prin normele juridice în vigoare la momentul încheierii căsătoriei şi pe tot parcursul existenţei ei; - regimul convenţional. Este stabilit de soţi prin intermediul contractului matrimonial încheiat înainte de încheierea căsătoriei sau pe parcursul ei. 2. după structura regimului matrimonial: - regim de separaţie de bunuri care poate fi, la rîndul lui, un regim propriu-zis de separaţie de bunuri sau un regim dotal. Regimul separaţiei de bunuri presupune că fiecăruia dintre soţi îi aparţin cu drept de proprietate personală toate bunurile avute înaintea încheierii căsătoriei şi cele dobîndite în timpul căsătoriei. Regimuldotal este ca şi cel al separaţiei de bunuri, cu deosebirea că o parte mai mare sau mai mică din bunurile femeii constituiau dota sau zestrea a cărei administrare şi folosinţă le avea bărbatul. Caracteristic pentru regimul dotal era inalienabilitatea
dotei
imobiliare şi
alte
garanţii
pe
care
legea
le
prevedea
spre
a
îngrădi
puterea
bărbatului faţă de dotă şi spre a asigura păstrarea ei; - regim de comunitate de bunuri, ceea ce înseamnă că toate bunurile dobîndite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sînt bunuri comune. 3. după posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei: - regim imutabil, adică cel care nu poate fi modificat; - regim mutabil, adică cel care poate fi modificat. 1. 2 Regimul legal al bunurilor soţilor. Proprietatea comună în devălmăşie. Regimul legal al bunurilor soţilor este definit de art. 19 Codul Familiei care prevede că bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie. 2.1. Proprietatea comună în devălmăşie Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se distinge prin aceea că aparţine nefracţionar soţilor şi are ca obiect bunuri comunene-fracţionate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a dreptului de proprietate care aparţine persoanelor fizice. Proprietatea comună în devălmăşie sînt toate bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei. Potrivit regimului proprietăţii comune în devălmăşie, soţii au două categorii de bunuri: comune ambilor soţi şi proprii fiecăruia dintre ei. In patrimoniul fiecăruia dintre soţi există atît grupul bunurilor comune, cît şi grupul bunurilor personale, ceea ce asigură egalitatea soţilor în drepturi şi interesele fiecăruia dintre ei, inclusiv şi în cazul cînd unul dintre soţi a intrat în căsătorie cu bunuri valoroase. Conform art. 20 Codul Familiei, sînt proprietate în devălmăşiebunurile procurate din contul: a. veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă, activitatea de întreprinzător, activitatea intelectuală; b. premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentruvătămarea sănătăţii etc);
c. alte mijloace comune, cum ar fi, de exemplu, pensiile pentru invaliditate sau limită de vîrstă primite de unul sau ambii soţi din sistemul asigurărilor sociale de stat sau din alte fonduri ne statale. Acelaşi articol al Codului Familiei concretizează şi obiectele posibile a fi proprietate comună în devălmăşie şi anume: a) bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri de pămînt, mijloace de transport, mobilă, covoare, tehnică de uz casnic etc); b) valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale; c) alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune. Noţiunea de bunuri utilizată în art. 20 Codul Familiei şi în alte articole ale Codului Familiei cuprinde atît lucrurile care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale, cît şi drepturile patrimoniale şiacţiunile privind lucrurile şi drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale sînt drepturile reale, principale sau accesorii, privind imobi-lile şi mobilile, precum şi drepturile de creanţă, iar acţiunile sînt cele privind drepturile reale şi cele privind drepturile de creanţă. 