Definiţie concept
„Sinele reprezintă credinţa de crezuri despre noi înşine.” (Taylor apud P. Iluţ, 2001, 11) „Sinele înglobează şi rezultatele autoobservaţiilor şi autoanalizei, el fiinţând concomitent ca subiect şi obiect al reflecţiilor despre calităţile personale, relaţiile cu ceilalţi, locul şi rostul lui în lume. Sinele se dovedeşte a fi iniţiator, şi emanator de judecăţi şi acţiuni către ceilalţi, şi către lumea din afară, în general, dar şi receptor a ceea ce vine din exterior.” (idem, 11) Sinele poate fi privit şi ca un mecanism prin care informaţiile sunt stocate, analizate şi întrebuinţate. Prin el suntem un „axis mundis”, unde lumea socială este centrul centrului nostru; o balanţă ce crează ecuaţii destinate să regleze informaţiile recepţionate din exterior. Cu atât informaţiile din exterior nu sunt în concordanţă cu valorile şi convingerile proprii, cu atât acest „sine” se va comporta ca un „câine” ce are ca rol evitarea obstacolelor ideologice care ar putea să-i destabilizeze propria lume. (idem, 20) Sintagma „stima de sine” este reprezentată de un conţinut psiho-spiritual ce captează caracteristicile pe care le considerăm că le deţinem. Sub o exprimare mai simplă, „stima de sine” este măsura în care ne apreciem pe noi însăşi. Aspiraţiile şi idealurile proprii pot afecta această imagine de sine, deoarece există posibilitatea să fie o diferenţă semnficativă între valorile personale şi „eul” deziderat de către de persoanele din mediul nostru, părinţi, prieteni, mentori şi alţi oameni pe care îi considerăm importanţi. (idem, 23) „ Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile, mecanismul circularităţii cauzale funcţional aici deosebit de pregnant: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reuşesc mai bine, ceea ce le consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, o joasă „stimă de sine” sporeşte riscul insucceselor, determinând astfel o viziune şi mai sumbră asupra propriei persoane. ” (idem, 24) Autorul Barou în „Introducerea stimei de sine” pune sub spectrul atenţiei şi aspectele fiziologice ale „stimei de sine”. „Introducerea experimentală a unei evaluări de sine negativă a produs slăbirea slăbirea sistemului imunitar şi de aici aici o mai mare vulnerabilitate vulnerabilitate în faţa anumitor boli. Se fac speculaţii şi în legătură cu o posibilă legătură dintre serotonin, o substanţă biochimică implicată în construcţia vaselor sanguine, stimularea mişcărilor fine şi transmiterea impulsurilor între celulele nervoase şi stimă de sine. ” (idem, 24) Între „stima de sine” şi serotin poate intervine o relaţie de cauzalitate reciprocă. Un studiu pe comportamentul comportamentul primatelor indică faptul că masculii cu un status înalt social, care sunt mai
afiliaţi şi mai tandri faţă de femele au un nivel mai ridicat de serotonin faţă de cei cu un nivel mai scăzut sunt mai impulsivi şi agresivi. (idem, 25) „Stima de sine” poate varia în funcţie de percepţia atitudinii faţă de locul individului în lume, munca pe care o întreprinde, scopul în viaţă, realizările, aşteptările, independenţa persoanei în raport cu altele. Aceasta se poate măsura prin schema formulată de M. Rossenberg. Prin intermediul unei scale ordinale de tip Likert (itemi: dezacord total, dezacord, nici nici, acord, acord total), una din cele mai utilizate din domeniul sociologiei. (S. Chelcea, 2004, 343) Cercetătorul măsoară „stima de sine” prin