Shi Naian Si Luo Guanzhong - Osanditii Mlastinilor [Ibuc.info]

1

SHI NAIAN & LUO GUANZHONG

OSÂNDIŢII MLAŞTINILOR VOLUMUL I Traducere, din limba chineză de MIRA şi CONSTANTIN LUPEANU EDITURA MILITARĂ BUCUREŞTI, 1987

2

CUVÂNT ÎNAINTE În istoria multimilenară a Chinei, perioada dinastiei Tang (618-907) s-a impus prin câteva realizări ce au influenţat domenii decisive pentru destinele omenirii: au fost tipărite primele cărţi şi s-a descoperit praful de puşcă; s-a stabilit pentru prima oară în lume lungimea meridianului şi a fost pus în funcţiune primul orologiu mecanic. Unitatea politică şi de stat a Chinei în răstimpul a aproape 300 de ani a permis o largă deschidere spre exterior, contactul cu alte lumi, mai cu seamă prin intensificarea schimburilor comerciale pe celebrul drum al mătăsii. Civilizaţia chineză a pătruns în Vietnam, Coreea, Japonia; pe de altă parte, China a fost conectată la noi valori spirituale. Imperiul chinez în vremea dinastiei Tang cuprindea aproximativ 50 de milioane de locuitori din care peste un milion se aflau în capitala Changan. Între 907 şi 960 a urmat o perioadă de dezintegrare, de dezordine politică şi războaie, succedându-se cinci dinastii, efemere, întemeietorii lor dovedinduse incapabili să stăpânească ţara. Celor cinci dinastii din nord li s-a adăugat existenţa a zece regate în sudul Chinei, în fond tot atâtea case feudale independente, susţinute de forţa armată. După aproximativ o jumătate de secol de la căderea dinastiei Tang, fondată de o familie de ofiţeri cu numele de Li, un alt militar, Zhao Kuangyin, reface unitatea imperiului, inaugurând epoca dinastiei Song (de nord: 9601127 şi de sud: 1127-1279). Întărirea puterii centrale a condus la sporirea stabilităţii sociale, la progrese în multe domenii. A fost descoperită busola şi a început să se practice pictura pe mătase. Schimburile comerciale s-au intensificat datorită apariţiei monedei de hârtie. Economia agrară cunoaşte o puternică dezvoltare, în primul rând, prin perfecţionarea tehnicii şi a uneltelor agricole, prin ameliorarea soiurilor de cereale şi în special a orezului, extinderea suprafeţei agricole prin desţeleniri, perfecţionarea tehnicii irigării. După o Carte a agriculturii, tipărită în 1149, sudul Chinei obţinea câte şase sau şapte recolte pe an. Industria (meşteşugărească) cuprindea opt branşe: minerit, metalurgie, producerea sării, a hârtiei, textile, porţelan, lacuri şi vopsele şi tehnica tipografică. Bi Shen inventează tiparul cu caractere mobile, care începând din secolul al XII-lea este folosit şi în Coreea, apoi în Japonia. Prin intermediul perşilor şi arabilor această invenţie care a revoluţionat mijloacele de răspândire a cunoştinţelor ajunge în Europa. Explozibilul, inventat în dinastia Tang, este utilizat în domeniul militar 3

începând din secolul al IX-lea. În anul 969, Feng Jishen descoperă tehnica rachetei, prin fixarea unei bucăţi de explozibil pe săgeţi. Un puternic avânt îl cunoaşte construcţia de nave, chinezii devin corăbieri iscusiţi, vasele lor servind pentru legături cu Japonia, India şi Egipt. Se dezvoltă piaţa internă şi prosperă pătura comercianţilor. Reţeaua oraşelor creşte, ele dezvoltându-se după anumite reguli ale sistematizării. Clădirile se menţin aceleaşi ca în sate; ele aveau cel mult un etaj sau două, largi curţi interioare; grădini etc. Exista însă o unitate de stil pornind din centrul oraşului, până în suburbii şi la ţară. Diferenţierile ţineau de statutul social şi de avere. Oraşele dispuneau de numeroase pieţe, magazine şi restaurante. Exista un personal specializat în alimentarea cu apă, cărbune pentru foc, în stingerea incendiilor etc. Oamenii circulau, făceau călătorii, pelerinaje. Funcţionau poştalioane şi hanuri bine puse la punct. La un secol şi jumătate de la înfiinţarea dinastiei Song contradicţiile sociale acumulate se agravează. Izbucnesc răscoale populare care se ţin lanţ. Gravele probleme cu care se confruntă populaţia, ce atingea o sută de milioane de oameni, erau amplificate de o acută criză financiară, la care se adăugau atacurile puternice şi permanente ale seminţiilor aflate la nord şi la vest de Marele Zid. Pământul era concentrat în mâinile unor mari latifundiari, care controlau mai bine de jumătate din suprafaţa arabilă a ţării. După mişcarea reformistă, în fruntea căreia s-a aflat cărturarul Wang Anshi (1021-1086), prim-ministru între 1068 şi 1076, care iniţiase impozite asupra tuturor terenurilor, renunţarea la unele corvezi, înfiinţarea pieţei libere etc., puterea în stat a fost preluată succesiv de şase mandarini începând cu primul-ministru Cai Jing, numiţi de popor „cei şase tâlhari”. Birocraţia şi corupţia îşi fac tot mai simţite urmările. Ţara era condusă de împărat, prin intermediul unui Mare Secretariat, în frunte cu un Mare Secretar sau prim-ministru. Se produsese însă o mare polarizare: pe de o parte, marii mandarini, moşierii care deţineau întinderi de pământ, da zhuangyuan, şi marii negustori, iar pe de altă parte poporul de rând: ţăranii, meşteşugarii, micii comercianţi. Între aceştia, exista o a treia clasă, eterogenă, formată din cărturari săraci, care nu dobândiseră dregătorii, micii funcţionari de la magistraturi şi prefecturi, ofiţeri inferiori, învăţători, povestitori publici, prezicători, călugări etc. Din rândul acestora, aşa cum rezultă şi din paginile acestui roman, se vor alege capii răzvrătiţilor. Sunt oameni cu o oarecare cultură, civilă sau militară, cu experienţă de viaţă; ei cunosc legile ţării şi cauzele nedreptăţilor sociale: în acelaşi timp, sunt oameni drepţi, curajoşi, capabili să conducă mulţimile. 4

Cultura în epoca dinastiei Song cunoaşte noi împliniri. Creşte numărul şcolilor de stat şi particulare, se multiplică cercurile erudite, favorizate de avântul tipăriturilor. Literatura, istoria, filosofia şi pictura se constituie ca domenii distincte ale creaţiei. În această perioadă se impun poetul Su Shi (1036-1101), apoi cea mai mare poetă a Chinei, Li Qincizhao (1084-1150), pictorul şi criticul de artă Mi Fu (1051-1107), filosoful Zhu Xi (1130-1200), care în lucrarea sa Şi shu jizhu (Comentarea celor patru cărţi clasici) se ocupă de raţionalizarea confucianismului şi conceperea unei sinteze a învăţăturilor clasice. Epoca Song înregistrează de asemenea o bogată literatură populară, născută la oraşe, a căror societate includea demnitarii, o parte a aristocraţiei, negustorimea, dar şi păturile de jos şi anume meşteşugarii, slujbaşii, slugile. Pentru aceştia din urmă, apar şi prosperă două forme de literatură populară: teatrul şi povestirea. Teatrul excela mai ales în dialogul satiric, cuplete, cântece şi dansuri. Acum se răspândeşte meseria povestitorilor publici, shuo hua ren. La început, ei vor reda prin viu grai, într-o manieră cât mai atractivă, poveştile populare, apoi îşi vor aşterne în scris un fel de texte-bază, dând naştere unei literaturi care avea să fie numită huaben, texte vorbite. Povestitorii se vedeau obligaţi să aleagă acele teme care erau cunoscute şi îndrăgite de orăşeni. Cele mai multe huaben vor fi deci povestiri scurte, istorisiri realiste, culese din viaţă. Unele texte, prelucrate de cărturari, în paralel cu ideea respingerii nedreptăţilor sociale, caută şi o soluţie de remediere a lor, indicându-i ca salvatori pe unii dregători luminaţi. Dintre huaben inspirate din istorie se cunosc: Da song Xuanhe yi shi (Faptele transmise din timpul domniei Xuanhe din Marele Song), scriere care proslăveşte războiul popular de pe Muntele Liang; Wu dai shi ping hua (Istoria celor cinci dinastii, pe înţelesul tuturor) şi altele. Romanul Shuihu zhuan (Osândiţii mlaştinilor) este cronica unui celebru război ţărănesc, care a avut loc între 1115 şi 1122, sub conducerea lui Song Jiang, conducătorul răzvrătiţilor făcându-se renumit prin mobilitatea de acţiune şi tactica ingenioasă de luptă. Faptele sunt reale. Song Jiang deci, ca şi alţi eroi ai cărţii au existat în realitate şi numai câteva personaje sunt rodul ficţiunii. Autorii au rescris întâmplările pe baza unor huaben şi a unor piese de teatru din dinastia Ytian (1271-1368), dar şi a tradiţiei orale, a legendelor populare. Prima ediţie tipărită a romanului nu mai există. Se păstrează mai multe versiuni cu o sută douăzeci, cu o sută, şi cu şaptezeci de capitole, ca şi unele ediţii abreviate. De cea mai mare consideraţie se bucură ediţia în o sută de capitole, după care s-a realizat această traducere, datând din epoca Wanli, 5

aproximativ din anal 1610. Ediţia în şaptezeci de capitole a fost imprimată în anul 1641 de cărturarul Jin Shengton, care a eliminat cele mai multe dintre versuri şi capitole întregi de la sfârşit, adăugând la final capitolul despre prinderea şi lichidarea tuturor răsculaţilor. Această ediţie este respinsă astăzi, considerându-se că felul în care ea a fost întocmită ar fi avut drept scop condamnarea oricăror acţiuni de revoltă. Despre Shi Naian şi Luo Guanzhong, autorii romanului, se ştiu puţine lucruri. Ambii au trăit în secolul al XIV-lea; au fost contemporani cu Giovanni Boccaccio (1313-1375), având ca puncte comune cu acesta cuprinderea în operele lor a moravurilor vremii, în largi fresce sociale, printro mare varietate de tipuri umane, ca şi împletirea criticii cu satira. Se cunoaşte cu exactitate anul morţii lui Shi Naian (se pronunţă Şi Nai-an), 1370, şi faptul că a fost înmormântat la Suzhou. S-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea şi era originar din Hangzhou. A fost un mandarin luminat şi ar fi participat la o răscoală împotriva cotropitorilor mongoli, acest amănunt explicând puterea de evocare a faptelor istorice, a scenelor de război din roman. Luo Guanzhong (se pronunţă Lua Cuan-giun) a trăit tot în Hangzhou, aproximativ între 1330 şi 1400. Lui i se atribuie compilarea a 17 romane istorice, cel mai renumit fiind San guo yanyi (Cele trei regate). Unii contestă existenţa fizică a lui Shi Naian, alte mărturii spun că ar fi fost învăţătorul lui Luo Guanzhong. Se spune că Osândiţii mlaştinilor a fost scris de Shi Naian şi revizuit sau completat de Luo Guanzhong. Dintre sutele de romane redactate şi tipărite în secolele XIV-XVII, cele mai multe sunt anonime sau semnate cu pseudonim. Când autorul e cert, romanul este o compilaţie, iar cărturarul care îl semnează a adunat, a prelucrat şi a editat întâmplări cunoscute de toată lumea. Fantezia lui este reţinută sau aplicată în elemente de amănunt ale textului. De aceea, o caracteristică de seamă a istoriilor literare chineze este aceea că ele prezintă nu atât autori faimoşi, cât evoluţia unor teme literare şi a unor personaje celebre. Prin cei 108 eroi, numiţi, la modul simbolic, întruchiparea a treizeci şi şase de spirite celeste şi a şaptezeci şi doi de demoni ai pământului – maioritatea acestora, ca şi captivantele lor peripeţii fiind rodul imaginaţiei –, romanul urmăreşte cauzele şi desfăşurarea acestui celebru război ţărănesc. Refugierea pe Muntele Liang devine unica soluţie pe care o au cei năpăstuiţi. Metoda narativă este interesantă pentru vremea în care a fost scris romanul. Eroii cărţii şi ai răscoalei sunt prezentaţi, unul câte unul, înainte de a fugi din societate şi a se alătura răsculaţilor. Acţiunea de bază se desfăşoară în zona Muntelui Liang, înconjurat de o salbă de lacuri şi mlaştini formate de 6

revărsările Fluviului Galben, ţinut localizat astăzi în provincia Shandong, unde o armată de mii de oameni, condusă de câţiva bravi ofiţeri, cărturari ori simpli ţărani luptă împotriva tiraniei. Ca şi haiducii noştri, ei îi ajută pe nevoiaşi şi îi pedepsesc pe cei lacomi şi hrăpăreţi. Interesant de notat este faptul că oamenii, nu se răscoală împotriva statului, ci împotriva rânduielilor sociale, că războiul nu-l vizează atât pe împărat, Fiul Cerului, autoritatea supremă pe pământ, cât pe mandarinii corupţi, pe negustorii şi moşierii oprimatori, care în concepţia autorilor romanului înşelau deopotrivă poporul şi conducerea supremă în imperiu. Prima întâmplare îl are ca erou (negativ) pe Gao Qiu, un pierde-vară ajuns mareşal al Palatului imperial, pentru a fixa de la bun început atmosfera de societate coruptă, decadentă. Din pricina lui suferă Wang Jin şi Lin Chong, apoi sunt prezentaţi Lu Profunzime, Yang Zi, Chao Gai, Song Jiang şi alţii, personaje stăpânite de spiritul dreptăţii. Eroii sunt din medii diferite: pescari, meşteşugari, cărturari, mici moşieri, ofiţeri inferiori, cârciumari şi negustori mărunţi. Dar indiferent de originea şi de experienţa de viaţă, deosebite, numitorul lor comun este unitatea frăţiei şi tăriei în fortăreaţa din munţi, ţelul suprem fiindu-le înlăturarea nedreptăţilor sociale şi instaurarea unei societăţi ideale, a frăţiei, în care toţi oamenii sunt egali. După primele succese militare, oamenii năpăstuiţi iau calea salvatoare a ţinuturilor mlăştinoase din preajma Muntelui Liang, şi, treptat, motivaţia luptei lor devine mai profundă, ea se identifică unor cauze generale de nemulţumire socială şi astfel hărţuielile şi atacurile, izolate la început, iau forma şi dimensiunea unui adevărat război ţărănesc, ameninţând în mod serios feudalitatea. Romanul este în acelaşi timp o odă închinată eroilor populari. Sunt descrise întrecerile dintre luptători, bătăliile duse de răsculaţi cu armatele mandarinale, acţiunile cu valoare tactică în vederea victoriei. Pe de altă parte, romanul pulsează de viaţa reală a evului mediu chinez; sunt descrise obiceiurile timpului, mentalitatea oamenilor epocii. Ceea ce defineşte în mod specific stilul romanului tradiţional chinez este subordonarea faptelor de viaţă atitudinii, implicit şi explicit, subiective, morale sau filosofice, a autorului povestitor. Nimic nu este întâmplător, chiar dacă se face uz copios de întâmplare trăită, fiindcă totul capătă o încărcătură semnificativă, pilduitoare. Autorul este demiurgul unei lumi vii, reale, pe care atunci când nu o comentează el, o lasă să se comenteze singură, prin întâmplările narate. Se poate vorbi de o parabolă vie, povestită cu fapte de viaţă semnificative, a cărei gravitate filosofică şi morală decurge în egală măsură din expresivitatea literară. 7

Civilizaţia Chinei este una raţională, bazată pe relaţii simple. Preceptele învăţătorului neamului, Confucius (Kong Zi, 551-479 î.e.n.) nu au nimic comun cu aspectele religioase ale vieţii, principala preocupare a învăţăturii confucianiste fiind cunoaşterea de sine. Firea chinezului este umanistă, antimistică. De aceea, dacă în roman, faptelor de vitejie li se adaugă şi unele credinţe în forţe supranaturale, acestea trebuie înţelese pe de o parte prin sorgintea lor populară, iar pe de alta prin natura lor estetic-literară, de fantezie, menite, ea şi poemele intercalate în text, să dea o dimensiune cuprinzătoare istoriei şi vieţii. Dincolo de lupta lor pe viaţă şi pe moarte, personajele eroice exprimă tendinţa spre o societate dreaptă, ideală. Lupta lor strălucită, spiritul de abnegaţie se află în totală opoziţie cu viaţa mizeră şi societatea coruptă în care trăiesc. Partea ultimă a romanului, care se îndreaptă spre inevitabilul final tragic, este scrisă prin excelenţă la modul realist. În opoziţie cu episoadele faptelor de vitejie, în roman se va simţi încărcătura satirică şi critică, de dezvăluire a nedreptăţilor sociale, de prezentare a unor personaje negative cum sunt Gao Qiu, primul-ministru Cai Jing şi alţi reprezentanţi ai clasei dominante. Trebuie remarcat faptul că Osândiţii mlaştinilor este considerat unul din cele mai uluitoare romane ale literaturii chineze. Secole de-a rândul, el a susţinut moralul şi idealurile maselor largi, iar în epoca modernă el a însemnat o adevărată şcoală de educaţie pentru revoluţie. Din împletirea romantismului cu realismul rezultă un întreg fascinant, cu o puternică notă educativă, un edificiu romanesc măreţ, care înfruntă secolele. Titlul cărţii Shui hu zhuan, ar însemna: Istorii, biografii din zona smârcurilor şi a apelor, deoarece shui este apă; hu, smârc, mlaştină; zhuan, istorie biografică, povestire scrisă în stil istoric. În România, romanul a fost publicat în anul 1963, în Editura pentru literatură universală, într-o variantă restrânsă, de 15 capitole, dintr-o versiune în 70 de capitole, menţionându-l ca autor numai pe Shi Naian. Traducerea s-a efectuat după o ediţie englezească, datorată romancierei Pearl S. Buck, intitulată All man are brothers, (Toţi oamenii sunt fraţi). Traducătorii prezentei variante româneşti începuseră travaliul după o ediţie mai veche, din anul 1975, a Editurii Literatura poporului, Beijing. La primirea ediţiei din anul 1983, publicată de aceeaşi editură, au reluat tălmăcirea, revăzând-o capitol după capitol şi punând-o de acord cu această ediţie ultimă, completă. Au păstrat capitolele aşa cum sunt, inclusiv titlurile originale, poeziile cu care se deschide fiecare capitol şi pasajele poematice, menite să înfrumuseţeze, să potenţeze isprăvile eroilor. 8

În acelaşi timp, din cauza numărului mare de personaje şi, ţinând cont că numele chinezeşti se reţin greu, am recurs, mai cu seamă în privinţa personajelor principale, la, un artificiu. După prezentarea lor, am folosit cel mai adesea supranumele sau porecla fiecăruia, traduse în românește, şi doar uneori am mai preluat numele chinezesc, aceasta doar pentru o notă de culoare locală. Sperăm că prin aceasta, romanul va câştiga în limpezime, eroii săi putând rămâne în inimile şi în memoria cititorilor, în special a celor tineri. Cuprindem în acest volum primele 23 de capitole din cele o sută ale originalului. Celelalte vor urma, graţie Editurii Militare, în următorii ani, pentru împlinirea în limba română a uneia din capodoperele literaturii universale, într-o ediţie pe măsură. MIRA şi CONSTANTIN LUPEANU

9

CUPRINS PRECUVÂNTARE CAPITOLUL I ZHANG CITITORUL ÎN STELE SE ROAGĂ PENTRU A SCĂPA LUMEA DE MOLIMĂ; DIN NESĂBUINŢĂ, MAREŞALUL CURŢII DĂ DRUMUL DEMONILOR CAPITOLUL II INSTRUCTORUL MILITAR WANG PLEACĂ ÎN SECRET LA PREFECTURA YANAN; NOUĂ DRAGONI SE RĂSCOALĂ ÎN SATUL SĂU DE BAŞTINĂ CAPITOLUL III NOUĂ DRAGONI PĂRĂSEŞTE NOAPTEA JUDEŢUL HUAYIN; CĂPITANUL LU ÎL OMOARĂ ÎN LOVITURI DE PUMN PE MĂCELARUL ZHENG CAPITOLUL IV MOŞIERUL ZHAO REPARĂ TEMPLUL WENSHU; LU PROFUNZIME FACE MARE TĂRĂBOI PE MUNTELE CINCI TERASE CAPITOLUL V MICUL DESPOT PĂTRUNDE BEAT ÎN PATUL DRAPAT ÎN AUR; CĂLUGĂRUL TATUAT FACE SCANDAL ÎN SATUL FLORII DE PIERSIC CAPITOLUL VI NOUĂ DRAGONI TÂLHĂREŞTE ÎN PĂDUREA PINILOR ROŞIETICI; PRONFUZIME PUNE FOC TEMPLULUI WAGUAN CAPITOLUL VII CĂLUGĂRUL TATUAT SCOATE DIN RĂDĂCINI UN PLOP; CAP DE LEOPARD INTRĂ DIN GREŞEALĂ ÎN SANCTUARUL TIGRULUI ALB CAPITOLUL VIII CAP DE LEOPARD ESTE ÎNFIERAT ŞI EXILAT; PROFUNZIME DISTRUGE PĂDUREA CU MISTREŢI CAPITOLUL IX MĂRITUL MANDARIN ARE CASA DESCHISĂ PENTRU OASPEŢI DE PRETUTINDENI; CAP DE LEOPARD ÎL ÎNVINGE ÎN LUPTĂ PE INSTRUCTORUL HONG CAPITOLUL X CAP DE LEOPARD SE ADĂPOSTEŞTE LA TEMPLUL SPIRITUL MUNTELUI; OFIŢERUL LU QIAN DĂ FOC HAMBARELOR CAPITOLUL XI DIN PAVILIONUL DE PE MALUL LACULUI, RECHINUL USCATULUI DĂ SEMN CU O SĂGEATĂ; CAP DE LEOPARD URCĂ ÎNTR-O NOAPTE VIFOROASĂ PE MUNTELE LIANG CAPITOLUL XII CAP DE LEOPARD RĂMÂNE ÎN FORTĂREAŢA DE PE MUNTELE LIANG; FIARA TUCIURIE ÎŞI VINDE SABIA ÎN CAPITALA RĂSĂRITEANĂ CAPITOLUL XIII DETAŞAMENTUL DE AVANGARDĂ ÎŞI DISPUTĂ ONORURILE PE CÂMPUL DE INSTRUCŢIE; FIARA TUCIURIE ÎŞI ARATĂ MĂIESTRIA ÎN TURNIRUL DIN CAPITALA DE MIAZĂNOAPTE CAPITOLUL XIV DEMONUL CU PĂR ROŞCAT DOARME BEAT ÎN TEMPLU; REGELE CERESC RECUNOAŞTE UN FÂRTAT ÎN SATUL MALUL RĂSĂRITEAN. CAPITOLUL XV ÎNŢELEPTUL ÎI CONVINGE PE CEI TREI FRAŢI RUAN SĂ LI SE ALĂTURE; CU VOINICUL VICTORIOS SE ÎMPLINEŞTE PROFEŢIA CELOR ŞAPTE STELE 10

CAPITOLUL XVI FIARA TUCIURIE ESCORTEAZĂ PREŢIOSUL CONVOI; ÎNŢELEPTUL OBŢINE DARURILE PRIN INTELIGENŢĂ CAPITOLUL XVII LU PROFUNZIME CUCEREŞTE SINGUR MUNTELE DOI DRAGONI; ÎMPREUNĂ CU FIARA TUCIURIE SUPUNE TEMPLUL PERLA PREŢIOASĂ CAPITOLUL XVIII FRUMOSUL BĂRBOS ÎL TRAGE PE SFOARĂ PE TIGRUL ÎNARIPAT; SONG FLUVIU ÎL AJUTĂ PE REGELE CERESC SĂ FUGĂ CAPITOLUL XIX CAP DE LEOPARD STÂRNEŞTE ÎNCLEŞTĂRI ÎN FORTĂREAŢA DE LÂNGĂ SMÂRCURI; REGELE CERESC PUNE DESTUL DE UŞOR STĂPÂNIRE PE MUNTELE LIANG CAPITOLUL XX CAVALERII DREPTĂŢII DIN SMÂRCURILE MUNTELUI LIANG ÎŞI ARATĂ RESPECTUL PENTRU REGELE CERESC; DEMONUL CU PĂR ROŞCAT PLEACĂ DIN YUNCHENG PE O NOAPTE CU LUNĂ CAPITOLUL XXI SCORPIA SE ÎMBATĂ ŞI-L SNOPEŞTE ÎN BĂTAIE PE TANG VIŢELUL; SONG FLUVIU O UCIDE ÎNTR-O CLIPĂ DE FURIE PE DRĂGĂSTOASA CAPITOLUL XXII DOAMNA YAN FACE ZARVĂ LA MAGISTRATURĂ; ZHU TONG SE POARTĂ CAVALEREŞTE LĂSÂNDU-L PE SONG FLUVIU SĂ SCAPE CAPITOLUL XXIII MARELE MANDARIN OFERĂ ADĂPOST OASPEŢILOR SĂI ÎN JUDEŢUL HENGHAI. WU SONG, PINUL, OMOARĂ UN TIGRU PE DEALUL SOARELUI

11

PRECUVÂNTARE Un poem: Când caut prin desişul codrilor de cărţi, Descopăr învăţaţi cum nu-s prin alte părţi De ei nici avuţii, nici titluri nu se prind, Că-şi văd de ceai cu apă din gheaţă la topit Cu arme ale minţii, de lupte doritori, Ei povestesc de regi, de vechi cârmuitori, Punându-le-n cântar şi fapte mari şi mici; Întemeierea ţării, luptele de aici, În vremuri de războaie, neamul urgisit Plăpând triumf, un ram de salcă prăbuşit, Când omu-i doar fantomă-n luntrea pe ocean. Duium de nume-s morţii pierduţi peste mărgean. Dar mai mulţi anonimi ce slăvii i-au scăpat, Răpiţi cum luna plină-n valul înecat, Legenda-i drum dinspre ogor spre lacul mort; Cum de se suie unul-n pom să prindă peşti? Se-aburcă cimpanzeii-n ramu-n care pot. Ori arcu-ţi frânge braţul pentru ce-ţi doreşti? Mai bine cupa mi-o întorn cu gura-n jos Şi-ascult la cânt abia scornit, cu viers frumos. Şi altul: Pe vremea dinastiilor domneau în voie discordia şi haosul. Dar pân’ la urmă norii s-au împrăştiat şi cerul s-a ivit curat. Ca pentru-un veac au fost scăldate iarba şi copacii-n rouă şi lumină Şi peste apele şi munţii ţării liniştea-nţeleaptă s-a lăsat. Oricând, alei şi străzi te-orbeau cu strălucirea robelor neasemuite Din foişoare mândre şi clădiri se revărsau plăcute armonii. Nepăsătoare, lumea se bucura de viaţă, uitând de griji şi treburi, Ca într-o zi-nsorită, nesfârşită-n cântece de păsări şi flori mii.

12

Se spune că această poezie a fost scrisă pe când trăia împăratul Shenzong din dinastia Song, de către un vestit cărturar, pe numele său de familie Shao şi căruia i s-a zis după moarte Yaofu, iar ca taoist Integrul. În ea, el evocă vremurile tulburi, de lupte fără tihnă, de la sfârşitul epocii Tang şi din perioada Celor cinci dinastii, când domniile erau atât de efemere, încât aceea care era întronată în zori era schimbată cu o alta, în amurgul aceleiaşi zile. Într-adevăr: Zhu, Li, Shi, Liu, Guo au întemeiat dinastiile Liang, Tang, Jin, Han şi Zhou. Apoi nu mai puţin de cincisprezece împăraţi Au ţinut ţara în haos timp de cincizeci de ani În cele din urmă, cerul s-a milostivit şi-a întors osia norocului şi, astfel, într-o tabără ostăşească s-a născut Taizu, Întemeietorul, Împăratul Virtuţii Militare. În dimineaţa în care acest om ales s-a ivit pe lume, bolta a fost năpădită de purpură, înroşindu-se toată, iar apoi, peste noapte, văzduhul sa umplut de balsamuri ciudate, de parcă însuşi Pili, zeul fulgerului, se pogorâse pe pământ. Brav şi cutezător, inteligent şi aprig, acest Fiu al Cerului nu-şi afla pereche între toţi împăraţii ce domniseră de la începutul lumii. Cu un ditamai buzduganul, cât el de mare, a supus patru sute de prefecturi, măturând totul în calea sa şi a adus liniştea în câmpia centrală. Ţara şi-a numit-o Da Song1, Marele Song, şi i-a stabilit capitala la Bianliang. El a fost capul unui şir lung de împăraţi, fondatorul unei dinastii de patru sute de ani. Iată de ce cărturarul Shao Yaofu a exclamat cu îndreptăţită bucurie: „Dar până la urmă norii s-au împrăştiat şi cerul s-a ivit curat”; întradevăr, pentru popor atunci s-a săvârşit o minune a firii, ca şi cum soarele ar fi apărut pe neaşteptate, după ce o vreme fusese înghiţit de beznă. În vremea aceea, în masivul muntos Hua din partea de apus a ţării trăia schivnicul taoist Chen Tuan, om de înaltă virtute, înzestrat cu darul şi ştiinţa de a proroci ursita semenilor săi. Într-o bună zi, pe când cobora muntele, călare pe asinul său, l-a auzit pe un drumeţ spunând: — În Capitala Răsăriteană, la Bianliang, împăratul Chai Shizong a renunţat la sceptru, încredinţându-l comandantului Zhao2. 1

Se pronunţă Ta Sun: 960-1279. Zhao Kuangyin, fost ofiţer, fondatorul dinastiei Song. Rangul lui era jiandian, ofiţer superior, comandant al gărzii imperiale. Notăm dintru început că ne va fi greu să găsim corespondenţa pentru toate gradele şi funcţiile militare existente in 13 2

La aceste vorbe, sihastrul s-a bucurat din toată inima. Şi-a lovit fruntea cu palma şi a prins să râdă de unul singur în gura mare. Furat de veselia sa, a şi căzut de pe asin. Întrebat de pricina bucuriei sale zgomotoase, Chen a dat următoarea lămurire: — De aici încolo, în lume se va statornici tihna. Schimbarea era pe potriva voinţei cerului şi raţiunii pământului şi, totodată, şi pe placul oamenilor, care vieţuiesc între cer şi pământ. Zhao Kuangyin a încuviinţat abdicarea predecesorului său în anul Gengshen3, când a şi pus bazele domniei sale, întinsă pe şaptesprezece ani, timp în care sub ceruri s-a instaurat pacea. Lui, i-a urmat în scaun unul dintre fraţi, Taizong, care a domnit douăzeci şi doi de ani. După acesta a venit Zhengzong şi apoi Renzong. Împăratul Renzong era de fapt reîncarnarea nemuritorului Chijiao, Desculţul. Când a coborât pe pământ şi s-a născut ca simplu muritor, s-a pus pe plâns zi şi noapte fără întrerupere şi atunci Palatul a fost nevoit să emită o proclamaţie, făcând apel la oricine ar fi putut să lecuiască pruncul. Cerul s-a îndurat şi a trimis pe pământ Măreaţa Stea din Aur Alb sub chipul unui moşneag. Acesta s-a lăudat că numai el poate veni de hac beteşugului micului prinţ, a dezlipit anunţul cu proclamaţia, şi slujbaşul răspunzător de rezolvarea ei l-a condus la palat. Fiul Cerului a poruncit numaidecât ca bătrânul să fie lăsat să meargă în camerele interioare să-l vadă pe prinţ. Moşneagul a intrat la copil, l-a luat în braţe şi i-a şoptit la ureche opt cuvinte. Prinţul s-a oprit pe dată din plâns. Fără să spună măcar cine este, tămăduitorul s-a făcut cât ai clipi nevăzut, într-o adiere de vânt. Care erau cuvintele murmurate de el la urechea prinţului? Iată-le: „Civilii îşi au steaua lor proteguitoare, militarii aşijderea”. Atunci, Împăratul de Jad, care veghează cerurile, a şi trimis în lumea pământenilor două stele din palatul său, să-l slujească, întrupate în muritori, pe viitorul Fiu al Cerului. Astfel, Steaua Cărturarilor a devenit cu vremea Bao Zheng, prefect de Kaifeng şi membru al Academiei Diagrama Dragonului, iar Steaua Militarilor a ajuns

China imperială, unde exista o ierarhizare specifică. Acolo unde gradul respectiv nu-şi găseşte echivalent în denumirile corespondente din dicţionare şi enciclopedii, vom apela la un cuvânt generic: ofiţer sau comandant. 3 Anul Gengshen 960. Chinezii calculează scurgerea vremii prin înlănțuirea unor cicluri de 60 de ani, rezultate din permutarea a 10 semne cereşti, shi tiangan şi a 12 ramuri terestre, shier dizhi cărora le corespund 12 animale. Caracteristicile acestora determină dezvoltările anilor respectivi. 14

Di Qing, mareşalul care a condus o expediţie împotriva regatului Xia de Apus. Cu sprijinul acestor doi sfetnici, împăratul Renzong a domnit patruzeci şi doi de ani, pe care el singur şi i-a împărţit în nouă perioade distincte, dându-le şi denumiri pe măsură. Primii nouă ani, cunoscuţi şi ca etapa Tian Sheng, Cerul Sfânt, au fost paşnici şi mănoşi în recolte. Poporul a trăit în fericire şi nu s-a pomenit om care să ridice din drum lucrul altuia, iar porţile şi uşile erau lăsate neîncuiate peste noapte. Aceasta a fost perioada care a primit numele de „Prima abundenţă”. Au urmat alţi nouă ani de bogăţie, începând din primul an al etapei Ming Dao, Calea Luminii, şi până în al treilea an al etapei Huang You, Sprijinul Imperial, şi aceştia au fost numiţi „A doua abundenţă”. Vreme de alţi nouă ani, câmpurile au fost la fel de îmbelşugate şi perioada aceasta s-a chemat firesc „A treia abundenţă”. Aceşti douăzeci şi şapte de ani la un loc au fost denumiţi „Lumea celor trei abundenţe”. În tot timpul acesta, oamenii simpli s-au bucurat de o fericire fără margini. Cine s-ar fi gândit măcar că o asemenea mulţumire a sufletului poate aduce după sine o tristeţe grea? În primăvara anului următor însă, o molimă s-a abătut asupra pământului; din sud şi până în cele două capitale, n-a scăpat o colibă neatinsă. La Palat a plouat cu jalbe peste jalbe din fiece judeţ şi fiece prefectură, doar doar avea să se facă ceva. Umbla vorba că oamenii mureau pe capete, prăpădindu-se astfel mai mult de jumătate din oştenii şi civilii din Capitala Răsăriteană şi din împrejurimile ei. Prefectul de Kaifeng, Bao Zheng, a publicat reţetele aprobate oficial şi şi-a cheltuit banii pe doctorii, din dorinţa de a scăpa de năpastă poporul. Dar nici vorbă ca molima să poată fi ţinută în loc, dimpotrivă, ea se întindea tot mai mult. Neliniştiţi, mandarinii civili şi militari s-au sfătuit între ei, apoi s-au întrunit în Sala Orologiului4 aşteptând acolo zorii, să i se înfăţişeze cu toţii Fiului Cerului cu rugămintea să încuviinţeze ţinerea unei rugi pentru oprirea molimei. Dacă nu s-ar fi petrecut aşa, cum s-ar fi răspândit altfel în lume cele treizeci şi şase de spirite cereşti şi cum s-ar fi strecurat printre oameni cei şaptezeci şi doi de demoni, pricinuind zguduirea imperiului din temelii şi dezastrul casei Zhao? Poemul acesta stă mărturie:

4

Lou, instrument străvechi de măsurare a timpului, un fel de clepsidră turnată din bronz, alcătuita din mai multe nivele care comunicau între ele prin nişte orificii mici, pe unde se prelingea în picături apa. Timpul se măsura după cantitatea de apă strânsă în partea de jos a vasului, prevăzut în acest scop cu alt vas colector. 15

Zece mii de clanuri înfloresc prospere, Noapte-zi petrece lumea cea mai hună. Muzica şi ritmul, sheng şi yong5 uitate-s, S-a-narmat mulţimea dreptul să-l repună. Cavalerii-s strânşi în tabere prin mlaştini. Iar pe culmea Liang e floarea vijetimii, Jerfte-s fără număr să se-aleagă pacea. Timpul îi ridică-n glorie pe primii!

5

Instrumente muzicale din vechime. 16

CAPITOLUL I ZHANG CITITORUL ÎN STELE SE ROAGĂ PENTRU A SCĂPA LUMEA DE MOLIMĂ; DIN NESĂBUINŢĂ, MAREŞALUL CURŢII DĂ DRUMUL DEMONILOR Trâmbiţaşul cel cu creastă vineţie lumii îi vesteşte zorii. Preaînalţii dregători, în blănuri, intră-n Curtea Norilor de Jad Spre Palate îşi deschid mărinimia porţile cerului nouă, Soli din zece mii de ţări se inclină spre-mpărat. Soarele e încă palid, dar cel veşnic pune totul în mişcare. Fiul Cerului, dragonul parcă-noată în îmbălsămatul fum. E nevoie de-o poruncă, să salveze-mpărăţia de pericol, Laude să se întoarcă la lăcaşul phoenixului de acum. Se spune că pe când domnea Fiul Cerului Renzong, în ziua a treia a celei de-a treia luni din anul al treilea al perioadei Jia You, după cel de-al cincilea geng6 al zilei, la ora dragonului, împăratul intră în sala tronului să primească salutul de dimineaţă al mandarinilor săi. Iată: Nori de bun augur şi phoenicşi minunaţi ornează sala, Şi prin ele-ntreg palatul este visul de noroc. Flamuri flutură în vânt precum sălciile-n ceafă. Flori de rouă stau în calea armelor călite-n foc. Veghea cerului din umbră se revarsă în balsamuri. Când pe trepte roşii urcă slujitorii în alai; Într-o muzică divină, de plutită mângâiere, Litiera trece fluviul de-aur şi sclipiri de strai Şi perdeaua toată-n perle preţioase este trasă, Deschizând drumul puterii spre grămezi de bani ce ard, Uriaşe, desfăcute-s evantaiele de phoenicşi. Iar povara scumpă-i pusă lângă treptele de-alb jad. La trei pocnete de bice răzbătând din depărtare, 6

La chinezii antici, ziua şi noaptea erau împărţite în doisprezece perioade, numite geng, fiecare cuprinzând câte două ore din zilele noastre. Primul geng al nopţii începea la orele 11 seara. Cel de-al cincilea geng desemna ora dragonului, chen, şi era intervalul de timp dintre orele 7 şi 9 dimineaţa. 17

Se aşază-n două şiruri dregătorii din Palat. Maestrul de ceremonii strigă: — Cine are ceva de zis să iasă în faţă şi să vorbească. Dacă nu se află nimeni, curtea se retrage! Primul-ministru şi prim-adjunctul său înaintară câţiva paşi şi spuseră într-un glas: — Molima se întinde pe zi ce trece şi în capitală. Nenumăraţi oşteni şi civili îi cad pradă. Cu supunere vă rugăm, Maiestatea Voastră, ca printr-un gest mărinimos de iertare să scurtaţi pedepsele celor aflaţi în temniţe şi să-i scutiţi de biruri pe nevoiaşi, ca în felul acesta Cerul să se milostivească şi el, şi să-i cruţe de năpastă pe cei mulţi. Ascultându-le rugămintea, Fiul Cerului porunci degrabă ca Academia Hanlin să emită pe loc un act prin care să fie eliberaţi toţi deţinuţii şi prin care să fie şterse şi toate datoriile poporului; în acelaşi timp, din poruncă împărătească, templele din capitală trebuiau să ţină slujbe, pentru a se pune capăt dezastrului. Contrar aşteptărilor, molima se lăţi şi mai mult. Aflând acest lucru, Fiul Cerului se nelinişti peste măsură şi îşi convocă imediat mandarinii la sfat. Dintre ei, unul se ridică degrabă cerând să fie ascultat. Împăratul recunoscu în acesta pe Fao Zhongyan, unul dintre vice-primminiştri. Mandarinul bătu o mătanie, apoi rosti: — Molima îşi face de cap. Militarii şi civilii se sting cu duiumul, se pare că pentru nimeni soarele aflat acum la apus nu se mai întoarce la răsărit. După umila mea părere, n-o să scăpăm de această pacoste, ar trebui să-l chemăm neîntârziat în capitală pe cititorul în stele care este urmaşul în linie directă al sfinţilor părinţi taoişti de pe vremea dinastiei Han7. O dată sosit aici, să-i cerem să ţină o slujbă măreaţă la curtea imperială şi să facă un sacrificiu de trei mii şase sute de puncte, astfel ca ruga noastră să fie auzită de Împăratul Ceresc şi acesta să ia molima înapoi, scăpându-ne de pedeapsa pe care a trimis-o asupra poporului. Împăratul Renzong încuviinţă şi le porunci pe dată cărturarilor din Academia Hanlin să redacteze un act în acest sens, pe care îl semnă chiar el, apoi puse să se scoată o legătură de beţişoare de santal din rezervele imperiale. Îl numi pe mareşalul Hong Xin emisar ceresc, însărcinându-l să plece la Muntele Dragonului şi Tigrului din Xinzhou, provincia Jiangxi, 7

Dinastia Han, 206 î.e.n. – 220 e.n. Taoismul, curent filozofic întemeiat pe învăţătura lui Lao Zi cuprinsă în cartea Tao De Jing, Cartea căii şi a virtuţii, s-a constituit ca religie în primele secole ale erei noastre. 18

pentru a-l pofti şi a-l aduce la Curte pe cititorul în stele Zhang; şi în vreme ce în Palatul de aur se aprinsese santalul, plăcut mirositor, el însuşi îi înmână mareşalului Hong documentul cu ordinul de chemare a maestrului, îndemnându-şi sfetnicul să se aştearnă degrabă la drum. Hong Xin primi actul şi îl vârî într-o traistă pe care o purta la spate; îşi luă rămas bun de la Fiul Cerului, şi cu mănunchiul de santal într-o cutie de aur, porni călare în fruntea a zece oameni, apucând calea Guixiului, judeţ din cuprinsul prefecturii Xinzhou. Şi iată: În munţii îndepărtaţi verdele de jad e profund, apele sunt tăiate în zare, ca o privire limpede, curată. Flori nemaiîntâlnite, ca smulse dintr-un măiestrit brocart, sunt presărate prin păduri, iar sălcii molcome dansează lăsând să cadă la pământ ninsori de funigei de aur. În zile cu vâltori de vânt sau în acelea cu dogoare ei trag la hanuri ori se-opresc prin vreun cătun. Drumul e drept, dar gros de praf, pe noapte este greu de mers şi atunci din vreme fac popas la halta de poştalioane. Altfel, veşminte lungi mătură praful şi cai mândri galopează pentinderile vineţii. Mareşalul Palatului şi însoţitorii săi făcură mai multe zile până ajunseră în Xinzhou. Dregătorii ţinutului, mari şi mici, le ieşiră în întâmpinare, apoi trimiseră portăreii să le dea ştire stareţului şi călugărilor de la Templul Purităţii Supreme de pe Muntele Dragonului şi Tigrului, pentru ca aceştia să se pregătească de primirea edictului imperial. A doua zi, dregătorii îl conduseră pe mareşal până la poalele muntelui, unde dădură peste o mulţime de taoişti care coborâseră din lăcaşul lor să-i salute: unii băteau din tobe şi sunau din clopot ori interpretau imnuri religioase la instrumente muzicale, alţii purtau lampioane, beţişoare de santal aprinse, flori, stindarde şi litiere. Procesiunea aceasta îl conduse apoi, pe înaltul oaspete până la templu. Ajuns acolo descălecă, şi dintr-o privire, noul sosit observă cât de meşteşugită era arhitectura clădirii din faţa sa. Jur-împrejur pini răsuciţi, străvezii. Codrii adânci de chiparoşi, ca de jad. Deasupra porţii, inscripţia caligrafiată în auriu, morţii îşi dorm somnul sub tumuli cu tăbliţe funerare şi sigilii de jad. Într-o parte, retras, e templul împărătesc. Sălcii rare, despletite bocitoare, şi flori mândre, fără seamăn; alături de cuptorul magic aşteaptă, proaspăt preparate, pilulele nemuririi; icicolo pini pleşuvi şi ienuperi bătrâni. Zidul din stânga e vegheat din afară de un paznic de piatră. Nu lipsesc chipurile statuare ale panteonului taoist: prinţul unităţii elementelor primare, Yin şi Yang; în stânga lui, copila de jad şi băiatul de aur, amândoi cu un aer gânditor, stau de o parte şi de alta a Împăratului 19

Ceresc de Jad, cu părul despletit în vânt şi sabia în mână. Ţestoase şi reptile sunt călcate în picioare de războinicii din nord, ne-nfrânţi, purtând bonete de paradă şi botine cu talpa groasă, pe când bătrânii înţelepţi din sud pun la pământ dragonii fioroşi şi tigrii nesătui, înaintea templului stau înşiruite cele douăzeci şi opt de constelaţii, în spatele acestora sunt înfăţişaţi cei treizeci şi doi de fii ai cerului. Pe sub treptele templului se strecoară un râu domol, iar dincolo de curtea magnificei clădiri se înalţă un munte fermecător în frumuseţe. Fiinţe fabuloase, cocorul cu cioc roşu şi ţestoasa cu pene verzi prevestesc norocul şi viaţa cea mai lungă. În Palatul celor Trei Purităţi8 călugării taoişti se perindă bătând din gonguri de aur. În faţa altarelor sfinte, înţelepţii se închină bătând din toba de jad. Pe trepte sunt aduse ofrandenmiresmate de santal. În plin amurg, când ţigle ca de jad răsfrâng săgeţile de foc ale luminii din soarele aprins ca o agată roşie pentru-ntrunirile de pe terasele de jad. Chiar de la intrarea în templu, nori de bun augur sunt semne neîndoielnice de binecuvântare cerească. Toţii călugării, de la stareţ şi până la novici, îl înconjurară pe solul împărătesc şi îl conduseră la Palatul celor Trei Purităţi. Acolo, îl rugară să depună actul pe altar. — Maestrul cititor în stele unde este? întrebă mareşalul. — Am să vă lămuresc, mareşale, spuse stareţul. Maestrul este supranumit Xujing, Seninătate Pură, şi este o fire atât de exaltată, că nu se lasă tulburat de niciun fel de treburi lumeşti. Stă într-o colibă de stuf, făcută chiar de el pe vârful muntelui şi acolo meditează, hrănindu-şi spiritul. De aceea nu locuieşte cu noi în palat. — Acum însă are nevoie de el însuşi Fiul Cerului. Cum aş putea să dau ochii cu el? — Lăsaţi înscrisul aici, umilii de noi nu vom cuteza să-l citim. Dumneavoastră poftiţi în templu să gustaţi un ceai9. Vom discuta acolo.

8

San Qing, Cele Trei Purităţi, sunt zeităţi ale trinităţii zaoiste: primul este Yu Huang, Stăpânul suprem al spiritelor, anume Împăratul de Jad ori Împăratul Perlei; al doilea este Tao Chun, cel care controlează relaţiile dintre Yin şi Yang, principiile primordiale ale naturii, iar al treilea este însuşi filosoful întemeietor al taoismului, Lao Zi. 9 Ceaiul, cha, a fost introdus în China din India, de către un ascet, în anul 543. În secolul al IX-lea devenise deja o băutură naţională şi este nelipsită la orice ceas al zilei. Oaspeţii sunt întâmpinaţi înainte de toate cu o ceaşcă de ceai, iar banchetele cele mai deosebite se încheie tot cu servirea ceaiului. 20

Mareşalul făcu precum îi spusese stareţul. Se aşeza şi i se oferi ceai, după care i se aduseră mai multe feluri de mâncare. La sfârşitul mesei, înaltul oaspete întrebă iarăşi: — De vreme ce maestrul se află pe vârful muntelui, de ce nu se duce careva să-l cheme? — E adevărat că maestrul trăieşte pe vârful muntelui, ţinându-se departe de lume. Dar el stăpâneşte o neobişnuită înţelegere a Căii şi prin asta poate călări pe nori, pierzându-şi aiurea urma. Noi, călugării proşti, cu mare greu dăm de el. Cum să-l găsim şi să-i cerem să coboare acum? — Chiar dacă-i aşa, eu trebuie neapărat să-l întâlnesc; nu se lăsă mareşalul. Capitala este bântuită de o molimă necruţătoare. Fiul Cerului ma trimis în mod special cu actul imperial şi cu santal din provizia împărătească să-l invit pe maestru să ţină o slujbă la curtea imperială, astfel ca prin ea Împăratul Ceresc să alunge molima şi să salveze poporul. Pot eu să fac altfel decât aşa cum mi s-a poruncit? — Dacă Fiul Cerului ţine cu orice preţ să scape mulţimea de necaz, se cuvine, mareşale, ca la rândul vostru să vă arătaţi cu sufletul curat şi să dovediţi puţină voinţă, încetaţi prin urmare să mai mâncaţi carne, îmbăiaţivă şi schimbaţi-vă straiele strălucitoare cu unele simple, obişnuite, de pânză. Luaţi asupra voastră înscrisul imperial şi santalul şi, fără niciun însoţitor, apucaţi cărările muntelui, mergând pe jos. Acolo în vârf prosternaţi-vă şi strigaţi-l pe maestru spunându-i pentru ce aţi bătut atâta cale; doar în felul acesta este posibil ca el să vi se înfăţişeze. Dar dacă nu faceţi toate acestea cu sufletul şi trupul în curăţenie, zadarnică are să vă fie întreaga trudă, căci n-o să vă fie dat să-l întâlniţi. — De când am plecat din capitală am mâncat numai legume, cum să nu fiu pregătit sufleteşte? vorbi mareşalul. Dacă aşa se cuvine, voi face precum spui, şi chiar mâine în zori am să pornesc spre vârful muntelui. În noaptea aceea, se odihniră cu toţii în pace. A doua zi, la cel de-al cincilea geng, călugării taoişti îi pregătiră mareşalului nişte apă înmiresmată cu ierburi ştiute doar de ei şi îl poftiră să se îmbăieze, să îmbrace haine noi din pânză şi să-şi pună în picioare încălţări de paie. După ce gustă din mâncarea de post, oaspetele luă edictul, îl înveli într-o bucată de mătase galbenă10 şi-l puse într-o legătură, la spate. Apoi, aprinse santalul oferit de împărat, într-o cădelniţă de argint pe care o apucă într-o mână, gata de drum. Un întreg alai de călugări îl conduse în spatele templului, spre a-i arăta poteca ce ducea spre munte. 10

Galbenul era culoarea imperială. 21

— Dacă doriţi cu ardoare să salvaţi poporul, mareşale, îl povăţui stareţul, să nu daţi înapoi orice ar fi şi să nu vă pară rău de nimic în inima dumneavoastră, ci să ţineţi neabătut urcuşul, încrezător şi pios. Mareşalul îşi luă rămas bun de la mulţimea aceea de taoişti şi se aşternu singur la drum, rugându-se cerului să-l ocrotească. Pe la jumătatea muntelui, întrezări piscul semeţ pierdut printre pâcle de nori fumegoşi. De o frumuseţe fără seamăn: Rădăcini răsucite ca nişte şerpi, prin locuri stâncoase, colţoase, vârful magnific străpunge inima cerului. Departe, privelişti sub nori zdrenţuiţi, aproape, sufletul lunii-nghiţit sub pâcle compacte. Când creste, când văi, prăpăstii căscate sub stânci înclinate, cărări peste piscuri răzleţe, însingurate, vârfuri teşite, stânci drepte şi-nalte ca nişte piloni, grote adânci din care pândesc tigri, şacali, stane de piatră ce sfâşie norii şi vântul peste ele prelinse, peşteri de taină, sălaşuri pentru sihaştri, răsărite în faţă ca din pământ, ziduri de stâncă, de netrecut, poteci cu urcuş anevoie, să te piardănfundate, drumuri largi să încapă călăreţi şi căruţe, văioage, prin care argintul izvoarelor susură blând, repezi pârâuri ce trec peste stânci sau beteală prelinsă sub ele. Nevăzut, în penumbră e zidul de piatră din stânga, orbitor de lumină e zidul din dreapta. Norii se-ntind din nimic, pâcle de ceaţă coboară. Pretutindeni ameninţări, foarte mărunte ridicături de teren, crăpături bizare în stâncă, sau goluri sub picior unde nici nu gândeşti, marginea căii pe buza de-abis a unui platou neted ca în palmă. Mii de vârfuri uimitoare, care mai de care mai frumoase, zeci de mii de stânci parcă plutind în aer, zboruri de cascade peste culmi, suple liane, lungi, mlădii, între copaci. La răgetul tigrului vântul se iscă din gura văii, la ţipătul maimuţei, luna se ascunde după munte. Stâncile negre par mari bucăţi de jad, iar ceţurile, în zeci de mii de straiuri dense, fumegând, sunt ele însele în faţa lor un paravan imens de jad. Mareşalul Hong înainta în pustietatea aceea, trecând peste râpe, agăţându-se de liane şi făcând ocoluri peste ocoluri, aşa cum îl ducea poteca. După vreo doi-trei li11 de urcuş, după ce străbătu mai multe culmi, tălpile începură să-l doară cumplit, iar picioarele i se înmuiară de tot. Simţea că nu se mai poate mişca din loc, niciun pas mai mult. „Uite în ce hal am ajuns, eu, înalt mandarin al Curţii imperiale! îşi spuse întristat. Când eram în capitală, îmi odihneam trupul pe două rogojini şi mă înfruptam din mâncăruri una şi una, dar şi aşa tot mi se părea că-s stors de puteri. Ce mi-o fi venit, de mi-am pus în picioare încălţările astea de paie şi am ajuns să 11

Un li este egal cu 500 m. 22

rătăcesc aiurea pe cărările munţilor? Cine ştie pe unde o fi maestrul cititor în stele? Şi de ce trebuie să îndur atâta amar? După încă vreo cincizeci de paşi, cu umerii căzuţi, suflând din greu, ajunse lângă o văioagă din care se stârni un vârtej puternic; apoi de după nişte pini se auzi un răcnet fioros şi, în clipa următoare, un tigru12 uriaş, cu ochii ieşiţi din orbite, frunte albă şi blană vărgată se repezi spre el. Mareşalul Hong încremeni, apoi ţipă „Aiia!” şi se dădu îngrozit câţiva paşi înapoi, trăgând cu coada ochiului la dihanie: Părul blănii de culoare galben-aurie e zbârlit, Labele-şi arată crude optsprezece gheare de argint. Ochii numai fulgere, coada-i biciul într-o mie-mpletit. Gura albie de sânge, halebarde colţii lui sticlind. Spatele şi pieptul, tari şi fioroase, stâncă de granit. Îşi roteşte capul, coada, scoate urlet cutremurător. De o rup avan la fugă şi dispar de parcă s-au topit Ca-n gură de şarpe, vulpi şi iepuri, cerbi şi căpriori. Cu ochii aţintiţi asupra omului, fiara se învârti în jurul lui, adulmecând, mai slobozi un răget şi dintr-un salt se pierdu pe cealaltă pantă a muntelui, în jos. Prăbuşit lângă un copac, mareşalul nu-şi putea încă opri clănţănitul dinţilor din gură şi bubuitul inimii – cât zăngănitul a cincisprezece căldări, prinse toate pe funia aceleiaşi fântâni – mai-mai să-i spargă pieptul; rămăsese împietrit locului, ca lovit de dambla, cu picioarele mai moi şi mai neputincioase chiar decât acelea ale unui cocoş biruit în luptă. Abia de era în stare să geamă. De la plecarea tigrului, trecu aşa un răstimp cam cât ai bea o ceaşcă de ceai, şi numai atunci mareşalul izbuti cu chiu-cu-vai să se pună pe picioare. Culese vasul de ars mirodenii de pe jos, aprinse iarăşi santal împărătesc în el şi îşi urmă drumul pe munte în sus, în căutarea maestrului cititor în stele. Urcă aşa încă vreo cincizeci de paşi, oftând de câteva ori, şi plângându-se în sinea sa: „Dacă Maiestatea Sa nu mi-ar fi cerut să-mi duc la bun sfârşit sarcina cât mai grabnic, n-aş fi fost silit să îndur o asemenea groază”. Nici nu-şi sfârşi bine gândul, că un nou vârtej se stârni, aducând cu el de data aceasta o duhoare otrăvitoare care îl lovi din plin. Cercetă nedumerit în jur

12

În text: chong, care înseamnă vierme. Da chong, vierme, maro, dihanie, avea în vechime înţelesul de tigru. Tigrul e considerat de chinezi regele animalelor, model de curaj şi fermitate. 23

şi un şuierat prelung îi îndreptă privirea spre un pâlc de bambuşi şi liane, aflat pe o pantă a muntelui: de acolo apăru un şarpe uriaş, gros la trup, cât gura unei găleţi, cu pielea înflorată de pete albe ca neaua. De cum îl văzu, mareşalul, înfricoşat, îşi pierdu cumpătul; scăpă cădelniţa din mână şi strigând: „Sunt mort” căzu pe spate, în scobitura unei stânci. Dar numaidecât întredeschise ochii căutând îngrozit la şarpe. Lighioana îşi sumeţi capul, împroșcându-l din ochii ficşi cu mii de străfulgerări, de-l făcu pe om să-l scuture fiori reci. Prinse a înainta unduitor, şerpuind pe stâncă, în vreme ce din gură scuipa nori şi vărsa ceaţă. Trupul îi era în întregime acoperit cu mii de solzi, ca nişte plăcuţe de jad, iar coadă şi-o încolăcea strâns, tot mai strâns, părând că trage după el grămadă de arginţi scăpărători. Şarpele ieşi iute în cărare apropiindu-se bine de stâncă; îşi adună trupul colac chiar acolo în drum, aruncând din ochi scăpărări de aur. Căscă apoi o gură uriaşă, îşi scoase limba subţire, pâlpâitoare şi îi suflă mareşalului în faţă putoarea veninoasă. Îngrozit până în măduva oaselor, omul se simţi părăsit de cele trei spirite hun şi de cele şapte suflete po ale sale, parcă puse pe fugă şi ascunse undeva în eter. Şarpele îl mai ţintui o vreme cu privirea, apoi alunecă pe munte în jos, făcându-se cât ai clipi nevăzut. Abia atunci îndrăzni mareşalul Hong să se ridice din locul în care căzuse şi să bolborosească: — Drace! Lighioana m-a speriat de moarte! Pielea i se făcuse toată ca de găină. „Câtă neobrăzare şi lipsă de respect din partea lui să-mi joace mie atâtea renghiuri, mai-mai să-mi dau duhul de frică.” Îl boscorodi pe stareţ în sinea sa. „Dacă n-am să-l găsesc pe vârful muntelui pe maestrul cititor în stele, o să aibă el, stareţul, de-a face cu mine!” Apucă din nou cădelniţa de argint. Îşi aranjă hainele, pipăi edictul prins la spate şi, îndreptându-şi boneta, o porni în sus pe munte. Nu merse mult. Şi de după un pâlc de pini se prelinse până la el un sunet diafan de fluier. Mareşalul cercetă atent în jur. Melodia se auzea din ce în ce mai aproape şi curând se ivi un copilandru călare pe un bivol galben, înaintând anevoios pe creasta muntelui. Avea părul împletit în două codiţe, aşa cum şi-l poartă slujnicele, şi era îmbrăcat într-o robă de culoare verde, petrecută pe mijloc cu brâu din fire de iarbă; umbla în încălţări uşoare de paie. Privea drept şi limpede cu ochii-i vioi; chipeş şi curat, în veşmântu-i verde şi cu obrajii roşii, parcă plin de prospeţime şi lumină, pur, neîntinat.

24

Lu Dongbing13 are o strofă foarte frumoasă despre un ciobănaş: Bate ziua şase-şapte li întinderea păşunii, Până-i stinge vântul înserării sunetul din fluier. Când amurgul cade se înapoiază şi mănâncă Şi-mbrăcat se culcă aureolat de lumina lunii. Băieţandrul zâmbea şi continua să cânte din fluierul său de metal. — De unde vii? strigă la el mareşalul. Ştii tu cine sunt eu? Copilul nu-l luă în seamă, văzându-şi de cântecul său. După ce mareşalul, scos din fire, repetă de câteva ori întrebările, băiatul izbucni în râs şi, arătând spre dregător cu fluierul, rosti sigur de sine: — Să nu îmi spuneţi că îl căutaţi chiar pe maestrul cititor în stele. — De unde a aflat unul ca tine asta? spuse uimit mareşalul. — Azi-dimineaţă, pe când îl slujeam pe maestru în coliba lui de paie, lam auzit zicând: „Împăratul l-a trimis pe mareşalul Hong cu un ordin scris şi cu santal din proviziile sale, pentru a mă chema în Capitala Răsăriteană să oficiez o mare slujbă care să pună capăt molimei. Am să plec chiar astăzi, în spatele unui cocor, călătorind pe un nor”. Eu cred că s-a şi dus, fiindcă nu lam mai văzut în colibă. Nu mai are niciun rost să urcaţi până acolo sus. Muntele e plin de fiare sălbatice şi şerpi veninoşi. Aţi putea să plătiţi cu viaţa această încercare grea şi fără folos. — Nu cumva mă minţi? nu se lăsă mandarinul. Băiatul râse şi nu-i mai răspunse. Cântând din fluier, dispăru călare după o cotitură a potecii muntelui. „De unde ştie micuţul acesta de misiunea mea? Am convingerea că numai de la maestru a aflat, altfel nu se explică”, îşi zise mareşalul. Parcă ar mai fi urcat şi parcă n-ar mai fi urcat, amintindu-şi de primejdiile prin care trecuse, încât fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa. Cel mai înţelept lucru ar fi fost să ia drumul întoarcerii. Cu cădelniţa de argint în mână, mareşalul Hong o apucă zorit pe munte în jos. Când ajunse la templu, călugării taoişti îl primiră bucuroşi. — L-aţi întâlnit pe maestrul cititor în stele? îl întrebă stareţul. — Cum de m-aţi pus pe mine, înalt mandarin al imperiului, să mă caţăr pe un drumeag de munte şi să îndur asemenea chinuri grozave, din care abia de-am scăpat cu viaţă? vorbi el, supărat. Pe la jumătatea urcuşului, a sărit la mine un tigru imens, cu ochii bulbucaţi şi fruntea albă şi m-a înfricoşat atât de tare, de n-am mai ştiut nici pe ce lume sunt. Mai încolo, în 13

Lu Dongbing (798-?) unul dintre cei opt nemuritori, părinte taoist. 25

dreptul unei văgăuni, dintre nişte bambuşi şi liane a ieşit un şarpe uriaş, stropit cu pete albe ca neaua, şi acesta s-a strâns colac în faţa mea, barândumi drumul. Dacă n-aveam un strop de noroc, aş mai fi rămas în viaţă? Şi toate astea numai din pricina voastră! V-aţi bătut joc de mine, cu gândul să mă pierdeţi! — Cum să fi cutezat aşa ceva nişte călugări umili, mai cu seamă ştiind cine este înălţimea voastră? Mai degrabă trebuie să fi fost la mijloc maestrul, care v-a pus la încercare. E adevărat că pe munţii de-aici sunt destui şerpi şi tigri, dar aceste lighioane nu se ating de niciun om. — Ajunsesem în aşa hal, încât abia îmi mai puteam târî picioarele. Când să o pornesc din nou la drum, de pe o creastă acoperită cu pini a apărut un flăcăiandru, calare pe un bivol galben, care cânta dintr-un flaut. „De unde vii? Ştii tu cine sunt eu?” l-am întrebat. „Ştiu tot”, mi-a întors-o el. Mi-a spus că maestrul i-a împărtăşit că va pleca încă în cursul dimineţii călare pe un cocor şi astfel va zbura pe un nor până în Capitala Răsăriteană. De aceea m-am şi întors. — Păcat, mareşale, că aţi dat greş. Copilul acela era însuşi maestrul cititor în stele. — Dacă era el, de ce arăta întocmai ca un ciobănel? — Acest maestru e altfel decât toţi ceilalţi de până acum. Deşi tânăr de ani, stăpâneşte calea cerului, vieţii şi învăţăturii într-un mod cu totul neobişnuit. El nu este un muritor ca oricare altul. Se poate preface în orice doreşte, neaflându-şi perechea printre oameni, iar ştiinţa şi practicile sale sunt nelimitate. Oamenii îl numesc Maestrul desăvârşit al Căii. — Aşa deci! Iată că într-adevăr am greşit! Am avut ochi şi nu l-am recunoscut! Ce să mai fac acum? — Liniştiţi-vă, mareşale! vorbi stareţul. De vreme ce a spus chiar maestrul că se duce, până când o să vă întoarceţi dumneavoastră în capitală, el o să-şi încheie şi slujba. Abia la aceste asigurări îi veni mareşalului inima la loc. Stareţul porunci să se pregătească un ospăţ în onoarea lui. Tot la propunerea lui, edictul imperial fu băgat într-o casetă şi pus la păstrare în Templul Purităţii Supreme, iar santalul de la Curte fu pus acolo. În aceeaşi zi, se ţinu şi banchetul cu bucate de post. Mâncară şi băură până seara, apoi se retraseră cu toţii să se odihnească. A doua zi, după masa de dimineaţă, stareţul, călugării şi supraveghetorii templului îl poftiră pe mareşal la o plimbare prin partea locului. Hong primi

26

cu bucurie. Ieşiră din templu, conduşi de doi novici şi urmaţi de un întreg alai. Dădură roată templului, desfătându-se cu atâtea şi atâtea privelişti rare. În Palatul celor Trei Purităţi se aflau o mulţime de odoare nepreţuite, încât nici nu se găsesc cuvinte spre a le înfăţişa; pe stânga incintei templului un coridor ducea la Palatul celor Nouă Ceruri, la Palatul Stelei Prielnice şi la Palatul Stelei Polare; pe dreapta, un coridor asemănător celui din stânga ducea la Palatul Marii Monade, la Palatul celor Trei Prinţi: al cerului, al pământului şi al apelor şi la Palatul pentru alungarea demonilor. După ce vizitară aceste minunăţii o apucară spre terenurile din spatele coridorului din dreapta şi acolo mareşalul zări o altă construcţie, separată de restul ansamblului şi înconjurată de ziduri purpurii ca ardeiul roşu. Cele două ferestre ale ei, care dădeau în faţă, erau acoperite cu zăbrele stacojii. Uşile duble erau ferecate cu un lacăt mare cât un braţ de om. De sus până jos, pe despărţitura dintre cele două uşi îmbucate erau lipite de-a curmezişul peste zece fâşii de hârtie, peste care erau aplicate nenumărate sigilii roşii. Sub streaşină, pe o pancartă lăcuită în roşu, străluceau semnele de aur ale unei inscripţii: „Palatul suprimării demonilor”. — Aici ce este? întrebă mareşalul, arătând clădirea. — Acesta este palatul în care un mai vechi şi venerabil maestru în ştiinţele celeste a ferecat demonii, răspunse stareţul. — Şi pentru ce sunt puse atâtea sigilii pe uşi? — Pe vremea dinastiei Tang, acel venerabil maestru, numit Maestrul Regal al Căii, i-a închis aici pe regii demonilor. De atunci încoace, fiecare nou maestru şi-a aplicat propriul sigiliu, interzicând astfel tuturor urmaşilor deschiderea acestor uşi. Dacă demonii ar scăpa din închisoarea lor, ar fi mare prăpăd. Acum suntem la a opta sau a noua generaţie de maeştri în ştiinţele oculte şi fiecare dintre toţi aceştia a preluat jurământul de a ţine sub lacăt uşile palatului. De altfel, lacătul a fost umplut cu bronz topit. Cine să ştie ce-o fi dincolo de aceste uşi?! Eu, umilul călugăr care vă vorbeşte, mă îngrijesc de templu de treizeci de ani şi mai bine şi ştiu doar ce mi s-a spus de către cei de dinaintea mea. Mareşalul Hong fu dintr-o dată cuprins de curiozitate. „Ce-ar fi să încerc să dau şi eu ochii cu un demon?” îşi zise. — Deschideţi să văd cum arată regii demonilor, ceru cu glas tare. — Acest palat nu poate fi deschis, mareşale, răspunse ferm stareţul. Maeştrii de până acum au interzis cu desăvârşire acest lucru. Nimeni nu va îndrăzni să le încalce porunca. 27

— Prostii! râse mareşalul. Ai pus la cale asemenea basme şi bazaconii ca să amăgeşti oamenii de bună credinţă. Cu bună ştiinţă, v-aţi aranjat acest lăcaş în aşa fel, încât să aveţi o mărturie, de ochii lumii, a puterii voastre magice, de călugări taoişti. Am citit o groază de cărţi, dar n-am aflat din niciuna ceva care să aibă de-a face cu magia ferecării demonilor! Sălaşul duhurilor rele e undeva în adâncurile pământului; eu unul nu cred că aveţi aici vreun demon. Deschide-mi repede, să arunc doar o privire în palat! — Palatul acesta nu se desferecă, repetă de nu ştiu câte ori, neînduplecat, stareţul. O atare nesăbuinţă va atrage după sine numai nenorociri. Mânios la culme, mareşalul împunse cu arătătorul în direcţia călugărilor taoişti şi urlă: — Dacă nu-mi deschideţi, am să mă înapoiez în capitală şi am să mă plâng împăratului că m-aţi împiedicat să-i predau maestrului cititor în stele edictul, prin simplul fapt că nu aţi vrut să mă duceţi la el. Am să adaug că vaţi dichisit acest palat în care pretindeţi că i-aţi închis pe demoni şi asta doar ca să prostiţi poporul. O să vi se ridice imunitatea călugărească, veţi fi înfieraţi ca orice criminali şi exilaţi în ţinuturi sălbatice, îndepărtate, unde o să cunoaşteţi ce e suferinţa adevărată. Temându-se de puterea lumească fără seamăn a mandarinului stareţul nu avu încotro şi în cele din urmă chemă câţiva preoţi-fierari care dezlipiră mai întâi hârtiile cu sigilii, apoi sfărâmară lacătul. Când se deschise cele două uşi, fură izbiţi de întunericul de peşteră dinăuntru. Tăcere adâncă, beznă să-ţi bagi degetele-n ochi, de sute de ani n-a pătruns rază de soare, poate milenii să fi bănuit umbra lunii. Nici gând să ghiceşti încotro-i miazăzi, încotro miazănoaptea, atunci cum răsăritul şi apusul? Fum negru şi gros, să-l tai cu cuţitul, aer ca sloiul îţi intră în oase şi te cutremuri. E parcă tărâmul străin de orice urmă de oameni, întunecatul sălaş în care îşi foc veacul dracii, în zadar te holbezi, ai ochi şi eşti orb, în van întinzi braţele, palmele nu ţi le vezi. Nopţi peste nopţi în treizeci de straturi, sau veşnic al cincilea geng, cremene-n noapte. Intrară cu toţii; palatul părea pustiu. Mareşalul le ceru însoţitorilor săi să aducă mai multe torţe. Şi într-adevăr, în sala imensă în care pătrunseseră, nu se afla nimic în afară de o stelă de piatră, aşezată în mijloc, înaltă de cinci-şapte chi14, fixată pe carapacea unei broaşte ţestoase, şi ea din piatră,

14

Aproximativ doi metri. Am păstrat uneori în text formularea de aproximaţie din original, în loc de cinci-şase etc. la care recurge limba română, pentru că ea este 28

pe jumătate îngropată în pământ. Luminată de aproape, pe partea din faţă a stelei descoperiră înscrisuri magice sub formă de dragoni şi de phoenicşi, semne şi reprezentări care nu erau pe înţelesul muritorilor. Luminară şi partea din spate, şi acolo descoperiră, clar trasate, patru ideograme: „Se va deschide când va sosi Hong”. Nu era totul un calcul ceresc? Văzând ideogramele, Mareşalul Hong nu-şi mai încăpu în piele de bucurie şi se adresă stareţului: — Vroiai să mă opreşti de-a pătrunde în palat şi iată că de câteva sute de ani numele meu stă înscris aici! „Se va deschide când va sosi Hong”. E limpede că mă pot uita fără să-mi fac griji în privinţa vreunei primejdii. Cred că demonii se află chiar sub această stelă. Mai chemaţi câţiva oameni să sape cu cazmalele în jur! — Nu mişcaţi din loc stela, mareşale, se grăbi îngrozit stareţul să-l povăţuiască. Mă tem că o mare pacoste are să se abată asupra oamenilor. Nu e bine, nu e deloc bine! — La urma urmei ce ştiţi voi, taoiştii? se mânie Hong. Pe stelă scrie limpede că va fi dată la o parte la venirea mea. Cine mă poate împiedica să n-o fac? Cheamă-ţi degrabă oamenii. — Teamă mi-e de dezastru! repetă stareţul de câteva ori. Dar mareşalul nici vorbă să-i dea ascultare. La îndemnul lui, oamenii înlăturară, cu destulă greutate, mai întâi stela, apoi se opintiră să scoată din pământ ţestoasa de piatră, pe care o urniră din loc după îndelungi strădanii. După aceea se apucară să sape şi, pe la trei-cinci chi adâncime, dădură peste o dală de piatră, de formă pătrată, cu latura de un zhang15. Mareşalul porunci să se sape mai departe. — Nu se cuvine s-o mişcaţi din loc! rosti iarăşi stareţul, cu amărăciune în glas. Dar mareşalul nu-l luă nici acum în seamă şi oamenii ridicară dala. Sub ea se căsca un hău adânc de zece mii de zhang şi dinspre străfundurile lui se auzea un vacarm bizar, câtuşi de puţin obişnuit, ci dimpotrivă, grozav, copleşitor. De parcă cerul se clătina, iar pământul se da de-a rostogolul ori cumva munţii se smulseseră din loc şi se prăbuşeau la poalele lor. Cum valuri peste valuri trec de poarta mării, iar crestele de munţi sunt sfărâmate de demoni folosită în mod curent şi astăzi în China şi ca atare aduce un plus de inedit, şi autenticitate. 15

Un zhang este egal cu 3,33 m. 29

giganţi. O furie ascunsă în rădăcini de munţi cu vârfurile mândre zdrobite la pământ. Un suflu al puterii fără margini, ciocanul zburător făcând pulberi trăsura-mpărătească. Doar pala unui vânt, secure alergând prin miile de bambuşi şi-n miezul nopţii tunet spărgând bolta ferească asupra unei oşti deo sută de mii de oameni. Apoi zgomotul acela uriaş încetă şi din hău prinse să se ridice vertiginos un nor negru, care străpunse printr-un colţ acoperişul palatului şi se înălţă cu un zumzet până spre cer, unde se sparse şi se destrămă în peste o sută de raze de aur, care se revărsară în tot universul. Înspăimântaţi, urlând ca scoşi din minţi, săpătorii o rupseră la fugă, aruncând din mâini cazmalele şi săpăligile; toţi ceilalţi îi urmară, năpustindu-se spre ieşire, de-a valma. Cu ochii holbaţi şi gura căscată, arătând neajutorat şi negru la faţă ca pământul, mareşalul Hong ţâşni pe coridor, unde dădu peste stareţ care se văicărea şi se căina fără încetare. — Ce fel de demoni sunt cei care au scăpat? mai avu putere să întrebe mareşalul. Stareţul, care era un om dintr-o bucată, nu vorbi nici mult şi nici puţin, ci doar atât cât fu nevoie să se facă înţeles. Învăţătura acestei noi întâmplări pilduitoare era că, pe viitor, împăratul nu mai putea avea nici somn nici poftă de mâncare. Tigrii şi şacalii se ascunseră în inima minunatelor oraşe, iar în văile luxuriante, ca nişte adevărate raiuri de vegetaţie, se aciuară dragonii16. La urma urmei, dacă veţi voi să ştiţi ce a spus stareţul de pe Muntele Dragonului şi Tigrului, citiţi capitolul următor.