1.3 Regimul legal al bunurilor soţilor. Proprietatea personală a soţilor Regimul legal al bunurilor soţilor presupune că soţii au în proprietate nu numai bunuri comune, dar şi bunuri personale. Proprietate personală este aceea care aparţine numai unuia dintre soţi şi care dispune de ea independent de celălalt soţ. Conform art. 22 Codul Familiei, sînt proprietate personală: a) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheiereacăsătoriei; Pentru determinarea unui bun ca fiind proprietate personală a unuia dintre soţi în primul caz urmează ca să fie concretizată data la care a fost dobîndit bunul. Dacă această dată este anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va avea calitatea de bun personal, tot proprietate personală a unuia dintre soţi vor fi şi bunurile procurate de unul dintre ei în timpul căsătoriei pe banii care i-au aparţinut sau care i-a dobîndit din realizarea unui bun personal. b) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altorconvenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei; Bunurile primite în dar sînt proprietate personală în cazurile cînd au fost primite de unul dintre soţi în baza unui contract de donaţie sau în calitate de dar de la diferite instituţii pentru meritele deosebite în activitatea de muncă ştiinţifică, literară, obştească c) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux. Sînt proprietate personală lucrurile de uz personal, indiferent de modul de dobîndire şi timpul dobîndirii lor. Din aceste lucruri fac parte: îmbrăcămintea, încălţămintea, lucrurile de igienă personală, unele obiecte care ţin de exercitarea profesiei, cum ar fi literatura de specialitate a medicului, juristului, instrumentele strungarului, electricianului, medicului, aparatul de fotografiat al unui jurnalist, vopselele şi pînzele unui pictor. 1.4 Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor poate fi împărţită: - în timpul căsătoriei; - după desfacerea căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi; - la cererea creditorilor soţilor. Împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale convenţionalăprin încheierea unui acord între soţi sau prin hotărîrea instanţei judecătoreşti. Se pot împărţi în întregime sau parţial bunurile existente lamomentul în care se face partajul. După determinarea eotelor-părţi a fiecăruia dintre soţi în valoareideală( .) bunurile soţilor se impart la concret. Patrimoniul se împarte în ordinea următoare: - se determină bunurile personale ale fiecăruia dintre soţi şi seexclud din componenţa bunurilor comune. La aplicarea art. 23Codul Familiei (recunoaşterea proprietăţii personale a unuiadintre soţi ca fiind comună), instanţa judecătorească va ţine cont de mijloacele depuse de către unul dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi, respectiv, va spori cota acestuia; - stabileşte componenţa bunurilor comune şi expresia ei în valoare bănească. Valoarea bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile care sînt în vigoare la ziua pronunţării hotărîrii, ţinîn-du-se cont de procentul de uzură a bunurilor; - se împarte cui şi ce obiect îi revine. Dacă unuia dintre soţi îi sînt transmise bunuri care după costul lor depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau de altă natură (art. 25 alin. 4 Codul Familiei). Prin compensaţie de altă natură se înţelege orice mod de achitare a sumei respective (achitarea unei datorii terţei personae, prestarea unui serviciu, transmiterea unui bun etc).
