EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI

LUCRARE DE LICENŢA

1

EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI

2

1. Noţiuni introductive despre divorţ 1. Noţiunea de desfacere a căsătoriei Divorţul este o instituţie juridică ce a provocat de-a lungul veacurilor vii, vehemente şi contradictorii discuţii. Nu numai din punct de vedere juridic, dar şi sociologic, divorţul a fost când îmbrăţişat cu fervoare, când respins cu ostilitate. În Vechiul Testament divorţul este condamnat categoric: “nimeni să nu fie necredincios femeii tinereţii sale.” Divorţul a fost cunoscut în toate orânduirile sociale, dar cauzele lui diferă de la o orânduire la alta şi de la epocă la epocă. Aproape toate legislaţiile antice cunoşteau divorţul. Despre China se spune că avea legislaţia cea mai veche. Aici femeia era considerată un lucru fără suflet; chinezii admiteau poligamia, iar bărbatul putea să-şi repudieze femeia dacă i-ar fi displăcut lui sau rudelor sale. În India legile lui Manu admiteau poligamia dar şi divorţul în caz de adulter, sacrilegiu, tentativă de omor împotriva bărbatului. Femeia putea cere divorţul când bărbatul era criminal, bolnăvicios, impotent sau după o absenţă îndelungată în ţări străine. Persia a rămas mult timp supusă legilor lui Zoroastru. Divorţul a existat şi era obligatoriu când femeia era sterilă. Dacă divorţul se pronunţa din culpa femeii, bărbatul trebuia să îi dea o soldă, dar dacă ea era cea care ceruse divorţul nu primea nimic. În Egipt exista o egalitate completă între femeie şi bărbat. Divorţul şi poligamia erau admise la toate clasele sociale cu excepţia celei preoţeşti. În dreptul roman, unde influenţa religiei se resimte mai puţin, primul divorţ a fost promovat pentru lipsa de copii, adică pentru sterilitatea femeii. După concepţia dreptului roman scopul căsătoriei era procrearea de urmaşi şi din acest motiv este lesne de înţeles că cetăţeanul roman care nu avea copii era îndreptăţit să ceară divorţul. Împăraţii romani, Deocletian şi August, iar mai târziu Justinian au reglementat divorţul, admiţându-l şi pentru alte cauze decât lipsa de copii. În orânduirea feudală, biserica catolică pune frână desfacerii căsătoriei; mai întâi limitează cauzele pentru care se poate cere divorţul (adulterul), iar mai târziu interzice cu desăvârşire divorţul. În Franţa, Napoleon a luptat mult contra influenţei clericalilor pentru a introduce această instituţie. El a reuşit să înscrie în Codul civil instituţia divorţului după

3

revoluţia din 1789. Napoleon avea un interes personal pentru existenţa divorţului şi a adopţiei fiindcă, neavând copii, intenţiona să divorţeze, iar pentru cazul când nu va avea copii nici de la a doua soţie, intenţiona să adopte un copil. După restaurarea Burbonilor, instituţia divorţului a fost abolită din Codul civil francez şi a fost reînfiinţată în 1884. Juriştii francezi de prestigiu – Planiol, Colin, Capitant, Josserand – declarau chiar că divorţul este o instituţie pe care ei nu o înţeleg: soţul inocent ar trebui să se abţină să ceară divorţul, iar soţul vinovat să se condamne el însuşi, nu să adopte poziţia de reclamant. În vechiul drept românesc divorţul era cunoscut şi a fost admis atât de Codul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, cât şi de Codul Caragea şi Codul Calimach. La începutul secolului al XX–lea divorţul era admis aproape pretutindeni, afară de Spania, Portugalia şi Italia (în Italia divorţul a fost legiferat abia în 1970); în Austria şi Ungaria era oprit doar pentru catolici. Potrivit Codului civil român din 1865, divorţul putea fi cerut de unul din soţi pentru adulter, excese, cruzimi sau insulte grave ale unuia din soţi contra celuilalt, condamnarea la muncă silnică sau recluziune a unuia din soţi sau atentatul la viaţă al unuia din soţi contra celuilalt. Era posibil şi divorţul prin consimţământul mutual dacă se îndeplineau condiţiile prevăzute de lege. După divorţ soţii se puteau căsători din nou, dar nu împreună, însă femeia trebuia să aştepte zece luni pentru a se recăsători. Dacă soţii divorţau pentru cauze determinate, se produceau următoarele efecte: 

referitoare la bunuri - soţul contra căruia s-a pronunţat divorţul pierdea toate avantajele stipulate de celălalt soţ în favoarea sa fie prin contractul de căsătorie, fie după săvârşirea căsătoriei. Partea în favoarea căreia se pronunţă divorţul păstra avantajele, iar dacă acestea nu-i puteau asigura subzistenţa, tribunalul putea să-i acorde o pensie alimentară din bunurile celuilalt soţ.



referitoare la copii – copiii vor fi încredinţaţi soţului care a dobândit divorţul, afară de cazul de mai sus, când se vor da celuilalt soţ. Se pot încredinţa şi terţelor persoane, dar care nu se vor bucura de prerogativele pe care le are mama sau tatăl. Ca efect particular al divorţului prin consimţământul mutual, menţionez că soţii aveau dreptul de a reglementa prin convenţie examinată de judecător tot ce se raportează la exerciţiul puterii părinteşti, la educarea copiilor. Copiii aveau dreptul la jumătate din

4

proprietatea tatălui sau a mamei chiar din ziua primei declaraţii de divorţ. Dacă erau minori, părinţii conservau până la majoratul lor uzufructul ce li se cuvenea. În perioada comunistă, desfacerea căsătoriei avea un caracter excepţional: divorţul nu se putea pronunţa decât atunci când “datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea.” Temeinicia motivelor de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei se apreciau ţinându-se seama de durata căsătoriei şi interesele copiilor minori. Divorţul prin consimţământul mutual nu era posibil. În ceea ce priveşte concepţiile asupra divorţului, el poate fi considerat, fie ca o sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor conjugale, fie ca un remediu pentru a curma o stare devenită imposibilă în raporturile dintre soţi, chiar fără vina lor. Codul civil din 1865 consideră divorţul ca o sancţiune; Codul familiei îl consideră un remediu. În literatura juridică au existat mai multe definiţii ale divorţului, astfel:  „divorţul reprezintă un mijloc legal pentru desfacerea căsătoriei care produce efecte în viitor”1;  „prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei, în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească, fie pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voinţă a soţilor”2;  „divorţul reprezintă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieţii soţilor, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, excepţional, datorită dorinţei exprimate a ambilor soţi”3;  „prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi”4 Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate.5 1 Maria Harbădă , op. cit, pag. 82 2 Gabriela Lupşan-“Dreptul familiei”, Edit. Junimea, Iaşi 2001, pag. 52 3 Adriana Corhan “Dreptul familiei” Edit. Augusta, Timişoara 2000, pag. 47. 4 T.R.Popescu, “Dreptul familiei”, Tratat, vol.I, Ediţie revizuită, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1965, pag. 235. 5 E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a doua, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 182; I., P., Filipescu. A., I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revăzută şi completată, Editura 5

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţiile legii.6 Divorţul sau despărţirea provine din cuvântul francez divorce. Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre judecătorească, fie datorită unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau numai soţului pârât, fie excepţional, datorită dorinţei soţilor.7 Prin excelenţă judiciar, divorţul, fie că este pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor, stinge, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efectele de natură personală.8 Divorţul se deosebeşte de:



încetarea căsătoriei (moartea sau declararea judecătorească a morţii soţului);



desfiinţarea căsătoriei (nulitatea căsătoriei);



separaţia de fapt (despărţirea de fapt a soţilor) când aceştia rămân căsătoriţi, dar au suspendat obligaţia de coabitare;



separaţia de corp (instituţie reglementată doar în acele sisteme de drept care nu admit divorţul sau care îl acceptă în condiţii restrictive, precum Marea Britanie, Spania, Italia, Franţa, numită anticamera divorţului sau divorţul catolicilor) constând în suspendarea de către instanţă, la cererea unuia sau ambilor soţi, a obligaţiei de coabitare dintre soţi, partajarea bunurilor comune şi încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare, căsătoria rămânând valabilă. În dreptul francez, dacă separaţia de corp a durat cel puţin 3 ani, la cererea unui soţ hotărârea judecătorească de separaţie de corp se converteşte de drept în hotărâre de divorţ.9

Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp.230 -235.. 6 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 146. 7 A se vedea nota de subsol nr. 2 din D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 146. 8 E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a doua, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 182.

9 I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p. 46. 6

2.Sisteme sau concepţii juridice despre divorţ

Cu privire la divorţ există următoarele sisteme sau concepţii:10 I.1. Sisteme care au la bază temeiul juridic al divorţului: a

Sistemul divorţului prin efectul voinţei soţilor: căsătoria poate fi desfăcută prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi sau prin acordul de voinţă al soţilor;

b

Sistemul divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti: voinţa soţilor se rezumă doar la promovarea acţiunii de divorţ în instanţă, instanţa având rolul de a soluţiona desfacerea căsătoriei;

c. Sistemul mixt : o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul voinţei soţilor, iar excepţia – prin efectul hotărârii judecătoreşti şi cealaltă variantă în care regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătoreşti, iar exceptia – prin efectul voinţei soţilor. I.2. Sistemul vechi şi sistemul nou: a

Sistemul vechi regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul mixt în varianta a doua;

b

Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt în varianta a doua.

II.1.Sisteme care au la bază natura motivelor de divorţ: a

Sistemul divorţului remediu – potrivit căruia divorţul intervine în cazul imposibilităţii continuării căsătoriei, indiferent dacă această situaţie este imposibilă sau nu mai poate continua;

b

Sistemul divorţului sancţiune – conform căruia divorţul este o sancţiune pentru culpă în destrămarea relaţiilor de familie. El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi;

10 I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p. 46 -47; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 147.

7

c

Sistemul mixt al divorţului remediu-sancţiune – care îmbină elemente ale celor două sisteme sub două variante: în prima variantă divorţul este reglementat ca o sancţiune şi, prin excepţie, este un remediu şi cea de a doua variantă in care divorţul este un remediu şi, prin excepţie, este o sancţiune.

II.2. Sistemul vechi şi sistemul nou: a

Sistemul vechi regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul divorţului sancţiune;

b

Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt, divorţul reprezentând de regulă un remediu şi, prin excepţie, o sancţiune.

III.1. Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de divorţ: a

Sistemul divorţului pentru cauze determinate;

b

Sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ ci numai anumite criterii de apreciere a acestora;

c

Sistemul mixt unde sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorţ, dar totodată, sunt enumerate, exemplificate şi câteva dintre ele.

III.2. Sistemul vechi şi sistemul nou: a

Sistemul vechi regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul divorţului pentru cauze determinate (spre exemplu: adulterul, cruzimi, insulte grave, etc.);

b

Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ ci numai anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu: existenţa unor motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, făcând imposibilă continuarea acesteia pentru soţul care solicită desfacerea ei; starea sănătăţii soţului reclamant).