16

În text : shen jiao, un soi de dragon supranatural. Jiao desemnează un animal acvatic despre care se credea că ar cauza inundaţiile. 30

CAPITOLUL II INSTRUCTORUL MILITAR WANG PLEACĂ ÎN SECRET LA PREFECTURA YANAN; NOUĂ DRAGONI SE RĂSCOALĂ ÎN SATUL SĂU DE BAŞTINĂ Străvechi zăvoare, trape-s smulse deodată, În lume dau năvală spirite şi duhuri. Pe nimeni n-o să-l cruţe de acum necazul, Vor creşte-amaruri omeneşti pân’ la văzduhuri. Iar nori vor bântui de azi întreaga ţară De suliţi soldăţeşti lovită, sfârtecată. Hidosul Cao Qiu, viclean, mieros e mare, Hong Xin ne-mpinge-n groapa chiar de el săpată. Se spune că, în momentul acela, stareţul i s-a adresat astfel înaltului mandarin: — Voi n-aveţi de unde să ştiţi, mareşale, dar în palatul acesta, maestrul de atunci în ştiinţe celeste ne-a lăsat în scris o prevenire prin care ne povăţuia: „Aici se află întemniţate treizeci şi şase de stele ale spiritelor cereşti şi şaptezeci şi două de stele ale demonilor pământului, în total o sută opt prinţi ai demonilor. Deasupra lor am aşezat, ca să nu mai scape nicicând, stela de piatră pe care le-am înscris numele, folosind semne magice înfăţişând dragoni şi phoenicşi. De s-ar întâmpla să fie scoşi din nou la lumină, aceste duhuri vor aduce oamenilor numai şi numai necazuri”. Acum voi le-aţi dat drumul, mareşale. Ce ne mai rămâne de făcut? Ele vor face să bântuiască numai pacostea. La auzul acestor vorbe, mareşalul Hong fu năpădit de sudori reci şi începu să tremure de-a binelea. Îşi strânse bagajele în cea mai mare grabă, îşi luă oamenii şi porni fără întârziere spre capitală. Stareţul şi călugării taoişti îi conduseră, apoi se întoarseră la templu, reparară acoperişul şi aşezară stela pe soclul ei, aşa cum fusese mai înainte. Despre aceste lucruri nu vom mai vorbi. Vom spune doar că, aflat pe drumul de întoarcere, mareşalul Hong, chinuit de temeri în privinţa mâniei Fiului Cerului, şi-a sfătuit oamenii să nu sufle o vorbă despre eliberarea demonilor. Călătoria a decurs fără nimic deosebit. Au mers zi şi noapte fără tihnă şi când au intrat în capitală au aflat că maestrul în ştiinţele celeste a ţinut o slujbă de şapte zile şi şapte nopţi în 31

parcul Palatului şi a împărţit o mulţime de amulete. Bolnavii erau cu toţii vindecaţi şi molimei i se pusese capăt, liniştea şi pacea reaşezându-se. După ce îşi luase rămas bun de la împărat, maestrul se înapoiase pe Muntele Dragonului şi Tigrului, întocmai cum venise, şi anume în spatele cocorului său, aşezat pe coama unui nor zburător. Revenit la Curte, a doua zi în zori, mareşalul Hong Xin s-a înfăţişat Fiului Cerului şi i-a raportat: — Maestrul cititor în stele a încălecat un cocor şi a călătorit pe un nor, aşa se face că a sosit în capitală înaintea mea. Noi am venit însă, ca nişte simpli muritori ce suntem, bătând din greu drumul, fapt pentru care abia acum am ajuns. Împăratul Renzong i-a acceptat lămuririle, l-a răsplătit din plin şi i-a poruncit să se întoarcă la vechea sa îndeletnicire. Dar despre lucrul acesta nu vom mai vorbi. Renzong a împărăţit în ţară vreme de patruzeci şi doi de ani şi a murit fără să lase vreun moştenitor. Tronul a fost preluat de fiul prinţului de Puan – nepot al întemeietorului dinastiei, cu numele postum Yingzong. După patru ani, el i-a trecut tronul fiului său, Shenzong, care a domnit optsprezece ani, iar acestuia i-a urmat Zhezong. În tot acest răstimp, sub ceruri a stăpânit pacea şi nimic nu a tulburat liniştea în cuprinsul dintre cele patru zări. Pe timpul domniei împăratului Zhezong17, în oraşul de scaun situat în prefectura Kaifeng, trăia un tânăr fluşturatic, pe numele de familie Gao. Ca al doilea născut în familie, de mic era înclinat să-şi irosească vremea. Singurele lui preocupări pentru care arăta şi plăcere şi destoinicie neîntrecută erau mânuirea armelor şi jocul cu mingea. Obişnuiţi să dea oricui porecle, locuitorii capitalei nu-i spuneau Gao Al Doilea, cum s-ar fi cuvenit, ci Gao Qiu, adică Gao Balonul. Mai târziu, când a prins ceva cheag, şi-a păstrat porecla Qiu, care scrisă altfel, avea un înţeles mai ales: Curtenitorul. Pe lângă priceperea la arme, omul acesta cânta bine la diferite instrumente muzicale, dansa frumos şi îşi însuşise, e drept, cam de-a valma, ştiinţa versificaţiei şi a alcătuirii poemelor. Cât despre virtute, politeţe, conduită morală, credinţă, loialitate, bunătate, se părea că nici nu auzise de ele. Îşi pierdea timpul umblând brambura prin oraş şi prin împrejurimi. Din pricină că izbutise să-l facă pe fiul fierarului Wang să se înhăiteze cu el, ba să-i şi toace banii zi de zi prin teatre, cârciumi, case de pierzanie şi localuri 17

Împăratul Zhezong a condus imperiul chinez între anii 1086-1100. 32

cu jocuri de noroc, fierarul, dând la iveală tărăşenia, a depus plângere împotriva lui. Prefectul l-a pedepsit pe Gao cu douăzeci de lovituri şi l-a izgonit din oraş, interzicând oricărui om din capitală să-l primească sub acoperişul său şi să-l omenească. Neavând încotro, Gao Curtenitorul s-a pripăşit prin prefectura Linhuai, pe lângă Liu Shiquan, zis Liu Cel Mare, un pierde-vară, care ţinea o casă de jocuri de noroc; acesta se înţelegea de minune cu toţi cei fără căpătâi şi cu prost renume, aduşi din cele patru vânturi. Curtenitorul a rămas pe lângă Liu Cel Mare trei ani încheiaţi. Apoi, într-o vreme, pentru a domoli vântul cel mare şi a porni ploile să curgă, Fiul Cerului Zhezong a înălţat rugă în partea de sus a oraşului şi aceasta i-a fost primită, astfel că luând pildă de la bunăvoinţa cerească, s-a milostivit şi el, împăratul, şi i-a iertat pe toţi deţinuţii şi surghiuniţii. Gao Curtenitorul, pe atunci încă la Linhuai, s-a gândit că e momentul să se întoarcă în Capitala Răsăriteană. Liu Cel Mare, care era rudă cu un anume Dong Jiangshi, patronul unei drogherii cu ierburi de leac, situată pe lângă podul de aur, i-a scris acestuia o epistolă de recomandare şi i-a înmânat-o lui Gao, alăturând la ea şi ceva bani, după care l-a îndemnat să plece în capitală, încredințându-l că Dong se va îngriji cum se cuvine de el. Gao şi-a luat rămas bun de la Liu Cel Mare, şi-a pus bagajele pe spinare şi a pornit spre capitală, străbătând tot drumul pe jos. Ajuns acolo, s-a dus de-a dreptul la casa spiţerului, căruia i-a dat scrisoarea. Dong se uită la noul venit, citi recomandarea, dar în sinea lui îşi zise: „Cu ăsta în casă n-o să mai am linişte! De-ar fi un om sincer, cinstit, l-aş ţine la mine, căci mi-ar învăţa şi copiii ceva bun de la el. Dar nu e altceva decât o lichea, odrasla stricată a unei familii decăzute, un om fără nicio credinţă şi lipsit de orice bună-cuviinţă şi conduită morală. Mai mult decât atât, cândva a încălcat legea, fapt pentru care a fost surghiunit, dar năravurile vechi nu se uită prea uşor. Dacă-l ţin la mine, copiii or să deprindă de la el numai lucruri rele; pe de altă parte, de nu-l primesc, o să-i fac mare supărare fratelui Liu.” În faţă însă, omul se arătă grozav de bucuros şi-l pofti sub acoperişul său. Îl ţinu în banchete peste banchete, vreme de vreo zece zile, şi la sfârşitul acestora găsi şi calea de scăpare: îi oferi lui Gao un rând de haine şi o scrisoare de recomandare, spunându-i: — Lumina umilei mele case este mult prea palidă şi mă tem că, reţinându-vă la mine, v-aş putea face un mare rău. Vă trimit la cărturarul Su, de pe urma căruia vă puteţi alege într-adevăr cu ceva. Ce părere aveţi de acest gând al meu?

33

Curtenitorul îi mulţumi îndatoritor, Dong trimise o slugă să ia scrisoarea şi să-l însoţească pe tânăr la locuinţa cărturarului. Acolo, fu anunţat de portar şi gazda îi ieşi în întâmpinare. Trecându-şi ochii peste primele rânduri, acesta află că Gao era o secătură şi atunci îşi făcu socotelile în gând: „Cu el în casă n-o să am strop de linişte. Mai degrabă, de dragul lui Dong, am să fac pe mărinimosul şi-l recomand prinţului consort Wang Jinqing, să se servească de el ca însoţitor. Lumea şi aşa îi spune prinţului Micul rege, iar lui chiar îi plac asemenea oameni”. Su îi întoarse spiţerului răspuns scris cu hotărârea pe care o luase şi-l reţinu pe Gao Curtenitorul peste noapte. A doua zi, redactă, la rândul său, şi el o scrisoare şi-l trimise pe Curtenitor în compania unui om de-al său, la curtea Micului rege. Micul rege ajunsese cumnatul împăratului Zhezong prin căsătoria sa cu o soră mai mică a lui înainte de urcarea acestuia pe tron; ori, tocmai aceste împrejurări lămureau statutul lui de prinţ consort. Îi plăceau nespus aventurierii şi ţinea pe lângă sine numai astfel de oameni. Primind şi citind scrisoarea din partea cărturarului Su, ceru pe dată să-i fie înfăţişat Gao Curtenitorul, care îl cuceri de la prima vedere. Trimise cărturarului câteva rânduri de răspuns mulţumitoare şi-l opri pe Gao la reşedinţa sa, acordându-i slujba de însoţitor. Din clipa aceea, Gao a rămas pe lângă prinţ, câştigând cinstea de a fi socotit drept unul de-al casei. Doar din vechime se zice: „Ochii care nu se văd se uită, iar de cei care-ţi sunt în preajmă nu te poţi lipsi”.18 Cu prilejul serbării zilei sale de naştere, prinţul Wang porunci să se pregătească un banchet, la care îl invită şi pe prinţul Duan, celălalt cumnat al său. Acesta era cel de-al unsprezecelea fiu al împăratului Shenzang şi frate bun cu împăratul Zhezong aflat acum pe tron. Ca mai mare peste alaiul imperial, i se spunea Al nouălea prinţ şi era un om inteligent, chipeş şi bine făcut. În ceea ce priveşte jocurile distractive, nu se afla unul de care să nu fi auzit, pe care să nu-l fi ştiut şi pe care să nu-l îndrăgească pătimaş. Ştia să cânte la qin19, să joace şah, să caligrafieze şi să picteze, dar şi să bată mingea, să cânte şi să danseze. Nu vom intra în amănunte. La banchetul din ziua aceea se făcu risipă de cele mai scumpe delicatesuri din apă şi de pe uscat.

18

În original: Prietenii aflaţi departe unul de altul se înstrăinează iar cei care sunt tot timpul alături devin de nedespărţit. 19 Instrument cu coarde, un fel de mandolină cu patru corzi. Unul din cele mai vechi instrumente muzicale chinezeşti. 34

În trepiede de preţ ardea santal, iar în vaze de aur surâdea bogăţie de flori. Cântăreţi vestiţi se-ntreceau în glasuri pure cum e izvorul, povestitorii neobosiţi meşteşugeau pe firul rostirii întâmplări uimitoare. Până în buza vaselor de cristal clipoceau elixiruri rare, pentru palatele de purpur; în cupele de ambră se desfătau licori din fântânile de jad. Platouri largi, asemeni carapacelor de ţestoasă, erau învârfuite cu piersici dătătoare de nemurire şi alte fructe de soi, savurate de zei. În boluri de porţelan se lăfăiau labe de urs şi cămile, aromitoare; asemenea şi carnea de peşte tăiată-n lungi fâşii argintii, iar ceaiul fin limpezea aburimi ivind pistiluri de jad. Dănţuitoare în fuste aprinse ca focul unduiau după muzici de flaut şi castaniete. În mâinile gingaşe de jadeită, instrumentele cântăreţelor ţeseau melodii vrăjite. În faţa treptelor tronului două rânduri de perdele de perle. Lângă masa banchetului un grup de cântăreţi la sheng20. Micul rege îi oferi prinţului Duan locul de onoare, anume scaunul din mijloc, iar el se aşeză pe locul din faţa acestuia. După câteva cupe şi două feluri de mâncare, prinţul se ridică de la masă şi se duse să se uşureze. La întoarcere, se opri în bibliotecă să se odihnească puţin; aici nu-şi mai putu dezlipi ochii de la o pereche de lei sculptaţi cu mult rafinament în jadul denumit osânză de berbec. Frumoasa piesă nu era altceva decât un superb prespapier. Micul rege, care intrase între timp în bibliotecă, îl surprinse pe prinţ cu piesa în mână nemaisăturându-se s-o privească. — Minunată! exclamă prinţul. Văzând cât de mult îi place, Wang spuse: — Acelaşi meşter care a făcut-o mi-a sculptat în jad şi un suport pentru pensule, în formă de dragon. Încă nu-l am, dar mâine este vorba să mi-l trimită. Vi le dăruiesc pe amândouă. — Vă rămân cum nu se poate mai recunoscător, se bucură prinţul. Sunt încredinţat că suportul trebuie să arate şi mai frumos decât aceşti lei. — Vi le voi trimite mâine, îndată ce voi avea şi suportul, îl asigură gazda. Duan mulţumi din nou. Se întoarseră la petrecere şi benchetuiră până la căderea serii, când se despărţiră ameţiţi bine. A doua zi, Micului rege îi fu adus suportul de jad; îl puse împreună cu prespapierul într-o cutie de aur, pe care o înveli în mătase galbenă, adăugând la aceasta şi câteva rânduri într-o scrisoare şi-l trimise pe Gao cu ele. După cum i se dăduse porunca,

20

Sheng, instrument de suflat, un fel de nai, format din 13 tuburi din bambus, de lungimi diferite. 35

Gao duse darurile direct la castelul prinţului. Paznicul îl anunţă intendentului. Peste puţin, acesta din urmă ieşi şi întrebă: — În slujba cui eşti? — Nemernicul de mine, vin de la rezidenţa prinţului consort, spuse Gao, cu o plecăciune. Am fost trimis să-i înmânez prinţului Duan nişte piese din jad. — Înălţimea Sa joacă mingea în curte, cu nişte eunuci tineri, spuse dregătorul. Du-te acolo. — Vă pot deranja cu rugămintea să-mi arătaţi drumul? ceru Gao. Dregătorul îl conduse până în poarta curţii interioare. Curtenitorul îl văzu acolo pe prinţul Duan. Avea pe cap o bonetă uşoară din mătase, după moda dinastiei Tang. Şi purta o robă purpurie pe care era brodat un dragon împărătesc. Mijlocul îi era strâns de o cingătoare cu însemne civile şi militare, în care îşi îndesase acum poalele robei. Pe feţele încălţărilor avea brodaţi cu fir de aur phoenicşi în zbor. Câţiva eunuci tineri jucau mingea cu el. Gao nu îndrăzni să-l întrerupă şi rămase în spatele unor slugi, aşteptând. Soarta însă îi surâse curând. La un moment dat, mingea trecu pe lângă prinţ, rostogolindu-se printre oamenii strânşi acolo, spre Gao Curtenitorul. Trezindu-se deodată înaintea mingii umflate cu aer, Gao prinse curaj şi, fără să se mai gândească, i-o întoarse prinţului, lovind-o cu piciorul în figura „răsucirea raţei mandarinale şi a răţoiului”. Pasa îi plăcu prinţului şi-l întrebă cine era. Gao căzu în genunchi. — Nemernicul de mine, sunt unul dintre oamenii din suita Micului rege Wang, spuse. Am primit ordinul să aduc piesele de jad care au fost dăruite Înălţimii Voastre. Am şi o scrisoare pe lângă ele. — Cumnatul meu este de felul său foarte curtenitor, zâmbi prinţul. Gao scoase scrisoarea. Prinţul Duan deschise cutia, se uită la piesele de jad, apoi i le trecu intendentului. — Aşadar, te pricepi să joci mingea! spuse către Guo, lăsând la o parte sculpturile de jad. Cum te cheamă? Acesta îşi încrucişă mâinile pe piept şi căzu în genunchi. — Umilul meu nume este Gao Curtenitorul, răspunse. Mă descurc puţin la minge. — Bravo! Vino să jucăm împreună. — Umilul de mine sunt un om de nimic, n-aş îndrăzni să joc cu Înălţimea Voastră! — Ba ai să joci! Aici este Societatea „Până la nori”, numită şi Cercul atotcuprinzător, deschis oricui. 36

— Cum aş îndrăzni? repeta întruna Gao, bătând mătănii. După câteva astfel de refuzuri, la stăruinţele prinţului Duan, Curtenitorul trebui să se dea bătut, sfârşind prin a-şi cere iertare pentru ofensa pe care o aducea şi intră în teren. După câteva mingi, prinţul îl lăudă, cucerit, şi atunci Gao nu se mai reţinu şi arătă tot ce ştia. Prinţul era mai mult decât încântat, admirându-i stilul de joc, felul cum se mişca şi se ţinea pe lângă minge, de parcă aceasta i-ar fi fost lipită de picior. La încheierea partidei, prinţul nu-l mai lăsă să plece, ci îl opri să-şi petreacă noaptea la castel. A doua zi, oferi un banchet special pentru Micul rege Wang. Cu o seară în urmă, văzând că Gao Curtenitorul nu se înapoiase, Wang intrase la bănuieli. Şi iată că acum păzitorul porţii îi raportă ca Cel de al nouălea prinţ trimisese un slujbaş cu o invitaţie pentru un banchet. Micul rege îl primi pe mesager, citi invitaţia şi încălecă imediat. Ajuns la castel, descălecă şi intră zorit înăuntru. Prinţul Duan, care îl aştepta, îi mulţumi pentru sculpturile în jad. Mai apoi, în timpul ospăţului, prinţul spuse: — Omul dumneavoastră joacă mingea excelent. Cu ambele picioare. Aş vrea să-l am în suită. Ce spuneţi? — Dacă vă este de folos, opriţi-l neapărat să vă slujească, Înălţimea voastră, răspunse Wang. Încântat, prinţul Duan ridică paharul în semn de mulţumire. Cei doi continuară să discute, până spre seară. Apoi Micul rege se întoarse la reşedinţa sa. Dar despre el nu vom mai vorbi. Mai bine să urmărim ce s-a mai întâmplat cu Gao Curtenitorul. O dată intrat în slujba prinţului Duan, nu îl mai părăsi nicio clipă. Îl însoţea oriunde, zilnic, pe prinţ, neîndepărtându-se nici cu un pas de lângă el. La nici două luni după aceasta, împăratul Zhezong muri fără să lase moştenitori şi sfatul dregătorilor civili şi militari îl desemnă pe prinţul Duan drept noul Fiu al Cerului. De aici înainte el avea să se numească Huizong şi să poarte titlul de Preotul Suprem al Curăţeniei de Jad şi Împăratul taoist al Miracolelor. După urcarea lui pe tron, lucrurile şi-au urmat cursul liniştit. Într-una din zile, Fiul Cerului i se adresă pe neaşteptate Curtenitorului: — Vreau să te ridic în rang, dar pentru aceasta ar fi trebuit mai întâi să săvârşeşti fapte vitejeşti deosebite, undeva la hotarul ţării. Oricum, voi cere Consiliului militar să includă şi numele tău pe listele celor merituoşi. În mai puţin de o jumătate de an, Curtenitorul, iată, a fost făcut comandant al Gărzilor Imperiale.

37

Nu-l pui în cătuşe pe bogat sau sărac Într-o lume-necată în nori. În claia de fân cauţi zadarnic un ac Vântu-i tot dus pe roata la mori. Gao s-a ajuns prin dibaciu-i picior, As în arta lovirii în minge; Cine are picioare se caţără sus. Cu strădanii cinstite nimeni nu-nvinge. Curtenitorul alese ziua şi o oră norocoasă pentru a-şi lua funcţia în primire. Toţi ofiţerii care aveau să-i intre în subordine, cavalerişti şi infanterişti, se grăbiră să îngenuncheze în faţa lui, în semn de supunere. Fiecare se prezentă cu cartea de vizită, pe care erau scrise numele, adresa şi unitatea din care făcea parte. Gao le examina rând pe rând. Erau toţi, în afară de instructorul Wang Jin, care anunţase, în urmă cu o jumătate de lună, că se îmbolnăvise. Fiind încă la pat, nu se întorsese să-şi reia îndatoririle, dar îşi trimisese actul cu toate datele. Comandantul Gao se înfurie. — Prostii! De vreme ce-a trimis cartea de vizită şi n-a venit, e semn limpede de nesupunere. E un răzvrătit! Omul acesta neobrăzat face pe bolnavul! Să mi-l aduceţi aici numaidecât! încheie şi trimise un curier21 acasă la Wang Jin să-l aresteze. E cazul să arătăm că acest Wang Jin era burlac şi locuia împreună cu mama sa, femeie trecută de şaizeci de ani. Curierul îi spuse pentru ce venise: — Astăzi, comandantul Palatului, Gao, s-a prezentat să-şi ia funcţia în primire. I-a chemat la Înălţimea Sa pe toţi şi a constatat că Excelenţa Voastră nu eraţi. Şeful statului-major a raportat că sunteţi acasă, suferind, şi i-a arătat actul prin care boala dumneavoastră a fost înregistrată. Comandantul şi-a ieşit din fire, n-a crezut în ce i s-a spus, dimpotrivă, e încredinţat că vă prefaceţi şi ţine morţiş să fiţi arestat. N-aveţi altceva de făcut decât să mergeţi cu mine până acolo. Vă rog să-mi daţi ascultare, fiindcă altfel voi intra şi eu la necaz. Wang Jin n-avu încotro şi vrând-nevrând trebui să plece, aşa bolnav cum era, la Cartierul general. De cum ajunse, i se înfăţişă comandantului,

21

Chairen; desemnează o categorie aparte de slujbaşi militari, care au sarcina de a se deplasa pe teren, un fel de curieri. 38

îngenunche înaintea lui de patru ori, îi făcu urări respectuos, apoi se ridică şi aşteptă retras într-o parte. — Eşti cumva om de rând şi fiul lui Wang Sheng, instructor la garnizoana din capitală? — Umila mea persoană este ceea ce spuneţi, încuviinţă Wang Jin. — Ticălosule! Tatăl tău făcea negoţ cu leacuri pe stradă şi atrăgea grămada de cumpărători, oferindu-le spectacole de bâlci, cu talentele sale în mânuirea armelor. Aşa ţi-ai însuşit tu arta militară? Comandantul dinaintea mea n-a avut ochi dacă te-a pus tocmai pe tine instructor militar! Cum îndrăzneşti să mă desconsideri şi să lipseşti la apel? Pe cine te bazezi, de-ţi permiţi să te pretinzi bolnav şi în schimb să trândăveşti şi să petreci acasă? — Umila mea persoană n-ar cuteza niciodată una ca asta, zise Wang Jin. Adevărul este că încă nu m-am refăcut după boală. — Tâlharule! îl ocărî Gao. Dacă eşti bolnav, cum de ai putut veni? — M-aţi chemat dumneavoastră, comandante, şi nu puteam să nu mă supun ordinului. — Gărzi, înşfăcaţi-l şi daţi-i o bătaie zdravănă ticălosului! ordonă în culmea mâniei. Mulţi dintre ofiţeri se aveau bine cu Wang Jin şi, împreună cu şeful statului-major, interveniră în favoarea lui: — Astăzi iertaţi-l, Excelenţă, deoarece este ziua norocoasă a intrării dumneavoastră în funcţie! — Te iert astăzi, ticălosule, numai de obrazul acestor ofiţeri, îşi înăbuşi Gao mânia. O să descurcăm treburile mâine. Wang Jin mulţumi pentru iertare şi abia apoi ridică fruntea şi-l privi în faţă pe noul comandant, recunoscându-l în el pe Gao Qui. Când ieşi pe poarta Cartierului general, oftă: „De azi încolo, nu mai sunt sigur câtuşi de puţin pe viaţa mea. Mă miram eu cine să fie acest Gao, noul comandant al Gărzilor Palatului şi când colo, el nu era altul decât Gao al Doilea, petrecăreţul, haimanaua, membru al societăţii de jucători de mingi „Cercul”. Pe vremuri, când ajunsese mare bătăuş, tatăl meu i-a tras o aşa ciomăgeală, că trei-patru luni nu s-a putut ridica din aşternut. De atunci a prins să ne urască de moarte. Acum, i-a venit şi lui apa la moară, aşa că, ajuns comandant al Gărzilor Palatului, nu-l rabdă inima să scape prilejul de a se răzbuna. Aş fi fără minte şi numai dacă m-aş gândi să lucrez sub ordinele lui. E o vorbă veche: „Nu mă tem de mandarini, în general, ci de cei sub ale căror ordine directe mă aflu. Cum aş putea să mă împotrivesc unuia ca el? Oare ce îmi rămâne de făcut?” Măcinat de asemenea gânduri, trecu 39

pragul casei. Îi povesti mamei sale ce i se întâmplase şi, deznădăjduiţi, plânseră amândoi. — Fiul meu, din toate cele treizeci şi şase de căi de a ieşi dintr-un impas, fuga este cea mai bună, îl povăţui ea. Numai că tare mi-e teamă că n-ai încotro să te duci. — Ai dreptate, mamă, încuviinţă el. La asta am chibzuit îndelung şi eu. În prefectura Yanan însă, şeful garnizoanei de grăniceri este bătrânul general Zhong. Câţiva din ofiţerii săi veniţi în vizită prin capitală mi-au lăudat atât pregătirea, cât şi iscusinţa militară. Ce-ar fi să mă duc la ei? Acolo au mai mult decât oriunde nevoie de oameni şi aş putea trăi în pace. Într-adevăr: Omul pe locu-ntâi e-n drept deplin de-a mânui alţi oameni; Ca să depinzi de tine şi să îţi fii stăpân, te smulgi din mâna lui. În libertate-ajungi nemuritor, altfel plăteşti oricât şi eşti pierdut; Prea bine poţi să fugi ori să conduci, cum poţi să iei asupră-ţi chin sau îndurare. Stabiliră aşadar în felul acesta. — Trebuie să nu ne ştie nimeni, fiul meu. Ce facem cu cei doi soldaţi din poartă, pe care garnizoana ţi i-a pus la dispoziţie? Dacă descoperă ce avem de gând, n-o să putem pleca de aici. — Nu-ţi face griji. Linişteşte-te, mamă, fiul tău se pricepe să se descotorosească de ei! Spre seară, Wang Jin chemă la el una dintre străji, anume pe Zhang, şi-i spuse să mănânce mai devreme, fiindcă vroia să-l trimită să-i rezolve o treabă. — Unde mă trimiteţi, instructore? întrebă omul. — Pentru că am fost bolnav mai multă vreme şi acum m-am înzdrăvenit, m-am legat să aprind nişte santal la Templul Munţilor Sfinţi, care se află dincolo de Poarta Curmalelor Acre. Şi-am s-o fac neapărat chiar mâine dimineaţă. Tu du-te însă de astă-seară şi vorbeşte cu stareţul. Spunei ca mâine să deschidă templul ceva mai devreme, fiindcă voi veni să închin acolo nişte ofrande, şi pentru sacrificiile pe care le voi face voi aduce carne din trei soiuri de animale. Tu pune, la cale totul precum ţi-am spus, dormi acolo şi aşteaptă-mi sosirea mâine în zori.. Soldatul căzu la învoială, mâncă mai devreme, pregăti toate cele trebuincioase şi plecă zorit spre templu. 40

Peste noapte, mama şi fiul îşi împachetară hainele, mătăsurile, aşternuturile, argintul şi le puseră în lăzi, pentru a le aşeza pe cobiliţă. Apoi, umplură cu nutreţ cei doi desagi legaţi la şaua calului. La al cincilea geng, înainte de a se lumina de ziuă, Wang Jin îl strigă pe Li, cel de-al doilea soldat, şi îi spuse întinzându-i nişte arginţi: — Ia banii ăştia şi du-te la Templul Munţilor Sfinţi. Vezi de procură, împreună cu Zhang, cele trei soiuri de carne şi prăjiţi-le până ce eu am să ajung acolo. Între timp, eu am să cumpăr nişte bani de hârtie şi lumânări şi voi veni cât de curând. Soldatul luă argintul şi o porni spre templu. Wang Jin se îngriji singur de cal, îi puse şaua, legă bine desagii de ea şi apoi scoase animalul pe poarta din spatele casei; acolo îşi ajută mama să se suie în spinarea calului. Toate lucrurile şi acareturile mari şi grele ale gospodăriei le puseră la locul lor. Wang încuie uşile şi porţile casei, ridică cobiliţa pe umăr şi astfel îşi părăsi locuinţa, ţinându-se în urma calului pe care era mama sa. Încă nu se luminase când trecură de Poarta apuseană a oraşului şi o apucară pe drumul către Yanan. În acest timp, cei doi soldaţi cumpăraseră carnea pentru sacrificiu şi o fripseseră, după care aşteptaseră în templu până îşi pierduseră răbdarea. Neliniştit, Li se întoarse acasă şi găsi porţile închise. Ce să facă? Întrebă şi iscodi prin vecini vreme îndelungată, doar, doar va afla ceva, dar nimeni nu ştia nimic. Văzând că se lasă seara, celălalt soldat, care rămăsese la templu, intră şi el la mari bănuieli şi o ţinu tot într-o fugă până acasă. I se alătură lui Li şi amândoi căutară şi răscoliră până se înnoptă de-a binelea, dar în zadar. Nici peste noapte mama şi fiul nu se întoarseră acasă. A doua zi, cele două străji merseră şi se interesară la neamurile lui Wang Jin, dar nici aici nu dădură de nicio urmă. De teamă să nu li se pună în cârcă vreo vină, se duseră şi raportară la Cartierul general al Gărzilor Imperiale că instructorul militar Wang Jin şi mama sa fugiseră într-o direcţie necunoscută. Când află, comandantul Gao izbucni: — Şi-a luat tălpăşiţa, ticălosul! Las’ că i se-nfundă lui! Po loc, înştiinţă fiecare prefectură şi district că ofiţerul Wang Jin dezertase. Cei doi soldaţi de sub ordinele lui Wang fuseseră scoşi în afara oricărei acuzări, ţinându-se cont că ei înşişi făcuseră denunţul. Despre ei nu vom mai pomeni. Să ne întoarcem la Wang Jin şi la mama sa. De când părăsiseră capitala, călătoriseră întruna şi nu mâncaseră şi nu puseseră strop de apă în gură decât atunci când fuseseră lihniţi de foame şi morţi de sete; se odihneau 41

numai peste noapte şi o porneau iarăşi la drum de cu zori; aşa au ţinut-o mai bine de o lună. Într-o zi, spre seară, Wang Jin, care mergea încovoiat sub greutatea cobiliţei de pe umăr, în urma calului în şaua căruia se afla mama sa, spuse: — Cerul a fost milostiv cu noi! Am scăpat de primejdia întinsă jurîmprejurul nostru ca un năvod peste pământ şi cer. De aici mai avem puţin până la Yanan. Şi chiar dacă ar fi să fi trimis oameni după mine, ei tot n-ar putea să ne prindă acum. Înveseliţi astfel, trecură pe lângă un han fără să-l vadă. Se lăsa seară şi în faţa lor nu se zărea niciun sat. Unde să poposească peste noapte? Tocmai când se tot întrebau ce să facă, zăriră departe, într-o pădurice, licărirea flăcării unei lămpi. — Ce noroc! exclamă Wang. Mergem într-acolo şi le cerem iertare pentru că îi supărăm atât de târziu: îi rugăm să ne găzduiască o noapte şi mâine în zori ne urmăm drumul. Când se apropiară, dădură peste o moşie întinsă, înconjurată cu zid de pământ, dincolo de care, de jur-împrejur, fuseseră plantate două sau trei sute de sălcii mari. Era cu faţa la drum, iar în spate avea malul râului. De jur-împrejurul ei, brâu verde ca fumul. Pretutindenea verde întunecat şi umbros ca o vopsea apăsată. Ceva mai departe de colţul casei, turme de boi şi de oi, să nu poţi arunca un ac printre ele, iar în bătătură, acolo unde sunt vânturate grânele, numai cârduri de gâşte şi raţe. Câmpul e fără margini, parcă sălbatic, iar argaţii moşiei sunt mii şi mii. Vrednică de cinstire-i familia, nu-i poţi socoti mulţimea femeilor şi a copiilor. Grămezi de bunuri de-ale gurii prisosesc, de sunt sătui până în gât şi câinii. Cu adevărat, clanul acesta-i mare şi în învăţătură şi în urmaşi ai loialităţii. Ajuns în faţa porţii, Wang Jin bătu îndelung până când ieşi dinăuntru un ţăran. Ofiţerul puse jos cobiliţa şi îl salută. — Ce vânt vă aduce aici? întrebă ţăranul. — Adevărul curat este că netrebnicul de mine împreună cu mama mea am tras zdravăn la drum şi n-am băgat de seamă că am trecut de ultimul han. Tot înaintând prin aceste locuri, ne-am dat seama că nu vom mai da de urma nici unui han şi a nici unui sat. Nădăjduim că ne veţi primi să tragem peste noapte la nobilul vostru conac. Mâine vom purcede la drum în zori. Vom plăti atât cât se cuvine, numai să aveţi bunătatea să ne îngăduiţi. — Dacă-i pe aşa, aşteptaţi oleacă. O să-l întreb pe stăpânul şi, dacă el se învoieşte, o să fiţi bineveniţi. 42

— Cer iertare pentru că vă necăjesc, frate mai mare, se scuză Wang Jin. Peste o vreme, omul se înapoie şi le spuse că stăpânul său le îngăduie să intre. Wang Jin o ajută pe mama sa să descalece. Cu cobiliţa pe umăr, el luă calul de hăţuri şi-l urmă pe ţăran până la locul unde de obicei se băteau grânele. Acolo, îşi lăsă jos povara şi legă de o salcie calul. Apoi se duse împreună cu mama sa să-l vadă pe moşier. Intrară într-o încăpere cu acoperişul de paie. Omul pe care-l găsiră acolo era trecut de şaizeci de ani. Avea părul şi barba albe. Purta o bonetă călduroasă care-i acoperea tot capul, şi era îmbrăcat într-o robă largă, cusută drept, peste care îşi trecuse o cingătoare de mătase neagră. Încălţările îi erau din piele argăsită. Wang Jin îl salută făcându-i nenumărate plecăciuni. — Ajunge, drumeţe, îl opri scurt omul. Şi aşa v-a scos drumul sufletul din voi. Mai bine aşezaţi-vă. Tânărul ofiţer şi mama sa nu se lăsară până nu încheiară întreg ceremonialul cu saluturile; abia atunci urmară invitaţia gazdei. — De unde veniţi? Cum de v-a prins noaptea pe-aici? vru să ştie gazda. — Numele umilei mele persoane este Zhang, răspunse tânărul ofiţer. Suntem din capitală, dar ne-am cam irosit avutul şi cum nu mai putem s-o scoatem la capăt, am plecat spre nişte rude, care stau în Yanan. Astăzi neam aşternut avan la drum şi am trecut, fără să ne dăm seama, de singurul han de pe aici. Am rămâne, dacă ne îngăduiţi, peste noapte la nobilul vostru conac. Mâine vom purcede la drum în zori. Cât se cuvine, atât vă vom plăti pentru înlesnirile pe care veţi avea bunătatea să ni le faceţi. — Sigur că da, că doar cine-şi ia cu el casa la drum? Mă tem că sunteţi nemâncaţi! zise bătrânul şi-i ceru slugii să aştearnă masa. Sluga aduse un platou cu patru feluri de mâncare din zarzavaturi şi un platou cu carne de vită. După ce aşeză bucatele pe masă, el încălzi băutura 22 şi le-o întinse musafirilor. — Poate vi s-o părea mult prea simplă mâncarea noastră de aici, de la ţară, vă cer iertare pentru asta, spuse moşierul. — V-am pricinuit şi aşa destule necazuri şi nu s-ar fi cuvenit, că doar nu ne sunteţi duşman. Greu am putea răsplăti bunătatea voastră, mulţumi Wang Jin, ridicându-se de pe locul său. — Da’ de unde! Lăsaţi! Vă rog să beţi şi să ospătaţi. 22

Jin, alcool, băutură. Este vorba de băutură fermentată din orez, gălbuie la culoare, de circa 18 grade. Se bea încălzită indirect, aşezând ibricul cu băutura respectivă într-un vas cu apă fierbinte. Oriunde nu se va specifica un anumit tip de alcool, va fi vorba de aceasta băutură naţională chineză. 43

După cinci sau şapte păhărele, nou-veniţii începură să mănânce. Când terminară masa, moşierul se ridică şi-i conduse în camera pentru oaspeţi, să se odihnească. — Vă supăr rugându-vă să vedeţi să ne fie adăpostit calul şi să i se dea de mâncare? întrebă Wang Jin. Fireşte, vom plăti pentru asta. — Nu vă faceţi griji. Am şi eu măgari şi cai. O să-i cer slugii să bage şi calul vostru în grajd şi-l va îndestula laolaltă cu animalele noastre. Wang Jin mulţumi, luă cobiliţa şi intră cu ea în camera de oaspeţi. Sluga aprinse lampa şi le aduse apă caldă să se spele pe picioare. Moşierul se retrase. După ce îi mulţumiră ţăranului care-i servise, mama şi fiul zăvoriră uşa, făcură paturile şi se culcară. Dormiră zdravăn până în zori, când, chiar gazda se înfiinţă la uşa lor. Auzindu-se strigat, Wang Jin ieşi din odaie cât putu mai repede şi-l salută pe moşier. — Umilul vostru oaspe s-a trezit de mult. V-am necăjit aseară şi nu se cădea, spuse. — Cine geme aşa, din greu? — N-am să vă ascund. Mama e răpusă de chinul de a-şi fi petrecut zile în şir în şa. Peste noapte nu i-a dat pace nici inima de care cam suferă. — Dacă-i aşa, să nu vă faceţi niciun fel de gânduri rele. Spuneţi-i doamnei că mai puteţi rămâne la mine câteva zile. Am chiar aici în casă o reţetă pentru dureri de inimă. O să trimit o slugă în capitala judeţului, să cumpere leacurile şi i le voi da să le bea. Să stea liniştită şi cu sufletul împăcat şi totul o să iasă bine. Wang Jin îi mulţumi. Dar ajunge cu atâtea amănunte! Wang Jin şi mama sa rămaseră la conac, bătrâna îngrijindu-şi inima cu leacurile primite de la moşier. La vreo săptămână, cum mama i se înzdrăvenise, tânărul ofiţer se apucă şi făcu toate pregătirile pentru a-şi relua drumul. Îndreptându-se spre grajd să-şi vadă calul, zări un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, cu faţa rotundă, ca o farfurie de argint, dezbrăcat până la brâu şi cu pieptul tatuat cu dragoni albaştri; făcea acolo tot felul de exerciţii cu o bâtă. Wang Jin se uită la el şi, fără să vrea, rosti: — Nu te mişti rău, dar cam lent. La o adică, nu te arăţi încă un luptător bine antrenat. — Cine eşti tu de te-ai găsit să râzi de dibăcia mea? se supără tânărul. Am avut şapte-opt dintre cei mai buni învăţători. Crezi cumva că nu te pot pune la pământ? Îndrăzneşti, îţi dă mâna să te lupţi cu mine? Înainte ca tânărul să-şi încheie vorba, apăru moşierul. — Nu te purta ca de obicei obraznic, îl opri el. 44

— Cu ce drept îşi râde ăsta de priceperea mea? se răţoi tânărul. — Ştiţi cumva să mânuiţi armele, oaspete al meu? întrebă moşierul. — Puţin. Aş putea, dacă nu vă supăr, să vă întreb cine este acest tânăr? — Este fiul meu. — Dacă este aşa şi flăcăul ţine să înveţe, umila voastră slugă ar putea săi predea câteva lecţii. Ce spuneţi? — Nemaipomenit! răspunse gazda şi-i ceru fiului să se încline în faţa maestrului său. Numai că fiul nici nu vru să audă de aşa ceva. — Tată, nu te lăsa dus de palavre! răbufni el mânios. Mă plec şi-l recunosc de învăţător numai dacă mă învinge. — În joacă, ne putem, fireşte, întrece, primi Wang. — Haide atunci! Hai încoace! Doar fricoşii dau bir cu fugiţii! îl întărită tânărul, învârtind bâta ca pe-o morişcă deasupra capului. Wang Jin zâmbi, fără să se urnească din loc. — Oaspetele meu, de vreme ce aveţi de gând să-l pregătiţi pe ţâncul ăsta al meu, prindeţi-vă în luptă, îl îndemnă moşierul. — Mă tem să nu-l lovesc prea tare, că aşa ceva n-ar fi frumos din partea mea. — Nu-i nimic. Dacă-i rupeţi o mână sau un picior, socotim că singur şi-a căutat-o. — Atunci, fără politeţuri! spuse Wang Jin şi alese o bâtă de pe un suport de arme aflat mai într-o parte. Ieşi în terenul de luptă şi luă poziţia de contraatac. Băiatul îl măsură o vreme, apoi ridică bâta şi începu s-o rotească apropiindu-se de adversar. Wang Jin se retrase iute, cumpănindu-şi bâta. Nărăvaş ca şi mai înainte, tânărul atacă din nou. Pe neaşteptate, Wang Jin se întoarse şi ridică bâta ca şi cum ar fi vrut să-l lovească în picioare cu ea. Atunci, tânărul o înălţă pe a sa orizontal, încercând să pareze lovitura, dar Wang Jin nu-l atinse, ci, – fulgerător îşi retrase arma şi-i împunse pieptul cu vârful ei, apoi, la fel de repede îi lovi băţul, aruncându-i-l cât colo. Tânărul căzu lat pe spate. Wang Jin îşi aruncă arma şi se grăbi să-i vină în ajutor băiatului. — Îmi pare tare rău! Cer iertare! rosti Wang. Tânărul se ridică de jos, apoi se duse şi luă un taburet aflat mai încolo şi, rugându-l pe Wang Jin să se aşeze, se înclină respectuos în faţa lui până la pământ.

45

— Am avut mulţi maeştri, dar îmi dau seama că ce-am învăţat până acum nu face doi bani. Maestre, n-am altă dorinţă decât să vă rog să-mi daţi toate îndrumările pe care le credeţi de cuviinţă. — Sunt de câteva zile aici împreună cu mama mea şi am fost cum nu se poate mai bine găzduiţi; chiar nu ştiam cum să vă răsplătesc pentru atâta bunăvoinţă. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să scot din tine un brav luptător. Încântat peste măsură, moşierul îi ceru fiului să-şi pună haina pe el. Intrară toţi trei în încăperea din spate. Gazda îi porunci slugii să taie o oaie şi să pregătească un prânz îmbelşugat. O invită la ospăţ şi pe mama lui Wang Jin. După ce se aşezară la masă, gazda turnă băutura şi ridică paharul, închinând pentru oaspetele său: — După îndemânarea pe care ne-aţi arătat-o, trebuie să fiţi maestru de arme. Nemernicul de mine, cum de n-am observat asta mai dinainte? Tot vorba veche e plină de înţelepciune: „Ai ochi buni, dar nu recunoşti Muntele Tai23.” — În faţa unor oameni dintr-o bucată, nu putem ocoli adevărul, zise Wang Jin, zâmbind. Numele umilei persoane din faţa voastră nu este Zhang. Sunt instructorul militar Wang Jin al Marii Gărzi Imperiale din capitală. Toată ziua nu fac altceva decât să mă ocup cu exerciţiile de luptă. Noul comandant, Gao Curtenitorul, a fost snopit în bătaie pe vremuri de tatăl meu şi acum, că i-a venit apa la moară, are de gând să se răzbune. Ca subordonat ce-i sunt, n-am cum să mă împotrivesc, să-l înfrunt, de aceea am fugit din capitală, împreună cu mama. Ne ducem la Yanan, unde avem o veche cunoştinţă în bătrânul general Zhong de la garnizoana de graniţă de acolo. Nici măcar nu ne-am gândit că vom avea norocul să dăm peste dumneavoastră care ne-aţi primit atât de bine. Aţi vindecat-o pe mama şi ne-aţi copleşit cu mărinimia în toate aceste zile. Vă suntem peste măsură de îndatoraţi. Acum, de vreme ce tânărul este dornic de învăţătură în arta armelor, umila mea persoană se va strădui bucuroasă, din răsputeri, să-i împărtăşească tot ce ştie. Cele învăţate de el până acum nu sunt decât nişte manevre de paradă, frumoase la vedere, dar fără niciun folos în luptă. Vom lua totul de la capăt. — Fiule, te dai şi de astă dată învins? întrebă moşierul. Îngenunchează în faţa învăţătorului tău. Băiatul se grăbi să o facă. Într-adevăr: 23

Tai shan, munţii Tai, simbol al măririi, importanţei şi vechimii. 46

De drag pentru maestru primeşti să pari modest. Dar ce-i faci inimii, că ea îşi ştie greul? Doar cel sigur pe sine şi-n dibăcii la fel Se frânge-ntâi în el să-şi îngenunche eul. — Sunteţi un om deosebit, vorbi din nou moşierul. Noi ne tragem de aici, din judeţul Huayin. Munţii din faţa noastră se cheamă Haushan. Satul de care ţinem se numeşte Satul Familiei Shi, pentru că trei sau patru sute de familii câte sunt aici îşi zic Shi. Fiului meu, de mic nu i-a plăcut munca la ţară, prăpădindu-se după arta militară. Maică-sa a vrut să-l înduplece, să-i scoată din cap trăsnaia, dar n-a izbutit şi s-a sfârşit de inimă rea. Eu n-am încotro şi-l las să facă după cum îi e voia. Nici nu mai ştiu cât am cheltuit cu maeştrii lui de arme. Pe deasupra, am plătit şi un meşter vestit să-i facă tatuaje pe braţe şi pe piept. Are în total nouă dragoni şi întreg judeţul îi spune Shi Jin, Nouă Dragoni. Ce noroc că aţi nimerit la noi şi că puteţi să-i desăvârşiţi meşteşugul militar. Vă voi răsplăti cu prisosinţă. — Nu vă faceţi griji în privinţa asta, râse Wang Jin. Dacă numai asta vă e dorinţa, fiţi sigur că am să v-o împlinesc. Din ziua aceea, tânărul ofiţer şi mama sa au rămas pe mai departe la conac. Moşierul era judecător judeţean şi curând se văzu nevoit sa plece la îndatoririle sale. Despre el nu vom mai vorbi. Timpul a trecut pe negândite. Curând, s-a şi scurs jumătate de an. Vezi timpul zilei după raza de soare Stai în faţă cu umbra de flori la ospeţe, Paharul şi cântul din inimă-s la gură. Sub trepte nu-i vreme să te răsfeţe. În timpul acesta, Noua Dragoni a deprins să folosească toate cele optsprezece arme, întocmai ca un încercat luptător: Lance, ciocan de lemn, arc, arbaletă, tun Măciucă fălţuită, retevei, sabie, lanţ, cange, Bardă, topor, trident şi halebardă. Scut, bâtă, suliţă şi greblă.

47

Wang Jin a pus tot sufletul în truda sa, arătându-i şi lămurindu-i răbdător fiecare mişcare. Când maestrul a căpătat credinţa că elevul său stăpâneşte îndeajuns de bine cele ce se cuveneau, şi-a zis: „Deşi mă simt minunat aici, acesta nu e locul potrivit pentru mine” şi a început să se gândească la continuarea călătoriei sale spre Yanan. — Rămâneţi la noi, învăţătorule! îl ruga de zor Nouă Dragoni. Învăţăcelul vostru vrea să vă ţină atât pe dumneavoastră cât şi pe mama dumneavoastră până la adânci bătrâneţi. Ar fi nemaipomenit! — Îţi rămân recunoscător pentru inima ta bună. Aici e grozav de bine. Mă tem însă că Gao Curtenitorul o să dea prin oamenii lui peste mine şi te va socoti complice. Ori, aşa ceva nu se cade, iar pe deasupra vom avea amândoi de suferit. Sunt hotărât să mă duc la Yanan, să trăiesc acolo pe lângă venerabilul general Zhong. E zonă de graniţă şi la garnizoana lor se simte lipsa oamenilor. E un loc potrivit pentru mine şi voi fi în siguranţă. Neputând în niciun fel să-l reţină, Nouă Dragoni şi tatăl său organizară pentru el un banchet de rămas bun. Drept răsplată, îi dăruiră două bucăţi de satin şi o sută de liang24 de argint. A doua zi, Wang Jin îşi pregăti cobiliţa şi calul şi, după ce îşi luă împreună cu mama sa rămas bun de la gazdă, purceseră la drum. Shi Jin îi porunci unei slugi să care cobiliţa, iar el însuşi, neîndurându-se să se despartă de ei aşa de curând, îi însoţi cale de zece chi. În cele din urmă, neavând încotro, Shi Jin Nouă Dragoni îşi salută pentru ultima oară maestrul: îi strânse mâinile şi cu lacrimi în ochi îi făcu plecăciuni. Shi Jin se întoarse cu sluga la moşie. Wang Jin luă cobiliţa pe umăr şi, ca şi mai înainte, ţinându-se în urma calului în şaua căruia se afla mama lui, se îndreptară amândoi spre apus. Deocamdată nu vom mai vorbi despre Wang Jin care călătorea spre garnizoana militară în care îşi pusese în gând să rămână, ci ne vom opri la Shi Jin Nouă Dragoni. Acesta, fără să se cruţe, zi de zi îşi oţelea forţele. Tânăr, neînsurat, altfel spus nefiind robit de grija unei familii, se scula deseori şi în miez de noapte să facă exerciţii de îndemânare cu armele, iar cât era ziua de lungă trăgea cu arcul şi călărea pe câmp până ieşeau flăcări pe nările calului. În mai puţin de o jumătate de an însă, tatăl i s-a îmbolnăvit şi a căzut neputincios la pat. Nouă Dragoni a trimis după medici vestiţi, aflaţi chiar şi la margine de ţară, însă niciunul dintre aceştia nu i-au mai putut salva părintele. Spre jalea tuturor, moşierul a murit. Fiul a pregătit un sicriu dublu şi în acesta a aşezat corpul neînsufleţit al tatălui său, îmbrăcat în lucruri scumpe; apoi a tocmit călugări budişti să-i facă la 24

Liang, 50 grame. 48

conac şapte slujbe, timp de şapte zile, şi să se roage pentru el. Pe lângă aceştia a mai chemat şi călugări taoişti să cânte psalmi pentru ca sufletul tatălui său să se înalţe direct la ceruri, iar asemenea slujbe au fost ca la vreo douăsprezece. A ales apoi o zi favorabilă pentru îngropăciune, întreg satul, alcătuit din vreo patru sute de familii, toate îndoliate, a condus mortul pe ultimul drum. Moşierul a fost îngropat în cimitirul familiei, aflat pe coasta de apus a satului. De acum, nu mai era nimeni care să vadă de gospodărie şi moşie. Tânărul Nouă Dragoni nu avea nimic în comun cu asemenea îndeletniciri şi singura sa grijă era să-şi găsească parteneri de întreceri militare. Trecură aşa vreo trei-patru luni. Era pe la mijlocul lunii a şasea, când vremea e peste măsură de călduroasă. Ziua era fierbinte ca un cuptor. Nouă Dragoni, dorind să se mai răcorească, dar şi pentru că nu avea nimic de făcut, şedea tolănit pe un scaun pliant din bambus, la umbra unei sălcii, pe o pajişte. Din partea cealaltă, dinspre păduricea de pini, bătea un vânt uşor. „Ce răcoare plăcută”, gândea. Tocmai când se simţea cel mai bine, zări un om scoţându-şi capul de după un pin şi iscodind locul. — Drace! Cine trage cu ochiul la moşia mea? strigă el şi sărind în picioare alergă spre pădurice, unde dădu peste Li Ji, vânătorul de iepuri. — Cu ce gând îmi pândeşti locurile, Li Ji? întrebă. Nu cumva mă spionezi? — Domnişorule, răspunse Li, înaintând şi salutându-l cu plecăciuni, umila mea persoană venise după Qui Scurtul, să-l chem la un păhărel. Pe urmă, văzându-vă că vă răcoriţi aici, n-am mai îndrăznit să dau buzna. — Ascultă, înainte, pe când trăia tata, cum făceai rost de ceva vânat, veneai şi ni-l vindeai nouă. Eu nu ţi-am plătit cum trebuie, de ce nu miaduci şi mie vânat? Crezi că am ajuns cu banii la fundul sacului? — N-aş cuteza una ca asta, umilul de mine, se apără Li. N-am mai avut vânat, de-aia n-am venit! — Scorneli! i-o reteză Nouă Dragoni. Vrei să spui că n-ai mai dat de un iepure pe tot câmpul şi pe întreg muntele Shaohua! — Poate nu ştiţi, domnişorule, dar de la o vreme muntele a intrat în mâna haiducilor. S-au strâns acolo vreo cinci până la şapte sute de oameni şi au în stăpânire mai bine de o sută de cai buni. Căpetenia lor e unul Zhu Wu, zis Strategul Miraculos; după el vine Chen Da, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă, iar al treilea este Yang Chun, zis Şarpele Bălţat cu Alb. Cu ăştia trei oameni în frunte, bandiţii pradă după bunul lor plac. Mai marii stăpânirii de la judeţ n-au ce să le facă. Au pus o răsplată de trei mii de şiraguri pe 49

capetele lor, dar cui îi dă mâna să se măsoare cu ei? Asta e pricina pentru care nici noi, ăştia mărunţi, nu ne mai putem duce în munţi, după vânat. Că din altă parte, de unde să luăm? — Am auzit eu c-ar fi nişte bandiţi pe acolo, dar nu-i credeam atât de puşi pe rele şi pe tâlhării. Fireşte, s-au înhăitat să-mi facă mie necazuri. Oricum, Li Ji, dacă prinzi ceva, să nu mă ocoleşti. Vânătorul promise că aşa va face, îl salută şi plecă. Nouă Dragoni o luă spre conac, dus pe gânduri: „Dacă nelegiuiţii s-au pus serios pe treabă, o să atace şi satul nostru. În acest caz…” Porunci slugilor să taie doi bivoli graşi şi să scoată cea mai bună băutură făcută în casă. Trecu apoi la fapte. Întâi şi întâi, arse imitaţii de hârtie ale lingourilor de aur şi argint, ca ofrandă adusă Cerului, pentru ocrotire şi noroc, apoi trimise să fie poftiţi la el toţi capii familiilor din sat; aceştia se înfiinţară până la unul, şi luară loc după vârstă. În timp ce slugile turnau în pahare, Shi Jin luă cuvântul: — Se vorbeşte că pe munte şi-ar fi făcut sălaş trei bandiţi vestiţi, care ar fi adunat în jurul lor cinci, până la şapte sute de oameni şi cu aceştia ei atacă şi pradă fără nicio oprelişte. Dacă şi-or fi pus în gând lucruri mari, mai devreme sau mai târziu or să dea năvală şi peste noi. V-am chemat aici să ne sfătuim, astfel ca atunci când ne vor încolţi răufăcătorii, fiecare dintre săteni să fie pregătit. Când veţi auzi toaca de la conac, săriţi toţi înarmaţi cu ciomegele şi cu orice v-o cădea în mână. Vom face în felul acesta, oricare dintre noi va fi cel atacat. Ne ajutăm unul pe altul şi împreună ne apărăm satul. Dacă vin căpeteniile lor, în persoană, de ei am să mă ocup chiar eu. — Dumneavoastră hotărâţi ce trebuie să facem, stăpâne, noi suntem ţărani de rând. Dacă sună toaca, cine o să fie ăla care o să stea deoparte? răspunseră unul şi altul în numele tuturor. La sfârşit, oamenii mulţumiră pentru masă şi plecară la casele lor, să se pregătească în vederea înfruntării bandiţilor. Shi Jin puse să se dreagă şi să se întărească porţile şi zidurile împrejmuitoare ale conacului, îşi orândui fiece lucru şi colţ din fermă cum se cuvine şi instală în mai multe locuri ale ei câteva toace. Pentru sine, aranjă ca să-i fie la îndemână armura, armele şi caii. Dar despre aceste lucruri am spus deja destul. În fortăreaţa lor de pe munte, cele trei căpetenii ale bandiţilor se aşezară într-o bună zi la sfat. Strategul Miraculos, mai-marele peste toţi, era din Dingyuan şi se lupta folosindu-se de două paloşe. Era un iscusit tactician în bătălii şi un strateg isteţ. Iată opt stihuri care l-au preamărit la vremea lui: Strai taoist precum frunza de laur. 50

Boneta simplă din piele de căprioară. Obrajii-mbujoraţi şi ochii o mândreţe. La chip e alb, perciunii-i lungi te înfioară. Ca Zhuge25 plănuieşte-n minte toată lupta. Cu uneltiri viclene-nvinge pe oricine, E altul mai presus de el pe Muntele Hua? Strateg Miraculos, Zhu Wu, ştiut prea bine. Al doilea după el era Chen Da, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă; de fel era din Yecheng şi arma lui de luptă era o suliţă cu vârful de oţel; poemul următor ni-l înfăţişează astfel: Necioplit, dar zdravăn, dă răget ca tigrul, Suliţele lui, în ploaie, pe potrivnic, Stăpânesc în Ye, vitejii-ntreg Huayinul Dintr-un Salt o Strungă, Tigru-i temut zilnic. Cea de-a treia căpetenie, Yang Chun, Şarpele Bălţat cu Alb era din judeţul Yieliang din Puzhou şi lupta de obicei cu o halebardă. Un mic poem spune despre el: Şale lungi, umeri slabi, dur puternic, Loviturile lui vin de oriunde. Yang Chun sau Şarpele Bălţat cu Alb Printre cei bravi, pe munte se ascunde. — Am auzit că cei din Huayin au pus un premiu de trei mii de şiraguri pe capetele noastre şi au asmuţit oamenii să ne vină de hac, vorbi Strategul. Când vor sări la noi, o să le arătăm de ce suntem în stare! Necazul este că stăm rău cu orezul şi cu banii. Ce-ar fi să ieşim din ascunzătoare şi să jefuim de pe undeva? E bine să ne facem, aici nişte provizii, să putem rezista în cazul în care ar veni peste noi trupele mandarinale. — Bine spus, încuviinţă Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Să mergem în Huayin. În felul ăsta, vedem şi cam ce au de gând şi ce pot oamenii de acolo.

