TEMA : UN CAZ DE AGORAFOBIE NUME : M. M. REZUMAT : Cazul de faţă prezintă povestea Cameliei, o tânără de 28 ani care suferea de agorafobie. De asemenea, este descris planul terapeutic al acestui caz, mediul familial din care provenea tânăra. Pentru o mai buna inţelegere a cazului au fost inserate aspecte teoretice şi etiologice ale agorafobiei.
CUVINTE - CHEIE : 1. Agorafobie 2. Anxietate 3. Atacuri de panică 4. Antrenament autogen 5. Atitudine negativă 6. Autostima 7. Comportament adictiv 8. Comportament asertiv 9. „Copil interior” 10. Dependenţă excesivă 11. Desensibilizare în plan imaginar 12. Desensibilizare în realitate 13. Dorinţe infantile 14. Frici infantile 15. Gânduri negative 16. Liste ierarhice 17. Sentiment de inferioritate 18. Situaţie anxiogenă a nxiogenă 19.Stimul anxiogen 20. Vorbire interioară cu conţinut negativ
1
INTRODUCERE : „ O nouă zi şi aceaşi problemă care mă apasă...ştiu că urmează o nouă etapă din tratament iar cu ajutorul terapeutului şi a celor din jur sper să reuşesc.Ştiu că ei au fost sprijinul meu.E apăsător să nu mai am siguranţă atunci când ma aflu în diferite locuri, când majoritatea femeilor se gândesc la cum arată atunci când ies din casă principala mea grijă este să mă întorc acasă fără ca ceva rău să mi se fi întâmplat la hipermarket de exemplu...” Un subiect agorafobic este tentant pentru orice psihoterapeut, dar în mod special pentru unul debutant pentru că prin rezolvarea cazului poate primi un feedback pozitiv, o dată cu rezolvarea cazului execută şi el un pas in faţă. Cazul Cazul mi-a mi-a stârn stârnit it inter interes es mai ales ales prin prin paleta paleta diver diversă să de soluţ soluţii, ii, metod metodee de rezolv rezolvare are şi implicarea activă a terapeutului.
ASPECTE TEORETICE ŞI ETIOLOGIE : Agorafobie – teamă patologică, obsesivă şi nemotivată de spaţii largi, de locuri deschise, de
pieţe. Agorafobie (dicţionar de psihologie Larousse) – teamă nejustificată, uneori însoţită de vertij, pe care unele persoane o trăiesc atunci când câ nd se găsesc în locuri publice, în spaţii descoperite. Agorafobicul, înnebunit de ideea că are de traversat o piaţă sau că are a se amesteca în mulţime, preferă să le evite.Pentru a se linişti, el se sileşte să urmeze întotdeauna aceleaşi trasee, lăsânduse însoţit de o persoană sau de un animal sau ducând cu el un obiect familiar.Comportamentul său, pe care îl justifică uneori prin motivaţii logice, poate constitui simptom al unei nevroze fobice. Un atac de panică se caracterizează prin episoade neaşteptate şi repetate de teamă intensă, acompaniate de simptome fizice care includ dureri in piept, palpitaţii, dificultăţi de respiraţie, ameţeli, dureri abdominale.O dată ce frecvenţa atacurilor creşte, persoana incepe adesea să evite situaţiile în care simte că ar putea avea un alt atac de panică sau situaţiile în care nu poate cere ajutor.Această evitare poate evolua către agorafobie – incapacitatea de a merge în afara locurilor cunoscute şi sigure, din cauza fricii intense şi a anxietăţii. Conform unui studiu longitudinal longitudinal efectuat de Krieg (1987) 213 din cazurile de tulburări anxioase se cronicizează în ciuda tratamentului şi pacienţii se obişnuiesc obişnuiesc cu boala nemaisolicitând ajutor.
2
Tulburarea anxioasă generalizată definită atât după criteriile ICD – 10, cât şi după criterii DSM – III afectează intre 2,5 – 3,1% din populaţia adultă, atacuri de panică 1 – 2%, boala obsesiv compulsivă 2 – 3 %. Studii pe gemeni : Slater şi Shields(1969) au observat o rată de concordanţă de 50% pentru „stări anxioase” la gemeni monozigoţi în timp ce rata de concordanţă era de numai 2 – 3 % la gemenii dizigoţi.Toţi cercetătorii sunt de acord că atacurile de panică au componenta genetică cea mai pregnantă exprimată prin agregare familială şi transmisie părinte – copil. Horvath, Lish
şi Johnson arată că în SUA există un consens între clinicieni şi cercetători,
reflectat în DSM-III-R, în privinţa agorafobiei, concepută ca un răspuns condiţionat la atacurile de panică ; ar surveni arareori în afara atacurilor. Dimpotrivă, în Marea Britanie, există o opinie contrară, şi anume aceea că în mod frecvent agorafobia survine în absenţa panicii. O altă contradicţie ar apărea între raportările obişnuite ale clinicienilor(care afirmă că văd rarisim agorafobie fara istorie de atac de panică) şi studiile comunitare, în care agorafobia fără istorie de atacuri de panică este o condiţie curentă. Agorafobia este definită ca frica de spaţii deschise dar ea se extinde, de fapt, asupra oricărui loc din afara casei sau a zonei pe care persoana o consideră sigură: mijloace de transport în comun, pieţe, magazine mari şi aglomerate, poduri, în general orice loc din care persoana ar avea dificultăţi să iasă „dacă ceva rău s-ar întâmpla”.Acest „ceva rău” îmbracă diferite sensuri.O persoană care face atac de panică, „ceva rău” înseamnă „O să fac un atac de panică!” şi, adesea, tulburarea de panică netratată se complică cu agorafobie.Pentru altcineva poate să existe teama ca în cazul unui accident sau incendiu nu poate să părăsească locul respectiv. Anxietatea este modalitatea de reacţie a oricărui om care se simte ameninţat. Agorafobia se manifestă diferit de la o persoană la alta, unii simţindu-se bine doar într-o anumită cameră,alţii fiind incapabili să călătorească pe distanţe scurte.Totuşi, agorafobia cere un diagnostic complex, pentru că de cele mai multe ori este asociată altor tipuri de anxietăţi, cum este teama de a fi lăsat singur(monofobia) sau fobia de a fi prins într-o capcană. Anxietatea reprezintă o dimensiune a vieţii cotidiene, deoarece multe din situaţiile cu care se confruntă fiinţa umană sunt anxiogene. În DSM IV se disting următoarele tulburări anxioase:
3
-
atacul de panică
-
agorafobia
-
fobia socială
-
fobiile specifice
-
tulburarea cu anxietate generalizată
-
tulburarea obsesiv – compulsivă
-
tulburarea datorată stresului post – traumatic
-
tulburarea acută de stres
-
agorafobia fără atac de panică în istoria bolii
-
tulburarea anxioasă datorată unor probleme somatice
-
tulburarea anxioasă ca urmare a ingerării unor substanţe chimice
Dintre toate tulburările anxioase, agorafobia este cea mai răspândită, aproximativ 5% din populaţie suferind în grade diferite de această tulburare. Deşi termenul de agorafobie semnifică teama de spaţii deschise, esenţa agorafobiei constituie spaima de a nu suferi un atac de panică.Subiectul se teme să se afle în situaţii care ar exclude posibilitatea acordării ajutorului medical în cazul unui atac de panică. Majoritatea agorafobicilor se tem şi de reacţia oamenilor, în eventualitatea în care ei vor suferi un atac de panică. Frecvent, agorafobicii evită o serie de situaţii obişnuite cum ar fi : -
locuri aglomerate : magazine, restaurante, săli de cinema
-
locuri de unde se poate ieşi cu dificultate : tuneluri, poduri
-
mijloace de transport în comun
-
teama de a rămâne singur acasă
Poate că cea mai frecvent întâlnită particularitate a agorafobicilor o constituie teama de a se afla departe de casă sau de o persoană care inspiră încredere. Subiectul poate evita să conducă maşina singur sau să se afle neînsoţit departe de casă. Agorafobicii trăiesc permanent o anxietate anticipatorie, dominaţi de spaima că vor putea fi surprinşi într-o situaţie în care vor fi cuprinşi de panică.Datorită restrângerii sferei activităţilor, pacienţii trăiesc şi o stare depresivă.