8

2. Modalităţi de desfacere a căsătoriei 2.1. Divorţul prin acordul soţilor

Divorţul prin acordul soţilor introdus prin Legea nr. 59/1993 semnifică abandonarea tezei privind caracterul excepţional al disoluţiei căsătoriei, dar nu este o instituţie cu totul nouă a sistemului nostru de drept. Potrivit legislaţiei actuale, divorţul prin acordul soţilor se poate pronunţa dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii, conform art. 38 alin. 2 Cod. Fam.: a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei. Soţii pot încheia acordul lor şi înainte de a trece cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, acord pe care îl pot folosi după trecerea acestui termen. În literatura juridică se consideră că ar fi fost mai bine dacă soţii puteau realiza acordul lor dacă a trecut cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei, până la data încheierii acordului, şi nu până la data cererii de divorţ cum prevede textul. Sancţiunea nerespectării termenului de un an constă în respingerea acţiunii de divorţ prin acordul soţilor. b) să nu existe copii minori rezultaţi din acea căsătorie. Legiuitorul are în vedere copiii încă minori şi în viaţă, rezultaţi din căsătoria a cărei desfacere se cere; copiii deveniţi majori, precum şi copiii unuia din soţi – proveniţi dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei, nu împiedică divorţul cerut în condiţiile art. 38 alin. 2 Cod. fam. Deşi nu este prevăzută în mod expres printre condiţiile divorţului pe temeiul acordului soţilor, existenţa consimţământului valabil al soţilor în sensul desfacerii căsătoriei, trebuie reţinută ca având această semnificaţie, după cum consideră unii autori , aducând ca argument, de exemplu, conţinutul art. 613 Cod proc. civ.. Astfel, la primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei verifică existenţa consimţământului soţilor şi 9

semnătura lor, după care fixează un termen de două luni în şedinţă publică la care va verifica din nou stăruinţa soţilor în desfacerea căsătoriei. În ce priveşte cererile accesorii divorţului, instanţa va putea dispune, când nu s-a realizat acordul soţilor în această privinţă, administrarea probelor prevăzute de lege. Şi în legislaţia franceză, în art. 299 din Codul civil, este prevăzută posibilitatea soţilor de a divorţa prin consimţământul mutual când: 

ambii soţi solicită divorţul pe baza aceleiaşi cereri. În acest caz, condiţia ce se cere a fi îndeplinită este ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puţin 6 luni, iar termenul de gândire acordat este de 3 luni, după care soţii trebuie să reînnoiască cererea;



divorţul este cerut de un soţ şi acceptat de celălalt. Cererea este însoţită de un memoriu în care soţul descrie viaţa conjugală devenită intolerabilă. La termen, divorţul promovat de unul din soţi este acceptat de celălalt.

10

2.2. Divorţul la cererea unuia dintre soţi

Desfacerea căsătoriei la cererea unuia din soţi este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii11: a) Existenţa unor motive temeinice Motivele temeinice de divorţ pot fi de natură subiectivă, întemeiate pe culpa unuia sau a ambilor soţi în deteriorarea relaţiilor de familie (art. 38 alin. 1 Cod. fam.) şi de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a soţului sau a soţilor (art. 38 alin.3 Cod. fam.). Motivele de natură subiectivă implică culpa unuia sau a ambilor soţi în degradarea relaţiilor de familie. Aprecierea temeiniciei lor cade în sarcina instanţei sesizate cu cererea de divorţ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că motivele temeinice ce justifică desfacerea căsătoriei trebuie să fie imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, iar nu numai reclamantului, deoarece, de principiu, nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru promovarea unei acţiuni în justiţie. În această ipoteză, instanţa va reţine culpa pârâtului sau a ambilor soţi la desfacerea căsătoriei. Întrucât sfera raporturilor dintre soţi este destul de largă, fiind vorba despre raporturile personale şi patrimoniale ce se nasc prin încheierea căsătoriei, judecătorul dispune de o mare putere de apreciere. Astfel, el poate reţine o încălcare directă a unei îndatoriri sau obligaţii (spre exemplu, nerespectarea obligaţiei de a hotărâ de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria, prevăzută de art. 26 din C. fam. sau nerespectarea obligaţiei de fidelitate) sau poate reţine o atitudine care, de o manieră generală, încalcă aceste obligaţii sau îndatoriri 11 Potrivit art. 242 din Codul civil francez divorţul poate fi cerut în cazul neîndeplinirii îndatoririlor şi obligaţiilor ce rezultă din încheierea căsătoriei, dacă o asemenea faptă este gravă sau repetată şi dacă datorită ei convieţuirea nu mai este posibilă.

11

(cum ar fi spre exemplu, în legătură cu aceeaşi obligaţie, îngăduinţa din partea unuia dintre soţi ca părintele său să se implice în viaţa lor de familie). Temeinicia motivelor de divorţ este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Aceasta trebuie să constate din probele administrate o anumită gravitate a neînţelegerilor dintre soţi 12, pentru a nu da posibillitatea eludării dispoziţiilor legale şi admiterii divorţului prin acordul tacit al soţilor, chiar atunci când din căsătorie au rezultat copii minori. Instanţa trebuie să examineze cu atenţie susţinerile părţilor şi probele administrate ţinând seama de faptul că acţiunea de divorţ are caracter personal, iar părţile sunt astfel în măsură să aprecieze „calitatea" relaţiilor de căsătorie şi să sancţioneze deprecierea gravă a acestora. De aceea, apreciem că instanţele nu trebuie să rămână tributare concepţiei menţinerii cu orice chip a căsătoriei, care nu este un contract, ci se bazează pe afecţiunea şi înţelegerea soţilor. Temeinicia motivelor de divorţ constituie un criteriu obiectiv, pe când imposibilitatea continuării căsătoriei şi interesele copiilor minori, constituie un criteriu subiectiv. Jurisprudenţa a considerat motive temeinice de divorţ următoarele situaţii:  Părăsirea domiciliului conjugal de către unul din soţi, atunci când este consecinţa unor cauze imputabile soţului pârât, care fac viaţa în comun imposibilă, şi refuzul acestuia de a se mai inapoia; Despărţirea în fapt a soţilor timp îndelungat poate constitui temei de divorţ numai dacă, în raport cu împrejurările cauzei stabilite pe bază de probe, instanţa este în măsură să-şi formeze convingerea că despărţirea constituie o situaţie ireversibilă şi că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă. Sub acest aspect, trebuie să se analizeze şi să se cunoască temeinic cauzele neînţelegerilor dintre soţi, fără ca instanţa să se limiteze la motivele invocate în acţiune, dispunând, când este cazul, din oficiu, efectuarea probelor pe care le va socoti necesare pentru lămurirea situaţiei. Soţul vinovat de separarea în fapt şi care a determinat părăsirea domiciliului conjugal de către celălalt soţ, nu se poate prevala de această separare, pentru a obţine desfacerea căsătoriei. Hotărârea irevocabilă de respingere a acţiunii de divorţ între soţii despărţiţi în fapt are autoritate de lucru judecat într-o nouă acţiune, dacă nu au intervenit ulterior motive noi care să justifice desfacerea căsătoriei. 12 Trib. Mun. Bucureşti, secţ a III-aciv, dec. 87/1990. S-a reţinut că neînţelegerile dintre soţi au intervenit abia în ultimul timp, după o convieţuire de 24 ani în care soţii s-au înţeles bine, au avut copii care au devenit majori, cu excepţia unuia încă minor şi bolnav, situaţie în care s-a apreciat de către instanţă că soţii au posibilitatea depăşirii acestei stări de lucruri şi nu se impune desfacerea căsătoriei. 12

Fapta soţiei de a nu urma pe soţ, când acesta şi-a schimbat domiciliul, nu constituie un motiv temeinic de divorţ, decât dacă se dovedeşte că prin aceasta soţia a urmărit să nu mai aibă o viaţă de familie continuă şi normală13. 

Infidelitatea conjugală sub forma adulterului. Nu este necesar ca adulterul să fie constatat printr-o hotărâre judecătorească, alta decât cea de divorţ, dar în situţia în care există, credem că poate constitui o probă suficientă pentru desfacerea căsătoriei14;



Existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care au implicaţii directe asupra psihicului fiecăruia dintre soţi şi în mod inevitabil, generează o anumită tensiune improprie căsătoriei15;



Atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, exprimată în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări. Simpla existenţă a unor certuri între soţi nu constituie prin ele însele un motiv de divorţ, fără a se examina dacă nu au dispărut sentimentele ce trebuie să stea la baza căsătoriei. Un singur act de lovire nu este de natură să justifice respingerea acţiunii de divorţ, în cazul în care se face dovada certă că între soţi există o atmosferă de scandaluri şi certuri, cu caracter de continuitate, toate provocate de pârât. Soţul reclamant nu poate cere desfacerea căsătoriei când el însuşi a provocat certurile dintre soţi, şi în cazul în care modul de reacţie al soţiei a depăşit limitele normale, degenerând în acte publice de violenţă, ameninţări, instanţa va putea considera că această comportare a soţiei justifică desfacerea căsătoriei16.

 Existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul din soţi şi necunoscută de celalalt soţ, decât ulterior încheierii căsătoriei, dacă se stabileşte că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese şi de natură să justifice refuzul soţului reclamant de a mai coabita cu soţul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă;  Neîndeplinirea obligaţiilor conjugale chiar în condiţiile în care traiul în comun nu a fost întrerupt. Dacă unul din soţi nu contribuie la întreţinerea gospodăriei poate constitui motiv de divorţ.17

13 Trib. Supr S.civ., dec. nr.1507 din 3 sept. 1971 şi Trib. Sup, S.civ., dec.2119 din 1 dec.1971, în “Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie”, Bucureşti, 1987, pag.364. 14 Trib. Supr, S.civ, dec. nr. 1084/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, pag. 173 15 Trib. Supr S.civ., dec. nr.1823/1971, în C.D., 1971, pag. 1173 16 Trib. Supr, S. civ., dec. civ.nr. 1507 din 3 septembrie 1974, în “Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie”, Bucureşti, 1987, pag.364. 17 În această problemă, I.P.Filipescu “Tratat de Dreptul familiei”, Edit. „ALL” Beck, Bucureşti, 2000, pag. 51. 13

Într-o speţă s-a reţinut că „ din probele administrate (martori şi certificate medicale) a rezultat că între soţi s-au produs frecvente incidente generate de comportamentul soţului pârât care obişnuia să consume în mod excesiv băuturi alcoolice şi, aflându-se în stare de ebrietate, devenea violent şi lovea soţia. Datorită situaţiei tensionate au intrevenit mai multe despărţiri în fapt, ultima fiind determinată de alungarea soţiei şi a copiilor minori din domiciliul conjugal. În atare situaţie desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului este justificată, chiar dacă aceasta declară că doreşte să reia convieţuirea”18. b) Motivele invocate să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi. Aceste motive trebuie să aibă un anumit impact asupra relaţiilor dintre soţi, să fi produs o vătămare gravă, deteriorarea raporturilor de familie, îndeosebi a celor de natură personală. c) Continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Instanţa de judecată va aprecia dacă menţinerea căsătoriei mai este sau nu posibilă ţinând seama de întreg complexul de împrejurări ale cauzei, de natura şi gravitatea motivelor de fapt invocate în susţinerea cererii de divorţ, de măsura în care acestea au distrus liantul afectiv al relaţiilor dintre ei.

18 Trib. Mun. Bucureşti, secţ a IV-a civ., dec.nr.18/1992, în I.Mihuţă, “Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992”, Casa de editură şi presă “Sansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 25 14

3. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

3.1. Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor Între foştii soţi încetează toate efectele patrimoniale ale căsătoriei, cu excepţia celor care se pot ivi între ei, după desfacerea căsătoriei, în baza legii sau pe cale convenţională. Aceste efecte privesc obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi lichidarea comunităţii de bunuri. Încetarea comunităţii matrimoniale de bunuri. Potrivit dispoziţiilor art. 36, alin 1 Cod familiei, la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Facem precizarea că, în temeiul art. 17 C. proc. civ., cererea de împărţire a bunurilor comune este o cerere accesorie cererii de divorţ şi este de competenţa instanţei prevăzută de art. 1 pct. 1 şi art. 607 C. proc. civ. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor poate avea loc fie cu ocazia divorţului, o dată cu soluţionarea cererii de desfacere a căsătoriei, fie oricând, după desfacerea căsătoriei. 15

În prima ipoteză, bunurile comune devin bunuri proprii ale unuia şi ale altuia dintre soţi. Proprietatea comună în devălmăşie se transformă, la data desfacerii căsătoriei, în proprietate privată exclusivă, a fiecăruia dintre soţi. Aşa fiind, regimul juridic al bunurilor, după această dată, este cel de drept comun. În a doua ipoteză, la data desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmăşie se transformă de drept într-o comunitate post-matrimonială, numită în literatură "proprietate comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi". Comunitatea de bunuri a soţilor încetează de drept, atunci când hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi irevocabilă, fără a deosebi după cum bunurile soţilor au fost sau nu partajate cu ocazia procesului de divorţ. Cu alte cuvinte, în ambele cazuri, încetează aplicabilitatea dispoziţiilor Codului familiei referitoare la bunurile comune ale soţilor. Aşa fiind, regimul juridic al bunurilor în a doua ipoteză este cel al indiviziunii de drept comun. Acţiunea pentru împărţirea bunurilor comune poate fi introdusă la instanţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 17 Cod procedură civilă, fie ca o cerere accesorie faţă de acţiunea de divorţ, fie pe calea unei cereri principale, însă după ce a fost pronunţată hotărârea de divorţ. Dreptul la acţiune privind împărţirea bunurilor comune este imprescriptibil. Împărţirea bunurilor comune se poate face în felul următor: a) dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soţi din bunurile comune, atunci împărţirea se face potrivit acestor cote; b) în caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ din bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească, pe baza aprecierii mijloacelor de probă administrate. Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă împărţirea bunurilor comune, în părţi egale sau în părţi variabile. De aceea, literatura şi practica judiciară au stabilit că împărţirea se face în funcţie de contribuţia fiecăruia dintre soţi la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. Dacă nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, instanţa judecătorească le poate împărţi în cote egale. Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie, în caz contrar, prin hotărâre judecătorească (art. 36 alin. l Cod familiei). Pentru motive uşor de înţeles, este recomandabilă calea împărţirii bunurilor comune prin învoiala soţilor.