intermediul a zece itemi: „1. Cred, simt că sunt o persoană valoroasă, cel puţin ca alte persoane 2. Cred, simt că am un numar de însuşiri bune 3. Una peste alta, sunt înclinat să cred că sunt un ratat 4. Sunt capabil să fac lucruri la fel de bine ca majoritatea oamenilor 5. Cred, simt că nu am cu ce să mă mândresc prea mult 6. Am o atitudine pozitivă faţă de mine însumi 7. Aş dori să pot avea mai mare respect fata de mine insumi 8. Câteodată mă gândesc că nu sunt bun de nimic 9. Per ansamblu, sunt satisfăcut de mine însumi 10. Cu siguranţă, mă simt nefolositor. (Iluţ, 2001, 174) Formarea şi schimbarea Sinelui
„ Sinele poate fi descris şi ca un subsistem uman responsabil de orientare a acţiunilor noastre complexe şi de evaluarea integralităţii persoanei în lume, în general, şi în cea socială în special. El reprezintă partea conştientă intenţionată. ” (idem, 35) Morală de tip preconvenţional - Preponderenţa
-
Morală de tip convenţional
Morală de tip
Principiile morale
postconvenţional Două etape:
concepţiilor
sunt percepute şi
1. Normele recunoscute ca
egocentrice despre
acceptate ca fiind
juste sunt fundamentate în
ceea ce e bine şi ceea
obiective, imuabile şi
contractul social dintre
ce e rău
eterne, ele neputând fi indivizii egali.
Criteriu fundamental
schimbate prin
2. Contractul social nu mai
de reglare a
intervenţia conştientă
este o bază necesară şi
comportamentului
a oamenilor
suficientă pentru promovarea
-
valorilor morale de către individ.
Morală de tip
Morală de tip convenţional
preconvenţional - Este avantajul propriu -
Morală de tip postconvenţional Are loc o retro-orientare a
imediat
subiectului spre propria
Gratificaţie personală
fiinţă, se elaborează principiile personale de evaluare şi conduită. Individul acţionează în conform cu valorile sale.
Fig. 2.1 Dezvolarea Comportamentului Moral în viziunea lui Piaget (idem, 42) Morală de tip preconvenţional - Evitarea pedepsei -
Morală de tip convenţional -
Morală de tip
postconvenţional Evitarea dezaprobării, - Câştigarea şi
Obţinerea unor
a nemulţumirilor celor
menţinerea
recompense
din jur
respectului în grup
-
Evitarea aprobiului
- Evitarea autoblamării
celorlalţi, şi în consecinţă, a sentimentului de vinovăţie Fig.2.2 Kohllerberg şi Keningston. Disiminarea modelului prezentat de Piaget. (idem, 42) Interacţionismul simbolic
Charles Horton Cooley (1864-1929). „Indivizii umani nu interacţionează cu persoane concrete, ci cu impresii pe care şi le-au format despre aceasta. Noi avem idei personale despre oameni şi idei generale despre grupuri sociale. Ele nu se bazează neaparat pe caracteristicile obiective ale indivizilor cu care ne confruntăm, ci pot fi simple seturi de trăsături imaginare pe care li le atribuim.” (M. Dinu, 2004, 192) În aceeşi manieră putem construi reflecţii şi asupra propriei persoane, idee pe care Cooley o numeşte „eul oglindă”, modalitatea de percepere a propriilor calităţi şi aptitudini devine o imagine reflectată din opiniile celor din jur asupra noastră. Prin interacţiunea cu diferite persoane se crează un contact, fie unul negativ care respinge propria convingere, fie una pozitivă. (idem, 192)
Cercetătorul surprinde principiul „sinelui-oglindă” prin următoarea sintagmă: „sunt ceea ce tu crezi că sunt”. Cooley prezintă „eul-oglindă” ca o compoziţie din trei elemente: 1.
Imaginarea locului în care „eul” se reflectă în cadrele de percepţie ale celorlalţi.
2. Evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecăţi imaginate. 3.
Reacţia personală şi de grup la această imagine. (Sociologie Românescă, vol.1 nr.3, 2003, 16)
G. H. Meed(1863-1931) preia ideile lui Cooley şi le dezvoltă. „Nu se poate vorbi despre „sine” şi de conştiinţă în afara interacţiunii sociale”. (M. Dinu, 2004, 193) În viziunea sa o atitudine empatică reprezintă „cheia” interacţiunii cu semenii noştrii. Dacă ne asumăm rolul lor deducem mai uşor rolurile sociale, începând cu cele din familie, pe care le învăţăm din copilărie, până la studierea unor roluri mai complexe prin extinderea relaţiilor noastre. Aceasta produce un concept identitar pe care Mead îl numeşte „eul generalizat”. (apud, idem, 193) Pentru Mead, simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea dintre indivizi în cadrul interacţiunilor reciproce. El distinge două faze în formarea sinelui: faza de joacã, „play stage”, copilul joacã rolul unor persoane pe care le întalneşte des în mediul său: rolul doctorului, al poliţistului, rolul mamei sau al tatãlui. Caracteristic pentru aceastã etapã este faptul că persoanele imitate sunt percepute într-un anumit fel de copil. Acesta imită o trăsătură dominantă a personajului ales în aceastã fazã, trecând dintr-un rol într-altul dupã cum îi convine. Joaca copilului evolueză de la simpla imitaţie la jocuri mai complicate, în etapa jocului „game stage”, copilul rãspunde simultan regulilor jocului propriu-zis, precum şi cerinţelor unor posibili coechipieri. În acest stadiu el trebuie să fie capabil să imbraţişeze mai multe roluri, fiind nevoit să respecte regulile impuse. Deci, avem de-a face cu un rol mult mai complex, dominat de norme, în cadrul cãruia comportamentul trebuie sã ţinã cont, simultan, de rolurile jucate de cãtre toţi ceilalţi. Ceea ce apare nou în aceastã fazã „game stage”, este apariţia unui „altul” care sintetizeazã atitudinile tuturor celor implicaţi în acelaşi proces. Astfel, se face trecerea la „altul generalizat“ care reprezintă valorile generale şi reguliile morale prezente în cultura în care individul se dezvoltă, dar care este permanent şi direct dependentă de comportamentul individului. Unitatea sinelui individual este conferită de comunitate sau de grup social, care îi apar sub formă de „altul generalizat", construindu-se o experienţă de grup. Altul generalizat ne leagă de societate, de concepţiile societăţii cu privire la ceea ce este şi ceea ce nu este adecvat pentru un anumit rol pe care îl îndeplini într-un context social dat. Formarea sinelui este un proces central al socializării, ce se formează în cadrul unui proces social, din acţiunile altor actori cu care el se identifică. Pentru Mead,
simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea dintre indivizi, în cadrul interacţiunilor reciproce. Interacţiunea este un proces prin care fiecare persoană devine capabilă să se pună în locul alteia, într-o manieră imaginară, prin preluarea de roluri, prin presupuneri şi anticipări empatice sau intuitive. Astfel indivizii interacţionează şi îşi formează o bază comună de simboluri, dar în acelaşi timp îşi definitivează şi propiul sine. (idem, 194-206) Pornind de la ideile autorilor menţionaţi anterior, H. Blumer elaborează „teoria interacţionismului simbolic” bazată pe următoarele trei principii: 1.
„ Oamenii (re)acţonează faţă de realităţile cu care se confruntă în funcţie de semnificaţiile pe care acestea le au pentru ei.
2.
Semnificaţiile lucrurilor derivă sau se nasc din interacţiunea socială pe care individul o are cu alţi subiecţi umani.
3.