4
Agorafobia pare să fie produsă atacuri de panică( Bourne 1995) .Astfel, la început, subiectul este cuprins de atac de panică fără vreun motiv bine determinat, apoi începe să se teamă de faptul că atacurile de panică se vor produce tot mai frecvent atunci când el este singur sau departe de casă.În felul acesta se instalează teama de a înfrunta situaţiile respective. În momentul în care persoana începe să evite anumite situaţii de teama declanşării unui atac de panică, avem de-a face cu agorafobie, care poate îmbrăca forme uşoare, moderate sau severe. În formele uşoare, subiectul are senzaţia de disconfort în anumite situaţii, dar încă nu le evită(de pildă, îşi face cumpărăturile singur, dar preferă să nu se îndepărteze de casă). Formele moderate
se caracterizează prin evitarea unor situaţii cum ar fi călătoria cu mijloacele
de transport în comun, mersul la spectacole, restaurant, condusul maşinii departe de casă.Cu toate acestea, restricţiile sunt parţiale şi persoana se poate descurca în unele condiţii în afara locuinţei sau în absenţa unei persoane de încredere. Agorafobia severă
se caracterizează prin incapacitatea totală a subiectului de a părăsi neînsoţit
locuinţa. Agorafobia are atât cauze ereditare, cât şi cauze dobândite, acestea din urmă fiind următoarele : -
părinţi perfecţionişti sau hipercritici
-
părinţi hiperprotectori
-
părinţi excesiv de anxioşi care le comunică în mod indirect copiilor faptul că lumea reprezintă un loc periculos.
Agorafobia afectează persoane din toate straturile sociale şi este mai răspândită în rândul femeilor, deşi procentul acestora este în scădere. Într-o primă etapă, tratamentul agorafobiei presupune relaxarea şi învăţarea subiectului să facă faţă atacurilor de panică. În cazurile mai severe, se impune iniţierea tratamentului medicamentos.Etapa a doua a psihoterapiei presupune realizarea unor expuneri gradate la stimulii anxiogeni, întâi în plan imaginativ şi apoi în plan real. Deoarece agorafobicii au dificultăţi în afirmarea propriilor opinii şi drepturi, psihoterapeuţii indică şi tratamentul asertiv. Există teorii neuropsihologice care susţin că există o etiologie biologică a atacului de panică cum ar fi un deficit la nivelul funcţionării neurotransmiţătorilor. S-au făcut studii genetice care au demonstrat că la 115 pacienţi care prezintă tulburări de panică au avut în familie pe linie directă persoane care au prezentat tulburarea.
5
Teoriile moderne psihanalitice susţin că atât anxietatea cât şi atacurile de panică sunt legate de dorinţe şi frici infantile. Alte teorii psihodinamice propun existenţa unei legături între temperament şi factorii de mediu. Pacienţii care suferă de atacuri de panică se nasc cu o reacţie fiziologică mai mare, deci rezultă frici foarte timpuriu. Modelul cognitiv susţine că atacurile de panică apar atunci când subiectul percepe anumite situaţii somatice ca fiind mult mai periculoase decât sunt ele în realitate, de aceea experimentează sentimentul de dezastru, gândurile sunt legate de un pericol iminent. Statisticile demonstrează că agorafobia debutează, de regulă la adulţii tineri între 18 – 35 ani. Agorafobia nu este legată de alte probleme psihiatrice sau psihologice, în sensul că subiectul poate fi perfect normal, cu excepţia agorafobiei. Nu există diferenţe de sex în apariţia agorafobiei, cu toate că studiile clinice au arătat că această tulburare prezintă un caracter mai persistent la femei. Majoritatea subiecţilor cu forme uşoare de anxietate se descurcă singuri şi nu ajung să apeleze la cabinete de specialitate. Mulţi agorafobici au suferit în copilărie de anxietate de separare şi pun primul atac de panică pe seama unr evenimente psihotraumatizante acute, de dată relativ recentă(stres somatic : boală, intervenţie chirurgicală, naştere ; psihic : decesul unei persoane apropiate, pierderea serviciului) sau cronice : căsătorie nefericită, lipsa banilor.