25

Zhuge Liang, strateg din secolul al III-lea, simbol al înţelepciunii şi inventivităţii, numele său se pronunţă Giucă Lian. 51

— N-aş zice în Huayin. Hai mai degrabă în Pucheng, aici mergem aproape la sigur, se amestecă Şarpele Bălţat cu Alb. — Pucheng e rezidenţă de judeţ, ca şi Huayin, dar locuitorii sunt mai puţini şi mai săraci. Cei din Huayin sunt plini de bani şi de cereale, se împotrivi Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. — N-ai cum să ştii, frate mai mare, nu se lăsă Şarpele Bălţat cu Alb, dar ca să ataci Huayin e musai să treci prin satul Familia Shi. Ei, bine, în satul ăsta trăieşte un leu-paraleu, zis Nouă Dragoni. N-are rost să-l întărâtăm, căci de lăsat, n-o să ne lase să trecem nici în ruptul capului. — Slab de duh mai eşti, frăţioare, îl certă Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Dacă nu biruim un sat, ce să mai zicem atunci de oştile mandarinale? — Nu-l nesocoti, frate mai mare, vorbi Şarpele Bălţat cu Alb. Omul acesta nu-i un fitecine, de neluat în seamă! — Şi eu am auzit că e fără pereche de viteaz, îl susţinu Strategul Miraculos. Ştie să lupte cu toate armele şi până acum nimeni nu l-a biruit; aşa că şi eu zic că e mai înţelept să renunţăm. — Tacă-vă gura fricoasă la amândoi! se îmbăţoşă Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Dacă ridici în slăvi curajul altuia, dintr-al tău nu se mai alege nimic. La urma urmei, nu-i decât un om ca oricare, doar n-are trei capete şi şase braţe. Eu, unul, nu pot să cred aşa ceva. Pregătiţi-mi calul, se întoarse el spre ajutoarele sale. Ne abatem chiar acum asupra satului ăsta şi pe urmă luăm cu asalt oraşul Huayin. Ceilalţi doi fârtaţi de luptă încercară să-l domolească, însă Tigrul Dintrun Salt o Strungă nu le dădu ascultare, îşi trase armura, se aruncă pe cal, îşi alese ca la vreo sută cincizeci de oameni şi coborî cu ei muntele, în bătăi de gonguri şi tobe, îndreptându-se spre satul lui Nouă Dragoni. Acesta tocmai se afla în faţa conacului, cercetând armele şi caii oamenilor săi, când o slugă îl vesti că năvăliseră bandiţii. Porunci să se dea alarma. Auzind toaca, sătenii puseră mâna pe arme şi alergară într-acolo într-un suflet, din toate părţile. Trei-patru sute de oameni se strânseră rapid. Noua Dragoni îi aştepta îmbrăcat, într-o robă brodată, neagră; pe cap avea o caschetă de aur, iar în picioare încălţări verzi. Mijlocul îi era încins cu o curea din piele. Peste veşminte îşi pusese o cămaşă de zale vişinie, iar bustul îi era protejat în faţă şi în spate de o platoşă de fier alcătuită din două bucăţi îmbinate. Purta pe umăr un arc şi la spate o tolbă cu săgeţi; în mână ţinea o sabie cu tăiş dublu şi cu trei vârfuri. O slugă îi aduse calul, roşu, nărăvaş, înzăuat şi el. Nouă Dragoni încălecă. Ridică sabia. Însoţit de treizeci-patruzeci de slugi ca nişte 52

zdrahoni şi urmat de vreo nouăzeci de săteni, o porni spre marginea de miazănoapte a satului; ceilalţi ţărani se ţineau îndeaproape după ei, strigând şi chiuind. Tigrul Dintr-un Salt o Strungă coborâse iute ca vântul coama muntelui, iar o dată ajuns jos, le strigase tâlharilor să se strângă în jurul său. Nouă Dragoni îl văzu bine pe comandantul răufăcătorilor. Dintr-un Salt o Strungă avea pe cap o bonetă roşie, ovală. Îşi pusese o armură aurită peste roba roşie, iar în picioare purta încălţări cu talpă înaltă. Mijlocul îi era încins cu un brâu împletit, mare de şapte chi. Călărea un cal alb cu gâtul prelung, iar în mână avea o lance cu vârful de oţel, lungă de un zhang şi opt dian26. De o parte şi de alta, săteni şi tâlhari, prinseră să urle înfiorător. Cele două căpetenii se cercetară un timp în tăcere. Tigrul Dintr-un Salt o Strungă se înclină în şa. — Tu, care ucizi oamenii, dai foc şi jefuieşti, ai săvârşit atâtea crime cumplite, încât trebuie să plăteşti cu viaţa, vorbi Nouă Dragoni. Bănuiesc că ai urechi să mă auzi. De unde ai luat asemenea neobrăzare de ai curajul să vii să-mi calci pământurile? — Ducem mare lipsă de cereale în fortăreaţa noastră de pe munte, răspunse numaidecât Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi am pornit spre Huayin, să împrumutăm de acolo. Drumul ne-a adus vrând-nevrând prin onorabila voastră moşie, însă, fireşte, nu vom cuteza să clintim din locul său nici măcar un singur fir de iarbă. Lăsaţi-ne să trecem şi vă vom rămâne întru totul recunoscători. — Gura! Eu sunt omul dreptăţii aici. De altfel, aveam de gând să vin după voi, bandiţilor. Acum, că ai venit tu singur în satul meu, dacă nu pun mâna pe tine şi te mai las să şi treci, cei de la judeţ au să mă facă părtaş la fărădelegile tale. — „Pe întreg pământul dintre cele patru mări, toţi oamenii sunt fraţi” e o zicală veche, încercă să-l câştige Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Vă facem numai această supărare, de a vă ruga să ne lăsaţi cale liberă. — Ajunge cu atâta vorbă goală! i-o tăie Nouă Dragoni. Chiar dacă eu maş învoi, e cineva mai presus de mine care n-ar face-o. Trebuie să întrebi pe acel cineva. — Pe cine anume, viteazule între viteji? — Pe cine altcineva, decât sabia din mâna mea! — Nu te întrece cu gluma, că altfel vei avea de-a face cu mine, se mânie Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. 26

Circa 5 metri. 53

Nouă Dragoni se înfurie şi el. Roti sabia deasupra capului şi dădu pinteni calului, gata să se arunce în luptă. Tigrul Dintr-un Salt o Strungă îşi îndemnă şi el calul, îşi ridică lancea şi îi veni lui Shi Jin în întâmpinare. Cei doi călăreţi se înfruntară şi trecură iute unul pe lângă altul, după care se întoarseră să dea iar faţă unul cu altul, purtându-se întocmai ca dragonul care se joacă în apele adânci cu bila, înălţându-se şi scufundându-se, ori precum tigrul care se aruncă peste stânci după pradă. Din zborul calului, Nouă Dragoni, înfierbântat, îşi ţintea fără greş sabia. Clocotind de mânie, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă tot ochea cu lancea spre inima potrivnicului său. Adevărul era că fiecare dintre cei doi viteji îşi găsiseră unul în celălalt omul pe potrivă. Cât de curând o inimă vie avea să se preschimbe într-una însângerată. Se luptară aşa o vreme, apoi Nouă Dragoni se folosi de un şiretlic, făcându-se că se lasă descoperit la piept; atunci adversarul, fără să mai piardă o clipă, aruncă lancea drept în inima lui. Nouă Dragoni se răsuci fulgerător din mijloc, trăgându-se într-o parte. Angajat în trimiterea cu putere a lăncii, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă se înclinase spre Nouă Dragoni. Atunci Nouă Dragoni îşi strecură cu agilitate braţul în jurul mijlocului adversarului, apucându-l de brâul lui împletit şi îl trase în sus cu o putere de lup; îl smulse astfel din şaua lui împodobită şi îl azvârli la pământ. Calul lăsat liber o zbughi din loc, gonind ca vântul. Nouă Dragoni porunci oamenilor săi să-l lege burduf pe Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Bandiţii o luară cu toţii la fugă înapoi pe munte. Nouă Dragoni se înapoie la conac şi acolo îl legă zdravăn pe capul bandiţilor de un stâlp din mijlocul curţii. Îşi puse în gând să aştepte până ce avea să le prindă şi pe celelalte două căpetenii şi atunci să le predea pe toate trei autorităţilor, în schimbul premiului făgăduit. Dădu de băut oamenilor săi, spunându-le că se pot întoarce la casele lor. — Nu degeaba ne e stăpânul atât de viteaz! îl lăudară sătenii. Nu vom mai povesti cât s-au desfătat toţi, cu băutura, ci vom reveni la Strategul Miraculos şi la Şarpele Bălţat cu Alb, care se frământau nerăbdători, fără nicio veste, neputând şti ce se întâmplase. Până la urmă, trimiseră un om să afle câte ceva, dar, curând, cei plecaţi la luptă se întoarseră aducând cu ei şi calul fără stăpân. — Prăpăd! Mare prăpăd! strigară ei de departe, urcând în fugă coama muntelui. Fratele Tigrul Dintr-un Salt o Strungă nu v-a dat ascultare şi e ca şi mort.

54

Strategul porunci să i se spună totul şi ei îi povestiră de-a fir a păr cum se desfăşurase lupta în care Shi Jin se dovedise atât de viteaz. — N-a plecat urechea la spusele mele şi iată urmarea, rosti Strategul Miraculos. — Să mergem cu toţii asupra lui şi să ne batem cu el pe viaţă şi pe moarte, sări înfierbântat Şarpele Bălţat cu Alb. — N-are rost, îl domoli Strategul Miraculos. Dacă nu l-a biruit Tigrul Dintr-un Salt o Strungă, ai să-l răzbeşti tu? Am un plan prin care ori ne scăpăm fratele, ori ne ducem şi noi de râpă. — Care anume? Strategul Miraculos îi şopti la ureche ce pusese la cale. — Minunat! încuviinţă Şarpele Bălţat cu Alb. Pornim chiar acum, nu e bine să tărăgănăm lucrurile. Nouă Dragoni nu apucase încă să se liniştească şi se trezi că o slugă dă buzna la el cu sufletul la gură şi că-i spune că Strategul Miraculos şi Şarpele Bălţat cu Alb vin spre ei. — Nu se astâmpără, ticăloşii. Am să-i învăţ eu minte. Adu-mi degrabă calul. Dădură iarăşi alarma; sătenii se strânseră în pripă. Nouă Dragoni încălecă şi era gata să iasă pe poarta conacului, când îi văzu pe cei doi că se apropiau de intrare. Veniseră pe jos şi, în faţa porţii, căzură în genunchi, privindu-l cu lacrimi în ochi. — Pentru ce aţi îngenuncheat? întrebă, descălecând şi înaintând spre ei. — Nemernicii de noi am fost siliţi de către mandarini să fugim şi să ne facem sălaş în munţi. Atunci, toţi trei am făcut un legământ: „Nu suntem născuţi odată, dar vom muri în aceeaşi zi”. Şi cu toate că frăţia noastră nu se poate câtuşi de puţin măsura cu aceea dintre Liu Bei şi generalii săi, voinţa ne este la fel de tare şi hotărâtă. Astăzi, fratele nostru mai mic nu ne-a ascultat sfatul cel bun şi a greşit încălcându-vă drepturile de stăpân al acestor locuri. Acum iată-l întemniţat de către viteazul vitejilor în această prea onorată gospodărie. Sorţi să-l salvăm, n-avem, de aceea, venind aici, am apucat-o şi noi pe acelaşi drum al morţii. Nădăjduim, viteazule, că vei avea bunătatea să ne predai pe toţi trei dregătorilor şi prin asta să-ţi primeşti binemeritata răsplată. Jurăm că nici măcar n-o să ne arătăm mâhniţi. N-avem altă dorinţă decât să fim duşi la moarte de o mână ca a ta, de erou. „Sunt cu adevărat loiali, îşi zise Nouă Dragoni ascultând vorbele Strategului Miraculos. Dacă-i predau şi iau în schimb banii drept 55

recompensă, or să râdă toţi de mine. Asta nu-i o faptă vitejească, dacă nu eu i-am prins. Din vechime se zice; „Tigrul nu se aruncă asupra mortăciunilor.” — Veniţi cu mine, le spuse celor două căpetenii. Fără să se teamă câtuşi de puţin, cei doi îl urmară. În faţa încăperii din spate, îngenuncheară, implorându-l din nou să-i lege. Nouă Dragoni le ceru de câteva ori să se ridice, însă ei nici gând să-l asculte. Isteţul se dă bătut în faţa isteţului, iar eroii se cunosc între ei. — De vreme ce frăţia voastră este atât de puternică, le vorbi Nouă Dragoni, mi-aş face singur renume rău dacă v-aş preda pe toţi trei. Mai degrabă vi-l înapoiez pe Tigrul Dintr-un Salt o Strungă. Ce părere aveţi? — Aşa ceva nu se cade, pentru că veţi fi luat drept părtaş la treburile noastre socotite nelegiuite. Singura cale este să ne predaţi pe toţi trei autorităţilor şi să vă luaţi răsplata. — Cum să fac aşa ceva? zise Nouă Dragoni. Vreţi să gustaţi din bucatele şi din băutura mea? — N-avem frică de moarte. La ce bun să mai ospătăm, dacă tot e să murim? rosti Strategul Miraculos. Nouă Dragoni fu mai mult decât încântat. Îl dezlegă pe Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi întinse o masă pentru cei trei bandiţi, în încăperea centrală aflată în spatele conacului. Strategul Miraculos, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi Şarpele Bălţat cu Alb îşi arătară recunoştinţa pentru mărinimia lui Nouă Dragoni. După câteva pahare, chiar se înveseliră întrucâtva. Când terminară băutura, cei trei îi mulţumiră gazdei şi îşi luară rămas bun pentru a se înapoia pe munte. Nouă Dragoni îi conduse până la poartă. Ajunşi în fortăreaţa lor de pe munte cele trei căpetenii ale răzvrătiţilor se aşezară la sfat. — Dacă n-am fi scos-o la capăt cu planul nostru n-am mai fi noi în carne şi oase acum, spuse Strategul Miraculos. Nu numai că ne-am salvat un om, drept este că punându-l la grea încercare pe Nouă Dragoni, dar ne-am câştigat noi înşine libertatea de la un viteaz care a pus preţ pe frăţia noastră curată. Peste câteva zile se cade să-i trimitem nişte daruri, în semn de recunoştinţă. Noi nu vom mai intra în amănunte. Cam la două săptămâni după acea, cei trei capi ai tâlharilor împachetară treizeci de liang de aur curat şi trimiseră într-o noapte neagră ca smoala doi oameni să le ducă darul la conac. Spre miezul nopţii, cei doi bătură în poarta conacului. Sluga îl înştiinţă pe Nouă Dragoni, care îşi trase repede ceva pe el şi ieşi să dea ochii cu ei. 56

— Ce-aveţi să-mi spuneţi? îi întrebă. — Cele trei căpetenii ale noastre vă transmit din nou respectele lor, răspunseră ei. Am venit anume să vă aducem din partea lor un dar de nimic, drept mulţumire pentru bunătatea de a le fi lăsat viaţa. Vă rugăm să nu refuzaţi darul acesta fără valoare şi să-l primiţi cu un zâmbet de îngăduinţă. Îi înmânară aurul. La început, Nouă Dragoni se împotrivi, apoi îşi zise: „De ce n-aş accepta, dacă ei o fac din toată inima?” Porunci să se dea oamenilor mâncare şi băutură, apoi îi răsplăti la rândul lui cu nişte arginţi şi-i lăsă să plece înapoi. Peste mai bine de o jumătate de lună, Strategul Miraculos şi ceilalţi doi fraţi de tâlhărie ai săi îi oferiră un şirag de perle mari, frumoase, pe care puseseră mâna într-unul din jafurile lor. Nouă Dragoni primi şiragul, dar după ce mai trecu o vreme se gândi că s-ar cuveni să le trimită şi el ceva în dar căpeteniilor care îi arătaseră o aşa mare cinstire. A doua zi, ceru unei slugi să caute un croitor, să cumpere de la judeţ trei materiale de brocart roşu şi să le dea meşterului să coasă trei robe: apoi alese trei oi grase, le fripse, aranjă totul în cutii mari şi puse două slugi să le ducă bandiţilor. Mai mare peste slugile sale era un anume Wang Al Patrulea, om ager şi priceput, în stare să facă faţă şi unei discuţii cu dregătorii. Având o limbă atât de ascuţită, i se spunea Emulul lui Li Bodang, un faimos general din vechime. Nouă Dragoni îl trimisese pe munte tocmai pe acest Wang Al Patrulea, sfătuindu-l să ia cu el o slugă zdravănă la trup. Căpeteniile bandiţilor fură încântate de gestul lui Shi Jin. Primiră robele şi carnea şi îi răsplătiră pe aducători cu zece liang de argint. Cele două slugi ale lui Shi Jin băură, fiecare în parte, vreo zece boluri cu băutură, apoi se întoarseră şi-i raportară stăpânului că cei trei capi ai răzvrătiţilor se arătaseră foarte recunoscători. De atunci încolo Nouă Dragoni şi cei trei fraţi-bandiţi s-au ţinut în necurmată legătură. Din când în când, Wang Al Patrulea se urca pe munte cu felurite daruri, iar căpeteniile găseau şi ele prilejuri şi-i trimiteau lui Nouă Dragoni aur şi argint. Timpul trecu repede. Se apropia luna a opta şi cu ea Sărbătoarea Mijlocul Toamnei27. Nouă Dragoni îşi puse în gând să-i vadă pe cei trei capi 27

Zhongqiu jie, Sărbătoarea Mijlocul Toamnei, marca încheierea anului agricol. Era o serbare a desfătării. Oamenii petreceau seara, la lumina lunii pline. Se mâncau yuebing, plăcintele lunii şi se bea alcool fermentat din orez, încălzit. După calendarul lunar agricol, yin li, luna a opta corespunde variabil, de la an la an, cu sfârşitul lunii septembrie sau cu începutul lunii noiembrie, calendarul solar fiind cu aproximativ o lună înaintea celui agricol lunar. 57

ai bandiţilor şi stabili ca în seara zilei de cincisprezece a lunii a opta aceştia să vină la el la conac şi să se bucure de priveliştea lunii pline şi toţi patru să benchetuiască laolaltă. Îi ceru lui Wang Al Patrulea să le ducă o carte de poftire. Sluga urcă muntele, îi întâlni pe cei trei şi le arătă invitaţia. Bucuroşi, bandiţii primiră pe loc, întocmiră şi ei câteva rânduri de răspuns, iar slugii îi dădură să bea pe săturate şi, în plus, şi patru-cinci liang de argint. Pe drumul spre sat, Wang îşi încrucişă paşii cu unul dintre bandiţii care veneau de obicei cu daruri la Noua Dragoni. Acela nu vroi în ruptul capului să-l lase pe Wang să plece până ce nu se cinstiră împreună într-un han de la poalele muntelui. În cele din urmă, se despărţiră şi Wang Al Patrulea o porni mai departe spre conac, dar, băutura i se urcase la cap şi bătut în faţă de vântul tăios al toamnei, cu chiu cu vai mai putea înainta, împleticindu-se greoi la fiece pas. Făcu totuşi aşa vreo zece li şi, ajuns într-o pădurice, se lăsă să cadă pe iarba moale de acolo. Se întâmplă ca tocmai atunci, Li Ji, vânătorul de iepuri să treacă prin partea locului. Îl recunoscu pe Wang Al Patrulea şi, văzându-l cum zace, se grăbi să-l pună pe picioare, ca să-l ducă acasă. Dar matahala de om era ca mort – dormea buştean – şi vânătorul nu izbuti nici măcar să-l mişte. În schimb, îi zări argintul vârât la brâu. „De unde-a făcut rost, pungaşul, de atâta argint? S-a îmbătat criţă!” gândi Li Ji. „Ce-ar fi să i-l iau?” Şi uite cum cerul le potriveşte întotdeauna după voia sa; Li Ji îi scoase brâul şi îl scutură: împreună cu argintul pe pământ căzu şi o scrisoare. Vânătorul o ridică. Ştia şi el a desluşi câteva ideograme. Desfăcu scrisoarea şi recunoscu doar semnele ce indicau numele celor trei capi ai bandiţilor, restul mesajului rămânându-i necunoscut. „Greu dă norocul peste un biet vânător ca mine”, gândi el. „Prezicătorul mia ghicit că anul ăsta o să mă îmbogăţesc. Păi, dacă nu de aici, atunci de unde să-mi vină bogăţia? La judeţ am văzut doar afişul cu înştiinţarea că cine îi prinde pe capii bandiţilor, ia pentru ei, drept răsplată, trei mii de şiraguri de bani. Acum pricep eu de ce mai acu o vreme, când mă uitam după Qiu Scurtul, ticălosul de Nouă Dragoni, de teamă că îl spionez, m-a luat aşa la rost. Mai mult ca sigur că s-a dat cu bandiţii şi se are bine cu ei!” Luă argintul şi scrisoarea şi o porni ţintă spre Huayin. Wang Al Patrulea dormi până la al doilea geng din noapte. Se trezi scăldat în lumina razelor palide ale lunii. Sări în sus speriat. Se uită de jurîmprejur: se afla într-o pădurice de pini. Când se pipăi la brâu, descoperi că brâul cu argintul şi scrisoarea îi dispăruse. Căută prin preajmă. Găsi brâul gol aruncat pe iarbă. „De argint n-ar fi nimic, îşi zise, oftând supărat, dar ce mă fac cu scrisoarea pierdută? Cine mi-o fi luat-o?” Storcându-şi creierii află 58

până la urmă o cale. „Dacă mă duc şi spun că am pierdut scrisoarea, stăpânul o să se mânie cumplit, ba o să mă şi gonească de la el. Ce-ar fi să-i zic că n-am nicio scrisoare de răspuns? N-are de unde să ştie adevărul.” Cu acest plan în minte, o ţinu într-o goană până la conac, ajungând acolo spre revărsatul zorilor. Nouă Dragoni îl aştepta şi văzându-l îl întrebă, nerăbdător: — Abia acum vii? — Iartă-mă, stăpâne, dar cei trei căpitani, peste măsură de mulţumiţi, nu-mi mai dădeau drumul. M-au îndopat cu băutură până dincolo de miezul nopţii şi de-asta am întârziat. — Ai scrisoarea de răspuns? — Vroiau să scrie, dar umilul de mine le-am zis: „Dacă e sigur că veniţi, ce rost are să mai scrieţi? Nemernicul din faţa voastră a cam băut şi ar putea s-o piardă pe drum. Cu aşa ceva nu-i de glumit”. — Nu degeaba ţi s-a spus Emulul lui Li Bodang, zâmbi Nouă Dragoni. Ai nimerit-o bine. — N-aş fi îndrăznit cu niciun chip să întârzii, stăpâne. N-am adăstat o clipă pe drum, ci am ţinut-o numai într-o fugă până acasă. — Dacă-i aşa, trimite pe cineva la oraş să cumpere nişte fructe şi dulciuri care să meargă la băutură. Curând sosi şi Sărbătoarea Mijlocul Toamnei. Ziua se arătă de dimineaţă senină, luminoasă. Nouă Dragoni porunci să se înjunghie o oaie mare şi să se taie vreo sută de găini şi de gâşte în vederea banchetului. Spre seară, cerul promitea o sărbătoare rară: Un miez de noapte fără amintirea amurgului ce-i dus, roată de-argint stăn ceruri agăţată luna, platou de gheaţă, luminos ca ziua, să-ncânte ochii oamenilor adevăraţi, plăcut. Desăvârşit rotundă umbră-n limpezimi, pe eanfloritul cuişor c-un veşnic iepure de jad, sub ploi arome. Apărătorile cu toate-s ridicate de pe intrări, ferestre, iar aurul cupelor topit îmbie fără tihnă la băut, încurajând surâsuri şi urări de lungă fericire. În fiecare an e-această sărbătoare, pentru beţia minţii şi-a simţirii până la uitare a tot ce nu e ea, un fel de moarte-a vieţii, prin visare. Cum să ne despărţim în noapte, când bem însăşi beţia până-n zori, de altfel am putea şi-atunci s-o apucăm spre lumi mai sus de noi, urmând Calea Lactee. Strategul Miraculos, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi Şarpele Bălţat cu Alb ordonară oamenilor lor să fie cu ochii în patru asupra fortăreţei; luară cu ei doar vreo cinci însoţitori, înarmaţi până în dinţi, ei înşişi se înarmară cu halebarde şi săbii, şi porniră pe jos, pe panta muntelui, apucând-o direct 59

spre conac. Nouă Dragoni le ieşi în întâmpinare. Se salutară. Gazda îi conduse în curtea interioară, unde fusese pregătită masa bogată a ospăţului. Gazda îşi invită oaspeţii să ia loc, unul lângă altul, iar el se aşeză în faţa lor, pe cealaltă latură a mersei. Apoi porunci slugilor să zăvorască toate porţile conacului. Începură petrecerea, slugile nemaiprididind să se îngrijească de umplutul paharelor şi de tăiatul bucăţilor de carne de oaie. Goliră mai multe pahare, până ce luna plină, luminoasă prinse să se ridice la răsărit: Floarea de cuişor se rupe de munte şi mare, frunzele norilor se scutură destrămate pe căile cerului, asfinţitul îşi revarsă sclipiri de argint pe o cuprindere de zece mii de li. Spiritul simplu aprinde-n lumină o mie de munţi, ajunşi un fel de făclii în topiri curgătoare ca apa. Peste câmpie se-aştern ostenite umbrele mari, de zvâcnesc speriate în cuiburi până şi ciori; faţa netedă-a lacului e săgetată de raze necruţătoare, sub plinul luminii descoperite şi uliul în sălaşu-i din munţi. Roata de gheaţă a lunii scapără jurîmprejur pe trei mii de li, din palatu-i lunar iepurele de jad stăpâneşte peste patru mii de prefecturi. Nouă Dragoni şi invitaţii săi se aşternură pe petrecut, cinstind sărbătoarea, bând şi înfruptându-se din bunătăţi, şi povestindu-şi faptele de vitejie de demult sau pe cele mai noi. La un moment dat, de dincolo de ziduri răzbătură până la ei voci. Privind într-acolo văzură şi strălucirile unor torţe aprinse. Nouă Dragoni se sperie şi sări în picioare: — Rămâneţi aici, fraţi buni, mă duc să văd ce se-ntâmplă. — Să nu deschideţi porţile! le porunci el slugilor. Urcă el însuşi pe o scară până în vârful zidului împrejmuitor. În fruntea a trei-patru sute de soldaţi, era căpitanul gărzii judeţului, care era flancat de doi subalterni. Ferma era înconjurată. Nouă Dragoni şi prietenii săi se aflau la ceas de grea cumpănă. În lumina torţelor de afară se vedeau lăncii, săbii, furci cu cinci gheare, ca o adevărată pădure de arme de luptă. — Să nu cumva să vă scape! ordonară ofiţerii. Dacă mulţimea de soldaţi n-ar fi venit să-i aresteze pe Nouă Dragoni şi pe cei trei capi ai bandiţilor, ar mai fi omorât ei câţiva oamenii şi s-ar mai fi legat el frate cu o duzină de viteji? În felul acesta, s-au întâlnit şi s-au adunat la un loc Steaua polară de pe cer şi regii demonilor pământului. Iată: Mulţime de războinici s-au pus la adăpost în trestiiş în umbra frunzelor de lotus ţinându-şi luntre-n ascunziş. La urma urmei, dacă veţi voi să aflaţi cum au scăpat Nouă Dragoni şi cei trei bandiţi din munţi, citiţi capitolul următor.

60

CAPITOLUL III NOUĂ DRAGONI PĂRĂSEŞTE NOAPTEA JUDEŢUL HUAYIN; CĂPITANUL LU ÎL OMOARĂ ÎN LOVITURI DE PUMN PE MĂCELARUL ZHENG Se duse vara către iarnă, primăvara întoarnă toamnă, Apune soarele din crug, spre est apele toate curg. În timp, nobleţe, bogăţii ajung cum li s-a fost prezis. Norocul nu ţi-e credincios, lipsuri te rod până la os Cu pricina schimbării-ntrânsul, fiece lucru-şi află cursul, Omu-n puteri e plin de sine, nevolnic însă-i e ruşine. Pe unde-s azi războinici, cai, triumfători odată? Vai! Pământu-i zguduit de plânsul că-i buruienilor supusul. Se spune că în clipa aceea Nouă Dragoni întrebă: — Cum o scoatem la capăt? Cei trei căzură în genunchi înaintea lui şi unul dintre ei rosti: — Frate mai mare, eşti om curat la cuget şi la faptă, nu e bine să te laşi amestecat în necazurile noastre. Cel mai bun lucru ar fi să ne dai legaţi şi să-ţi primeşti răsplata. În felul acesta, îţi păstrezi bunul renume. — Nici vorbă să făptuiesc una ca asta! protestă el. Ar însemna că v-am atras aici cu gândul mârşav de a pune mâna pe voi şi pe banii promişi de autorităţi, ori aşa m-aş face de râsul lumii. Ori murim, ori trăim, dar împreună. Altă cale nu avem. Ţineţi-vă firea şi fiţi liniştiţi în privinţa mea: n-am să vă sacrific. Mă duc mai întâi să aflu cum de au ajuns lucrurile până aici. Nouă Dragoni urcă pe scară şi strigă: — Hei, voi, cei doi ofiţeri! Ce v-a apucat de daţi buzna peste mine, la al treilea geng din noapte? — Domnişorule, răspunseră ei, nu vă prefaceţi că nu ştiţi nimic. Li Ji, care ne-a adus la cunoştinţă vina voastră, este aici, de faţă. — Li Ji, de ce ponegreşti un om cinstit? îl întrebă Shi Jin pe acesta din urmă. — Eu dintru început habar n-am avut de toate astea, dar în pădure am găsit o carte asupra lui Wang Al Patrulea şi am dus-o la judeţ, s-o citească. Aşa s-a întâmplat. Nouă Dragoni îl chemă pe Wang înaintea sa. 61

— Mi-ai spus că n-ai nicio scrisoare de răspuns, cum de a apărut una? — Nenorocitul de mine s-a îmbătat rău, stăpâne, şi am uitat de ea. — Acum că ne-ai aranjat atât de bine, e bine ce-ai făcut, animalule? scrâşni el. Afară soldaţii aşteptau căci, de frica vitejiei lui Nouă Dragoni, nu le prea dădea inima ghes să năvălească în conac să-i înşface pe bandiţi. — Răspunde-le într-un fel celor de afară, îl îndemnară căpeteniile tâlharilor. Nouă Dragoni înţelese. Urcă iarăşi pe scară şi strigă: — Nu porniţi atacul, ci retrageți-vă un pas de lângă ziduri! Voi ieşi eu însumi cu bandiţii, legaţi fedeleş. Îi voi preda celor în drept şi-mi voi lua răsplata. Nouă Dragoni coborî şi merse în faţa casei. Îl chemă pe Wang Al Patrulea, îl duse în curtea din spate şi-l ucise cu o lovitură de spadă. Apoi chemă slugile şi le porunci să împacheteze în mare grabă toate lucrurile uşoare şi de preţ care meritau să fie luate, şi să aprindă treizeci-patruzeci de torţe. El şi capii bandiţilor îşi îmbrăcară armurile, luară de pe suportul cu arme cuţite pentru brâu, săbii şi halebarde, iar slugile îşi împachetară în pripă şi lucrurile lor. Aprinseră grajdul cu fân din spate. Soldăţimea de afară, văzând flăcările, se năpusti în partea din spate a fermei, să afle ce se petrece acolo. Atunci Nouă Dragoni dădu foc şi încăperii centrale, deschise larg porţile din faţă şi răcnind înfiorător se repezi asupra potrivnicilor. El era acela care deschidea calea, tăind nemilos în carne vie. Strategul şi Şarpele îi călcau pe urme, iar Tigrul era ultimul. După ei se ţineau cei cinci tâlhari, însoţitorii căpeteniilor, şi slugile, cu toţii croindu-şi drum de scăpare spre apus. Nouă Dragoni era un adevărat tigru fioros, un luptător straşnic, înspăimântător. Cine să-i poată ţine piept? În spate, limbile flăcărilor, înălţate de-a valma, aprinseseră cerul. Tăindu-şi cale prin mulţime, Nouă Dragoni se apropie iute de locul unde stăteau cei doi ofiţeri şi vânătorul de iepuri Li Ji. Văzându-i, mânia clocoti în sângele lui Nouă Dragoni. „Când duşmanii stau faţă în faţă, ochii le scapără scântei”. Înţelegând ce primejdie grozavă îi paşte, ofiţerii făcură stânga-mprejur şi o rupseră la fugă. Li Ji dădu să le urmeze pilda însă nu mai apucă: Nouă Dragoni ajunse dintr-un salt lângă el şi abătându-şi sabia asupra lui, îl despică în două. Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi Şarpele Bălţat cu Alb îi prinseră din urmă pe cei doi ofiţeri şi îi uciseră pe loc, cu câte o împunsătură de halebardă. Îngrozit de moarte, căpitanul gărzii judeţene o porni înapoi, spre oraş, în galop, cu calul în spume. Soldaţii nu mai 62

îndrăzniră să atace. Împrăştiindu-se în fugă, care încotro, numai să-şi salveze vieţile. Nouă Dragoni şi ai săi înaintau măcelărindu-i pe toţi pe carei întâlneau în cale. Niciunul dintre soldaţii stăpânirii nu se gândi măcar să se ia după ei, ci se răspândiră ca potârnichile. Nouă Dragoni, Strategul, Tigrul şi Şarpele, urmaţi de slugi, îşi traseră sufletul abia când se aflară în fortăreaţa de pe munte. Strategul Miraculos porunci să se taie juncani şi cai, pentru a sărbători printr-o petrecere biruinţa lor. Noi nu vom mai stărui asupra acestor lucruri. Peste câteva zile, Nouă Dragoni îşi zise: „Pentru a-i scăpa pe ei, mi-am dat foc conacului şi cu toate că am adunat ce-am crezut mai de preţ, adevăratul meu avut, cu mult mai de seamă, l-am pierdut cu desăvârşire”. Muncit de asemenea gânduri şi totuşi simţindu-se nelalocul său printre tâlhari, li se destăinui căpeteniilor: — Învăţătorul meu, instructorul militar Wang Jin, se află într-o garnizoană la apus de Trecătoare28. Aveam de gând să-l caut, dar cum mi-a murit tatăl, n-am mai putut să plec. Acum, că am rămas fără casă, nu mai am nimic altceva mai bun de făcut pe aici. — Nu pleca, frate, îl rugară cei trei. Mai rămâi o vreme cu noi şi vom vedea mai încolo. Dacă nu vrei să ni te alături, stai totuşi să se mai potolească lucrurile şi atunci îţi vom clădi un nou conac, astfel ca să poţi ajunge iarăşi omul la mare cinste de mai înainte. — Vă înţeleg simţămintele alese, dar inima nu-mi dă pace. Dacă-mi găsesc maestrul, am să obţin o slujbă prin care am să-mi pot dovedi calităţile şi numai aşa am să-mi trăiesc împăcat restul vieţii. — Frate, stai cu noi şi te vom pune căpetenia fortăreţei, propuse Strategul Miraculos. Lucrul acesta te va mulţumi pe deplin. Mă tem numai că fortăreaţa noastră e prea mică pentru un om ca tine. — Sunt un om curat ca lacrima, vorbi deschis Nouă Dragoni. Cum aş putea întina memoria alor mei? Stăruiţi zadarnic, nu mă veţi convinge cu niciun chip să devin bandit. Nouă Dragoni mai rămase câteva zile, apoi, hotărât, se pregăti de plecare. Strategul Miraculos şi ceilalţi mai încercară în fel şi chip să-l oprească, însă nu reuşiră. Shi Jin îşi lăsă slugile pe munte. Luă cu el numai nişte bani mărunţi şi o boccea, tot restul bunurilor sale de preţ lăsându-le în fortăreaţă. Pe capul înfăşurat cu o basma moale, neagră, îşi pusese o pălărie de pâslă, cu boruri mari şi care avea în vârful ei un panaş roşu. În jurul gâtului îşi legase o batistă de un galben viu, strălucitor. Se îmbrăcase într-o 28

Punct de trecere spre apus, la Marele Zid chinezesc. 63

robă militară din mătase albă, petrecută pe mijloc cu o cingătoare purpurie ca pruna şi lată de o palmă. Picioarele şi le înfăşurase în obiele gri şi albe, iar încălţările uşoare îi erau făcute din cânepă, bune la drum lung şi urcuşuri de munte. La brâu îi atârna o sabie cu vârful de forma penei de vultur. Cu bocceaua pe umăr şi o halebardă în mână, Nouă Dragoni îşi luă rămas bun de la cele trei căpetenii ale bandiţilor. O mulţime de oameni îl conduse până la poalele muntelui. Strategul Miraculos, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi Şarpele Bălţat cu Alb se despărţiră de el cu lacrimi în ochi şi se întoarseră pe munte. Nouă Dragoni o apucă pe drumul spre Yanan. Piscuri colţuroase, sate răzleţite-n locuri chiar pustii. Ploile-l udau până la piele, înnopta-n păduri, pe poteci înguste şi prăpăstioase, se-agăţa sub razele de lună, la căderea serii urlete de câini îl urmăreau, la crăpat de ziuă, spărgând roua drumului, cântec de cocoşi întâmpina. Merse din zori de zi până în noapte. Bău şi mâncă doar atunci când fu prea însetat sau prea înfometat şi, ţinând-o tot aşa, într-o jumătate de lună ajunse în Weizhou. Se afla şi în acest oraş o garnizoană militară. „Oare învăţătorul meu Wang Jin o fi aici?” se întrebă. Intră în oraş, care se dovedi destul de mare şi de umblat: avea şase străzi şi trei pieţe. La un colţ de stradă dădu peste o ceainărie. Intră şi se lăsă pe un scaun. — Ce ceai doreşti, drumeţe? îl întrebă cel care servea. — Vreau un bol cu ceai opărit29. Băiatul îi pregăti un bol cu ceaiul dorit şi i-l puse în faţă. — Unde se află garnizoana? îl întrebă Nouă Dragoni. — Ceva mai înainte de aici. — Ştii cumva dacă se află acolo un instructor militar numit Wang, venit din Capitala Răsăriteană? — Avem mulţi instructori, şi nu unul, ci trei sau patru dintre ei se cheamă Wang. Nu ştiu dacă între ăştia o fi Wang Jin de care întrebi. Peste puţin, un bărbat de statură uriaşă intră în ceainărie. Nouă Dragoni îl cercetă. Părea ofiţer. Avea capul înfăşurat într-o basma cu semnul wan30 29

Frunze sau flori de ceai, opărite cu apă fierbinte, cu alte cuvinte infuzie de ceai; în afara acestui fel de preparare mai era decoctul care presupunea fierberea ceaiului. 30 Wan, zece mii, subînţelegându-se (prin completare – Wan Zi – semn ceresc) zece mii de binecuvântări, în reprezentarea grafică de aici. Semnul acesta de bun augur nu e altul decât swastika, simbol de o îndelungată şi multiplă tradiţie mistică, religioasă în antichitatea popoarelor lumii (monograma lui Vishnu şi Shiva, barda de luptă a lui Thor, reprezentarea focului sau a soarelui la peruvieni, în budismul indian, inima sau înţelepciunea lui Sakyamuni Buddha etc.). În China, dincolo de 64

pe ea, prinsă la spate cu un lănţug din două inele de aur de Taiyuan. Roba militară, din mătase grea, în culoarea verdelui de papagal îi era încinsă cu un brâu împletit, negru ca pana corbului. În picioare purta încălţări galbene împodobite cu patru aplicaţii din piele cafenie înfăţişând câte o gheară de şoim. Faţa, încadrată de o barbă bogată, îi era rotundă, urechile clăpăuge, nasul drept şi gura cât şura. Avea o înălţime de opt chi şi un spate lat de zece wei31. După ce acesta se aşeză, ospătarul i se adresă lui Nouă Dragoni: — Călătorule, dacă îl cauţi pe instructorul ăla de care ziceai, întreabă-l pe cel care-a sosit acum. El îi cunoaşte pe toţi. Nouă Dragoni se sculă în grabă şi-l salută pe ofiţer, spunându-i: — Domnule ofiţer, vă poftesc să luaţi loc la masa mea şi să beţi un ceai. Îmi puteţi face această cinste? Văzându-l voinic, bine făcut şi părându-i a fi un om de seamă, ofiţerul se ridică, veni la el şi-i întoarse salutul. Se aşezară unul lângă altul. — Cutez, umilul de mine, să vă întreb care este scumpul vostru nume? deschise Shi Jin vorba. — Sunt căpitan la garnizoana militară de aici. Mă numesc Lu Da. Pot să ştiu şi eu cine se află în faţa mea? rosti ofiţerul. — Umila mea persoană se trage din judeţul Huayin. Mă cheamă Shi Jin. Aş mai îndrăzni cu o întrebare. Am avut un învăţător, instructor militar în Garda Imperială din capitală, anume Wang Jin. Pe el îl caut. Nu cumva se găseşte în garnizoana aceasta? — Frate, nu cumva eşti Nouă Dragoni? — Eu sunt, recunoscu el, înclinându-se. Lu Da se grăbi să-i întoarcă salutul. — E mult mai bine să întâlneşti chiar omul căruia i s-a dus vestea, decât să auzi numai de numele lui. Îl căutaţi pe instructorul Wang care se are rău cu Gao Curtenitorul? — Pe el, nu pe altul. — Am auzit de el. Dar, din păcate, nu e la noi. Se zice că s-ar afla în garnizoana din Yanah, de sub comanda venerabilului general Zhong. Noi suntem sub comanda fiului acestuia. Dar dacă eşti Nouă Dragoni, atunci te semnificaţia budistă şi talismanică, a fost şi este încă folosit ca element de ornament pentru diferite obiecte de artizanat: covoare, broderii, mătăsuri, porţelanuri etc. 31 wei, distanţa dintre vârful degetului mare şi al degetului mic, ţinând palma larg deschisă, cu degetele răsfirate. 65

ştiu destul de bine, din faptele de vitejie puse pe seama ta şi te-aş invita să bem un păhărel împreună. Ofiţerul Lu îl luă de mână şi-l trase afară din ceainărie. — Ceaiul îl plătesc eu, îi strigă Lu ospătarului, întorcând capul. — Bine, căpitane. Duceţi-vă liniştiţi! Cei doi o porniră braţ la braţ. După treizeci – cincizeci de paşi, dădură peste o mulţime adunată în jurul unui mic teren. — Ia să vedem ce este aici, frate mai mare, spuse Nouă Dragoni şi îşi făcură loc prin mulţime să privească. În mijloc stătea un om, ţinând în mână vreo zece ciomege. Jos pe pământ, pe un talger, erau rânduite tot felul de alifii şi pomezi, fiecare având preţul notat pe câte o bucată de hârtie. Acesta era un vânzător de leacuri ambulant, care atrăgea cumpărătorii oferindu-le mici reprezentaţii ale dibăciei sale în mânuirea bâtelor. Nouă Dragoni îl recunoscu dintr-o privire; era primul lui maestru în arta militară, anume Li Chong, poreclit Generalul Înfruntă Tigrul. — Nu te-am văzut de atâta vreme, Învăţătorule! îi şi strigă bucuros Nouă Dragoni. — Ce te-aduce pe aici, frăţioare? se minună Generalul Înfruntă Tigrul. — Dacă ai fost învăţătorul fratelui Nouă Dragoni, hai cu noi să bem ceva, propuse Lu. — Numai puţin, să vând şi eu ceva leacuri, să mă aleg cu nişte bani. — Cine are răbdare să te aştepte? Hai cu noi! îl grăbi Lu. Li îşi strânse alifiile şi bâtele, le încredinţă unui om de-al său spre păstrare şi plecă împreună cu ceilalţi doi. Dădură colţul unei străzi şi coborâră podul, la piciorul căruia se afla faimoasa cârciumă a familiei Pan. Pe o prăjină înfiptă deasupra porţii, flutura o flamură înştiinţând că acolo era un local în care se vindeau băuturi. Poezia de mai jos aduce laude băuturii de soi, dar în acelaşi timp şi urmărilor ei rele: Stârneşte vânt şi fum ce-nvăluie drapelul biruinţei În vremuri liniştite şi de sărbători, puterea-i creşte. E-n stare să doboare în viteji curajul cel mai falnic. Dar şi frumoasele-n iatacuri le-mblânzeşte. Te-mpinge la melancolia sălciilor plângătoare Şi de aici la steagu-nfipt alături de caişii-n floare. Când ceţuri groase se aştern pe năzuinţele de-o viaţă, Bărbaţii cântă-nveseliţi pe un tărâm în legănare. 66

Urcară la cat, aleseră o încăpere curată şi se aşezară. Lu Da ocupă locul cuvenit gazdei, Li Chong pe acela din faţa lui Lu, iar Nouă Dragoni se aşeză pe una din celelalte laturi ale mesei. Patronul, care-l cunoştea pe Lu Da, îl salută adânc şi întrebă: — Câtă băutură doriţi, onorate căpitan? — Pentru început adu patru măsuri. Patronul puse pe masă şi câteva farfurii cu legume, fructe şi alte bucate reci, care să însoţească băutura, apoi întrebă iar: — Ce v-ar dori inima să mâncaţi din felurile cu carne preaonorate? — Ce tot întrebi? îl repezi Lu Da. Vreau orice ai, pune totul pe masă, fă socoteala şi-am să-ţi plătesc. Ticălosul ăsta nu ştie decât să trăncănească! Patronul coborî şi se întoarse numaidecât cu băutura încălzită; cât despre mâncărurile cu carne, aduse din toate felurile şi învârfui cu platouri întreaga masă. Cei trei goliră câteva pahare, vorbiră de una, de alta, comparară unele tehnici de luptă şi, tocmai când se însufleţiseră şi se simţeau mai bine, auziră un plânset din încăperea alăturată. Arţăgosul Lu Da îşi ieşi din sărite şi azvârli la pământ cu toate farfuriile şi ibricele de pe masă. Patronul venit în grabă, îl găsi pe căpitan în culmea mâniei. — Cereţi-mi orice poftiţi, preaonorate, şi voi trimite numaidecât să se cumpere şi să vi se aducă, zise omul, cu o plecăciune. — Am spus eu că vreau altceva decât mi-ai dat? Mă cunoşti doar, şi încă bine. De ce laşi cu neobrăzare pe nu ştiu cine să se tânguie aici lângă noi şi să ne strice tot cheful? Mi se pare că te-am plătit întotdeauna gras! — Nu vă mâniaţi, preaonorate! Cum era să pun eu însumi pe cineva să plângă înadins ca să vă tulbure ospăţul? S-a întâmplat să-i auziţi plângând pe doi amărâţi care îşi câştigă traiul cântând prin cârciumi, anume pe un bărbat şi pe fiica lui. Ei n-au ştiut că sunteţi cu prietenii dumneavoastră aici şi-şi jeleau necazurile, că au destule. — Ia te uită! Îmi pare cam necurată treaba. Cheamă-i la mine! Patronul plecă după ei şi curând cei doi îşi făcură apariţia: o tânără de optsprezece-nouăsprezece ani urmată de un bătrân de vreo şaizeci de ani. În mâini şi unul şi altul aveau castaniete. Cu toate că nu era prea frumoasă, fata era îndeajuns de atrăgătoare. Părul lăsat în voie arăta ca pâcla unui nor şi îl împodobea doar o agrafă de jad negru. Mijlocelul gingaş îl avea strâns într-o cingătoare îngustă, iar fusta de pe ea curgea bogată în lărgime. O bluză albă, veche îi acoperea bustul fraged, de nea. În picioare avea ciorapi fini, de un galben palid, iar 67

condurii îi erau micuţi şi bine-arcuiţi. Îşi ţinea sprâncenele încruntate şi sub ele ochii rotunzi şi umezi lăsau să cadă perle. Îşi ţinea faţa pudrată plecată, parfumul fin al cărnii ei împrăştia în jur doar purităţi de jad şi prospeţimi de nea. Avea aerul trist al unei boli ce poate-o stăpânea, ori cel al unei uri de nempăcat. Ştergându-şi ochii, fata se plecă de trei ori până la pământ. Bătrânul salută şi el la fel. — De unde sunteţi şi pentru ce plângeaţi? întrebă Lu Da. — N-aveţi de unde să ştiţi de noi, însă sluga voastră vă spune întreaga noastră poveste, începu tânăra. Ne tragem din Capitala Răsăriteană. Eu şi părinţii mei am venit în Weizhou, în vizită la nişte rude, şi când am ajuns am aflat că ei se mutaseră în Capitala Sudului. Mama s-a molipsit de o boală în hanul la care trăsesem şi a murit. Pentru mine şi tatăl meu au început zile grele. În timpul acesta, un bogătaş, măritul mandarin Zheng, zis şi Stăpânul Apusului, m-a văzut şi a trimis mijlocitori, stăruind în fel şi chip, cu rugăminţi şi ameninţări, să mă ia de soţie secundară32. A întocmit şi un act prin care îi dăruia tatălui meu pentru mine trei mii de şiraguri de bănuţi, însă nu s-a ţinut de cuvânt. Astfel m-a luat în casa lui, dar în nici trei luni nevasta principală, o femeie cumplit de rea, m-a izgonit de sub acoperişul lor. Mai mult decât atât, măritul Zheng i-a poruncit hangiului la care stăteam să ne ceară să-i înapoiem cele trei şiraguri cu miile de bani pe care noi nu i-am văzut niciodată. Tata e un om slab şi neajutorat. Cum să se războiască el cu un om plin de bani şi de putere? Şi dacă n-am primit un ban, de unde să-i înapoiem? Ce puteam face? Pe când eram mică, tata m-a învăţat multe balade. Ni le-am amintit şi am pornit să luăm la rând cârciumile cântând împreună prin ele. Din ce brumă primim zilnic, cea mai mare parte i-o dăm mandarinului Zheng şi nu ne oprim decât foarte puţin, pentru a încropi banii care ne trebuie ca să ne întoarcem acasă. Dar în ultima vreme în cârciumi vine tot mai puţină lume, şi câştigul e atât de puţin, încât nu prea avem ce să-i dăm mandarinului. Ne e teamă că atunci când o să vină după bani, o să ne calce în picioare. Chinuiţi de nenorocirea asta a noastră şi lipsiţi de orice sprijin, deznădăjduiţi cu totul, ne-am pus pe bocit, şi nu ne-am dat seama că o să vă pricinuim supărări, preaonorate. Vă implorăm să ne iertaţi. — Care e numele vostru de familie? La ce han staţi? întrebă Lu Da. Şi unde locuieşte mandarinul ăsta căruia îi ziceţi Stăpânul Apusului? 32

În China tradiţională, pe lângă o soţie principală, un bărbat avea dreptul în funcţie de rang şi starea materială, să-şi ia oricâte soţii secundare şi-ar fi dorit. 68

— Bătrânul din faţa dumneavoastră se numeşte Jin, Aur, rosti bărbatul. Eu sunt al doilea născut între fraţii mei. Fata asta a mea se cheamă Lotus de Jad. Măritul Zheng ţine prăvălia lângă podul Primul Cărturar. Lumea l-a poreclit Stăpânul Apusului. Eu şi fiica mea stăm la hanul familiei Lu, de care dai ţinând-o drept înainte către Poarta Răsăriteană a oraşului, dar nu chiar până să ajungi la ea. — Ptiu! Mă miram eu cine să fie măritul mandarin Zheng şi, când colo, el nu era altul decât măcelarul ăla murdar de Zheng. Ticălosul ăsta ţine o măcelărie sub patronajul tânărului general Zhong, comandantul garnizoanei. Nu ştiam că-şi bate joc de oameni! răbufni Lu Da, apoi se întoarse spre Li Chong şi Nouă Dragoni: Aşteptaţi-mă aici. Mă duc să-i ard o bătaie soră cu moartea, ticălosului ăstuia! Cei doi îl sfătuiră să-şi înăbuşe mânia şi să lase chestiunea pe a doua zi. După stăruinţe îndelungi, reuşiră să-l înduplece. — Vino aici, bătrâne, spuse atunci Lu Da. Am să-ţi dau eu nişte bani şi chiar mâine te poţi întoarce în Capitala Răsăriteană. Ce zici? — Dacă ne ajutaţi să ne înapoiem acasă, veţi fi pentru noi ca un părinte care ne dă o nouă viaţă, îi mulţumiră bătrânul şi tânăra, într-un glas. Numai că patronul hanului n-o să ne lase să plecăm. Măritul Zheng i-a poruncit să se îngrijească de strângerea banilor pe care pasămite îi datorăm. — Lăsaţi asta pe mine! O scot cu la capăt cu hangiul, îi linişti Lu Da şi scoase cinci liang de argint, punându-i pe masă. Asta-i tot ce am la mine, i se adresă lui Nouă Dragoni. Dacă ai bani, împrumută-mă cu ceva până mâine. — Ce contează? Cum să cer înapoi? rosti acesta şi scoase din legătura sa un lingou de zece liang. — Dă-mi şi tu ceva cu împrumut! îi ceru căpitanul lui Li Chong. Li Chong se scotoci şi-i întinse doi liang de argint. Căpitanului i se părură prea puţini şi nu se putu stăpâni să nu zică: — Nu prea eşti darnic! Îi înmână moşului doar cincisprezece liang de argint, spunând: — Ăştia să fie banii voştri de drum. Vă faceţi bagajele şi mâine în zori chiar eu am să vin să vă conduc. Să vedem dacă hangiul o să aibă îndrăzneală să vă împiedice să plecaţi. Bătrânul Jin şi tânăra femeie îi mulţumiră şi se grăbiră să se înapoieze la hanul lor. Lu Da îi înapoie lui Li Chong cei doi liang. După ce mai băură două măsuri de băutură, coborâră de la cat. — Patroane, îţi trimit eu banii, nicio grijă! spuse Lu Da. 69

— Vedeţi-vă de drum, preaonorate, îi răspunse cârciumarul. Nu-mi e că nu-mi plătiţi, ci că nu prea veniţi pe la noi. După ce ieşiră din cârciumă, cei trei se despărţiră în stradă. Nouă Dragoni şi Li Chong plecară fiecare la hanul la care trăsese. Numai Lu Da merse la locuinţa sa de lângă garnizoană, şi, fără să mai mănânce, se duse la culcare supărat. Proprietarul nu îndrăzni să-l întrebe ce i se întâmplase. Între timp, bătrânul Jin se întorsese la han, cu cei cincisprezece liang de argint. După ce se îngriji ca fiica sa să se culce, plecă în afara oraşului, să închirieze o căruţă. Apoi reveni la han, strânse şi împachetă toate lucrurile, plăti camera, lemnele şi orezul şi se odihni şi el, aşteptând să se facă ziuă. Noaptea trecu în linişte. A doua zi, încă de la cel de-al cincilea geng, când se crăpa de ziuă, tatăl şi fiica făcură focul, gătiră, mâncară şi adunară ultimele lucruşoare de prin cameră. Înainte ca cerul să se lumineze, căpitanul Lu Da intră cu paşi apăsaţi în han şi strigă: — Unde e camera bătrânului Jin? — Unchiule Jin, îl înştiinţă o slugă pe acesta, te caută cineva. — Vă rog să intraţi şi să luaţi loc! îl pofti bătrânul, deschizând larg uşa. — La ce să stăm? Dacă e să porneşti la drum, du-te, ce mai aştepţi? Bătrânul Jin îşi chemă fata, ridică pe umăr cobiliţa cu boccelele în care era tot avutul lor, îi mulţumi lui Lu Da şi dădu să iasă pe uşă. — Unde pleci, unchiule Jin? îl opri sluga. — Nu v-a plătit? întrebă Lu Da. — Ba ne-am socotit de ieri. Dar măritul Zheng mi-a cerut să-i strâng banii pe care îi datorează! — Măcelarului Zheng îi dau eu banii. Lasă omul să plece la casa lui. Sluga nu vru în ruptul capului să-l lase pe Jin să treacă. Înciudat, Lu Da îi arse o palmă peste obraz, atât de puternică încât omului îi ţâşni sângele pe gură; dar odată dezlănţuit, Lu Da nu se opri aici; după pumnul care urmă pe dată, slugii îi zburară din gură şi doi dinţi din faţă. Înfricoşat, omul se târî cum putu şi se făcu nevăzut. Martor la această scenă, hangiul nu îndrăzni să se mai opună. Bătrânul Jin şi tânăra femeie plecară de acolo în grabă. Ieşind din oraş, se duseră ţintă la omul care le închiriase cu o zi în urmă o căruţă. De teamă că sluga o să fugă după bătrân şi o să-l împiedice să-şi urmeze drumul, Lu Da ceru un scaun şi rămase în han vreme de două ore33. Când socoti că cei doi se îndepărtaseră îndeajuns, se ridică şi o porni spre Podul Primul Cărturar. 33

Lu Da a rămas de fapt un răstimp echivalent cu patru ore de astăzi: din zori, până pe la prânzul mic. 70

Măcelarul Zheng ţinea o măcelărie mare, formată din două încăperi, cu doi butuci pentru tăierea animalelor. Nu lipseau niciodată patru-cinci hălci de carne de porc atârnate la vedere. El stătea în spatele unei tejghele lângă uşă, nescăpându-le din ochi pe ajutoarele sale – vreo zece sau chiar mai multe. Lu Da sosi în faţa uşii şi îl strigă pe măcelar. Recunoscându-l, acesta sări de la locul său, încântat, şi-l salută cu plecăciuni. — Vă rog să mă iertaţi că nu v-am observat dintru început, zise şi ceru unuia dintre ajutoarele sale să aducă iute un scaun. Lu Da se aşeză. — Am primit ordin de la comandant să cumpăr zece jin de carne slabă, tocată mărunt, dar nu cumva să se vadă prin ea vreun firicel de grăsime. — Se face! Alegeţi repede zece jin de carne bună şi tocaţi-o mărunt, le porunci el oamenilor săi. — Nu vreau să-şi bage mâna aici nespălaţii ăştia de rând, interveni Lu Da. Vreau să mi-o tai tu. — Cum să nu! primi Zheng. Umilul de mine vă serveşte numaidecât. Se duse la tejghea, alese zece jin de carne slabă şi se apucă s-o toace mărunt. Între timp sluga de la han îşi legase capul într-o basma albă şi venise să-l înştiinţeze pe măcelar despre fuga bătrânului Jin, însă când dădu cu ochii de Lu Da nu mai cuteză să intre în prăvălie, ci rămase sub streaşina unei case, departe de locul primejdiei, privind totuşi ce avea să se întâmple acolo. Tocatul cărnii îi luă măcelarului o jumătate de oră. Sfârşind, împachetă carnea în foi mari de lotus şi întrebă: — Să trimit acum pe cineva cu ea? — De ce s-o trimiţi? Nu te grăbi încă! Mai taie-mi zece jin, dar de data asta din carne grasă şi ai grijă ca nu cumva să se zărească prin ea un firicel de carne slabă. Pe urmă mi-o toci şi pe asta mărunt, că-mi trebuie tot pentru umplutură. — Carnea slabă, da, mai înţeleg s-o vreţi tocată, ca să faceţi huntun34, dar grăsimea tocată la ce e bună? — Ordinul nu se discută. Cine ar îndrăzni să crâcnească la ordinul comandantului? — Dacă vă foloseşte, umilul de mine am s-o aleg şi am s-o toc după cum vă e voia, acceptă măcelarul. 34

Supă cu perişoare. 71

Alese zece jin de grăsime şi se apucă s-o mărunţească bine, apoi o împachetă şi pe aceasta în foi de lotus. Treaba asta îi luă toată dimineaţa. Se făcuse ora prânzului. Sluga de la han nu îndrăznea să se apropie de uşa măcelăriei, dar nici chiar alţi muşterii adunaţi afară nu prea îndrăzneau s-o facă. — Trimit pe cineva s-o ducă la garnizoană? întrebă măcelarul. — Mai vreau zece jin de zgârci, tot aşa, tocat mărunt şi să nu-ţi scape un fir de carne prin el. — Mi se pare mie că vă cam bateţi joc de mine! râse strâmb măcelarul. La aceste cuvinte, Lu Da sări în picioare, apucă în fiecare mână câte unul din cele două pachete cu carne şi se apropie ameninţător de măcelar. — Ai ghicit! Chiar pentru asta am şi venit, să-mi bat joc de tine! şi azvârli carnea în obrazul măcelarului, lovindu-l în plin. Halul de murdărie în care îl adusese Lu Da stârni o furie copleşitoare în măcelar. Fără să se gândească, înşfăcă un satâr bine ascuţit pentru despicat oasele pe butuc şi dintr-un salt sări peste treptele de la intrarea în măcelărie, căci Lu Da ieşise deja în stradă. Vecinii şi toate ajutoarele măcelarului nu avură curajul să se amestece. Trecătorii încremeniseră locului, speriaţi şi buimaci, ca de altfel şi sluga de la han, aflată încă acolo. Cu satârul în mâna dreaptă, măcelarul Zheng alergă spre Lu Da, încercând să-l apuce cu mâna stângă. Dar acesta, mai iute, îi prinse mâna liberă, i-o răsuci şi-l lovi fulgerător cu piciorul în vintre, doborându-l la pământ. Apoi mai făcu un pas spre el şi-i puse piciorul pe piept. Îşi înălţă pumnul mare cât un poloboc de lut şi, privindu-l fix, îi vorbi cu glas ca de tunet: — Sub comanda venerabilului general Zhong, am fost inspector itinerant peste cinci districte militare din apus şi nu mi-am permis să-mi zic Stăpân al Apusului. Tu care eşti doar un nemernic de măcelar care ciopârţeşte carnea şi o vinde, o jigodie neruşinată şi rea, de unde până unde te-ai împopoţonat cu titlul de Stăpân al Apusului? Şi cum de ai luat-o cu sila de soţie şi ai mai şi amăgit-o apoi pe Lotus de Jad, fata bătrânului Jin? Fără să aştepte vreun răspuns, Lu Da îşi abătu cu putere pumnul asupra nasului lui Zheng, zdrobindu-i-l aşa de rău, că sângele izvorî din el tot atât de bogat, precum sosurile – sărate, acre, iuţi-înţepătoare – într-o prăvălie de condimente. Măcelarul se zbătea din răsputeri să se ridice de sub el, dar nu reuşi cu niciun chip. Satârul din mâna dreaptă îi căzuse şi zăcea mai încolo de el; neştiind ce să mai facă, lăsă să-i scape printre gemete: — Bine lovit! 72

— Mai îndrăzneşti să şi vorbeşti, tâlhar bastard ce eşti! îl înjură Lu Da şi ridică pentru a doua oară pumnul, izbindu-l de data aceasta în ochi. Lovitura aceasta îi sparse măcelarului orbita, din care o dată cu globul ochiului i se prelinseră afară tot felul de scursori, roşii, negre şi plumburii, precum sulurile de pânzeturi dintr-o prăvălie. Înspăimântaţi de mânia cumplită a ofiţerului, oamenii strânşi la faţa locului nici măcar nu se gândiră să facă ceva ca să-l oprească. Măcelarul Zheng nu mai putea îndura chinurile şi cerşi să fie cruţat. — Aşa? Eşti un pungaş murdar, îi aruncă dispreţuitor Lu Da. Dacă te-ai fi ţinut tare până la capăt, te-aş fi iertat. Dar pentru că eşti un laş, n-am s-o fac. Îi mai trânti un pumn greu în creştetul capului şi tigva măcelarului zăngăni precum zăngănesc talgerele, gongurile şi clopotele la o slujbă religioasă. Măcelarul zăcea acum lat la pământ, fără să mai mişte. Pe gură îi mai ieşea aer, dar nu mai trăgea nimic în piept. — Faci pe mortul, ticălosule! Stai să-ţi mai ard câteva! zise Lu Da, dar băgă de seamă că încet-încet pielea obrazului omului îşi schimba culoarea. „Aveam de gând să-i trag secăturii doar o mamă de bătaie, gândi, nu credeam că am să-l termin din trei pumni. Acum o să ajung pe mâna judecătorilor şi n-am pe nimeni care să-mi aducă hrană la închisoare. Cel mai bun lucru ar fi s-o întind de aici cât mai repede”. Se ridică şi se îndepărtă cu paşi mari, oprindu-se doar pentru a întoarce capul spre leşul măcelarului şi pentru a spune tare, arătându-l cu degetul: — Fă mai departe pe mortul, ca să scapi. Dar să ştii că până la urmă tot am să mă socotesc eu cu tine! Lu Da porni mai departe păşind apăsat, fără ca nimeni dintre cei aflaţi acolo să îndrăznească a-l opri. Se întoarse la locuinţa lui şi în mare grabă îşi împachetă hainele şi argintul. De nevoie, se văzu silit să renunţe la hainele sale vechi şi la lucrurile mari. Luă cu el, pentru a-i servi de armă un baston şi, ca un fir de fum, se făcu nevăzut pe Poarta de Miazăzi a oraşului. Oamenii măcelarului, slugi şi rude, încercară îndelung să-l readucă pe acesta la viaţă, dar strădaniile le fură în zadar. Omul murise de mult. Nevasta şi vecinii se duseră şi depuseră plângere la prefectură, acuzându-l pe Lu Da de crimă. Prefectul se aşeză pe scaunul său înalt în sala de judecată, primi plângerea şi o citi. „Lu Da este căpitan în garnizoana locală, nu pot să trimit de-a dreptul să-l arestez”, chibzui el. Urcă în litieră şi plecă el însuşi la garnizoană. Acolo coborî şi santinela îl anunţă. Când află cine îl

73

căuta, comandantul îl pofti în încăperea principală. Se salutară cu plecăciuni şi comandantul întrebă: — Cu ce treburi aţi venit? — Vroiam să vă înştiinţez, Excelenţă, că ofiţerul Lu Da din subordinea dumneavoastră l-a omorât în pumni, în stradă, pe măcelarul Zheng, fără ca acesta să-i fi făcut nimic. Nu mi-am îngăduit să-l arestez înainte ca Excelenţa Voastră să ştie despre ce este vorba. Comandantul se sperie, dar îşi zise că, deşi Lu Da era un ofiţer talentat, avea un caracter de om cam necioplit şi brutal. În cazul că acesta comisese o crimă, el nu putea să-l acopere. Se cuvenea să dea voie celor în drept să-l chestioneze. — Omul acesta a fost mai întâi ofiţerul venerabilului meu tată. Când am fost numit comandant aici, neavând niciun ajutor de nădejde, tata l-a trimis la mine cu gradul de căpitan. Dacă a săvârşit moarte de om, luaţi-l şi interogaţi-l aşa cum o cere legea. În situaţia în care el se recunoaşte vinovat şi crima e clară, după ce aţi stabilit pedeapsa, va trebui, înainte de a o pune în aplicare, s-o faceţi cunoscută tatălui meu. Altfel, mai târziu, când tatăl meu va avea nevoie de el, va fi neplăcut pentru toată lumea. — Voi face lumină în cazul de faţă şi-i voi trimite un raport scris venerabilului general, înainte de a lua vreo măsură, îl asigură prefectul. La sfârşitul întrevederii îşi luă rămas bun de la comandant, ieşi din garnizoană, urcă în litieră şi se întoarse la prefectură; se duse direct în sala de judecată, chemă la el pe ofiţerul de poliţie de serviciu în ziua aceea, eliberă ordinul de arestare pentru Lu Da şi-l grăbi pe poliţai să pună mâna pe criminal. Cu documentul asupra sa şi însoţit de douăzeci de oameni din subordinea lui, poliţistul merse acasă la căpitan. — Abia a plecat, doar cu o legătură şi cu un baston. Umilul de mine am crezut că se duce în misiune, n-am cutezat să-l întreb, lămuri proprietarul. Poliţistul ordonă să-i deschidă camera lui Lu Da, pentru cercetare. Întradevăr, nu mai găsi altceva decât hainele lui vechi şi aşternuturile de pat. Poliţistul îl luă cu el pe proprietar şi scormoni prin tot oraşul după fugar, dar nu dădu de nicio urmă. Atunci mai arestă doi vecini ai ofiţerului şi-i duse, laolaltă cu proprietarul, la prefectură. — Căpitanul Lu a fugit ca să scape de pedeapsă, raportă el. Nu se ştie în ce direcţie a apucat-o. I-am ridicat pe proprietar şi pe doi vecini. Prefectul întări ordinul ca cei aduşi să fie reţinuţi. În acelaşi timp, îi chemă prin citaţie pe acuzatori, anume pe membrii familiei măcelarului Zheng şi pe vecinii lui cei mai apropiaţi pentru a depune mărturie. După 74

aceea, cel în sarcina căruia cădea cercetarea cadavrelor cu alţi funcţionari locali disecară în amănunţime cadavrul. O dată acestea terminate, familia măcelarului aşeză mortul într-un sicriu, pe care îl depuse vremelnic într-un templu. Prefectul întocmi dosarul ucigaşului Lu Da, stabili o limită de timp pentru prinderea acestuia, le permise acuzatorilor, rudele lui Zheng, să plece sub garanţie, iar pe vecinii sub ochii cărora se întâmplase omorul îi pedepsi cu bătaia pentru că nu săriseră în ajutorul victimei. Proprietarul şi vecinii lui Lu Da fură scoşi de sub orice acuzaţie. Se transmise şi un anunţ urgent în întreaga ţară, care înştiinţa că s-a pus un premiu de o mie de şiraguri de bănuţi pentru prinderea lui Lu Da; în el se dădeau toate datele şi semnalmentele fostului ofiţer, anume: data naşterii, locul de obârşie, fizionomia şi statura. Fură lăsaţi slobozi toţi cei care avuseseră într-un fel un amestec, urmând ca mai târziu să fie din nou chemaţi la judecată. Familia măcelarului Zheng intră în perioada de doliu, dar noi nu vom mai spune nimic despre aceasta. De la plecarea sa din Weizhou, Lu Da rătăcea năuc, când spre răsărit, când spre apus, alergând de colo-colo, ca în poemul de mai jos: Vultur singuratic rătăcit de cârd, Zboară în văzduhuri la lumina lunii. Ori precum un peşte viu într-un năvod Ce se zbate-n marea strânsă-n nod de unii. Fie că e-aici sau capăt de pământ, De e munte, vale, lui nici că îi pasă, Oamenii-i loveşte, că de goană-i orb. Iute cal de poştă, fără nicio casă. În felul acesta trecu, fără ca măcar să-şi dea seama, prin câteva prefecturi, fiindcă: „Fugarul nu se uită la drum şi îi prieşte oriunde”. Un proverb străvechi mai spune: „Când ţi-e foame, orice mănânci e bun, când ţi-e frig nu cauţi la haină, când eşti urmărit fugi pe oricare drum, când eşti prea sărac, iei nevastă fără s-o alegi”. Lu Da gonea înspăimântat, neştiind unde ar fi mai bine să se ducă. După ce rătăci astfel mai bine de o lună şi jumătate, ajunse în judeţul Yingmen, prefectura Daizhou. Intră în oraş. Pieţele lui forfoteau de oameni. Străzile gemeau şi ele de trăsuri în goană. Prăvăliile erau una lângă alta. Negoţul era cum nu se poate mai înfloritor, o sută douăzeci de branşe meşteşugăreşti oferindu-şi bunurile, astfel că aveai sub ochi orice ţi-ar fi poftit inima. Cu toate că nu 75

era decât o capitală de judeţ, oraşul era mai prosper decât o prefectură. Lu Da umbla hai-hui pe străzi, fără nicio ţintă, când la o întretăiere de drumuri văzu o mulţime de oameni înghesuindu-se în faţa unei proclamaţii. Umăr lângă umăr cei din spate-i împingeau pe cei din faţă, şi nerăbdători să afle ce era, gâturile îşi lungeau. La un loc, şi omul prost şi cel cu carte, îmbulziţi atât de tare, încât nu-l deosebeai pe bogat de cel sărac. Zhang Al Treilea, Grăsanul, da numai din cap ca prostul, neştiind un semn de carte. Li piticul tot sărea ca să vadă ce-i cu marea-ngrămădeală. Moşi cu părul coliliu şi cu bărbi pân’ la genunchi se uitau nepricepând. Cărturari cu plete negre îşi notau înştiinţarea şi cerinţele din lege. Rândurile descifrate arătau un text juridic care condamna un om ce-ar fi săvârşit o crimă. Hotărârea era clară, prin nimic de strămutat. Lu Da se opri şi el printre oamenii strânşi acolo şi îşi ciuli urechile, deoarece nu ştia carte. Cineva citea cu voce tare: „Pe baza ordinului comandantului militar al prefecturii Taiyuan, preluăm următorul anunţ din Weizhou: Prindeţi-l pe Lu Da, ucigaşul măcelarului Zheng, fost căpitan în garnizoana locală. Oricine îl va ascunde şi îi va da de mâncare şi-l va adăposti, se va face vinovat de aceeaşi crimă şi va fi pedepsit ca şi el. Cine îl prinde sau îl denunţă în împrejurări în care poate fi arestat, va fi răsplătit cu o mie de şiraguri”. Tocmai când asculta mai atent conţinutul proclamaţiei, cineva din spate strigă tare la el: — Ce cauţi aici, frate Zhang? Omul îşi aruncă braţele în jurul lui şi-l trase după el, ducându-l destul de departe de locul primejdiei. Dacă omul acesta nu l-ar fi zărit la timp pe Lu Da şi nu l-ar fi luat de acolo, povăţuindu-l că trebuie să-şi radă părul din cap, mustaţa şi barba, şi să-şi schimbe numele care-l indica drept ucigaş, ar mai fi ajuns el să-i ofenseze pe sfinţii Iuohan? Drept urmare, toiagul lui de călugăr budist a deschis aprig un drum periculos, iar cuţitul lui monahal i-a măcelărit cu duiumul pe cei nedrepţi şi necinstiţi. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi cine era necunoscutul citiţi capitolul următor.