16

În ceea ce priveşte momentul când poate interveni învoiala soţilor, sintagma din art. 36 alin. l C. familiei "la desfacerea căsătoriei", a fost interpretată diferit în literatura juridică şi practică judiciară: - într-o primă interpretare19s-a spus că învoiala poate să intervină chiar mai înainte de introducerea acţiunii de divorţ, dar în vederea divorţului. Această învoială nu ar avea nimic ilicit, căci instanţele judecătoreşti vor stabili dacă sînt îndeplinite condiţiile pentru pronunţarea divorţului. S-a decis că partajul convenţional făcut de soţi anterior introducerii acţiunii de divorţ este lovit de nulitate absolută. Instanţa nu poate lua act de un asemenea partaj, ci trebuie să stabilească masa bunurilor comune şi contribuţia fiecărui soţ spre a se fixa cota ce revine fiecăruia din comunitate; - într-o a doua interpretare20, s-a spus că învoiala privind împărţirea bunurilor comune poate să intervină în epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorţ a rămas definitivă, pe motivul că art. 42 Cod. familiei arată obligaţiile instanţei atunci când pronunţă divorţul, însă nu menţionează şi obligaţia de a hotărî în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor comune ale soţilor; - într-o altă părere21 se consideră că învoiala soţilor privind împărţirea bunurilor comune poate să intervină numai după introducerea acţiunii de divorţ, dar îşi va produce efectele numai după desfacerea căsătoriei. Această soluţie se pare că este acceptată şi de către instanţa noastră supremă5. S-a observat că expresia "la desfacerea căsătoriei" din art. 36 alin. l Cod. familiei arată nu momentul în care poate interveni convenţia părţilor privitoare la împărţirea bunurilor comune, ci momentul în care convenţia urmează a-şi produce efectele. Rezultă că învoiala soţilor poate avea loc22: 19 Înţelegerea soţilor asupra proprietăţii bunurilor intervenită în timpul căsătoriei este lovită de nulitate absolută.( Trib. Suprem, dec. Civ. Nr.850 din 25 mai 1978, în R.R.D., nr.11, 1978, p.58). Convenţia de împărţire a bunurilor comune intervenită în timpul căsătoriei, soţii fiind despărţiţi în fapt, divorţul apărând ca iminent, este nulă, dar poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, alături de alte dovezi, pentru a se determina adevăratele raporturi patrimoniale dintre soţi cu prilejul împărţirii bunurilor comune, ca urmare a divorţului care a avut loc ulterior convenţiei, privitor la cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, natura juridică a acestora, existenţa fizică a bunurilor şi alte aspecte care prezintă pertinenţă şi concludenţă în cererea de împărţire a bunurilor comune, inclusiv de restituire a celor proprii (Trib. Suprem, dec. Civ. Nr.61 din 14 ianuarie1986, în R.R.D., nr.10, 1986, p. 63-64). 20 Gh. Nedelschi, „ Cu privire la împărţirea bunurilor comune a soţilor”, în L.P. nr.3, 1955, p. 230 21 C. Oprişan, „Situaţia juridică a bunurilor soţilor în timpul căsătoriei”, în L.P., nr.5, 1954, p. 646 22 I. Filipescu, op.cit.,p.226 17

1) concomitent cu intervenirea hotărârii de divorţ; 2) în cursul procesului de divorţ23, fie că învoiala se face în faţa instanţei, fie printr-un act întocmit în faţa notariatului de stat. Învoiala intervenită după introducerea acţiunii de divorţ nu are nimic ilicit, dat fiind situaţia la care au ajuns soţii, şi nu-şi produce efectele decât dacă se desface căsătoria. Instanţa de judecată este datoare, potrivit principiului rolului ei activ, de a verifica învoiala prezentată, cu privire la împărţirea bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă scopuri ilicite: uşurarea divorţului, fraudarea drepturilor creditorilor etc. Astfel, de exemplu, constituie o fraudă împărţirea bunurilor comune făcută în scopul micşorării volumului bunurilor supuse executării silite, ca urmare a condamnării unui soţ pentru delapidare; 3) în perioada imediat următoare rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, deoarece în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privinţa soluţionării acţiunii de divorţ; 4) după înregistrarea hotărârii de divorţ pe marginea actului de căsătorie. Învoiala soţilor poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare, în prima situaţie, împărţirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînţelegere prin instanţa judecătorească, potrivit aceloraşi cote. Soţii pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele. În decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. 5 lit. c, Plenul Tribunalului Suprem arată că instanţa de judecată este datoare să atragă atenţia părţilor asupra posibilităţilor de a împărţi bunurile comune prin bună învoială. Părţile sunt supuse, în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor comune, principiului libertăţii contractuale, astfel că învoiala lor este valabilă chiar dacă ar realiza o liberalitate indirectă, prin felul în care se stabilesc cotele-părţi, căci donaţiile între soţi şi cele între foştii soţi sunt permise. Convenţia părţilor nu are nevoie de încuviinţarea instanţei pentru a produce efecte juridice.

23 După introducerea acţiunii de divorţ, soţii se pot învoi asupra împărţirii bunurilor comune. Învoiala foştilor soţi privind împărţirea bunurilor comune, după divorţ, trebuie să fi dovedită de către unul dintre ei. În caz de dubiu, se va putea dispune confruntarea martorilor ascultaţi şi a foştilor soţi. 18

O asemenea convenţie este lovită de nulitate dacă este contrară ordinii publice, ori prin ea s-a urmărit fraudarea intereselor legitime ale terţelor persoane, căci instanţele judecătoreşti, pentru a evita coliziunea frauduloasă a părţilor au obligaţia în exercitarea rolului lor activ, de a cenzura actele de voinţă ale acestora. Tranzacţia judiciară a foştilor soţi cu privire la împărţirea bunurilor comune poate fi atacată cu acţiune pauliană, dacă au fost fraudaţi creditorii. Aceştia nu sunt fraudaţi în cazul în care fostul soţ debitor, prin încheierea tranzacţiei judiciare, nici nu şi-a creat, nici nu şi-a mărit o stare de insolvabilitate. În ceea ce priveşte forma învoielii soţilor, în lipsa unor dispoziţii speciale, se aplică dreptul comun privind forma actelor juridice, în unele cazuri, însă, împărţirea bunurilor comune este supusă formei autentice ad validitatem24. În temeiul art. 273 C. proc. civ., sub aspectul împărţirii bunurilor comune, hotărârea de divorţ este definitivă, întrucât nu poate fi atacată cu apel. De asemenea, este definitivă şi hotărârea prin care instanţa de judecată s-a pronunţat, alături de cererea de divorţ, şi asupra împărţirii bunurilor comune, chiar dacă nu a existat o învoială a soţilor asupra împărţirii acestora, cu condiţia ca bunurile supuse împărţelii să aibă, conform art. 282 alin. (1) C. proc. civ., o valoare mai mică de un miliard de lei vechi. Mai facem precizarea că partajul prin bună învoială este admisibil, potrivit art. 6734 alin. (2) C. proc. civ. chiar dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie judecătorească; în acest caz, soţul interzis are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

24 Art. 46 Legea nr.18 din 20 februarie 1991; Legea nr.50 din 7 august 1991. Este admisibilă acţiunea în împărţirea parţială a unor bunuri după desfacerea căsătoriei, nefiind reglementată efectuarea partajului bunurilor comune numai în cadrul unui singur litigiu. 19

3.2. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească în lipsa înţelegerii dintre soţi

Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soţi, va decide, în această privinţă, instanţa de judecată. Cererea pentru împărţirea bunurilor comune se poate introduce fie după desfacerea căsătoriei, prin divorţ, pe calea unei acţiuni principale, fie odată cu acţiunea de divorţ, sau în orice moment după aceea (cererea incidentală sau accesorie), potrivit art. 17 Cod procedură civilă. Dacă s-a cerut împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei şi, ulterior, s-a introdus acţiunea de divorţ, reclamantul poate să declare că înţelege să ceară împărţirea bunurilor comune ca efect al divorţului şi suspendarea procesului de partaj până la soluţionarea acţiunii de divorţ, fără ca prin aceasta să aibă loc o schimbare a temeiului acţiunii de partaj, ci o precizare a situaţiei de fapt. Când căsătoria nu mai este în fiinţă, pentru împărţirea bunurilor comune nu se cer motive temeinice ca pentru împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, fiind suficientă existenţa proprietăţii comune devălmăşie. De aceea, de felul cum se va soluţiona acţiunea de divorţ, va depinde şi soluţionarea acţiunii de împărţire a bunurilor comune, în sensul că va mai trebui ori nu, să se facă dovada unor motive temeinice25. Împărţirea bunurilor comune se face în felul următor: a) dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soţi în bunurile comune, atunci împărţirea se face potrivit cotelor-părţi astfel stabilite; b) în caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ în bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească, împărţirea făcându-se potrivit acestor cote. Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire la bunurile comune este în funcţie de temeiul juridic al comunităţii de bunuri. Dacă acest temei 1-ar forma numai existenţa relaţiilor de căsătorie, atunci, având în vedere principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie, bunurile comune ale soţilor ar trebui să fie împărţite între ei în mod egal; în această concepţie, fiecare dintre soţi ar avea dreptul la jumătate din bunurile 25Trib. Suprem, dec. civ. nr. 919 din 10 mai 1977, în R.R.D., nr. I, 1978. p. 64 20

comune. Instanţa de judecată ar urma numai să determine, în concret, bunurile care intră în fiecare jumătate prin împărţirea lor în fapt. Dacă însă temeiul juridic al comunităţii de bunuri îl formează nu numai existenţa căsătoriei, ci şi participarea fiecăruia dintre soţi prin munca sa ori prin mijloacele sale la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, atunci împărţirea acestor bunuri nu se poate face în toate cazurile în părţi egale. Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă împărţirea bunurilor comune, anume în părţi egale sau în părţi variabile, adică în sensul primei sau celei de-a doua concepţii cu privire la temeiul juridic al comunităţii de bunuri. Literatura juridică şi practica judiciară s-au stabilit în sensul potrivit căruia cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi conservarea bunurilor comune26. Soluţia se impune pentru a nu se ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celălalt, ceea ce ar duce la slăbirea simţului de răspundere faţă de sarcinile căsătoriei. De aceea, cotele-părţi ale soţilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit. Această inegalitate poate merge până la inexistenţa oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte ca acesta nu a avut nici o contribuţie la dobândirea bunurilor şi la susţinerea sarcinilor căsătoriei27. Când nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor comune, atunci instanţa poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi28, în stabilirea aportului fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se va lua în considerare şi munca femeii depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor. S-a decis că în cadrul acţiunii de împărţire a bunurilor comune, dacă un soţ refuză aducerea de la C.E.C. a actelor referitoare la sumele depuse pe libret, refuzul său urmează a fi avut în vedere de instanţă în cadrul aprecierii probelor. Acest refuz nu poate fi însă