DATE DE IDENTIFICARE ALE SUBIECTULUI. ISTORIA PERSONALA A CAZULUI Nume : Camelia Vârsta : 28 ani Stare civilă : necasătorită Mediu de proveninenţă : urban Familie : monoparentală Camelia suferea de atacuri de panică, dar ajunsese să nu mai meargă la magazin, restaurant, teatru, de teamă că în acele locuri se va declanşa criza. Mai mult, Camelia era speriată la gândul
6
că în curând nu va mai putea merge la serviciu. Aşa cum am mai subliniat, evitarea anumitor situaţii, de a face un atac de panică, poartă numele de agorafobie. Copil fiind, Camelia a crescut într-o familie dezmembrată ca urmare a plecării tatălui său, atunci când avea 6 ani. Mama ei era tot timpul nervoasă, îi cerea foarte mult şi o critica mereu. Din acest motiv, pacienta nu ştia niciodată sigur dacă este iubită cu adevărat, având un profund sentiment de insecuritate personală. În copilărie, ea se temea că dacă îşi va revendica drepturile, va pierde dragostea condiţionată a mamei sale. Camelia a menţinut acest model de relaţie bazat pe dependenţă excesivă şi se temea de a fi abandonată şi în raporturile cu prietenul ei, fapt ce contribuia la întărirea comportamentului agorafobic. Astfel, ea considera la nivel inconştient că, dacă va fi dependentă de prietenul ei şi acesta va avea grijă de ea, n-o va părăsi niciodată. Pe masură ce terapia progresa, Camelia şi-a dat seama că trebuie să-şi modifice stilul de viaţă, devenind mai puternică şi mai independentă. Ea a conştientizat faptul că-şi poate cere drepturile, poate spune „nu” şi, în acelaşi timp, poate obţine dragostea şi sprijinul prietenului ei şi ale altor persoane.
RELAŢIA TERAPEUTICĂ Camelia a fost primită în cadrul terapiei asigurându-i-se tot confortul psihologic de care avea nevoie şi de asemenea a fost asigurată empatia din partea terapeutului, acceptarea necondiţionată a Cameliei , cât şi a problemei cu care ea se confruntă , precum şi suportul psihologic. Terapeutul a fost alături de Camelia, fapt care a facilitat exprimarea emoţiilor, convingerilor şi a îmbunatăţit relaţia dintre terapeut si client.
DIAGNOSTICUL ŞI EVALUAREA CLINICĂ În cazul Cameliei principalele tehnici de adunare a informatiilor au fost : interviul , automonitorizarea şi observaţia. Din interviul realizat s-au obţinut informaţii despre Camelia, despre problema pe care ea o prezenta şi s-a creat şi relaţia terapeutică, pentru câştigarea increderii clientului. Cu ajutorul tehnicii de automonitorizare au putut fi înregistrate frecvenţa, durata şi intensitatea atacurilor de panică.
7
Prin tehnica observaţiei a fost studiat indeosebi limbajul nonverbal.
ANALIZA MULTINIVELARĂ A PROBLEMEI Problema cu care Camelia a venit în terapie şi-a pus amprenta pe mai multe planuri în viaţa ei. Astfel în plan cognitiv s-a resimţit scăderea capacităţii de concentrare şi teama că în curând îşi va pierde locul de muncă din cauza problemei pe care o are. De asemenea în plan comportamental s-a simţit o oarecare depărtare de iubitul ei, pentru că nu ştia cum să se descurce cu problema. Probleme au apărut şi pe plan motivaţional prin scăderea interesului în ceea ce avea de realizat; plan somatic prin scăderea apetitului de mâncare.
CONCEPTUALIZAREA
NOSOLOGICĂ
ŞI
FUNCŢIONALĂ
A
SIMPTOMELOR ŞI A PROBLEMELOR CLIENTULUI În declanşarea atacurilor de panică şi a agorafobiei intervin o serie de factori : -
predispozanţi : structura personalităţii
-
favorizanţi : mediul, in cazul de faţă mama şi prietenul, Camelia nefiind obişnuită să-şi ceară drepturile. La toate acestea se adaugă şi despărţirea prematură de tatăl ei, eveniment de separare specific declanşării atacurilor de panică şi a agorafobiei
-
declanşatori : prezenţa Cameliei în spaţiile care îi produceau starea de disconfort : hipermarket-uri, pieţe, spaţiile largi în general
-
deteminanţi : evenimente majore care pot să determine apariţia problemei
-
de menţinere :
IPOTEZA DE LUCRU În acest caz au fost folosite exerciţiile de respiraţie, relaxare, dietă, exerciţii fizice, tehnicile de autoreglare a atacului de panică, modificarea vorbirii interioare cu conţinut negativ precum şi a atitudinii cu caracter disfuncţional: „Trebuie să fac pe placul tuturor”, „Succesul reprezintă totul în viaţă”. Împreună, terapeutul şi pacienta au elaborat un set de autosugestii menite să contracareze atitudinea negativă.
8
Un punct important al terapiei l-a constituit contracararea comportamentului de evitare, prin intermediul imaginaţiei dirijate şi a desensibilizării în plan real. La început, pacienta a împărţit obiectivul de a se confrunta cu fiecare situaţie anxiogenă în opt trepte : -
să stau un minut în faţa intrării unui magazin universal
-
să petrec un minut în magazin
-
să merg până în mijlocul magazinului, să rămân un minut şi apoi să plec
-
să ajung până în capătul magazinului, să rămân un minut şi apoi să ies
-
să stau 3 minute în magazin fără să cumpăr nimic
-
să cumpăr un obiect şi să mă aşez la coadă la casă pentru a plăti
-
să cumpăr trei obiecte din trei raioane diferite şi să stau la trei cozi la casă
-
să cumpăr mai multe obiecte şi să stau la tot atâtea cozi
În etapa a II –a , pacienta se va confrunta în plan imaginar cu fiecare dintre cele opt situaţii, repetându-le mental, în stare de relaxare, până când evocarea acestora nu-i va mai provoca anxietate. Etapa a III –a , constă în confruntarea cu situaţiile respective în plan real, la început în compania unei prietene şi apoi singură. Exerciţiile trebuie oprite atunci când anxietatea pacientei devenea mai mare şi tindea să-i scape de sub control. Demersul terapeutic din acest caz a implicat şi un antrenament asertiv, pentru că o mare parte a stresului care a condus la declanşarea primului atac de panică a fost provocat de obligaţiile profesionale nerealiste impuse pacientei de către şeful său. De asemenea, Camelia nu ştia să lupte pentru drepturile ei sau să-i refuze ceva prietenului, de teamă că acesta o va părăsi. Camelia a menţinut acest model de relaţie bazat pe dependenţă excesivă şi se temea de a fi abandonată şi în raporturile cu prietenul ei, fapt ce contribuia la întărirea comportamentului agorafobic. Astfel, ea considera la nivel inconştient că, dacă va fi dependentă de prietenul ei şi acesta va avea grijă de ea, n-o va părăsi niciodată. Pe masură ce terapia progresa, Camelia şi-a dat seama că trebuie să-şi modifice stilul de viaţă, devenind mai puternică şi mai independentă. Ea a conştientizat faptul că-şi poate cere drepturile, poate spune „nu” şi, în acelaşi timp, poate obţine dragostea şi sprijinul prietenului ei şi ale altor persoane.