76

CAPITOLUL IV MOŞIERUL ZHAO REPARĂ TEMPLUL WENSHU; LU PROFUNZIME FACE MARE TĂRĂBOI PE MUNTELE CINCI TERASE Fugind de grea nenorocire – ajunse într-un loc. Un binefăcător îl răsplăti prea bucuros. Fiind năvodul tot din fire prinse-n nod Se cade să-i dregi ochiul ce-i lărgit ori poate ros. Iertare-şi cere pentru-ncăierarea-n sfânt lăcaş, O duce anu-ntreg cu ceaiul prost şi numa-n post. Dar vezi că el are o soartă-a sa de împlinit Şi pleacă spre limita lui Mituo, pe-al Căii rost. Se spune că atunci căpitanul Lu se întoarse să vadă cine era acela care îl trăgea după el. Şi mare îi fu mirarea când dădu cu ochii nu de altul decât de bătrânul Jin pe care îl întâlnise în cârciuma din Weizhou. Omul nu lăsă din mână pe Lu Da decât atunci când fu sigur că ajunseseră într-un loc retras. — Binefăcătorule, vorbi el, ce nesăbuinţă din partea voastră! Anunţul acela pus în văzul tuturor oferea o mie de şiraguri pentru cine v-ar fi prins. De unde atâta curaj să staţi proţăpit chiar acolo în faţă? Dacă nu v-aş fi văzut v-ar fi înhăţat oamenii stăpânirii. În anunţ erau trecute toate semnalmentele dumneavoastră: vârsta, înfăţişarea şi locul de unde vă trageţi. — Pentru că tot trebuie să ştii adevărul, află că în ziua plecării voastre m-am şi dus la Podul Cărturarului să lămuresc treburile care vă priveau, cu necioplitul de măcelar, dar din trei pumni l-am omorât şi am fost nevoit să fug din oraş. Mă-nvârt de colo-colo de treizeci-cincizeci de zile şi am ajuns aici din întâmplare. Tu ce cauţi în oraşul ăsta, în loc să fii deja în Capitala Răsăriteană? — După ce m-aţi salvat, preacinstitule binefăcător, am tocmit o căruţă, cu gândul să mă întorc în Capitala Răsăriteană. Pe urmă, mi-a fost frică să nu-mi ia urmele tâlharul acela şi, în lipsa Domniei tale, binefăcătorule, să nu pună iarăşi gheara pe noi. De aceea, m-am răzgândit şi nu m-am mai întors acasă. Am apucat-o spre nord şi pe drum m-am întâlnit cu un vechi vecin de-al nostru care venea aici să facă negoţ. Ne-a luat cu el, pe mine şi pe fată. Mai mult decât atât, om bun ca pâinea caldă, vecinul ăsta i-a slujit 77

fetei de mijlocitor, dând-o după un om bogat, moşierul Zhao, care i-a făcut şi casă. Acum veşmintele şi bucatele ne prisosesc. Şi toate acestea numai datorită vouă, binefăcătorule. Fata mea i-a vorbit şi răzvorbit bărbatului ei despre marea voastră bunătate. El e trup şi suflet pentru dreptate şi adevăr, gata să se lupte pentru ele cu oricine. Adeseori ne spunea: „Ce bine ar fi să-l pot cunoaşte şi eu pe binefăcătorul vostru!” Ne şi gândeam cum am putea face să vă găsim. Acum că s-a ivit prilejul atât de aşteptat, vă rog să veniţi şi să staţi la noi vreo câteva zile şi în felul acesta o să ne sfătuim şi cum o s-o scoateţi la capăt de acum încolo. Lu Da şi bătrânul Jin au mers alături mai puţin de o jumătate de li şi sau oprit la uşa unei case. Bătrânul a ridicat apărătoarea din bambus de la intrare şi a strigat: — Fată, binefăcătorul nostru e aici. Împodobită frumos şi fardată cu grijă, fiica bătrânului le veni în întâmpinare. Îl invită pe Lu Da să se aşeze pe un scaun din mijlocul încăperii şi îi făcu şase mătănii. — Dacă nu ne-ai fi salvat, binefăcătorule, rosti ea, am mai fi putut noi ajunge la bunăstarea de astăzi? Măsurând-o din cap până în picioare, lui Lu Da i se păru cu totul schimbată: de data aceasta împrăştia în jurul ei un farmec deosebit, numai al ei. Bogăţia agrafelor de aur prinse în păr îi acopereau, dar îi scoteau la iveală şi negrul lui de piele noroase. Mânecile în culoarea jadului, croite cu meşteşug, cădeau uşoare peste zăpada prevestitoare de noroc a braţelor ei. Gura ei roşie ca cireaşa în pârg îi tremura uşor, iar degetele-i fragede, plăpânde ca jadul păreau lăstarii de bambus din primăvară. De sub cingătoarea îngustă a mijlocelului ei subţire curgea pe corpu-i zvelt fusta verde, lungă până la picioruşele care răsăreau de sub tivul ei ca doi lotuşi de aur; vesta roşie împodobită cu broderii îi cuprindea trupu-i preţios de jad. Îi era chipul însăşi floarea fermecătoare din luna a treia, iar sprâncenele, mlădiţele gingaşe de salcie abia ivite după iarnă. Dinspre ea veneau unde de înmiresmări ca dinspre trupul de zeiţă în plutire pe terasa lunii, faţa i-o încadrau zulufi de jad: ca pinul de pe vârful muntelui sau norii grotelor adânci părea de neatins, o preacurată. — Vă rog să urcaţi la cat, binefăcătorule, rosti tânăra, după ce încheie cu salutul. — Nu vă osteniţi pentru mine, trebuie să plec îndată, spuse Lu Da.

78

— De vreme ce aţi sosit la noi, binefăcătorule, cum o să vă lăsăm să ne părăsiţi, îi zise bătrânul Jin. Apoi îi luă din mâini băţul şi legătura, poftindul să urce scările. Ţine-i de urât binefăcătorului, fata mea, îşi sfătui fiica. Eu mă duc să mă-ngrijesc de câte ceva de-ale gurii. — Nu vă necăjiţi atât, poate fi orice, interveni Lu Da. — Nici cu viaţa nu m-aş plăti pentru binele pe care ni l-aţi făcut, răspunse bătrânul. Femeia rămase cu Lu Da la catul de sus. Bătrânul Jin coborî, chemă sluga tocmită de curând şi-i porunci să-i spună slujnicei să aprindă focul la bucătărie. Apoi, însoţit de sluga cea nouă plecă şi cumpără peşte proaspăt, pui, o gâscă, peşte gras, condimentat, şi fructe de sezon. Revenit acasă, desfăcu un vas cu băutură. Când cele câteva feluri de mâncare fură gata, porunci să fie duse la cat. Pe masa aranjată pentru trei persoane se aflau trei pahare şi trei perechi de beţişoare. După ce masa fu umplută cu bunătăţi, slujnica aduse într-un ibric de argint băutura încălzită. Cele două gazde turnară pe rând în pahare. Bătrânul Jin căzu în genunchi la pământ şi bătu mătănii înaintea lui Lu Da. — De ce îmi faci atâtea saluturi, venerabile? protestă Lu. Mă simt grozav de stânjenit. — Ascultaţi-mă, binefăcătorule, vorbi Jin. Când am ajuns aici, v-am scris numele pe o bucată de hârtie roşie pe care am lipit-o pe o tabletă de lemn şi de atunci în fiecare dimineaţă şi seară, eu şi fiică-mea, aprindem câte un beţişor de santal. Şi ne prosternăm amândoi în faţa ei. Acum, că vă aflaţi aici în carne şi oase, ne-ar răbda inima să nu vă venerăm tot astfel? — Mă simt mişcat de ceea ce faceţi pentru mine, spuse Lu Da. Băură şi se înfruptară din bunătăţi toţi trei până după scăpătatul soarelui, când auziră larma unor voci afară. Căpitanul deschise fereastra şi văzu jos, în faţa casei, douăzeci-treizeci de oameni cu bastoane în mână, strigând la el să coboare. În mijlocul lor, cineva stătea călare şi striga cât îl ţinea gura: — Să nu care cumva să vă scape, tâlharul! Lu Da înţelese numaidecât că viaţa îi era în primejdie. Înşfăcă un scaun şi o porni pe scări în jos, gata de luptă. — Nimeni să nu facă un pas! interveni Jin. Cu sufletul la gură îşi făcu drum până la bărbatul care stătea pe cal şi îi spuse câteva vorbe. Acela se puse pe râs, pe urmă le porunci oamenilor să se împrăştie. După plecarea tuturor, descălecă şi intră în casă. Bătrânul îl chemă pe Lu. Noul venit se înclină în faţa lui Lu Da care venea spre el. 79

— Să auzi despre un om deosebit nu este totuna cu faptul a-l vedea cu ochii tăi. Vă rog să primiţi omagiile mele, preanobile ofiţer. — Cine este acest domn? întrebă Lu. Nu ne cunoaştem. De ce se arată atât de plin de respect? — El este bărbatul fiicei mele, moşierul Zhao, lămuri bătrânul. Cineva ia dat de ştire că am adus un tânăr acasă şi că la cat s-a încins un chef pe cinste, lucru pentru care şi-a adus câţiva ţărani cu el, gata să ne tragă o mamă de bătaie. Le-a dat drumul numai după ce i-am spus eu despre cine e vorba. — Aşadar asta era! Fireşte că a fost îndreptăţit să se poarte astfel, recunoscu Lu Da. Da data aceasta, Zhao fu acela care îl invită pe Lu Da să se întoarcă la cat. Bătrânul Jin curăţă masa şi pregăti alte mâncăruri şi băuturi. Zhao îi oferi oaspetelui său locul de onoare. — Cum aş îndrăzni! se împotrivi Lu Da. — Vă rog să primiţi, ca un semn al preţuirii ce vi-o port, stărui Zhao. Umilul de mine am auzit multe despre bravura voastră. Astăzi sunt nespus de fericit că cerul mi-a oferit prilejul de a vă întâlni. — Sunt un om dintr-o bucată şi am făptuit crima de a fi ridicat viaţa cuiva, îl opri Lu. Dacă nu luaţi în seamă condiţia mea umilă şi nepriceperea mea şi ţineţi să mă cunoaşteţi, spuneţi-mi cum vă pot fi de folos. Mulţumit de felul în care i se vorbeşte, Zhao îl întrebă, dornic de amănunte, cum îl omorâse pe măcelar; îşi spuseră multe, discutară despre o mulţime de tactici de luptă cu armele. Băură până la miezul nopţii, apoi fiecare merse să se odihnească. A doua zi, în zori, moşierul Zhao, pentru că locul nu i se părea prea sigur, îl pofti pe Lu la moşia sa. — Unde se află? întrebă Lu Da. — E la vreo zece li de aici într-un sat din vecinătate care se cheamă Şapte Comori. — Prea bine, acceptă Lu. Zhao trimise o slugă la conac să aducă doi cai. Înainte de amiază, omul sosi cu caii. Zhao îl rugă pe proaspătul său prieten să încalece şi îi porunci ţăranului să-i care bagajele. Lu Da îşi luă rămas bun de la bătrânul Jin şi de la fiica acestuia. Plecă împreună cu Zhao şi până în sat, cât făcură drumul călare, flecăriră ba de una, ba de alta. Curând, ajunseră la intrarea în conac

80

şi acolo descălecară. Zhao îl luă pe oaspetele său de mână şi-l conduse în locuinţa sa35, apoi porunci să se înjunghie o oaie şi să se aducă de băut. Peste noapte, Lu Da se odihni în camera de oaspeţi, iar a doua zi fu din nou ospătat din belşug cu băutură şi bucate. — Cum am să vă pot răsplăti pentru atâta bunătate? zise Lu Da. — Pe întreg pământul, oamenii sunt fraţi. Nici nu poate fi vorba de vreo răsplată! răspunse gazda. Dar destul cu lucrurile plictisitoare. Lu Da petrecuse deja o săptămână la moşia lui Zhao. Într-o zi, pe când cei doi tăifăsuiau în bibliotecă, s-au trezit cu bătrânul Jin intrând val-vârtej peste ei. — Binefăcătorule, zise către Lu Da, uitându-se mai întâi ca prin preajmă să nu se afle altcineva străin, nu mi-o luaţi în nume de rău c-aş fi din caleafară de prevăzător, dar din seara când v-am poftit în casa mea şi v-am omenit, iar moşierul Zhao a dat buzna cu oamenii săi, crezând c-ar fi la mijloc altceva, lumea a intrat la bănuială şi au început să umble fel şi fel de vorbe. Chiar ieri, vreo trei-patru jandarmi au apărut prin vecini, neslăbindui pe aceştia cu tot felul de întrebări. Mi-e teamă ca nu cumva să vină şi aici, să te aresteze, binefăcătorule. Cum am răbda, să ştim că vi s-a întâmplat mai mare necazul, din pricina noastră? — Dacă aşa stau lucrurile, am să plec unde m-or duce paşii. — Dacă vă ţin aici, toată povestea ar putea să aibă un sfârşit rău, întări Zhao spusele bătrânului. Dar nici să vă dau drumul nu pot. Aş avea o soluţie: mă gândesc la un loc în care v-aţi putea ascunde liniştit, fără să vă mai supere nimic, însă nu ştiu dacă v-ar fi pe plac. — Sunt un om deja condamnat la moarte, prin omorul ce l-am săvârşit, aşa că n-aş întoarce spatele unui sălaş tihnit, vorbi Lu Da. — Bine, atunci. Cale de treizeci de li de aici se află muntele Wutai, Cinci Terase, unde este un templu. Înainte vreme pe locul acela era altarul lui Buddha Wenshu, Templul are acum între cinci şi şapte sute de călugări, iar venerabilul Zhizheng36, Imaculatul, stareţul aflat în fruntea lor, îmi este ca şi un frate. Strămoşii mei au contribuit la construirea templului şi pentru aceasta sunt socotiţi patronii lui. Eu am promis că le voi recomanda un novice şi chiar am cumpărat un certificat, dar n-am găsit încă omul potrivit. De aceea, dacă primiţi să intraţi în rândul călugărilor, plătesc eu toate 35

În text, caotang, locuinţă de paie, termen folosit pentru locuinţele cărturarilor, ale oamenilor obişnuiţi, spre deosebire de casele mandarinilor, ale dregătorilor imperiali. 36 Zhi, înţelepciune; zhen, martor drept, cinstit, de-viaţă. 81

cheltuielile: vă învoiţi să vă radeţi părul şi să vă petreceţi de-acum încolo viaţa într-un templu? Lu Da se gândi: „Încotro aş mai putea fugi ca să mă pun la adăpost? Oricum ar fi, calea asta mi se pare mai bună”. — Dacă-mi oferiţi sprijinul, primesc să mă călugăresc şi vă mulţumesc din inimă pentru grijă, îi spuse lui Zhao. O dată luată hotărârea, se apucară încă în noaptea aceea să facă veşmintele, pregătiră şi banii de cheltuială, mătăsurile şi darurile. A doua zi, se sculară toţi ai casei mai devreme; Lu Da şi Zhao o porniră împreună spre Cinci Terase. În urma lor se ţineau ţăranii de pe moşie încărcaţi cu legături de lucruri şi cu daruri. Înainte de prânzul cel mic ajunseră la poalele muntelui. Lu Da privi uimit munţii, care i se arătau în toată splendoarea lor. Vârfurile îndrăzneţe retezau norii, soarele îmbrăţişa cu strălucirea sa şalele muntelui; piscurile semeţe păreau a nu se opri decât la porţile cerului, înfruntând orice primejdii. În faţa stâncilor dansau copaci şi flori în adierea vântului de primăvară, în schimb în umbrele întunecate ele împrăştiau arome pure; pe gura peşterilor se lăsau perdelele lianelor, asemeni ploilor de noapte cu firele firave prelinse în prăpăstii. Cascade-nori în zbor. Argintul din pârâuri răsfrângea razele îngheţate ale lunii; pe stânci atât de-abrupte precum pereţii drepţi stăteau bine înfipţi pinii pleşuvi, iar colţii ca de fier păreau, în clătinarea lor greoaie, cozi de dragon. Şi rădăcinile acelor munţi erau adânci şi uriaşe de vreo trei mii de lumi, tăriile înlănţuite pe care le ţineau în slava înălţimii lor având câteva zeci de mii de ani. Zhao şi Lu Da urcară muntele aşezaţi în litiere. Una dintre slugi o luă mai înainte să le vestească sosirea. Când se opriră la porţile templului, acolo îi aşteptau deja diaconul şi supraveghetorul. Oaspeţii coborâră din litiere şi fură conduşi într-un pavilion aflat la intrare. Cineva îi dădu de ştire stareţului şi el le ieşi pe dată în întâmpinare, însoţit de primul călugăr bătrân şi de ajutorul său. Zhao şi Lu se grăbiră să facă un pas înainte şi să i se închine. Stareţul le răspunse la salut împreunându-şi palmele pe piept şi rosti: — Ne-aţi dovedit încă o dată bunătatea dumneavoastră, cu această călătorie lungă şi obositoare, patroane. — Am venit mai cu seamă să vă cer sfatul într-o chestiune măruntă, spuse Zhao. — Vă rog să poftiţi în templu, să beţi un ceai.

82

Moşierul Zhao o luă înainte urmat îndeaproape de căpitanul Lu Da. Templul era cu adevărat majestuos: Portalul de intrare avea în spate coama de jad a muntelui, iar templul închinat lui Buddha plutea în ceţurile norilor. În turnul cel înalt al orologiului părea că a intrat de veghe însăşi luna, iar Sala cu scripturi de aur se-afla cu faţa către munte. Un zvon şi o sclipire de izvor se furişa pe dinaintea cuhnii, chiliile călugăreşti se zăreau ici-colo din pâcle albe şi din fum. Chilia stareţului se zărea-ntre licăririle de stele. Prin nori şi ceţuri fumegânde templul se limpezea, se contura. Pagodă celor şapte caturi era ca-nfiptă-n norii roşii. Un şir de mii de sfinţi călugări dormea în acest lăcaş al măreţiei. Imaculatul îl invită pe Zhao în salonul de oaspeţi37. O dată intrat, Lu Du se aşeză pe o bancă pentru meditaţie, aflată chiar în faţa stareţului, dar moşierul îi şopti la ureche: — Aţi venit aici ca novice, cum de v-aţi aşezat chiar sub ochii stareţului? — Nu mi-am dat seama, se scuză Lu. Se ridică şi ocupă locul de lângă moşier. Primul bătrân, maestrul templului, ajutorul de stareţ, supraveghetorul, diaconul, călugărul însărcinat cu primirea oaspeţilor şi secretarul se rânduiră, după rang, pe două şiruri, unul pe stânga şi celălalt pe dreapta încăperii. Ţăranii, după ce lăsară lecticile la locul cuvenit, aduseră cutiile, punându-le înaintea stareţului. — De ce aţi venit iarăşi cu daruri? protestă Imaculatul. Templul are atâtea donaţii de la dumneavoastră. — Ei, doar nişte lucruri neînsemnate, acolo, nu merită mulţumiri! Câţiva slujitori mireni şi novici luară pachetele de acolo. Moşierul Zhao se ridică în picioare: — Am a vă spune un lucru, venerabile stareţ: de multă vreme am dorit să vă recomand pe cineva pentru călugărie. Aveam actul gata pregătit, însă până acum n-am găsit pe nimeni. Astăzi m-am întâlnit cu vărul meu, Lu. El a fost ofiţer în părţile apusene ale imperiului, însă din pricina necazurilor ce nu i-au mai dat pace, s-a dezgustat de viaţă şi ţine să se călugărească. Nădăjduiesc din toată inima, venerabile stareţ, să vă arătaţi mila şi bunătatea, şi de dragul meu să-l primiţi între călugări. Discipolul vostru a aranjat deja tot ceea ce este necesar; aş fi nespus de fericit să vă daţi consimţământul.

37

Încăperea centrală – cameră în care se intra direct de afară, dispusă la mijlocul casei şi care servea drept salon pentru primirea oaspeţilor. 83

— Lucrul acesta ne va face cinste. Nimic mai uşor, răspunse stareţul. Vă rog să gustaţi din ceai. Un novice le aduse ceaiul. O dată golite, acelaşi novice strânse ceştile. Imaculatul îi chemă lângă el pe primul bătrân şi pe maestrul în ceremoniile religioase şi se sfătui, cu ei în privinţa primirii noului-venit, apoi le porunci supraveghetorului şi diaconului să se îngrijească de prepararea unui ospăţ de post. — Omul acesta nu are o înfăţişare ispăşită, nu arată a om care vrea să se retragă din viaţa mireană, uitaţi-vă numai ce ochi aprigi are, zise cu glas scăzut primul bătrân către ceilalţi. — Tu, care te îngrijeşti de oaspeţi, îndepărtează-i pentru puţin de aici. Vrem să-i vorbim stareţului, spuse unul dintre ei. Călugărul care răspundea de vizitele la templu îi rugă pe Zhao şi pe Lu Da să treacă să se odihnească în clădirea pentru oaspeţi. Îndată primul bătrân şi ceilalţi îi vorbiră stareţului despre chipul dur, sălbatic al noului venit, socotind că, după părerea lor, acesta nu trebuia cu niciun chip primit, pentru a nu aduce necazuri lăcaşului. — E neam cu patronul Zhao, cum să-l refuz? Păstraţi-vă pentru voi îndoielile. Ştiu eu ce este de făcut, spuse stareţul. Aprinse un beţişor de santal, urcă pe banca pentru meditaţie budhistă, aşezându-se cu picioarele încrucişate sub el. Murmură o incantaţie, apoi rămase liniştit, într-o stare de profundă contemplaţie. Când beţişorul arse de tot, îşi reveni, se întoarse la ei şi le vorbi: Zoriţi-vă cu hirotonisirea lui. Îl primim. Omul acesta este, sub înfăţişarea-i lumească, o stea din ceruri. Inima îi e dreaptă. Cu toată înfăţişarea lui sălbatică şi viaţa-i înţesată de buclucuri, va ajunge ca în cele din urmă să se purifice şi chiar să dobândească sfinţenia. Nimeni dintre voi nu-i poate sta alături. Ţineţi minte vorbele mele şi nu-i puneţi oprelişti. — Dacă stareţul îl sprijină, deşi îşi dă seama de lipsurile lui, eu mă supun, le zise primul bătrân celorlalţi. Noi ne spunem părerea, însă facem ce ni se cere. Dacă ne ascultă sau nu, îl priveşte! O dată pregătită masa, stareţul îi invită pe moşier şi pe însoţitorii lui să mănânce. Când terminară, supraveghetorul prezentă lista cu obiectele care îi erau trebuitoare lui Lu Da, ca novice. Zhao scoase nişte arginţi: ceru să se cumpere materialele de care era nevoie şi să se lucreze totul în templu. În câteva zile, lui Lu Da nu-i mai lipsea nimic, având gata încălţările, roba, boneta, pelerina cu glugă şi perniţa pentru bătut mătănii. Iluminatul alese o zi şi o oră favorabile, când puse să se bată tobele şi gongurile. În sala de rugăciuni se adunară cinci-şase sute de călugări, îmbrăcaţi îngrijit şi cu 84

pelerinele pe ei; după ce se înclinară, ţinându-şi palmele încrucişate pe piept, spre stareţul care şedea pe scaunul lui înălţat pe o estradă, se împărţiră în două grupe. Moşierul Zhao, purtând ca daruri lingouri de argint şi postav fin, iar pe lângă acestea un beţişor de santal, înaintă spre stareţ şi se înclină în faţa lui. După ce se dădu de ştire pentru ce se strânseseră toţi acolo, un novice îl conduse pe Lu Da până în faţa stareţului. Maestrul de ceremonii al templului îi ceru să-şi scoată boneta, îi împărţi părul capului în nouă smocuri şi le înnodă pe fiecare în parte. Bărbierul îl rase pe cap şi când ajunse cu briciul la mustaţă, Lu Da îi spuse: — Cruţă-mi măcar barba şi mustaţa! Călugării nu-şi putură abţine râsul. — Luaţi aminte, rosti cu asprime stareţul, de pe locul său şi cită pe ton de incantaţie din cărţile sfinte: „Să nu laşi niciun singur fir de iarbă, să fie smulse toate cele şase rădăcini ale dorinţei. Totul trebuie să fie ras cu desăvârşire, pentru că altfel ele vor învia din nou”. Radeţi tot! porunci, după un moment de tăcere. Bărbierul îşi termină numaidecât treaba. Primul bătrân îi înfăţişă stareţului documentul în temeiul căruia Lu Da intra în tagma lor şi-şi rugă, totodată, mai-marele să-i dea noului călugăr un nume. Stareţul luă actul pe care mai trebuia completat doar numele şi recită ca mai înainte: „O scânteie de suflet preţuieşte mai mult decât o mie de arginţi. Învăţătura lui Buddha este nemăsurată. Să se cheme Zhishen38, Profunzime.” Primul bătrân îi trecu actul secretarului, care, după ce scrise numele, i-l întinse lui Profunzime. Stareţul porunci să-şi îmbrace straiele de călugăr. Apoi Lu Da fu condus mai aproape de altar. Stareţul îşi lăsă mâna pe capul lui şi recită iarăşi: — Întoarce-te la Buddha, întoarce-te la dreapta credinţă, întoarce-te la prietenii acestui ordin monastic. Iată cele trei întoarceri. Cele cinci oprelişti sau porunci sunt: să nu ucizi, să nu furi, să nu preacurveşti, să nu bei şi să nu minţi. Profunzime nu ştia că se aştepta din partea lui să răspundă la fiecare din primele trei întoarceri, „Aşa voi face”, iar la fiecare din cele cinci porunci „N-am să fac”. — N-am să le dau uitării, spuse el, când stareţul sfârşi. Călugării izbucniră în râs. La încheierea ceremoniei, moşierul Zhao îi pofti pe toţi călugării în Sala Norilor, şi acolo arse santal şi oferi în cinstea zeităţilor budiste un ospăţ de legume şi fructe. Fiecare călugăr, însemnat 38

Zhi, înţelepciune; shen, adânc. 85

sau mărunt, primi din partea lui câte un dar. Supraveghetorul îl prezentă pe Lu Profunzime celorlalţi monahi şi pe urmă îi arătă lăcaşul de meditaţie al călugărilor, aflat într-o pădurice din spatele templului. Noaptea trecu fără niciun fel de întâmplări. A doua zi, Zhao se pregăti să se întoarcă acasă: îşi luă rămas bun de la stareţ, care încercă în zadar să-l mai oprească. După micul dejun, moşierul fu dus cu un întreg alai de călugări până la poarta templului. Acolo, el îşi împreună palmele şi spuse: — Preaonorate stareţ, părinţi călugări aici de faţă, arătaţi-vă în toate înţelegerea, bunătatea şi mila. Profunzime, fratele vostru mai mic, este un om direct, nepriceput în felul de a se purta. Dacă uită să ia parte la unele slujbe, vorbeşte urât sau încalcă regulile, iertaţi-l. Vă implor, de dragul meu. — Fiţi liniştit, venerabile, îl asigură stareţul. Călugării vârstnici îl vor învăţa încetul cu încetul să recite psalmii şi scripturile, să cânte, să ţină slujbe şi să mediteze. — Mai târziu am să-mi arăt marea recunoştinţă, promise Zhao. Apoi îl chemă lângă un pin pe Profunzime şi-i şopti: Frate bun, de astăzi încolo felul vostru de viaţă s-a schimbat. Ţineţi-vă firea în tot ce faceţi şi în nicio împrejurare să nu vă mai daţi mare. Altfel, cu greu o să ne mai putem revedea vreodată. Aveţi grijă de dumneavoastră. Eu am să vă trimit din când în când veşminte de schimb. — Mă voi supune, frate mai mare, nu este nevoie să mi-o mai spuneţi, îl asigură Profunzime. Moşierul Zhao îşi luă rămas bun de la stareţ, de la călugări şi urcă în litieră. Ţăranii cu care venise îl urmară purtând cealaltă litieră acum goală şi cutiile în care aduseseră darurile; tot acest alai o porni pe munte în Jos, înspre casă. Stareţul şi călugării se retraseră în templu. O dată întors în lăcaşul pentru meditaţie, Lu Profunzime se prăvăli pe banca sa, puse capul jos şi adormi pe dală. Călugării din stânga şi din dreapta lui îl înghiontiră, zicându-i: — Nu se cade. Dacă te-ai făcut călugăr, se poate să nu vrei să înveţi cum să stai şi să meditezi? — Ce vă priveşte pe voi, dacă eu vreau să dorm? le-o întoarse Lu. — Bun, bun! — Ce tot îi daţi cu ţipar39? Mie-mi place să mănânc ţestoase! — Ah, ce mai amărăciune!

39

Joc de cuvinte: bun şi ţipar sunt cuvinte omofone – shan, însă în transcripţii grafice diferite. 86

— Nicidecum! Burta ţestoasei e grasă şi dulce, foarte gustoasă. De unde până unde-amărăciune? Călugării se dădură bătuţi şi îl lăsară să doarmă. A doua zi vrură să se plângă stareţului, însă primul bătrân îi opri, sfătuindu-i: — Stareţul îi ţine partea, a şi spus că nimeni dintre noi toţi nu-i poate sta alături şi că unul ca el va dobândi sfinţenia. Ce putem face? Cel mai bine este să nu vă puneţi cu el şi să-i daţi pace. Călugării îi urmară povaţa. Neluat în seamă de nimeni, Profunzime dormea buştean noapte de noapte şi sforăitul lui întrecea bubuitul tunetului. Ca să se uşureze, se ducea în spatele Templului lui Buddha, unde era un loc gol. — Profunzime este lipsit de cea mai mică bună-cuviinţă, îi spuse stareţului cel care era chiar mâna lui dreaptă. Se poartă ca şi cum nici n-ar fi intrat în tagma noastră, ci ar aparţine tot lumii celei muritoare. Cum să ţinem un asemenea om printre noi? — Fleacuri! îi opri stareţul. Nu uitaţi de obrazul patronului nostru. Profunzime se va îndrepta cu siguranţă mai târziu! De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să rostească un cuvânt de rău pe seama lui. Aşa au trecut patru sau cinci luni. Iarna bătuse deja la uşă şi din tihna îndelungată care-l moleşise, Lu Profunzime începuse să se trezească. Într-o zi luminoasă, îşi puse pe el sutana din postav negru, şi-o încinse cu un brâu la fel de negru, schimbă încălţările călugăreşti şi ieşi cu paşi mari pe poarta templului. Începu să coboare muntele şi, cam pe la jumătatea drumului, se opri să-şi tragă sufletul într-un pavilion aflat acolo. Se aşeză pe o bancă joasă, „gât de gâscă”, reflectând: „Ce-i de făcut? Odinioară eram deprins să bag zilnic în mine băutură bună şi carne gustoasă. De când sunt călugăr, am îndurat atâta de foame, că era cât pe ce să şi mor. În tot timpul ăsta, nici moşierul Zhao nu mi-a mai trimis nimic de-ale gurii, şi uite-mă ajuns să nu mai ştiu de niciun gust. Mi-e martoră gura! Măcar de-aş putea face rost de nişte băutură!” Şi-ntr-adevăr, avea un chef grozav să dea ceva pe gât. Departe, în faţa lui, zări urcând muntele un bărbat cu o cobiliţă, de care erau agăţate două vedre acoperite. Abia târâindu-şi picioarele, omul ducea într-o mână un cauc şi cânta: Vechi câmp de luptă-n faţa muntelui ce-i zice Nouă li, Acolo ciobănaşii dau de săbii vechi şi de pumnale. Pe Râul Wu pânze de ape-s încreţite de-un zefir. Şi ne-amintim de doi îndrăgostiţi însinguraţi de-o cale. 87

Lu Profunzime se uită lung la omul care se apropia, bălăngănindu-şi cobiliţa. Frânt de oboseală, acesta se opri din mers şi intră în pavilion, punându-şi jos sarcina de pe umăr. — Ce anume ai în vedrele alea, omule? întrebă Profunzime. — Băutură de soi! se lăudă omul. — Cât ceri pe-un vas? — Te ţii de glume, călugăre? — Cum să glumesc eu. Cu tine? — Băutura o duc sus, la templu, şi o vând bucătarilor, măturătorilor, purtătorilor de lectică şi ălorlalţi oameni care trudesc acolo, nimănui altcuiva. Stareţul mi-a şi pus în vedere: dacă vând din băutură fie şi numai unui călugăr, îmi ia înapoi toţi banii şi casa, date cu împrumut de templu. Cum aş îndrăzni să vând băutură unui călugăr? — Chiar nu vrei? — Poţi să-mi iei viaţa şi tot nu-ţi vând. — Nu te omor, îţi cer să-mi vinzi băutură. Văzând că n-are cum s-o scoată la capăt cu călugărul acela ciudat, ţăranul îşi ridică pe umeri cobiliţa şi o porni din nou la drum. Profunzime se năpusti din pavilion pe urmele lui, îi înhăţă cobiliţa cu amândouă mâinile şi-l lovi cu piciorul în spate. Ţăranul căzu pe brânci, apăsându-şi cu palmele locul lovit. Multă vreme nu se putu mişca şi ridica de jos. Profunzime culese caucul rostogolit la pământ, cără cele două vedre înapoi în pavilion, le îndepărtă capacele, şi se apucă să toarne pe gât băutura rece. Peste puţin un vas era deja golit până la ultimul strop. — Omule, mâine să dai pe la templu, după banii pe care ţi-i datorez, spuse sătul Profunzime ţăranului care abia mergea, simţind încă durerile de pe urma loviturii. Să se ducă la templu nu mai putea, de teamă să nu-l afle stareţul şi să-şi piardă tot rostul. Hainele de pe el atârnau sfâşiate, dar îşi înghiţi mânia şi supărarea, ţinându-şi firea. Împărţi băutura rămasă, jumătate într-o vadră, jumătate în cealaltă, luă caucul şi o rupse la goană pe munte în jos. Lu Profunzime rămase ca ţintuit în pavilion. Băutura i se urcase la cap; într-un târziu, ieşi şi se întinse la rădăcina unui pin. Tăria băuturii i se revărsa în tot trupul. Zăcu acolo, parcă luat de-o vrajă. Într-un târziu îşi trase braţele din sutana neagră şi-şi legă în jurul mijlocului mânecile acesteia, lăsând să i se vadă omoplaţii tatuaţi. Porni să urce muntele, bălăngănindu-și larg braţele. Iată cam ce privelişte oferea: 88

Capul ca un bolovan de greu, picioarele uşoare, ochii sângerii, obrajii-n flăcări, se bălăbănea în faţă şi în spate, în stânga şi în dreapta. Urcuşul îi era pe şapte cărări de parcă ar fi fost cocoru-n zbor împiedicat de vânt. Se-napoia la templu, clătinându-se, părând un fel de şarpe prins în plin şuvoi al cursului de apă dimpotrivă. Cătând spre marele palat ceresc, îl ocăra pe-naltul lui stăpânitor şi-n nerăbdarea sa de a ajunge totuşi undeva, se apucase să lovească, nărăvaşul, din picioare, crezând că astfel va deschide palatul tainic din pământ. Ţinea cu orice preţ cât mai curând să stea în faţa marilor judecători. Beat turtă, despuiat, prinţul drăcesc gândea să pună foc, pe oameni să-i ucidă şi pe călugări să-i alunge în pustie. Ajunse la poarta templului. Cei doi paznici îl urmăriseră de departe şi-i ieşiră înainte, împiedicându-i trecerea cu bastoanele de bambus. — Eşti discipolul lui Buddha, cum de cutezi să te întorci în halul ăsta? Orb nu eşti, acum ştii rânduielile: călugărul care încalcă opreliştile şi bea are să primească patruzeci de lovituri cu bastoanele de bambus şi o să fie alungat din templu. Iar portarul care lasă să intre un călugăr beat, se alege el însuşi cu zece lovituri. Ia-o din loc cât mai iute, dacă vrei să scapi de cotonogeală. Era drept că Lu se călugărise, dar felul de a fi nu şi-l schimbase. Ca atare, se holbă la cei doi şi se burzului înjurându-i: — Mama voastră de ticăloşi! Aşa va să zică! Vreţi să mă bateţi? Atunci staţi că vă arăt eu vouă! Văzând că se-ngroaşă treaba, unul dintre călugări o rupse la fugă, cât îl ţineau picioarele, să-i raporteze supraveghetorului, în vreme ce celălalt încercă să-i ţină piept vinovatului înfuriat. Cu Profunzime nu era însă de glumit, el îi smulse omului bambusul din mână, i-l azvârli cât colo şi-i arse o palmă de-l ameţi. Portarul se clătină, silindu-se să nu cadă, şi când îşi reveni, Profunzime îl pocni cu un pumn, încât omul căzu lat la pământ, gemând şi văicărindu-se. — De data asta te cruţ, ticălosule, spuse el şi intră în templu, legănânduse pe picioare. Supraveghetorul, aflând ce se întâmplase, chemă la el paznicii, bucătarii, uşierii şi purtătorii de lectici, cu toţii vreo douăzecitreizeci de oameni. Înarmaţi cu ciomege, aceştia se strecurară prin coridorul apusean ce da spre intrare, cu gândul să tabere asupra lui Profunzime. De cum îi zări, el scoase un răcnet cutremurător ca tunetul şi se repezi cu paşi mari înspre ei. Oamenii n-aveau de unde să ştie că fusese ofiţer, dar înfricoşaţi de apariţia lui fioroasă se îmbulziră care mai de care s-o ia la fugă înapoi, dând năvală spre a se adăposti în Palatul Sutrelor, a cărui uşă 89

zăbrelită o zăvoriră bine. Profunzime urcă în zbor treptele şi cu un pumn şi o lovitură de picior sparse uşa. Neavând de ales, oamenii ridicară ciomegele şi ieşiră să-l înfrunte. Între timp, supraveghetorul se grăbi să-l înştiinţeze pe stareţ, care veni într-un suflet pe coridorul unde se dezlănţuise bătălia; îl urmau trei sau cinci ajutori de stareţ. — Profunzime, nu fii nesăbuit! îi strigă el. Prin aburii beţiei de care era stăpânit, Profunzime îl recunoscu totuşi pe stareţ. Ascunse ciomagul, se apropie şi salută. — Am băut puţin şi, fără să le fac vreun rău, ăştia au sărit în haită să mă ciomăgească. — Du-te chiar acum şi te culcă. Fă-o de dragul meu. Vom vorbi mâine. — Dacă nu eraţi dumneavoastră, Venerabile, i-aş fi snopit în bătaie pe catârii ăştia râioşi! Stareţul porunci unuia dintre ajutori să-l ajute pe Profunzime să ajungă la chilia sa. De cum se trânti pe pat, Profunzime adormi buştean şi începu să sforăie zgomotos. Călugării se strânseră gloată în jurul stareţului. — Învăţăceii voştri v-au atras mai dinainte luarea aminte în privinţa lui. Aţi văzut ce s-a întâmplat astăzi? Ce să caute printre noi pisica asta sălbatică? Ne întinează în totul curăţenia traiului nostru. — În ciuda purtării sale necuviincioase, el va atinge sigur perfecţiunea. Deocamdată n-avem încotro, trebuie să-l iertăm, măcar pentru obrazul stăpânului nostru Zhao. Mâine o să vorbesc eu însumi cu el şi asta o să-l facă să se-ndrepte. — Aşa stareţ care închide ochii la asemenea greşeli, nepricepând nimic, n-am mai pomenit, îşi spuseră ei, zâmbind cu ironie, când se retraseră în chilii. A doua zi, după micul dejun, stareţul îl trimise pe slujitorul său să-l cheme pe Profunzime. Acesta nu se trezise încă. Asistentul rămase să-l aştepte la uşă. Deodată Lu năvăli afară, numai cu sutana pe el şi în picioarele goale. Fără să înţeleagă nimic, uluit, ajutorul se luă după el: călugărul merse ţintă în dosul Templului lui Buddha, unde se opri să se uşureze. Ajutorul nu se putu stăpâni şi izbucni în râs. Apoi îl lăsă să se spele pe mâini şi după aceea îi spuse: — Venerabilul vrea să-ţi vorbească. Profunzime îl urmă ascultător până la mai-marele templului. — Profunzime, i se adresă stareţul, mai înainte tu ai fost căpitan şi eu te-am primit printre călugări numai fiindcă s-a pus chezaş pentru tine moşierul Zhao. De la bun început, te-am învăţat să-ţi intre în cap o dată 90

pentru totdeauna cele cinci porunci pe care nu trebuie să le încalce niciun călugăr; să nu ucizi nicio fiinţă, să nu furi, să nu preacurveşti, să nu bei şi să nu minţi. Aceste cinci oprelişti sunt legiuirile noastre, ale călugărilor, altfel n-am mai fi ce suntem. Iar cea dintâi dintre ele este ca niciun călugăr să nu pună strop de băutură în gură. Atunci cum de te-ai îmbătat ieri seară? Ai bătut paznicii, ai spart uşa cu zăbrele stacojii de la Palatul Sfintelor Scripturi, ba i-ai pus pe fugă pe bucătari şi pe ceilalţi oameni ai templului cu ţipetele şi urletele tale ameninţătoare. Pentru ce ai săvârşit toate acestea, care nu-ţi fac deloc cinste? Profunzime îngenunche în faţa stareţului şi spuse: — De azi încolo n-am să mai făptuiesc aşa ceva. — De vreme ce te-ai călugărit, urmă stareţul, cum de-ai cutezat să nu iei în seamă porunca împotriva băuturii şi să ne tulburi traiul nostru în curăţenie? Dacă n-ar fi la mijloc cuvântul moşierului Zhao, te-aş izgoni din templu. De acum înainte să încetezi pentru totdeauna cu relele! — N-am să mai îndrăznesc! N-am să îndrăznesc! îl asigură Profunzime, ridicându-se şi împreunându-şi mâinile. Stareţul îl opri la el, porunci să se aducă masa de dimineaţă şi în cuvinte pline de blândeţe îl sfătui să se schimbe. Îi dărui o sutană croită dintr-un material fin şi o pereche de încălţări călugăreşti şi îi spuse să se înapoieze în chilia sa. Pe vremuri un sfânt vestit a luat condeiul şi a compus un poem închinat băuturii, care a ieşit destul de bine. Iată-l: Dintotdeauna băutura l-a dus pe om la rele, De-altfel ştiu şi-o vorbă veche ce stă de mărturie. Pământul, apa, focul, vuitul clădit-au toate omul. Cum din orez ţinut în apă, chipul licorii-nvie. În chiup stă băutura lină, nu face nicio undă, Iar omul ce n-a supt-o încă e parcă fără gură. Nimeni n-a zis că pruncu-ajunge moşneagul la beţie Şi nu s-a auzit că terciul goneşte ca un câine, Din trei bărdace răsturnate ţi se înmoaie mâna, Şi n-ai s-o poţi bea şi pe-a patra, c-atât îţi e măsura! Sunt unii care-şi bagă buza să şi-o clătească numa, Când trei sute de dou40 la alţii sunt doară picătura. Şi ochiul poate treaz să-ţi fie, în plină nebunie, Dar poţi uita şi cum te cheamă, în aburi de beţie, 40

Un dou, 10 litri. 91

Chiar sfântul intră-n strai de viaţă, golind în el ulcica, Dar luptă cu-o beţie rară eroul pentru ţară. Să smulgi ce-i ruşinos şi poftă, din tine, este-o vorbă: „Nu-i băutură să îmbete, se-mbată om de ceară”. Şi totuşi neîntrecuţii băutori nu şi-ar face niciodată plinul. Se spune că băutura poate da ghes faptei, dar şi să împingă la nesăbuinţă şi distrugere. Pentru că dacă dintr-unul slab cu duhul poate face un viteaz, unde îl va duce ea pe cel îndrăzneţ şi neînfrânat? De la această beţie şi de la scandalul care i-a urmat, trei sau patru luni, Lu Profunzime n-a mai cutezat să treacă dincolo de poarta templului. Apoi, într-o zi, prin luna a doua41, când vremea se încălzise, a ieşit din chilia sa şi pe neştiute a ajuns în afara templului şi a rămas locului încremenit, mut de uimire în faţa frumuseţii crestelor înverzite. Dinspre poalele muntelui răzbăteau zăngăneli metalice; vântul sufla uşor. Profunzime se întoarse la el, luă câţiva arginţi, îi vârî în sân şi o porni pe munte la vale. Curând, trecu pe sub un pailou42 pe care erau înscrise cuvintele: „Wutai – tărâmul binecuvântat”. Nimerise în piaţa târgului, care avea între cinci şi şapte sute de familii. În piaţă se găseau de vânzare carne, legume, băutură şi făină. „Ce mai stau locului? îşi zise. De-aş fi ştiut de târgul ăsta, n-aş fi luat cu japca vadra omului ăluia, ci aş fi coborât până aici şi mi-aş fi cumpărat singur băutură după plac. De atâtea zile m-am chinuit tot cu apă de izvor. Ia să văd, ce bunătăţi au pe aici?” Zgomotele acelea puternice pe care le auzise de pe munte veneau de la o fierărie. Profunzime se duse până în faţa fierăriei. Trei bărbaţi băteau fierul. — Ai ceva oţel de seamă, meştere? îl întrebă el pe cel mai vârstnic dintre ei. Speriat de înfăţişarea noului venit, cu părul crescut anapoda după ras, ţepos şi neîngrijit, omul se opri din lucru şi-i răspunse: — Luaţi loc, Sfinţia Voastră. Ce doriţi să vă facem? — Aş vrea un toiag şi un cuţit monahal. Aveţi oţel din cel mai bun? — Umilul de mine, am chiar ce-mi cereţi. Cât de mari şi de grele doriţi să fie toiagul şi cuţitul? Le lucrăm cum vă e dorinţa. — Toiagul îl vreau de o sută de jin43. 41

Luna a doua după anul calendaristic lunar, agricol, al Chinei tradiţionale, echivalează cu aprilie. 42 Portal ornamental, cu două, trei sau cinci arcuri. 43 Cincizeci de kilograme. 92

— Prea greu! râse meşterul. Umilul de mine am să încerc să-l fac, dar o să-l puteţi clinti, Sfinţia Voastră? Până şi halebarda prinţului Guan din vechime nu avea decât optzeci şi unu de jin. — Sunt şi eu în totul pe măsura lui. Că doar şi el era om, nu altceva, izbucni supărat Profunzime. — Umilul de mine socotesc că fie şi de treizeci-cincizeci de jin ar fi destul de greu. — Fie, dacă tot nu vrei ca mine, atunci fă-mi-l de optzeci şi unu de jin, la fel de greu ca halebarda prinţului Guan. — O să iasă prea gros, pe deasupra urât la vedere, preasfinte, ca să nu mai zic ce greu de mânuit o sa fie. Ascultaţi umilul meu sfat şi lăsaţi-mă să vă bat un toiag călugăresc de şaizeci şi două de jin. Dar de n-o să-l puteţi urni din loc, să nu-mi cereţi mie socoteală. Cât despre cuţit, o să vi-l făuresc din cel mai bun oţel. O să fie aşa, ca de-un cot. — Cât mă costă amândouă? vru Profunzime să ştie. — Fără nicio tocmeală, vi le dau la preţul cel mai mic! Plătiţi cinci liang de argint pe ele. — S-a făcut. Dacă-ţi iese treaba bine, te alegi şi cu o răsplată. Meşterul făurar luă banii şi promise să se apuce pe dată de lucru. — Mi-a mai rămas nişte mărunţiş. Hai cu mine să bem ceva. — Îmi cer iertare, Sfinţia Voastră, dar nu pot să viu, că doar acum am de lucru, nu glumă. Profunzime plecă de la fierar şi nu făcu nici zece, douăzeci de paşi, că văzu la streaşina unei case prins un steag, semn că acolo se afla o cârciumă. Ridică apărătoarea ce acoperea uşa, intră şi se aşeză la o masă, bătând în ea şi strigând: — Aduceţi de băut! — Iertaţi-mă, Sfinţia Voastră, se scuză patronul, dar prăvălia asta în care servesc este a templului şi banii cu care o ţin tot de la templu i-am primit. Sfinţia Sa, stareţul, mi-a poruncit să nu dau de băut călugărilor, altfel îmi ia înapoi banii şi mă alungă pe drumuri. Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. — Mare lucru dacă-mi vinzi şi mie puţină băutură! N-am să spun că am băut de la tine. — Nu se poate una ca asta. Mergeţi în alt loc, preasfinte, şi iertaţi-mă că nu vă pot face pe voie. — Dacă-i pe-aşa, am să beau în altă parte, dar n-am să uit să dau pe la tine să-ţi zic o vorbă, ţinu să-l asigure Profunzime. 93

Se ridică de pe scaun, ieşi din cârciumă şi după alţi câţiva paşi ajunse în faţa altei cârciumi. Intră, luă loc la o masă şi ceru: — Patroane, adu-mi repede ceva de băut. — Preasfinte, poate nu ştiţi că stareţul ne-a poruncit să nu dăm de băut călugărilor. Iar dacă ştiţi lucrul acesta, înseamnă că aţi venit să mă nenorociţi. Profunzime nu mai vru să plece şi începu să se târguie, primul stăruind, celălalt împotrivindu-se. Când înţelese că nu ajunge la niciun rezultat, Profunzime se ridică şi ieşi. Alte trei-cinci cârciumi îi făcură aceeaşi primire. Profunzime se apucă atunci să chibzuiască ce cale să folosească pentru a bea totuşi ceva. Departe, în capătul celălalt al pieţei, în mijlocul unor caişi înfloriţi, se zărea o căsuţă la streaşina căreia atârna un mănunchi de mături din paie. Profunzime porni într-acolo şi descoperi că era de fapt un birt de mahala. Birt de mahala bătrân de un şir de vieţi, Stă-ntr-o rână la un capăt de potecă Mult bătută, străjuind-o cânepe şi duzi. Scaune şi mese albe în bodegă, Îngrădirea-i din nuiele, cu jujubi, ciulini. Pline-s oalele ciobite cu licori de mei, Poţi petrece cât îţi place focul să-ţi alini. Zeu beţiv pe bălegar urcă printre zei Câtă vreme darul său nu-i, de birt, străin, Sub albastru-acelui steag, cu nimbu-i vecin. Profunzime intră şi se aşeză la o masă de lângă fereastră. — Patroane, strigă, adu o cană cu băutură unui călugăr pribeag. — De unde vii, călugăre? îl întrebă ţăranul, după ce-l măsură de câteva ori cu privirea. — Sunt un călugăr peregrin. Drumul m-a adus prin părţile voastre şi aş cam vrea ceva de băut. — Călugăre, dacă eşti cumva de pe muntele Wutai, nu mi-e îngăduit săţi dau. — Nu sunt, adu-mi repede ceva să beau, că sunt cu gâtlejul uscat. Văzându-i înfăţişarea atât de puţin obişnuită şi auzindu-i glasul care nul arăta deloc de prin partea locului, ţăranul îl întrebă: — Cât vrei să bei? 94

— Nu mă mai întreba atâta şi adu degrabă o ulcea cât mai mare! După ce dădu peste cap zece ulcele mari de vin, Profunzime ceru şi carne. — Am avut nişte carne de vacă, dar am vândut-o pe toată, se scuză proprietarul. Profunzime fu izbit însă de izul unei arome anume; ieşi în spatele casei şi lângă zid descoperi că într-o oală de lut fierbea un câine. — Ai carne de câine şi nu vrei să-mi vinzi? întrebă Profunzime. — Ştiindu-vă călugăr, m-am gândit că nu mâncaţi câine şi de aceea nu v-am întrebat, răspunse ţăranul. — Am argint, uite, spuse Profunzime şi-i întinse banii. Îţi cumpăr jumătate din el. Ţăranul scoase la repezeală jumătate din câinele pregătit, făcu nişte mujdei de usturoi, îl puse într-o strachină şi aşeză totul în faţa călugărului. Nemaiîncăpându-şi în piele de mulţumire, Profunzime sfâşie carnea cu mâinile amândouă, o întinse în usturoi şi înfulecă plin de poftă, golind una după alta alte zece ulcele cu băutură. Prinzând gustul băuturii, Profunzime tot ar fi turnat pe gât, fără oprire. Dar ţăranul se încăpăţână şi-i spuse hotărât: — Ajunge, călugăre! Profunzime se uită lung la el: — Ce te priveşte? Doar beau pe banii mei, nu pe degeaba! — Cât aţi mai dori? întrebă proprietarul. — Mai adu-mi o vadră. Ţăranul se văzu nevoit să mai scoată o vadră. Nu trecu mult şi călugărul o dădu şi pe aceasta gata. O pulpă de câine, pe care n-o mai putuse mânca, o împachetă şi o băgă în sân. Înainte de a trece pragul cârciumii, se întoarse spre ţăran şi-i spuse în semn de rămas bun: — Arginţii care trec peste preţ, ţine-i. O să viu şi mâine. Cârciumarul rămase locului, înspăimântat şi cu gura căscată, urmărindu-şi muşteriul cum o apucă spre Cinci Terase. Ajuns la pavilionul de la jumătatea muntelui, Profunzime se opri şi se aşeză pe bancă, să-şi tragă sufletul. Băutura începuse să fiarbă în el. Sări în picioare, strigând: „Nam mai făcut de multă vreme exerciţii de mişcare. Îmi simt mădularele înţepenite şi greoaie. Am nevoie de niscai antrenament”. Ieşi din pavilion, îşi suflecă mânecile şi prinse să-şi vânture mâinile în sus şi-n jos, la stânga şi la dreapta, cu tot mai multă vigoare. Deodată, fără voia lui, un braţ izbi unul din stâlpii de susţinere ai pavilionului. Se auzi o trosnitură puternică şi 95

stâlpul se frânse, în vreme ce pavilionul se lăsă într-o rână. La acest zgomot, portarii Templului se urcară pe-o înălţime care le oferea o privelişte cuprinzătoare şi se uitară în jos. Profunzime venea clătinându-se spre templu. — Vai, nouă! se înfricoşară ei. Fiara asta iarăşi s-a îmbătat criţă. Haidem să închidem poarta şi să tragem zăvoarele. Iscodind printr-o crăpătură a zidului îl văzură pe Profunzime apropiindu-se. Dând de poarta încuiată, acesta se porni să bată cu pumnii în ea, însă cei doi portari nu îndrăzniră să-i deschidă. După ce bubui o vreme în zadar, Profunzime îşi roti privirea în jurul său şi şi-o opri pe idolul de pază44 din stânga intrării, căruia îi strigă: — Hei, tu, uriaşule bun de nimic, în loc să-mi vii în ajutor şi să baţi şi tu cu mine în poartă, ridici pumnul la mine şi mă ameninţi, ai? Află că nu mă sperii deloc! Sări pe soclu şi-i rupse grilajul la fel de uşor cum ar fi smuls din rădăcini ceapă. Înşfăcând un par de lemn din grămada de acolo, se puse să lovească în picioarele idolului, până ce acela se prăbuşi la pământ într-un nor gros de praf de ipsos şi pulberi aurii. — Vai, nouă! se văicăriră portarii şi alergară degrabă să-l înştiinţeze pe stareţ. Profunzime se opri o clipă, apoi se întoarse întrebător către idolul din dreapta şi-i urlă: — Ce te-a apucat să-ţi căşti gura aia mare? Îţi râzi de mine? Sări şi pe piedestalul din dreapta şi arse cu sete două lovituri de par în picioarele idolului. Se prăvăli cât ai clipi şi acesta la pământ, cu un zgomot asurzitor. Cu parul în mână, Profunzime izbucni în hohote de râs nestăvilite. Aflând despre noua ispravă a lui Profunzime, Stareţul nu făcu altceva decât să-i sfătuiască astfel pe portari: — Nu-l provocaţi! Întoarceți-vă la locurile voastre. Primul călugăr bătrân, supraveghetorul şi alţi călugări cu funcţii în cadrul templului, se înfăţişară şi ei numaidecât stareţului, vorbindu-i: — Pisica asta sălbatică astăzi şi-a băut cu totul minţile. A dărâmat pe jumătate pavilionul de la mijlocul urcuşului pe munte şi a spart idolii păzitori de la poartă. Pentru ce îl mai ţinem aici? — Din vechime se spune că până şi Fiul Cerului nu scapă de beţie. De ce i-am cere mai mult unui călugăr? Dacă a sfărâmat statuile zeităţilor de pază 44

Jingang, unul dintre cei patru idoli-păzitori aflaţi la intrarea în templele budiste. 96

de la intrare, o să-l rugăm pe moşierul Zhao, care s-a pus chezaş pentru el, să le clădească din nou. Tot el va drege şi pavilionul stricat. Lăsaţi-l să facă ce vrea. — Idolii de la intrare erau zeii porţii şi vegheau asupra liniştii Templului. Nu se poate să încuviinţaţi atât de uşor înlocuirea lor, se împotriviră călugării. — Să nu mai vorbim despre aceste stricăciuni. Chiar de-ar fi zdrobit înseşi chipurile celui dintâi Buddha şi tot n-ar fi nimic, iar pe de alta nici nam fi putut să-l oprim. N-aţi băgat de seamă ce fioros s-a arătat acum câteva luni? — Ce stareţ nătâng! bombăniră călugării, după ce ieşiră de la el. Nu deschideţi poarta, porunciră ei paznicilor. Rămâneţi acolo şi vegheaţi la ce face. — Ehei, catâri raşi în cap, dacă nu mă lăsaţi să intru, o să aprind o torţă şi o să vă dau foc coliviei ăsteia puturoase de vrăbii, ţipa Profunzime de afară. Când îl auziră, ştiindu-l în stare de orice, călugării îi puseră pe portari să desferece intrarea şi să-l lase pe sălbatic înăuntru. Portarii se furişară cu băgare de seamă până în dosul porţii, traseră zăvoarele şi fugiră de se ascunseră în templu. Călugării se risipiră şi ei care încotro. Furios, Profunzime împinse cât îl ţineau puterile cu amândouă mâinile în poartă. Şi tocmai când se aştepta mai puţin, aceasta alunecă uşor în lături şi el, împleticindu-se, căzu înăuntru, cu faţa la pământ. Se ridică, îşi frecă fruntea şi alergă ţintă spre lăcaşurile călugărilor. În faţa sălii pentru meditaţie, trase apărătoarea uşii şi se năpusti peste monahii care, şezând cu picioarele încrucişate pe paturile lor, ridicară ochii asupra lui, uluiţi. Apoi numaidecât toţi îşi plecară capetele. Ajuns lângă patul său pentru meditaţie, Profunzime icni de câteva ori şi până la urmă vomă pe jos. Călugării nu suportară duhoarea şi-şi astupară gura şi nasul, zicând care mai de care: — Slăvită fie virtutea! Profunzime îşi deşertă toată răutatea stomacului pe gură, apoi se aruncă pe pat; încercând să-şi desfacă cingătoarea şi anteriul trase atât de ele, încât le rupse. Pulpa de câine se rostogoli pe jos. — Bravo! rosti Profunzime. Chiar mi se făcuse foame! şi, bucurându-se, culese pulpa şi se apucă s-o înfulece. Călugării îşi ascunseră feţele după mânecile lungi ale sutanelor. Cei aflaţi în preajma lui se traseră cât putură mai departe. Văzându-i că fug de

97

el, Profunzime rupse o bucată de carne şi i-o întinse călugărului din stânga sa, îndemnându-l: — Ia şi tu o gură! Călugărul îşi ascunse bine gura sub manşetele mânecilor. — Nu vrei să mănânci, constată Profunzime şi duse carnea spre gura călugărului din dreapta sa. Omul se trase în lături, cu gândul să se dea jos din pat şi să-i scape, dar Profunzime îl înşfăcă de ureche şi, ţintuindu-l locului, îi îndesă carnea în gură. Patru sau cinci călugări din cealaltă parte a sălii săriră în ajutorul confratelui lor, încercând să-l domolească pe Profunzime. Acesta azvârli cât-colo halca de carne, strânse pumnii şi se puse să le toarne lovitură după lovitură în căpăţânile lor rase. Toată încăperea se umplu curând de ţipete şi urlete. Călugării se repeziră la sutanele şi holurile lor din firide şi ţâşniră afară. Învălmăşeala care urmă se desfăşură ca un adevărat exod. Cine, fie el şi primul bătrân, l-ar mai fi putut opri? Stăpân pe situaţie, Profunzime lovea orbeşte în stingă şi în dreapta. Mai bine de jumătate dintre călugări ieşiseră pe coridoare. De data aceasta, supraveghetorul şi diaconul nu se mai plânseră stareţului, ci îi adunară pe toţi călugării, paznicii, uşierii, bucătarii şi purtătorii de lectică în sala centrală. Se strânseră în total vreo două sute de oameni care se pregătiră de luptă, înfăşurându-şi capetele în basmale şi înarmându-se cu ciomege şi toiege. Văzându-i, Profunzime răcni de furie şi cum nu avea nicio armă asupra lui alergă înapoi în camera pentru meditaţie şi se repezi la masa de ofrande din faţa statuii lui Buddha, o răsturnă, smulse două picioare şi ieşi, gata să înfrunte oastea călugărilor. Inima îi era cuprinsă de flăcări, din gura lui bubuiau tunete. Înfricoşa prin statura lui uriaşă de opt-nouă chi, iar din el izvora o tărie-a voinţei de trei mii de zhang. Străpungând până şi norii. Setea lui copleşitoare de a ucide nu şi-o putea stăpâni, pe când ochii i se roteau după pradă întocmai cum marea se agită în talazuri. Ca turbat dădu buzna-nainte, cu agilitatea tigrului şi a şacalului ce se strecoară prin potopul săgeţilor; făcea salturi înainte şi când nu te aşteptai dispărea înapoi, tot aşa cum şacalul şi lupul sar hărţuiţi peste râpe. Nici împăratul, numele originii sale din os zeiesc, ocrotit de cer, nu stă în calea primejdiei, fapt pentru care chiar idolul budist de pază i se înclină în faţă, cu mâinile împreunate. Învârtind cele două picioare de masă, Profunzime se năpusti în întâmpinarea călugărilor. Cei mai mulţi dintre aceştia, văzându-l atât de fioros, azvârliră toiegele, îmbulzindu-se înapoi pe coridoare. Profunzime se 98

luă după ei şi deodată se trezi prins, dintr-o parte şi din alta, de potrivnicii săi. Clocotind de furie, el se prefăcea că atacă în stânga, dar de lovit lovea în dreapta. Numai cei care erau foarte departe de el îi scăpară. Ajunsese cu încăierarea până la uşa sălii pentru rugăciuni. — Profunzime, ai uitat de orice fel de respect şi bunăcuviinţă, strigă stareţul. Şi voi, călugări, încetaţi odată! În faţa stareţului, călugării dădură înapoi bucuroşi, de parcă tocmai acest lucru l-ar fi aşteptat. De fapt, erau şi îndreptăţiţi: fuseseră răniţi cu zecile. Văzându-i pe călugări bătând în retragere, Profunzime aruncă picioarele mesei. — Pedepseşte-mă, stareţe, ceru Profunzime. Îşi revenise în bună parte din beţie. — Profunzime, tu mă omori cu zile! Când te-ai îmbătat data trecută, ai făcut atâta scandal, încât am fost nevoit să-i scriu binefăcătorului tău, moşierului Zhao, care mi-a răspuns, cerându-şi scuze. Astăzi ţi-ai băut iarăşi minţile, tulburându-ne felul nostru de viaţă curat. Ai distrus pavilionul şi statuile de la intrarea în templu. Dar şi pe toate acestea le-am fi putut trece cu vederea. Însă te-ai apucat de i-ai alungat pe călugări din Sala de Meditaţie şi aceasta este o adevărată crimă. Aici, pe locul unde se află templul nostru, Buddha Wenshu a meditat, şi lăcaşul acesta sfânt s-a păstrat de o mie de ani netulburat, pururea curat, în miros de santal. Cum să-ti îngăduim azi ţie, om întinat din tălpi până în creştet, să-l faci de nerecunoscut? Vei rămâne în preajma mea câteva zile şi mă voi îngriji să-ţi caut un alt loc unde să te poţi duce. Profunzime se luă după stareţ, îndreptându-se spre clădirea principală a templului. Stareţul chemă la el pe călugărul care slujea în ziua aceea. Şi-i spuse să trimită monahii înapoi în Sala de Meditaţie; cei răniţi puteau să meargă să se odihnească. Apoi îi conduse pe Profunzime în chilia sa, unde acesta îşi petrecu noaptea. A doua zi, stareţul se sfătui cu primul bătrân şi hotărâră împreună să-i dea lui Profunzime nişte argint şi să-l trimită în alt loc, nu înainte însă de ai aduce la cunoştinţă totul moşierului Zhao. Stareţul se apucă îndată şi redactă scrisoarea, pe care o trimise prin două ajutoare la moşia lui Zhao, lămurindu-i astfel acestuia din urmă ce se întâmplase. Ajutoarele fuseseră dăscălite să aştepte răspuns scris. Citind scrisoarea stareţului, moşierul Zhao fu peste măsură de neliniştit. În răspunsul său, după ce îl salută cu mult respect pe stareţ, spuse că era gata să suporte repararea idolilor şi a pavilionului. În ce-l priveşte pe Profunzime, acesta trebuia să se supună 99

hotărârilor ce fuseseră luate. După primirea scrisorii din partea moşierului Zhao, stareţul îi ceru ajutorului său să pregătească o sutană lungă din postav negru, o pereche de încălţări călugăreşti şi zece liang de argint, şi-l chemă la el pe Lu. — Profunzime, i se adresă stareţul, prima oară când te-ai îmbătat ai făcut scandal în templu, căzând în greşeală, fiindcă nu prea ştiai drumul drept. Dar te-ai îmbătat şi a doua oară săvârşind fapte şi mai cumplite; ai zdrobit statuile, ai şubrezit pavilionul şi ai adus într-un hal fără hal casa lui Buddha. De data aceasta, vina nu-ţi este deloc uşoară. Pe deasupra, ai ciomăgit şi ai rănit o mulţime de călugări. Aici este un templu, un loc al curăţeniei şi liniştii. Iar purtarea ta este din cale afară de netrebnică. De dragul moşierului Zhao, îţi dau o scrisoare de recomandare pentru un alt loc, unde ai să poţi să stai. Îmi este peste putinţă să te mai pot ţine aici. În noaptea trecută am avut o viziune şi ţi-am făcut o profeţie în patru versete şi aceasta o să-ţi fie de folos până la capătul zilelor. — Încotro îmi cereţi să merg, învăţătorule? întrebă Profunzime. Vă rog, spuneţi-mi profeţia. Stareţul vorbi, întinzând spre el degetul arătător. Îi spuse unde să se ducă şi care erau cele patru versete. Din ele se desprindeau următoarele: râzând şi mânuind toiagul monahal, omul acesta se va număra printre eroii adevăraţi; înjunghiind la mânie cu cuţitul de călugăr, va doborî la pământ fiii neloiali şi demnitarii trădători. Aşa că: Renumele său dintr-un salt A ajuns la trei mii de li-n miazănoapte, S-au auzit până şi-n miazăzi. Ca dovezi, mult grăitoarele-i fapte. La urma urmei, dacă doriţi să aflaţi lămurit ce profeţie i-a făcut lui Profunzime stareţul, citiţi capitolul următor.