Obiectul de împărţire al patrimoniului soţilor îl constituie bunurile existente la momentul partajului. Dacă s-a constatat faptul că unuldintre soţi intenţionat a înstrăinat careva bunuri ca să micşoreze averea comună, preţul acestor bunuri se restituie de către soţul vinovatceluilalt. În cazul cînd înstrăinarea bunului a fost făcută de către unuldintre soţi pentru întreţinerea copiilor minori sau în caz de boală aacestuia, din motivul că celălalt soţ nu acordă sprijin material, la împărţire costul acestui bun nu se va lua în consideraţie. Cu dreptul soţilor la proprietatea comună în devălmăşie şi cea personală este strîns legată şi noţiunea de datorii ale soţilor faţă de terţele persoane. Articolul 26 alin. 3 Codul Familiei prevede că la împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor datoriile comune se împart între ei proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate. 1.5 Răspunderea obligaţională a soţilor. Datoriile soţilor pot fi personale sau comune. Ele pot apărea din cauzarea de daune de către soţi sau copiii lor minori, restanţa la pensia de întreţinere, obligaţiile născute din raporturile de muncă, raporturile civile (împrumut bancar, gaj) etc. Datorii personale sînt considerate acele datorii care au apărut pînă la căsătorie sau în timpul căsătoriei, dar în legătură cu proprietatea personală a unuia dintre soţi şi nu sînt presupuse pentru a fi folosite în interesul celuilalt soţ sau al întregii familii. fiecare soţ răspunde pentru datoriile proprii cu bunurile proprietate personală a lui. în cazul că bunurile personale ale soţului debitor nu sînt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţelor, creditorii lui pot cere împărţirea bunurilor comune şi satisfacerea creanţelor din contul cotei-părţi care i-a fost determinată soţului debitor de către instanţa judecătorească. Soţii pot şi singuri să-şi împartă patrimoniul comun printr-un acord încheiat în scris şi autentificat notarial. Dacă creditorii soţului debitor nu sînt de acord cu această împărţire, avînd bănuieli că nu e prea corectă, ei sînt în drept să se adreseze instanţei judecătoreşti pentru o nouă împărţire. Datoriile soţilor se consideră comune atunci cînd ele au apărut în timpul căsătoriei din aceeaşi bază juridică. Acestea pot fi datoriileapărute dintr-o convenţie încheiată de ambii soţi în puterea căreia soţiişi-au asumat obligaţiuni patrimoniale. oţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei, precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor. La repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către un soţ a unei infracţiuni, trebuie ca printr-o sentinţă penală să fie stabilit că cu banii dobîndiţi din această infracţiune au sporit bunurile comune ale soţilor. Aici deosebim două cazuri: 1. urmărirea bunurilor pentru repararea prejudiciului cauzat printr-oinfracţiune; 2. 2 confiscarea averii ca pedeapsă pentru săvîrşirea unei infracţiuni.
5.1. Noţiunea, forma şi conţinutul contractului matrimonial Conform art. 27 Codul Familiei, contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în caz de divorţ. convenţia este o înţelegere între două sau mai multepersoane privind apariţia, modificarea sau încetarea relaţiilor juridicecivile Contractul matrimonial este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros. El intră în vigoare din momentul cînd părţile s-au înţeles în privinţa tuturor clauzelor şi această înţelegere a fost semnată în forma cerută de lege. Dacă contractul a fost încheiat de persoanele care vor să se căsătorească, el se consideră încheiat sub condiţie suspensivă, deoarece va fi valabil din momentul încheierii căsătoriei. Dar şi în cazul acesta el este un contract consensual. Contractul matrimonial este un contract sinalagmatic, deoarece fiecare dintre soţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăruia din ei să fie corelativă obligaţiei celuilalt. Aceasta se întemeiază pe legislaţia familială, principiile şi natura relaţiilor familiale. Titlul oneros se manifestă înconţinutul contractului, care modifică regimul legal şi dacă unuia dintre soţi i se oferă mai multe drepturi, el, respectiv, are şi mai multe obligaţii sau obligaţiile sînt mai voluminoase. Scopul încheierii contractului matrimonial este de a modifica regimul patrimonial al soţilor, pentru ca el să satisfacă necesităţile lor. Subiecte ale contractului matrimonial pot fi persoanele care doresc să se căsătorească sau soţii. Conform legislaţiei în vigoare, soţi sînt persoanele care au încheiat căsătorie în modul prevăzut de lege. O altă condiţie pentru încheierea contractului matrimonial esteconsimţămîntul, adică exteriorizarea voinţei juridice. Validitatea convenţiei presupune coincidenţa voinţei lăuntrice cu cea externă. Obiectul contractului matrimonial îl constituie drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, în mod prioritar, partea ce reglementează regimul juridic al bunurilor soţilor Conţinutul contractului
matrimonial
matrimonial dintre soţi sau viitorii soţi.