9
Un alt aspect al psihoterapiei l-a constituit lucrul asupra imaginii de sine. Pentru a depăşi modul inadecvat în care s-au purtat părinţii săi, a devenit ea însăşi un părinte grijuliu cu propria persoană. Acest obiectiv a fost îndeplinit prin îmbunătăţirea imaginii ei corporale şi prin înlocuirea vocii interioare cu conţinut autocritic cu o altă voce, care administra autosugestii de acceptare de sine şi valoare personală. Terapeutul a învăţat-o să intre cu acea parte a eu-lui ei numită „copil interior”, reconstruind în plan imaginar, în stare de relaxare sau hipnoză, relaţiile de grijă, sprjin şi afecţiune faţă de propria persoană. Planul de psihoterapie a fost următorul : Nivelul fizic
-
Metode şi tehnici de contracarare a reacţiilor de panică în stadiul lor
Nivelul emoţional
-
incipient Desensibilizare în plan imaginativ şi real
Nivelul mental (cognitiv)
-
Pacienta învaţă să-şi identifice şi să-
-
şi exprime stările emoţionale Contracararea vorbirii interioare cu conţinut negativ care provoacă nu numai atacuri de panică, dar şi teama că acestea se vor produce
-
Înlocuirea atitudinilor şi cerinţelor cu
Interpersonal
-
caracter
disfuncţional
cu
autosugestii pozitive, de autoîntărire Dezvoltarea unui stil de relaţii interpersonale
bazate
pe
un
comportament asertiv Nivel spiritual (ego-ul ca un sistem unitar)
Dezvoltarea autostimei prin : -
realizarea unei mai bune imagini de sine în plan fizic
10
-
blocarea
aşa-numitului
„critic
interior” -
cultivarea
relaţiei
cu
„copilul
interior”
ELABORAREA PLANULUI DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ A . Metode şi tehnici de contracarare a atacului de panică în stadiul incipient a – retragerea
: trebuie realizată distincţia dintre retragere şi fuga din situaţia anxiogenă.
Retragerea presupune părăsirea temporară a situaţiei, cu intenţia de a reveni atunci când se va simţi mai bine, în timp ce comportamentul de fugă nu face decât să întărească fobia. Atunci când pacientul nu mai revine în situaţie, el ajunge s-o considere intolerabilă, limitându-se doar să fugă din aceasta. b – organizarea unei discuţii cu o altă persoană
: această strategie contribuie la distragerea
atenţiei subiectului de la simptome şi gânduri cu conţinut anxiogen. c – angajarea într-o activitate fizică
: mişcarea contribuie la descărcarea energiei suplimentare
produse de secreţia sporită de adrenalină. d – ancorarea în prezent :
se recomandă concentrarea atenţiei asupra obiectelor din jur. Astfel,
subiectul poate să observe obiectele expuse într-o vitrină sau mobilierul dintr-o încăpere, acordând mai puţină atenţie simptomelor psihofiziologice sau gândurilor catastrofizante. e – angajarea în activităţii simple, cu caracter repetitiv
: aceste activităţi au menirea de a
abate atenţia de la senzaţiile şi gândurile negative. Se poate recomanda : -
să numere de la 100 la 1 ;
-
să numere persoanele care stau la coadă, banii pe care îi are asupra sa, maşinile de o anumită culoare ;
-
să fredoneze o melodie.
11
f – desfăşurarea unei activităţi care presupune concentrarea atenţiei
: asemenea activităţi sunt
mai dificil de realizat când subiectul este anxios sau panicat. Cu toate acestea, ele reprezintă modalităţi de distragere foarte eficiente dacă subiectul reuşeşte să se angreneze în ele. Se poate recomanda : -
citirea unui roman sau a unei reviste
-
dezlegarea unui rebus
-
tricotat sau cusut
-
monitorizarea nivelului anxietăţii
-
jocuri de cărţi sau jocuri pe calculator
-
cântatul la un instrument muzical
-
planificarea activităţilor zilnice
g – exprimarea deschisă a ostilităţii
: ostilitatea şi anxietatea reprezintă reacţii incompatibile,
care nu pot fi trăite simultan, observaţiile clinice au evidenţiat faptul că anxietatea şi panica au la bază sentimente reprimate de furie, ostilitate şi frustrare. Bourne
recomandă manifestarea ostilităţii în plan fizic prin descărcarea pe obiecte.
Astfel, pacientul poate lovi o pernă, un manechin, sau poate sparge un obiect fără valoare. h – trăirea unei experienţe plăcute directe : la fel
cum ostilitatea şi anxietatea sunt incompatibile,
tot aşa trăirea sentimentului de plăcere nu poate merge cu anxietatea. Pacientului i se poate recomanda să : -
mănânce ceva ce îi place( nu zahăr sau alimente iritante)
-
facă dragoste
-
facă duş sau să se relaxeze într-o baie caldă
i – vizualizarea unei persoane sau a unei scene care reconfortează pacientul :
dacă subiectul
sesizează semnele incipiente ale anxietăţii, el poate să-şi reprezinte o persoană care îl face să se simtă în siguranţă, sau o scenă liniştitoare. j – oprirea gândurilor : pacientul este instruit să inspire profund şi să-şi spună stop! atunci când
sesizează prezenţa senzaţiilor neplăcute sau a gândurilor negative. După repetarea exerciţiului de câteva ori, se va trece la înlocuirea gândurilor anxiogene cu gânduri liniştitoare, cu caracter suportiv : „totul va trece”, „sunt calm şi puternic”.
12
Pacientul poate utiliza orice tehnică menită să-l ajute numai să nu mai fie prizonierul gândurilor negative. k – exerciţii de respiraţie abdominală
: respiraţia abdominală lentă şi calmă poate reduce
simptomele fiziologice ale atacului de panică, respectiv accelerarea ritmului respirator, constricţia toracică şi duce la dispariţia simptomelor de hiperventilaţie datorate respiraţiei claviculare accelerate. l – exerciţii de relaxare
: se pot utiliza exerciţii de antrenament autogen al lui Schultz sau din
cadrul relaxării progresive Jacobson. Antrenamentul autogen : Exerciţiul de greutate :
„Sunt în întregime liniştit şi cu desăvârşire calm”. „O linişte plăcută mă înconjoară”. „Totul trece pe lângă mine ca pe lângă un copac : neutru, absent, indiferent”. „Braţul meu drept devine din ce în ce mai greu”. „Greutatea de plumb se furişează irezistibil cuprinzându-mi umărul, braţul, mâna, degetele.” „Inert, braţul adormit se lipeşte de patul pe care stau întins, atras ca de un magnet uriaş”. „Linişte, greutate, repaus”. Folosind formule asemănătoare, subiectul se concentrează pentru inducerea progresivă a senzaţiei de greutate la braţul stâng, la piciorul drept şi apoi la cel stâng. Pentru generalizare sezaţiei de greutate :
„O linişte plăcută mă înconjoară”. „Sunt cu desăvârşire calm, profund liniştit”. „Am senzaţia că îmi privesc corpul din exterior : îmi văd picioarele inerte, braţele încremenite, faţa adormită”. „Corpul întreg , greu, liniştit, adormit intră în ordinea şi echilibrul firesc al nefiinţei obiectelor ce mă înconjoară”. „Linişte , greutate, repaus”. Exerciţiul de căldură :
„O căldură plăcută îmi cuprinde braţul drept”. „Căldura odihnitoare se furişează din umăr până în vârful fiecărui deget”.