26 În cazul unor soţi. cumpărători cu clauză de întreţinere, când numai unul dintre ei a prestat vînzătorului întreţinerea, conform obligaţiei asumate de soţi împreună, celălalt soţ va putea cere împărţirea bunului cumpărat, în cadrul împărţirii bunurilor comune, urmînd ca întinderea drepturilor lor asupra bunului să se stabilească în raport de contribuţia fiecăruia (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 478 din 21 martie 1978, în R.R.D., nr. 10, 1978. p. 52). 27 I.P.Filipescu, op.cit.,p.229 28 În lipsa probei că unul dintre soţi a avut o contribuţie mai mare decât celălalt soţ la dobândirea bunurilor comune, se presupune că ambii soţi au avut o contribuţie egală, împărţirea bunurilor făcându-se în părţi egale. 21

socotit ca o dovadă deplină cu privire la existenţa şi cuantumul depunerii, el urmând să fie completat şi cu alte probe. Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte, ci în sensul de contribuţie a soţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune29.Cota de contribuţie a soţilor este unică pentru toate bunurile comune nefiind admisibilă stabilirea diferenţiată a cotei de contribuţie pentru unele categorii de bunuri. Această soluţie se întemeiază pe următoarele argumente: a) existenţa dificultăţilor în stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea fiecărui bun în parte, mai ales când este vorba de o perioadă îndelungată; b) bunul dobândit în timpul căsătoriei prin contribuţia exclusivă a unui soţ este comun, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, ceea ce ar însemna, în soluţia contrară, că asemenea bunuri să fie atribuite prin împărţire numai soţului ce le-a dobândit; c) dat fiind că munca femeii în gospodărie şi pentru creşterea copiilor nu este direct producătoare de venituri, ar însemna că aceasta să nu fie luată în considerare ca o contribuţie la dobândirea bunurilor comune. În cazul separaţiei în fapt a soţilor, în stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, dacă este cazul, se va ţine seama de împrejurarea că o anumită perioadă au locuit separat, dacă aceasta a avut importanţă pentru stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea şi păstrarea avutului comun. În acest sens, s-a decis că perioadele de timp în care viaţa în comun a fost întreruptă trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de natură să contribuie la determinarea cotei de participare a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune. 29 Dacă soţii nu convin asupra împărţirii bunurilor lor comune, este necesar să se stabilească prin probe, cu ocazia partajului ce aport a avut fiecare, în timpul căsătoriei, la dobândirea acelor bunuri. Contribuţia fiecărui soţ nu este numai în funcţie de aportul material la dobândirea bunurilor comune ci şi de munca în gospodărie sau de contribuţia prin alte mijloace. La determinarea contribuţiei soţilor se va ţine seama de măsura în care fiecare a suportat sarcinile familiei, de faptul dacă unul dintre soţi s-a sustras de la prestarea unei munci folositoare ori că a irosit o parte din bunurile comune, de inegalitatea veniturilor soţilor. Sumele cheltuite în scopuri personale, din veniturile din muncă, nu se iau în considerare pentru determinarea contribuţiei în bunurile comune; ajutorul dat de părinţi unuia dintre soţi prin asigurarea unei locuinţe şi a întreţinerii soţilor se prezumă că a fost dat în favoarea copilului lor, luându-se în considerare la stabilirea cotei lui de contribuţie în bunurile comune. 22

Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor comune, se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situaţii de fapt. Indiferent de menţiunile făcute în actul de achiziţie, pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune sunt admisibile toate mijloacele de probă, inclusiv probe cu martori şi prezumţii. Contribuţia femeii neîncadrată în muncă, prin activitatea depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, la dobândirea bunurilor comune este esenţială în desfăşurarea vieţii ambilor soţi, ea prezumându-se până la proba contrarie ca fiind egală cu a bărbatului. Din cele arătate rezultă că la stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui soţ în bunurile comune nu se ţine seama de bunurile sale proprii ori de importanţa acestora. Prin urmare, faptul că unul dintre soţi nu are bunuri proprii nu îl îndreptăţeşte la o cotă-parte cu privire la bunurile comune mai mare decât aceea care este corespunzătoare contribuţiei sale la formarea şi conservarea acestora. După ce se stabileşte masa bunurilor comune care urmează să se împartă, se vor determina cotele-părţi ce revin soţilor în bunurile comune, în raport de care se face împărţirea. Nu se pot include în masa partajabilă bunurile folosite sau înstrăinate de soţi în timpul căsătoriei, de comun acord. Tot în masa partajabilă a bunurilor comune nu se cuprind pretinsele creanţe pe care soţii pretind că le au împotriva unei terţe persoane. Drepturile ce ar decurge dintr-un împrumut acordat altor persoane vor putea fi valorificate şi în cadrul altui proces în care să figureze pretinşii debitori. Această împărţire trebuie să se facă astfel încât, pe cît posibil, să revină fiecărui soţ bunuri în natură şi numai în cazul când împărţirea în natură nu este posibilă să se procedeze la vânzarea bunurilor comune prin învoiala părţilor sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică, ori să se atribuie unuia dintre soţi, urmând ca celălalt să primească echivalentul cotei sale părţi în alte bunuri sau bani. Referindu-se la modul de lichidare a stării de indiviziune sau devălmăşie, s-a arătat, că în cazul în care, în cadrul procedurii de împărţire, instanţa constată că un bun nu poate fi împărţit comod în natură, ea nu va dispune întotdeauna scoaterea lui la vânzare, ci va trebui să examineze dacă nu există motive temeinice care să impună lichidarea indiviziunii sau devălmăşiei prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi, urmând ca ceilalţi copărtaşi să primească echivalentul corespunzător cotelor la care au dreptul, în alte bunuri sau bani. La împărţirea în natură a bunurilor

23

comune se vor avea în vedere interesele soţilor şi cele ale copiilor, fiecărui soţ atribuindu-ise acele bunuri de care are mai mare trebuinţă. Sumele din veniturile provenite din muncă plătite cu titlu de pensie de întreţinere sau pentru o altă datorie personală ori cheltuite de către un soţ în afara sarcinilor căsătoriei, nu se includ în masa bunurilor comune supuse împărţirii, dar se ţine seama de ele pentru a se determina cota-parte ce revine fiecăruia dintre soţi în bunurile supuse împărţirii. Pentru această soluţie, se pot invoca următoarele argumente30; a

Echitatea nu se opune legalităţii, ci face parte din aceasta, iar principiul egalităţii sexelor trebuie privit în limitele dispoziţiilor legale, care se aplică deopotrivă ambelor sexe. Determinarea masei de bunuri partajabile şi stabilirea cotelor-părţi ce revin soţilor sunt aspecte diferite, dar care au o anumită legătură. Dacă veniturile din muncă pe care le avem în vedere nu se includ în masa de bunuri supusă împărţirii, în schimb se ţine seama de ele în determinarea contribuţiei soţului respectiv la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, deoarece cu aceste venituri cheltuite nu s-a putut contribui la masa de bunuri comune. Nu este corect ca veniturile din muncă menţionate să fie incluse în masa de împărţit, dar totodată să nu fie luate în considerare pentru stabilirea unei contribuţii mai mari a soţului respectiv la dobândirea şi conservarea tuturor bunurilor comune, în cazul plăţii unor datorii personale, ori mai mici, în cazul risipirii unor venituri din muncă. S-a arătat că dreptul de indemnizare trebuie să fie recunoscut atunci când veniturile din muncă nu au fost folosite pentru nevoile căsătoriei, ci s-au capitalizat într-o formă oarecare (de exemplu, prin întrebuinţarea lor, în întregime, la stingerea unei datorii personale), întrucât acest fapt a determinat, indirect, sporirea valorii patrimoniale a masei bunurilor proprii aparţinând soţului debitor. Ar rezulta, în această opinie, că veniturile din munca respectivă nu se includ în masa bunurilor comune, existând dreptul de indemnizare pentru restabilirea echilibrului între bunurile comune şi cele proprii ale acelui soţ. Această indemnizare ar constitui bun comun, împărţindu-se între soţi, ca şi celelalte bunuri comune, potrivit cotelor-părţi ale soţilor. Rămâne însă un aspect nerezolvat: veniturile respective întrebuinţate pentru plata unei datorii personale se iau în considerare ori nu pentru determinarea cotei-părţi a acelui soţ? Dacă răspunsul la această întrebare ar fi negativ, rezultatul la care s-ar ajunge ar fi echitabil? Cota-parte a soţilor 30 I.P.Filipescu, op.cit., p.235-236 24

depinde nu atît de mărimea veniturilor lor din muncă, ci de contribuţia soţilor, cu aceste venituri, munca lor ori alte mijloace, la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. Numai în acest fel se realizează echitatea şi egalitatea soţilor în materia comunităţii de bunuri. În cazul în care veniturile din muncă au fost risipite, fiind cheltuite în afara sarcinilor căsniciei, se va determina corespunzător, de asemenea, o contribuţie mai mică a acelui soţ la dobândirea bunurilor comune supuse împărţirii, ceea ce este echitabil, în soluţia includerii sumelor menţionate în masa bunurilor comune, nu apare dacă, pentru determinarea cotelor soţilor în bunurile comune, se ţine ori nu seama, de veniturile "din muncă cheltuite ori întrebuinţate la plata datoriei personale”, precizându-se numai că acestea se includ în masa partajabilă, imputându-se în partea acelui soţ, fără a arăta cum se stabileşte ea cît priveşte veniturile respective; b) Includerea în masa bunurilor comune de împărţit, a sumelor achitate cu titlu de pensie de întreţinere ori pentru o altă datorie personală a soţului plătitor, nu se poate justifica pe ideea lipsei de bună-credinţă în raporturile juridice, pe ideea limitelor exercitării mandatului prezumat ori pe ideea de abuz de drept. De asemenea, nu se vede cum soluţia ar fi de natură să poată contribui, în aceeaşi situaţie, la promovarea bunei-credinţe în raporturile juridice. În sfârşit, nu se poate spune că sumele plătite cu titlu de pensie de întreţinere ori pentru altă datorie personală se află "juridic" în patrimoniul comunitar, deoarece realitatea nu este în acest sens numai pe motivul că dacă nu s-ar fi plătit sumele respective ele ar fi făcut parte din bunurile comune. Se poate pune întrebarea dacă soţul plătitor este îndreptăţit ori nu de a refuza plata unei pensii de întreţinere din veniturile lui din muncă? De asemenea, celălalt soţ se poate opune legal la efectuarea unei asemenea plăţi? Dacă răspunsul la aceste întrebări este negativ, atunci sumele plătite nu mai fac parte nici în fapt, nici în drept, adică juridic, din masa de împărţit a bunurilor comune, în consecinţă, includerea sumelor plătite pentru o datorie personală în masa bunurilor comune înseamnă împărţirea unor bunuri care nu există la data împărţirii. Asemenea soluţie reprezintă o ficţiune juridică pentru rezolvarea unei situaţii într-un anumit fel. Rezultă că argumentele invocate pentru situaţia risipirii venitului din muncă nu se pot aplica pentru a justifica soluţia când veniturile din muncă sînt întrebuinţate pentru plata unei datorii personale. Se apreciază că soluţia nu poate fi primită nici pentru prima situaţie, când s-a risipit o parte din veniturile din muncă, într-adevăr, potrivit practicii judiciare constante, se împart bunurile comune existente la data împărţirii, în timp ce în soluţia pe care nu o 25

împărtăşim se spune că se împart şi cele care ar fi existat dacă nu ar fi fost risipite. Criteriul pentru împărţirea bunurilor comune existente este contribuţia soţilor în achiziţionarea şi conservarea acestora, dar nu se arată criteriul pentru împărţirea bunurilor comune care ar fi trebuit să existe, deoarece acestea fac parte din masa de împărţit. Ele se impută în partea soţului respectiv, ceea ce presupune determinarea ei în prealabil. De asemenea, această soluţie se poate aplica atunci când soţii au bunuri comune existente, iar partea fiecărui soţ este mai mare decât bunurile care au fost risipite. Ce se întâmplă însă dacă nu sînt deloc bunuri comune existente ori partea care ar reveni fiecărui soţ este mai mică decât bunurile care au fost risipite, trebuind să existe? Teoria abuzului de drept şi depăşirea limitelor mandatului prezumat nu justifică, de asemenea, soluţia, deoarece sancţiunea acestora este o problemă de răspundere, nu una de împărţire a bunurilor comune. Exercitând dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune, fiecare soţ acţionează atât în nume propriu, cît şi ca reprezentant convenţional al celuilalt soţ. Partea fiecărui soţ în bunurile comune nu este determinată. De aceea, urmează să se aplice regulile de drept comun din materia mandatului, dar în măsura în care sînt compatibile cu dispoziţiile Codului familiei. Ar urma să deosebim două categorii de raporturi juridice: dintre soţi, care ridică o problemă de răspundere; dintre aceştia şi terţul cu care s-a încheiat actul de dispoziţie, care ridică o problemă de validitate a actului. Practica judiciară este clară în această privinţă. Dar, în toate cazurile, actul de dispoziţie s-a referit la un bun comun, altul decât veniturile din muncă. În plus, soluţia risipirii veniturilor din muncă, însemnând cheltuirea lor în afara sarcinilor comune ale căsătoriei, necesită unele criterii de determinare, pentru a înlătura aprecierile pronunţat subiective, deoarece felul în care diferitele familii folosesc veniturile lor din muncă nu este acelaşi. c) Principiul care rezultă din practica judiciară amintită este acela că partea fiecărui soţ în bunurile comune se determină potrivit contribuţiei sale, efective, reale, la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. În măsura în care un soţ a cheltuit o parte din veniturile sale (de exemplu, a plătit o pensie de întreţinere) înseamnă că în mod corespunzător nu a putut contribui la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, astfel încât este firesc ca să se ţină seama de această împrejurare la determinarea cotelor-părţi ale soţilor în bunurile comune; d) Unele împrejurări au fost luate în considerare pentru determinarea contribuţiei soţilor la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. 26