100

CAPITOLUL V MICUL DESPOT PĂTRUNDE BEAT ÎN PATUL DRAPAT ÎN AUR; CĂLUGĂRUL TATUAT FACE SCANDAL ÎN SATUL FLORII DE PIERSIC S-a depărtat de templul din codru, spre a intra între monahi de codru. Din întâmplare s-a legat frate cu ei, nutrind un gând curat, de aur Astfel tăria şi renumele lui le-au venit de hac dârjilor tâlhari. Dar chiar şi felu-i slobod de a fi i-a modelat dibaci, precum un faur Mult timp a fost ştiut doar sub vestita lui poreclă de Călugăr Floare, Deşi monahicescul nume i-a rămas pân’ la sfârşit tot Profunzime, Cei-simpli i-au pretins neîncetat doar fapte şi iar fapte grăitoare. Dar orişicâte a făcut, nu şi-a aflat măcar un frate în mulţime. Se spune deci că în ziua aceea, stareţul Imaculatul i s-a adresat astfel lui Lu: — Profunzime, e limpede că tu nu mai ai cum trăi în locul acesta. Am un discipol, pe nume Zhi Qing, Clarviziune45, care este stareţul marelui templu Chipul Patriei din Capitala Răsăriteană. Ia această carte, du-te acolo şi cere-i să-ţi dea o îndeletnicire monahală. Am să-ţi dezvălui acum profeţia în patru versete, pe care ţi-am făcut-o. Şi care o să-ţi fie de folos până la capătul zilelor. Ţine minte ce-ţi spun. — Doresc să vă ascult profeţia, ceru Profunzime, îngenunchind. — În pădure te vei ridica, în munţi îţi va merge bine, pe ape vei fi în deplină înflorire, dar la fluviu opreşte-te! rosti stareţul pe un glas cântător. După ce află ce dorise, Profunzime bătu nouă mătănii. Apoi îşi luă desaga la spinare, îşi legă la brâu boccelele şi ascunse scrisoarea în chimir, după care îşi luă rămas bun de la stareţ şi de la ceilalţi călugări şi părăsi Muntele Cinci Terase. Merse de-a dreptul la atelierul fierarului şi rămase în hanul de alături, până când toiagul şi cuţitul aveau să-i fie gata, pentru a putea apoi s-o pornească la drum. La templu, nu se afla călugăr care să nu se bucure la vestea că Profunzime plecase. Stareţul puse să se îndepărteze toate resturile idolilor sparţi şi pe acelea ale pavilionului stricat. Peste câteva zile, moşierul Zhao aduse chiar el bani şi daruri, şi astfel statuile fură 45

Zhi, înţelepciune; qing, clar, curat. 101

din nou clădite, iar pavilionul fu dres, fără să se cunoască nicio urmă a distrugerii. Despre acestea nu vom mai vorbi. Vom mai spune că Profunzime a aşteptat câteva zile la hanul de lângă fierărie şi când i-au fost gata cele două obiecte, şi-a făcut o teacă în care şi-a băgat cuţitul monahal şi şi-a lăcuit toiagul. Meşterului fierar i-a dat peste plata cuvenită nişte argint, apoi şi-a aruncat desaga pe spinare, şi-a prins cuţitul la brâu şi cu toiagul în mână s-a despărţit de hangiu şi de fierar. Astfel a purces la drum şi nu era unul dintre cei care-l întâlneau să nu îşi spună cât de necioplit arăta acel călugăr ciudat. Sutană neagră cu mâneci lungi, petrecută pe mijloc de un şnur negru înnodat, ale cărui capete atârnau într-o parte şi-ntr-alta. În teacă, pumnalul sta să-i ţâşnească, întocmai ca apa, primăvara, aflată sub o gheaţă de trei coţi. Pe umeri toiagul, pus de-a latul, arăta ca o bucată dintr-un boa de fier. Picioare ca de stârc, încălţări cu legături înfăşurate strâns pe glezne, burtoi umflat cum vezi doar la păianjeni, prins bine sub sutană. Jur-împrejurul gurii, avea puzderie de fire de păr scurte, ţepoase, ca de fier, iar prin deschizătura veşmântului, la piept, puteai jura că-i creşte fuior de lână viu. Trupu-i era cărnos şi faţa ca de peşte gras pentr-un ospăţ bogat la cină, nici vorbă să zăreşti în el călugărul budist ce-ngână psalmi. Lu Profunzime ţinuse mai bine de o jumătate de lună drumul spre Capitala Răsăriteană şi nu se abătuse nici măcar o dată pe la vreo mânăstire, să se odihnească, ci trăsese tot în hanuri încălzite, iar de ospătat în timpul zilei, ospătase numai prin cârciumi. Într-o bună zi, pe când străbătea fermecat nişte locuri nespus de frumoase, cu munţi luminoşi şi ape limpezi ca în poveşti, pur şi simplu nu îşi dădu seama că între timp se lăsase întunericul. Umbrele munţilor se înneguraseră, arţarii începuseră să nu se mai zărească. Vrăbiile se înapoiau în cuiburile lor din plopii înverziţi; în cătunul Caisului roşu vitele fuseseră deja mânate în staul. În plin asfinţit, se întreţeseau parcă în aer aburi şi ceţuri străvezii, şi-n înserare purpuriul din razele soarelui curgea pe întinderile de ape. Pe mal, de veghe un pescar bătrân, pe râu, o luntre dusă de plutire, din câmp veneau spre case copilandri, aducând de la păscut viţeii. Ostenit de calea lungă pe care o străbătuse pe neştiute, Profunzime înţelese că nu mai era cu putinţă să ajungă la vreun han. Pe de altă parte, era singur, fără un însoţitor la drumeţie. Unde să se ducă să înnopteze? După alţi douăzeci sau treizeci de li străbătuţi mai mult alergând, pe când trecea un podeţ de lemn, zări în depărtare, în lumina roşietică a amurgului, 102

printre copaci, un sat îndărătul căruia se profilau munţii. „N-am decât să intru în sat şi o să-mi găsesc eu un acoperământ”, îşi zise Lu. Când ajunse în faţa unui conac, dădu peste o mulţime de ţărani care se zoreau să care lucrurile care-ncotro. Profunzime se opri şi dădu bineţe, sprijinindu-se în toiag. — Ce vânt te aduce la noi pe înserat, călugăre? îl întâmpinară ţăranii. — N-am mai apucat să trag la un han, răspunse el, şi aş dori să rămân la conac peste noapte. Mâine în zori pornesc la drum. — În noaptea asta avem treburi, nu te putem primi. — Stau numai o noapte şi mâine plec de cu zori. — Ia-o din loc, călugăre, nu-ţi căuta necazul cu lumânarea! — Ciudat! Ce atâta zarvă pentru puţinul pe care îl cer? Şi de ce ziceţi că altfel mă paşte necazul? — Mai bine cară-te! De nu o să fii înşfăcat şi legat fedeleş. — Vorbiţi în dodii, ţărănoilor. Cu ce v-am greşit, ca să mă legaţi? Nu mia ieşit nimic rău din gură împotriva voastră, spuse Profunzime, insultândui, dar şi căutând să-i lămurească asupra nevinovăţiei sale. Unii ţărani îl înjurară, alţii încercară să-l domolească. Profunzime ridică toiagul, gata să lovească, însă tocmai atunci văzu un bătrân ieşind din conac. Omul trecuse de şaizeci de ani. Înaintă înspre ei, în mână cu un ciomag mai lung decât el, şi îşi întrebă argaţii ce se întâmplase. — Călugărul ăsta vrea să sară la bătaie, răspunseră ţăranii. — Umilul de mine sunt călugăr de pe Muntele Cinci Terase, se apără Profunzime, şi merg în Capitala Răsăriteană cu o treabă. Cum în seara asta n-am izbutit să ajung la un han, am rugat să mi se îngăduie să înnoptez la nobilul vostru conac. Fără niciun motiv, ţăranii ăştia neciopliţi mă ameninţă că mă leagă. — Dacă sunteţi călugăr de pe Muntele Cinci Terase, veniţi după mine, îl invită bătrânul. Profunzime se luă după el şi intră în încăperea centrală. Se aşezară după cuviinţă, primul pe locul oaspetelui şi celălalt pe locul gazdei. — V-a mirat primirea făcută de ţărani, Sfinţia Voastră. Ei n-aveau cum să ştie că sunteţi călugăr de la lăcaşul lui Buddha cel viu, v-au crezut un monah oarecare, rosti gazda. Nu le-o luaţi în nume de rău. Eu am îmbătrânit, dar am respectat şi m-am încrezut întotdeauna în cele trei tezaure budiste: sfinţii, învăţătura şi discipolii. De aceea, cu toate că în noaptea asta suntem până peste cap de ocupaţi, am plăcerea să vă ofer găzduirea cerută. 103

Profunzime îşi rezemă toiagul, se ridică şi făcu o plecăciune adâncă. — Vă mulţumesc, preavenerabile. Umila mea persoană ar putea îndrăzni să întrebe cum se numeşte onoratul sat de aici şi care este preţiosul vostru nume? — Bătrânul din faţa voastră se numeşte Liu, iar satul se cheamă Floarea de Piersic. Sătenii îmi spun Venerabilul46 Liu din satul Floarea de Piersic. Aş putea să aflu numele vostru mirean şi cel religios? — Învăţătorul meu este stareţul Imaculatul şi el mi-a dat numele religios de Profunzime. După familie, mi se zice Lu. — Vă poftesc să puneţi ceva în gură, Sfinţia Voastră. Nu ştiu dacă mâncaţi carne sau nu. — Nu mă înfrânez de la carne şi băutură. Alcoolul poate fi limpede sau tulburel, nu aleg. La fel şi cu carnea: mănânc şi de vită şi de câine, carne să fie. — Dacă nu postiţi, voi chema să se întindă masa cu de toate. Pe dată, argaţii aduseră masa şi puseră pe ea un platou cu carne de vacă şi trei-patru feluri de mâncare de legume. În faţa oaspetelui, aşezară o pereche de beţişoare. Profunzime îşi dezlegă boccelele de la mijloc şi brâul. Un ţăran veni cu o bărdacă de alcool şi după ce încălzi băutura luă o cupă, o umplu şi i-o întinse musafirului. Acesta nu se lăsă rugat şi cât ai clipi goli şi bărdaca şi platoul. Venerabilului Liu nu-i venea să-şi creadă ochilor. Argaţii aduseră orezul, care dispăru şi el numaidecât, apoi masa fu strânsă şi luată de acolo. — Vă poftesc să dormiţi în voie, în aripa alăturată, Sfinţia Voastră. Dacă peste noapte auziţi ceva zgomote, nu e bine să ieşiţi afară. — Îndrăznesc să vă întreb ce se va petrece aici peste noapte? — Nu este un lucru care să-l privească pe un om despărţit pentru totdeauna de viaţa lumească. — Mi se pare mie sau sunteţi nefericit, Venerabile? Oare v-a pus la încurcătură sosirea mea? Mâine o să vă răsplătesc pentru găzduire. — Ascultă-mă, părinte. În casa mea primesc adesea călugări; ce contează unul mai mult? În noaptea asta, fiica mea scumpă îmi aduce un ginere în familie. Ăsta-i necazul. — Bărbatul trebuie să se însoare, iar femeia să se mărite, râse Lu. Acesta este un lucru însemnat în viaţa fiecărui om, face parte dintre cele cinci legături omeneşti de bază47. Cum să vă pricinuiască necaz? 46

Taigong, sens de înaltă stimă faţă de un om în vârstă; se traduce: preţiosul bunic. 104

— N-aveţi de unde şti, Sfinţia Voastră, dar căsătoria asta vine cu totul nedorită. — Vai nouă, Venerabile! Dacă eşti împotriva ei, de ce încuviinţezi să se facă? Doar nu ţi-l bagă nimeni pe gât ca ginere! — N-am decât pe fătuca asta, care abia a împlinit nouăsprezece ani. Dar prin apropiere avem un munte căruia i se zice tot Floarea de Piersic. Ei, bine, în ultima vreme pe muntele ăsta s-au aciuit doi tartori, care şi-au ridicat o fortăreaţă, au strâns în jurul lor între cinci şi şapte sute de oameni şi se tot ţin de tâlhării şi jafuri. Mandarinii şi oastea de pe la noi nu le fac faţă. Dând ei pe la mine pe la conac să-şi ia partea, unul dintre mai-marii lor mi-a zărit fata. M-am trezit deodată cu douăzeci de liang de aur şi cu un sul de satin roşu, drept daruri de logodnă. Noaptea asta a fost aleasă ca prielnică pentru nuntă şi uite-aşa o să mă aleg cu un ginere. Să-l înfrunt, nu-mi dă mâna. O să-i dau fata, şi asta-i cea mai amară pricină din care sunt peste fire de supărat. Venirea voastră, părinte, n-are nimic de-a face cu necazul meu. — Aşadar, asta-i buba. Umilul ăsta care vă stă în faţă ştie cum să-l facă pe tâlharul ăla să-şi ia gândul de la copila voastră. Şi să ştiţi de la mine că no s-o mai vrea cât o fi lumea. Ce părere aveţi? întrebă. — Păi, tâlharul ăsta e chiar satana, care ucide fără să clipească. Cum o să-l facă Sfinţia Voastră să-şi ia gândul de la fătucă? — Cât am stat la templul Imaculatului, mi-am însuşit ştiinţa cauzei şi a efectului. Am putinţa să mişc până şi o inimă de piatră. Ascundeţi fata pe undeva, iar eu o să-i vorbesc ginerelui chiar în camera ei şi o să-l înduplec să rupă logodna. — Ar fi cum nu se poate mai bine, numai să nu care cumva să trageţi tigrul de mustăţi! — E în joc şi viaţa mea. Bizuiţi-vă pe mine. — Ar fi minunat! Ce noroc peste noi să ne fi trecut pragul un Buddha în carne şi oase, pogorât parcă din ceruri. Aflând ce se pusese la cale, ţăranii mai să nu-şi creadă urechilor de uimire. — Mai doriţi să mâncaţi ceva? îl întrebă Venerabilul Liu pe oaspete. — Mâncare nu mai vreau, dar de se-ntâmplă să mai aveţi nişte băutură, mi-ar plăcea să mai gust oleacă. 47

Wuchang zhi li, cele cinci raporturi esenţiale în doctrina confucianistă şi anume dintre: prinţ şi norod, tată şi fiu, soţ şi soţie, doi sau mai mulţi fraţi, doi sau mai mulţi prieteni. 105

— Avem, avem, cum să nu! Liu chemă argatul şi-i porunci să mai aducă o gâscă friptă şi o bărdacă de alcool, apoi îl îndemnă pe Profunzime să bea după pofta inimii. Acesta bău douăzeci-treizeci de boluri şi înfulecă toată gâsca. Apoi ceru argatului să-i ducă desaga şi boccelele în odaia oaspeţilor: îşi opri numai toiagul şi cuţitul de monah. — Aţi ascuns fata, Venerabile? vru el să ştie de la gazdă. — Am trimis-o la un vecin, răspunse bătrânul. — Atunci du-mă în camera nupţială. — … Asta e, spuse Venerabilul Liu, după ce îl conduse până la uşa unei odăi. — Acum vă puteţi duce să vă vedeţi de treburi, îl sfătui Profunzime. Venerabilul Liu şi ţăranii ieşiră să pregătească mesele pentru ospăţ. Profunzime strânse într-un colţ al încăperii aproape toată mobila, una peste alta, mesele, scaunele şi alte lucruri. Cuţitul şi-l puse la cap, iar toiagul îl rezemă de pat. Lăsă în jos draperiile garnisite cu fluturaşi de aur din jurul patului, se dezbrăcă până la piele şi se trânti pe pat gol-puşcă. Când cerul se întunecă de-a binelea, bătrânul le porunci argaţilor să aprindă lămpile în faţa şi în spatele conacului şi dintr-o dată tot locul fu scăldat în lumină. În bătătură fu aşezată o masă lungă, pe care slujitorii aranjară santal, flori, lămpi şi lumânări, printre platouri mari cu carne şi oale cu băutură. Pe la ora şobolanului răsunară dinspre munte tobele şi gongurile. Cu inima strânsă din pricina celor ce le pusese la cale cu Profunzime, Venerabilul Liu ieşi în poartă, urmat de ţăranii care asudaseră şi ei de frică. În depărtare se zăreau patruzeci-cincizeci de torţe, luminând ca ziua, şi o mulţime de bărbaţi călare sau pe jos, înaintând în grabă spre conac. În umbra muntelui înnegurat de pâcle, până şi-un trup de sfânt se rostogoleşte descăpăţânat; în preajma codrului verde, sub ceţuri fumegânde s-au aşezat vreo câţiva draci şi s-au luat la harţă, împărţindu-şi hrana jefuită. Cu chipul care mai de care mai hidos, sunt fioroşi cu toţii. Au prinsă-n pălărie roibă roşie şi peste straie s-au înfăşurat în frunze de arţar. Purtată legănat, pădurea lor de arme îl face nevăzut pe Micul Despot cu inimă turbată de şacal. Zidul, perechi de halebarde, îl ţine-ascuns pe-acel măreţ ingrat ce nu le dă părinţilor ce l-au făcut nici chiar o fărâmitură de mâncare. În noapte se zoresc la cununie, şi iată, tigrii munţilor, o dată ce ajung, descalecă. De cum îl văzu, Venerabilul Liu porunci să se deschidă larg porţile conacului şi ieşi în întâmpinarea oaspeţilor. Micul Despot era înconjurat de 106

o mulţime de oameni, care mai de care îngrămădindu-se şi împingându-se. În lumina puternică, armele şi flamurile lor împodobite cu panglici roşii şi verzi sclipeau ameţitor. Flori sălbatice găteau părul bandiţilor. Înaintea convoiului, călăreau patru sau cinci oameni, purtând lampioane din voal roşu. Şi iată-l pe căpitanul lor: Pe cap avea o bonetă ţuguiată, încreţită în faţă, de un roşu şters, cu o floare ca vie, făcută din mătase şi prinsă pe dedesubt, în dreptul urechii. Corpul lui puternic de tigru era acoperit de o robă verde, din mătase, cu broderii în fir de aur şi cu tivul din lână; era încins peste mijloc cu un brâu roşu garnisit cu paiete de aur. Purta încălţări din piele şi cu tocuri înalte şi călărea un cal mare alb, cu o coamă bogată. Capul bandiţilor descălecă la poarta conacului. Oamenii lui se strânseră roată în jurul său, felicitându-l: Cu boneta lucitoare, Eşti un mire rupt din Soare; Straiul ca turnat îţi vine Nu e ginere ca tine! Venerabilul Liu se grăbi spre el cu o tavă pe care se afla o cupă plină cu băutură aleasă; îngenunche înaintea lui urmat de argaţii săi. Despotul îl ajută să se ridice. — Eşti socrul meu, cum de îngenunchezi în faţa mea? — Nu vorbiţi aşa. Nu-s altceva decât un biet bătrân neînsemnat, ca mulţi alţii dintre supuşii voştri, mărite, rosti Liu. Despotul era ameţit cam pe trei sferturi şi râse în hohote. — N-ai să ieşi în pierdere dacă mă iei pe mine de ginere. Sunt cel mai potrivit pentru fiică-ta. După cupa oferită după datină la coborârea ginerelui de pe cal, Venerabilul Liu îl conduse pe Micul Despot în curte, spre masa încărcată cu bunătăţi şi frumos împodobită. — Preacinstite socru, pentru ce atâta strădanie şi onoare? întrebă Micul Despot, curtenitor, dar, în acelaşi timp, mulţumit. Sorbi alte trei cupe pline, apoi pătrunse în încăperea centrală a casei, după ce porunci tâlharilor să priponească de nişte sălcii din curte caii. Câţiva din alaiul lui se înfăţişară cu tobe şi gonguri în pragul intrării şi prinseră să cânte. Despotul se aşeză şi întrebă: — Unde mi-e mireasa, tată socrule? 107

— E ruşinoasă foc, îi e teamă să vină aici, lămuri bătrânul. — Aduceţi alcool, să bem în cinstea socrului meu. Dar când avu cupa în mână, se răzgândi şi zise: Întâi să-mi văd mireasa şi o să bem mai încolo. — Umilul de mine o să vă conducă la odaia ei, mare rege, vorbi Venerabilul Liu, cu inima bătându-i mai să-i sară din piept. Luă o lumânare aprinsă şi îl însoţi pe bandit ducându-l prin spatele unui paravan, până în pragul camerei mirilor. Aici este. Vă rog să intraţi, preamărite, îl îndemnă el şi se retrase grabnic luând lumânarea cu el. Neştiind ce urmare, bună sau rea, avea să aibă treaba pe care o pusese la cale, voia să se vadă scăpat cât mai curând de acolo. Despotul împinse uşa în lături. Înăuntru era întuneric ca într-o peşteră. „Ce cărpănos mai e şi socrul ăsta al meu, bombăni el. N-a aprins aici nici măcar o lampă, lăsându-mi mireasa să mă aştepte în bezna asta grozavă! Mâine o să-i trimit din fortăreaţă un butoiaş cu ulei bun”. Profunzime, aşezat în dosul draperiilor lăsate în jurul patului, îl auzi şi abia îşi înghiţi râsul care-i gâlgâia în gât. Nu scoase un cuvânt. — Mireaso, de ce nu-mi vii în întâmpinare? întrebă tâlharul, înaintând pe bâjbâite până-n mijlocul încăperii. Nu mai fi atât de ruşinoasă. Mâine o să fac din tine stăpâna fortăreţei. Orbecăi mai departe prin întuneric, chemându-şi de zor mireasa. Când dădu cu mâna de draperia aurită a patului, o trase într-o parte şi-şi vârî înfrigurat braţul căutând prin aşternuturi, până ce îl atinse pe pântec pe Profunzime. Numai că monahul atâta aşteptă: îl înhăţă de capul împodobit cu pălărie şi îl răsturnă pe pat. Despotul se zbătu, dar Profunzime strânse pumnul şi, scrâşnind printre dinţi: „Hoţ de fete!”, îl izbi cu sete peste gât şi ureche. — Ce-ţi veni, de-ţi loveşti stăpânul şi soţul? strigă banditul. — Stai numai să-ţi cunoşti mireasa cum se cuvine! i-o întoarse călugărul. Îl trase jos, lângă pat, şi se apucă să-i care la pumni cu nemiluita, încât Micul Despot, nemairăbdând, urlă după ajutor. Împietrit de frică, Venerabilul Liu fusese încredinţat până în clipa aceea că banditul era potolit de Profunzime cu cine ştie ce cuvinte magice. De aceea, de cum auzi strigătul acela înfiorător, puse repede mâna pe un lampion şi alergă spre camera nupţială, urmat de o ceată de tâlhari. La lumina lumânării, văzură uluiţi, jos, lângă pat, un călugăr voinic, gras şi hidos, despuiat din cap pânăn picioare, şezând călare pe Micul Despot, căruia îi trăgea lovituri zdravene, una după alta. 108

— Săriţi cu toţii să ne scăpăm căpetenia! strigă tâlharul din fruntea alaiului care dăduse buzna acolo. Toţi ceilalţi se năpustiră asupra lui Profunzime cu lăncile şi cu măciucile în mână. Atunci, călugărul îşi lăsă victima, îşi apucă toiagul de lângă pat şi se aruncă în luptă, Văzându-l atât de fioros, bandiţii o rupseră la fugă, ţipând. Venerabilul Liu nu era în stare decât să se văicărească, necăjit de tot ce se-ntâmpla sub ochii lui. În toiul încăierării, Despotul se târâse spre poarta conacului, izbutind să dea peste un cal neînşeuat. Frânse o ramură dintr-o salcie, sări pe spinarea armăsarului şi începu să-l biciuiască înverşunat. Însă calul nici vorbă să pornească din loc. — Vai, mie! se plânse el, scos din fire. Până şi calul îşi bate joc de mine! Doar când se uită mai bine, înţelese că în marele său zor, uitase să dezlege calul priponit cu frâul de copac. Smulse iute frâul şi, slobozind calul, o porni cu el, aşa cum era, fără şa, în galop. Când ieşi pe poartă, se porni să suduie: — Nu-ţi fă grijii Venerabile Liu, catâr bătrân! îl ocări el pe stăpânul conacului! Am eu ac de cojocul tău, că doar n-o să zbori de aici. Plesni animalul de vreo câteva ori cu nuiaua de salcie şi ţâşni pe munte în sus. Venerabilul Liu îl înşfăcă pe călugăr de braţ, văitându-se: — M-aţi nenorocit, călugăre, şi nu doar pe mine, ci pe toţi ai mei. — Iertaţi-mi proastele năravuri, răspunse Profunzime. Aduceţi-mi mai bine straiele şi sutana să mă îmbrac şi om vorbi pe urmă. Argaţii se înapoiară în cameră cu hainele. Călugărul se îmbrăcă. — M-am aşteptat să vă folosiţi de cine ştie ce cuvinte magice, cu care săl înduplecaţi pe tâlhar să-şi ia gândul de la fata mea. Cine şi-ar fi închipuit că o să ridicaţi pumnul asupra lui şi o să-l snopiţi în bătaie, încât să-l faceţi să se lege că o să se întoarcă neapărat şi o să mă omoare pe mine şi pe toţi ai mei! — Nu vă neliniştiţi, Venerabile. Uite, vă mărturisesc că nu sunt un călugăr oarecare. Mai înainte am fost ofiţer în garnizoana Yanan şi am lucrat cu bătrânul general Zhong. M-am călugărit că n-am avut încotro, fiindcă am ucis un om. Nu vă speriaţi într-atât din pricina adunăturii ăsteia de câteva ciori. Eu nu mă tem nici de o mie, dar ce zic eu o mie, nici de două mii de oşteni călări. Dacă nici voi, ăştilalţi, nu mă credeţi, încercaţi să ridicaţi toiagul ăsta al meu. Fireşte, nu se găsi nimeni între ţărani care să-l poată urni, şi atunci Profunzime îl apucă doar cu o mână, îl ridică şi-l învârti ca pe un lampion.

109

— Atunci vă implor să nu plecaţi, părinte, îl rugă Venerabilul Liu. Rămâneţi să-mi salvaţi casa. — Ce vorbă-i asta? Nu plec de-aici nici mort! — Aduceţi de băut părintelui, porunci stăpânul. Să nu vă ameţiţi însă rău, încât să nu mai ştiţi de dumneavoastră, îi ceru el călugărului. — Dacă sunt numai una la zece părţi beat, am putinţa să-mi folosesc doar unu la zece din dibăcia mea. Pe când dacă sunt zece la zece părţi beat, sunt în stare să-mi pun la treabă întreaga măiestrie. — Faceţi cum credeţi că e mai bine. Am în casă destulă băutură şi mâncare. Să vorbim acum despre căpetenia cea mare a bandiţilor de pe Muntele Floarea de Piersic. Acesta se afla în fortăreaţă şi tocmai se pregătea să trimită oameni să vadă cum se simţea ca ginere cea de-a doua căpetenie, ajutorul său, Micul Despot, când zări mai mulţi tâlhari apropiindu-se cu sufletul la gură şi cu chipurile răvăşite; care mai de care striga: — Vai şi-amar de noi! Vai şi-amar! — Ce s-a întâmplat de-aţi ajuns în halu’ ăsta? întrebă Marele Despot. — Fratele al doilea a fost aproape omorât în bătaie! Căpetenia cea mare a bandiţilor se sperie şi ceru să i se povestească totul de-a fir-a-păr. Dar chiar atunci i se raportă că a doua căpetenie se înapoiase. Marea căpetenie îl privi uimită. Banditul îşi pierduse boneta roşie, iar roba verde îi era desfăcută şi sfâşiată. Alunecă de pe cal şi se prăbuşi la pământ, în faţa Marelui Despot. — Salvează-mă, frate mai mare, spuse. — Ce e cu tine? — Fratele tău mai mic o dată plecat de pe munte, s-a dus întins la conac şi a intrat în odaia de nuntă, aşa cum se cădea, începu el să povestească. Dar catârul ăla bătrân şi neghiob îşi ascunsese fata şi, în pat, în locul ei, am dat peste un călugăr voinic şi gras. Fără să bănuiesc una ca asta, am tras la o parte draperia şi am pipăit încolo şi încoace; atunci nemernicul ăla m-a prins, m-a trântit pe jos şi s-a pus cu pumnii pe mine până m-a făcut tot numai vânătăi. Iar când ai noştri mi-au sărit în ajutor, m-a lăsat pe mine, a înşfăcat toiagul de călugăr şi a tăbărât cu ciomăgeala pe ei. Aşa se face că am reuşit să fug, scăpând cu viaţa. Răzbună-mă, frate mai mare! — Prin urmare asta a fost, rosti prima căpetenie. Intră şi trage-ţi sufletul. Plec chiar acum şi-am să ţi-l aduc aici pe hoţul ăla râios. Gătiţi-mi calul! porunci.

110

Bandiţii se înarmară până-n dinţi pentru noua înfruntare. Despotul cel mare încălecă şi îşi luă lancea în mână. Urmat de oamenii lui, o porniră cu toţii urlând, pe munte în jos. Se spune că Lu Profunzime se desfăta bând din plin la conac, când un ţăran îl înştiinţă că marea căpetenie a bandiţilor de pe munte se apropia în fruntea unei cete uriaşe. — Nu vă pierdeţi cu firea, zise el. O să-i dau eu peste cap. Voi n-aveţi decât să-i legaţi zdravăn, să-i duceţi magistratului şi să vă cereţi răsplata. Aduceţi-mi cuţitul monahal. Se dezbrăcă de sutana călugărească, îşi înnodă poalele robei şi-şi agăţă cuţitul la brâu. Apucă în mână toiagul şi ieşi în bătătură cu paşi mari, apăsaţi. În lumina puternică a nenumăratelor torţe, zări pe marea căpetenie a tâlharilor. Înaintând, călare, spre conac, legănându-şi lancea, acesta strigă: — Unde e catârul ăla râios? Să iasă degrabă, să vedem acum pentru totdeauna care pe care îl dovedeşte. — O să mă cunoşti îndată, ticălos jegos, îl ocări Profunzime, clocotind de mânie, şi se năpusti spre el învârtind toiagul. Marele Despot izbuti să scape întorcându-i lovitura. — Stai o clipă, călugăre, strigă. Vocea ta mi se pare cunoscută. Ia spuneţi numele! — Sunt Lu Da, fost ofiţer din garnizoana bătrânului general Zhong şi nimeni altul. Dar m-am călugărit şi acum mi se spune Lu Profunzime. Despotul râse în hohote, se rostogoli în jos de pe şa. Azvârli lancea şi-l salută pe călugăr, împreunându-şi mâinile. — Cum ai dus-o cu sănătatea, de la ultima noastră întâlnire, frate mai mare? Aşadar pe mâna ta a încăput ajutorul meu! Temându-se să nu cadă într-o cursă, din câteva salturi Profunzime se trase înapoi, ţinându-şi strâns toiagul. Dar când, la lumina torţelor, se uită bine la cel din faţa sa, văzu că el nu era altul decât Generalul Înfruntă Tigrul, omul care vindea leacuri pe străzi, atrăgându-şi clientela prin mici reprezentaţii de măiestrie în mânuirea armelor. Când se salută, bandiţii nuşi spun, simplu, „salut”, deoarece, într-o altă grafică acest cuvânt înseamnă „învins în luptă”, de aceea ei folosesc „curăţenie”, vorbă pe care o cred aducătoare de noroc şi aceasta este însoţită de o plecăciune adâncă până la pământ. După acest soi de salut, Generalul Înfruntă Tigrul îl luă pe Profunzime de braţ. — Ce te-a dus la călugărie, frate? — Vino înăuntru, să stăm de vorbă, răspunse Lu. 111

„E unul de-ai lor, gândi mâhnit stăpânul conacului văzându-l pe călugăr alături de tâlhar, în timp ce Profunzime, întors în casă, îşi trase iarăşi sutana pe el şi se puse împreună cu Generalul Înfruntă Tigrul la depănat amintiri de demult. Aşezându-se pe locul gazdei, călugărul îl strigă pe Venerabilul Liu, dar acesta nu îndrăzni să facă un pas înainte. — Nu vă temeţi, Venerabile; omul de aici mi-e ca şi un frate. Auzind vorba „frate”, moşierul se înspăimântă mai tare şi rămase şi mai nehotărât. Generalul ocupă locul al doilea. În cele din urmă se aşeză şi moşierul pe locul al treilea. — Dragii mei, de când l-am omorât pe măcelarul ăla din Wenzhou, din trei lovituri de pumn, am fugit în judeţul Yanmen, care ţine de prefectura Daizhou. Acolo l-am întâlnit pe bătrânul Jin, care nu se mai înapoiase în Capitala Răsăriteană, ci se luase după un cunoscut şi se stabilise în judeţul ăsta. Fata lui trăiește cu un moşier bogat. De când ne-am cunoscut, moşierul ăsta, Zhao, s-a purtat tare bine cu mine, arătându-mi respect de la bun început. Numai că oamenii legii mă urmăreau îndeaproape şi moşierul a plătit bani, nu glumă, şi m-a trimis stareţului de pe Muntele Cinci Terase, unde m-am ras pe cap şi m-am călugărit. Dar după ce m-am îmbătat de două ori şi am făcut scandal grozav în Sala de Meditaţie, stareţul mi-a dat o scrisoare de recomandare pentru stareţul de la Templul Chipul Patriei din preajma capitalei. Aseară, mă prinsese înserarea pe drum şi de nevoie am înnoptat la conacul ăsta. Nici că mi-ar fi trecut prin gând că vom da ochi în ochi aici, frate. Cine e tânărul ăla pe care mai adineauri l-am cotonogit? Tu cum ai ajuns aici? — De când s-a despărţit de tine şi de Nouă Dragorii, în cârciuma aia din Wenzhou, fratele tău mai mic a aflat, chiar a doua zi, de uciderea măcelarului. L-am căutat pe Nouă Dragoni să ne sfătuim ce era de făcut, dar el deja plecase din oraş. Când am auzit că oamenii stăpânirii te căutau, miam luat şi eu tălpăşiţa în mare grabă. Ei, şi pe când treceam pe la poalele muntelui ăstuia, am fost atacat de tânărul pe care tu l-ai pus la pământ. El era stăpânul unei fortăreţe de sus de pe munte şi toţi îl ştiau de Micul Despot, deşi îl cheamă Zhou Tong. Atunci când mi-a tăiat calea, s-a aruncat asupra mea cu toată ceata alor săi, dar i-am venit de hac şi el m-a oprit să fiu mai marele fortăreţei, lăsându-mi mie locul de primă cinstire. Din ziua aia am ajuns ca şi ei, un ins în afara legii. — De vreme ce fratele meu este mai mare peste tâlhari, el trebuie să rupă căsătoria fiicei Venerabilului Liu cu Micul Despot. Bătrânul n-o are decât pe ea şi îşi pusese speranţa că o să rămână pe lângă el şi o să-l 112

îngrijească până la adânci bătrâneţi. Cum să-i smulgi singurul copil şi să-l laşi fără niciun sprijin? La aceste cuvinte, Venerabilul Liu se lumină la faţă. Porunci să se aştearnă masa, ospătându-i din belşug cu bucate şi băutură pe cei doi oaspeţi. Fiecărui bandit din ceata căpeteniei celei mari, îi oferi câte două pâinici, câte două bucăţi de carne şi o ulcea cu băutură, astfel ca să bea şi să mănânce cu toţii pe săturate. Înapoie aurul şi satinul pe care le primise ca daruri de logodnă pentru fată. — Primeşte-le, frate Li, spuse Profunzime. Las toată trebuşoara asta în grija ta. — Se face, cum să nu? îl asigură Generalul Înfruntă Tigrul. Numai că teaş ruga, frate mai mare, să rămâi o vreme în mica noastră fortăreaţă. Vino şi tu cu noi, Venerabile Liu. Venerabilul Liu porunci argaţilor să gătească o litieră, în care se aşeză Profunzime, cu toiagul, cuţitul, desaga şi boccelele sale. Generalul Înfruntă Tigrul urcă pe cal, iar moşierul luă loc într-o lectică mai mică. Începea să se lumineze de ziuă. Ajunşi pe munte, la intrarea în fortăreaţă, Profunzime şi Venerabilul Liu coborâră din litierele lor, iar marea căpetenie descălecă şi îşi pofti musafirii înăuntru. Îi conduse în încăperea centrală. Se aşezară cu toţii, şi Generalul Înfruntă Tigrul trimise după Micul Despot. — Nu numai că nu m-ai răzbunat, frate mai mare, răbufni acesta de cum dădu cu ochii de călugăr, dar l-ai adus aici şi i-ai oferit şi locul de onoare. — Ghiceşti cine este călugărul ăsta, frăţioare? întrebă Li. — Dacă aş fi ghicit mai înainte, n-aş mai fi mâncat bătaie. — El e omul de care ţi-am vorbit adesea, anume ofiţerul care a omorât din trei lovituri de pumn un măcelar. Micul Despot îşi pipăi capul, scoase un strigăt de uimire şi se frânse din mijloc într-o plecăciune adâncă. — Vă rog să nu-mi purtaţi pică şi să ne împăcăm, spuse Profunzime, întorcându-i salutul. Cei trei viteji se aşezară şi numai Venerabilul Liu rămase în picioare, în faţa lor. — Ascultă-mă bine, frate, rosti Profunzime. E vorba de înrudirea ta cu Venerabilul Liu. Se pare că tu n-ai ştiut că el n-o are decât pe fata asta, care se cuvine să-l îngrijească până la adânci bătrâneţi şi mai cu seamă să-i dureze în veşnicie spiţa. Dacă te însori cu fata, el va avea numai de pierdut şi în sufletul lui nu va încuviinţa şi nu va ierta asta nicicând. Ia aminte la ce113

ţi zic şi las-o pe ea. Alege-ţi altă fată. Darurile de logodnă, iată-le aici. Ce-ţi spune inima? — Ţinând cont că sfatul vine de la tine, frate mai mare, nu voi mai cuteza vreodată să intru pe poarta lor. — Un bărbat adevărat nu-şi ia niciodată cuvântul înapoi! ținu să întărească Profunzime. Micul Despot rupse o săgeată, în semn de legământ. Cu o plecăciune de mulţumire, Venerabilul Liu înapoie aurul şi satinul şi se întoarse la conacul său. Generalul Înfruntă Tigrul şi Micul Despot înjunghiară boi şi măcelăriră cai, pregătind în cinstea lui Profunzime un ospăţ care dură câteva zile în şir. Ca distracţia să fie şi mai plăcută, oaspetele fu condus pe versantul din faţă şi din spate al muntelui, să se bucure de frumuseţea priveliştilor. Muntele Floarea de Piersic era minunat. Înconjurat din toate cele patru părţi de stânci ascuţite, prăpăstioase, năpădite de hăţişuri de ierburi, încât nu se putea urca pe el decât ţinând o singură potecuţă, era într-adevăr sălbatic şi măreţ. — Aşa loc uşor de apărat, mai zic şi eu, observă Profunzime. După câteva zile, el băgă de seamă că cei doi despoţi ai ţinutului nu erau mai deloc mărinimoşi, ci destul de cărpănoşi, şi se ţineau de tot felul de coţcării. Hotărî să plece de-ndată. Cei doi se străduiră din răsputeri să-l facă să rămână, dar fără folos. — Acum sunt călugăr, îi lămuri el, cum aş putea să mai stau printre tâlhari ca voi? N-aş fi şi eu socotit la fel? — Dacă nu te-am convins, frate, du-te atunci, răspunseră ei. A doua zi, tăiară oi şi porci, pentru ospăţul de rămas bun şi masa fu încărcată cu potire din aur şi argint, pline cu băutură. Tocmai când se pregăteau să se aşeze la masă şi să ospăteze, un bandit li se înfăţişă vestindu-i că două care mari şi vreo zece călători treceau pe la poalele muntelui. Auzind despre ce era vorba, cei doi despoţi îşi strânseră în jur aproape toţi oamenii, lăsând în fortăreaţă doar vreo doi inşi, care să-l slujească pe călugăr. — Bea singur câteva cupe, frate mai mare, îl sfătuiră ei. Noi ne repezim să punem mâna pe niscai bogăţii, că nu strică, să ai şi tu ceva de drum. Ne întoarcem cât de curând! Le mai dădură nişte porunci celor rămaşi şi o porniră pe munte la vale, în fruntea cetei lor numeroase. „Ce cărpănoşi”, îşi zise în sinea sa Profunzime. „Văd că au peste tot grămezi de aur şi argint, dar nici gând să114

mi fi făcut până acum vreun dar. Au aşteptat să smulgă ceva de la alţii, că altfel nu-i lăsa inima să-mi dea de la ei. Ia să le dau eu o lecţie borfaşilor!” Îi strigă pe cei care se mai aflau în fortăreaţă, cerându-le să-i toarne băutură. Dar după ce goli două ulcele sări în picioare, din doi pumni îi trânti la pământ pe cei doi tâlhari, îi legă fedeleş cu brâul său şi le îndesă câlţi în gură. Îndată îşi deşertă desaga, oprind totuşi ce-i era de mare trebuinţă. Cu un gest mătură vasele de aur şi de argint de pe masă, şi pe acestea căzute pe jos le călcă în picioare, până le turti bine, şi le vârî apoi în sac. Îşi ascunse în sân, lângă actul de călugăr, scrisoarea de recomandare a stareţului. Îşi legă cuţitul la brâu, apucă toiagul, îşi puse desaga pe cap şi ieşi din fortăreaţă. Se duse pe versantul din spate al muntelui şi privi în jos. Locul era foarte abrupt. „Dacă o iau pe drumeagul din faţă, o să nimeresc peste ticăloşii aia; mai bine mă dau de-a berbeleacul în jos pe aici, pe unde e iarba mai deasă”, gândi el. Legă laolaltă cuţitul şi desaga şi le împinse să alunece la vale. După ele aruncă toiagul, apoi îşi dădu şi el drumul de-a dura până la picioarele stâncii, fără să se aleagă cu nicio rană. Ajuns la poalele muntelui, Lu Profunzime sări în picioare. Îşi căută desaga, cuţitul, toiagul şi se aşternu la drum. Să ne întoarcem la cei doi despoţi. Călătorii asupra cărora tăbărâseră erau înarmaţi. Generalul Înfruntă Tigrul şi Micul Despot ridicară lăncile şi se avântară înainte, urmaţi de bandiţii care strigau în gura mare. — Ehei, drumeţilor, dacă sunteţi mintoşi, daţi-ne tot ce aveţi mai de preţ şi veţi fi liberi să treceţi! Văzând întreaga ceată a tâlharilor, călătorii înţeleseră că n-au cum să le ţină piept, se întoarseră şi o luară la fugă. Şapte sau opt dintre ei, care rămăseseră mai în urmă, fură înjunghiaţi. Bandiţii puseră mâna pe căruţele lor şi o apucară încet pe munte, în sus, cântând. Când ajunseră în fortăreaţă, dădură peste cei doi bandiţi legaţi de un stâlp. Vasele de aur şi de argint de pe masă dispăruseră. Îşi dezlegară oamenii, îi întrebară ce se întâmplase şi aflară astfel de plecarea călugărului. — Ne-a doborât la pământ, ne-a legat burduf şi a luat cu el toate vasele de preţ! se plânseră ei. — Ticălosul ăsta chel n-are pic de inimă în el. Ne-a făcut-o urât, răcni Micul Despot. Pe unde-a apucat-o? Îi luară urma şi văzură iarba tăvălită pe unde se rostogolise. — Ticălos bătrân! răbufni Micul Despot. A coborât de-a dura. Prin locul cel mai periculos! E şi dibaci şi încercat!

115

— Haidem după el, să-l facem de ruşine! propuse Generalul Înfruntă Tigrul. — Ba o lăsăm baltă! După ce-ai fost prădat, geaba mai încui uşa şi te iei după hoţ! Încotro s-o apucăm? Şi chiar de l-am ajunge din urmă, n-o să ne pună unul ca el lucrurile în braţe. Nici eu şi nici tu nu-i suntem pe potrivă, dacă e să ne-ncercăm puterile, aşa că mai degrabă o să dăm de bucluc. Mai bine-l lăsăm şi deocamdată ne facem, că uităm întreaga poveste. Poate că-l vom întâlni noi cândva! Să descărcăm căruţele şi să împărţim prada în trei. Eu şi cu tine luăm fiecare câte o parte, iar o parte le-o dăm oamenilor noştri s-o împartă între ei. — Eu l-am adus în fortăreaţă, zise Generalul Înfruntă Tigrul. De vreme ce ţi-a furat atâtea bunuri, partea mea de pradă îţi aparţine. — Frate mai mare, suntem ca unul, în viaţă şi în moarte. Între noi n-au rost asemenea socoteli mărunte. Cititorule, ia aminte bine la faptul că, în fortăreaţa lor de pe Muntele Floarea de Piersic, Generalul Înfruntă Tigrul şi Micul Despot se ţineau de tâlhării. Îndepărtându-se de bandiţi, Profunzime merse întruna până spre seară, bătând cincizeci-şaizeci de li. Era grozav de înfometat, dar în drumul său nu întâlnise niciun han. „De azi-dimineaţă mi-a fost gândul doar la drum, îşi zise, şi n-am pus nimic în gură, toată ziua. Unde aş putea găsi ceva de mâncare? Căută în stânga, în dreapta, când auzi, de departe, clinchete de clopoţei. „Grozav! se gândi. Trebuie să fie un templu, budist sau taoist. Zvoana asta va fi venind de la clopoţeii atârnaţi la streşinile unei pagode, atunci când ei sunt clătinaţi de vânt. Fug într-acolo!” Dacă Profunzime n-ar fi găsit locul acela, nu s-ar fi prăpădit peste noapte vreo duzină de suflete şi n-ar fi ars până-n temelii un templu vestit şi străvechi de pe un munte sacru. Aşa, flăcările roşii au muşcat nesăţioase din palatele aurii, iar fumul negru şi înecăcios s-a încolăcit în jurul şi deasupra altarelor verzi de jad. La urma urmei, dacă doriţi să aflaţi în ce templu a pătruns Lu Profunzime, citiţi capitolul următor.

116

CAPITOLUL VI NOUĂ DRAGONI TÂLHĂREŞTE ÎN PĂDUREA PINILOR ROŞIETICI; PRONFUZIME PUNE FOC TEMPLULUI WAGUAN Hoinaru-a intrat în Capitala de Răsărit, Bătând până la ea, zece munţi şi zece păduri. Praful şi pulberea s-a ales de templul străvechi, În urma ciocnirii de-acolo de arme şi-armuri. La Templul Chipul Patriei norocul şi-a-ncercat. Luând în paza sa grădinile de zarzavat. Se ştie din bătrâni că norii albi sunt trecători. Şi totuşi câteva schimbări aduc neapărat. Se spune că, după ce trecuse peste mai multe culmi, Lu Profunzime a pătruns într-o pădure de pini. Abia înaintase cam o jumătate de li şi în faţa ochilor i se ivi un templu şubrezit, ai cărui clopoţei atârnaţi la streşinile acoperişului scoteau clinchete în bătaia vântului. Deasupra porţii, pe o pancartă veche, lăcuită în roşu aprins, abia se mai vedeau ideogramele aurite: „Templul Ţiglelor”. Mai merse alţi treizeci-cincizeci de paşi, trecu un pod de piatră şi se trezi înaintea unui templu străvechi. Intră pe poartă, cercetând cu privirea lacomă totul în calea sa. Se vedea prea bine că fusese un templu falnic, măreţ, dar decăzuse prin vremi şi ajunsese doar o ruină. Turnul tobei era pe dărâmate, iar zidurile încăperilor de cult erau coşcovite. Intrarea era acoperită de iederă, cărările năpădite de buruieni. Statuia lui Buddha avea gleznele ascunse într-un desiş de trestii şi semăna vârfurilor de munţi abia răzbătând din zăpezi; Zeiţa Milei se afla împresurată de cioturi uscate şi vrejuri, de parcă ar fi vegheat Muntele Miresmelor. Idolii războinici erau crăpaţi şi betegiţi, şi pe sânul lor vrăbiile îşi făcuseră cuib. Statuile împăraţilor alunecate într-o rână aveau gurile pline de plase de păianjen. Cele ale luohanilor îşi pierduseră capul, şi trupurile sfinte le erau aproape năruite; gardienii de piatră ajunseseră ciungi, vai, cum decăzuseră cu toate cele sfinte! Bucătăria era plină de culcuşuri de iepuri, iar pe Terasa Dragonului se zăreau urme de vulpi. Lu Profunzime pătrunse în templu în aripa destinată primirii oaspeţilor. Dar uşa din fată fusese scoasă din ţâţâni şi zidurile se prăbuşiseră cu totul. „Cum de s-a dărăpănat în halul ăsta un asemenea templu?” gândi el. 117

Înaintea chiliei stareţului, dădu numai peste găinaţ de rândunici. Uşa era bine zăvorâtă cu un lacăt şi până şi acesta era acoperit de pânze de păianjen. Profunzime lovi cu toiagul în pământ, strigând: — Un călugăr pribeag cerşeşte de mâncare! Strigă de mai multe ori, dar nu primi niciun răspuns. Se întoarse în bucătărie, dar nu găsi nicăieri vreun vas. Soba de lut se năruise. Profunzime dădu jos desaga din spate şi o puse în faţa idolului Spiritului vetrei. Cu toiagul în mână, îşi continuă cercetarea. Într-o cămăruţă din dosul bucătăriei, descoperi câţiva bătrâni călugări trântiţi jos pe pământ. Erau numai piele şi os şi aveau chipurile pământii. — Ce călugări lipsiţi de bună-cuviinţă mai sunteţi! rosti Profunzime. Ani tot strigat atâta şi nu s-a aflat nimeni să-mi răspundă. — Vorbeşte mai încet, murmură un călugăr bătrân, făcându-i semn cu mâna. — Sunt călugăr şi am drum lung de străbătut, lămuri Profunzime. Caut ceva de-ale gurii, ce e rău în asta? — De trei zile n-am băgat noi înşine nimic în gură. De unde să-ţi dăm ţie să mănânci? răspunse călugărul bătrân. — Sunt de la templul de pe Muntele Cinci Terase. Mă mulţumesc şi cu o jumătate de bol de fiertură. — S-ar cuveni, fireşte, să te ospătăm, de vreme ce eşti din locurile lui Buddha cel viu, dar toţi fraţii noştii s-au împrăştiat care încotro şi am rămas fără niciun bob de cereale. Noi, ăştia pe care ne vezi aici, stăm înfometaţi de trei zile încheiate. — Scorneli! Într-un templu atât de mare, nu se poate să nu fie nimic de mâncare. — Templul nostru a fost cândva şi bogat şi vestit. Dar aflându-se la răscruce de drumuri, au tot tras la el călugării pribegi. Unul dintre ăştia a adus cu sine un monah taoist şi până la urmă amândoi au pus mâna pe templu şi au dus totul de râpă. Ăştia doi şi-au făcut de cap, ori, cum se zice, au tăiat şi-au spânzurat, – astfel că i-au silit să fugă pe toţi călugării. Doar noi, bătrânii, nemaiputând pleca nicăieri, am rămas pe loc. Nu mai avem nimic de mâncare. — Scorneli! Un călugăr înhăitat cu un taoist să facă atâtea? De ce nu vaţi plâns oamenilor în drept?

118

— Părinte, n-ai de unde să ştii că Yamen-ul48 e tare departe de lăcaşul nostru şi nici mandarinii nu le-ar veni de hac. Sunt amândoi zdraveni, bine făcuţi şi nu se dau în lături să omoare ori să pună foc. — Cum îi cheamă? — Călugărului îi zice ca mirean Cui, numele lui de monah este Desăvârşitul şi are porecla de Buddha de Fontă. Taoistul, pe numele laic Qiu, este al doilea născut în familia sa şi e poreclit Demonul Zburător. Niciunul nu aduce a om care s-a despărţit de cele lumeşti. Sunt ca tâlharii de codru şi îşi ascund adevăratul chip sub rasa călugărească. În timpul acesta, un miros îmbietor răzbătu până la ei. Profunzime îşi apucă toiagul şi se furişă în spate, unde văzu o sobă de pământ pe care fierbea ceva într-un vas acoperit cu un capac de iută. Săltă capacul şi dădu peste nişte fiertură de orez. — Ce călugări cu purtare necuviincioasă mai sunteţi, răbufni. Ziceaţi că n-aţi mâncat de trei zile şi uite că fierbeţi orez. Cum de îndrugă minciuni şi ăia care s-au desprins de cele lumeşti? Văzându-se descoperiţi, călugării nu simţiră altceva decât păreri de rău pentru că trebuiau să-şi împartă cu încă unul mâncarea şi se grăbiră să ascundă boluri, străchini, linguri, căni. Lihnit de foame încât abia mai putea îndura, Profunzime ar fi vrut să înfulece chiar atunci fiertura de orez. Dar cum? Lângă plită zări o masă de vară, ponosită, lăcuită ea, dar cu un praf de un deget. „Nevoia te învaţă.”49 Profunzime lăsă toiagul, înșfăcă o mână de paie de lângă sobă şi şterse praful de pe masă, apoi apucă vasul cu amândouă mâinile şi-l răsturnă pe tăblia ei. Călugării bătrâni se repeziră săşi ia partea lor din orez, dar Profunzime îi îmbrânci, alungându-i. Unii căzură, alţii o luară din loc. Profunzime se aruncă asupra orezului, înfundându-şi-l în gură de-a dreptul cu mâna. Dar nu înghiţi mai mult de câteva guri, când călugărul bătrân îi zise: — Noi n-am mâncat nimic de trei zile. Azi făcusem şi noi rost de pumnul ăsta amărât de orez şi-l pusesem la fiert să ne mai amăgim foamea, dar uite că te-ai găsit tu să te îndopi cu el sub nasul nostru. Profunzime înfulecase cinci sau şapte guri, dar dintr-o dată se opri. De afară se auzea cineva cântând. Profunzime se spălă pe mâini, îşi luă toiagul şi ieşi să vadă ce se întâmplă. Dincolo de un zid năruit, zări un taoist legat la cap cu un batic negru. Era îmbrăcat într-un anteriu de pânză, strâns pe 48 49

Yamen – sediul administraţiei locale. În chineză proverbul sună: Nevoia îţi ascute mintea. 119

mijloc cu un brâu în mai multe culori, în picioare avea încălţări de cânepă. Pe umeri purta o cobiliţă, de care atârna, la un capăt, un coş împletit din bambus, din care ieşea afară coada unui peşte, aşezat peste o bucată de carne, învelită într-o frunză de lotus, iar la capătul celălalt se bălăngănea un vas cu băutură, acoperit tot cu o frunză de lotus. Omul cânta cât îl ţinea gura: Tu la-apus, iar eu la răsărit, Tu n-ai bărbat şi eu nu am femeie, Eu şi fără nevastă-o scot la cap. Tu doar cu lacrima în ochi să-ţi deie. Călugării bătrâni se apropiară de Profunzime şi îi şoptiră că acela era Demonul Zburător sau cum i se mai spunea: Qiu Al Doilea. Profunzime îşi strânse bine toiagul în mână şi se luă după taoist. Omul, nebănuind că era cineva pe urmele lui, intră în curtea din spatele chiliei stareţului. Ţinânduse după el, Profunzime zări curând o masă întinsă sub un salcâm; pe ea se aflau câteva platouri cu mâncare, trei ulcele şi trei perechi de beţişoare. La mijlocul mesei trona un călugăr gras. Avea sprâncenele parcă trasate cu tuş, iar chipul îi era negru ca tuciul. Masiv şi musculos, mai avea pe deasupra şi o burtă mare, urâtă. În faţa lui stătea o femeie tânără. Taoistul puse jos cobiliţa şi se aşeză şi el la masă. Când Profunzime se apropie, călugărul se sperie şi sări în picioare: — Te rog să iei loc, frăţioare. Bea cu noi, îl rugă el. — Cum de aţi pus mâna pe templu? întrebă Profunzime. — Te rog să te aşezi, frăţioare. Călugărul nevolnic de mine îţi va spune tot. Profunzime nu-l slăbi din ochi şi-i porunci: — Dă-i drumul! Zi odată! — Înainte vreme, templul era un loc nemaipomenit de frumos. Avea terenuri multe şi călugări şi mai numeroşii. Dar cei câţiva călugări bătrâni n-au ştiut decât să mănânce, să bea şi să arunce banii pe femei. Stareţul nu i-a putut opri, iar ei l-au pârât de una şi de alta mai marilor şi aşa au scăpat de el. În felul ăsta au ajuns să ducă totul de râpă. Călugării s-au împrăştiat care încotro, iar pământurile au fost vândute. Eu, împreună cu taoistul ăsta, suntem de curând veniţi. Avem de gând să punem bună rânduială în templu, să dregem toate zidurile lovite de stricăciune.

120

— Femeia asta cine este? vru Profunzime să afle. Cum de petrece cu voi aici? — Crede ce-ţi spun, frate, reluă călugărul. Femeia asta este fiica lui Wang Youjin, din satul din vale. Pe vremuri, tatăl ei era unul dintre cei care făceau adesea danii templului. Acum a sărăcit şi el şi o duce tare greu. Femeia n-are neamuri, pe deasupra bărbatul îi e bolnav şi a dat pe la templu să ia cu împrumut ceva orez. Cum nu puteam să nu ţinem cont de daniile tatălui ei, am poftit-o să bea un pahar. Nu e vorba de nimic altceva, te rog să n-asculţi de bestiile alea bătrâne, frate! Auzindu-i vorbele răspicate şi părându-i el om cu bună-cuviinţă, Profunzime murmură: „Bătrânii şi-au bătut joc de mine!” Ridică toiagul şi se întoarse în bucătărie. Călugării bătrâni mâncau. — Aşadar, voi sunteţi ăia de-aţi prăpădit templul, iară pe mine m-aţi minţit! strigă Profunzime, apropiindu-se mânios şi arătând cu degetul spre ei. — Nu le da crezare, părinte, se repeziră într-un glas călugării bătrâni. Ţin o femeie pe lângă ei. Te-au văzut cu cuţit şi toiag vârtos, iar ei n-aveau la îndemână nimic, de-aia n-au îndrăznit să sară la harţă. Dacă tot nu ne crezi, mergi din nou acolo şi-ai să vezi cu ochii tăi cum or să te primească. Ia gândeşte-te: ei se înfruptă cu carne şi băutură, iar noi ducem lipsă şi de o fiertură de orez. De ce alta ne-a părut rău că ne-o mănânci? — Aşa o fi, precum ziceţi, rosti Profunzime. Numaidecât se şi întoarse în spatele chiliei stareţului. Dar poarta de la intrarea în curte fusese zăvorită. Înfuriat, o dădu în lături cu o lovitură de picior şi pătrunse înăuntru. Buddha de Fontă se năpusti dintr-o chilie, în mână cu o halebardă, gata de atac. Zărindu-l, Profunzime scoase un strigăt şi îşi roti toiagul, repezindu-se asupra lui. Se înfruntară de paisprezececincisprezece ori. Desăvârşitul Cui n-avea cum să-l biruiască pe Profunzime, tot ce putea să facă era doar să se apere. Văzându-şi prietenul încolţit, Qiu Al Doilea veni din spate, cu o halebardă în mână. Profunzime auzi paşi înapoia sa, dar nu cuteză a-şi întoarce capul de la cel din faţa sa. Abia când îi văzu umbra înţelese că taoistul era la un pas de el. — Acum! răcni Lu. Înfricoşat la gândul că strigătul acela anunţa o lovitură bine ţintită de toiag din partea potrivnicului său, Buddha de Fontă sări afară din cercul luptei. Atunci Profunzime se răsuci şi ajunse să-i aibă în faţă şi pe taoist şi pe călugăr, bătălia ducându-se de acum în triunghi. Se încleştară tustrei de 121

încă vreo zece ori. Profunzime însă era înfometat, obosit de drum şi nu prea le putea veni de hac celor doi, care-şi uniseră forţele. Nu-i rămânea decât să se folosească de un vicleşug. Se prefăcu astfel că atacă şi o rupse la fugă. Cei doi îl urmăriră până în faţa templului. Acolo se încleştară de încă zece ori şi Profunzime fugi iar. Potrivnicii se ţinură după el până la podul de piatră. Acolo se aşezară pe balustradă şi-l lăsară să se îndepărteze. Profunzime merse îndelung fără să se oprească. Apoi, când în sfârşit îşi mai trase şi el sufletul, se gândi: „Mi-am lăsat desaga în faţa spiritului vetrei. M-am îngrijit doar de pielea mea, să mi-o văd scăpată, şi mi-am uitat de lucruri. Acum nu mai am niciun ban şi sunt şi mort de foame. Încurcată treabă! Ce-aş putea să fac? Să mă întorc, n-am cum, fiindcă la un loc sunt mai tari decât mine. Sunt doi contra mea. Ar însemna să mă las de bunăvoie omorât de ei”. Paşii îl duceau singuri înainte, când repede, când agale. După câţiva li întâlni o pădure de pini roşcaţi. Ramurile lor ca nişte dragorii răsuciţi spre cer alandala, mii şi mii la număr, stând înfipţi în picioare roşii; umbre neştiute şi ciudate împresurau locul şi luau mereu zeci de mii de-nchipuite forme de sălbăticiuni de pe alt tărâm. De departe, ţi se năzărea vrun pin barbă deasă de judecător, de aproape părul încâlcit al unui demon. Al cui sânge proaspăt să fi fost vărsat peste aceste crengi, ori a fost cernut din slavă chinovar? „Ce pădure afurisită!” murmură Profunzime. Şi pe când se holba la ea, din umbra unui pin îşi scoase capul un om. Acela se uită la călugăr, trase un scuipat şi se făcu nevăzut în desiş. „Mi se pare mie că pasărea asta e un hoţ de drumul mare şi aşteaptă să-i cadă ceva gras în mână, gândi el. Când a dat cu ochii de mine şi a văzut că-s doar un călugăr, şi-a dat seama că n-are ce câştiga de pe urma mea şi a scuipat, luându-şi tălpăşiţa. Nenorocul lui e că a dat peste mine! Îmi chiorăie maţele de foame şi n-am de ales. Ia să-l dezbrac pe mocofan şi să dau cuiva straiele pe mâncare!” Ridică toiagul şi alergă spre marginea pădurii, strigând: — Hei, păsăruică de pădure, ia ieşi degrabă la lumină! Bărbatul îl auzi şi îşi zise zâmbind: „Îmi caută pricină de-ncăierare tocmai când sunt la ananghie: nici tu ban, nici tu vânat de soi!” Puse mâna pe halebardă şi se întoarse, din câteva salturi, printre copaci. — Catâr pleşuv! răcni el. Tu ţi-ai vrut moartea, eu nu m-am luat de tine. — Afli tu deîndată pe mâinile cui ai încăput! îi răspunse Profunzime şi se repezi spre el, învârtindu-şi în aer toiagul. Bărbatul se năpusti cu halebarda asupra lui, în acelaşi timp gândindu-se: „Nu mi-e deloc străin glasul ăsta”. 122

— Vocea ta mi se pare cunoscută, rosti el. Cum te cheamă? — Mai întâi ne încleştăm de trei sute de ori şi pe urmă îţi spun numele meu! grăi Profunzime, atacând. Mânios, bărbatul îi pară lovitura. După zece înfruntări, bărbatul îşi zise ca pentru sine: „Bun luptător, călugărul ăsta!” Se mai înfruntară de patrucinci ori şi atunci bărbatul cu halebarda îl opri: — Să ne odihnim puţin. Vreau să-ţi spun ceva. Se traseră amândoi din cercul de luptă şi bărbatul reluă: — De fapt cum te cheamă? Vocea ta mi-e bine cunoscută. Profunzime îşi dezvălui numele. Bărbatul aruncă arma, se întoarse către călugăr şi-i făcu o plecăciune, zicând: — Îl mai recunoşti pe Shi Jin, Nouă Dragoni? — Eşti domnişorul Shi? rosti bucuros Profunzime. Se înclinară unul în faţa celuilalt şi intrară împreună în pădure, să-şi tragă sufletul. — După ce ne-am despărţit, încotro ai apucat-o, Nouă Dragoni? întrebă Profunzime. — Chiar a doua zi după petrecerea noastră, s-a auzit că fratele cel mare l-a omorât pe măcelarul Zheng şi a fugit. Poliţia aflase că şi eu l-am ajutat cu bani pe bătrânul Jin şi de aia mi-am zis că e mai bine să plec din oraş. M-am dus la Yanzhou, după profesorul meu Wang Jin, dar nu l-am găsit acolo. Mam întors în Capitala de Miazănoapte, unde am rămas un timp. Când mi sau sfârşit banii, am venit încoace, să mă aleg cu ceva câştig. Nu m-aş fi gândit în ruptul capului că am să dau peste tine, frate mai mare. Ce te-a împins la călugărie? Profunzime îi povesti de la cap la coadă prin câte trecuse. — Eşti înfometat, frate mai mare, zise atunci Nouă Dragoni. Fratele tău cel mic are la el nişte pastrama şi câteva pâinici. Scoase la iveală merindea, i-o dădu călugărului şi urmă: De vreme ce ţi-ai uitat desaga la templu, haidem s-o luăm. Dacă nu ne-o dau de bunăvoie, le facem felul şi terminăm cu ei. — Fie, încuviinţă Profunzime. Mâncară amândoi pe săturate, îşi luară fiecare armele şi se întoarseră la templu. Când ajunseră în faţa templului, îi găsiră pe Desăvârşitul şi pe Qiu Al Doilea stând pe pod. — Ehei, ticăloşilor, le strigă Profunzime, ia-mi veniţi încoa’. Am de gând să mă bat cu voi pe viaţă şi pe moarte. 123

— Te-am cotonogit o dată, – nu te-ai săturat? Înfuriat, Profunzime îşi roti toiagul şi goni ca vântul spre ei. Buddha de Fontă răcni o dată, ridică halebarda şi sări de pe pod. Profunzime prinsese acum şi mai mult curaj, ştiindu-l lângă el pe Nouă Dragoni gata să-l sprijine, ca să nu mai spunem că, având burta plină, forţele îi sporiseră. După ce se înfruntară de opt sau nouă ori, Desăvârşitul simţi că nu-l mai ţin puterile şi îşi tot storcea creierii cum să facă să scape. Văzându-l pe acesta că nu mai avea niciun sorţ de izbândă, Demonul Zburător îi sări în ajutor. Drept urmare, Nouă Dragoni ţâşni spre el, strigând: — Nu care cumva să fugă vreunul! Îşi împinse pe spate pălăria cu boruri mari şi, cu halebarda ridicată, se năpusti asupra Demonului. Câtva timp se luptară câte doi, pe viaţă şi pe moarte. Încleştarea dintre Profunzime şi Buddha de Fontă atinsese punctul de vârf, când, găsind un prilej, Profunzime scoase un icnet şi îşi lovi potrivnicul cu toiagul, aruncându-l jos de pe pod. Din clipa în care Desăvârşitul fu pus la pământ, taoistul îşi pierdu toată însufleţirea de lanceput. Încercă pasămite o lovitură şi o rupse la fugă. — Unde vrei să pleci? nu se lăsă Nouă Dragoni. Îl ajunse din urmă şi îl izbi năprasnic cu halebarda în spate. Taoistul căzu pe o parte. Nouă Dragoni îşi puse un picior pe pieptul lui, ţintuindu-l locului şi îl împunse de mai multe ori cu halebarda. Profunzime sări şi el de pe pod şi dintr-o singură lovitură de toiag îi frânse lui Qiu şira spinării. Bieţii hoţi, viaţa lor pierise ca un vis! Bine se spune că „Nenorocirile se ţin lanţ, ca răsplată pentru faptele săvârşite odinioară”. Profunzime şi Nouă Dragoni legară la un loc leşurile celor doi şi le aruncară într-o văioagă. Pătrunseră în templu. De teama răzbunării lui Buddha de Fontă şi a lui Qiu Al Doilea, cei câţiva bătrâni călugări din bucătărie se spânzuraseră încă de când Profunzime fusese biruit şi pus pe fugă de cei doi. Din bucătărie, eroii noştri trecură în curtea din spatele chiliei stareţului: femeia, se aruncase într-un puţ, punându-şi capăt zilelor. Căutară prin cele opt sau nouă chilii şi nu mai dădură de niciun suflet de om. Profunzime îşi găsi desaga neatinsă şi şi-o aşeză deîndată pe umăr. Continuară să scormonească templul. Pe un pat, găsiră trei-patru legături făcute din veşminte, pline cu aur şi argint. Aleseră din ele ce era mai de preţ, le strânseră într-o boccea şi le luară cu ei. Într-o altă încăpere descoperiră peşte, carne şi băutură. Îşi pregătiră singuri bucatele. Mâncară pe săturate. Apoi făcură din trestii două torţe, pe care le aprinseră la flăcările din sobă şi dădură foc chiliilor mici din spatele templului. Când acestea arseră până la 124

poartă, mai făcură şi alte torţe, pe care le puseră aprinse sub streaşina templului lui Buddha. Curând, acesta fu cuprins de flăcări. Ca un făcut, vântul se înteţi şi limbile de foc se ridicară şerpuitoare, cu pocnete, spre cer. Profunzime şi Nouă Dragoni aşteptară o vreme până când focul se întinse pretutindeni în templu. — Locul ăsta arată nemaipomenit de frumos, dar nu e de noi. Să plecăm de aici, spuseră cei doi, în batjocură. Se aşternură la drum şi călătoriră toată noaptea. Când cerul prinse să se lumineze, zăriră în depărtare o îngrămădire de locuinţe. Părea a fi un târg. Curând ajunseră acolo. Lângă singurul pod de lemn pe care se intra în târg se afla un birt. Uşa e din lemn cioplit şi pe jumătate-ascunsă, steagul ce-i făcut din pânză e căzut. Băutura zace-acrită pusă-n vase de pământ tocma-n marginea pădurii; pe un perete-s stampe mari cu picturi de zeităţi în tuş. Flăcăiandrii cam de ţară tot măsoară băutura, neîncrezători în oale. Muieri slute fac mâncarea, şi ea după cum e mâna şi chiar chipurile lor. E ticsită încăperea de înscrisuri în tablouri atârnate la vedere, să arate măiestria la beţie anvăţaţilor din târg. Straie spânzură-n cuiere, căci săteanul e mai vesel şi la largul său pe câmp. Intraţi în crâşmă, Profunzime şi Nouă Dragoni porunciră de băut şi-i cerură crâşmarului să le facă rost, fireşte, pe bani, de nişte carne proaspătă şi de orez. Pe când ospătau, îşi povestiră unul altuia câte li se întâmplaseră până a se întâlni din nou. — Acum încotro o iei? întrebă Profunzime, ridicând paharul. — Nu-mi rămâne decât să mă-ntorc în munţii Shaohua şi să mă alătur celor trei căpetenii, răspunse Nouă Dragoni. Voi rămâne o vreme pe lângă Strategul Miraculos, Tigrul Dintr-un Salt o Strungă şi Şarpele Bălţat cu Alb. Până la urmă voi vedea ce e de făcut pe mai departe. Profunzime îl aprobă. Desfăcu desaga, scoase câteva obiecte din aur şi din argint şi i le dădu. Apoi îşi strânseră şi unul şi celălalt boccelele şi, fără a-şi uita de arme, plătiră cârciumarului şi plecară din târg. După cinci sau şapte li ajunseră la o răscruce. — Aici trebuie să ne despărţim, frate, spuse Profunzime. Eu o apuc spre Capitala Răsăriteană. Nu e nevoie să mă mai conduci. Tu o iei pe acolo. O să ne mai vedem noi într-o bună zi. Dacă afli pe cineva care are drum spre mine, trimite-mi veşti.