13
„Fluidul greu şi cald al stării de repaus inundă fiecare fibră, fiecare articulaţie a braţului adormit”. Pentru generalizarea senzaţiei de căldură :
„Mă las legănat de foşnetul monoton al valurilor ce mângâie nisipul fierbinte al plajei pe care stau întins”. „Corpul întreg este îmbrăţişat de razele fierbinţi ale soarelui, toropit de nisipul fierbinte ce mă înconjoară”. Exerciţiul pentru cord :
„Inima bate ritmic, egal, liniştit”. „Inima pompează liniştit sângele cald în tot corpul asemenea celui mai desăvârşit mecanism care există”. „Inima funcţionează de la sine, ritmic, egal, liniştit” Exerciţiul pentru controlul respiraţiei :
„Aerul intră şi iese în voie din plămâni”. „Plămânii respiră singuri, întregul corp respiră prin toţi porii săi”. „Respir liber, de la sine, aerul curat ce mă înconjoară”. Exerciţiul pentru plexul solar :
„Plexul solar, soarele corpului meu, centrul în care este concentrată acum căldura întregului corp”. „Inima pompează sângele cald în primul rând spre abdomenul adormit”. „Muşchii abdomenului sunt destinşi, orice tensiune dispare”. Exerciţiul pentru cap :
„Îmi simt capul liber şi liniştit”. „Pleoapele adormite acoperă globii oculari absenţi la tot ce mă înconjoară, toropiţi de linişte şi amintiri”. „O boare uşoară adie răcorindu-mi fruntea”. „Tâmplele sunt cuprinse de aerul rece ce mă impresoară”. Antrenamentul autogen se desfăşoară în perioada de învăţare sub îndrumarea unui specialist(medic, psiholog) de 2-3 ori / săptămână subiectul practicând individual, zilnic, şedinţe scurte de câteva minute, care, după însuşirea temeinică a tehnicii, pot ajunge până la 15 minute.
14
m – repetarea mentală a unor sugestii cu caracter pozitiv
: vorbirea interioară cu conţinut
negativ nu face decât să agraveze atacurile de panică. În timp ce reacţiile fiziologice specifice atacului de panică apar brusc şi parcă din senin(anxietate primară), reacţiile emoţionale la aceste simptome(anxietate secundară) se datorează vorbirii interioare, prin intermediul căreia subiectul îşi spune în gând cât de groaznice şi cât de periculoase sunt simptomele care îi vor provoca pierderea autocontrolului, nebunia sau moartea. Dacă va fi învăţat să-şi accepte simptomele şi săşi autoadministreze formele sugestive cu conţinut liniştitor, el va putea reduce sau chiar opri escaladarea acestora. Bourne
prezintă o schemă din care rezultă că modul în care va reacţiona subiectul la producerea
atacului de panică va depinde de ceea ce îşi va spune acesta în gând. n – practicarea exerciţiilor de relaxare(sau de respiraţie) cu autosugestii liniştitoare
: la apariţia
primelor simptome ale atacului de panică, subiectul se relaxează şi îşi repetă în gând autosugestiile cu caracter calmant, menite să-l ajute să facă faţă atacului de panică. Acelaşi lucru se poate realiza în timpul unui exerciţiu de respiraţie abdominală, după modelul : „Inspir calm, linişte, destindere”. „Expir teamă, agitaţie, încordare” sau „Pot face faţă acestei stări”. – inspiraţie „Totul va trece şi mă voi relaxa”. – expiraţie Această tehnică este uneori atât de eficientă încât poate suplini desensibilizarea în plan real, ce devine adesea mai greu de realizat, cum ar fi, de pildă, în cazul fobiei de zbor cu avionul. În alte îmrejurări, metoda contribuie la reducerea anxietăţii în suficientă măsură pentru a face posibilă desensibilizarea în plan real. În general, anxietatea legată de traversarea unor spaţii largi, de a călători cu avionul, de a utiliza ascensorul este declanşată de gândurile şi fanteziile subiectului în legătură cu respectivele situaţii. Din acest motiv, desensibilizarea subiectului faţă de gânduri şi imagini anxiogene poate favoriza confruntarea cu situaţiile generatoare de reacţii fobice în plan real. Practica desensibilizării în plan imaginativ contribuie şi la reducerea anxietăţii anticipatorii trăite de subiect şi gândul că se va confrunta cu obiectul fobiei sale. Bourne
subliniază faptul că succesul metodei depinde de următorii factori :
1 . capacitatea subiectului de a intra într-o stare de relaxare profundă
15
2 . elaborarea unei ierarhii adecvate de stimuli anxiogeni ,
respectiv a unor scene imaginare
referitoare la situaţia fobică, scene care trebuie să fie gradate de la unele care produc o anxietate uşoară până la cele care generează o anxietate puternică. 3 . vivacitatea şi claritatea reprezentărilor vizuale ale subiectului 4 . răbdarea şi perseverenţa acestuia în practicarea exerciţiilor.
B.Desensibilizare în plan imaginativ şi real
Expunerea la stimulul anxiogen interpune cercul vicios ce menţine simptomele şi facilitează învăţarea unoi noi cmportamente, mai adaptative. Problema centrală ce trebuie rezolvată de terapeut este aceea de a convinge clientul să intre în contact cu situaţiile care, pentru el, sunt neplăcute şi generatoare de teamă. Problema poate fi rezolvată dacă expunerea se face treptat la stimuli cu potenţial fobogen progresiv, iar pacientul învaţă să producă un răspuns comportamental incompatibil cu teama – de exemplu relaxarea. Desensibilizarea sistematică cuprinde trei paşi importanţi : 1 . antrenament în relaxarea musculară profundă 2 . construirea listelor ierarhice cu situaţii anxiogene
: alcătuirea listelor este probabil cel
mai important pas al tratamentului prin expunere, deoarece o bună ierarhizare a situaţiilor anxiogene asigură succesul exerciţiilor practicate. O astfel de listă trebuie să reflecte întreaga gamă de situaţii evitate de pacient, începând cu cele ce induc o anxietate uşoară până la cele ce induc o anxietate puternică. Pentru a le ierarhiza, pacientul va folosi o scară cu 11 trepte(0-10) sau o evaluare procentuală(0100). De multe ori, pacientul poate identifica mai uşor situaţiile extreme ale acestei ierarhii. Sarcina terapeutului este de a provoca pacientul să identifice cât mai multe situaţii intermediare, deşi nu este obligatoriu să identifice câte un item pentru fiecare punct al scalei. Construirea listelor ierarhice poate fi uşurată prin adoptarea unor strategii specifice. Astfel, dacă fobia este bine circumscrisă la un obiect sau situaţie se poate ca pacientul să citească, să scrie sau să vorbească despre obiectul fobogen sau să privească fotografii sau imagini filmate ale acestuia. Un pacient agorafobic poate face mai uşor cupărături într-un magazin mare dacă va fi aşteptat, în maşină sau la ieşirea din magazin, de un prieten.