reprezintă
prin
sine
alegerea şi
constatarea
regimului
juridic
Persoanele care doresc să se căsătorească, de obicei, nu au bunuri comune, însă ei pot prevedea în contractul matrimonial cine şi în ce mărime va suporta cheltuielile pentru nuntă, care va fi soarta bunurilor transmise soţilor în calitate de daruri de către părinţi, rude, prieteni. Persoanele căsătorite au posibilitatea în orice moment să prevadă regimul juridic al patrimoniului care îl au la dispoziţie şi pe care-1 vorprocura în timpul căsătoriei. In cazul stabilirii regimului proprietăţii comune asupra tuturor bunurilor soţilor, orice obiect, cu excepţia celor ce aparţineau unuia dintre soţi, înainte de încheierea căsătoriei, devine proprietate comună, deoarece conform art. 29 alin. 3 Codul Familiei contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acţiune retroactivă. Regimul proprietăţii comune poate fi stabilit în privinţa mai multor bunuri sau a unuia. Acest fapt este raţional a fi indicat în privinţabunurilor primite de unul din soţi în dar sau prin moştenire. Conform art. 29 alin. 2 Codul Familiei, soţii sînt în drept să stabilească regimul separării de bunuri. Acest regim presupune că între soţi nu există nici un fel de proprietate comună. Fiecare dintre soţi îşi procură bunuri pentru el însuşi care îi vor aparţine cu drept deproprietate personală. Regimul separării este binevenit pentru familiaunde ambii soţi au un venit de sine stătător, împart egal obligaţiilecasnice şi educă copiii. Totodată, acest regim necesită a determina înce măsură fiecare dintre soţi va participa cu venitul său la administrarea gospodăriei comune. Regimul proprietăţii pe cote-părţi presupune trecerea proprietăţiifiecăruia dintre soţi în proprietatea comună pe cote-părţi. Acest regimse stabileşte în privinţa bunurilor comune şi celor personale şi, deregulă, se determină mărimea cotei fiecăruia dintre soţi. Dacă nu este indicată mărimea cotei, atunci cotele vor fi determinate prin evidenţainvestiţiilor şi cheltuielilor fiecărui soţ în proprietatea comună. In baza principiului disponibilităţii, soţii sau cei care vor să secăsătorească pot stabili un regim mixt, cum ar fi, de exemplu, domiciliului i se atribuie statutul proprietăţii comune în devălmăşie, iar oricărui alt bun imobil procurat în timpul căsătoriei i se va atribui statutul proprietăţii separate. Conform art. 29 alin. 4 Codul Familiei, în contractul matrimonial soţii au dreptul să stipuleze obligaţia de întreţinere reciprocă. In cazul soţului inapt de muncă, care are dreptul la întreţinere conformlegislaţiei în vigoare, condiţiile acestei întreţineri pot fi numai îmbunătăţite şi în nici un caz defavorizate. În contract poate fi stabilit şi dreptul la întreţinere a unuia dintre soţi care după lege nu beneficiază de acest drept. Toate prevederile ce se referă la întreţinere nu pot fi inferioare celor prevăzute de lege. Părţile sînt în drept să stabilească în contractul matrimonial ordinea împărţirii patrimoniului, în cazul desfacerii căsătoriei. Acest fapt este important atunci cînd unul dintre soţi se ocupă cu gospodăria casnică şi îngrijirea copiilor, renunţînd la interesele profesionale pentru binele familiei. In prezenţa regimului separării de bunuri stabilit în contractul matrimonial soţii pot prevedea ordinea de participare la veniturile reciproce. Acesta este cazul cînd fiecare dintre soţi are surse proprii de venit. De exemplu, soţul se obligă să transmită soţiei o jumătate din veniturile sale din activitatea de antreprenor, iar soţia soţului o treime din salariul primit de ea. În