Astfel, s-a decis că bunurile devin comune chiar daca sînt dobândite de către soţi în perioada de timp în care ei sînt separaţi în fapt, dar că această împrejurare are importanţă pentru determinarea întinderii părţii care se cuvine fiecăruia dintre ei asupra bunurilor comune. De aceea, în cazul bunurilor cumpărate în rate, valoarea ratelor plătite după separaţia în fapt, de către un ul dintre soţi, nu constituie bun propriu, ci măreşte contribuţia la dobândirea totalităţii bunurilor comune. Rezultă că soţul care nu a dobândit bunuri în perioada separaţiei în fapt, va avea o contribuţie mai mică la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, fără a interesa dacă el şi-a cheltuit veniturile din muncă în această perioadă, ori si-a plătit unele datorii personale. Ceea ce este valabil pentru separaţia în fapt a soţilor trebuie sa se aplice şi în situaţia normală, adică atunci când soţii sînt împreună; e) Ceea ce este valabil pentru veniturile din muncă se aplică şi muncii pe care un soţ o prestează în cadrul gospodăriei. Această muncă este o contribuţie la dobândirea bunurilor comune, cum rezultă din practica judiciară, dacă este prestată pentru realizarea sarcinilor căsniciei. Pe de altă parte, munca prestată în cadrul gospodăriei, în afara acestor sarcini, nu se include, cît priveşte contravaloarea ei - aşa cum dimpotrivă s-ar impune dacă s-ar adopta opinia contrară -, în masa bunurilor comune, iar această contravaloare nu se impută în partea soţului ce a depus-o. Astfel, să presupunem că un soţ îngrijeşte un creditor al pensiei de întreţinere, în cadrul gospodăriei sale. Nu s-ar putea spune că dacă nu avea loc aceasta, munca s-ar fi prestat în interesul comunităţii de bunuri, care ar fi sporit, ori ar fi fost evitată diminuarea ei. În consecinţă, contravaloarea ei nu se include în masa bunurilor comune supuse împărţirii, tot aşa cum sumele plătite de un soţ din veniturile sale obţinute prin muncă în executarea unei pensii de întreţinere nu se includ în masa bunurilor comune. Dar aceste împrejurări vor fi avute în vedere pentru determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ în bunurile comune supuse împărţirii. Profesorul I.P. Filipescu mai semnalează încă un aspect. S-a decis ca în cazul unor soţi cumpărători, cu clauză de întreţinere, când numai unul dintre ei a prestat vânzătorului întreţinerea, celălalt soţ va putea cere împărţirea bunului cumpărat, în cadrul împărţirii bunurilor comune, urmând ca întinderea drepturilor lor asupra bunului să se stabilească în raport de contribuţia fiecăruia.

27

De asemenea, s-a decis că bunurile dobândite de către unul dintre soţi prin testament sunt şi rămân bunuri-proprii ale acestuia, chiar dacă mobilul testatorului exprimat prin testament - a fost îngrijirea sa până la sfârşitul vieţii şi suportarea cheltuielilor de înmormântare de către soţul legatar; împrejurarea că celălalt soţ a contribuit la întreţinerea testatorului, precum şi la cheltuielile de înmormântare, ca şi faptul că soţul legatar a încetat activitatea sa retribuită pentru a se dedica îngrijirii autorului testamentului pot genera în favoarea celuilalt soţ numai dreptul de a se prevala de ele cu ocazia determinării cotelor de contribuţie ale ambilor soţi la dobândirea bunurilor comune; în speţă, testamentul - deşi are mobilul arătat - nu se asimilează cu un contract de înstrăinare cu clauză de întreţinere. Aşadar, este vorba de determinarea contribuţiei la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, fără ca echivalentul activităţii retribuite (la care s-a renunţat să se includă în masa bunurilor comune supuse împărţirii) să se impute în partea ce revine soţului respectiv din bunurile comune; f) Concepţia dualistă cu privire la natura juridică a veniturilor din muncă justifică, sub un anumit aspect, soluţia propusă. Astfel, să presupunem că un soţ este urmărit pe calea popririi pentru o pensie de întreţinere, ori o altă datorie personală. După cum am arătat, se admite că veniturile din muncă neîncasate încă şi care se prezintă sub forma dreptului de creanţă sunt bunuri proprii. Autorii 31 de drept civil consideră poprirea ca un mijloc de transmitere activă a obligaţiilor alături de cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, în acest sens, se precizează ”prin poprire, creanţa popritului se găseşte lovită de indisponibilitate în mâinile terţului poprit, ca apoi să fie transmisă, de pe capul popritului, pe capul creditorului popritor”. De asemenea, se arată că poprirea presupune existenţa a două raporturi juridice: între creditorul popritor şi debitorul poprit; între debitorul poprit şi terţul poprit. În temeiul popririi se naşte un al treilea raport juridic între creditorul popritor şi terţul poprit, în conţinutul căruia intră obligaţia terţului de a nu face nici o plată din suma poprită până la definitivarea popririi, precum şi obligaţia de a face, la această dată, plata direct către creditorul popritor. Rezultă că, prin poprire, dreptul de creanţă al soţului debitor, în limita sumei poprite, se transmite asupra creditorului prin încasarea sumei de bani. Poprirea este o procedură de urmărire, în consecinţă, în cadrul acesteia, un bun propriu, anume dreptul de 31 I.P.Filipescu, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1991, p. 254 28

creanţă privind veniturile din muncă, neîncasate, este urmărit de un creditor personal al soţului debitor, care este, de exemplu, creditorul pensiei de întreţinere datorate de acel soţ; îşi găseşte, deci, aplicare dispoziţia legală din art. 33 Cod. familiei, potrivit căreia creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor, întrucât prin poprire dreptul de creanţă se transmite de la soţul care este debitor poprit la creditorul pensiei de întreţinere, înseamnă că, în asemenea situaţie, veniturile din muncă nu se mai prezintă succesiv, sub forma dreptului de creanţă şi apoi cea a dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, nu se mai poate vorbi de micşorarea comunităţii de bunuri, corespunzător sumei poprite, şi deci nu există justificare ca suma poprită să se includă în masa comună partajabilă. Situaţia nu poate diferi, sub raportul dreptului familiei, în cazul în care soţul debitor al pensiei de întreţinere înţelege să o presteze de bunăvoie, încasând personal veniturile din muncă şi plătind apoi pensia de întreţinere. Nici în această situaţie suma plătită cu titlu de pensie de întreţinere sau pentru altă datorie personală nu se include în masa bunurilor comune partajabile, ci se are numai în vedere pentru determinarea contribuţiei soţului respectiv la dobândirea si conservarea bunurilor comune. Din art. 30 şi 31 Cod familiei rezultă că veniturile din muncă încasate, deşi bun comun, pot fi folosite pentru satisfacerea unor interese personale ale soţului respectiv ori pentru dobândirea unor bunuri proprii (de exemplu, cele de uz personal), fără ca valoarea respectivă să se considere că face parte din masa bunurilor comune partajabile. Conform art. 94 Cod familiei, cuantumul pensiei de întreţinere se determină potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti, Înţelesul noţiunii de "mijloace” rezultă din art. 94 alin. 3, art. 41 Cod. familiei, art. 409 Cod procedură civilă, art. 19 Legea nr. 3 din 26 martie 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori şi deciziile de îndrumare nr. 14 din 1963 şi nr. 4 din 1968. Pensia de întreţinere se acordă, de regulă, din veniturile realizate prin muncă. Deci, acestea reprezintă mijloacele debitorului întreţinerii. Rezultă că soţul contribuie la dobândirea şi conservarea bunurilor comune numai cu o parte din veniturile sale realizate prin muncă. În mod corespunzător i se determină cota-parte în aceste bunuri. În acest sens trebuie interpretat art. 29 C. fam., care obligă pe soţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei. Asemenea mijloace nu coincid cu totalul veniturilor din muncă.

29

În concluzie, soluţia propusă de I. P. Filipescu se întemeiază pe interpretarea concordantă a textelor, corespunde principiilor care reglementează relaţiile de familie şi se armonizează cu practica judiciară privind diferitele aspecte ale comunităţii de bunuri. Instanţa competentă să dispună partajul Cererea unuia sau a ambilor soţi se poate introduce pe cale incidentală, în condiţiile art. 17 C. proc. civ., chiar o dată cu cererea de divorţ sau pe cale principală, printr-o cerere separată, după data desfacerii căsătoriei. În prima ipoteză, evident, competentă este instanţa învestită cu judecarea cererii de divorţ, iar în a doua ipoteză instanţa competentă va fi stabilită conform normelor dreptului comun în materie de competenţă materială şi teritorială32. În concret, în prima ipoteză, cererea de împărţire a bunurilor comune este de competenţa judecătoriei sesizate cu cererea de divorţ, în conformitate cu art. 2 pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ.. Se impune această concluzie, deoarece cererea de partaj este, fără echivoc, o cerere accesorie, iar, pe de altă parte, art. 36 alin. (1) C. fam. constituie o excepţie de la normele competenţei materiale, prevăzute de art. 1-4 C. proc. civ.33. Sub aspect teritorial, dacă cererea de împărţire a bunurilor se introduce pe cale incidenţă, în cadrul procesului de divorţ, competenţa se va stabili după regulile prevăzute de art. 607 C. proc. civ., chiar dacă în masa partajabilă se află bunuri imobile care, potrivit art. 13 C. proc. civ., de asemenea, în dreptul comun, atrag competenţa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială sunt situate bunurile imobile. În schimb, în a doua ipoteză, dacă cererea se introduce pe cale principală, vor fi aplicabile normele de competenţă teritorială de drept comun. În practică, s-a decis că acţiunea de împărţire a bunurilor introdusă separat, în perioada cuprinsă între data la care s-a pronunţat sentinţa de divorţ de către judecătorie şi aceea în care a fost soluţionat recursul împotriva acelei hotărâri, este de competenţa instanţei de divorţ, chiar dacă între bunurile ce se includ în masa partajabilă există şi un imobil34. 32 D. Rizeanu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe timpul dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, p. 58 şi urm. 33 Pentru unele detalii, a se vedea: T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă,..., p. 346-349; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,..., p. 258-259. 34 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1608/1979, în CD. 1979, p. 213; Decizia nr. 1651/1977, în CD. 1977, p. 212; Trib. Hunedoara, decizia nr. 347/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 66.