125

Îşi luară rămas bun şi fiecare îşi văzu de calea sa. Profunzime călători opt-nouă zile până în Capitala Răsăriteană. Când intră în oraş, i se înfăţişă această privelişte: Mii de porţi, zeci de mii de locuinţe, o minune-n roşu şi în verde; trei pieţe, şase străzi, mare îmbulzeală de inşi în robe şi bonete mandarinale. În Pavilionul Phoenixului, obiecte noi de aur şi de jad, în Pavilionul Dragonului un şir întreg de oglinzi. Străzile mărginite de o parte şi de alta de flori şi copaci, o mulţime de curtezane atrăgătoare şi vestite. Din puzderia de cârciumi se revarsă cântece fără sfârşit. În palate strălucite se ţin lanţ ospeţele, vânzători de zâmbete, prinţi şi dregători. Profunzime fu împresurat numaidecât de zarva şi agitaţia oraşului. În centru, întrebă cu sfială un trecător unde se află Templul Chipul Patriei. — E drept înainte, lângă pod, i se răspunse. Profunzime porni în direcţia arătată şi, curând, ajunse în faţa templului. Când intră pe poartă, fu uimit de atâta splendoare. Porţi înalte, pline de măreţie, templul budist, stăpânit de linişte şi puritate. Pe frontispiciu înscrisuri luminoase; înfricoşători cei doi idoli ai pazei. Cinci clădiri uriaşe acoperite cu ţigle verzi în formă de dragoni şi peşti. Într-o curte împrejmuită de patru ziduri, chiliile călugărilor, pe spatele unei ţestoase-statui, plăci de argilă cu încrustaţii de flori. Turnul clopotului falnic. Sala cărţilor sfinte adâncită în meditaţie. Ca flamurile pe catarge străpungând norii, pagodele se pierd în azur. Peştii de lemn50, pentru bătutul ritmului, aşteaptă să fie mânuiţi, toacele spânzură la locul lor. În faţa statuii lui Buddha sunt rânduite lumânări şi lampioane aprinse. Din vase pe trei picioare, fumul plăcutelor miresme se împrăştie ameţitor. Steaguri fără număr, Palatul Zeiţei Milei e altarul întemeietorului sectei budiste. Din timp în timp, ocrotitorii credinţei pogoară toţi din cer, dar şi demonii căzuţi an de an în dizgraţie vin aici să-şi arate stima. Ajuns în templu, Lu Profunzime se uită în stânga şi-n dreapta, apoi se îndreptă spre clădirea destinată oaspeţilor. Un călugăr se duse să-i vestească sosirea. Nu peste multă vreme, călugărul însărcinat cu primirea oaspeţilor apăru, dar rămase vreme îndelungată mut la vederea înfăţişării fioroase a noului-venit, cu toiagul de fier în mână şi cuţitul monahal, ca o adevărată sabie, la brâu, iar în spate cu o desagă doldora. — De unde vii, frate? vru el să ştie, necrezându-şi ochilor. Profunzime puse jos desaga şi toiagul şi se înclină. Călugărul îi întoarse salutul. 50

Instrument de cult budist. 126

— Învăţăcelul vostru vine de pe Muntele Cinci Terase. Am asupra mea o scrisoare către stareţul Clarvăzătorul, pentru a-mi da o slujbă aici. — Dacă ai scrisoare, urmează-mă. Călugărul îl conduse la chilia stareţului. Profunzime dădu la iveală cartea. — Nu prea ştii să te porţi, frate, îl dojeni călugărul. Stareţul va fi aici pe dată. Pune-ţi deoparte cuţitul monahal, scoate-ţi mantia şi pregăteşte-ţi perniţa şi santalul, să-l primeşti pe stareţ cum se cuvine. Profunzime îşi smulse cuţitul de la brâu, trase iute din desagă un beţişor de santal, mantia şi perniţa, dar rămase cu toate acestea în mână, neştiind ce să facă. Călugărul îi aranjă mantia pe umeri şi îl îndemnă să aşeze perniţa jos, înaintea sa. Numaidecât sosi şi stareţul Clarvăzătorul. Călugărul care se ocupa de oaspeţi îi ieşi în întâmpinare, înştiinţându-l de unde venea musafirul. — Fratele meu nu mi-a mai scris de mult, spuse stareţul. — Hai, frate, salută-l pe venerabilul stareţ, i se adresă călugărul lui Profunzime. Profunzime puse santalul în vasul pentru ars mirodenii, bătu trei mătănii şi întinse scrisoarea. Stareţul o luă, o desfăcu şi o citi. Pe la mijloc se arăta de-a fir-a păr din ce pricină ajunsese să se călugărească Lu şi pentru ce bătuse atâta drum până în Capitala Răsăriteană. Se apela la bunăvoinţa stareţului pentru a i se da şi lui o treabă monahală. Se spera ca el să nu fie respins, afirmându-se că: „Acest călugăr va avea mai târziu înfăptuiri de seamă”. — Ai făcut un drum lung. Mergi la chiliile călugărilor şi odihneşte-te puţin. Or să-ţi dea şi ceva de mâncare, îi spuse stareţul, după ce citi scrisoarea. Stareţul Clarvăzătorul chemă la el pe toţi călugării cu slujbe monahale. Când se înfăţişară aceştia, le vorbi astfel: — V-am adunat aici ca să vă împărtăşesc un lucru. Fratele meu Imaculatul ne-a trimis un călugăr. Acesta a fost mai înainte ofiţer într-o garnizoană şi fiindcă a omorât un om, s-a retras din viaţa laică. Dar şi în schivnicie a făcut tărăboi în vreo două rânduri şi n-a mai putut fi ţinut în mânăstirea fratelui meu. Cum nu-l puteau potoli altfel, mi l-au trimis mie. Fratele meu stăruie ca în niciun chip să nu-l refuz. Or, de-l oprim la noi, o să ne dea sigur peste cap rânduiala noastră curată. Ce putem face?

127

— E de-ajuns să-l vezi ca să-ţi dai seama că numai a om călugărit nu arată. Cum să-l ţinem în templu? rosti călugărul răspunzător de primirea oaspeţilor. — Am un gând, se amestecă în vorbă diaconul. Dincolo de Poarta Curmalilor Sălbatici avem o grădină de zarzavat aflată chiar în spatele locuinţelor călugărilor retraşi51: ştim prea bine că ea e mereu prădată de oşteni şi de cele vreo douăzeci de familii decăzute din împrejurimi. Ba aceştia mai aduc acolo la păscut oile şi caii lor, făcând un adevărat prăpăd. Bătrânul călugăr care are în grijă grădina nu îndrăzneşte nici să crâcnească, darmite să li se împotrivească. De ce nu i-am da noului venit grădina în pază? Lui măcar n-o să-i fie nicio teamă. — Bine spus! Aşa vom face, încuviinţă stareţul şi ceru ca, după ce noul călugăr al mânăstirii va termina de mâncat, să fie adus la el. Nu peste mult, Profunzime fu condus iarăşi în faţa stareţului. — De vreme ce ai fost trimis de fratele meu să-ţi ofer o slujbă, am să-ţi dau una. Templul nostru are o grădină mare de zarzavat dincolo de Poarta Curmalilor Sălbatici şi zid în zid cu Templul Munţilor Sacri. Te vei duce acolo şi vei răspunde de grădină. Truditorii grădinii trebuie să ne dea zilnic zece dan52 de legume. Ce prisoseşte ţi se cuvine ţie. — Venerabilul stareţ m-a trimis aici să mi se ofere o slujbă călugărească, spuse Profunzime. Chiar dacă nu mă faceţi diacon sau supraveghetor, cum de puteţi să mă puneţi să văd de-o grădină? — Nu ne înţelegi, frate, vorbi primul bătrân. Abia ai sosit şi nu ne-ai dovedit încă niciun merit. Cum să te punem diacon? Să răspunzi de grădina de zarzavat este tot o slujbă însemnată. — Nu mă priveşte nicio grădină. Eu vreau să fiu ori diacon, ori supraveghetor! — Ascultă-mă şi pe mine, rosti călugărul care-l primise, funcţiile tagmei călugăreşti sunt de mai multe feluri. Umilul de mine am în sarcină primirea oaspeţilor, fie ei călugări sau mireni. Posturi de rangul întâi, cum ar fi cel de maestru al templului, de preot-şef, de secretar, de prim bătrân nu sunt lesne de căpătat. Diaconul şi supraveghetorul templului au în primire bunurile toate câte se văd. Tu abia ai sosit la noi, cum să primeşti asemenea slujbe? Mai sunt maeştrii răspunzători de cărţile sfinte, de sălile de cult, de ofrande şi de băi. Aceştia au posturi de mijloc. Apoi mai există păzitor peste pagodă, 51

Tui zeng, călugări foarte bătrâni care renunţaseră la rutina vieţii monahale şi trăiau izolaţi de ceilalţi. 52 1 dan, 50 kg. 128

mâncare, ceai, toaletă şi grădina de zarzavat, acestea sunt slujbe de rang inferior. Dar dacă, să zicem, te vei îngriji un an de grădina de zarzavat şi te vei descurca bine, vei fi înaintat păzitor peste pagodă. După alt an, poţi ajunge răspunzător de băi şi după încă un an supraveghetor. — Dacă aşa stau lucrurile şi am putinţa să înaintez, de mâine mă duc acolo, primi Profunzime. Stareţul Clarviziune îl opri să se odihnească în clădirea principală a templului. După ce i se dădu slujba, se întocmi un anunţ scris care fu afişat în curtea în care locuiau călugării retraşi, înştiinţându-i de numirea care intra în vigoare de a doua zi. În noaptea aceea, fiecare se retrase în chilia sa. A doua zi dimineaţa, aşezat pe jilţul său, stareţul Clarviziune îi întinse lui Lu Profunzime actul cu numirea de mai mare peste grădina de zarzavat. Acesta se apropie, primi hârtia şi-şi luă rămas bum. Apoi îşi aruncă desaga pe umăr, îşi agăţă şi cuţitul la brâu, apucă în mână toiagul şi plecă urmat de doi călugări. Se duse de-a dreptul la grădina de zarzavat să-şi preia slujba. Se spune că în vecinătatea grădinii de zarzavat locuiau douăzeci-treizeci de familii decăzute, oameni de nimic care trăiau din jafuri şi jocuri de noroc. De obicei, aceştia furau legumele din grădina templului şi le vindeau. În ziua aceea, când veniră iarăşi să prade zarzavatul, dădură cu ochii de anunţul lipit pe poarta curţii călugărilor retraşi. Acesta spunea: „Templul Chipul Patriei l-a numit pe călugărul Lu Profunzime păzitor peste grădina de zarzavat. Mâine îşi va lua slujba în primire. Este oprită cu desăvârşire pătrunderea persoanelor străine în grădină”. Acei pierde-vară ţinură sfat: — Templul l-a trimis pe unul, Lu Profunzime, să aibă grijă de grădină. Cum e nou, ce-ar fi să ne luăm în gură cu el şi să-i tragem o bătaie zdravănă, să ne ştie de frică? zise unul dintre ei. — Uite ce zic eu, se băgă un altul. Cum să ne luam la harţă cu el, de vreme ce nici nu ne ştie? Mai bine îl aşteptăm să-şi ia slujba în primire, îl atragem cu momeli lângă privată şi ne prefacem că am venit la el să-l felicităm. Atunci îl înşfăcăm de mâini şi de picioare şi dăm cu el de-a berbeleacul în privată: să vezi atunci ce ai naibii o să mai petrecem. — Bravo! Grozav! fură de acord cu toţii şi după ce stabiliră ce aveau de făcut, plecară să-l caute pe călugăr. Ajuns la grădină, Profunzime puse jos desaga şi boccelele, rezemă de zid toiagul şi agăţă pe perete şi sabia. Mirenii care cultivau grădina i se înfăţişară să i se ploconească. Ei îi înmânară şi cheile porţii. Cei doi călugări care îl însoţiseră până aici şi bătrânul care fusese până atunci păzitorul 129

grădinii îşi luară rămas bun şi se înapoiară la templu. Profunzime ieşi să vadă grădina. Tot plimbându-se încolo şi încoace, zări pe cei douăzecitreizeci de pierde vară care înaintau spre el, purtând în braţe cutii cu dulciuri şi sticle cu băutură. — Am aflat, de venirea dumneavoastră, spuseră ei cu gura într-un rânjet până la urechi. Suntem vecini şi am venit să vă felicităm cu prilejul numirii. Nebănuind nimic din cele ce puseseră la cale, Profunzime se duse drept spre ei, până lângă privată. Oamenii se apropiară şi ei de locul cu pricina, dar şi de Profunzime şi când îl avură în fată vrură să-l apuce unul de un picior şi altul de mâini şi să-l dea bâldâbâc în groapă. Numai că un picior întins să lovească fu îndeajuns să-l bage-n sperieţi pe tigrul fioros de pe munte; un pumn se ridică ameninţător, şi până şi dragonului din adâncul mărilor îi pieri tot curajul. Grădina liniştită se preschimbă cât ai clipi întrun câmp de bătaie. La urma urmai, de veţi voi să ştiţi ce anume s-a întâmplat cu Profunzime, citiţi capitolul următor.

130

CAPITOLUL VII CĂLUGĂRUL TATUAT SCOATE DIN RĂDĂCINI UN PLOP; CAP DE LEOPARD INTRĂ DIN GREŞEALĂ ÎN SANCTUARUL TIGRULUI ALB Omului i se garantează şaptezeci de ani, Fortifică spiritul truda de zi şi de noapte. Pe lume nu-s lucruri şi fapte să n-aibă sfârşit, Trec părelnice flori prin priviri, cum glasul prin şoapte. Mizeria şi-avuţia sunt ursite de cer, Şi fapta şi numele tău sunt un pumn de ţărână. De vezi că norocu-ţi surâde să nu-ţi ieşi din minţi. În niciun urmaş trupul de astăzi n-o să-ţi rămână. Se spune că printre acei pierde-vară care locuiau dincolo de Poarta Curmalilor Sălbatici, doi erau socotiţi drept capii lor. Pe unul îl chema Zhang Al Treilea, Şobolanul care Trece Strada, iar pe celălalt Li Al Patrulea, Şarpele din Iarba Verde. Pe când toată această adunătură se apropia de noul paznic al grădinii, aceştia doi se aflau în fruntea celorlalţi. Profunzime se îndreptă senin spre ei, dar la un moment dat băgă de seamă că adunătura aceea nu se mai mişca de lângă groapa cu murdărie, unde se oprise. — Am venit numai şi numai să vă felicităm, repetau ei într-un glas. — Dacă-mi sunteţi vecini, poftiţi în clădire să staţi puţin, îi invită el. Şobolanul şi Şarpele îngenuncheaseră şi se prefăceau a nu îndrăzni să se ridice de acolo, aşteptându-l pe călugăr să vină şi să le întindă mâna politicos; aceasta era clipa în care puteau să atace. Observându-i, Profunzime intră la bănuieli. „Oamenii ăştia nu sunt trei-patru, îşi spuse, şi totuşi nu vin spre mine. N-or avea de gând să-mi facă vreun rău? Cred ei cumva că sunt în stare să pună mâna pe mustăţile tigrului? Ia să mă duc mai lângă ei, să-mi vadă la treabă mâinile şi picioarele!” Se apropie de grup cu paşi mari. — Umilii tăi fraţi ţi s-au înfăţişat să-ţi arate respectul lor, părinte, vorbiră cei doi până atunci îngenuncheaţi şi se şi repeziră să-l înhaţe pe călugăr de câte un picior. Dar Profunzime nu-i lăsă nici măcar să-l atingă şi, cu piciorul drept, îi trase Şarpelui o lovitură, aruncându-l în groapa cu scârnăvie. Şobolanul dădu să fugă, dar nu apucă, fiindcă piciorul stâng al lui Profunzime se 131

ridicase deja în aer şi amândoi ticăloşii se treziră în locul acela puturos, zbătându-se în murdărie. Cu ochii ieşiţi din orbite de groază, ceilalţi se întoarseră s-o ia la picior, dar călugărul urlă: — Care face o mişcare ajunge şi el în groapă! Atunci nimeni nu mai cuteză să mişte un deget. Şobolanul şi Şarpele îşi scoseseră capetele deasupra putorii. Groapa părea destul de adâncă şi ei se năclăiseră de excremente din cap până-n picioare. Cu părul plin de viermişori, rămăseseră în picioare acolo, în groapă, jeluindu-se: — Ai milă de noi, părinte. — Hai, ticăloşilor, ajutaţi păsăroii ăştia să iasă din cloacă, dacă vreţi să vă iert pe toţi, strigă Profunzime. Borfaşii îi traseră degrabă pe cei doi din groapă şi îi duseră până lângă un umbrar făcut din tigve. Cei doi puţeau atât de tare, încât nu te puteai apropia de ei. — Viermilor! le spuse Profunzime, râzând în hohote. Mergeţi de vă spălaţi în balta de colo. Pe urmă vreau să stau cu voi şi cu ceilalţi de vorbă. Cei doi îşi lepădară straiele şi se îmbăiară, iar câţiva dintre ticăloşi îşi scoaseră de pe ei câte un lucru sau altul de îmbrăcăminte, dându-le să se primenească în haine curate. — Intraţi în curte şi luaţi loc, îi chemă cu glas poruncitor Profunzime. El se aşeză în mijloc şi le spuse, ameninţându-i cu degetul: — Încetaţi să vă bateţi joc de mine, păsăroilor! Cine v-aţi crezut de aţi încercat să vă puneţi cu mine? Şobolanul, Şarpele şi toţi ceilalţi borfaşi îngenuncheară. — Umilii de noi locuim cu ai noştri pe aici de când ne ştim, ziseră ei. Trăim din cerşit şi din jocuri de noroc. Grădina asta înseamnă oala noastră cu mâncare, sacul nostru de straie. Cei de la templu au plătit de mai multe ori oameni să ne pună cu botul pe labe, dar n-au izbutit. De unde sunteţi de fel, părinte? Grozav mai sunteţi! Nu v-am văzut până acum pe la templu. De azi încolo, o să fim bucuroşi să vă slujim. — Am fost ofiţer, dar fiindcă am omorât prea multă lume, m-am călugărit vrând-nevrând. Mă cheamă Lu, iar numele meu monahicesc este Profunzime. Nu numai voi, ăştia douăzeci-treizeci de oameni, nu însemnaţi pentru mine nimic, dar chiar şi o armată întreagă de care aş fi, să zicem, înconjurat; ei bine, eu mi-aş tăia o cale din încercuire ucigând în stânga şi în dreapta!

132

Oamenii scoaseră strigăte de uimire şi respect, mulţumiră şi plecară la ale lor. Profunzime se duse în camera sa, îşi puse lucrurile în ordine şi se întinse pe pat să se odihnească. A doua zi, acei pierde-vară strânseră bani, cumpărară zece clondire cu alcool şi un porc şi-l poftiră pe Profunzime la un ospăţ; masa fu întinsă în încăperea centrală a clădirii călugărilor retraşi. Noul paznic al grădinii de zarzavat se aşeză în capul mesei, pe cele două laturi ale acesteia luând loc vecinii săi. — Ce v-a făcut să cheltuiţi atât? îi întrebă el. — Suntem fericiţi că de acum încolo veţi fi maestrul nostru, răspunseră ei. Profunzime nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Băură pe săturate, cântară, vorbiră, bătură din palme, râseră. Când petrecerea era în toi, de afară se auziră ciorile croncănind. Cei de faţă clănţăniră superstiţioşi din dinţi şi declamară într-un glas: — Buzele roşii urcă la cer, limba albă intră în pământ. — Ce tot îndrugaţi acolo? întrebă călugărul. — Când croncăneşte cioara bătrână, e semn rău. — Ce vrei să spui cu asta? — În plopul de la colţul zidului, o cioară şi-a făcut un cuib şi croncăne câtu-i ziulica de mare, lămuri unul. — Să punem o scară, să-i stricăm cuibul, propuse un altul. — Hai chiar acum! se repeziră câţiva. Înfierbântat de alcool, Profunzime merse şi el afară. Într-adevăr, sus în plop era un cuib. — Puneţi scara, să dăm jos cuibul! strigă cineva. — Urc eu în copac, mie nu-mi trebuie scară, zise Şarpele. Profunzime îi făcu semn să aştepte şi se apropie de copac. Îşi dezbrăcă sutana, se lipi de copac, apucă partea de jos a trunchiului cu mâna dreaptă, iar cu stânga îi cuprinse partea de sus, de deasupra capului său. Cu o zvâcnitură din şale, smulse plopul din rădăcini. La asemenea minune, secăturile căzură în genunchi în faţa lui. — Dumneavoastră nu sunteţi un muritor de rând, părinte, murmurară ei încântaţi. Sunteţi chiar unul dintre luohani. Cum să smulgi un copac din rădăcini, dacă n-ai în tine o tărie de mii de jin? — O nimica toată, rosti Profunzime. Mâine o să mă vedeţi mânuind armele.

133

Oamenii se risipiră abia pe înserat. Chiar de a doua zi, începură să-i aducă zi de zi băutură şi mâncare, pur şi simplu venerându-l, dar nepierzând ocazia de a-l ruga să le arate măiestria lui în exerciţiile cu armele. După o vreme, Profunzime se gândi: „M-au ospătat mereu zile în şir. Astăzi am să-i chem şi eu la un ospăţ”. Trimise pe cineva să cumpere din oraş nişte fructe, două-trei dan de băutura, iar el tăie un porc şi o oaie. Era pe la sfârşitul lunii a treia. Vremea se încălzise. Porunci ca masa să fie întinsă sub salcâmi şi-şi invită vecinii să se strângă în jurul acesteia. Turnă alcoolul în ulcele mari şi despică hălci de carne, îmbiindu-şi oaspeţii să se înfrupte după pofta inimii. — V-am cunoscut deja puterea trupului, părinte, zise într-un rând unul dintre borfaşi dar nu v-am văzut luptând cu armele. Ar fi grozav dacă ne-aţi arăta şi nouă ceva din dibăcia voastră. — Cum să nu, zise el. Merse în casă şi-şi aduse toiagul monahal de oţel, de cinci chi lungime şi greu de şaizeci şi două de jin. Când apăru cu el, mesenii se înfricoşară. — Numai un om ale cărui braţe au forţa unui bivol poate să mânuiască un astfel de toiag, strigară ei. Profunzime, ridică toiagul şi-l roti uşor, făcându-l să şuiere prin aer. Secăturile scoaseră ţipete de uimire şi încântare, bătând din palme. Şi tocmai când îşi răsucea mai abitir arma, în dreptul unei spărturi din zid se ivi un om cu înfăţişarea unui mandarin. — Frumoasă demonstraţie! spuse el. Auzind aceste cuvinte, Profunzime se opri şi dădu cu ochii de mandarinul care îl urmărise prin crăpătura zidului: Purta pe cap o bonetă de muselină neagră cu colţurile legate la spate şi printre ele îi ieşea părul adunat într-un nod, prin două inele de jad alb îmbinate. Era îmbrăcat într-o robă de luptător făcută din mătase grea înflorată, iar pe mijloc avea petrecută o cingătoare din două fâşii de blană de castor şi cu cataramă de argint de forma unei carapace de ţestoasă; încălţările îi erau de culoare neagră şi cu vârful întors în sus, în mână ţinea un evantai de hârtie, strâns. Mandarinul avea un cap ca de leopard, ochi rotunzi, bărbie ascuţită, asemenea unei cozi de rândunică, şi mustăţi de tigru. Era înalt de opt chi şi avea vreo treizeci şi patru-treizeci şi şase de ani. — Un maestru cum rar se întâlnește, reluă el. Aveţi o desăvârşită pricepere în mânuirea armelor! 134

— Dacă el îl laudă, înseamnă că e grozav, şoptiră borfaşii. — Cine e ofiţerul ăla? întrebă călugărul. — Instructor al gărzilor imperiale. Se numeşte Lin Chong şi i se spune Cap de Leopard. — De ce nu-l chemaţi aici? Cap de Leopard auzi invitaţia şi pe dată sări zidul. De cum se aflară faţă în faţă, cei doi bărbaţi se salutară acolo, sub salcâm, apoi luară loc. — De unde sunteţi, părinte? Cum vă numiţi? întrebă instructorul. — Sunt Lu Da de la Trecătoarea Apuseană. M-am călugărit fiindcă am ucis un om. În tinereţe, am stat o vreme în Capitala Răsăriteană şi aşa se face că-l cunosc pe onorabilul comandant Lin, tatăl vostru. Nespus de bucuros, Cap de Leopard se legă pe loc frate de cruce cu Profunzime. — Ce te aduce aici, frate? întrebă călugărul. — Din fericire, tocmai eram în drum cu soţia spre Templul Munţilor Sacri, din vecinătate, să aprindem santal. Am auzit larmă şi când m-am uitat să văd ce se petrece am fost cucerit de exerciţiul pe care-l făceaţi. Leam lăsat pe soţie şi pe slujnica Brocart să meargă să aprindă singure santal şi am rămas să le aştept în dreptul spărturii din zid. Nu mă gândeam că am să am cinstea să vă cunosc, frate. — Când am sosit aici pentru prima oară, nu ştiam nici eu pe nimeni, spuse Profunzime. Dar imediat am făcut cunoştinţă cu fraţii ăştia şi deatunci m-am întâlnit zi de zi cu ei. Astăzi, uite că dumneata ţi-ai făcut o părere atât de bună în privinţa mea, încât te-ai şi legat frate de cruce cu mine. Am de ce să mă bucur peste măsură. Le porunci muncitorilor grădinii să le mai aducă de băut. Dar chiar la al treilea pahar, Brocart apăru la spărtura din zid, roşie toată la faţă şi strigă de acolo cu un glas gâtuit: — Iute, stăpâne! Doamna are necazuri cu un bărbat. — Unde? se repezi Cap de Leopard să întrebe. — La ieşirea din templu. Ne-au tăiat calea nişte ticăloşi, care nu o mai lasă pe doamna să treacă. — O să mă întorc, frate, spuse Cap de Leopard, grăbit, iartă-mă că sunt nevoit să plec! Cap de Leopard îşi luă astfel rămas bun de la Profunzime. Sări zidul prin spărtura pe unde intrase şi fugi împreună cu slujnica pe cărarea spre templu. Când ajunse la locul cu pricina, văzu nişte oameni înarmaţi cu arcuii şi ciomege, adunaţi toţi lângă balustradă. În capul scărilor, un tânăr 135

cărturar, cu spatele la ei, se înfipsese în drum şi n-o lăsa să iasă de acolo pe soţia lui Cap de Leopard. — Vino cu mine sus, am să-ţi spun ceva, insista tânărul. — Ce înseamnă asta, să vă faceţi de cap în vremuri liniştite ca ale noastre, ţinându-i calea unei femei măritate? zise ea, îmbujorându-se. Cap de Leopard se apropie, îl prinse pe tânăr de umăr şi îl azvârli cât colo. — Te legi de neveste? Ştii ce vină e asta? răcni el, furios. Dar când ridică pumnul asupra omului, văzu că el nu era altul decât tânărul Gao, fiul adoptiv al comandantului Gărzii imperiale. Ajuns înalt demnitar, Gao Curtenitorul se trezi că nu va avea pe nimeni mai apropiat, care să-i fie de ajutor, şi atunci adoptase copilul unui unchi. Fiindu-i văr şi pe deasupra şi fiu adoptiv, Curtenitorul îl iubea ca pe lumina ochilor. Folosindu-se de puterea tatălui său adoptiv, ticălosul îşi făcuse un adevărat viciu din a lua cu japca nevestele şi fiicele oamenilor. Temându-se de poziţia lui şi de legăturile-i sus-puse, bărbaţii din Capitala Răsăriteană nu îndrăzneau să se măsoare cu el şi nici să cârtească împotriva lui. Tânărul fusese poreclit „Prinţul desfrâului”. Iată de ce mâna lui Cap de Leopard coborî fără a lovi. — Ce-i cu tine, Cap de Leopard? De ce te amesteci? se miră Gao, neştiind că tânăra era soţia acestuia. Fireşte, dacă ar fi ştiut, această scenă n-ar fi avut loc. Or, tăria vorbelor lui venea chiar din atitudinea şovăitoare a ofiţerului. Sfada lor fu auzită de grupul tinerilor care sprijineau balustrada. — Ţine-ţi firea, instructore, spuse unul dintre ei. Stăpânul n-a ştiut cine e dumneaei. A fost la mijloc o greşeală. Cap de Leopard nu-şi revenise încă din supărare. Se uita la Gao cu ochii plini de mânie, în timp ce neisprăviţii aceia încercau să-l potolească cu vorbe meşteşugite. Apoi îl îndemnară pe tânărul Gao să iasă cât mai grabnic din templu, să-şi încalece calul şi să se facă nevăzut. Cap de Leopard plecă de la templu cu soţia şi cu slujnica Brocart, când îl văzu pe Profunzime păşind apăsat cu toiagul în mână, în fruntea oaspeţilor săi. — Unde te duci, frate? se miră Cap de Leopard. — Veneam să-ţi sar în ajutor. — Omul cu scandalul era fiul comandantului Gao. Necunoscând-o pe soţia mea, s-a purtat faţă de ea fără pic de respect. Eram cât pe ce să-l burduşesc bine, dar mai apoi m-am gândit că asta ar fi însemnat o lovitură 136

prea cruntă pentru comandant. Din vechime se spune: „N-ai teamă de mandarini, în afara acelora care-s mai mari peste tine”. De aceea, de data aceasta l-am iertat pe pungaş, lămuri Cap de Leopard. — Ţie ţi-o fi frică de el, dar mie nu, se oţărî Profunzime. Dacă mi-ar fi căzut în mână turturoiul ăsta, l-aş fi învăţat eu minte cu trei sute de lovituri de toiag! — Ai dreptate, frate, încuviinţă Cap de Leopard, simţind că Profunzime este ameţit bine. Cei care erau cu el s-au rugat de mine, aşa că şi asta m-a făcut să-l las în plata cerului. — Dacă ţi se mai întâmplă necazul, să mă chemi, că am eu ac de cojocul lui. — Să plecăm, părinte, îl sfătuiră vecinii lui, ştiindu-l băut. Vorbim mâine. — Iartă-mă, cumnată, rosti politicos Profunzime, către soţia lui Cap de Leopard, ridicând toiagul. Să nu râzi de mine. Iar lui Cap de Leopard îi spuse: Noi ne vedem, mâine, frăţioare. Cu aceste cuvinte, Profunzime şi ai săi se înclinară şi plecară. Cap de Leopard le duse acasă pe cele două femei. Era încă supărat şi întristat. De când o întâlnise pe soţia ofiţerului şi fusese pus pe fugă de bărbatul ei, tânărul Gao îşi simţea inima în flăcări. Se înapoiase acasă mâhnit, parcă apăsat pe suflet de o mare greutate. După două-patru zile, prietenii lui netrebnici îl găsiră neliniştit, ţâfnos, de parcă ar fi stat pe jeratic şi temându-se de el se împrăştiară curând. Unul dintre trântori, căruia i se zicea Fu An, Cap Sec, pricepu starea stăpânului lor, cât şi pricina ei, şi se duse de-l vizită singur. Îl găsi pe tânărul Gao în bibliotecă. — Sunteţi tras la faţă, domnişorule, şi inima vă este întristată, spuse el. Cu siguranţă că ceva nu vă dă pace, vă roade. — De unde ştii? — Am ghicit dintr-un foc. — Ştii şi ce mă roade? — Vă gândiţi la nevasta lui Doi Copaci53. Ei, ce ziceţi? Domnişorul Gao râse. — Ai ghicit. Numai că n-am cum să pun mâna pe ea. — Ba nu e deloc greu! Vă temeţi de Cap de Leopard, care e voinic şi pentru asta nu cutezaţi să vă bateţi joc de el. Dar n-aveţi de ce să vă faceţi griji. El se află doar la dispoziţia comandantului. Şi, orice-ar fi, va face el 53

Joc de cuvinte. Numele de familie, Lin, înseamnă Pădure, şi este reprezentat grafic prin dublarea ideogramei copac. 137

ceva ca să-şi supere mai-marele? Ar însemna să fie omorât sau, în cel mai bun caz, exilat. Sluga asta a voastră a făurit un plan prin care domnişorul are să pună mâna pe femeie. — Am întâlnit atâtea fete şi neveste frumoase, i se destăinui tânărul Gao, auzindu-i sfatul, dar nu ştiu cum de mi-a rămas inima doar la ea. Parcă mi-am pierdut minţile şi mă simt cum nu se poate mai nenorocit. Dacă ai un plan care nu va da greş o să te răsplătesc cu prisosinţă. — Lu Qian, omul vostru de încredere, se are cel mai bine cu Cap de Leopard. Mâine aranjaţi un ospăţ acasă la Lu, dar să fie la catul de sus şi aşteptaţi acolo. Lu să-l invite pe Cap de Leopard să petreacă amândoi la o cârciumă, iar umila mea persoană se va duce la soţia ofiţerului şi o să-i spună: „Pe soţul vostru l-a lovit o durere grea şi s-a prăbuşit la pământ, pe când petrecea cu Lu Qian acasă la acesta. Veniţi grabnic la el!” Am s-o aduc la catul de sus, unde dumneavoastră o să staţi ascuns. Sufletul femeilor e schimbător ca apa curgătoare. Când ea o să se afle faţă în faţă cu un bărbat atât de distins şi admirabil ca Domnia Voastră, care-i veţi şopti vorbe dulci, o să vă cadă în braţe. Ce ziceţi de ce-am pus la cale? — Minunat! se bucură Gao. Să trimiţi chiar în seara asta după Lu. Lu Qian locuia doar cu o stradă mai încolo de rezidenţa comandantului Gao. A doua zi, cei doi îi înfăţişară planul şi el consimţi pe dată. De altfel, nici n-ar fi avut de ales. Atâta vreme cât putea să-i facă pe plac domnişorului, puţin îi păsa de sentimentele sale prieteneşti faţă de oricine ar fi fost. Cap de Leopard nu se simţise în apele sale câteva zile la rând şi rămăsese acasă. Într-o dimineaţă, se auzi strigat din stradă. Ieşi şi dădu cu ochii de prietenul său Lu Qian, ofiţerul. — S-a întâmplat ceva, frate Lu? se grăbi el să-l întrebe pe acela. — Am venit să văd ce e cu tine. N-ai ieşit din bârlogul tău de mai multe zile. De ce? — N-am avut inima s-o fac; am şi eu un necaz pe suflet. — Hai cu mine să bem trei păhărele, să ţi se mai risipească din amărăciune. — Mai întâi şezi, să bem câte-un ceai. Băură ceaiul, apoi se ridicară. — Cumnată dragă, îl iau pe fratele mai mare la mine să gustăm nişte băutură, îi strigă Lu soţiei lui Cap de Leopard. — Să nu bei prea mult şi să te întorci curând, îşi povăţui ea soţul, ivindu-se în uşa camerei alăturate a cărei draperie o trase într-o parte. 138

Cap de Leopard plecă împreună cu Lu. Se plimbară agale o vreme, apoi Lu zise: — Frate mai mare, să nu mai mergem la mine. Haidem mai bine să bem un păhărel la cârciuma lui Fan. Intrară în cârciumă, urcară la cat, ocupară o încăpere mică şi cerură două clondire din cea mai bună băutură şi nişte poame şi sâmburi, care să meargă cu ea. Vorbiră în voie; după un timp, Cap de Leopard oftă din adâncul rărunchilor. — De ce oftezi, frate? se miră Lu. — N-ai de unde să ştii, frate bun, spuse Cap de Leopard. Sunt plin de virtuţi, dar n-am avut norocul să dau peste mai mari luminaţi, care să le preţuiască. Mă aflu sub nişte oameni de nimic şi sunt obligat să le ascult toate prostiile. — Avem la noi câţiva instructori dar, fireşte, nimeni nu e pe măsura ta, frate. Comandantul te ţine la mare stimă. Atunci ce te nemulţumeşte? Cap de Leopard îi povesti întâmplarea cu tânărul Gao. — Nu fi supărat, domnişorul n-avea de unde să ştie că ea e nevasta ta. Mai bine ia şi bea, îl îndemnă el, liniştindu-l. Cap de Leopard bău opt sau nouă pahare. Simţind nevoia de a se uşura se ridică şi spuse: — Mă duc să mă spăl pe mâini. Coborî de la cat, ieşi din cârciumă şi-şi făcu treaba într-o alee mică dinspre răsărit. Când să intre înapoi, o zări pe Brocart şi o strigă. — Pe unde nu v-am căutat, stăpâne, şi iată-vă aici! zise ea. — Ce s-a-ntâmplat? se repezi el. — La nicio jumătate de oră de când aţi plecat de acasă, ne-am trezit cu un tânăr care a dat buzna peste noi şi i-a zis stăpânei: „Sunt vecin cu Lu Qian. Pe când bea în casa acestuia, instructorului i s-a făcut dintr-o dată rău şi numai că-l văd că deschide gura şi fără să scoată o vorbă se prăvale jos. Am venit să vă chem să vă-ngrijiţi de el.” Cum a auzit una ca asta, stăpâna a strigat-o pe baba Wang, de dincolo de zid, să vadă de casă, m-a luat cu ea şi ne-am dus ţinându-ne după tânăr. Am ajuns undeva pe aproape de locuinţa comandantului, într-o casă de pe o stradă mai lăturalnică. Am urcat la cat. Acolo era întinsă o masă cu toate bunătăţile, dar stăpânul nici urmă de el. Pe când dam să coborâm scările şi să plecăm, a ieşit ca din pământ tânărul ăla de alaltăieri, de la templu, şi numai ce-l auzim: „Luaţi loc puţin, doamnă. Soţul vostru o să fie aici numaidecât”. Eu am rupt-o la fugă în jos pe trepte, dar am mai apucat s-o aud pe stăpâna strigând după ajutor. V-am 139

căutat şi răscăutat, şi nu v-am găsit nicăieri. Domnul Zhang, care vinde leacuri, mi-a zis; „Când treceam prin faţa cârciumii lui Fan, l-am văzut intrând acolo cu încă cineva”. De-aia sunt aici. Hai iute, stăpâne. Înspăimântat de cele aflate, Cap de Leopard nu mai stătu după slujnică, ci alergă într-un suflet acasă la Lu. Uşa de la scara ce ducea sus era zăvorită. — Cum îndrăznești, în vremuri liniştite ca astea de acum, să închizi aici pe soţia unui om cumsecade? răzbătu până la el glasul soţiei sale. — Fie-ţi milă de un biet om, doamnă, se ruga domnişorul Gao. De piatră de-ai fi şi tot ţi s-ar înmuia inima! — Deschide, nevastă! tună de afară Cap de Leopard. Recunoscându-şi soţul, femeia se năpusti la uşă şi o descuie. Înfricoşat, Gao deschise o fereastră, sări pe zidul curţii şi alergă pe creasta lui făcânduse nevăzut. Când Cap de Leopard ajunse la cat, nu-l mai găsi pe tânăr acolo. — Te-a întinat ticălosul? — Nu, răspunse ea. Cap de Leopard sfărâmă totul în camera de la cat a prietenului său, apoi coborî treptele împreună cu soţia. Când părăsi locuinţa, observă că de teamă, vecinii se închiseseră în case. Slujnica îi aştepta afară. Se întoarseră toţi trei acasă. Acolo, instructorul luă un cuţit ascuţit şi fugi la cârciumă, însă nu mai dădu de Lu Qian. Aşteptă toată noaptea în faţa casei lui Lu, dar acesta nu se mai înapoie. Până la urmă, plecă acasă. — Nu şi-a bătut joc de mine, căută soţia să-l înduplece. Nu face un lucru nesocotit. — Cine şi-ar fi închipuit ce bestie zace în Lu Qian! izbucni el. Eram ca fraţii şi el s-a înhăitat cu nişte netrebnici să uneltească împotriva mea! Chiar de n-am să pun mâna pe domnişorul Gao, pe Lu nu-l iert nici în ruptul capului. Femeia se strădui să-l facă să-şi schimbe gândul, dar nu izbuti să-l oprească să nu iasă pe poartă. Lu se ascunsese în rezidenţa comandantului. Cap de Leopard îl aşteptă în poartă în zadar trei zile încheiate. Văzând cât de negru arăta la chip, nimeni nu îndrăznea să-i spună o vorbă. În cea de-a patra zi de la ultima sa întâlnire cu instructorul, Profunzime se duse, după ce mâncă, – acasă la Cap de Leopard şi acolo îl întrebă pe acesta care era pricina pentru care nu îl vizitase în tot acest timp. — Învăţăcelul tău a fost prea prins cu treburi ca să poată să treacă pe la tine, frate, răspunse Cap de Leopard. Dar fiindcă mi-ai făcut cinstea de a veni în casa mea sărăcăcioasă, s-ar cădea să-ţi ofer trei păhărele cu băutură.

140

Din păcate, n-am nicio licoare pe măsura ta. N-ar fi mai bine să ieşim la o plimbare pe stradă şi să bem vreo două păhărele în piaţă? — Da, e nemaipomenit, primi Profunzime. Ieşiră amândoi în stradă şi băură toată ziua, dându-şi întâlnire şi pentru ziua următoare. De atunci încolo Cap de Leopard îşi făcu un obicei din a bea zilnic cu Profunzime, încet-încet dând uitării întâmplarea cu tânărul Gao. În treburile de inimă, dacă are amici, Bărbatul, râde, bea, vorbeşte şi uită mâhnirea. În sufletul femeii însă rău-şi face cuib. Iatacul tăcut sporeşte suferinţei menirea. Cât despre domnişorul Gao, de când cu sperietura pe care o trăsese în ziua de pomină la catul locuinţei ofiţerului Lu Qian, căzuse bolnav la pat. Şi se tot perpelea neavând curajul să-i destăinuie nimic tatălui său adoptiv. Lu Qian şi Cap Sec veniră să-l vadă şi-l găsiră palid şi pierit cu totul. — De ce sunteţi atât de distrus? întrebă Lu. — Vouă nu pot să vă ascund; pricina este nevasta lui Cap de Leopard. Mi-a scăpat de două ori. Pe deasupra am tras şi o spaimă cumplită şi iată cum vechea suferinţă mi s-a înrăutăţit. Mă topesc văzând cu ochii, într-o jumătate de an sau chiar în trei luni am să mă prăpădesc. — Ţineţi-vă firea, domnişorule, îl povăţuiră ei. Umilele tale slugi se pun chezaşe că, până la urmă, femeia aceea are să fie neapărat a ta. Numai să nu care cumva să-şi ia singura zilele. Pe când vorbeau, un slujitor bătrân intră să vadă cum se mai simte domnişorul. N-avea mâncărimi şi nici dureri, dar trupul ba îi ardea în călduri, ba îi era scuturat de friguri; nu era nici stăpânit de linişte, dar nici sfâşiat de tulburări, îi era când lehamite de mâncare, când era peste măsură de înfometat. Peste zi uita să mănânce, peste noapte nu se prindea somnul de el. Părinţilor nu li se putea plânge de taina inimii-n focul iubirii şi urii, în faţa prietenilor însă navea cum să-şi ascundă ruşinea oglindită pe chip. Cei doi musafiri se retraseră şi-şi şoptiră că venise clipa prielnică. Când bătrânul slujitor ieşi, îl invitară pe acesta într-un ungher mai liniştit. — Singura cale de a-l însănătoşi pe domnişor este ca tatăl lui să afle adevărul şi să-l nimicească pe Cap de Leopard. În felul ăsta, dacă

141

domnişorul o va avea pe nevasta instructorului, se va însănătoşi. Dacă nu, mai mult ca sigur că o să-l pierdem. — Nimic mai simplu, rosti bătrânul slujitor. O să-i vorbesc Excelenţei Sale chiar în seara asta. — Noi ştim ce avem de făcut. Tot ce aşteptăm este o vorbă din partea dumneavoastră. În seara aceea, când îl văzu pe comandant, bătrânul slujitor îi spuse: — Domnişorul nu suferă de nimic. Boala lui e nevasta lui Cap de Leopard. — Când a văzut-o? — Luna trecută, pe ziua de douăzeci şi opt, la templu. De atunci s-a scurs o lună şi ceva, preciză sluga, adăugând că prietenii domnişorului îl asiguraseră că ei ştiau ce aveau de făcut. — Cum să-i vin de hac, când la mijloc e nevastă-sa, zise Gao Curtenitorul. Am să chibzuiesc. Fireşte că n-o să primejduiesc viaţa fiului meu doar de dragul lui Cap de Leopard. Dar cum să fac? — Cei doi prieteni ai domnişorului au un plan. — Atunci adu-i aici, să mă sfătuiesc cu ei. Bătrânul slujitor îi chemă numaidecât pe Lu Qian şi pe Fu An, Cap Sec. Aceştia îl salutară pe comandant, plecându-se până la pământ. — Aţi pus la cale ceva care l-ar putea înzdrăveni pe fiul meu? Dacă-i scăpaţi viaţa, vă ridic pe amândoi în rang. — Bunătatea voastră este nemărginită, rosti Lu, făcând un pas înainte. Numai astfel s-ar putea vindeca. Şi spuse pe îndelete ce şi cum. — Bravo! îl lăudă comandantul. Mâine, trecem la fapte. Dar despre aceasta nu vom mai vorbi. Vom spune că, chefuind zi de zi cu Profunzime, Cap de Leopard reuşise să uite cu totul de necaz. Într-o bună zi însă, pe când el şi Profunzime treceau prin dreptul străzii Parăzii, dădură peste un bărbat uriaş, îmbrăcat într-o haină militară ponosită, care ţinea în mână o sabie preţioasă de care spânzura legat un smoc de iarbă54. Omul stătea în picioare şi murmura ca pentru sine: „Nimeni nu se pricepe. Ce păcat pentru asemenea sabie de preţ!” Cap de Leopard nu-l băgă în seamă, sporovăind de zor cu Profunzime. Dar bărbatul se luă după ei, zicând: — E grozavă. Păcat că nimeni nu se uită la ea să vadă cât face.

54

Semn că obiectul era de vânzare. 142

Când îi văzu pe cei doi că intră pe ulicioară, începu să strige: „Cât e de mare Capitala Răsăriteană şi nu-i în ea un singur om care să ştie să preţuiască o armă.” Atunci Cap de Leopard se întoarse spre el, iar bărbatul trase sabia din teacă, făcând-o să lucească orbitor în soare. — Ia s-o văd, se repezi Cap de Leopard, care era sortit să dea de necaz. Bărbatul i-o dădu şi cei doi o priviră. Lumina ei pură îţi lua ochii, aerul ei rece te pătrundea; privită de departe aducea cu pojghiţa de gheaţă de peste eleşteul de jad, privită de aproape era ca pulberea de nea de pe treptele de jad; ornamentaţia ei era meşteşugită cu fineţe şi mărunt, tăinuind zborul eroului în temniţă. Te uitai prin ea ca printrun aer violet străveziu şi îţi părea ruptă din vis. Cu greu i-ai fi putut afla pereche, că doar e-o vorbă: dacă nici demonul nu-i tare şi nu-i mare, atunci nimic nu e de el. Tulburat şi uluit, Cap de Leopard şopti: — Grozavă! Cât ceri pe ea? — Face trei mii de şiraguri de bani, dar o dau şi cu două. — Merită două mii, e adevărat, dar n-o să găseşti cumpărător care să-ţi dea atât. Dacă o dai cu o mie, ţi-o cumpăr eu. — Am nevoie grabnică de bani. Dacă o doriţi neapărat vă mai las cinci sute de şiraguri şi v-o dau doar cu o mie cinci sute. — Mai mult de o mie nu pot să-ţi dau. Bărbatul oftă, descumpănit. — Vând aurul ca pe tinichea! Bine, fie! Dar niciun bănuţ mai puţin. — Hai cu mine acasă să-ţi dau banii, hotărî Cap de Leopard, apoi se întoarse spre Profunzime zicându-i: Frate, aşteaptă-mă puţin în ceainărie. Sunt înapoi numaidecât. — Plec şi eu la ale mele. Ne vedem mâine, spuse călugărul. Cap de Leopard îşi luă rămas bun de la Profunzime şi plecă acasă, împreună cu omul care îi vânduse sabia. Când îi întinse banii, îl întrebă: — De unde ai sabia? — O am din moşi-strămoşi. Dar ai mei sunt acum la mare strâmtoare şi n-am avut încotro. A trebuit s-o vând. — Cum te cheamă? — Dacă v-aş spune, aş muri de ruşine! răspunse bărbatul. Cap de Leopard nu mai stărui. Bărbatul luă banii şi se făcu nevăzut. Cap de Leopard întoarse sabia pe toate părţile şi îşi zise: „Cu adevărat de preţ! Comandantul Gao are o sabie aleasă, dar n-o arată nimănui. L-am rugat de 143

câteva ori s-o scoată s-o văd şi eu, dar nici n-a vrut s-audă. Acum am şi eu una pe cinste. În sfârşit, am să pot să-i cer să le punem una lângă alta şi să le măsurăm frumuseţea”. Până seara nu lăsă sabia din mână. Abia noaptea târziu o agăţă pe perete. Dar nici nu se crăpă bine de ziuă, că iarăşi luă arma în mână, mâncând-o pur şi simplu din ochi. În ziua aceea, cu puţin înainte de prânz, doi tineri ofiţeri îl strigară din poartă: — Instructore Cap de Leopard, am venit cu un ordin de la comandant. A auzit că aţi cumpărat o sabie straşnică şi vrea s-o comparaţi cu a sa. Vă aşteaptă chiar acum la palatul său. „Cine-o fi avut limbariţă de s-a dus vestea aşa de repede?” se minună el. Cei doi îl grăbiră. El se îmbrăcă, îşi luă sabia şi îi urmă. — Nu v-am mai văzut până acum la rezidenţă, le spuse el pe drum. — Suntem veniţi de curând, răspunseră ei. Ajunseră numaidecât. În faţa încăperii centrale, instructorul se opri. — Comandantul vă aşteaptă în spate, îl înştiinţară ei. Trecură pe după un paravan, dar Gao nu era nici acolo. Cap de Leopard se opri din nou. — Comandantul vă aşteaptă în curtea interioară. Ne-a poruncit să vă conducem la el, îl atraseră mai departe ofiţerii. Trecură alte două-trei praguri şi pătrunseră într-o curte mărginită de jur-împrejur de un parapet verde. Cei doi îl conduseră în faţa sălii centrale. — Aşteptaţi puţin, instructore. Îl anunţăm îndată pe Excelenţa Sa. Cu sabia în mână, Cap de Leopard rămase în prag. Cei doi intrară. Trecu un timp, cam cât ar lua băutul unei ceşti de ceai, dar ofiţerii nu mai apărură. Bănuitor, Cap de Leopard trase apărătoarea uşii într-o parte, îşi vârî capul după ea şi privi. Acolo, deasupra intrării, erau caligrafiate cu tuş negru ideogramele: Cabinetul Tigrului Alb. „În locul ăsta se dezbat marile probleme militare, îşi zise. Ce caut eu aici?” Dar chiar atunci auzi în spatele său zgomot de paşi grei, apăsaţi. Se întoarse în grabă. Cineva pătrunsese în curte, din afară şi se îndrepta spre locul unde era el, şi omul acela nu era altul decât însuşi comandantul Gao. Cap de Leopard îi întinse cu amândouă mâinile sabia, salutându-l plin de respect. Dar comandantul se răsti la el: — Ce cauţi, nechemat, în faţa Cabinetului Tigrului Alb, instructore? Nu cunoşti regula? Şi mai ai în mână şi o sabie. Nu cumva ai venit să mă ucizi? Mi s-a spus că acum câteva zile ai stat nu departe de locuinţa mea, cu un cuţit în mână. Cu siguranţă că ai gânduri rele!