Aceste semnificaţii îi servesc individului în procesul interpretării faptelor, situaţilor, evenimentelor”. (idem, 43)
Ervin Goffman nu se opreşte la această idee, ci ne vorbeşte despre tehnici şi deviaţii ale creării imaginii ce apar în diferite grupuri. Realizarea spectacolului are avantaje şi dezavantaje, dar mai ales foarte multe riscuri. Acesta consideră că, atunci când un individ se află în prezenţa altora, aceştia încearcă în general să obţină informaţii despre el sau să scoată la lumină informaţii pe care deja le deţin. Ei extrag aceste informaţii din atitudini, înfăţişare, experienţe anterioare, analogii. ( E.Goffman, 1956/2003 , 29) „Expresivitatea individului (capacitatea sa de a da impresii) implică două tipuri de semiotică radical diferite: expresia pe care o dă şi expresia pe care o transmite” (idem, 30). Prima reprezintă comunicarea tradiţională, pe când expresia pe care o transmite implică simbolistica, interpretarea pe care doreşte să o primească de la celălalt. Ea este o „gamă largă de acţiuni pe care ceilalţi le pot percepe ca simptomatice pentru actor, presupunerea lor fiind că acţiunea a fost efectuată pentru alte motive decât informaţiile transmise astfel”( idem31). Nu există nimic clar stabilit, ci trăim, după cum afirmă Goffman, într-o lume a inferenţelor. Individul are dorinţa perpetuă de a controla atitudinea celorlaţi, în principal cea raportată la el. Dorinţa lui acută de a crea o anumită imagine îl determină pe individ să-şi impună un anumit set de acţiuni pe care le va respecta. Am putea astfel să afirmăm că aproape nimic din ceea ce mai face omul nu mai este autentic. Însă nu întotdeauna individul se comportă atât de premeditat. Nu neapărat pentru că nu ar vrea, cel puţin nu conştient, ci mai ales pentru că nu poate. Există situaţii în care acesta este excesiv de atent cu propriile acţiuni, fără a fi conştient de reacţia pe care o poate provoca, precum şi situaţii în care se va comporta într-un anumit fel din dorinţa de a se conforma tradiţiei grupului. De multe ori individul nu este conştient de
ceea ce declanşează. Atunci are loc asimetria în procesul de comunicare, după cum afirmă Goffman, „când individul este conştient doar de un flux al comunicării, iar martorii săi sunt conştienţi de acest flux, precum şi de un flux secundar” (idem, 35). Cu alte cuvinte, acesta apare atunci când individul se concentrează foarte mult asupra a ceea ce are de spus, dar nu este atent de ceea ce poate induce ascultătorilor, nu ţine cont de modul în care aceştia pot interpreta situaţia. Ceialţi au tendinţa „de a verifica aspectele controlabile ale comportamentului cu ajutorul celor mai puţin controlabile” (cum ar fi comportamentul nonverbal). În acelaşi timp, vorbitorul poate să-şi controleze şi aceste semnale. Astfel ,,se reinstaurează simetria procesului de comunicare” şi se pregăteşte scena pentru „un tip de joc al informaţiilor – un cerc potenţial infinit de disimulări, descoperiri, false revelaţii şi redescoperiri” (idem, 36). În schimb, dacă individul are un comportament controlat şi dă impresia că ar fi necontrolat apare din nou asimetria procesului de comunicare. Importanţa primelor impresii este de asemenea covârşitoare. Locul în care se plasează individul înr-o anumită situaţie impune o ,,anumită cerinţă morală” asupra celorlalţi. Interacţiunea poate fi definită în mare ca influenţa reciprocă a indivizilor asupra acţiunilor celuilat, atunci când se află unul în prezenţa fizică imediată a altuia, iar „performarea” presupune totalitatea activităţilor întreprinse pentru a influenţa. Totodată, modelul prestabilit de o acţiune într-o anumită situaţie poartă numele de „rol” sau „rutină”. Când acest rol se joacă în faţa aceluiaşi public, în diferite ocazii, poate apărea o relaţie socială ceea ce poate determina ,,un status social care se exercită prin intermediul rolului”(idem, 43).