cazul regimului comun sau pe cote-părţi, soţii oricum participă la veniturile comune sau pe cote-părţi, dar modul de participare la un anumit tip de venit poate fi schimbat. Participarea soţilor la veniturile individuale trebuie să fie reciproce, pentru a nu pune pe unul dintre ei într-o situaţie nefavorabilă. Această participare nu presupune a fi întotdeauna echivalentă. Cheltuielile familiale, fiind o noţiune complexă, sînt compuse dindiferite tipuri de cheltuieli, în dependenţă de cerinţele, posibilităţilesau starea materială a familiei. De aceea soţii pot prevedea în contractul matrimonial ordinea de participare a fiecăruia la cheltuielile comune. Cheltuielile familiale le putem grupa în modul următor: a) cheltuieli necesare precum plata chiriei şi a serviciilor comunale, plata pentru transport, alimentare cît şi cheltuielile privindîntreţinerea automobilului (benzină, parcarea, reparaţie); b) cheltuieli legate de achitarea studiilor, asistenţei medicale, tratamentul staţionar; c) cheltuieli pentru odihnă şi călătorii; d) aşa-zisele "cheltuieli de buzunar", de care soţii dispun după bunul lor plac. Această grupare dă posibilitate soţilor să se orienteze mai bine învarietatea cheltuielilor şi să formuleze corect conţinutul contractuluimatrimonial. Conform legii cheltuielile familiale sînt suportate de ambii soţi. În prezenţa regimului pe cote-părţi cheltuielile vor fi suportate în dependenţă de cota-parte a fiecăruia dintre soţi. La stabilirea regimuluiseparat temeiurile de stabilire a cheltuielilor comune dispar, de aceeaapare necesitatea de a stabili modul de suportare a cheltuielilor. Soţii pot stabili limitele în care fiecare soţ trebuie să contribuie la cheltuielile familiale. De exemplu, soţii pot conveni că
cheltuielile legate de plata domiciliului comun le suportă soţia, iar de procurarea alimentelor - soţul. Soţii pot conveni nu numai asupra cheltuielilor comune, dar şi asupra celor personale. In cazul dat trebuie indicat la care anume cheltuieli şi în ce condiţii sînt gata să paricipe, deoarece în caz contrar vor fi nevoiţi să participe la toate cheltuielile individuale. Contractul matrimonial poate prevedea clauze atît pentru durata căsătoriei, cît şi în caz de divorţ. Pentru cazul divorţului şi partajării patrimoniului soţii vor stabili bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre ei. In contractul matrimonial această prevedere este una din cele mai importante, deoarece soţii stabilesc concret bunurile ce vor aparţine fiecăruia din ei în caz de desfacere a căsătoriei. Prin aceasta sînt înlăturate temeiurile litigiilor ulterioare. De exemplu; în baza contractului matrimonial, după divorţ, apartamentul va trece în proprietatea soţiei, iar vila şi maşina - soţului. Trebuie de subliniat căsoţii pot indica în contract drepturile asupra unui bun anume în caz dedivorţ, nu în caz de survenire a acestuia în urma morţii. Aceasta esteimportant prin aceea că prin contractul matrimonial nu se pot face dispoziţii pentru caz de deces. În cazul prezenţei regimului comun sau pe cote-părţi pot fi enumerate bunurile ce în mod obligatoriu vor fi transmise atît în limitele cotelor stabilite, cît şi indiferent de ele. Celelalte bunuri vor fi împărţite proporţional cu cotele fiecăruia. În cazul regimului separat poate fi vorba de obiecte concrete, carevor fi transmise în proprietatea unui soţ, indiferent de faptul cui i-auaparţinut în timpul căsătoriei. Această transmitere poate fi atît oneroasă, de exemplu vînzare-cumpărare, cît şi gratuită, cum ar fi donaţia. Articolul 29 alin. 4 Codul