30

Soluţia jurisprudenţială este discutabilă. În primul rând, potrivit art. 39 alin. (1) C. fam., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. Judecarea cererii de divorţ, fiind în faza recursului, conform art. 377 C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţa de fond este numai definitivă, nu şi irevocabilă. Deci, practic, căsătoria nu este încă desfăcută. Altfel spus, în această ipoteză ne aflăm încă în timpul căsătoriei. În al doilea rând, fiind vorba, în ultimă instanţă, despre o cerere de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, va fi supusă restricţionărilor prevăzute de art. 36 alin. (2) C. fam., adică soţii trebuie să facă dovada existenţei unor motive temeinice. Evident, în acest caz, chiar cererea de divorţ ar putea fi un motiv temeinic de împărţire a bunurilor. În al treilea rând, fiind o cerere separată, aceasta nu mai are caracterul de cerere accesorie cererii de divorţ şi, drept urmare, nu vor mai fi incidente normele de competenţă teritorială prevăzute de art. 607 C. proc. civ., ci acelea de drept comun. În al patrulea rând, normele de competenţă teritorială prevăzute de art. 13 şi art. 607 C. proc. civ. sunt norme de competenţă teritorială exclusivă, fiind de strictă interpretare şi aplicare. În al cincilea rând, din ansamblul reglementărilor legale referitoare la exercitarea, în general, a căilor de atac şi, în special, a căilor de atac în materie de divorţ, nu se poate deduce că o cerere de împărţire a bunurilor comune, ce putea fi promovată pe cale incidenţă la instanţa de fond învestită cu judecarea divorţului, dar care este promovată separat direct la instanţa sesizată cu judecarea cererii de recurs împotriva hotărârii date în fond asupra cererii de divorţ, ar fi de competenţa acestei instanţe, deoarece, astfel, instanţa de control judiciar ar avea posibilitatea soluţionării unitare a cauzei respective. De fapt, strict juridic, între soluţia ce se dă în judecarea cererii de divorţ şi soluţia ce se dă în judecarea cererii de partajare a bunurilor comune nu există raport de interrelaţionare, deoarece soluţiile respective privesc cereri diferite, care au temeiuri de fapt diferite. Astfel, divorţul priveşte desfacerea căsătoriei şi se pronunţă împotriva soţului vinovat de apariţia motivelor temeinice, iar partajarea bunurilor comune înseamnă sistarea stării de indiviziune asupra bunurilor comune în devălmăşie a soţilor şi se realizează în raport cu contribuţia fiecărui soţ la dobândirea lor. În al şaselea rând, o asemenea soluţie determină, contrar legii, sustragerea cererii de partajare a bunurilor de la judecata în fond şi de la calea de atac a apelului, ceea ce într-un stat de drept este inadmisibil. 31

Titularii acţiunii în împărţeală Dreptul de a promova acţiunea în împărţeală, indiferent că aceasta are loc pe cale incidenţă sau pe cale principală, aparţine soţilor, deoarece ei sunt titularii dreptului de proprietate în devălmăşie asupra bunurilor comune ce urmează a fi partajate. Promovând această acţiune, soţii sau foştii soţi urmăresc să obţină, prin mijlocirea instanţei de judecată, sistarea stării de indiviziune rezultată din dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei. Legitimitatea lor procesuală este determinată de calitatea de coproprietari în devălmăşie asupra masei bunurilor comune supuse partajului şi de principiul înscris în art. 728 alin. (1) C. civ., conform căruia nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune împotriva voinţei sale. În cadrul acestei acţiuni, titularii ei au dubla calitate de reclamanţi şi de pârâţi (iudicium duplex), motiv pentru care nu are relevanţă juridică împrejurarea că acţiunea este promovată de unul sau de către celălalt dintre ei. Ceea ce este însă esenţial pentru admisibilitatea acţiunii este participarea la partaj a ambilor soţi, deoarece, după cum s-a precizat deja, partajul are, printre altele, caracter indivizibil. Facem precizarea că este posibilă şi participarea terţelor persoane la procesele prin care se soluţionează cererile de sistare a stării de indiviziune asupra bunurilor comune ale soţilor. Participarea acestora se va circumscrie, însă cerinţelor impuse de art. 49-66 C. proc. civ. referitoare la participarea altor persoane la judecată35. Acţiunea în partaj a soţilor sau a foştilor soţi se stinge prin decesul cel puţin a unuia dintre ei. Drepturile patrimoniale ale soţului sau ale fostului soţ supravieţuitor asupra bunurilor comune, precum şi ale moştenitorilor pot fi valorificate, în această ipoteză, pe calea partajului succesoral prevăzut de art. 728 şi urm. C. civ. Cererea de partaj Art. 6732 C. proc. civ. face referiri la conţinutul cererii de partaj. Astfel, potrivit acestui text, reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj următoarele: - persoanele între care urmează a avea loc împărţeala; - titlul pe baza căruia se cere împărţeala; - toate bunurile supuse împărţelii şi evaluarea lor; - locul unde bunurile se află la data cererii de partaj; - persoana care deţine sau administrează aceste bunuri. Evident, elementele stipulate în textul respectiv sunt determinate de particularităţile 35 Cocoş Şt., Dreptul familiei, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 177. 32

acţiunii de partaj, împrejurare care, însă nu înseamnă că această cerere nu ar trebui să respecte şi cerinţele prevăzute de art. 112-114 C. proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată. Se impune această concluzie, deoarece procedura partajului este o procedură specială care se va completa corespunzător cu normele de drept comun privind procedura contencioasă. În lipsa unor dispoziţii legale contrare, vor fi, de asemenea, incidente normele de drept comun privind întâmpinarea şi cererea reconvenţională, prevăzute de art. 115-120 C. proc. civ. Cât priveşte cererea reconvenţională, datorită caracterului indivizibil al partajului, nu poate fi judecată separat de cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 120 alin. (2) C. proc. civ. Obiectul cererii de partaj Aşa după cum rezultă din conţinutul art. 673 C. proc. civ., obiectul acţiunii de partaj constă tocmai în pretenţiile formulate de soţi, adică, de fapt, masa bunurilor comune a căror împărţire se solicită pe calea acestei acţiuni. Deci, pot forma obiect al partajului toate bunurile mobile şi imobile dobândite de oricare dintre soţi sau de către aceştia împreună în timpul căsătoriei, cu excepţia celor care, potrivit art. 31 C. fam., sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. Altfel spus, înainte de a se proceda la împărţirea propriu-zisă a bunurilor, instanţa va purcede la stabilirea masei partajabile, adică la stabilirea bunurilor comune ce urmează a fi supuse împărţelii. Mai mult, pentru partajare, instanţa de judecată trebuie să procedeze la stabilirea contribuţiei pe care fiecare soţ a avut-o la dobândirea bunurilor comune. În situaţia în care soţii s-au învoit asupra întinderii drepturilor fiecăruia asupra masei bunurilor comune, instanţa va dispune împărţirea acestora potrivit cotelor-părţi convenite de către ei. În caz contrar, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea cotelor-părţi, după care va dispune împărţirea bunurilor comune, ca atare. Practica judiciară a decis cu valoare de principiu că, la stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia dintre soţi, se va ţine seama de contribuţia lor la dobândirea şi conservarea bunurilor comune36. 36 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1608/1979, în CD. 1979, p. 213; Decizia nr. 1651/1977, în CD. 1977, p. 212; Trib. Hunedoara, decizia nr. 347/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 66.

33

În opinia noastră, dacă nici unul dintre soţi nu reuşeşte să facă dovada unor cote de contribuţie inegale, în temeiul art. 30 alin. (1) C. fam., instanţa este în drept să decidă că acestea sunt egale, deoarece textul evocat instituie atât prezumţia de comunitate, cât şi pe aceea de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune. Evident, cele două prezumţii sunt relative şi, pe cale de consecinţă, pot fi răsturnate prin administrarea probei contrare. Aportul soţilor la dobândirea bunurilor comune se stabileşte, ca regulă generală, în raport cu veniturile din munca prestată folosite pentru îndeplinirea sarcinilor comune căsătoriei, precum şi cu activitatea depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor. Veniturile din muncă reprezintă, în opinia noastră, o sintagmă ce include, într-o economie de piaţă, alături de veniturile salariale, şi alte venituri în bani, în bunuri sau chiar în drepturi. În concluzie, cotele-părţi pot fi egale, inegale sau inegalitatea poate să constea în lipsa oricărui drept asupra bunurilor comune, dacă unul dintre soţi nu are nici o contribuţie la dobândirea şi conservarea acestora37. După cum s-a mai precizat, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară au decis în mod constant că, la stabilirea cotelor-părţi se va avea în vedere nu contribuţia soţilor la doborârea fiecărui bun în parte, ci contribuţia lor la dobândirea tuturor bunurilor comune, ca universalitate. Pe cale de consecinţă, cota de contribuţie a soţilor va fi unică pentru toate bunurile comune, nefiind admisibilă stabilirea diferenţiată a cotei de contribuţie pentru unele categorii de bunuri38. Deşi cota de contribuţie se stabileşte cu referire la întreaga masă a bunurilor comune, ea va fi determinată totuşi luând în considerare aportul pe care fiecare soţ l-a adus la dobândirea fiecărui bun ce intră în masa bunurilor comune şi, în general, la suportarea sarcinilor căsătoriei. Altfel spus, contribuţia fiecărui soţ este în funcţie de aportul material la dobândirea bunurilor comune, de contribuţia fiecăruia la suportarea sarcinilor căsătoriei, precum şi de munca în gospodărie sau de contribuţia prin alte mijloace. La stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, dacă este cazul, se va ţine seama şi de perioada în care soţii au fost separaţi în fapt. În schimb, nu vor fi incluse în masa bunurilor comune sumele din veniturile provenite din munca soţului sau din alte surse plătite cu titlu de pensie de întreţinere sau 37 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1403/1956, în L.P. nr. 11/1956, p. 1956. 38 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 544/1987, în R.R.D. nr. 12/1997, p. 65. 34

pentru o altă datorie personală ori cheltuite de către soţ în afara sarcinilor căsătoriei, adică risipite. De asemenea, la împărţirea bunurilor comune, în cazul în care unul dintre soţi a distrus, degradat, risipit sau a cheltuit bunuri comune, în detrimentul celuilalt, prin depăşirea nevoilor impuse de sarcinile căsătoriei, valoarea acestor bunuri urmează a se imputa asupra părţii cuvenite soţului culpabil, căruia i se va stabili o cotă mai mică de contribuţie în achiziţionarea bunurilor comune, ceea ce nu înseamnă însă includerea în masa partajabilă a unor bunuri inexistente. Tot asemenea, dacă un soţ contribuie numai cu o parte a veniturilor sale la dobândirea bunurilor comune, cota lui privind aceste bunuri se determină potrivit contribuţiei sale, fără a se considera că cealaltă parte, cheltuită în scopuri personale, se include în masa bunurilor comune. Se includ în categoria veniturilor cheltuite în scopuri personale, spre exemplu, sumele plătite cu titlu de pensie de întreţinere pentru un copil din afara căsătoriei ori pentru o altă datorie personală. În ceea ce priveşte sarcina probei privind stabilirea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune, vor fi incidente prevederile art. 1169 C. civ., si nicidecum cele ale art. 30 alin. (3) C. fam.. Într-adevăr, art 30 alin. (3) C. fam. instituie o scutire de dovadă numai în ceea ce priveşte dovedirea calităţii de bun comun. Practic, după dovedirea împrejurării că un bun este comun, acesta este inclus în masa partajabilă, iar stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune se face potrivit dreptului comun, dar nu cu referire la fiecare bun în parte, ci cu referire la întreaga masă a bunurilor comune. Deci, câmpul de acţiune a dispoziţiilor celor două texte legale este diferit. Reguli aplicabile partajului propriu-zis Fiindcă o tratare in extenso a partajului propriu-zis ar excede obiectului unei lucrări de dreptul familiei, în cele ce urmează39, cu titlu informativ, ne propunem doar o evocare a normelor juridice ce-i sunt consacrate. Deci, în temeiul normelor prevăzute de Codul de procedură civilă, în ipoteza în care soţii nu se învoiesc asupra partajului bunurilor comune, instanţa de judecată va proceda la partajarea acestora respectând următoarele reguli: - chiar după declanşarea procesului de partaj, instanţa de judecată este obligată să stăruie în tot cursul acestuia ca soţii să împartă bunurile lor comune prin bună învoială (art. 673); - la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente în instanţă, aceasta le va cere 39 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2419/1984, în CD. 1984, p. 160 35

declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 6733); - dacă soţii s-au înţeles numai asupra împărţirii anumitor bunuri, instanţa de judecată va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri [art. 6734 alin. (3)]. în acest caz, pentru bunurile împărţite conform înţelegerii dintre soţi, se vor aplica corespunzător dispoziţiile art. 271-273 C. proc. civ., referitoare la hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor; - dacă soţii nu se învoiesc asupra partajului unor bunuri sau a totalităţii lor, instanţa de judecată este