16
3 . expunerea sistematică a pacientului la situaţiile anxiogene din lista ierarhică
: pentru a fi
eficientă, expunerea trebuie să fie gradată, repetată, prelungită, iar sarcina practică trebuie să fie clar specificată pacientului. Prima sarcină de expunere trebuie să fie suficient de uşoară pentru a putea fi realizată de pacient, dar suficient de dificilă pentru a provoca o anumită anxietate. Sarcinile de expunere trebuie să fie repetate frecvent şi regulat până când vor fi asociate cu un grad de anxietate din ce în ce mai mic sau cu lipsa acesteia, iar progresul va fi în funcţie de intervalul dintre exerciţiile de expunere. Exerciţiul de expunere : 1.
pacientulului i se spune că va trebui să-şi imagineze(sau să se gândească) diverse situaţii din
lista ierarhică. Se va lucra asupra acestor situaţii separat, succesiv, începând cu elementele cele mai puţin anxiogene. 2.
pacientului i se spună – dacă devine anxios în timp ce-şi imaginează stimulii anxiogeni – să
ridice degetul arătător. 3.
pornind de la o temă anume, pacientului i se spune să-şi imagineze cel mai puţin anxiogen
stimul(situaţie) al temei respective; apoi să segândească sau să intre imaginar într-un contract restrâns cu stimulul respectiv, după care să se relaxeze; acest ciclu, contact imaginar cu stimul anxiogen – relaxare, va fi repetat de mai multe ori până când pacientul învaţă să răspundă la imaginea stimul anxiogen prin relaxare. 4 .
când pacientul indică dispariţia anxietăţii în contact cu o anumită teamă(situaţie) din lista
ierarhică, atunci se trece la următoarea Avantajul desensibilizării sistematice prin contactul imaginar cu stimulii anxiogeni îl constituie reglarea nivelului anxietăţii cu care este confruntat pacientul; expunându-se la situaţii cu potenţial anxiogen crescător, probabilitatea ca pacientul să nu-şi mai poată controla comportamentul scade semnificativ. Desensibilizarea sitemică in vivo(în realitate)
Totuşi, alcătuirea unei ierarhii corespunzătoare a situaţiilor reale fobogene şi utilizarea terapeutică a acesteia se poate dovedi o sarcină mult mai dificilă decât alcătuirea listei ierarhice utilizate în desensibilizarea în plan imaginar. În plus, există riscul să dezvolte un sentiment de dependenţă securizant în raport cu persoana(terapeut, rudă, prieten) care îl
17
asistă în timpul exerciţiilor practice de desensibilizare; de aceea, terapia poate fi considerată încheiată doar atunci când pacientul va putea intra singur, fără a fi asistat de o altă persoană, în contact cu situaţiile anxiogene. Terapia prin expunere trebuie adaptată la fiecare pacient. De obicei, ea se practică în şedinţe de 45 minute, timp în care sunt evaluate rezultatele obţinute de pacient, se practică exerciţii de desensibilizare sistematică în plan imaginar, se organizează sarcinile de expunere pe care pacientul le are de îndeplinit în afara şedinţei. Dezavantajul acestei tehnici constă mai ales în aceea că aceasta consumă prea mult timp, este costisitoare sub aspect financiar şi uneori expunerea este imposibilă. De asemenea, unii autori au demonstrat fatul că pentru unii subiecţi această tehnică este prea anxiogenă, producând uneori reacţii paradoxale. C . Contracararea vorbirii interioare cu conţinut negativ
Vorbirea interioară cu conţinut negativ nu reprezintă decât o acumulare de deprinderi psihologice greşite. Aceste deprinderi pot fi destructurate dacă se respectă câţiva paşi : 1 . identificarea : pacientului i se cere să se
autoobserve şi să surprindă pe sine însuşi atunci când
gândeşte negativ. El trebuie să conştientizeze factorii precipitanţi sau pe cei care agravează vorbirea interioară cu conţinut negativ. 2 . formularea unor întrebări cu caracter provocator la adresa gândurilor negative disfuncţionale 3 . relaxarea 4 . notarea gândurilor negative disfuncţionale
: după ce subiectul a reuşit să se relaxeze
suficient, i se va cere să noteze pe o foaie de hârtie ce gânduri îi trec prin minte atunci când se simte speriat, deprimat, vinovat. 5 . identificarea tipului de vorbire cu conţinut negativ
: subiectul va încerca să identifice
subpersonalitatea dominantă generatoare de distorsionări cognitive şi care sunt acestea din urmă. 6 . înlocuirea gândurilor negative automate cu afirmaţii(gânduri) alternative pozitive
: pacientul
va răspunde fiecărui gând negativ notând un gând alternativ raţional. Aceste gânduri alternative se vor formula la persoana I, la timpul prezent, fără să conţină negaţii.
18
D . Antrenamentul asetiv
Prin comportament asertiv sau comportament prin care cineva se afirmă pe sine însuşi, se înţelege „ un coportament care îi permite unei persoane să acţioneze cât mai bine în interes propriu, să îşi apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale altuia”. ( Cottraux 2003). Comportamentul asertiv se caracterizează prin :
-
autovalorizare, credinţă în dreptul de a-ţi exprima propriile opinii şi de a acţiona pentru satisfacerea propriilor nevoi
-
capacitatea de a comunica, de a împărtăşi propriile experienţe cu ceilalţi, mai degrabă decât de a păstra totul în tine
-
respectarea drepturilor şi nevoilor celorlalţi
-
capacitatea de a alege cum să răspunzi oamenilor şi situaţiilor
-
sentimente confortabile în legătură cu propria persoană, cu nevoile şi acţiunile personale.