Familiei prevede posibilitatea stabilirii unor sancţiuni pentru soţul culpabil de desfacerea căsătoriei. Deexemplu, dacă motivul desfacerii căsătoriei va fi comportamentul nedemn al unuia dintre soţi, partajul averii dobîndite în timpul căsătoriei se va efectua după cum rezultă din regimul pe cote-părţi, iar partea soţului vinovat va fi micşorată. În contractul matrimonial pot fi incluse şi alte clauze referitoare la relaţiile patrimoniale dintre soţi. Numărul clauzelor ce pot fi stabilite în contractul matrimonial nu este limitat, deoarece legiuitorul permite pe lîngă clauzele enumerate includerea unor alte prevederi privind relaţiile patrimoniale. Aceste prevederi se pot referi, de exemplu, la convenţiile patrimoniale dintre soţi, la dreptul de posesie, folosinţă, dispoziţie a proprietăţii celuilalt soţ. Contractul poate prevedea obligaţia soţului de a procura, într-un termen anumit, celuilalt soţ un bun, de exemplu automobil, vilă, etc, în dependenţă de starea materială a familiei date. Legislaţia enumără şi clauzele care nu pot fi prevăzute în contractul matrimonial (art. 29 alin. 6 Codul Familiei). În primul rind, contractul matrimonial nu poate afecta capacitatea juridică a soţilor. Astfel, în contract nu poate fi prevăzută interdicţia unui soţ de a se ocupa de o anumită activitate sau interdicţia de a încheia un anumit tip de convenţie, de exemplu, contract de donaţie.După cum vedem, contractul matrimonial nu poate conţine lezări totale sau parţiale ale capacităţii de exerciţiu şi folosinţă. În al doilea rînd, în baza contractului matrimonial nu poate fi lezatdreptul soţilor de a se adresa în judecată, deoarece acest drept este expres prevăzut de art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova şi este un principiu al dreptului familiei. În al treilea rînd, contractul matrimonial nu poate reglementa relaţiile personale nepatrimoniale dintre soţi. Drepturile nepatrimoniale sînt stabilite de lege şi, după regula generală, nu pot fi modificate la voinţa părţilor. În contractul matrimonial nu pot fi incluse clauze cum ar fi afecţiunea şi stima reciprocă, deoarece acestea fac parte din relaţiile morale ale familiei şi se formează în afara dreptului. Acest fapt se datorează imprevizibilităţii psihologice a relaţiilor familiale. În al patrulea rînd, drepturile şi obligaţiile dintre soţi şi copiii lor nu pot forma conţinutul contractului matrimonial, deoarece relaţiile dintre părinţi şi copii formează o altă instituţie a dreptului familiei. Relaţiile dintre soţi privind copiii sînt subordonate relaţiilor părinteşti, avînd un caracter nepatrimonial şi sînt reglementate de normele imperative ale legii. În al cincilea rînd, contractul matrimonial nu poate limita dreptulsoţului inapt de muncă la întreţinere (art. 82-83 Codul Familiei). Dupăcum am menţionat, contractul matrimonial poate conţine prevederiprivind întreţinerea, dar nu în defavoarea soţilor. Contractul matrimonial poate prevedea garanţii mai mari în acest sens decît legea, astfel că aceste prevederi ar trebui să aibă efect. De exemplu, dacă legea stabileşte pentru soţul inapt de muncă suma de 500 lei, iar contractul matrimonial 2000 lei, această prevedere ar trebui să aibă prioritate faţă de cea legală. Cu atît mai mult că statul nu poate acorda această sumă, iar soţul a fost de acord cu ea prin încheierea contractului. În fine, contractul matrimonial nu poate prevedea condiţii care ar leza drepturile şi interesele legitime ale soţilor sau contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale (art. 29 alin. 6 Codul Familiei).