144

— Preabunule comandant, rosti Cap de Leopard, înclinându-se adânc, chiar acum am fost adus aici de către doi tineri ofiţeri care mi-au spus că maţi chemat să ne comparăm săbiile. — Şi unde sunt ei? strigă comandantul. — Înăuntru. — Minţi! Cine ar cuteza să intre aici? Gărzi, luaţi-l! Nici nu sfârşi bine ordinul şi, din clădirile de pe laturile curţii, apărură vreo douăzeci şi ceva de oameni, care se năpustiră asupra lui Cap de Leopard doborându-l la pământ. Întocmai cum vulturul negru înhaţă rândunica purpurie, la fel cum tigrul fioros sfârtecă mielul blând. — Ca instructor, ar trebui să cunoşti bine regulile, îi strigă înfuriat comandantul. Ce căutai aici, cu o sabie în mână? Aveai de gând să-mi iei viaţa? Ordonă apoi oamenilor săi să-l ducă pe Cap de Leopard de acolo. Care îi va fi soarta? Or, tocmai din această pricină haosul a cuprins Câmpia centrală punând stăpânire şi pe ape. Se spune că ţăranii au ajuns să poarte însemne ale titlurilor ostăşeşti pe spate, iar pescarii să ridice drapele militare în bărcile lor. La urma urmelor, dacă vreţi să ştiţi care i-a fost soarta lui Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

145

CAPITOLUL VIII CAP DE LEOPARD ESTE ÎNFIERAT ŞI EXILAT; PROFUNZIME DISTRUGE PĂDUREA CU MISTREŢI Sub ceru-albastru doar înşelăciune, Zdrobit un om, să i se ia nevasta. Dedaţi la uneltiri sunt ticăloşii, Punând în calea celui brav năpasta. Slăvită fie inima curată. Necinstea urlă şi iertând condamnă. Steaua lui Cap de Leopard e aspră Şi râsul lui Gao crimă înseamnă. Se zice că atunci când comandantul porunci gărzilor să-l aresteze pe Cap de Leopard, acesta începu a-şi striga nevinovăţia. — Dacă-i aşa, cu ce treburi te afli aici? se miră comandantul. Văd că ai o sabie în mână. Cum de susţii că n-ai avut de gând să mă ucizi? — Cum aş fi îndrăznit să vin, dacă nu m-aţi fi chemat? Cei doi ofiţeri au intrat în Cabinetul Tigrului Alb. Dacă nu s-au dus acolo pentru a anunţa venirea mea, înseamnă că m-au atras voit într-o capcană. — Prostii! i-o tăie înaltul mandarin. Ce tot îi dai cu ofiţerii? Care ofiţeri? Ticălosul acesta se încăpățânează să nu recunoască gândurile lui criminale! trase el concluzia. Ordonă gărzii să-l ducă pe Cap de Leopard la prefectura Kaifeng. Acolo, prefectul să-l interogheze, să lămurească lucrurile şi să pronunţe verdictul. Soldaţii îi luară celui arestat sabia şi făcură precum li se poruncise. Ei îl escortară pe instructor la prefectură. Prefectul se afla încă în sala de judecată. Sala era mare şi înaltă, îmbrăcată în purpuriu ca vişina putredă. Magistratul şedea la masa, şi ea drapată în grena, din mijlocul încăperii, oamenii lui stăteau în picioare rânduiţi pe latura dreaptă şi pe cea stângă a sălii. Mandarinii erau puşi să apere dreptatea, pe piatra sigiliului erau gravate cele patru porunci imperiale de la care ei nu trebuiau să se abată, ordinele erau prevăzătoare Şi limpezi, pe o placă lăcuită era scris cuvântul „Linişte!” Unul dintre slujbaşi era deţinătorul chestiunilor secrete, un altul se îngrijea de anunţuri. Gardienii erau solemni, treptele păreau şi ele severe, tot ce era jalbă şi plângere se lumina prin verdictul magistratului şi oricât de încâlcit 146

era un caz, el apărea întreg şi clar, întocmai ca un chip într-o oglindă. Şi dacă mandarinii erau doar un mănunchi, poporu-i socotea pretutindeni drept părinţii săi cei buni. Pentru că ei erau aceia care-i ajutau pe cei greşiţi să facă paşii cuveniţi pe drumul bun. Nici că se putea spune cât de măreţ şi demn era acest lăcaş, asemeni unui templu de sfinţi nemuritori. Secretarul comandantului îi înfăţişă prefectului ce se întâmplase şi-i puse în faţă sabia care primejduise viaţa stăpânului său. — Cap de Leopard, îi vorbi prefectul, eşti instructor al gărzii imperiale. Cum se face că nu cunoşti regulamentul şi intri, cu sabia în mână, în Cabinetul Tigrului Alb? Aceasta este o vină de neiertat şi se osândeşte cu moartea. — Bunule magistrat, înţelepciunea voastră este asemănătoare unei oglinzi luminoase şi vă veţi da prea bine seama că am fost înşelat. Umila mea persoană este un militar necioplit, însă n-aş spune că nu cunosc legile ori, ştiindu-le, cum aş fi îndrăznit să pătrund în Cabinet? Să vă mărturisesc cum stau lucrurile. Luna trecută, pe douăzeci şi opt, m-am dus cu soţia la Templul Munţilor Sacri, să aprindem santal. Acolo, fiul comandantului a încercat s-o încânte pe soţia mea şi să profite de ea, însă am apărut la timp şi l-am îndepărtat. A doua oară, l-a pus pe ofiţerul Lu Qian să mă invite undeva la băutură, iar el a atras-o pe soţia mea acasă la Lu, unde a încercat din nou s-o seducă. Eu însă am izbutit să aflu şi să-l pun pe fugă şi, furios, am întors cu susul în jos casa colegului meu. Cu toate că mi-am salvat în două rânduri soţia din mâinile lui şi ea e nepătată, eu am martori împotriva tânărului Gao. Acum, abia cumpărasem sabia asta şi astăzi comandantul a trimis doi ofiţeri, cu ordinul de a mă aduce la el să mi-o vadă. Astfel, condus deci, am ajuns până în faţa Cabinetului Tigrului Alb. Tinerii au întrat în cabinet, iar comandantul a apărut pe negândite de undeva din afară. Totul a fost pus la cale ca să mă distrugă. Vă rog să hotărâţi, Excelenţa Voastră. Când instructorul îşi sfârşi povestea, prefectul porunci ca el să fie reţinut şi-l aruncă în temniţă, cu un butuc de tortură petrecut în jurul grumajilor. Familia lui Cap de Leopard îi trimise acestuia mâncare şi bani. Socrul său, instructorul militar Zhang, se interesă de acuzaţie şi cheltui o groază de bani, mituind în stânga şi-n dreapta. Se nimerise ca la prefectură să lucreze un arhivar pe nume Sun Ding. Fiind el drept şi bun, şi totdeauna săritor cu oamenii aflaţi la necaz, i se zicea şi „Buddha”. Desluşind lucrurile, îi destăinui prefectului adevărul. — În cazul acesta, Cap de Leopard a fost nedreptăţit. Veniţi-i în ajutor, Excelenţă! 147

— Dar l-au găsit vinovat de-a fi călcat o oprelişte! Comandantul stăruie să fie pedepsit. Ce-aş putea face eu pentru el? — Prefectura e subordonată Curţii imperiale sau familiei Gao? — Ce tot spui acolo? — Cine nu ştie cât profită de puterea sa comandantul? Se poartă ca un tiran şi face tot ce-i doreşte inima. E de-ajuns să îl supere cineva cât de puţin şi îl şi trimite la prefectură şi noi îl omorâm sau îl ciopârţim55, după bunul lui plac. Suntem noi altceva decât un fel de slujbaşi ai lui? — După părerea ta, cum i-am putea veni în ajutor lui Cap de Leopard? — După mărturisirea pe care a făcut-o, Cap de Leopard este nevinovat, dar n-avem de unde să-i scoatem pe cei doi ofiţeri, ca să depună mărturie. De ce nu l-am pune să declare că a nimerit în locul acela din greşeală, rătăcindu-se. Îl condamnăm la douăzeci de lovituri, îl stigmatizăm şi-l exilăm într-o zonă militară îndepărtată. Cumpănind asupra acestor lucruri, prefectul Teng se duse la comandant şi insistă ca el să accepte o asemenea declaraţie din partea lui Cap de Leopard. Ca unul care ştia cum se petrecuseră faptele şi neavând încotro în faţa îndărătniciei prefectului, comandantul Gao primi. În aceeaşi zi, prefectul îşi ocupă locul său în sala de judecată. Porunci să fie adus Cap de Leopard şi să i se îndepărteze butucul de pe grumaji. Puse să i se aplice douăzeci de lovituri, chemă să fie înfierat pe chip, apoi căută un loc îndepărtat şi-l exilă în orăşelul-închisoare Cangzhou. Osânditul fu chiar atunci legat în lanţuri, prinzându-i-se grumajii într-un alt butuc, de şapte jin şi jumătate. Se aplică sigiliul, se întocmi ordinul de deportare şi prefectul stabili doi gardieni care să-l escorteze pe Cap de Leopard. Cei doi gardieni se numeau Dong Chao şi Xue Ba. Când cei trei oameni ieşiră din prefectură, fură întâmpinaţi de socrul lui Cap de Leopard şi de numeroşi vecini. Aceştia îi duseră la o cârciumă de lângă pod. — Arhivarul Sun mi-a fost de mare ajutor. Loviturile pe care le-am primit nu m-au doborât la pământ, astfel că mă pot ţine pe picioare şi sunt în stare să umblu, zise Cap de Leopard. Instructorul Zhang comandă băutură şi gustări pentru cei doi gardieni. După mai multe pahare, le oferi şi arginţi, rugându-i să se poarte cu grijă, la drum, faţă de osândit. — Cinstite tată socru a dat năpasta peste mine. L-am înfruntat pe domnişorul Gao şi am fost condamnat pe nedrept. Acum aş vrea să-ţi spun 55

Gua, o pedeapsă folosită în feudalism, şi anume moartea lentă, prin tăierea trupului osânditului în bucăţi, începând cu membrele. 148

ceva, preaonorate socru: sunt trei ani de când mi-ai dat fata de nevastă şi ea nu mi-a greşit cu nimic. Şi cu toate că nu mi-a făcut copii, nu ne-am certat niciodată şi ne-am avut totdeauna bine. Astăzi, umila mea persoană a intrat la mare necaz. Sunt dus la Cangzhou şi nimeni nu poate şti dacă am să trăiesc sau am să mor. Soţia îmi rămâne acasă şi mă simt neliniştit în privinţa ei. Tare mi-e teamă că tânărul Gao o va batjocori cu de-a sila. E încă tânără şi nu vreau să-i stric viaţa. Am un gând al meu, la care am ajuns de unul singur; aşa că uite, aş dori ca în faţa preabunilor mei vecini să scriem o hârtie de desfacere a căsătoriei prin care să arăt şi că sunt de acord ca ea să se recăsătorească şi că faptul ăsta n-am să-l tăgăduiesc vreodată. Numai aşa pot să plec cu inima împăcată că tânărul Gao nu îi va pricinui niciun rău. — Ce vorbe sunt astea, bunul meu ginere? Ai avut nenorocul să dea beleaua peste tine. Tu n-ai nicio vină. Astăzi pleci la Cangzhou, dar cerul se va îndura de tine şi la urma urmei tot ai să te întorci, şi o să vă aveţi iarăşi ca soţ şi soţie. Eu am din ce trăi şi o să-mi aduc fata acasă, împreună cu slujnica ei. Fie ce-o fi, trei sau cinci ani pot s-o ţin. N-am s-o las să iasă din casă, iar domnişorul Gao chiar de va vrea, nu va putea ajunge în preajma ei. Lasă totul în seama mea şi nu-ţi mai fă griji. Te du cu bine. O să-ţi trimit şi veşti şi îmbrăcăminte. Lasă încolo gândurile astea nesăbuite şi ai grijă de tine. — Îţi mulţumesc pentru marea bunătate pe care mi-o arăţi, tată-socrule, rosti Cap de Leopard. Dar să ştii că tot n-aş putea să mă liniştesc câtă vreme ea are să fie legată de mine. Fie-ţi milă şi fă aşa cum doreşte această măruntă persoană. După aceea, pot să mor împăcat. Instructorul Zhang nu voia nici în ruptul capului să se învoiască şi chiar vecinii spuseră că cererea lui nu putea fi împlinită. — Dacă nu faceţi după vrerea umilei mele persoane, şi de-o fi să mai mă-ntorc, vă jur că n-am s-o mai socotesc soţia mea. — Dacă vrei asta cu tot dinadinsul, scrie atunci, dar eu n-am să-mi dau fata după alt bărbat, primi în cele din urmă instructorul Zhang. Îl trimiseră pe cârciumar după un scrib şi după o foaie de hârtie. Omul scrise vorbele pe care i le dictă Cap de Leopard: ,,Instructorul Cap de Leopard din Capitala Răsăriteană a fost învinuit de o crimă grea şi exilat în Cangzhou. Nimeni nu poate şti ce se va alege de viaţa lui de azi înainte. Soţia lui, născută Zhang, este tânără şi el doreşte să-i ofere această scrisoare de dezlegare a căsătoriei, pentru ca ea să se poată mărita din nou şi el garantează că o dată împlinit acest fapt nu-l va tăgădui. Aceasta este chiar voinţa lui, nimeni nu l-a împins sau l-a silit la ea. Actul de faţă poate folosi 149

ca dovadă pentru orice se va ivi mai târziu. Ziua ... luna ... anul ...” Cap de Leopard îl urmări pe scrib până caligrafie totul. Apoi îi luă pensula şi făcu un semn, după care apăsă pe hârtie, cu buricul degetului. Chiar în clipa în care instructorul Zhang întindea mâna să ia scrisoarea, soţia lui Cap de Leopard, plângând şi bocind, îşi făcu apariţia în cârciumă, urmată de slujnica Brocart, care căra o legătură cu lucruri. Văzând-o, Cap de Leopard se ridică şi-i ieşi în întâmpinare. — Vreau să-ţi spun ceva, nevastă, zise el. Chiar acum am discutat cu socrul meu. Eu am dat de necaz. Sunt dus la Cangzhou şi nimeni nu poate şti dacă am să mai rămân în viaţă sau nu; din pricina asta mi-e teamă că îţi distrug tinereţea. Am pus aşadar să scrie aici câteva cuvinte prin care te rog să nu mă aştepţi. De vei găsi un om de treabă, ia-l, şi nu-ţi strica viaţa din pricina mea. Ascultându-l, femeia se puse şi mai tare pe plâns. — Bărbatul meu, zise, nu te-am supărat cu nimic, de ce nu mă mai vrei? — O fac spre binele tău. N-aş vrea ca de azi înainte să ne fim piedică unul altuia. — Ţine-ţi firea, fiica mea, se amestecă instructorul Zhang. Chiar dacă asta e vrerea ginerelui meu, eu, unul, n-am să încuviinţez ca tu să te măriţi a doua oară ! Dar hârtia asta îl ajută pe el să plece cu sufletul împăcat. De-o fi ca el să nu se mai întoarcă, am să mă-ngrijesc de tine cât vei trăi, iar tu vei putea să i te păstrezi curată. În timp ce-i asculta vorbele, femeia suspina din rărunchi şi lăcrima. Când mai dădu cu ochii şi de document, izbucni în hohote de plâns şi boci până ce se prăbuşi la pământ, fără glas. Nu ştim în ce stare îi erau atunci cele cinci organe vitale: tot ce putem spune este că nu-şi mai mişca membrele şi arăta cam aşa: Munte neprihănit, jad pierdut, ce păcat de cei zece ani câtă vreme au fost neamuri. Bronz rar, flori pălite, cele nouăzeci de zile de căsnicie cu prinţul răsăritean s-au pierdut. Chipul florii ca zăcut, ori precum bujorii aplecaţi peste balustrada ruginie din curtea de-apus, gura doar mireasmă de santal, fără un cuvânt. Ca Zeiţa Guanyin venind pe marea de la miazăzi. După asprul suflu-al vântului de-azi-noapte, o răsură prăbuşită şi întinsă, ca şi moartă, la pământ. Cap de Leopard şi instructorul Zhang îi săriră în ajutor. Îşi veni în simţiri târziu, dar tot nu-şi putea stăpâni plânsul mai cu seamă când Cap de Leopard îi întinse socrului său actul şi acesta îl primi. Femeile din vecini se

150

străduiră s-o mângâie şi s-o liniştească şi-n cele din urmă ele o duseră acasă sprijinind-o pe braţe. — Mergi cu bine şi încearcă să te-ntorci curând, îi ură instructorul Zhang ginerelui său. Mâine am s-o iau pe soţia ta la mine şi am s-o ţin până te înapoiezi. Du-te fără griji; nu te lăsa pradă gândurilor. Când ai prilejul, trimite-ne câte o scrisoare cu veşti despre tine. Cap de Leopard mulţumi, se înclină în semn de rămas bun în faţa socrului şi vecinilor, îşi puse desaga pe spinare şi plecă împreună cu gardienii. Instructorul Zhang şi vecinii se întoarseră la casele lor, dar despre ei nu vom mai vorbi. Cei doi gardieni îl închiseră pe Cap de Leopard într-o casă de arest şi se duseră, fiecare acasă la el, să-şi facă bagajele. Pe când Dong Chao îşi împacheta lucrurile, un băiat din cârciumă din capul străzii îl căută şi-i spuse că în cârciumă îl aşteaptă un mandarin care voia să-i vorbească. — Cine e? întrebă gardianul. — Umila mea persoană nu-l cunoaşte, preacinstite domn. Mi-a zis să vin să vă chem acolo şi nimic altceva. Odinioară, pe timpul dinastiei Song, oamenilor aflaţi în slujba publică li se spunea duangong, adică preacinstite domn, şi aşa i se adresase gardianului şi băiatul de la cârciumă. Măgulit, Dong Chao se duse la cârciumă şi văzu acolo un om aşezat la o masă. Acesta avea bonetă cu însemnul norocului, robă lungă din mătase neagră şi încălţări de culoare închisă. — Vă rog să luaţi loc, preacinstite domn, se grăbi el să-l întâmpine pe gardian, bătând o plecăciune. — Umila mea persoană n-a avut onoarea să vă cunoască până acum. Cu ce vă pot fi de folos? — Luaţi loc. Veţi afla numaidecât, îi spuse omul. Dong Chao se aşeză la masă în faţa lui. Băiatul umplu masa cu băutură, mâncare şi fructe şi îi lăsă singuri. — Preacinstitul domn Xue Ba unde locuieşte? întrebă necunoscutul. — Pe strada din faţă, nu departe de aici, răspunse Dong Chao. Necunoscutul îl chemă pe băiatul care îi servea şi-i ceru să i-l aducă acolo şi pe Xue Ba. Trecu un timp, cam cât îţi ia sorbitul unei ceşti de ceai, şi Xue Ba îşi făcu apariţia. — Mandarinul acesta ne-a chemat să stăm cu el puţin de vorbă, îl lămuri Dong Chao pe noul-venit. — Aş putea să vă întreb care e nepreţuitul vostru nume? zise Xue Ba. 151

— Veţi afla pe dată. Mai întâi, să bem. Băiatul le turnă băutura. După câteva pahare, omul scoase din mâneca robei zece liang de aur şi-i puse pe masă. — Fiecare va lua câte cinci, în schimbul unui mic serviciu pe care vi-l cer. — Umilii de noi nici nu ştim cine sunteţi, cum să primim aurul? — Nu plecaţi la Cangzhou? — Umilii de noi am fost însărcinaţi de prefect să-l escortăm pe Cap de Leopard acolo. — Tocmai de aceea v-am tulburat de la treburile voastre. Sunt ofiţerul Lu Qian, omul de încredere al comandantului Gao Curtenitorul. Cei doi gardieni se grăbiră să-l salute respectuoşi. — Vai, Înălţimea voastră, cum am îndrăznit noi, nişte oameni de joasă condiţie, să stăm la masă în faţa voastră? exclamară ei. — Ştiţi că osânditul Cap de Leopard şi comandantul s-au avut la cuţite şi s-au înfruntat, urmă omul. Astăzi, comandantul mi-a ordonat să vă dau aurul ăsta. Speră că pe drum, undeva nu prea departe, într-un loc ascuns, să terminaţi cu Cap de Leopard şi să-i aduceţi un act care să-i probeze moartea de la autorităţile de acolo. Dacă prefectura îi va pune beţe în roată, comandantul nu va sta cu mâinile în sân, va duce el treaba la bun sfârşit. Să nu vă faceţi griji. — Mă tem că nu se poate, spuse Dong Chao. Documentul de la prefectură ne cere să-l predăm viu, nu mort. Condamnatul nici nu e vârstnic, să zicem că s-a prăpădit pe drum. O să dăm de necazuri. Mă tem că ne este peste putinţă ce ne cereţi. — Ia ascultă, bătrâne Dong, rosti colegul său. De ne-ar cere şi să murim şi tot ar trebui să ne supunem ordinelor comandantului Gao. Unde să mai punem, că ne dă şi aur curat prin mandarinul aici de faţă. Ce să mai vorbim! Împărțim juma-juma aurul şi cu asta, gata! Iar dacă îi facem pe voie, mai târziu el e cel care o să ne poarte de grijă. Nu departe de aici e un loc sălbatic, o pădure de pini, ei bine, acolo om vedea noi cum o să-i venim de hac, că de scăpat n-o să-l lăsăm să ne scape. Xue Ba luă aurul şi mai spuse: Lăsaţi pe noi, mărite mandarin. Treaba o s-o facem la cel mult cinci poştalioane de drum de aici, anume când vom intra în a doua parte a călătoriei. — Tot preacinstitul Xue Ba e pus pe fapte şi mai dârz! se bucură Lu Qian. Când veţi ajunge la locul cu pricina şi îi veţi face felul osânditului, să nu uitaţi să-i retezaţi pielea cu însemnul de aur de pe obraz, să mi-o aduceţi 152

drept mărturie. Atunci vă voi da încă zece liang, ca mulţumire. Aştept veşti bune. Să nu întârziaţi. Pe vremuri, în dinastia Song, înainte ca osândiţii să fie porniţi în exil, ei erau însemnaţi cu fierul roşu pe faţă. Fiind un lucru atât de urât, oamenii se fereau să-i spună pe nume şi aşa îl denumiseră jin yin, adică însemnul aurit. Cei trei mai băură un răstimp, Lu plăti şi apoi plecară fiecare la ale sale. După ce-şi împărţii-ă aurul, gardienii se întoarseră la casele lor, îşi luară bagajele, bastoanele, îl scoaseră pe Cap de Leopard de la arest şi se aşternură la drum. Ieşiră din oraş şi străbătură mai bine de treizeci de li înainte de a face o oprire. Pe atunci erau destule hanuri de-a lungul şoselelor, iar gardienii care escortau condamnaţii nu-şi plăteau camerele. După ce se odihniră o noapte, a doua zi de cu zori mâncară şi îşi reluară călătoria. Era prin luna a şasea, cald şi cu umezeală mare. Cap de Leopard nu suferise cine ştie ce când primise loviturile. Dar după două-trei zile de drum, fierbinţeala de peste zi îi iritase rănile. Mergea greu, abia târându-şi paşii. — Nepricopsitule! îi strigă Xue Ba. Până la Cangzhou sunt două mii şi ceva de li. Când o să ajungem dacă tu abia te mişti? — Umilul de mine, întâi am fost încolţit bine acasă la comandant, iar mai apoi am fost ciomăgit în sala de judecată. Zăpuşeala asta mi-a zgândărit aşa de tare rănile încât îmi vine greu să umblu şi astfel. — Mergi cum poţi, nu te lua după gura lui cârtitoare, îi spuse Dong Chao. — Ce năpastă pe noi, să ni se pună în cârcă un diavol ca tine, bodogănea tot timpul Xue Ba, nemulţumit. Se lăsa înserarea: Roata de foc a soarelui era pe cale de a se da afund, oglinda de jad a lunii avea curând să atârne la locul său pe cer, privită din depărtare ceea ce se zărea părea o aşezare nomadă, însă de aproape era o poartă de lemn pe jumătate deschisă. Călugării se-ndreptau spre templul lor vechi, deasupra pădurii ciorile îşi fâlfâiau aripile negre, de la ţărmul pescarilor se întindea nemărginirea, adus de vânt te asurzea cântecul zgomotos al cicadelor din copaci, veneau spre staule, alungate din urmă de frig, cirezi de vaci şi de oi, catârii şi caii obosiţi de drum suflau din greu. În seara aceea, traseră la un han de ţară. Cum intrară, gardienii îşi lăsară de o parte bastoanele şi îşi dădură jos din spate boccelele. Cap de Leopard îşi puse şi el desaga la pământ şi, înainte de a spune gardienii ceva, scoase câteva bucăţi de argint şi le dădu unui servitor comandându-i băutură, 153

mâncare şi orez. Când masa fu întinsă, îi rugă pe gardieni să mănânce împreună cu el. Pe când ospătau, cei doi oameni ai prefecturii mai porunciră şi ei de băut, astfel că în cele din urmă Cap de Leopard se îmbătă şi se prăvăli într-o rână, cu butucul legat de grumaz cu tot. Xue Ba puse apă într-un vas şi o fierse în clocot, după care o deşertă într-un lighean. — Spală-ţi picioarele şi o să dormi bine, instructore, zise el. Cap de Leopard se strădui să se ridice, dar nu se putea îndrepta din pricina greutăţii butucului prins de grumaji. — Ţi le spăl eu, hotărî gardianul. — Nu se cade, se grăbi osânditul să se împotrivească. — La drum lung, nu iei seama la ce se cade şi nu în asemenea treburi, îşi susţinu Xue Ba oferta. Cap de Leopard nu bănui câtuşi de puţin că totul nu era altceva decât o uneltire urâtă şi-şi întinse picioarele spre el. Gardianul i le înşfăcă numaidecât cu mâinile şi i le vârî în apa clocotită. Cap de Leopard ţipă de durere, smulgându-şi-le grabnic de acolo. Dar pielea de pe ele i se înroşise şi i se băşicase. — M-a secat la inimă de durere, strigă el. — Numai criminalii îi slujesc pe gardieni, unde-ai mai pomenit să fie pe dos? Ca să vezi! Mă învoiesc, cu dragă inimă, să-i spăl picioarele şi el mi-o întoarce, ba că apa e prea rece, ba prea fierbinte! Halal răsplată! Gardianul bombăni şi îl ocărî toată noaptea. Lui Cap de Leopard nu-i dădea mâna să-i răspundă. Se trânti pe o parte, tăcut. Gardienii schimbară apa şi ieşiră afară să se spele. Dormiră până la al patrulea geng sculându-se când ceilalţi călători din han erau adânciţi în somnul cel mai dulce, Xue Ba încălzi apă şi pregăti masa. Cap de Leopard se simţea ameţit. Nu-i era foame şi abia de se putea mişca. Xue Ba puse mâna pe ciomag şi-l obligă să se ridice. Dong Chao îi dădu o pereche nouă de încălţări de paie cu cheutori şi legături din cânepă. Cap de Leopard îşi privi picioarele pline cu băşici şi-şi căută încălţările vechi, moi, dar acestea parcă intraseră în pământ. Neavând de ales, fu nevoit să şi le pună pe cele noi. Plătiră şi ieşiră din han pe la al cincilea geng. După nici trei li de drum, Cap de Leopard nu mai era în stare să meargă. Încălţările tari, de paie, îi rupseseră băşicile şi tălpile însângerate îl ardeau, încât abia se mai târa şi din gură îi ieşeau gemete fără încetare. — Mişcă mai repede! îl bruftuluia Xue Ba. Daca nu, o să te mân eu din urmă cu ciomagul. — Înduraţi-vă de mine, mai-marii mei! Umila mea persoană n-ar cuteza de bunăvoie să se lase pe tânjeală şi să lungească mai mult decât trebuie 154

călătoria. Adevărul e că mă dor amarnic picioarele şi cu mare greu mi le pot mişca. — Te ajut eu, zise Dong Chao şi-l sprijini, dar şi aşa abia de făcură patru-cinci li din drum. Era limpede acum că nu putea înainta mai repede. În faţa lor, se zărea o pădure blestemată, învăluită în ceaţă. Ajunseseră în Pădurea mistreţilor, primul loc cu adevărat periculos în drumul lor. În vremurile dinastiei Song, dacă se afla cineva care îl ura peste măsură pe surghiunit, el îi cumpăra pe gardienii din escortă punându-i să-l omoare aici pe osândit. Şi astfel nimeni nu ar fi putut să spună câţi oameni nedreptăţiţi îşi pierduseră viaţa în acest loc blestemat. Gardienii noştri intrară şi ei cu Cap de Leopard în pădurea nefastă. — În cinci ore n-am făcut nici zece li, se plânse Dong Chao. În felul ăsta nu mai ajungem noi la Cangzhou. — Nici eu nu mai pot. Să ne odihnim puţin, zise Xue Ba. Cei trei pătrunseră în inima pădurii, apoi îşi dădură jos desagile. Şi le puseră lângă un copac. „Oh!” gemu din rărunchi Cap de Leopard. Se rezemă de un pin şi se lăsă să alunece la pământ. — Stând după tine la fiece pas, drumul ăsta mi-a scos sufletul din mine, zise Dong Chao. Tragem un pui de somn şi pe urmă plecăm mai departe. Gardienii îşi aruncară bastoanele şi se întinseră sub un copac. Închiseră ochii, dar curând săriră în picioare, ţipând. — Ce vi s-a întâmplat, mai-marii mei? întrebă Cap de Leopard. — Abia aţipisem, când ne-am dat seama că aici locul e slobod. Teama cai să pleci nu ne dă pace şi nu putem să închidem un ochi. — Sunt un om drept, am aflat amărăciunea judecăţii şi n-aş putea fugi nicăieri. — Cine te crede? Numai de te-am lega am fi şi noi liniştiţi. — Dacă asta vă stă în gând, faceţi-o! Cum aş putea să spun nu? Xue Ba scoase o frânghie de la brâu şi îi înfăşură mai întâi bine mâinile şi picioarele, apoi îl legă cu totul, zdravăn, de copac. O dată sfârşită treaba, gardienii îi dădură roată jur-împrejur şi apucându-şi bâtele în mâini se apropiară de el: — Nu noi am vrut să sfârşim cu tine, mărturisiră ei. Înainte de plecarea noastră, ofiţerul Lu Qian ne-a transmis acest ordin din partea comandantului Gao. Ni s-a spus să-ţi luăm viaţa aici şi să ne întoarcem cu însemnul aurit. Chiar de-am fi mers mai mult, tot ai fi murit. Iar de-o facem aici, măcar izbutim şi noi s-ajungem mai repede la casele noastre. Să nu ne 155

porţi pică. Nu noi am vrut-o, ci ăi mari. Ia aminte: de azi într-un an, are să fie prima pomenire de la moartea ta! Ni s-a pus în vedere să încheiem totul degrabă, e vremea să dăm socoteală de împlinirea ordinului. Cap de Leopard îi asculta înmărmurit. Lacrimile îi curgeau şiroaie. — Mai-marii mei, între noi n-a fost nicicând vreo ură. Cruţaţi-mă şi nam sa vă uit nicicând! — Ce tot spui? N-avem cum să te salvăm, zise Dong Chao. Xue Ba ridică bâta, gata s-o repeadă peste ţeasta lui Cap de Leopard. Ce păcat să piară, ca şi cum n-ar fi fost, un erou ca el. Pe zece mii de li, spre Izvorul galben56, nu-i un han. În noaptea asta, în a cui casă îi va odihni spiritul pribeag? La urma urmei, de veţi voi să aflaţi ce s-a întâmplat cu Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

56

Între vechile credinţe populare chinezeşti era şi aceea a existenţei, la izvoarele adânci ale Fluviului Galben, a unei lumi subpământene, la care se întorcea, după moarte, pentru judecată şi pedeapsă partea animală, po, a sufletului omenesc. (Cealaltă parte a sufletului, hun, se înălţa la cer). 156

CAPITOLUL IX MĂRITUL MANDARIN ARE CASA DESCHISĂ PENTRU OASPEŢI DE PRETUTINDENI; CAP DE LEOPARD ÎL ÎNVINGE ÎN LUPTĂ PE INSTRUCTORUL HONG Imnul potârnichii: Vânturi mii şi mii, din vechime-aceleaşi, biciuind şi cerul, dar pavilionul închinat frăţiei este veşnic: nu-i erou măreţ să nu bage spaima-n oasele de nadă ale celor slabi. Dacă Profunzime nu l-ar fi scăpat pe Cap de Leopard din gheara morţii, ar mai fi putut Măritul Mandarin să facă dovada numelui înalt care i s-a dat? Doar când se ciocnesc în încăierări luptători turbaţi şi chiar caii lor luând figuri hidoase, vrând-nevrând ei fac schimb de măiestrie, cască tigrul gura să zdrobească laba de dragon, înfruntări pe viaţă şi pe moarte să se-aleagă unul dintre ei ca să muşte munţii şi să ţină-n frâu un ocean de oameni. Se spune că Xue ridicase bâta, gata s-o repeadă peste ţeasta condamnatului. Vorba noastră e însă înceată faţă de ce s-a petrecut atunci. Chiar în clipa în care bâta se afla în aer, de după nişte pini se auzi un răget puternic, ca un tunet, un toiag monahal se năpusti asupra bâtei şi o lovi aruncând-o cât colo. Un călugăr gras ţâşni dintr-un salt la lumină. — De când stau eu şi vă tot ascult! strigă el. Călugărul avea pe el o sutană neagră, iar la brâu îi atârna un cuţit. Învârtind toiagul pe care-l ţinea în mână se apropia ameninţător de gardieni. Cap de Leopard deschise ochii şi-l recunoscu în omul acela pe Lu Profunzime. — Opreşte-te, frate! Am ceva să-ţi spun, se grăbi el să-i strige. Profunzime îi dădu ascultare. Cei doi gardieni rămaseră stană locului. — Nu e vina lor, rosti Cap de Leopard. Comandantul Gao e cel care l-a trimis pe Lu Qian la ei, ordonându-le să-mi ia viaţa. Ar fi putut ei să nu se supună? Îi omori pe nedrept! Călugărul îşi smulse cuţitul din teacă şi îi tăie osânditului frânghia cu care fusese legat, ajutându-l apoi să se scoale de jos. — Frate, îi vorbi Profunzime lui Cap de Leopard. Chiar din ziua când ai cumpărat sabia şi ne-am despărţit, am fost neliniştit. După ce ai fost condamnat, n-am avut cum să te scap. Am aflat că ai fost surghiunit la Cangzhou şi te-am aşteptat la ieşirea din oraş, dar acolo, nici urmă de tine. 157

Apoi mi s-a spus că ai fost închis într-o casă de arest şi l-am văzut pe băiatul de la cârciumă căutându-i pe gardieni şi zicându-le că un mandarin vrea să le vorbească. Atunci am intrat la bănuieli. Nu te puteam lăsa singur pe mâna lor. De teamă să nu-ţi facă de petrecanie pe drum, m-am luat după voi. Am stat şi eu la hanul la care te-au dus cei doi corbi. Aseară, i-am văzut cum îşi făceau semne şi cum ţi-au opărit picioarele cu apă clocotită şi tare aş fi vrut să le sucesc gâtul, dar hanul era plin şi mi-a fost teamă că n-am să le pot veni de hac şi să te salvez. Îmi dădusem seama prea bine că ticăloşii ăştia n-aveau gânduri bune cu tine, şi trebuia neapărat să te smulg din mâinile lor. Pe la al cincilea geng, când aţi ieşit din han, eu o şi pornisem spre pădurea de aici. Aveam de gând să le iau piuitul corbilor ăstora şi când am mai văzut că vor să te ucidă, chiar că nimic nu m-a mai oprit să-i zdrobesc. — De vreme ce m-ai salvat, lasă-le viaţa! îl îndemnă Cap de Leopard pe Profunzime. — Numai de dragul fratelui meu nu vă fac pilaf, corbilor! Acum vă cruţ! Sprijiniţi-l degrabă pe fratele meu, le porunci el gardienilor în timp ce-şi băga cuţitul în teacă. Haide, veniţi cu mine. Îşi apucă toiagul şi o luă înainte. Cei doi paznici nu îndrăzniră să-i întoarcă vorba. — Scapă-ne, instructore Lin, se rugară ei. Îşi puseră desagile la spinare, îşi luară bâtele şi îl sprijiniră pe Cap de Leopard. Tot ei îi cărau, şi desaga osânditului, şi astfel ieşiră din pădure. După trei-patru li de mers, la intrarea într-un sat, zăriră o cârciumă mică. Intrară cu toţii şi se aşezară la o masă. În faţă, pe drumul de poştă era un sat în preajma unui râu. Totul era verde, piersici şi sălcii, câteva rodii roşii stăteau în umbră. Dincolo de porţi se întindeau câmpuri cu cânepă şi orez, sub ferestre se lăfăiau lotuşi măreţi. Se legăna uşor panoplia prinsă pe zidul cârciumii, acoperitoarea uşii era scurtă şi făcută din stuf. Lângă pereţi erau rânduite vase de lut, pline ochi cu alcool alb şi rece; pe rafturi erau ulcele de porţelan din care se împrăştia aroma băuturii proaspete. Cârciumarul era un ţăran cu părul alb şi tocmai atunci se nimerise să spele vasele; o fată în bluză roşie îi turna apă şi zâmbea. Cei patru îl chemară pe jupân şi comandară cinci-şapte jin de carne, două vase cu alcool şi mai multe pâinici. Cârciumarul le turnă băutura. — Am putea să ştim de la ce templu sunteţi, părinte? întrebară gardienii.

158

— De ce vreţi să ştiţi, nemernicilor? râse Profunzime. Nu cumva ca să aibă Gao Curtenitorul de unde să mă ia? Unora le-o fi frică de el, dar mie nu. Dacă dau de ticălosul ăsta, o să-i trag trei sute de lovituri cu toiagul. Cei doi gardieni nu mai îndrăzniră să deschidă gura. Mâncară, îşi luară boccelele şi celelalte lucruri, plătiră şi plecară din cârciumă. — Unde ai de gând să ne duci, frate? întrebă Cap de Leopard. — Când faci moarte de om trebuie să te cureţi de sânge, iar când scapi viaţa unui om, trebuie să-l ştii pe acesta în deplină siguranţă. Nu pot să am pace dacă nu te duc chiar eu până la Cangzhou. Auzindu-l, gardienii se văicăriră în taină: „E de rău! Asta ne strică toate planurile. Ce-o să ne facem la întoarcere? Dar n-avem încotro, trebuie să-i dăm ascultare şi să batem tot drumul”. Astfel că, o dată porniţi la drum, gardienii mergeau atunci când Profunzime le cerea să meargă şi se odihneau când le poruncea acesta. Cine i s-ar fi putut împotrivi? În cel mai bun caz, el i-ar fi ocărit, iar în cel mai rău i-ar fi snopit în bătăi. Cei doi gardieni nu îndrăzneau nici măcar să şoptească o vorbă, de frică să nu-l mânie pe călugăr. După două poşte de drum, închiriară o căruţă, în care-l puseră pe Cap de Leopard, ei trei ţinându-se pe jos în urma căruţei. Ştiindu-se vinovaţi, gardienii se purtau cu grijă şi supuşenie, ca să nu-şi piardă viaţa. Profunzime cumpăra de fiecare dată băutură şi carne pentru Cap de Leopard şi din acestea le dădea şi gardienilor să se înfrupte. La popasuri, călugărul şi osânditul se culcau devreme şi se sculau târziu. Gardienii erau aceia care făceau focul şi găteau bucatele. Cine ar fi cârtit împotriva călugărului? Numai că, în taină, ei tot ţineau sfat: „Am fost făcuţi prizonieri de către călugărul ăsta. La întoarcere, comandantul Gao o să ne distrugă”. „Am auzit că la grădina de zarzavat a templului Chipul Patriei ar fi venit un călugăr nou”, spuse Xue Ba. „Îl cheamă Lu Profunzime. El trebuie să fie. Când o să ne înapoiem le dezvăluim adevărul: cum o dată ajunşi în Pădurea Mistreţilor eram gata să sfârşim cu surghiunitul, dar el a fost salvat de călugăr, care l-a dus, târândune şi pe noi după el, până la Cangzhou. În felul acesta, Cap de Leopard ne-a scăpat din mână. Dăm înapoi aurul primit şi-l lăsăm pe Lu Qian să-i ia urma călugărului. Noi doi ne spălăm pe mâini şi ieşim curaţi, din afacerea asta”. „Bine, chiar aşa o să facem”, încuviinţă Dong Chao. Despre altele pe care şi le-au mai spus nu vom mai vorbi. Dar să lăsăm lucrurile mărunte la o parte. Supravegheaţi de călugărul care nu-i scăpa din ochi, gardienii au mărşăluit şaptesprezece-optsprezece zile la rând şi le mai rămăseseră de străbătut doar vreo şaptezeci de li până 159

la Cangzhou. Şoseaua trecea tot prin sate şi nu-i mai aştepta niciun fel de loc sălbatic sau pustiu, aşa că, liniştit de siguranţa pe care o ofereau împrejurimile, Profunzime opri într-o pădurice de pini, să se odihnească. — De aici mai e puţin până în Cangzhou, frate, îi zise lui Cap de Leopard călugărul. Drumul e înţesat de lume, nu mai aveţi de trecut prin pustietăţi, am avut grijă să întreb de asta. Ne luăm aşadar rămas bun. O să ne vedem noi într-o bună zi. — Întoarce-te, frate, încuviinţă Cap de Leopard. Spune-i socrului meu că sunt bine. Mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o. Dacă nu voi muri, te voi răsplăti cum se cuvine. Profunzime îi dădu douăzeci de liang de argint. — Nemernicilor, le spuse el gardienilor, întinzându-le doi-patru liang de argint, aveam de gând să va retez căpăţânile. V-am cruţat vieţile voastre de corbi numai de dragul fratelui meu. Mai e puţin de mers. Să nu care cumva să umblaţi iar cu gânduri rele. — Cine-ar îndrăzni? răspunseră ei privind arginţii. Ce-am făcut mai înainte a fost din ordinul comandantului Gao. — Capetele voastre, corbilor, să fie oare ele mai tari decât pinul ăsta? le mai zise Profunzime gardienilor, fixându-i cu privirea. — Ba sunt doar din carnea părinţilor noştri, pusă peste nişte biete oscioare, răspunseră ei. Profunzime îşi roti toiagul şi-l abătu asupra unui pin. Toiagul pătrunse adânc în trunchiul copacului şi acesta din urmă căzu la pământ, ca şi cum, ar fi fost muşcat de limba unei securi. — Dacă vă mai intră în capete cine ştie ce gărgăuni, nemernicilor, le strigă el ameninţător, atunci veţi păţi ca şi pomul ăsta! Prinse toiagul în mâna cealaltă şi plecă, spunând: — Ai grijă de tine, frăţioare! Dong Chao şi Xue Ba rămaseră, de uimire şi teamă, cu gura căscată şi limba spânzurându-le în afară şi abia într-un târziu îşi veniră în fire. — Să mergem, mai-marii mei, îi trezi din starea lor Cap de Leopard. — Cumplit călugăr! şoptiră ei. Să doboare un pom dintr-o lovitură! — Şi asta încă nu-i nimic! le spuse Cap de Leopard. La templul Chipul Patriei a scos un plop din rădăcini! Cei doi clătinară din cap unul spre altul. Aflaseră acum, aşa cum bănuiseră, cine era cu adevărat călugărul. Plecară toţi trei, lăsând pădurea în urmă. Pe la amiază, pe marginea şoselei zăriră o cârciumă.

160

Pe vechea şosea, într-un sat singuratic, aşezată la drumul cel mare era o cârciumă. Pe malul pe care se afla ea creşteau sălcii şi plopi, panoplii aurii îi atârnau pe perete aplecate în jos; sub mal se întindea o haltă verzuie plină cu lotuşi în floare, steagul cârciumii unduia umflat de vânt. Liu Ling era pictat întins pe pat, într-o altă pictură pe zid. Li Bai57 dormea beat, mai încolo apărea un ţăran al cărui curaj fusese aţâţat de alcool, un bătrân cu chipul sălbatic sorbise tărie, şi el, din aceeaşi licoare. Erau înfăţişaţi şi nemuritori şi frumoase de odinioară, opriţi cu toţii să se uite ca la o minune, dar şi mandarini şi militari care veneau înspre ei. Cei trei intrară în cârciumă. Cap de Leopard îi rugă pe gardieni să se aşeze pe locurile de onoare. Dong Chao şi Xue Ba începuseră şi ei să se simtă mai în largul lor. În local erau multe mese, şi vreo cinci băieţi abia pridideau să toarne în pahare, să umple mesele cu de toate. Cap de Leopard şi cei doi gardieni aşteptară jumătate de oră58 şi nimeni nu se apropie de ei să-i întrebe ce doresc. Pierzându-şi răbdarea bătură în masă. — Ospitalier mai eşti, jupâne, strigă Cap de Leopard. M-ai văzut că sunt un osândit şi nu m-ai luat în seamă, crezând că vreau să beau pe degeaba. Ce purtare e asta? — Nu-mi înţelegi gândurile bune, prietene, se scuză patronul. — Care gânduri bune? Că nu-mi dai nici de-ale gurii, nici băutură? — În apropiere trăieşte un mare moşier, prietene, pe numele de familie Chai şi pe numele personal Jin. Noi îi zicem Măritul Mandarin Chai, iar printre tâlhari el este cunoscut sub porecla de Micul Vârtej. Omul ăsta este urmaş al familiei imperiale de pe vremurile dinastiei Zhou59. De când Chen Qiao a renunţat la tron, împăratul întemeietor al dinastiei Song60 i-a acordat titlul Arcul de Fier. De atunci, nimeni nu îndrăzneşte să se pună cu el. Chai Jin şi-a făcut un obicei din a-i primi la el pe toţi bărbaţii bravi. Vreo treizeci sau cincizeci, nu ştiu prea bine, trăiesc în casa lui, iar nouă ne-a dat poruncă să-i trimitem pe toţi cei aflaţi în surghiun, ca să-i ajute cu bani. Ei, 57

Liu Ling, general şi poet din vechime (Dinastia Jin din vest, 265-316). Li Bai, poet clasic (701-762). 58 Bange shiehen, jumătate de oră, de fapt o oră din zilele noastre. Chinezii împărţeau ziua în douăsprezece perioade a câte două ceasuri, fiecare oră având corespondent unul din cele douăsprezece animale zodiacale. 59 Zhou, a treia eră dinastică a Chinei, situată între secolul al XI-lea şi anul 771 î.e.n. Şi restabilită pentru puţină vreme, în secolul al VI-lea şi al X-lea ale erei noastre, între anii 557-581 şi 951-060. 60 Dinastia Song, 960-1279. 161

bine, dacă-ţi pun pe masă de mâncare şi de băut, o să te înfrupţi pe săturate şi o să te înroşeşti la faţă. Atunci el o să creadă că ai destui arginţi şi n-o să te mai ajute cu nimic. Vezi că am gânduri bune? — În Capitala Răsăriteană, le spuse Cap de Leopard gardienilor, am auzit de multe ori, printre militari, pronunţându-se numele Măritului Mandarin Chai. Aşadar, aici trăieşte. Ce-ar fi să ne ducem până la el? Gardienii chibzuiră o vreme, apoi primiră. Îşi luară lucrurile şi-l întrebară pe cârciumar încotro trebuiau s-o apuce ca să ajungă la moşia Marelui Mandarin. — Luaţi-o înainte, îi lămuri acesta, şi după vreo trei li o să treceţi peste un pod de piatră. După vreo două cotituri, o să daţi peste un conac măreţ. Al lui este. Cei trei îi mulţumiră şi, într-adevăr, peste nici trei li se aflară la podul de piatră. După pod, drumul trecea peste o câmpie şi ei putură să zărească de departe conacul, împrejmuit de o mare de verdeaţă. Conacul era înconjurat, pe cele patru laturi, de un canal, pe malurile căruia creşteau copaci înalţi, care ascundeau aproape cu totul zidurile. După câteva cotituri, se treziră în faţa conacului. Poarta e pusă parcă în întâmpinarea drumului cu colb gălbui, tot astfel cum, muntele primeşte la sânul său dragonul negru; zeci de mii de crengi de piersic se despletesc precum pâraiele de munte, mii de pomi înfloresc ca în livada din valea de aur. În încăperea centrală sunt în toate anotimpurile flori rare; în faţa intrării sunt privelişti care mai de care mai minunate, cât ţine anul. Deasupra uşii clădirii principale se află o pancartă aurită purtând înscrisul titlului imperial. Streşinile de culoare purpurie şi olanele verzi ale acoperişului ocrotesc şi împodobesc templul înalt şi măreţ, de rangul al nouălea. Cu măiestrie-s făcuţi căpriorii pictaţi şi pilonii sculptaţi, vrednici de o casă de asemenea nobleţe. Stăpânul ei, chiar dacă nu se înrudeşte cu dinastia de azi, e neapărat dintr-o familie princiară străveche. Ajunşi în dreptul conacului, cei trei băgară de seamă că pe balustrada largă a podului din fata intrării stăteau patru-cinci argaţi. După ce îi salutară, Cap de Leopard fu acela care le vorbi: — Vă supărăm, fraţilor, rugându-vă să-l înştiinţaţi pe Marele Mandarin că un surghiunit din capitală, pe nume Cap de Leopard, imploră să fie primit. — N-ai noroc! De-ar fi fost acasă, pe dată ar fi dat în cinstea ta un ospăţ şi ţi-ar fi dăruit bani. Dar e dus la vânătoare de azi-dimineaţă. — Şi când se întoarce? 162

— Greu de zis! Poate să se odihnească la conacul răsăritean şi poate nu. Cine poate şti? — Dacă aşa a fost să fie să n-am noroc, plecăm. Se îndepărtară de conac, luând-o înapoi pe drumul pe care veniseră. Cap de Leopard era întunecat la chip. Dar după vreo jumătate de li zăriră în depărtare, ieşind dintr-o pădurice şi gonind spre conac, un pâlc de oameni călări. Nu era unul să nu fie chipeş şi să nu arate a viteaz. Vreo zece bidivii mândri fornăiau pe nările largi. Alaiul avea două-trei steaguri, ce te orbeau cu lucirile lor ca nişte sori. Călăreţii purtau pălării mari de fetru, colorate în alb şi în negru, asemănătoare unor frunze de lotus răsturnate; la pălării aveau panaşe stacojii ce arătau ca florile de lotus răsfirate. În tolbe de forma peştilor zburători duceau arcuri fine, pictate măiestrit şi încrustate cu aur; în clondire ca nişte lei aveau săgeţi drepte, cioplite frumos. Pe lângă alai goneau câini mari şi zvelţi pentru fugărit cerbii, iar în jur zburau şoimii de adus iepurii săgetaţi. Celelalte arme bine ascuţite abia puteau fi zărite, fiind vârâte adânc sub oblâncul şeilor; tobe şi gonguri pictate vibrau în goana cailor, scoţând sunete metalice. Legat strâns de şei era vânatul de păsări sălbatice, iar sus pe cai fiarele aprige ale munţilor. Călăreţii înaintau mândri şi bravi ca prinţii din vechime şi cu o măreţie firească, nu mai prejos decât aceea a împăratului moştenitor. În mijlocul alaiului era un mandarin, călare pe im armăsar alb ca neaua şi cu coama vălurită. Omul avea sprâncene de dragon şi ochi de phoenix, dinţi albi, strălucitori, buze roşii, mustaţă cu colţurile-n jos şi o bărbuţă. Arăta de vreo treizeci şi patru-treizeci şi şase de ani. Era îmbrăcat într-o robă înflorată de mătase purpurie, brodată pe piept şi strânsă pe mijloc cu o cingătoare lată, cu încrustaţii de jad. Pe cap purta o bonetă neagră cu colţurile răsucite. În picioare avea încălţări înalte, negre cu dungi verzi, împodobite cu cusături fine cu fir de aur. Ducea un arc şi o tolbă cu săgeţi. „Oare el să fie?” îşi zise Cap de Leopard. Dar nu îndrăzni să întrebe cu glas tare. — Cine este osânditul? vru să ştie nobilul bărbat, apropiindu-se de Cap de Leopard. Acesta din urmă se grăbi să salute prea plecat şi spuse: — Umila mea persoană a fost instructor al Gărzilor imperiale. Mă numesc Cap de Leopard. L-am înfruntat pe comandantul Gao şi acesta mi-a găsit o vină şi m-a trimis să fiu judecat la prefectura Kaifeng. Acolo am fost osândit şi surghiunit la Cangzhou. În cârciuma din vecinătate am fost 163

înştiinţat că Măritul Mandarin Chai, bărbatul brav şi mărinimos care ţine, pe lângă el tot oameni viteji, locuieşte aici şi atunci am venit înadins să-l cunosc şi să-l salut. Din nefericire, n-am avut norocul să dau ochii cu dânsul. Mandarinul sări din şa şi se repezi spre el. — Îmi pare tare rău că nu m-ai găsit acasă ca să-ţi fac o primire pe cinste, zise Chai Jin, salutând şi el până la pământ. Cap de Leopard îi întoarse numaidecât plecăciunea. Măritul Mandarin îl prinse pe condamnat de braţ şi se îndreptă cu el spre conac. Argaţii deschiseră larg porţile. În faţa sălii centrale, cei doi, oaspete şi gazdă, se înclinară, cum o cerea obiceiul, unul în faţa celuilalt. — Numele vostru glorios îmi este cunoscut, vorbi gazda. Nu mă aşteptam ca astăzi să intraţi în casa noastră umilă. Aş fi fericit dacă aş putea să vă fiu de folos cu ceva. — Nemernicul de mine am auzit de mult de faima voastră, care a răzbătut peste mări şi ţări. Lumea întreagă vă stimează. Este un fapt uluitor ca astăzi, surghiunit, să am marea bucurie să vă întâlnesc. Chai Jin ţinu cu tot dinadinsul ca oaspetele său să ocupe locul de onoare la masă. Dong Chao şi Xue Ba se aşezară şi ei. Însoţitorii nobilului bărbat descălecară şi trecură în locuinţele din spate, să se odihnească. Dar, despre ei nu vom mai vorbi. Marele Mandarin porunci să se aducă băutura. Curând, mai mulţi argaţi puseră pe masă un platou cu carne, unul cu brioşe şi o oală cu alcool încălzit. La sfârşit, fu adusă o tavă plină cu orez, peste care tronau zece şiraguri de bănuţi. — Oamenii de la ţară nu fac deosebirea între ceea ce este nobil şi de rând. De unde să ştie ei să vă preţuiască, instructore? Luaţi astea de aici! le porunci el slugilor. Aduceţi mai întâi o cutie cu poame şi ceva de băut, apoi înjunghiaţi o oaie. Pregătiţi-o repede! — Nu este nevoie, Mărite Mandarin! spuse Cap de Leopard, ridicânduse. Bucatele de pe masă ajung cu prisosinţă. — De ce vorbiţi astfel? Aţi bătut atâta drum până la mine, instructore, şi nu se cade din partea mea să vă primesc oricum. Argaţii se grăbiră să vină cu poamele şi băutura. Chai Jin se ridică şi închină trei pocale în cinstea lui Cap de Leopard. Acesta mulţumi, golind şi el cupa tot de atâtea ori. — Iertaţi-mă câteva clipe, instructore, se scuză gazda.

164

Îşi scoase arcul şi săgeţile şi apoi îi invită pe gardieni să bea împreună cu el. Abia atunci se aşeză pe locul gazdei. Cap de Leopard ocupa locul de onoare, iar gardienii şedeau lângă el. Masa era încărcată cu băutură, poame, bunătăţi rare din mare. Marele Mandarin avu grijă ca ibricul cu băutură să dea de trei ori ocol mesei. — Să vină supa! porunci el. După supă, mai goliră încă vreo şapte pahare de fiecare om şi în clipa aceea un argat vesti sosirea maestrului de arme. — Prea bine! se bucură gazda. Chemaţi-l aici. Puneţi-i repede un tacâm. Când îl văzu pe maestru intrând, Cap de Leopard se ridică în picioare. Cu o bonetă pe cap şi cu pieptul scos în afară, omul înainta în încăpere, plin de sine. „Trebuie să fie învăţătorul în artele militare al Marelui Mandarin”, gândi Cap de Leopard şi-i spuse, înclinându-se: — Cap de Leopard vă salută cu mult respect. Omul nu-i întoarse salutul şi nici măcar nu-l luă în seamă. Cap de Leopard nu mai îndrăzni să-şi salte privirea din pământ. — Oaspetele meu este instructorul militar Cap de Leopard de la garnizoana imperială. Vă rog să faceţi cunoştinţă, i se adresă gazda noului venit, care nu era altul decât instructorul militar Hong. La aceste vorbe, Cap de Leopard se lăsă în genunchi, prosternându-se în faţa instructorului. — Ridică-te, nu e nevoie de plecăciuni! spuse Hong şi nici măcar nu se înclină. Marele Mandarin se tulbură. Cap de Leopard bătu două mătănii, apoi se ridică şi rămase în picioare. Fără să schiţeze nici cel mai mic gest de politeţe, Hong se aşeză pe locul de onoare. Lucrul acesta nu-i plăcu gazdei. Cap de Leopard se aşeză alături, la rând cu gardienii. — Mărite Mandarin, rosti Hong, pentru ce vă purtaţi cu atâta mărinimie cu un surghiunit? — Omul acesta nu este de-o seamă cu ceilalţi, răspunse Chai Jin. De ce-l socotiţi mai prejos decât este, maestre? Doar a fost instructor al gărzii imperiale. — Dumneavoastră îndrăgiţi peste măsură artele marţiale, preamărite, iar surghiuniţii ăştia trag foloasele de pe urma dumneavoastră. Oricine zice că e instructor este primit la conac cu mâncăruri şi băuturi alese şi umplut de bani. Sunteţi prea credul, Mărite Mandarin! Cap de Leopard nu scoase un cuvânt.

165

— După înfăţişare, e greu să-ţi dai seama. Totuşi el e oaspetele meu şi se cade să te porţi cu el ca atare. Înciudat de ultimele cuvinte ale gazdei, Hong sări în picioare şi zise: — Eu nu-l cred! Mai întâi să ne întrecem în luptă şi se va vedea atunci cine-i el cu adevărat. — Bine! Prea bine! râse gazda. Ce părere aveţi, maestre Cap de Leopard? — Umila mea persoană n-ar îndrăzni… „Îi e teamă, tocmai fiindcă nu ştie să lupte”, îşi zise Hong şi stărui să-şi încerce amândoi puterile. Chai Jin dorea nu numai să cunoască îndemânarea oaspetelui, dar şi să-l vadă pe acesta că-l învinge pe Hong şi că-i astupă gura. Cu aceste gânduri zise: — Să bem dar. Lupta poate începe mai încolo, când luna va fi pe cer. Băură încă cinci-şapte pahare. În răstimpul acesta luna se înălţase pe bolta cerului, luminând ca ziua. Chai Jin se ridică de la masă şi spuse: — Întreceţi-vă, maeştrilor! „Hong ăsta este învăţătorul Marelui Mandarin şi atunci nu se cade să-l dobor la pământ”, gândi Cap de Leopard. — Instructorul Hong se află de puţină vreme în casa mea, rosti gazda, zărind şovăiala de pe chipul surghiunitului, şi n-are pereche în luptă. Vă rog să nu mă refuzaţi. Vreau cu adevărat să văd în luptă îndemânarea amândurora. Chai Jin vorbise astfel, temându-se că, de obrazul său, Cap de Leopard nu-şi va da la iveală priceperea. Cuvintele lui avură darul de a-l linişti pe acela pentru care fuseseră spuse. — Vino, vino! îl chemă Hong pe Cap de Leopard, ridicându-se. Am să te încerc într-o luptă cu bâtele. Ieşiră cu toţii în spatele clădirii, unde era un teren viran. Argaţii aduseră mai multe bâte şi le puseră pe pământ. Instructorul Hong îşi scoase roba exterioară, şi-şi sumeţi poalele. Apoi alese o bâtă, luă poziţie de luptă şi chemă iarăşi: — Hai! Vino, vino! — Vă rog să vă alegeţi o bâtă, maestre, îi zise gazda lui Cap de Leopard. — Să nu râdeţi de mine, Mărite Mandarin, spuse Cap de Leopard. Luă o bâtă şi i se adresă lui Hong. Vă rog să mă învăţaţi, maestre. Hong îl măsură de sus şi până jos, de parcă ar fi vrut să-l înghită pe loc. Cap de Leopard păşi înainte, ţinând arma aşa cum se obişnuia în Shandong. Instructorul Hong îşi izbi bâta de pământ şi se repezi asupra potrivnicului.

166

Cei doi îşi încrucişară armele sub ploaia de lumină a lunii. Erau cu adevărat nemaipomeniţi. Iată cum se dezlănţuia tunetul de Shandong: Tunetul cel mare de Shandong faţă-n faţă cu prelunga lance de Hebei. Tunetul părea scuipat de gura unui peşte de pe alt tărâm, lancea şi ea, ca ivită din cuibarul unui şarpe uriaş. Tunetul smulgea din rădăcini copacii, lancea spulbera lianele şi lăsa în urmă locul gol. Doi dragoni în încleştare pentru-o perlă de pe mare, doi tigri încăieraţi, unul pe-altul să se-omoare sub o stâncă. După patru sau cinci înfruntări de felul acesta, Cap de Leopard sări afară din cercul luptei. — Puţină odihnă! strigă el. — De ce nu ne arăţi ce poţi, maestre? întrebă gazda. — Am fost învins, umilul de mine! — Cum aşa? Doar nu v-am văzut pe niciunul dintre voi doi la pământ! — Am pe grumaji butucul ăsta şi mă socotesc ca şi înfrânt. — Cum de nu m-am gândit! Nimic mai uşor! râse Chai Jin şi porunci argaţilor să aducă zece liang de argint. Când argintul fu adus, le vorbi astfel celor doi gardieni: Îndrăznesc să vă supăr cu un lucru. Scoateţi-i instructorului Cap de Leopard lemnul de pe grumaz. Mâine, la închisoarea din Cangzhou, dacă veţi avea necazuri, aruncaţi toată vina asupra mea. Aceşti zece liang de argint sunt ai voştri. Dong Chao şi Xue Ba nu îndrăzniră să nu-i dea ascultare lui Chai Jin, un nobil arătând atât de semeţ şi măreţ. Se gândiră să-i facă pe plac şi să-i ia şi banii, cu atât mai mult cu cât nu era niciun pericol ca surghiunitul să fugă. Xue Ba îi scoase osânditului butucul de pe grumaz. — Mai luptaţi-vă o dată! zise gazda. Văzându-şi potrivnicul atât de prevăzător, Hong se aruncă asupra lui, dispreţuitor. — Opriţi! strigă nobilul şi ordonă argaţilor să aducă un lingou de argint de douăzeci şi cinci de liang. Porunca îi fu îndeplinită cât ai clipi. Întrecerea dintre cei doi instructori nu e una oarecare, zise el atunci. Lingoul acesta este preţul ei şi va fi al învingătorului. Marele Mandarin dorea şi căuta din toată inima să-l facă pe Cap de Leopard să arate ce ştie, ori tocmai de aceea pusese cu bună ştiinţă argintul la bătaie. La rândul său, Hong era şi mâniat de venirea lui Cap de Leopard şi înfierbântat de argintul pe care-l jinduia. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva să piardă în luptă şi faptul acesta să-i micşoreze prestigiul; drept urmare, ridică bâta fluturând-o ca pe un steag, în figura de bătaie denumită: „torţa arde slava cerului”. „Marele Mandarin ţine cu tot dinadinsul ca eu să 167

câştig”, îşi zise Cap de Leopard şi schiţă şi el semnul de începere a luptei, făcând mişcarea: „datul ierbii la o parte în căutarea şarpelui”. — Hai! Vino, vino! strigă Hong, înaintând. Hong făcu un pas înainte, ridică bâta şi lovi. Cap de Leopard se retrase. Văzându-şi adversarul că se clatină pe picioare, acesta îşi culese bâta de la pământ, avântând-o în sus. Hong nu mai avu vreme să se acopere şi încercă să se tragă într-o parte, dar bâta potrivnicului îl plesni peste fluierul piciorului. Scăpă măciuca din mână şi se prăbuşi la pământ. Nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie, gazda porunci să se aducă de băut. Cei de faţă izbucniră cu toţii în râs. Instructorul Hong se zbătea să se ridice în picioare. Cu rânjetul până la urechi, argaţii îl sprijiniră să se scoale de pe jos. Hong plecă de acolo, negru de furie. Chai Jin îl prinse pe Cap de Leopard de braţ şi-l conduse în încăperea centrală. Acolo îl ospătă şi ceru să i se dea răsplata cuvenită. Apoi îl opri pe Cap de Leopard la conac şi câteva zile la rând o ţinură tot în ospeţe. La vreo săptămână, cei doi gardieni dădură semne de nerăbdare. Atunci gazda puse la cale o petrecere de bun rămas şi scrise două cărţi, pe care i le întinse lui Cap de Leopard, spunându-i: — Prefectul din Cangzhou mi-e prieten. Simţăminte adânci mă leagă însă de comandantul închisorii şi de paznicul şef. Acestora doi dă-le scrisorile şi ei or să se îngrijească bine de tine. Îl mai dărui cu un lingou de argint tot de douăzeci şi cinci de liang. Le mai oferi şi gardienilor încă cinci liang de argint. Chefuiră toată noaptea. A doua zi, cum se lumină, mâncară şi plecară la drum. Cap de Leopard avea ca şi mai înainte grumazul prins în butucul de lemn. Câţiva argaţi puşi de Chai Jin să le uşureze călătoria le purtau bagajele. În poarta conacului, Chai Jin se despărţi de oaspetele său, căruia îi promise: — Peste puţin, am să-ţi trimit veşminte pentru iarnă. — Cum aş putea să vă mulţumesc pentru mărinimia voastră, preamărite? spuse Cap de Leopard. Cei doi gardieni mulţumiră şi ei. Apucară pe drumul spre Cangzhou, unde ajunseră pe la vremea prânzului. Oraşul era mic, dar, şi aşa tot avea şase străzi şi trei pieţe. Se duseră de-a dreptul la prefectură şi depuseră actele. Prefectul îl preluă pe Cap de Leopard, întocmi un document de răspuns pentru capitală şi îl trimise pe osândit la închisoare. Cei doi gardieni se înapoiară cu documentul în Capitala Răsăriteană. Despre ei nu vom mai vorbi.

168

Vom spune ce i s-a mai întâmplat lui Cap de Leopard după ce a fost escortat la închisoare. Porţi până la cer şi ziduri groase, loc nemăsurat, ocrotit de apele adânci. Două şiruri mari de sălcii verzi mărginesc altarul regelui ceresc; câţiva pini în faţa închisorii cresc şi strecoară slabe raze de lumină. Cei ce intră în acest lăcaş şi de sunt chiar muşcători de cuie, ruginesc cum rugineşte fierul aruncat; dar acei ce ies sunt ca şi terminaţi: sângerează-ntruna şi-s fără ficat. O dată ajuns acolo, lui Cap de Leopard i s-a dat o încăpere doar pentru el. Când a fost dus să fie înregistrat, ceilalţi criminali au ieşit cu toţii să-l vadă. — Ai grijă, comandantul şi paznicul-şef sunt ca turbaţi, îl sfătuiră de la bun început ceilalţi. Nu ştiu decât să ne stoarcă de bani. Cine le dă mai mult, acela se bucură de o purtare mai bună din partea lor. Dacă n-ai bani, te aruncă în beci şi nu mai apuci să mai vezi soarele, fiindcă zadarnice or săţi fie rugăminţile fierbinţi să te scape cu viaţă ori să-ţi aducă moartea. Dacă, de cum ai pus piciorul aici, i-ai uns bine, te iartă şi de cele o sută de lovituri pe care ei le trag, aşa cum o cere regula noilor întemniţaţi: trebuie să le spui doar că eşti bolnav şi ei or să te tot amâne până ce te vor uita. Altfel, te ciomăgesc şi, după atâtea lovituri, ieşi din mâinile lor mai mult mort decât viu. — Bine că m-aţi învăţat, fraţilor! Cam cât ar fi bine să le dau, dacă, să zicem, aş avea ceva bani? — Ca să-i mulţumeşti, zece liang ar fi destul. Câte cinci de fiecare. Pe când vorbeau, paznicul-şef îşi făcu apariţia. — Care-i ăla care abia a venit? — Umila mea persoană e, zise Cap de Leopard, păşind înainte. Văzând că surghiunitul nu scoate niciun ban, paznicul şef se întunecă la chip. — Criminalule! ţipă la el. Când ai dat cu ochii de mine de ce nu ai îngenuncheat? De ce n-ai salutat cum se cuvine? Ştiu eu prea bine câte ai făcut în capitală! Citesc pe faţa ta, nemernicule, că n-ai să-ţi închei viaţa cu bine! O să putrezeşti aici! Noroc că mi-ai încăput mie pe mână! Fărâme o să te fac! Stai numai, şi-ai să vezi tu! Cât timp fu boscorodit astfel, Cap de Leopard nu ridică privirea. Ceilalţi osândiţi se împrăştiaseră de teamă. După ce paznicul îşi vărsă năduful, condamnatul dădu la iveală cinci liang de argint şi spuse zâmbind: — Frate mai mare, uite un umil dar. Te rog să nu mi-l respingi. — Ăștia-s pentru mine şi comandant? întrebă paznicul. 169

— Sunt doar pentru tine, frate mai mare. Pentru comandant am zece liang de argint, pe care te-aş ruga să-i înmânezi din partea mea. — Instructore Lin, zise paznicul, cu gura deschisă de data asta într-un rânjet până la urechi, am auzit şi eu de faima ta. Eşti cu adevărat un bărbat nemaipomenit. Fără doar şi poate că ţi-a copt-o comandantul Gao. Acum, fireşte, n-ai încotro, trebuie să înduri nedreptatea ce ţi s-a făcut, dar în cele din urmă ai s-o scoţi la capăt. Un om ca tine, nu numai că n-are să putrezească aici, ci o să ajungă într-o bună zi chiar mare demnitar. — Deocamdată sunt în mâna ta, râse Cap de Leopard. — Fii pe pace! ţinu să-l liniştească paznicul. Cap de Leopard scoase la iveală şi scrisorile Marelui Mandarin Chai şi îi spuse paznicului: — Îndrăznesc să te supăr cu aceste două scrisori. — Dacă mai ai şi carte de la Măritul Mandarin, la ce-ţi mai faci griji în privinţa noastră? O carte ca asta face cât un lingou de aur. Am să duc şi scrisoarea comandantului chiar acum. Peste puţin, când va sosi şi o să ordone să ţi se tragă o sută de lovituri, să-i zici: „M-am îmbolnăvit pe drum şi încă nu m-am înzdrăvenit!” O să pun şi eu o vorbă bună. Dar trebuie să nu care cumva să ne dăm de gol. — Îţi rămân îndatorat pentru sfaturi. Paznicul şef se îndepărtă, luând scrisorile şi argintul. Cap de Leopard oftă: „Cu bani, îi cumperi până şi pe zei! Cât adevăr în vorbele astea!” Paznicul opri pentru el zece liang şi-i dădu comandantului închisorii doar cinci arginţi şi scrisoarea. Şi pentru că nu-l costa nimic, adăugă de la el lauda că Lin era un bărbat brav. Mai spuse că Măritul Mandarin Chai îi lua apărarea în scris şi că după cât se părea, comandantul Gao îi vrusese răul cu orice preţ, surghiunindu-l, şi lucrurile stând aşa nu era nimic grav în privinţa noului venit. — Dacă Măritul Chai ne trimite carte, va trebui să ne îngrijim de el, zise comandantul şi trimise după surghiunit. Cap de Leopard tocmai stătea în celula sa, adâncit în gândurile cele mai întunecate, când fu chemat de un gardian. Acesta îl conduse în sala centrală. — Eşti nou venit la noi, îi vorbi comandantul. Întemeietorul dinastiei a lăsat porunca de a i se da fiecărui surghiunit proaspăt întemniţat aici o sută de lovituri. Pregătirea! — Umila persoană din faţa voastră a suferit rău pe drum din pricina îngheţului şi a vântului şi încă nu s-a refăcut. Cer ca bătaia să fie amânată. 170

— Încă nu s-a însănătoşit, repetă gardianul. Fie-vă milă de omul ăsta! — Dacă abia s-a pus pe picioare după boală şi mai suferă de pe urma ei, ordon să se amâne loviturile pentru atunci când se va face bine. — Osânditul care a văzut până acum de templul închisorii îşi ispăşeşte zilele astea pedeapsa. De ce nu l-am pune pe Cap de Leopard în locul lui? propuse paznicul-şef. Ordinul fu scris pe loc. Paznicul-şef îl conduse pe Cap de Leopard să-şi ia lucrurile şi să se mute la templu. — Instructore Cap de Leopard, îi spuse, te preţuiesc foarte mult. Munca asta de aici este cea mai puţin obositoare din toate câte sunt în închisoarea noastră. Nu ai altceva de făcut decât să aprinzi santal şi să speli podelele, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. De altfel, ai să-i vezi şi pe ceilalţi la treabă. Nu-i cruţăm cât e ziua de lungă. Iar pentru cei nerecunoscători, avem beciuri cumplite, unde o dată aruncaţi, pot să se roage oricât, cu lacrimi fierbinţi, pentru viaţă sau moarte. — Mulţumesc pentru grijă, răspunse Cap de Leopard şi mai scoase nişte arginţi. Te-aş mai supăra, dacă îmi îngădui, cu încă un lucru. M-ai putea scăpa de butucul ăsta de pe grumaz? — Bizuie-te pe mine, îl asigură paznicul-şef, luând argintul. Apoi acesta se grăbi să mai pună o vorbă bună pe lângă comandant şi jugul cu pricina fu numaidecât înlăturat. De atunci încolo, Cap de Leopard rămase să doarmă şi să mănânce la templu. Prins cu treaba zilnică, nici nu simţi când trecură patruzeci sau şaizeci de zile. Cum fuseseră bine mituiţi, comandantul şi paznicul şef se purtau bine cu el şi-l lăsau la buna lui voie. Nimeni nu-l reţinea de la nimic. Măritul Mandarin Chai i-a trimis prin cineva haine pentru iarnă şi alte bunuri, astfel că toţi surghiuniţii din închisoare ajunseseră să se bucure de mila lui Cap de Leopard. Dar să nu lungim vorba. Într-una din zilele aspre de sfârşit de toamnă, spre nămiezi, Cap de Leopard se afla, fără o treabă anume, în faţa închisorii, când se auzi strigat pe-nume. Întoarse capul şi văzu un om. De aici aceste vorbe de învăţătură: Focul cu limbile lui aproape că îi mistui viaţa. În vânt şi-n zăpadă, primi câteva lovituri. La urma urmei, dacă doriţi să ştiţi cu cine dăduse ochii Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

171

CAPITOLUL X CAP DE LEOPARD SE ADĂPOSTEŞTE LA TEMPLUL SPIRITUL MUNTELUI; OFIŢERUL LU QIAN DĂ FOC HAMBARELOR Raţiunea clară-a cerului nu poate fi învinuită, Înrăiţii nu-s în stare să săvârşească fapte bune: Fără vijelie şi crâşma sătească din vecinătate, L-ar fi mistuit, cu siguranţă, limbile de foc nebune. Singur în întuneric, a chibzuit cum s-o scoată la capăt, Dar că n-a fost ajutat de tării cereşti nu se poate spune, Cel cu sufletul curat miilor de morţi pe pământ le scapă Şi într-adevăr măreţia lui fără pereche-ntre-aleşi viteji îl pune. Se spune că, în ziua aceea, Cap de Leopard se plimba fără vreo ţintă, prin faţa închisorii, când se auzi strigat de cineva din spate. Întoarse capul şi îl recunoscu pe dată pe Li Al Doilea, om pe care îl ajutase cândva. Pe vremuri, Li, care era ospătar, îşi furase patronul. Fiind prins asupra faptului, urma să fie trimis în judecată, dar Cap de Leopard se pusese chezaş pentru el, dăduse înapoi toţi banii pe care acesta şi-i însuşise şi astfel îl scosese din greaua încurcătură. Cum în capitală Li nu se mai putuse tocmi cu niciun chip, tot instructorul Cap de Leopard fusese acela care îi plătise cheltuielile de drum, ca să-şi poală găsi de lucru în altă parte. Şi iată că se întâlniseră tocmai aici! — Ce cauţi aici, frate Al Doilea? întrebă Cap de Leopard. Li Al Doilea îngenunche şi spuse: — De când aţi avut bunătatea să-mi salvaţi viaţa şi mi-aţi dat şi bani să mă mut altundeva, am căutat pretutindeni de lucru. Până la urmă, am nimerit în Cangzhou, unde un cârciumar, pe nume Wang, m-a luat pe lângă el ca ajutor. Văzând el că sunt vrednic şi într-atât de priceput la gătit mâncăruri şi supe, încât i-am umplut prăvălia cu muşterii, ba i-am sporit şi afacerile, mi-a dat-o pe fiică-sa de soţie şi m-a făcut ginerele său. Acum socrii îmi sunt morţi, n-am rămas decât eu şi nevasta. Cârciuma noastră se află chiar în faţa garnizoanei. Eram tocmai în drum să-mi strâng bani de pe la clienţi, când v-am văzut înaintea mea, binefăcătorule! Cum de aţi ajuns aici? Cap de Leopard i se destăinui în câteva cuvinte. Li Al Doilea îl invită la el, chemându-şi soţia, să-i facă plecăciuni. 172