obligată să stabilească bunurile supuse împărţelii, calitatea de

coproprietari a soţilor asupra acestora, cota-parte ce se cuvine fiecărui soţ din masa bunurilor comune şi creanţele născute din starea de indiviziune pe care soţii le au unul faţă de celălalt [art. 6735 alin. (1)]; - pentru partajarea în natură a bunurilor, instanţa de judecată va purcede la formarea loturilor şi la distribuirea lor [art. 6735 alin. (2), art. 6736 şi art 6739]; - dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţiuni de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, în temeiul art. 673 , va pronunţa o încheiere prin care va stabili elementele enumerate de art 6735 alin. (1), întocmind, în acest sens, minuta prevăzută de art. 258 C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, precum şi propunerea loturilor ce urmează a fi atribuite; - instanţa de judecată, potrivit art. 673, este în drept ca, înainte de a se pronunţa asupra împărţelii, dacă sunt omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca în legătură cu acestea să existe o dezbatere contradictorie, să dea o nouă încheiere de şedinţă, care va cuprinde bunurile omise; în aceleaşi condiţii, instanţa de judecată poate, cu consimţământul soţilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit; - la stabilirea loturilor, conform art. 673 C. proc. civ., instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul soţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui soţ din masa bunurilor comune, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia soţilor, faptul că unul dintre ei, înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celuilalt soţ sau altele asemenea. De asemenea, în temeiul art. 741 C. civ., la formarea şi compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărei părţi, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, imobile, de 36

drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare; în sfârşit, potrivit art. 741 alin. (2) C. civ., trebuie să se evite, pe cât posibil, îmbunătăţirea peste măsură a imobilelor (eritajelor) şi diviziunea exploataţiunilor; - dacă împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar determina o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre soţi, instanţa de judecată, în temeiul art. 673 , îi poate atribui acestuia provizoriu întregul bun. Bunul despre care se vorbeşte în text face parte din categoria bunurilor greu partajabile sau nepartajabile. Dacă ambii soţi solicită atribuirea bunului greu partajabil, instanţa va decide, prin încheiere, căruia dintre ei va fi atribuit acel bun, ţinând seama de criteriile stipulate de art. 673. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va stabili şi termenul în care soţul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cota-parte cuvenită celuilalt soţ. Dacă acest soţ depune aceste sume în termenul stabilit, instanţa de judecată, prin hotărârea dată asupra fondului, îi va atribui definitiv bunul respectiv; în schimb, dacă acesta nu depune în termen sumele respective, instanţa va putea atribui bunul celuilalt soţ. Pentru motive temeinice, la cererea unui soţ, instanţa de judecată îi poate atribui direct bunul prin hotărârea dată asupra fondului procesului. Şi în această ipoteză, instanţa de judecată va stabili sumele ce se cuvin celuilalt soţ şi termenul în care este obligat să le plătească; - în cazul unui bun greu partajabil, a cărei atribuire nu este solicitată de niciunul dintre soţi ori, deşi a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celuilalt soţ, în temeiul art. 673, instanţa de judecată, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Dacă s-a dispus ca vânzarea să se facă de către părţi prin bună învoială, instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va trebui efectuată; în acest caz, termenul nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării; în situaţia în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul stabilit, instanţa de judecată, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să se facă prin executorul judecătoresc; - vânzarea bunului greu partajabil de către executorul judecătoresc se va face prin licitaţie publică ; - dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile evocate mai sus, instanţa de judecată, în temeiul art. 673 alin. (3), va hotărî închiderea dosarului; - asupra partajului, instanţa de judecată, în temeiul art. 673 alin. (1), se pronunţă prin hotărâre; în lipsa unui text legal derogatoriu, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., 37

hotărârile de partaj date în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel dacă masa bunurilor supuse împărţelii are valoarea de până la 1 miliard de lei vechi inclusiv. De la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj, bunurile comune devin proprii conform cu conţinutul loturilor stabilite şi distribuite în raport cu cota-parte cuvenită fiecărui soţ. Potrivit art. 786 C. civ., fiecare copărtaş este considerat proprietarul exclusiv al bunurilor atribuite şi, respectiv, neproprietarul bunurilor neatribuite din chiar momentul dobândirii lor. Altfel spus, hotărârea de partaj are caracter declarativ şi nicidecum constitutiv; în cazul partajului bunurilor comune ale soţilor, efectele hotărârii de partaj urcă numai până la data desfacerii căsătoriei. Practic, numai până la această dată bunurile comune ale soţilor sunt supuse regimului juridic al devălmăşiei.

Data încetării comunităţii de bunuri. O problemă în legătură cu împărţirea bunurilor comune este aceea de a şti care este data încetării comunităţii de bunuri, în cazul în care împărţirea bunurilor comune se face ulterior datei desfacerii căsătoriei prin divorţ şi care este regimul bunurilor pe perioada dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii bunurilor. În literatura juridică s-au exprimat mai multe păreri: a) Comunitatea de bunuri nu ia sfârşit pe data desfacerii căsătoriei, ci pe data când se face împărţirea bunurilor, deoarece până la această dată nici unul dintre soţi nu are o cotă-parte determinată în bunurile comune. În această părere, comunitatea de bunuri supravieţuieşte căsătoriei40; 2) Pe data desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se transformă în indiviziune de drept comun, deoarece, pe de o parte, comunitatea de bunuri a soţilor, fiind un efect al căsătoriei, nu poate supravieţui acesteia, iar pe de altă parte, criteriul pentru determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ nu se mai schimbă, fiind acela din momentul desfacerii căsătoriei; 3) Codevălmăşia soţilor rămâne în fiinţă pînă la momentul împărţirii bunurilor ce o compun, însă nu-şi găsesc aplicare prevederile legale privind regimul juridic al bunurilor comune, ceea ce înseamnă că administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor nu se mai pot exercita în condiţiile prevăzute de Codul familiei, ci în condiţiile prevăzute de dreptul 40 Gh. Nedelschi, „Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor”, în L.P., nr. 3, 1955, p.227 38

comun. În consecinţă, dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor între data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii se exercită prin consimţământul ambilor soţi, cu excepţia actelor de conservare care profită şi unuia, şi altuia. Se consideră că regimul matrimonial al comunităţii de bunuri încetează odată cu desfacerea căsătoriei şi, ca atare, regulile ce-l cârmuiesc nu-şi mai găsesc aplicarea, în consecinţă: a) bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre foştii soţi chiar de amândoi, nu mai sunt bunuri comune; b) prezumţia legală de mandat tacit reciproc nu mai poate funcţiona după desfacerea căsătoriei, deoarece nu mai există relaţii specifice dintre soţi care să o justifice; c) obligaţiile asumate de foştii soţi nu mai pot fi considerate comune, în sensul dispoziţiilor Codului familiei. În ceea ce priveşte proprietatea comună, aceasta continuă să-şi păstreze caracterul devălmaş şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ până la data împărţirii, neprefăcându-se de drept în proprietate pe cote-părţi, în indiviziunea de drept comun, deoarece acest din urmă drept de proprietate se caracterizează prin aceea că bunul, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre ei având o cotă-parte ideală, determinată, din dreptul de proprietate, iar nu numai determinabilă. Înainte de desfacerea căsătoriei, dreptul fiecărui soţ privind bunurile comune a fost determinabil, dar aceasta nu a însemnat că soţii au avut o proprietate comună pe cote-părţi. Dreptul foştilor soţi privind bunurile comune este determinabil şi în perioada dintre data desfacerii căsătoriei şi aceea când se face împărţirea bunurilor. Faptul că după desfacerea căsătoriei criteriul pe baza căruia se poate determina dreptul fiecărui fost soţ privind bunurile comune, adică aportul fiecăruia la dobândirea şi conservarea lor, nu se mai schimbă, spre deosebire de situaţia din timpul căsătoriei când acest criteriu se poate schimba, nu este suficient pentru a susţine teza transformării codevălmăşiei în indiviziunea de drept comun, deoarece aceasta din urmă se caracterizează prin aceea că este o proprietate pe cote-părţi, deci determinate, nu numai determinabile. De aceea regimul juridic al indiviziunii de drept comun primeşte, în aplicarea sa unele particularităţi când este vorba de proprietatea comună a foştilor soţi în perioada pe care o avem în vedere, particularităţi admise de cei care susţin opinia transformării condevălmăţiei. de drept, în indiviziunea de drept comun, ceea ce arată că există unele deosebiri între proprietatea comună a foştilor soţi şi indiviziunea de drept comun.

39

Dar, este posibil ca unul dintre foştii soţi să nu fi contribuit cu nimic la dobîndirea şi conservarea bunurilor, astfel că nu se mai poate vorbi de indiviziunea de drept comun. Opinia după care proprietatea comună în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ, este însuşită şi de Tribunalul Suprem. În decizia de îndrumare nr. l din 25 ianuarie 1964, se arată că desfacerea căsătoriei nu impune împărţirea bunurilor. Foştii soţi pot, dacă vor, să continue a fi împreună proprietarii asupra bunurilor comune. Ei pot, dacă nu doresc împărţirea, să ceară transformarea stării de devălmăşie în coproprietate. În acest sens, prin decizia de îndrumare amintită, soţii, împreună sau unul dintre ei, pot cere, după divorţ, stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia în bunurile comune.

3.3. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la locuinţa comună a soţilor

40

Potrivit art. 271 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, în caz de divorţ, dacă soţii nu conveneau altfel, beneficiul contractului de închiriere privitor la locuinţă se atribuia soţului căruia i se dădeau în îngrijire copiii, iar în cazul în care nu erau copii, soţului care obţinea divorţul. Acest text a fost, însă abrogat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 196/1997 pentru aprobarea O.U.G. nr. 40/1997. Astfel, că, în prezent, instanţele judecătoreşti trebuie să soluţioneze problema potrivit textelor existente în Legea nr. 114/1996 coroborate cu normele dreptului comun. În soluţionarea acestei probleme, se disting două ipoteze, şi anume: - dacă ambii soţi sunt titulari de contract adică drepturile lor locative intră în categoria bunurilor comune şi nu au convenit altfel, cu acordul locatorului, dacă este cazul, instanţa va putea atribui beneficiul contractului de închiriere soţului care are mai multă nevoie de locuinţă sau este mai îndreptăţit. Această soluţie trebuie adoptată în cazul în care împărţirea locuinţei nu este posibilă în fapt; - dacă numai unul dintre soţi este titular de contract adică drepturile locative intră în categoria bunurilor proprii, soţul titular va continua raporturile locative şi după divorţ, urmând ca celălalt soţ, pierzând această calitate, care îi conferea drepturile locative, potrivit art. 17 şi 27 din Legea nr. 114/1996, să fie evacuat. Practic, problema partajului se pune numai în prima ipoteză, deoarece numai în acest caz drepturile locative asupra locuinţei închiriate intră în categoria bunurilor comune. În ultima ipoteză, în temeiul art. 41 C. fam., instanţa îl poate obliga pe soţul titular de contract, în executarea în natură a obligaţiei de întreţinere, să asigure celuilalt soţ şi copiilor ce i-au fost încredinţaţi o suprafaţă locativă corespunzătoare în acea locuinţă sau în alta; în această situaţie, dacă locuinţa nu poate fi împărţită sau împărţirea nu ar fi indicată, cu acordul locatorului, se poate chiar dispune, în mod provizoriu, evacuarea soţului titular de contract, până când el va asigura o altă locuinţă soţului căruia i s-au încredinţat copiii. Se impune soluţia ce o promovăm, deoarece obligaţia de întreţinere derivă din lege, iar drepturile locative ale soţului îşi au izvorul în convenţia părţilor. Aceste soluţii sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere accesorii la contractele de muncă, pentru locuinţele de serviciu; în schimb, în cazul locuinţelor de intervenţie, titularii drepturilor de folosinţă nu pot fi evacuaţi, nici chiar provizoriu, deoarece prezenţa lor în locuinţă este necesară permanent pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. În ceea ce priveşte atribuirea locuinţei bun comun, în jurisprudenţă s-a mai statuat că nu trebuie absolutizat criteriul culpei exclusive la desfacerea căsătoriei. 41

Soţul cu contribuţia mult mai mare decât a celuilalt soţ la dobândirea bunurilor comune este îndreptăţit a-i fi atribuită locuinţa, chiar dacă divorţul s-a pronunţat din vina sa, iar celălalt soţ nu are posibilitatea plăţii unei sulte împovărătoare. Deci, practic, şi în această ipoteză, pentru atribuirea bunului comun, esenţială este contribuţia soţului la dobândirea bunurilor comune, ca universalitate, şi nicidecum culpa acestuia în disoluţia căsătoriei. Oricum, ca principiu, în temeiul art. 38 alin. (4), C. fam., în ambele ipoteze, la soluţionarea cererilor privind folosirea locuinţei se va ţine seama şi de interesele copiilor minori.