5.2. Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial În conformitate cu legislaţia familială, contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soţi. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial (art. 30 Codul Familiei). La modificarea contractului drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor se menţin, însă în formă schimbată, iar la reziliere încetează din momentul autentificării notariale pentru viitor^ în lipsa contractului matrimonial, raporturile patrimoniale dintre soţi vor fi reglementate de normele regimului legal al bunurilor soţilor şi obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi. Atunci cînd unul dintre soţi refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial, celălalt se poate adresa în instanţa de judecată cu o cerere pentru a-şi apăra dreptul pe care el îl consideră lezat. Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial poate fi efectuată de către instanţa judecătorească în modul şi temeiurile prevăzute de legislaţia civilă| Codul Civil al Republicii Moldova prevede mai multe temeiuri demodificare sau reziliere a contractelor şi întrucît Codul Familiei face expres trimitere la legislaţia civilă, putem aplica aceste temeiuri şi pentru contractul matrimonial. Un temei pentru modificarea contractului matrimonial este schimbarea esenţială a condiţiilor de la care părţile au pornit în momentul încheierii lui. Esenţiale sînt recunoscute acele schimbări care, dacă părţile ar fi putut presupune că ele vor avea loc contractul ar fi fost încheiat cu alte clauze sau nu ar fi fost încheiat deloc. Pentru a recunoaşte schimbarea circumstanţelor ca fiind esenţială,instanţa de judecată trebuie să stabilească următoarele momente. Inprimul rînd, în momentul încheierii contractului părţile au reieşit dinfaptul că schimbările nu vor avea loc. În al doilea rînd, schimbareacircumstanţelor a survenit din împrejurări pe care partea cointeresată nu a putut să le învingă după apariţia lor. De exemplu, pot fi recunoscute schimbările ca fiind esenţiale în cazul cînd unul dintre soţi a suferit eşec în activitatea sa de întreprinzător prin faptul că întreprinderea a fost falimentată, iar prevederile contractului s-au bazat pe veniturile lui din activitatea de întreprinzător. La fel esenţiale pot fi considerate schimbările sociale care au dus la faptul ca soţul care şi-a asumat anumite obligaţii nu mai are posibilitatea obiectivă de a realiza un cîştig pentru întreţinerea familiei. Un al treilea moment este că executarea contractului în forma iniţială ar leza corelaţia intereselor patrimoniale a părţilor prevăzută de contract în aşa măsură încît pentru partea cointeresată ar fi survenit o pagubă care ar fi lipsit-o derezultatul scontat la încheierea
contractului. In
al
patrulea
rînd, dinconţinutul
contractului
nu
reiese
că
riscul
schimbării
circumstanţelor este pusă pe seama părţii cointeresate. Modificarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată în baza schimbării esenţiale a circumstanţelor se permite ca excepţie în cazurile cînd rezilierea contractului contravine intereselor obşteşti sau cu mult depăşeşte cheltuielile necesare pentru executarea contractului în condiţii modificate. Temei pentru modificarea contractului matrimonial poate servi şi faptul că unul dintre soţi refuză să-şi execute obligaţiile ce îi revin. In acest caz instanţa de judecată trebuie să stabilească că neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă şi că neexecutarea dă temei soţului cointeresat să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Cu dreptul soţilor de proprietate este strîns legată noţiunea de datorii ale soţilor faţă de terţele persoane, adică faţă de creditori. Datoriile pot fi personale sau comune. Pentru datoriile personale soţii răspund cu proprietatea personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie, iar pentru cele comune - cu toată averea personală şi comună. Această regulă este aplicată în cazul cînd soţii se supun regimului legal al bunurilor şi în cazul cînd între ei este încheiat un contract matrimonial. Fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial. Dacă soţul debitor nu a anunţat creditorul, el răspunde pentru datoriile sale indiferent de conţinutul contractului. Asta înseamnă că bunurile debitorului pot fi urmărite, deşi conform contractului matrimonial ele au fost cedate celuilalt soţ sau au devenit proprietate comună în devălmăşie. In aşa mod legislatorul garantează apărarea drepturilor creditorilor care sînt ocrotite de lege. O altă garanţie a drepturilor creditorilor este că acestea pot cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial prin instanţa de judecată. Examinînd o astfel de cerere, instanţa de judecată va reieşi din aceleaşi motive care au fost menţionate mai sus pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial la cererea unuia dintre soţi şi, respectiv, vor fi examinate probele dacă într-adevăr interesele creditorului ocrotite de lege au fost lezate. Modificarea clauzelor contractuale sau rezilierea contractului matrimonial la cererea creditorilor poate îmbrăca diferite aspecte, deexemplu, achitarea datoriei înainte de timp, prezentarea unei garanţiiadăugătoare, a unui gaj etc.
Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat şi în bazaaltor clauze prevăzute de soţi la încheierea contractului (boala unuiadintre soţi, invaliditatea, pierderea venitului etc). 5.3. Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial Conform art. 31 Codul Familiei, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au foststipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei. Deci, la decesulunuia dintre soţi încetează căsătoria şi, respectiv, încetează şi contractul matrimonial. Căsătoria mai poate înceta prin divorţ în baza cererii unuia sau a ambilor soţi şi în aceste cazuri contractul matrimonial încetează o dată cu căsătoria din momentul indicat în art. 39 Codul Familiei. Excepţie de la regula generală este că pot rămîne în vigoare clauze ce au fost prevăzute pentru perioada de după încetarea căsătoriei. De exemplu, obligaţia unuia dintre soţi de a-1 întreţine pe celălalt sau dreptul unuia dintre soţi de a folosi bunul celuilalt şi după desfacerea căsătoriei."După cum este prevăzut în art. 31 alin. 2 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul total sau parţial de către instanţa judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de Codul Civil. Faţă de contractul matrimonial putem aplica următoarele temeiuri, prevăzute de legislaţia civilă şi care pot duce la nulitatea contractului: a) încheierea
contractului
matrimonial
cu
o
persoană
cu
capaci
tate de exerciţiu deplină într-un moment în care ea nu putea săconştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze (art. 225 CodulCivil). Astfel poate fi starea de ebrietate, influenţa drogurilor,stresul puternic etc; b) contractul matrimonial a fost încheiat în baza unei erori considerabile (art. 227 Codul Civil); c) contractul
matrimonial
încheiat
prin
dol,
violenţă
sau
din
cau
za unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltăparte (art. 228-230 Codul Civil); d) contractul matrimonial a fost încheiat cu o persoană limitată încapacitatea de exerciţiu în urma abuzului de alcool sau droguri,fără acordul curatorului lui (art. 224 Codul Civil); e) contractul matrimonial încheiat fictiv (care nu a avut intenţia de a produce efecte juridice) sau simulat (cu intenţia de a ascunde un alt act juridic). Conform art. 31 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul la cererea unuia dintre soţi sau a procurorului în cazul cînd el conţine clauze care lezează drepturile şi interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege. Este de menţionat faptul că în acest caz contractul poate fi declarat nul total sau parţial, adică nulitatea se aplică numai în privinţa clauzelor care contravin legislaţiei Nulitatea căsătoriei declarată de către instanţa judecătorească întemeiul art. 41 Codul Familiei duce la nulitatea contractului matrimonial. Excepţie poate exista în cazul cînd unul dintre soţi a fost de bună credinţă (art. 44 alin. 3 Codul Familiei), adică nu a ştiut şi nicinu putea să ştie despre existenţa impedimentelor la căsătorie. 'Contractul matrimonial poate fi declarat nul de către instanţa judecătorească la cererea soţului a cărui interese au fost încălcate prin încheierea acestui contract, sau la cererea tutorelui soţului incapabil,sau la cererea procurorului. Contractul matrimonial declarat de instanţa judecătorească nul este nul din momentul încheierii lui şi nu produce efectele juridice care au fost stipulate în conţinutul lui.