Tehnicile antrenamentului asertiv îşi au originea în scrierile lui Wolpe, Lazarus şi Salter. Antrenamentul asertiv are menirea de a-l învăţa pe subiect să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. Acest antrenament se desfăşoară în etape, comportamentul asertiv fiind practicat iniţial în cabinetul de psihoterapie şi abia ulterior în viaţa reală. Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de acţiune în acele situaţii în care trebuie să ne exprimăm sentimentele, să ne revendicăm drepturile şi să spunem „nu” atunci când nu suntem dispuşi să facem un anumit lucru. Comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între două extreme : agresivitatea şi supunerea. Persoanele înclinate spre tulburări anxioase şi fobii se comportă nonasertiv(desconsiderarea propriilor drepturi şi supunerea exagerată faţă de dorinţele şi nevoile celorlalţi) pentru că ei şi-au format o imagine de sine de persoane amabile în orice situaţie, gata să facă pe plac tuturor. Comportamentul asertiv implică solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte să nege, să atace sau să-i manipuleze pe ceilalţi. Bourne
prezintă un model de antrenament asertiv în patru etape :
1 . formarea comportamentului asertiv non-verbal
19
-
persona asertivă trebuie să privească interlocutorul drept în ochi când i se adresează
-
adoptarea unei posturi care să exprime deschiderea
-
subiectul care comunică trebuie să se plaseze drept în faţa interlocutorului(nu lateral) şi să nu facă miscări care sugerează retragerea
-
interlocutorul trebuie tratat cu calm
2 . recunoaşterea propriilor drepturi şi efectuarea unor exerciţii de luptă pentru obţinerea acestora 3 . conştientizarea propriilor sentimente, dorinţe şi trebuinţe
: comportamentul asertiv presupune
ca subiectul să spună deschis ce simte şi ce anume doreşte să schimbe, exemplu : „În acest moment sunt supărat şi aş dori ca tu să mă asculţi”. 4 . exersarea răspunsurilor asertive
-
descrierea problemei : referiri la persoana care îi creează problema(cine), perioada când are loc interacţiunea disfuncţională(când), ce anume îl supără, cum consideră că ar putea rezolva situaţia, temerile legate de punerea în acţiune a comportamentului asertiv, cât şi obiectele vizate în situaţia respectivă
-
declanşarea răspunsului asertiv
Un aspect important al comportamentului asertiv constă în capacitatea de a refuza o solicitare pe care nu dorim s-o îndeplinim deoarece contravine propriilor noastre dorinţe şi nevoi, consumându-ne în mod inutil timpul şi energia. Mc Kay 1983 prezintă câteva îndrumări pentru persoanele care au dificultăţi în a spune „nu” :
-
acordaţi-vă un răgaz : dacă vă vine greu să spuneţi „nu”, acordaţi-vă un anumit timp pentru a clarifica cum anume doriţi să răspundeţi unei solicitări
-
nu vă scuzaţi în mod exagerat
-
precizarea conţinutului refuzului
-
utilizarea limbajului nonverbal de tip asertiv
-
evitarea culpabilităţii inutile
Aspecte verbale ale comportamentului asertiv :
-
comportamentul verbal,
ce reflectă decizia de a ţine cont de dorinţele celorlalţi
concomitent cu promovarea dorinţelor proprii. Poate să implice compromisul, decizia -
20
-
unei părţi de a sacrifica parţial dorinţele, proiectele sale, astfel încât ambele părţi să aibă un anumit beneficiu
-
comportamentul verbal, care exprimă direct dorinţele, aşteptările şi sentimentele
-
comportamentul verbal socialmente adecvat
Aspecte nonverbale ale comportamentului asertiv :
-
contact vizual : contact vizual direct fără a fixa interlocutorul
-
postura : cu faţa orientată spre interlocutor; cu faţa orientată spre interlocutor sau aşezat oblic, păstrând o poziţie asimetrică; braţele şi picioarele relaxate; corpul poate fi înclinat uşor spre interlocutor
-
gestică : relaxată, mişcări calme ce accentuează comunicarea verbală
-
distanţa : menţinerea unei distanţe adecvate conversaţiei, aproximativ 0,5 – 1 m
-
latenţa : răspunsuri formulate fără ezitare după ce interlocutorul a terminat de vorbit
-
vocea : fermă, volum suficient fără a fi prea ridicată, bine modulată, viteză normală
Drepturi asertive :
A fi asertiv înseamnă să ai capacitatea de a-ţi promova drepturile, luând în consideraţie, în acelaşi timp, şi drepturile celorlalţi. Fiecare dintre noi are dreptul de : -
a fi propriul judecător a ceea ce face şi ce spune
-
a nu oferi motive şi scuze pentru propriul comportament
-
a nu fi responsabil pentru descoperirea soluţiilor la problemele celorlalţi
-
a se răzgândi
-
a face greşeli
-
a spune „nu ştiu”
-
a lua propriile decizii
-
a spune „nu înţeleg”
-
a spune „nu-mi pasă”
-
a spune „nu” fără sentimente de vinovăţie
Dezvoltarea comportamentului asertiv : implică următorii paşi ( Andrews 1994) 1 . conştientizarea sentimentelor :
ele sunt primul indicator că trebuie să facem ceva anume
21
2 . schimbarea credinţelor iraţionale
: prin testarea validităţii lor şi dezvoltarea de
alternative raţionale 3 . conştientizarea drepturilor şi a consecinţelor posibile a le comportamentului nostru pe termen scurt şi pe termen lung 4 . comunicarea eficientă : dacă luăm decizia de a vorbi, atunci este bine :
-
să alegem momentul potrivit
-
să utilizăm pronumele „eu”
-
mesajele verbale să fie congruente cu cele nonverbale
-
să fim cât mai specifici în legătură cu felul în care comportamentul celorlalţi ne deranjează
-
să recunoaştem sentimentele celorlalţi când sunt adecvate şi să verificăm acurateţea percepţiei acestora prin solicitarea unui feed-back
-
dezvoltarea capacităţii de a negocia
E . Realizarea unei mai bune imagini de sine în plan fizic
La mulţi oameni, anxietatea are la bază animozităţile din cadrul relaţiilor interpersonale. Atunci când cineva întâmpină dificultăţi să comunice celorlalţi sentimentele şi dorinţele sale, persoana respectivă se simte frustrată şi va deveni anxioasă şi supraîncordată. Acelaşi lucru se petrece şi cu subiecţii incapabili să spună „nu”, care nu reuşesc să se sustragă solicitărilor nedorite din partea celorlalţi. Autostima scăzută reprezintă poate cauza cea mai profundă care stă la baza tulburărilor anxioase. Subiectul anxios a crescut probabil într-un context familial disfuncţional, caracterizat prin diverse tipuri de deprivări, abuzuri, neglijări care au condus la un nivel scăzut al autostimei. Drept rezultat, acesta va dezvolta la vârsta adultă un profund sentiment de insecuritate, jenă şi neadecvare care se poate manifesta în plan comportamental sub forma unor atacuri de panică, teamă de a se confrunta cu lumea exterioară(agorafobie), teamă de a nu fi umilit(fobia socială) sau prin anxietate generalizată. Adesea, nivelul scăzut al autostimei se corelează cu lipsa asertivităţii, cu vorbirea interioară cu conţinut perfecţionist şi cu dificiultatea de a exprima propriile sentimente. Metoda pentru ameliolarea sentimentului de autostimă :
22
-
realizarea unei imagini corporale bune
-
atingerea unor obiective personale concrete
-
contracararea vorbirii interioare cu conţinut demobilizator
-
comunicarea cu „copilul interior”, instanţa psihică creativă şi spontană, dar care înglobează şi sentimentele de insecuritate, ruşine şi durere ce s-au format în copilărie.
