Fântâna dintre plopi Mihail Sadoveanu -citate importante-
”un călăreț, învăluit în lumină și-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat și cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.” ”Era om ajuns la cărunteță, dar se ținea drept și sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu tureci nalte ș-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ținută numa -ntr-un lănțujel, atârna o blăniță cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la șold și pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva trist și straniu.” ” a fost un om cum nu er au au mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos - şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa.” ” şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel, mlădiinduse cum ştia ea că-i şade bine.” ” Trage, mândro, cu bobii... /Trage, mândro, şi-mi gâceşte /Codrul de ce-ngălbeneşte, /Omul de ce-mbătrâneşte...” ” Maică- mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă -nsor. Iar tatu-meu tăcea şi-o privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare.” ” Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am şimţit în mine ceva fierbinte: parc -aş fi înghiţit o băutură tare.” ” Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ, p ământ, însă nu mă privea.” ” O lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o pustie.” ” N-am putut răbda de dragoste şi-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit.” ” Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într -o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagră fântână a trecutului.”
-citate din exegeză-
“S-a spus adesea despre Sadoveanu ca este un mare povestitor: ceea ce povesteste el sunt o mie si una de nopti ale romanilor[…]. Povestirea sadoveniana opreste timpul, creand in jurul omului – povestitor sau ascultator – un spatiu magic care-l protejeza. ” “Sadoveanu cultiva valorile inteligentei, drept nu ale unei inteligente dialectice, ci ale uneia”asezate” […]. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de intelepciunea adanca N. Manolescu:
si putin sceptica a omului care confrunta orice situatie de viata cu o enorma experienta personala,
istorica, ancestrala.” Al. George: “Romanul Baltagul desfasurandu-se la suprafata si in aparenta pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete, reprezinta, de faptistoria implinirii trudnice a acestui gol existential creat prin disparitia ciobanului; aceata sarcina grea, incarcata de atat de coplesitoare semnificatii ce tin de mecanismul etern al existentei, de legile lui si de loc u l aparte al omului in acest mecanism, este dusa la indeplinire de apparent firavul personaj principal al naratiunii, de Vitoria, cu ezitari si impiedicari ale simtului ei de orientare intr-o lume de aparente concrete, de relatii si intamplari incidentale, dar cu o uimitoare siguranta si viziune pe dimensiunile si in spatial interior al realitatii, pe taramul raporturilor si conditiilor fundamentale si eterne. Inmormantarea, cu tot fastul ei de suprafata, continand o gravitate nespusa, exprimata prin fiecar e amanunt, prin fiecare fiecare participare umana, reprezinta incununarea suprema a acestui effort de restituire a unei functii existentiale: NechifoR Lipan se reintoarce in lumea lui, in locul ce i se cuvine, el va continua sa dainuiasca, in vesnicie, ca u n reper de neuitat al celor apropiati lui, printr-o pomenire care va incerca sa sfideze durata si careia, in fine, ii sunt asigurate, acum, toate conditiile fizice pe care le evocase, altadata, baciul Manaila. Ciobanul a disparut ca fiinta vie si trevatoa re, dar va fi un semn etern in eternitate, o piatra de mormant si un reper pentru memoria
fara sfarsit a descendentilor.” M. Tomus: “Hanul Ancutei e o carte de capatai, rostind istorisiri despre candva, intr -o istorie a acestui n eam, in toamnele lui aurii, reluate si inflorite, sporite ca intelepciune si arta stilizata cu rafinament. Un roman neobisnuit este ciclul sadovenian spus la hanul Ancutei celei tinere, scris
in etape…[…]. Ca si opera lui Sadoveanu[…], hanul este un depozitar al semnelor si marturiilor de afectivitate, intelepciune si memorie spirituala, dar si locul unde s-au confesat tragice acte de
injustitie si de razvratire. […] Dragostea si ura, tradarea si suferinta, spiritul justitiar, curajul si razvratirea, intelepciunea, cumpatarea, echilibru si, mai presus de acestea, credinta in puterile vietii se orchestreaza in acest roman-epopee, inchinat memoriei unui popor.”