3.4. Alte efecte ale desfacerii căsătoriei

42

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE Art. 41 alin. l Cod familiei prevede: "Până la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi datorează întreţinere". Atât timp cât căsătoria nu este desfăcută, obligaţia reciprocă de întreţinere îşi are izvorul în instituţia căsătoriei . Art. 2 Cod. familiei consacră principiul potrivit căruia membrii unei familii sunt obligaţi să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Din momentul desfacerii căsătoriei - care este cel în care hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi irevocabilă (art. 39 Cod. familiei) - obligaţia de întreţinere între soţi încetează, deoarece între aceştia nu mai există nici o legătură de familie. Cu toate acestea, art. 41 alin. 2-5 Cod. familiei creează o nouă obligaţie de întreţinere între foştii soţi, care, deşi îşi are izvorul şi suportul în căsătorie, prezintă o structură juridică proprie, distinctă faţă de obligaţia de întreţinere între soţi. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi ia naştere atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 2-5 Cod. familiei, condiţii ce sunt diferite de cele prevăzute de dreptul comun (art. 86-96). Deosebirea dintre cele două tipuri de obligaţii vizează trei aspecte: condiţiile de existenţă, cuantumul întreţinerii şi durata întreţinerii. Condiţiile de existenţă a obligaţiei legale de întreţinere presupun ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, iar persoana îndatorată să aibă mijloace necesare pentru a putea plăti întreţinere (art. 86 alin. 2 şi 94 alin. l Cod. familiei). În cazul foştilor soţi, potrivit art. 41 alin. 2 Cod. familiei, starea de nevoie trebuie să provină din cauza unei incapacităţi de muncă intervenite înainte de căsătorie, în timpul acesteia sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă ea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. În ceea ce priveşte cuantumul, întreţinerea poate fi stabilită, de către instanţa judecătorească, până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei, în raport de nevoia celui care o cere şi de mijloacele materiale ale celui care urmează a o plăti (art. 86 alin. 3 Cod. familiei). Dacă debitorul este obligat şi la plata unei întreţineri în favoarea copiilor minori rezultaţi din căsătorie, cele două întreţineri, însumate, nu trebuie să depăşească jumătate din venitul net din muncă al fostului soţ obligat la plată. În ceea ce priveşte durata obligaţiei de întreţinere, soţul din vina căruia s-a pronunţat divorţul nu are drept la întreţinere de la celălalt fost soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. Celălalt soţ - inocent - poate solicita întreţinere pe o durată

43

nedeterminată, atâta vreme cât există starea de nevoie şi cât timp debitorul are mijloace materiale de a o plăti (art. 94 Cod. familiei). Dacă divorţul s-a pronunţat din vina ambilor soţi, fiecare dintre ei are drept la întreţinere pe o durată nedeterminată. Dispoziţiile alin. 5 din art. 41 Cod. familiei prevăd că dreptul la întreţinere încetează prin recăsătorirea soţului creditor.

EFECTELE DESFACERII DREPTULUI DE MOŞTENIRE.

CĂSĂTORIEI

ASUPRA

Fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ41.

41 Legea nr.319 din 1944 44

Concluzii

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţiile legii. Divorţul sau despărţirea provine din cuvântul francez divorce. Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre judecătorească, fie datorită unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau numai soţului pârât, fie excepţional, datorită dorinţei soţilor. Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de natură personală şi patrimonială care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei. Efectele căsătoriei sunt reglementate în Codul familiei în Titlul I „Căsătoria”, Capitolul III „Efectele căsătoriei” (art. 25-36). Efectele căsătoriei sunt reglementate şi în unele acte normative internaţionale la care România este parte sau le-a ratificat ori la care

a aderat şi anume: Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului (art.16); Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23 parag. 4 şi art. 24);

Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale (art. 10 parag. 1), etc. În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem următoarele categorii de raporturi: 1. raporturi dintre soţi; 2. raporturi dintre soţi şi copiii lor; 3. raporturile dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (raporturi de afinitate); d. raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau juridice. 1. Efectele căsătoriei în materia raporturilor dintre soţi se referă la: a. relaţiile personale; b. relaţiile patrimoniale; c. capacitatea de exerciţiu. 45

Prin relaţii patrimoniale dintre soţi, în dreptul românesc, înţelegem totalitatea raporturilor sociale evaluabile în bani, care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsătoriei. Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi împărţite astfel: 1

raporturi privind sprijinul material reciproc între soţi care la rândul lor se împart în:



raporturi privind contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei;



raporturi referitoare la obligaţia de întreţinere între soţi;



raporturi cu privire la bunurile lor. Conţinutul acestor raporturi este format din drepturi şi obligaţii cu caracter

patrimonial. În mod tradiţional aşa cu am menţionat în secţiunea referitoare la relaţiile personale dintre soţi şi în cazul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale sunt analizate numai obligaţiile, drepturile corelative fiind subînţelese. 1. Obligaţia de sprijin material reciproc Soţii au obligaţia de a-şi acorda unul altuia sprijin material ca urmare a prieteniei şi afecţiunii care stau la baza căsătoriei. Această obligaţie include: a. obligaţie de a suporta cheltuielile căsătoriei şi b.

obligaţia de întreţinere. 2.Obligaţia soţilor cu privire la bunuri Prin „bunuri” se înţeleg atât bunurile corporale – adică lucrurile mobile cât şi

imobile – cât şi bunurile incorporale – adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale. În categoria „bunurilor” se include şi dobândirea posesiei –chiar cu rea credinţă asupra unui bun. Bunurile soţilor se împart în două categorii: - bunuri comune ale soţilor; - bunuri proprii ale soţilor.

46

Potrivit art. 29-36 din Codul familiei, regimul juridic matrimonial cuprinde, de fapt, norme juridice ce reglementează următoarele aspecte: 1

Calificarea bunurilor comune şi a celor proprii ale soţilor (art. 30 alin. 1 şi art. 31 C. fam.).

Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam. „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar în alin. 3 se prevede o scutire de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune ale căror caracter este prezumat de legiuitor. Potrivit art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi: a

bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b

bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;

c

bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;

d

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e

indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f

valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. 2.Dovada bunurilor comune şi a celor proprii (art. 30 alin. 2 C. fam.) Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun ori propriu prezintă interes atât în

relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile dintre soţi şi terţele persoane. Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art. 30 alin. 3 din C. fam. instituie prezumţia relativă de comunitate: „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.” 3.Datoriile comune şi datoriile proprii ale soţilor (art. 32 -34 C. fam.) După cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au două categorii de datorii: 

Datorii comune care sunt determinate limitativ de lege. Din această categorie fac parte:

 Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune (art. 32 lit. a C. fam.);  Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit. b C. fam.);

47

 Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit. c C. fam.);  Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d C. fam.). 

Datorii personale care sunt prezumate prin lege câtă vreme nu se dovedeşte că fac parte din categoria celor comune. Creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor (art. 33 C. fam.) şi vor cere împărţeala bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura în care creanţa a rămas nesatisfăcută. 4.Obligaţia soţilor de a contribui, în raport cu mijloacele de care dispune fiecare,

la cheltuielile căsătoriei (art. 29 C. fam.). În conformitate cu art. 29 din C. fam., soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. În mod obişnuit, această obligaţie se realizează prin ducerea gospodăriei şi vieţii în comun de către soţi. 5.Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei şi la desfacerea acesteia prin divorţ (art. 36 C. fam.) Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai în următoarele cazuri: a

La cererea oricăruia dintre soţi (art. 36 alin. ultim „Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune”);

b

La cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi (art. 33 alin. penultim „... după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale” iar alineatul ultim al aceluiaşi articol prevede că „În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.”);

c

În cazul confiscării averii unuia dintre soţi. În situaţia condamnării unuia dintre soţi la pedeapsa confiscării averii se loveşte partea codevălmaşă a soţului condamnat din masa bunurilor comune. În consecinţă statul se substituie soţului condamnat, devenind proprietar comun cu celălalt soţ (necondamnat) asupra bunurilor comune. 6.Dreptul soţilor de a efectua acte juridice de folosire, administrare şi dispoziţie

privind bunurile comune (art. 35 C. fam.)

48

În conformitate cu principiul egalităţii sexelor „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele” (art. 35 alin. 1 C. fam.). Soţii se pot înţelege asupra modului de administrare, folosinţă şi dispoziţie a bunurilor comune, condiţia fiind ca prin aceasta să nu aducă vreo atingere drepturilor pe care fiecare dintre ei le are asupra bunurilor comune în virtutea art. 35 C. fam.. În caz contrar, convenţia este nulă (art. 30 alin. 2 C. fam.). 7.Nulităţile care au ca obiect acte juridice privind bunurile comune şi cele proprii ale soţilor (art. 30 alin. 2 C. fam.). După ce alin. 1 al art. 30 din C. fam. stabileşte regula că: „bunurile dobândite în timpul căsătoriei ,de oricare din soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, alin. 2 al aceluiaşi articol dispune că „orice convenţie contrară este nulă”. Totuşi cu îngrădirile arătate de literatura de specialitate42 soţii pot încheia convenţii cu privire la bunurile comune şi bunurile proprii, prin care să concretizeze modul de administrare şi de folosinţă a acestora, ori pot dispune împreună (în cazul bunurilor comune) sau separat de aceste bunuri (în cazul bunurilor proprii). 8.Obligaţia de sprijin material (art. 2 C. fam.) Obligaţia de sprijin material prezintă unele particularităţi faţă de celelalte obligaţii cu caracter patrimonial ce revin soţilor. Pe timpul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc întreţinere (art. 86 alin. 1 C. fam. şi art. 41 alin. 1 C. fam.). 9.Munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor Jurisprudenţa a decis – şi suntem de acord cu această opinie - că munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor constituie contribuţie la dobândirea bunurilor comune.In cazul in care Codul familiei nu este explicit sau nu oferă soluţii cu privire la o anumită problemă se face aplicarea dispoziţiilor dreptului civil.

42 49

Bibliografie selectivă

Ion, Albu. Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. Irina, Apetrei. Raluca – Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005. Alexandru, Bacaci. Viorica - Claudia, Dumitrache. Cristina, Codruţa, Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009. Teodor, Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. Claudia, Mihaela Crăciunescu. Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 Cosmin, Dariescu. Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. Nadia, Cerasela, Dariescu. Cosmin, Dariescu. Roxana, Alina, Petraru. Dreptul familiei, Editura Lumen, Iaşi, 2009. Georges, A., L., Droz. Les régimes matrimoniaux en Droit international privé comparé în Receil des cours de L'Académie de droit international de la Haye, Tome 143, 1974/III. Mihail, Eliescu. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966. Ion, P., Filipescu. Andrei, I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revizuită şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006. Emese, Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008. Gabriela, Cristina, Frenţiu. Bogdan Dumitru Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

50

Constanţa, Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. Mihai, Vasile, Jakotă. Drept roman, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 199 Dan, Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009. Dumitru, Rizeanu. Dumitru, Protopopescu. Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963. Andrei, Stănoiu. Maria, Voinea. Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1983. Paul, Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.

51

Cuprins

1. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI2 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DIVORŢ.....................................................................................3 1. NOŢIUNEA DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI....................................................................................................3 2.SISTEME SAU CONCEPŢII JURIDICE DESPRE DIVORŢ.....................................................................................7

2. MODALITĂŢI DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI.................................................................................9 2.1. DIVORŢUL PRIN ACORDUL SOŢILOR.........................................................................................................9 2.2. DIVORŢUL LA CEREREA UNUIA DINTRE SOŢI.........................................................................................11

3. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI.................................................................................................................................................15 3.1. ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE PRIN ÎNVOIALA SOŢILOR.................................................................15 3.2. ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ ÎN LIPSA ÎNŢELEGERII DINTRE SOŢI...............................................................................................................................................................20

3.3. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA LOCUINŢA COMUNĂ A SOŢILOR.............................41 3.4. ALTE EFECTE ALE DESFACERII CĂSĂTORIEI............................................................................................43

CONCLUZII....................................................................................................................................................45

CUPRINS.........................................................................................................................................................52

52