Atunci când nivelul autostimei este scăzut, persoana are o senzaţie de vid interior, pe care încercă să-l umple agăţându-se în mod compulsiv de suporturi exterioare ; când această nevoie de a umple vidul interior devine automată, repetitivă şi plină de disperare, avem de-a face cu un comportament adictiv. Adicţia reprezintă un ataşament faţă de un obiect sau o persoană a cărei posesie are menirea să-i trezească subiectului un sentiment de satisfacţie şi uşurare. O alternativă sănătoasă la comportamentul adictiv este cultivarea autostimei sau, mai exact, a forţei şi încrederii care izvorăsc din interior. Autostima nu se construieşte dintr-o dată, ci reprezintă un proces complex şi de durată, în care elementul fundamental îl constituie dorinţa şi capacitatea subiectului de a avea grijă de propria persoană. Aceasta înseamnă că subiectul trebuie să conştientizeze nevoile sale fundamentale şi să facă demersurile necesare în vederea satisfacerii lor. Bourne 1995
-
prezintă câteva din cauzele autostimei scăzute :
părinţi hipercritici : aceştia criticau tot timpul copilul şi îi fixau standarde comportamentale excesiv de înalte, care nu făceau decât să declanşeze sentimente de culpabilitate, copilul fiind convins că nu va fi niciodată destul de bun. Ca adult,
un astfel de copil va continua să lupte din răsputeri pentru perfecţiune şi pentru depăşirea unui sentiment de inferioritate adânc înrădăcinat. Un asemenea subiect va avea şi o foarte puternică tendinţă spre autocritică. -
pierderi semnificative suferite în copilărie : copilul care a pierdut un părinte prin deces sau divorţ va dezvolta un puternic sentiment de abandon, vid interior şi insecuritate, sentimente ce vor fi accentuate de pierderile suferite la vârsta maturităţii. Ca adult, individul respectiv va încerca să depăşească sentimentul de abandon, devenind excesiv de dependent de o altă persoană, de activitatea profesională, alimente, alcool sau droguri.
-
abuzul parental
23
-
alcoolismul sau toxicomania părinţilor
-
neglijarea parentală
-
hiperprotecţia
-
indulgenţa exagerată
F . Cultivarea relaţiei cu „copilul interior”
„Copilul interior” reprezintă o subpersonalitate care se comportă şi reacţionează ca un copil, adică : -
are sentimente şi emoţii caracteristice copilăriei
-
reprezintă aceea parte a fiinţei noastre care exprimă cele mai profunde nevoi de securitate, încredere, grijă din partea celorlalţi, afecţiune şi mângâiere
-
este o instanţă psihică plină de energie, voiciune, creativitate şi tendinţe ludice
-
este, în acelaşi timp, purtătoarea traumelor emoţionale şi a tuturor durerilor acumulate în copilărie; aici îşi au sediul sentimentele de insecuritate, singurătate, teamă, ostilitate, ruşine sau culpabilitate, sentimente ce pot fi actualizate la vârsta adultă
În cazul în care negăm această subpersonalitate, ne va fi greu să fim relaxaţi, să ne păstrăm nealterate umorul şi bucuria de viaţă; dimpotrivă, vom fi conformişti, inhibaţi şi rigizi şi vom întâmpina dificultăţi în încercarea noastră de a fi încrezători, de a acorda şi primi afecţiune. Pentru a putea restabili legăturile cu „copilul interior” Bourne 1995 propune parcurgerea câtorva etape : 1 . depăşirea atitudini negative faţă de copilul din noi
: majoritatea oamenilor au tendinţa de a
trata copilul interior la fel cum s-au purtat cu ei părinţii în copilărie, interiorizând comportamentul parental. Dacă părinţii au fost excesiv de critici, subiectul va deveni, la rândul său, excesiv de autocritic, mai ales faţă de impulsurile sale copilăreşti şi iraţionale. 2 . stabilirea contactului cu „copilul interior”
: aceasta se realizează cel mai bine în stare de
relaxare cu hipnoză, prin intermediul tehnicii vizualizării. 3 . acordarea atenţiei „copilul interior”
: Bourne 1996 recomandă persoanelor cu imagine de
sine scăzută să desfăşoare mici acţiuni care să le facă plăcere, să amelioreze relaţia cu propriul eu şi să contribuie la creşterea sentimentului valorii personale.
24
Bourne 1995
consideră că demersul de reconstituire a autostimei trebuie să implice şi alte etape :
-
starea de bine fizic şi imaginea corporală
-
exprimarea stărilor emoţionale
-
vorbirea interioară şi afirmaţiile care exprimă autostima
-
cultivarea sentimentului autoîmplinirii
CONCLUZII : Cu un plan terapeutic foarte bine stabilit Camelia a reuşit să-şi depăşească, să înfrunte şi să elimine problema. Un ajutor semnificativ a venit şi din partea ei prin implicarea activă şi urmarea indicaţiilor date de terapeut.
25
BIBLIOGRAFIE :
•
Dafinoiu I., Vargha J.L, Psihoterapii scurte – strategii, metode , tehnici, Editura Polirom, Iaşi,
2005 •
Holdevici I., Ameliolarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura
Orizonturi, Bucureşti, 2005 •
•
Holdevici I., Elemente de psihoterapie – ediţia a III-a, Editura All, Bucureşti, 1997 Holdevici I., Psihoterapia tulburărilor anxioase (Să ne eliberăm de frici, obsesii şi fobii),
Editura Ceres, Bucureşti, 1998 •
Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
•
Web : www.aquamarine.ro www.romedic.ro www.psihoterapie.org www.sfatulumedicului.ro www.nec.ro
26