— N-avem pe nimeni apropiat, spuseră ei. Cerul v-a adus, binefăcătorule, în casa noastră! — Nu sunt decât un biet surghiunit şi n-aş vrea în niciun fel să vă ştirbesc renumele de oameni de treabă, spuse Cap de Leopard. — E cineva care să nu vă ştie oare? De ce vorbiţi aşa? Să vă aduceţi hainele să vi le spele şi să vi le coasă nevastă-mea. Li îl ospătă pe instructor şi noaptea târziu îl conduse la templu. A doua zi veni şi-l pofti din nou la el. Începură să se viziteze des: iar uneori cârciumarul îi trimitea supe şi ceaiuri la închisoare. Văzându-i cu ce respect şi credinţă se poartă faţă de el, Cap de Leopard le dăruia uneori bani pentru negustoria lor. Dar să lăsăm flecăreala şi să vorbim de-a dreptul. Timpul trecuse cum nu se poate mai repede. Venise iarna. Într-o zi, Li Al Doilea gătea în tindă, când cineva se strecură în cârciumă şi se aşeză la o masă. Curând, se mai furişă încă un om acolo. Primul părea ofiţer, iar al doilea doar însoţitorul lui. — Doriţi de băut? îi întrebă Li. Cel ce părea ofiţer scoase la iveală un liang de argint. — Ia argintul ăsta şi adu-ne trei-patru vase cu băutură de preţ. Când ne vor sosi oaspeţii, ai grijă să ne serveşti şi cu fructe şi cu bucate alese. Să nu aştepţi să ţi le cerem noi. Le alegi singur. — Ce fel de oaspeţi aveţi? vru să ştie cârciumarul. — Am să te supăr cu rugămintea de a te duce până la închisoare, ca să-i pofteşti aici pe comandant şi pe paznicul-şef. Dacă te întreabă cine îi cheamă, le spui că un mandarin vrea să le ceară sfatul într-o chestiune şi că sunt aşteptaţi. Li Al Doilea primi. Plecă la închisoare. Mai întâi vorbi cu paznicul-şef, apoi împreună i se înfăţişară comandantului şi-i spuseră de invitaţie. Comandantul încuviinţă şi toţi trei merseră la cârciumă. Aici urmă schimbul de saluturi cu ofiţerul care-i aştepta. — De vreme ce nu ne cunoaştem, rosti comandantul, aş putea să vă întreb de măritul vostru nume? — Am la mine scrisori de prezentare. Veţi afla numaidecât. Mai întâi să bem ceva. Li deschise pe dată vasul cu băutură şi aduse mâncarea. Ofiţerul sau mandarinul, ce va fi fost, porunci o tavă pretenţioasă, de zile mari, şi cupe fine. După ce băutura fu turnată, îşi invită oaspeţii să ia loc la masă. Li se învârtea încolo şi încoace, ca o suveică, nemaiprididind cu servitul. După 173

vreo zece pahare, clienţii comandară din nou de mâncare. Ofiţerul ceru un vas cu apă fiartă. — Băutura o s-o încălzească omul meu, îi spuse acesta cârciumarului. Dacă nu te chemăm, să nu dai pe-aici. Avem ceva de vorbit! Li Al Doilea se supuse şi când ajunse dincolo de uşă îi împărtăşi soţiei temerile sale: — Nevastă, cu ăştia doi e ceva necurat. — Cum necurat? — După vorbă, vin tocmai din capitală. Când le-am dus gustările, l-am auzit pe paznicul-şef pomenind de „comandantul Gao”. Or, ăsta nu e tocmai ăla care i-a făcut rău instructorului Cap de Leopard? Eu rămân aici să iau seama la ce se întâmplă, dar tu du-te iute în spate şi trage cu urechea la ceşi spun. — Mai bine aleargă şi vesteşte-l pe Cap de Leopard. — Ei, tu n-ai cum să ştii cât de iute la mânie e instructorul. E în stare, fără să stea la gânduri, să omoare sau să pună foc. Dacă-l chem să vie aici şi dacă clientul nostru se nimereşte să fie chiar Lu Qian, cel de care ne-a vorbit mai ieri, n-o să-l lase să-i scape din mână. Or dacă se întâmplă aşa ceva aici, avem şi noi de tras. Mergi şi ascultă la ce pun ei la cale şi-om vedea mai pe urmă ce avem de făcut. — Bine, bărbate. Femeia ascultă o oră bună, apoi se întoarse şi spuse: — Îşi şuşoteau mai mult la ureche şi n-am auzit cine ştie ce. Numai ăl de pare ofiţer a scos ceva împachetat într-o năframă şi l-a dat ălorlalţi doi, comandantului şi paznicului-şef. Mă bate gândul că era bănet. „Lăsaţi pe mine, a zis după aia paznicul-şef. Într-un chip ori în altul, îi vin eu de hac!” Chiar atunci, clienţii comandară supa. Când intră cu ea, Li văzu un plic în mâna comandantului. Le turnă supa, le mai aduse nişte mâncăruri şi cam după o jumătate de oră clienţii făcură plata. Comandantul şi paznicul plecară primii. Ceilalţi doi ieşiră şi ei, cu privirile în pământ. La puţină vreme, Cap de Leopard îşi făcu apariţia în local. — Cum ţi-a mers negoţul, frăţioare? întrebă el. — Vă rog să staţi jos, binefăcătorule. Chiar aveam de gând să vă caut. Am ceva grabnic să vă zic. Cel care vrea să zgâlţâie porţile cerului Vorbeşte-n şoaptă când comandă şase-armate, Dar cum şi zidurile au de multe ori urechi, 174

Aflându-l zei şi demoni, fapte-s sfărâmate. — Ce anume? — Nişte nemernici din capitală i-au ospătat aici la mine pe comandantul închisorii şi pe paznicul-şef. Au petrecut vreme îndelungată. Pe paznic l-am auzit cu urechile mele pomenindu-l pe „comandantul Gao” şi atunci am intrat la bănuieli. Am pus-o pe nevastă-mea să tragă cu urechea, dar oricât s-a străduit, ea n-a putut afla ce puneau ei, şuşotind, la cale. Numai paznicul-şef a zis, spre sfârşit: „Lăsaţi pe mine. Într-un chip sau altul, îi vin eu de hac!” Cei doi străini le-au dat o legătură cu arginţi. Asta a fost tot. Nu ştiu cine-or fi fost, dar m-au băgat la gânduri şi m-a cuprins teama să nu vi se întâmple cine ştie ce necaz. — Cum arătau? — Cel ce părea ofiţer era potrivit de statură, cu pielea feţei albă; n-avea mustaţă, nici barbă. Să tot fi avut treizeci de ani şi un pic. Însoţitorul lui era cam de-o vârstă cu el, dar oacheş la chip. — Cel de treizeci de ani de care-ai vorbit mai întâi, pare să fie Lu Qian, strigă uluit Cap de Leopard. Ticălosul ăsta îndrăzneşte să-mi ţină urma şi să-mi facă rău, şi aici! Dacă-l prind, îl fac fărâme! — Mai bine feriţi-vă de el. Vorba veche: „Când mănânci, ai grijă să nu te îneci şi când mergi să nu te împiedici”. Cap de Leopard plecă de la cârciumă mânios peste fire. Se duse ţintă şişi cumpără un pumnal ascuţit, apoi bătu în lung şi-n lat străzile în căutarea celor doi. În timpul acesta, pe Li Al Doilea şi pe soţia lui îi treceau toate apele. În seara aceea, Cap de Leopard nu află pe niciunul din urmăritorii săi. A doua zi, în zori, se sculă, se spălă, îşi luă cu el pumnalul şi iarăşi scormoni prin oraş şi în afara lui, cutreierând fiecare cotlon, ziua întreagă. Căută şi la închisoare, dar nici aici nu avu noroc mai mult. — Nici azi nu mi-au căzut în mână, îi spuse Cap de Leopard cârciumarului. — Bine-ar fi să nu fie nimic la mijloc şi să mi se fi năzărit mie, binefăcătorule, răspunse acesta. Dar eu tot zic să fiţi cu ochii-n patru. De atunci, Lin a mai cutreierat străzile vreo cinci zile la rând, şi cum n-a dat de nimeni, s-a mai liniştit. În ziua a şasea, comandantul închisorii l-a chemat la el. — Eşti aici de multă vreme şi de dragul Măritului Mandarin Chai ar fi trebuit să te ridicăm la o poziţie mai bună. La cincisprezece li de oraş, spre răsărit, se află hambarele armatei. De-aici înainte, ai să stai acolo. Lunar, vei 175

strânge taxele şi poţi să te alegi cu un oarecare câştig. Până acum, s-a îngrijit de hambare un ostaş bătrân. Am hotărât să vă schimb între voi. Te duci acolo împreună cu paznicul-şef şi iei totul în primire. — Aşa voi face, umilul de mine! zise Cap de Leopard, dar se duse întâi direct acasă la Li Al Doilea şi îi spuse ce i se propusese. — Slujba e la fel de bună ca şi cea de la templu, ba mai şi câştigi, pe deasupra. După obicei, ea se cumpără, nu ţi se dă pe gratis. — Uite că ei nu numai că nu-mi fac rău, îmi mai dau de pomană şi o slujbă bună. Ce să pricep din asta? se miră Cap de Leopard. — Nu vă faceţi gânduri rele, binefăcătorule, îl linişti cârciumarul. Dacă nu se întâmplă nimic, e bine. Numai că acum o să fim departe unul de altul. Dar nu peste mult, o să vin acolo să vă văd. Li îşi invită binefăcătorul să bea împreună cu el. Dar să nu zăbovim cu vorba. Se despărţiră repede. Cap de Leopard se înapoie la templu, îşi strânse lucrurile, se înarmă cu pumnalul abia cumpărat şi cu o suliţă, îşi luă rămas bun de la comandant şi, apoi, el şi paznicul-şef o porniră la drum. Era o vreme aspră, tăioasă, de iarnă. Nori grei se îngrămădiseră pe cerul întunecat, se stârnise un vânt aprig şi fulgi mari de nea începuseră a se rostogoli din văzduhuri. Curând ninsoarea se înteţi, ca în poemul ce urmează: Reci şi aspre îngheţuri de brumă-n amurg încep să alunece cu măreţie din văzduh spre pământ. Pretutindeni pe câmp drumul e ascuns, ici şi colo câte-o urmă de-a lui abia se zăreşte, rănile munţilor foarte curând nu se mai văd. Lumea e toată de-argint, iar pământul de jad. În depărtare, apare neclar masivul Kunlun. De va ţine ninsoarea până la cel de-al treilea geng, o să crească zăpada atât de înaltă, că o să acopere chiar Poarta Împăratului de Jad61. Cap de Leopard şi paznicul şef ajunseră repede, fiindcă în drum nu întâlniseră nicio crâşmă ca să zăbovească. Locul era înconjurat de un brâu înalt de pământ. Intrară pe cele două porţi mari şi văzură o clădire cu acoperiş de stuf, alcătuită din vreo şapte-opt încăperi pline toate cu grămezi de nutreţ pentru cai. În mijlocul curţii era o colibă şi în ea îl găsiră pe soldatul cel bătrân aşezat în faţa focului. — Comandantul l-a trimis pe bărbatul ăsta în locul tău, îl înştiinţă paznicul şef, iar tu ai să mergi să te îngrijeşti de templu. Poţi să-i dai în primire. 61

Stăpânitorul Cerurilor. 176

Soldatul luă cheile şi-l plimbă pe Cap de Leopard prin depozit spunându-i: — Tot ce vezi în depozit este sigilat, iar stogurile de fân numărate. Socotiră fiece stog în parte, apoi se întoarseră în colibă. Soldatul îşi strânse lucrurile şi când termină îi zise lui Cap de Leopard: — Soba, oala, bolurile şi farfuriile ţi le las ţie. — Şi ale mele au rămas la templu, îl asigură Cap de Leopard. Dacă-ţi plac, ţine-le pentru tine. Soldatul arătă spre o ulcică agăţată de perete şi lămuri: — Când vrei să-ţi aduci vreo băutură, o iei doi-trei li spre răsărit şi dai acolo de un han. Acestea fiind spuse, el şi paznicul-şef plecară spre închisoare. În ce-l priveşte pe Cap de Leopard, el îşi puse pe pat desaga şi aşternutul şi se apucă să înteţească focul. Dintr-o grămadă de cărbuni aflată într-un ungher al odăii, alese câţiva şi-i vârî în soba de lut. Ridică privirea spre tavan. Pereţii colibei erau coşcoviţi rău şi aproape că se cutremurau gata să se prăbuşească sub răbufnirile vântului. „Cum o să pot sta o iarnă întreagă în coşmelia asta? se gândi. Când s-o opri ninsoarea, mă reped în oraş şi tocmesc un zidar s-o repare”. Se afla lângă foc, dar dârdâia din toate încheieturile de frig. „Ce-ar fi să mă duc după nişte alcool? Bătrânul soldat zicea că hanul ar fi pe-aproape”. Scoase nişte mărunţiş din desagă, prinse ulcica de capătul suliţei, acoperi focul, îşi îndesă pe cap pălăria de fetru, cu boruri mari, luă cheile şi trase cu putere uşa după el. Ieşi pe poartă, îi puse lacătul, şi apoi o porni spre han. Sub picioarele lui, zăpada, zdrobită se făcea fărâme de jad alb. Mărşăluia împins din spate de vântul aprig. Ninsoarea se înteţise. După jumătate de li, zări un templu vechi. Se înclină, împreunându-şi mâinile în dreptul tâmplei. „Zeii să mă aibă în pază. Într-o zi am să vin aici să ard nişte bani de hârtie”, gândi. Mai merse puţin şi dădu cu ochii de un pâlc de case. Cap de Leopard se opri şi scurtă cu privirea prin viforniţă. Deasupra zidului care împrejmuia casele, zări un mănunchi de mături împungând cerul, semn că acolo era un han. Când păşi pragul acestuia, hangiul îl întrebă: — De unde vii, drumeţe? — Ai mai văzut ulcica asta? întrebă Cap de Leopard. — E a bătrânului soldat de la hambarele armatei. — Bine zici. — Dacă sunteţi paznicul cel nou, vă rog să luaţi loc pentru câteva clipe. E vreme rea şi vreau să ciocnim un păhărel, în cinstea voastră. 177

Jupânul aduse o tavă cu carne de vacă, înăbuşită, şi încălzi un ibric cu băutură. Cap de Leopard mai comandă şi el nişte carne şi bău mai multe pahare. Umplu ulcica cu băutură, împachetă cele două bucăţi de carne cumpărate şi plăti. Vârî carnea în sân, luă ulcica şi suliţa, ceru iertare pentru supărarea pricinuită şi ieşi la drum, mergând de data aceasta cu vântul în faţă. Cu cât se înnopta, cu atât zăpada cădea mai deasă. Un cărturar din antichitate a scris o poezie despre neajunsurile pricinuite de o iarnă grea: Gerul încleştează-ntreg pământul Pretutindeni aşternând zăpada Fulg de fulg înzăpezind chiar vântul Cu-albul de bumbac sau funigei de plop. Mugurii de bambuşi cât pe ce să cadă Sub apăsătorul şi pufosul dop! Cei bogaţi zic că e mai nimic, Stând la vorbă lângă sobe-ncinse. În mantale, blănuri neştiind de frig, Răsucesc în palme flori de prunişor. Lăudând belşuguri peste câmp descinse, Fără gând la bieţii, umili muritori! Liniştiţi, sătui, în calde dormitoare, Stihuiesc poeţii-n rece nepăsare. Cap de Leopard înainta anevoios, nu numai din pricina zăpezii în care îşi afunda paşii, dar şi pentru că vântul de miazănoapte îl lovea din plin în faţă. Ca să scape cât mai curând de neplăcerile drumului, se grăbi cât putu să ajungă la depozit. Descuie, păşi înăuntru şi când ridică privirile descoperi uluit nenorocirea care se petrecuse între timp. Raţiunea cerului e dreaptă, şi ea îi ajută pe oamenii buni şi drepţi, lucru dovedit şi în cazul acestui viscol care l-a scăpat cu viaţă pe Cap de Leopard. Coliba se prăbuşise la pământ sub greutatea zăpezii. Cap de Leopard se tot întreba ce putea să facă. Lăsă jos, în omăt, suliţa şi ulcica. Se temea ca nu cumva focul din sobă să fie încă aprins. Trase de un zid dărâmat şi se vârî pe jumătate în colibă. Pipăi încolo şi încoace şi constată că zăpada stinsese orice urmă de scânteie din sobă. Apoi bâjbâi spre pat şi izbuti să-şi tragă afară cuvertura. Rămase iarăşi sub cerul întunecat. „Cum s-o scot la capăt fără foc şi fără un acoperiş deasupra capului? Ah, dar nu departe de aici e templul străvechi, pe care l-am văzut la venire. Mă pot adăposti în el. Oricum, voi dormi în noaptea asta acolo şi 178

mâine voi găsi eu o cale”. Făcu sul cuvertura, îşi luă suliţa şi ulcica, încuie poarta, ca mai înainte, şi plecă. Pătrunse în templu, având grijă să închidă bine poarta după el. Zări în preajmă un pietroi, îl luă şi îl propti zdravăn în poartă, apoi merse în clădire. În sala largă de la intrare văzu pe o platformă statuia spiritului muntelui, în armură aurită, având de-o parte şi de alta a sa câte un judecător din infern şi un drăcuşor. Într-un colţ, zăcea un maldăr de hârtii. Tot învârtindu-se pe acolo, îşi dădu seama că templul nu era locuit. Era părăsit, fără vreun stăpân. Aşeză suliţa şi ulcica peste grămada de hârtii şi desfăcu aşternutul. Îşi scoase pălăria, se scutură de zăpadă şi se dezbrăcă de roba exterioară, din pânză albă, care era udă. Apoi îşi puse pălăria şi roba pe masa pentru sacrificii. Se acoperi până la mijloc cu cuvertura. Se apucă pe îndelete să bea din alcoolul rece şi să mănânce carnea. Deodată, de afară răzbătu până la el un zgomot asurzitor. Sări în picioare şi se uită printr-o crăpătură. Hambarele luaseră foc şi ardeau într-un vacarm îngrozitor. Zăpada amăgeşte tăria focului, paiele îi înteţesc faima, înclinat la tristeţe e vântul ce trece pe deasupra flăcărilor, şi mai uluitor e că aruncă jarul în zăpadă. Dragonul roşu se avântă-n luptă şi face salt după salt cât o întreagă armată de jad; fluturele alb se zbate în zbor, lotuşii cu petale de foc ard în vâlvătăi fără putinţa de a fi stăvilite. Nu ştie nimeni dacă pe pământul alb nu s-a înălţat o năpastă ori dacă din beznă nu a irumpt un soare. Contemplând acest foc îţi dai seama că eroii nu sunt atât de limpezi ca zăpada aceasta, astfel că trebuie să îi aduci pe ticăloşi la cea mai pură inimă de gheaţă. Cap de Leopard puse mâna pe suliţă şi era gata să dea fuga să stingă focul, când auzi glasuri. Se lipi de poartă şi ascultă. Desluşi bine paşi: erau trei oameni care se apropiau de templu. O dată ajunşi, împinseră din răsputeri în poartă, dar n-o putură deschide, din pricina pietroiului proptit de Cap de Leopard în ea. Neavând încotro, rămaseră totuşi acolo, uitânduse la foc. — Bun plan, nu? zise unul dintre ei. — Vă suntem îndatoraţi, atât comandantului cât şi vouă, paznicule-şef, pentru strădanie! De cum vom fi în capitală, îi vom vorbi comandantului Gao, care o să vă facă pe amândoi oameni de seamă. — Azi i-am venit de hac lui Cap de Leopard. În sfârşit, domnişorul Gao o să se pună pe picioare. Acum, instructorul Zhang, tatăl soţiei lui Cap de Leopard, nu mai are de ce să ne tot amâne. — Ticălosul ăla de Zhang, zise altul, ne-a dus cu vorba de vreo cinci ori. „Gineri-tu a pierit!” i-am spus nu o dată, dar el nici că ne dădea crezare şi boala domnişorului se înrăutăţea văzând cu ochii. De aceea ne-a trimis 179

comandantul să vă rugăm să facem împreună treaba asta. Nu mi-aş fi închipuit că astăzi o să punem capac întregii afaceri. — Nemernicul de mine, m-am căţărat pe creasta zidului şi am aruncat cele zece torţe aprinse peste stogurile de fân. Tare mi-ar fi plăcut să-l văd cum o rupe la goană de-acolo! — Hambarele cu paie au ars aproape de tot. — Chiar de-ar scăpa de acolo cu viaţă, vina de a fi lăsat să ardă depozitele militare o să-i aducă pedeapsa cu moartea. — Să ne întoarcem în oraş. — Ba să mai stăm puţin. N-ar fi rău să luăm cu noi în capitală un oscior, ceva din el; am fi cu prisosinţă lăudaţi pentru o treabă făcută cu nădejde. Ascultându-i, Cap de Leopard îi recunoscu. Cei trei nu erau alţii decât paznicul şef, ofiţerul Lu Qian şi Fu An. „Cerul a avut grijă de mine! gândi el. Dacă nu s-ar fi dărâmat coliba, ticăloşii ăştia m-ar fi pârjolit de viu!” Trase la o parte, cu băgare de seamă, pietroiul din spatele porţii. Apucă suliţa într-o mână, iar cu cealaltă smuci în lături poarta templului, răcnind: — Unde-mi sunteţi, ticăloşilor?! Cei trei ar fi vrut s-o ia la fugă, dar spaima îi ţintuise locului. Cap de Leopard ridică braţul cu suliţa şi mai întâi îl doborî la pământ pe pazniculşef. — Cruţă-mă! ţipă Lu Qian, tremurând de groază. Fu An reuşise să facă vreo zece paşi, dar viteazul îl ajunse pe dată şi-l lovi din plin în spate, astfel că, rănit de moarte, se prăbuşi în zăpadă. Cap de Leopard se întoarse către Lu Qian; acesta îşi venise oarecum în fire şi se îndepărtase şi el trei-patru paşi. — Încotro, nemernicule?! îi strigă Cap de Leopard şi numaidecât îl înşfăcă de piept şi-l trânti la pământ, cu faţa în sus; apoi înfipse suliţa alături, îi puse un picior pe piept şi-şi trase pumnalul de la brâu. Apropie lama de obrazul ofiţerului. — Nu ţi-am făcu nicicând vreun rău, scârnăvie! rosti el cu glas scăzut. De ce mi-ai pricinuit atâtea necazuri? Bine se zice că „poţi ierta un om care a ucis, dar niciodată pe acela care a săvârşit o trădare!” — N-a fost cu vrerea mea! se dezvinovăţi Lu Qian. Comandantul Gao mi-a cerut-o şi n-am îndrăznit să nu-i dau ascultare. — Trădător ticălos! izbucni Cap de Leopard. Am fost prieteni de copii şi, cu toate astea, n-ai pregetat să mă distrugi. Cum adică, „n-a fost cu vrerea mea? ” Satură-te acum de ascuţişul pumnalului meu.

180

Îi sfâşie haina de pe piept, îi înfipse pumnalul drept în inimă şi-l răsuci în ea. Sângele îi ţâşni aceluia prin cele şapte orificii62. Dar Cap de Leopard nu se opri aici: îi smulse victimei inima şi ficatul. Întoarse apoi capul şi băgă de seamă că paznicul-şef începuse să se târâie pe zăpadă, încercând să se îndepărteze. — Asta ţi-era bunătatea, ticălosule! îi strigă Cap de Leopard. Ia şi vezi cum e ascuţişul pumnalului meu. Cât ai clipi, îi reteză omului căpăţâna şi o atârnă de vârful suliţei sale. Făcu apoi acelaşi lucru şi cu capetele celorlalţi. Îşi vârî pumnalul la brâu, legă la un loc cele trei căpăţâni şi se înapoie în templu. Puse tot ce adusese pe masa pentru sacrificii din faţa spiritului muntelui, se îmbrăcă iarăşi cu roba sa albă, îşi încinse peste mijloc brâul, îşi înfundă pălăria pe cap şi sorbi până la ultima picătură băutura din ulcică. Îşi lăsă în templu cuvertura şi ulceaua şi plecă de acolo numai cu suliţa. O apucă spre răsărit. Merse trei sau cinci li şi se întâlni cu oamenii din satul cel mai apropiat, toţi alergând cu găleţi cu apă ca să stingă focul ce cuprinsese hambarele. — Mergeţi iute şi vedeţi tot ce se poate face, le spuse el. Eu mă duc să le raportez mandarinilor necazul. Porni mai departe, cu suliţa în mână. Şi cu cât se înteţea viforul, cu atât mai abitir zorea Cap de Leopard. După doi geng, simţi că frigul îl pătrunsese până în măduva oaselor, dar nu-i păsa, mulţumit că se îndepărtase destul de mult de depozit. La un moment dat, în faţa lui, zări după o perdea de copaci o căsuţă cu acoperişul de paie. Era aproape în întregime îngropată în zăpadă şi numai printr-o crăpătură în zid licărea lumina focului. Se îndreptă hotărât într-acolo şi, când ajunse, împinse în uşă şi aceasta se dădu în lături. În mijlocul casei, lângă foc, şedea un bătrân înconjurat de patru-cinci tineri. Lemnele din sobă ardeau cu o flacără vie. — Bun găsit, le spuse el, după ce intră. Umila mea persoană vine tocmai de la închisoare şi mă aflu într-o misiune. Ninsoarea m-a udat până la piele şi v-aş ruga să-mi daţi voie să mă usuc la focul vostru. — Usucă-te! Noi nu te împiedicăm, zise bătrânul. Cap de Leopard îşi uscă atât cât putu hainele ude. În timpul acesta, ochi, alături, pe jăratic, un vas din care se ridica un damf ademenitor de alcool. — Am nişte bani la mine, rosti el, vă supăr îndrăznind să vă rog pentru câteva picături de băutură? — Noi păzim noaptea, cu schimbul hambarele cu orez, răspunse bătrânul. E abia al patrulea geng, afară e o vreme tăioasă ca briciul şi atât cât 62

Qi qiao, şapte orificii: urechile, ochii, nările şi gura. 181

avem nu ne ajunge, nici nouă! Cum să-ţi mai dăm şi ţie? Ia-ţi gândul de la băut. — N-aşi fi vrut decât vreo două ceşti, să-mi mai alunge frigul. — Încetează să mă mai baţi la cap! Dar aroma băuturii îl făcea pe Cap de Leopard s-o poftească şi mai mult. — N-aveţi încotro, trebuie să-mi daţi şi mie puţin din ea, stărui el. — După ce c-am fost buni şi te-am lăsat să te usuci la foc, vrei să ne lipseşti şi de băutură. Vezi-ţi de-ale tale! Dacă nu-ţi iei tălpăşiţa, o să te legăm burduf. — Ticăloşi fără pic de omenie! izbucni Cap de Leopard, mânios. Cu vârful suliţei, azvârli un ciot aprins înspre faţa bătrânului, apoi vârî suliţa în sobă şi o răsuci de câteva ori, făcând lemnele să pocnească şi flăcările să se ridice înalte, astfel că barba lungă a bătrânului luă foc. Cei aflaţi în colibă săriră cu toţii în picioare. Sub ameninţarea suliţei, primul care ieşi din încăpere fu bătrânul, apoi, de voie sau de nevoie, unul câte unul şi ceilalţi. „Au plecat, îşi zise Cap de Leopard. Înălţimea Voastră, şedeţi acum şi vă cinstiţi degrabă”. Pe cuptorul-pat găsi două cauce din coajă de cocotier. Luă unul şi-l vârî în vasul cu alcool. Sorbi însetat jumătate din băutură, apoi îşi luă suliţa şi ieşi din colibă. Înainta nesigur, clătinându-se; picioarele nu-l mai ascultau. După niciun li de drum, un vârtej îl răsturnă lângă o râpă. Încercă în zadar să se ridice. Când un om beat cade, nu se mai poate ridica. Aşa păţise şi Cap de Leopard, doborât în zăpadă de alcool. Ţăranii se întoarseră la colibă, cu încă vreo douăzeci de oameni, înarmaţi cu suliţe şi bâte. Dar acolo, nici urmă de musafir nepoftit nu mai era. Îi luară urma şi-l găsiră zăcând grămadă în zăpadă. Suliţa îi scăpase din mână. Se repeziră la el, îl ridicară şi-l legară fedeleş. Pe la al cincilea geng, îl cărară în altă parte. Şi în legătură cu faptul că a fost dus în locul acela se spune: De aceea mii de bărci au alunecat prin stufăriş, încolo şi încoace în mari bătălii, iar în fortăreaţa de acolo, dintre smârcuri, s-au tot strâns în şiruri nesfârşite mii şi mii de bărbaţi viteji. Încât, numai vorbele despre omorurile înfăptuite şi tragediile care au urmat fac să te cuprindă spaima şi să-ţi pătrundă frigul în oase. La urma urmei, dacă veţi fi dorind să aflaţi în care anume loc l-au dus ţăranii pe Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

182

CAPITOLUL XI DIN PAVILIONUL DE PE MALUL LACULUI, RECHINUL USCATULUI DĂ SEMN CU O SĂGEATĂ; CAP DE LEOPARD URCĂ ÎNTR-O NOAPTE VIFOROASĂ PE MUNTELE LIANG Wan Yanliang din vremurile Jin a pornit într-o însemnare a sa de la zăpadă, pentru a ajunge să preamărească bravura: Cerul îşi revarsă întreaga sa mânie, răsturnând o mare de argint, şi împrăştie de-a valma, pretutindeni boabele de perle. În rostogolire, lunecă în zbor flori ciudate cu petale multe, munţi şi văi devin totuna. Vrând să-nhaţe perla preţioasă, tigrul scoate răget fioros în încăierare aprigă, pe viaţă şi pe moarte, cu dragonul cel de jad, astfel că în jurul lor se prăvălesc puzderie-n plutire solzi de peşte năpădind pământul. Cine să fi zis că pe zeci de mii de li munţii s-au acoperit de tot şi, pornit la drum, călătorul s-a înzăpezit şi abia mai poate înainta un pas, lăncile scânteiază, halebarde, săbii strălucesc, duhul morţii încă mai pândeşte. Mândri tigri şi şacali şi eroii mai mărunţi stau la sfat hotărând planuri de luptă. Doar dacă te laşi în voia acestei tari beţii ai să vezi nemărginirea goală a văzduhului de-azur. Aşadar, Cap de Leopard căzuse beat în zăpadă şi, adormind acolo, fusese găsit de ţăranii care îl legară burduf şi-l duseră la un conac. — Măritul Mandarin încă nu s-a sculat, le spuse un argat. Pe ticălos puteţi să-l atârnați la turnul de la intrare. Cap de Leopard se trezi din beţie târziu, după ce se luminase de-a binelea, şi uitându-se în jur pricepu că se afla într-un conac măreţ. Şi atunci strigă: — Cine a cutezat să mă agaţe aici? Auzindu-l, ţăranii puseră mâna pe ciomege şi ieşiră din casa porţii. — Îţi mai arde de vorbă, ticălosule! săriră ei cu gura. Bătrânul căruia Cap de Leopard îi aruncase ciotul aprins în faţă, pârlindu-i barba, zise către ai săi: — Nu-l luaţi în seamă. Ciomăgiţi-l bine. Când Măritul Mandarin s-o trezi, o să afle ce e cu el şi-l trimite în judecată. Ţăranii se înghesuiră care mai de care să-l lovească. Cap de Leopard navea cum să se ferească. — Nu daţi în mine. Lăsaţi-mă întâi să vorbesc! le spuse el. — Uite-l pe Măritul Mandarin, zise cineva. 183

Cap de Leopard ridică privirea şi zări un mandarin ieşind din clădire şi coborând treptele, cu mâinile la spate. — Pe cine bateţi? întrebă el. — Azi noapte am prins un hoţ la orez! răspunseră ţăranii. Când mandarinul se apropie bine, îl recunoscu pe Cap de Leopard. Porunci pe dată ţăranilor să se tragă în lături, îl dezlegă chiar el pe cel prins şi întrebă: — Cum de v-au spânzurat aici, instructore? Văzând una ca asta, ţăranii plecară de acolo. Cap de Leopard se uită cu mai mare luare-aminte la omul din faţa sa şi îşi dădu seama că el nu era altul decât Chai Jin, Micul Vârtej. — Salvaţi-mă, Mărite Mandarin! îl rugă el pe acesta. — Cum se face că aţi încăput pe mâinile ţăranilor şi v-au mai şi batjocorit, instructore? întrebă moşierul. — E greu de zis în două vorbe! Intrară în conac şi Cap de Leopard îi istorisi toate prin care trecuse. — Se vede că v-a păscut nenorocul, frate! rosti gazda. Se pare că numai cerul v-a mânat astăzi aici. Veniţi-vă în fire. În locurile astea eu sunt stăpân. Rămâneţi o vreme la mine, şi mai apoi vom vedea noi ce-i de făcut. Porunci să i se aducă veşminte curate noului sosit, îl duse să se primenească din cap până-n picioare şi apoi îl pofti într-o cameră încălzită, unde între timp fusese aşternută masa. Cap de Leopard stătu la conac o săptămână încheiată. Îl vom lăsa deocamdată acolo şi ne vom întoarce la închisoarea din Cangzhou. Comandantul închisorii depusese plângere, acuzându-l pe Cap de Leopard de uciderea celor trei oameni şi de arderea până la temelii a hambarelor armatei. Uluit de atâta grozăvie, prefectul redactă ordinul de arest şi trimise poliţia să-i pună portretul prin toate locurile publice din district, la sate, prin oraşe, hanuri şi prăvălii, oferind pentru prinderea lui trei mii de şiraguri. Râvna dovedită de autorităţi stârni poporul împotriva criminalului. Aflând de întorsătura lucrurilor, Cap de Leopard i se destăinui protectorului său: — Mărite Mandarin, nu se cade să mă mai ţineţi aici. Fiind cu toţii atât de porniţi, o să înceapă să scotocească fiece casă. Iar dacă mă dibuie la conac, mă tem că nu va fi deloc bine pentru Înălţimea Voastră. Îngăduiţi-mi să mă folosesc de mărinimia voastră şi să vă rog să-mi împrumutaţi ceva bani de drum. Mă voi ascunde în altă parte. Iar de nu mă voi sfârşi, am să vă răsplătesc cu prisosinţă, îndatorat vouă precum un câine ori un cal.

184

— De vreme ce stăruiţi să porniţi la drum, vă trimit într-un loc, cu o carte de prezentare. — Sunteţi atât de bun, Mărite Mandarin încât vă obosiţi cu preocuparea de a mă pune pe mine la adăpost. Unde e locul acela? — În provincia Shandong, prefectura Jizhou, într-un ţinut stăpânit de ape. Locul se numeşte Smârcurile Muntelui Liang. E o întindere pe o roată de vreo opt sute de li, în jurul muntelui, numai mlaştini şi smârcuri cu stufăriş. Acolo, trei viteji au ridicat o fortăreaţă. Căpetenia lor se numeşte Nang Lun, Cărturarul în Straie Albe, al doilea este Du Qian Atinge Cerul şi al treilea – Song Wan, Paznicul Norilor. Aceşti trei bărbaţi au strâns pe lângă ei şase-opt sute de oameni, slujbaşi certaţi cu legea, şi cu aceştia atacă şi jefuiesc. Eu mă am bine cu aceşti trei bravi bărbaţi. Ne trimitem adesea veşti. Ce ziceţi, dacă le-aş scrie o carte de recomandare? — Dacă lucrul acesta vi se pare cel mai potrivit, e minunat, nici nu-mi doresc altceva! — Numai că districtul nostru e împânzit cu anunţuri pentru arestarea voastră, iar doi ofiţeri controlează călătorii la poarta oraşului Cangzhou, pe unde urmează să treceţi, frate. Marele Mandarin plecă privirea, gânditor. Cred că am găsit, spuse. Vă conduc chiar eu. — N-am să uit niciodată bunătatea voastră, mulţumi Cap de Leopard. Chiar, atunci Măritul Mandarin trimise un ţăran înainte, cu lucrurile lui Cap de Leopard. Apoi, găti ca de vânătoare vreo treizeci de oameni călări, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, panoplii şi, fireşte, însoţiţi de câini de vânătoare şi de şoimi. Porniră cu tot alaiul, îndreptându-se spre poarta oraşului. Cap de Leopard era în mijlocul cetei. Dar ofiţerii îl recunoscură de departe pe Măritul Mandarin Chai. Înainte de a obţine această slujbă, ei fuseseră la conacul acestuia, astfel că se cunoşteau bine. — Mergeţi să vă distraţi, Mărite Mandarin? spuseră ridicându-se în picioare. Chai descălecă şi se apropie de ei. — Ce faceţi aici, domnilor ofiţeri? — Prefectul de Cangzhou a trimis înştiinţare scrisă cu semnalmentele criminalului Cap de Leopard. Noi suntem aici cu ordinul de a cerceta pe fiecare călător. — Printre oamenii mei s-a strecurat şi Cap de Leopard. Ia să vă văd: care dintre ei e? Îl recunoaşteţi? zise el, zâmbind.

185

— Dumneavoastră ştiţi prea bine legile ţării, Mărite Mandarin, aşa că nu aţi îndrăzni, chiar voi, să-l faceţi scăpat, răspunseră ei, râzând. Vă rugăm să urcaţi pe cal. — Aveţi prea multă încredere în mine, le spuse el, păstrându-şi zâmbetul de mai-nainte. La întoarcere, vă lăsăm ceva vânat. Măritul Mandarin îşi luă rămas bun, încălecă şi porniră nestingheriţi la drum. Străbătură în goana cailor paisprezece-cincisprezece li, până la locul unde îi aştepta argatul care plecase înaintea lor cu bagajele. Cap de Leopard descălecă, îşi scoase veşmintele de vânătoare şi le îmbrăcă pe-ale sale. Îşi legă sabia la brâu, îşi puse o bonetă roşie, îşi aruncă desaga pe spinare, apucă halebarda în mână şi abia atunci îşi luă rămas bun de la Măritul Mandarin Chai şi se aşternu la drum. Vom spune că Măritul Mandarin şi oamenii săi urcară pe cai şi plecară la vânătoare, iar la înapoiere, la punctul de vamă, le dăruiră din vânat ofiţerilor, apoi merseră direct la conac. Cap de Leopard călători zece zile în şir. Nori grei acoperiseră văzduhul. Vântul bătea cu tărie. În ziua a zecea se puse din nou pe ninsoare. După nici douăzeci de li de drum, întreg pământul se făcu argintiu. Cap de Leopard nu vedea nimic din ce se petrecea în jurul său, fiind cu băgare de seamă numai la drum. Se însera; deodată, în depărtare, zări o cârciumă pe malul unui lac, aproape în întregime acoperită cu zăpadă. Sălaş de paie-n bogăţie de argint, Acoperiş de stuf înnobilat de jad. În jur ocrotitori zece copaci giganţi, Cinci ochiuri de ferestre-n pleoape care cad O-ngrăditură de pământ bătătorit E parc-aripa timpului lovit, pleoştit, Pe tenda uşii saltă mâţişori de plop. Iar pe drapelul crâşmei fulgii, înmiit. Cap de Leopard se repezi spre cârciumă, trase într-o parte acoperitoarea de trestie şi se strecură înăuntru. Se uită în jurul său: în sală erau mese multe. Alese un loc şi se aşeză. Rezemă halebarda de zid, îşi dădu jos desaga din spate, îşi scoase mai întâi boneta, apoi şi sabia de la brâu. Un băiat de prăvălie se apropie de el şi-l întrebă: — Câte măsuri de băutură doriţi, călătorule? — Pentru început, două măsuri, răspunse Cap de Leopard. Omul turnă băutura şi i-o puse pe masă. 186

— Ce-mi dai să mă înfrupt? — Avem carne de vacă, gâscă grasă şi pui ardeiat. — Taie-mi doi jin de văcuţă. Sluga plecă şi peste puţin se întoarse cu un platou mare cu carne şi cu mai multe farfurii cu feluri de legume. După aceea îi puse pe masă un bol mare, în care turnă băutură. Cap de Leopard bău trei-patru boluri. Întorcându-se, observă că e privit de un om care, imediat, cu mâinile la spate, se îndreptă spre fereastră. Cap de Leopard îl iscodi cu privirea pe necunoscut; purta o căciulă ţuguiată, o robă îmblănită cu samur, iar în picioare avea încălţări din piele de căprioară. Era înalt, voinic, impunător; pomeţii obrazului îi erau scoşi mult în afară şi aduceau cu doi pumni. Avea mustaţă şi bărbuţă. Cap de Leopard chemă sluga să-i toarne de băut şi chiar o îndemnă: — Bea şi tu cu mine. Sluga bău. — Cât e de-aici până pe Muntele Liang? — De aici până pe Liang nu-s decât vreo câţiva li, dar e cale numai pe apă, nu şi pe uscat. Cine vrea să ajungă acolo, e nevoit să ia o barcă. — Fă-mi rost şi mie de una. — Pe o vreme ca asta şi încă după înserat, de unde s-o iau? — Te plătesc bine. Caută-mi o barcă şi un om să mă treacă apa. — Dar n-am de unde! o ţinu ca mai înainte sluga. „Încurcată treabă! Ce să mă fac?” îşi zise în sinea sa Cap de Leopard. Mai goli câteva boluri, cu inima strânsă: „Pe când eram instructor militar în capitală, chefuiam şi petreceam în voie oriunde, în crâşme şi în bâlciuri. Cine şi-ar fi închipuit că tâlharul ăla de Gao Curtenitorul mă va aduce în starea de acum. Sunt înfierat, ca un ucigaş, pe faţă şi alungat tocmai la capătul ăsta de lume, de unde n-am cum să mă întorc acasă. Am o patrie, dar în ea nu-i niciun loc şi pentru mine. Cât de singur şi părăsit mă simt!” Astfel de gânduri negre îl făcură să-i ceară slugii o pensulă şi nişte tuş, şi băut şi amărât cum era aşternu pe peretele alb, dinaintea sa, un poem în opt versuri: Cap de Leopard e cavaler. Om cinstit cum nu se află altul. Renumit e printre cei viteji. Brav de-l ştie cerul, preaînaltul. În vârtejul de necazuri prins 187

I s-a adumbrit chiar tot norocul. Dar când însăşi soarta şi-a învins, Munţii Tai se pleacă, dându-i locul. Lăsă la o parte pensula şi bău iar. Chiar atunci, necunoscutul se apropie de el, îl apucă de braţ şi-i zise: — Ai curaj, nu glumă! În Cangzhou ai săvârşit o crimă strigătoare la cer şi iată-te acum aici! Prefectul a făgăduit trei mii de şiraguri de bani aceluia care va pune mina pe tine. Ce zici de asta? — Drept cine mă iei? întrebă Cap de Leopard. — Nu eşti Lin Chong, Cap de Leopard? i-o întoarse celălalt. — Ba mă cheamă Zhang. — Minţi, râse bărbatul. Chiar acum ţi-ai scris numele pe perete. Iar pe obraz ţi se vede limpede însemnul de aur. Cum crezi că ai să mă duci pe mine? — Chiar vrei să mă predai autorităţilor? — La ce bun? Hai cu mine, să stăm de vorbă. Spunându-i acestea, bărbatul îi făcu semn cu mâna să-l urmeze. Cap de Leopard se luă după el. Se duse în spate, într-un pavilion aşezat pe marginea apei. Cerură slugii să aprindă lampa. Îşi făcură plecăciuni şi se aşezară unul în faţa celuilalt. — Te-am auzit, frate, că te-ai interesat cum se ajunge în mlaştinile Muntelui Liang, începu bărbatul necunoscut, şi că cereai să ţi se găsească o barcă. Acolo e o fortăreaţă aflată în stăpânirea celor certaţi cu legea. Ce cauţi acolo? — Am să-ţi vorbesc deschis: autorităţile sunt pe urmele mele şi n-am alt loc unde să mă ascund. Am de gând să mă alătur bravilor bărbaţi din fortăreaţa asta. — Te cred, însă ai avea nevoie de un om apropiat care să te recomande. — Am o recomandare de la un prieten din Cangzhou. — Nu cumva e Chai Jin, Micul Vârtej? — De unde ştii? — Măritul Mandarin Chai este prieten bun cu mai marii fortăreţei. Îşi trimit veşti adeseori. De mult, când Cărturarul în Straie Albe era singur şi încolţit, şi-a găsit refugiu, împreună cu Atinge Cerul, la conacul Marelui Mandarin. Au stat ascunşi acolo o vreme şi, când a fost să plece, au primit de la el şi bani de drum. De aceea îi sunt până în ziua de azi recunoscători. Ascultându-l, Cap de Leopard se ridică, se înclină adânc şi zise: 188

— Am ochi, dar nu văd muntele Tai. Vă rog din inimă să-mi spuneţi măreţul vostru nume. Bărbatul se grăbi să-i întoarcă salutul. — Nemernicul de mine sunt omul de încredere al căpeteniei Wang. Mă cheamă Zhu, iar numele meu personal este Gui. De fel, sunt din judeţul Yishui, un ţinut în puterea apelor, şi fraţii îmi spun Rechinul Uscatului. Ei mi-au cerut să deschid cârciuma asta, pentru a iscodi toate mişcările călătorilor şi ale negustorilor. Dacă au asupra lor ceva de preţ, îi înştiinţez pe dată pe oamenii din fortăreaţă. Pe drumeţii răzleţi şi fără bani îi las întrale lor. Dar când îmi încap pe mână oameni avuţi, ori îi adorm cu un leac de somn ori o sfârşesc iute cu ei. Mai adineaori, când te-am auzit că întrebi de Muntele Liang, frăţioare, n-am mai îndrăznit să-ţi fac felul. Pe urmă ţi-am văzut şi numele scris pe zid. De atâtea şi atâtea ori am aflat din gura celor veniţi din capitală despre tine, frate mai mare, şi uite, nu m-aş fi aşteptat ca astăzi să dau ochii cu tine. Iar dacă mai ai şi cartea întocmită de Marele Mandarin, fii sigur că ai să te bucuri din partea căpitanului Wang de o primire vrednică de fala ta. Rechinul Uscatului îl ospătă cu peşte, mâncăruri alese şi băutură de preţ. Rămaseră în pavilionul de lângă lac până la miezul nopţii. — Cum aş putea să găsesc o luntre ca să trec dincolo? întrebă Cap de Leopard. — Dacă-i vorba de bărci, frăţioare, păi, am eu câte vrei, zise Rechinul Uscatului, fii pe pace. Odihneşte-te puţin. Ne vom scula la al cincilea geng şi o să mergem unde ţi-e voia împreună. Se duseră amândoi să se culce. La al cincilea geng al nopţii, Rechinul Uscatului îşi trezi chiar el oaspetele. Se spălară, băură câteva păhărele de alcool şi mâncară pe săturate. Înainte de a se lumina, Rechinul Uscatului deschise o fereastră dinspre apă, scoase un arc decorat cu coţofene, potrivi în el o săgeată-şuierătoare şi o slobozi înspre ostrovul dintre trestiile de pe malul celălalt. — Ce te-a apucat? se miră Cap de Leopard. — Am dat un semnal. De îndată o să vină către noi o barcă. Şi iată că, dintre trestii şi smârcuri, se ivi curând o lotcă rapidă, la care lopătau trei-cinci oameni. Aceasta se opri în faţa pavilionului. Rechinul Uscatului îl conduse pe Cap de Leopard la barcă. Apoi barcagiii porniră, îndreptându-se spre Golful Nisipurilor de Aur. Când începură să se apropie, Cap de Leopard făcu ochii mari: ţinutul de opt sute de li, format din munte şi smârcuri, era într-adevăr un loc straniu. Arăta cam aşa: 189

Creste de munţi ridicate ca nişte valuri uriaşe, apa lacului părea că mişcă cerul. Ostrovul acela de trestiiş ascundea zeci de mii de săbii şi suliţe, printre copacii cu forme ciudate se furişau mii de spade şi de halebarde, piscul Cornul Căprioarei de lângă râpă era alcătuit din maldăr peste maldăr de schelete omeneşti. Bolurile şi căuşurile din fortăreţe erau făcute din tigve omeneşti, tobele de luptă erau din piele jupuită de pe oameni, frânghiile – din părul ce le fusese smuls. Nenumărate locuri de acostare erau toate distruse şi mandarini şi militari cădeau în mâna celor de aici, neobosiţi la pândă. Hăţişurile de păduri nici gând să aibă vreo potecă şi doar tâlharii le dădeau de rost. Grămezi cât munţii, se găseau acolo pietrele de râu, iar suliţele bambuşilor deşi erau asemeni stropilor de ploi bogate şi-alcătuiau păduri de nepătruns. Şi-n timp ce la Pavilionul Curmătura Aurului se înălţau norii durerii, înaintea Sălii Frăţia Adevărată se retezau fire de vieţi omeneşti. Când atinseră malul, Rechinul Uscatului şi Cap de Leopard coborâră din barcă. Unul dintre luntraşi îi însoţea, cărând bagajele şi armele. O luară pe munte în sus spre fortăreaţă. Ceilalţi duseră luntrea în micul golf. Muntele era bogat împădurit cu copaci uriaşi, iar pe la jumătatea urcuşului se afla un pavilion. După încă nişte cotituri, ajunseră la un punct de trecere. Înaintea acestuia, pe un rastel erau înşirate suliţi, spade, săbii, halebarde, arcuri, arbalete, tridente şi lănci. De jur-împrejur erau îngrămădiţi buşteni şi bolovani, gata pentru a fi rostogoliţi în josul stâncilor asupra nepoftiţilor care ar fi venit să-i atace prin surprindere. Câţiva se grăbiră să le vestească sosirea. Numai după aceea li se îngădui să intre pe cărarea mărginită de o parte şi de alta de flamuri şi de alte însemne folosite în bătălii. Trecură apoi prin încă două văioage înguste până să dea de poarta fortăreţei. Cap de Leopard privi în jur. Pe toate cele patru părţi se înălţau munţi falnici, iar strâmtorile adânci care-i despicau erau şi ele măreţe, grandioase, toate laolaltă alcătuind o redută desăvârşită. Înlăuntrul acestor ziduri naturale se întindea un şes neted ca o oglindă, având ca mărime între trei sute şi cinci sute de zhang63. Intrarea principală în această cetate naturală era chiar în faţa pasului prin care pătrunseseră nou-veniţii. Câteva clădiri erau situate pe latura stângă şi pe cea dreaptă a locului. Rechinul Uscatului îl duse pe Cap de Leopard la Sala Frăţiei Adevărate. În mijlocul încăperii, pe un jilţ, şedea un bărbat. Acesta nu era altul decât Cărturarul în Straie Albe. În stânga lui, într-alt jilţ, era Atinge Cerul, iar în jilţul din dreapta era Paznicul Norilor. Oaspeţii, stând unul lângă altul, salutară respectuos. 63

Zhang, 3.3 m, iar ca unitate de măsură a ariilor, 11,11 m.p. 190

— Acesta este Lin Chong, zis Cap de Leopard, instructor militar al gărzii imperiale din Capitala Răsăriteană. Din pricina mareşalului Gao Qiu, care a ţinut cu tot dinadinsul să-l piardă, a ajuns să fie înfierat ca un criminal de rând şi pe deasupra şi surghiunit la Cangzhou. Acolo, hambarele militare care i s-au dat în pază au ars până la temelii şi luptându-se el cu cei trei oameni care au pus focul, i-a ucis pe toţi. Atunci s-a ascuns la conacul Marelui Mandarin Chai şi între ei doi s-a născut un simţământ de mare preţuire, împărtăşit şi de unul şi de celălalt. Excelenţa Sa a scris o carte prin care îl recomandă să-l primim printre noi. Cap de Leopard scoase scrisoarea din sân. Cărturarul în Straie Albe o desfăcu şi o citi, apoi îl rugă pe Cap de Leopard să ia loc pe cel de-al patrulea jilţ. Rechinul Uscatului se aşeză pe cel de-al cincilea. Cărturarul porunci să se aducă de băut şi după trei rânduri de pahare întrebă dacă Marele Mandarin Chai era bine. — Vânează zilnic în împrejurimile oraşului. E vesel şi o duce grozav, răspunse Cap de Leopard. Cărturarul se adânci în gânduri. „Sunt un învăţat care a căzut la examenele mandarinale, îşi zise, şi de supărare am venit aici, împreună cu Atinge Cerul, şi m-am făcut tâlhar. Paznicul Norilor ni s-a alăturat mai târziu. Avem acum sub comanda noastră destui oameni şi cai. Eu nu sunt cine ştie ce priceput într-ale luptei, iar cunoştinţele militare ale celorlalte două căpetenii sunt obişnuite. Omul acesta a fost instructor în capitală şi cu siguranţă că stăpâneşte bine artele marţiale. O să-şi dea repede seama cu cine are de-a face şi, dacă va voi să pună el mâna pe putere, cum o să-i ţinem piept? Mai degrabă am să mă folosesc de nişte scuze şi am să-l trimit în altă parte. În felul acesta mă pun la adăpost de orice necaz. În ochii Marelui Mandarin o să par nerecunoscător pentru marea bunătate pe care mi-a arătat-o, dar n-am ce-i face”. Într-adevăr: Se poate câteodată să cerşească Acoperiş şi-un om cu mare har, Dar unde e invidie-omenească Chiar Cap de Leopard cere-n zadar. Cărturarul în Straie Albe porunci să se aştearnă o masă îmbelşugată. Îl pofti pe Cap de Leopard să ocupe locul de onoare. Petrecură laolaltă, iar la sfârşit, din ordinul Cărturarului, unul dintre oamenii lui se înfăţişă cu o

191

tavă, pe care erau cincizeci de liang de argint şi două suluri de mătase. Omul puse darurile înaintea lui Cap de Leopard. — Măritul Mandarin vă recomandă să vă primim printre noi în această umilă fortăreaţă, vorbi gazda. Numai că ducem mare lipsă de cereale, locuinţele ne sunt ca vai de ele, iar forţele noastre se arată a fi mult prea slabe. Mi-ar părea rău să vă văduvesc de un viitor strălucit. Aveţi aici câteva daruri, nişte fleacuri, de care vă rog să nu râdeţi. Pe noi daţi-ne uitării, căutaţi-vă adăpost undeva, într-o fortăreaţă mare. — Umila mea persoană doreşte să vă răspundă, bravi căpitani, cu o vorbă veche: „Am bătut mii de li pentru a-mi găsi o ascunzătoare şi a mă pune în slujba unui stăpân”. Fiind la mijloc cuvântul greu al Măritului Mandarin Chai, ţin să rămân printre voi în fortăreaţa aceasta mare. Şi deşi nu mă pot lăuda cu niciun talent, sper să mă acceptaţi aşa cum sunt. Aş fi cu adevărat fericit dacă aş putea să vă ofer tot restul zilelor pe care le mai am de trăit. Nu râvnesc argintul şi celelalte daruri. Ele nu înseamnă nimic pentru mine. Vă rog din străfundul inimii să mă înţelegeţi. — Aşezarea noastră este oarecare, măruntă. Cum am putea să vă dăm o poziţie pe măsură? Vă rog să mă scuzaţi. Vă rog. — Iartă-mi limbuţia, frate mai mare, se amestecă Rechinul Uscatului. În fortăreaţă avem cereale puţine, e drept, dar putem oricând împrumuta de prin satele din jur sau de la oraş. Copaci, cu care să clădim nu una, ci o mie de case, se află pe aici cât ne pofteşte inima, nimeni nu ne împiedică să fie ai noştri. Omul ăsta ne-a fost recomandat de Măreţul Mandarin Chai. Cum săl trimitem în altă parte? Întreaga fortăreaţă îi e întru totul îndatorată mandarinului şi mai târziu o să ne ruşinăm pentru purtarea noastră. Pe deasupra, omul acesta este foarte priceput şi o să ne fie cu prisosinţă de folos. — Ce contează unul mai mult? Dacă nu-l primim, frate mai mare, zise Atinge Cerul, Marelui Chai o să i se pară lucru de mirare şi va crede că întoarcem spatele la binefacerile sale. Îi suntem prea obligaţi şi nu se cade să alungăm un om venit cu carte din partea lui. — Eu socotesc că de dragul Măritului Mandarin Chai ar trebui să-l facem şi pe el căpitan, interveni şi Paznicul Norilor. Altfel, printre vitejii noştri o să se ducă vorba că suntem lipsiţi de cavalerism şi o să fim şi luaţi în râs. — Dar n-aveţi cum să ştiţi, fraţilor, cine e acest om, izbucni Cărturarul în Straie Albe. Zice că a făcut nu ştiu ce crimă în Cangzhou. Oare nu şi-a pus altceva în gând? Ce ne facem dacă a venit să ne iscodească? 192

— Umila mea persoană e acuzat de crimă capitală şi din pricina asta intru în rândurile voastre. De ce m-aţi bănui? spuse Cap de Leopard. — Dacă-i pe-aşa, dacă vii la noi cu inima curată, trebuie să-mi înmânezi un certificat că eşti de-al nostru. — Pot să scriu câteva cuvinte, răspunse Cap de Leopard. Daţi-mi pană şi hârtie. — M-ai înţeles greşit, instructore! Orice bărbat care intră în rândurile noastre trebuie să ne aducă un certificat de membru. Asta înseamnă că trebuie să cobori de pe munte, să ucizi un om şi să ne aduci capul lui drept dovadă. Atunci n-o să mai avem nicio bănuială împotriva ta. Asta numim noi „certificat”. — Nu-i deloc greu, primi Cap de Leopard. Am să cobor şi am să mă aşez la pândă. Numai de-ar trece cineva. — Îţi dau trei zile, zise Cărturarul în Straie Albe. Dacă-mi aduci certificatul în trei zile, te primim; de nu, va trebui să ne ierţi că nu putem face nimic pentru tine. Cap de Leopard se învoi, dar simţea o mare ciudă împotriva Cărturarului. Durerea-i sparge pieptul, nu se risipeşte. Cumplit îl mai urăşte pe răul Cărturar! A doua zi în zori la drum se va aşterne. Dar cine va fi omul să-i lase capu-n dar? Chiar în seara aceea, după banchet, Rechinul Uscatului se înapoie la cârciuma sa. Cap de Leopard îşi luă armele şi bagajele şi fu condus în camera de oaspeţi. A doua zi se sculă devreme, mâncă, bău ceaiul şi se înarmă cu halebarda, gata de drum. Un luptător îl însoţi pe munte în jos. Trecură prin apele ţinutului mlăştinos într-o barcă şi se aşezară la pândă în capul unui drumeag lăturalnic. Stătură acolo o zi încheiată, din zori şi pânăn amurg, dar nu trecu nici ţipenie de om. Se înapoiară în fortăreaţă. Cap de Leopard clocotea de furie. — Unde ţi-e dovada? fu numaidecât întrebat. — Astăzi n-am găsit pe nimeni, răspunse el. — Dacă şi mâine vii cu mâinile goale, primirea ta printre noi va atârna doar de un fir de păr, îi puse în vedere Cărturarul. Cap de Leopard nu zise nimic. Se retrase la el. Mâncă se culcă peste măsură de nefericit. 193

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, luă masa împreună cu tânărul care îi fusese dat ca ajutor, îşi luă halebarda şi coborî cu el muntele. — Să ne-ncercăm norocul, astăzi, pe drumul dinspre miazăzi, propuse acela. Pândiră, de data asta, în pădure, dar se făcu şi amiaza şi tot nu trecuse nimeni. Când erau mai descurajaţi, apăru o ceată de peste trei sute de oameni. Cap de Leopard însă nu îndrăzni să facă nicio mişcare. Se mulţumi să se uite la ei cum treceau pe sub nasul lui şi rămase mai departe acolo, până când începu să se lase înserarea. Dar nici gând să se mai zărească vreo umbră de om. — Ce ghinion! se plânse el. Vreme de două zile încheiate să nu dea pe aici nici măcar un călător singuratic! — Nu te nelinişti, frate mai mare. Mai ai o zi. Mâine o luăm pe drumul de răsărit. Şi din nou se întoarseră, fără nimic, pe munte. — Azi mi-ai adus certificatul? întrebă Cărturarul în Straie Albe. Cap de Leopard tăcu, oftând din rărunchi. — După câte văd, nici acum nu ai făcut nimic. Te-am îngăduit trei zile, iar două din ele s-au şi dus. Dacă şi mâine seară vii cu mâinile goale, nici nu mai este nevoie să dăm ochii unul cu altul. Am să te rog să cobori muntele şi să-ţi găseşti unde vei şti alt adăpost… Cap de Leopard se duse în camera sa, plin de năduf. O poezie de Lin Jiangxian spune: Ca dragonul înciudat că părăseşte Insula din mare, Orb de furie ca tigrul care o ia razna prin ogoare. Cât de numeroase-s pildele de-odinioară, vai, amare, Când la ceas de cumpănă, şi vitejii s-au simţit striviţi de zare. Noaptea târziu, Cap de Leopard, cu inima grea, se uita la cerul nesfârşit: „Nu mi-aş fi închipuit ca ticălosul acela de Gao Curtenitorul să mă aducă în starea de astăzi l Nu mai am loc între pământ şi ceruri. Nu-mi rămâne decât să-mi iau viaţa!” Dar, oricât de greu, trecu şi noaptea aceea şi a doua zi din nou se sculă de cu zori. Ceru de mâncare, îşi făcu bagajele şi le puse într-un colţ al camerei, apoi îşi încinse sabia, luă halebarda şi o porni ca şi în celelalte dăţi pe munte în jos, întovărăşit de acelaşi om. Acum o apucară pe drumul dinspre răsărit. „Dacă nici azi nu capăt certificatul, n-am să am încotro şi o să plec în altă parte, îşi zise Cap de Leopard. Se ascunseră iarăşi 194

în pădure aşteptând şi iar așteptând. Până la prânz, nu se ivi nimeni. Ultimele scame de nori se împrăştiaseră şi soarele lumina strălucitor întreaga boltă a cerului. — Tare mi-e teamă că nenorocul se ţine scai de mine, spuse într-o vreme Cap de Leopard, apucându-şi halebarda. Cel mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut este să plecăm de aici înainte de a se însera, să-mi iau boccelele şi să-mi caut adăpost altundeva. — Ia te uită! zise luptătorul, arătând cu degetul înainte. Parcă vine un om! Cap de Leopard scoase un strigăt de bucurie! Într-adevăr, un om înainta înspre ei. Aşteptară să se apropie bine şi atunci Cap de Leopard îi sări necunoscutului în faţă, agitându-şi halebarda. — Vai de mine! apucă să rostească omul. Aruncă sarcinile cu cobiliţă cu tot din spinare, făcu stânga împrejur şi o rupse la fugă. Cap de Leopard se năpusti după el, dar nu izbuti să-l ajungă din urmă. Alergând de-i sfârâiau călcâiele, acela se făcuse deja nevăzut pe după o culme a muntelui. — Vezi ce ghinion am? strigă înciudat Cap de Leopard. Aştept trei zile la rând şi când în sfârşit se iveşte cineva, îmi scapă printre degete! — Că nu l-ai omorât e o pierdere, dar nu poţi să zici că nu te-ai ales chiar cu nimic: desagii lui au rămas aici şi sunt ai tăi. — Ia-o înainte cu ei spre fortăreaţă. Am să te urmez şi eu cât de curând! îl îndemnă Cap de Leopard. Însoţitorul culese cobiliţa şi sarcinile azvârlite de drumeţ şi se pierdu în pădure. Tocmai atunci Cap de Leopard zări un bărbat voinic, ivit ca din pământ, de după o cotitură. — Mulţumesc cerului! şopti el. Bărbatul avea în mână o halebardă şi gonea spre el mânios. — Ticăloşilor! urlă el cu un glas puternic ca tunetul, bandiţi buni de stârpit! Ce-aţi făcut cu bunurile mele? Staţi numai, să pun mâna pe voi şi-o să vă învăţ eu minte să mai trageţi tigrul de mustăţi! Bărbatul venea parcă în zbor. Cap de Leopard îşi dădu seama cât era de fioros şi-i ieşi înainte cu pas sigur. Dacă necunoscutul nu s-ar fi luptat cu Cap de Leopard, pe Muntele Liang nu s-ar fi cuibărit şi acest tigru cu sprâncenele albe zburlite în vânt, iar celor din fortăreaţa de acolo, dintre smârcuri, nu li s-ar fi alăturat mai multe vietăţi fioroase, cu ochii aurii, sălbătăciuni înzestrate cu uşurinţa de a sări peste prăpăstii şi hăuri adânci.

195

La urma urmelor, de veţi voi să aflaţi cine e acela cu care s-a luptat Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

196

CAPITOLUL XII CAP DE LEOPARD RĂMÂNE ÎN FORTĂREAŢA DE PE MUNTELE LIANG; FIARA TUCIURIE ÎŞI VINDE SABIA ÎN CAPITALA RĂSĂRITEANĂ S-au coborât în ţărnă astre, demoni Şi fiecare-a luat chip omenesc. Se haiducesc pe rând vitejii ţării, Vânzându-şi săbii, crime săvârşesc? E Răsăritu-n mâna celor vajnici, Dar dracii sunt stăpâni pe miazănoapte. Se însoţesc doi luptători de seamă Şi-n smârcuri vor pleca război să poarte. Se spune că atunci când s-a aruncat în luptă, Cap de Leopard a văzut dintr-o privire că bărbatul acela necunoscut avea o pălărie de pâslă, cu boruri mari, ca pentru a-l apăra de soare, şi cu un panaş roşu în vârf, iar pe trup purta o tunică de călătorie, din mătase albă, petrecută pe mijloc cu o cingătoare lată, împodobită cu cusături; pantalonii, strânşi în turetci, aveau dungi albe şi negre; ciorapii îi erau făcuţi din piele de căprioară, iar încălţările din piele de bou netăbăcită. La brâu avea prinsă o sabie, iar în mână ţinea o halebardă. Era înalt. Pe faţă avea un semn din naştere, vineţiu la culoare. Purta favoriţi lungi, roşietici. Îşi împinse pălăria, lăsând-o să-i cadă pe umeri şi rămase cu capul acoperit doar cu o basma moale. Cu pieptul scos în afară, înălţă halebarda şi răcni: — Unde mi-ai ascuns boccelele şi tot avutul meu de preţ, ticălosule? Înfuriat, Cap de Leopard nu răspunse. Cu ochii în flăcări şi cu mustaţa zburlită, se năpusti cu halebarda în mână, gata de atac. Norii se împrăştiaseră. Cerul se limpezise. Apa râului din preajmă prinsese pe margini o pojghiţă de gheaţă. Cei doi se încleştară într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. După treizeci de ciocniri directe, nu ieşi niciunul dintre ei învingători. După alte zece înfruntări, când lupta era în toi, de sus dinspre munte se auzi o voce: — Opriţi lupta, vitejilor! Auzind acest ordin, Cap de Leopard sări într-o parte ieşind din luptă. Atât el, cât şi potrivnicul său lăsară braţele în jos şi priviră spre munte. 197

Cărturarul în Straie Albe, Atinge Cerul, Paznicul Norilor şi o sumedenie de luptători din fortăreaţă coborâră muntele, apoi trecură râul în bărci uşoare. — Am văzut cu câtă măiestrie v-aţi luptat, vitejilor! strigă Cărturarul. Acesta este fratele nostru Lin Chong, zis Cap de Leopard. Tu cine eşti, străine cu chipul tuciuriu? Aş vrea să-ţi aflu numele. — Sunt urmaşul a trei generaţii de generali, nepotul ducelui Yang Linggong. Numele meu de familie este Yang, iar numele personal Zhi, Voinţă. Am trecut de mic examenele militare şi am fost aghiotant la palat. Când s-a ridicat Muntele Longevităţii64, împăratul taoist m-a trimis şi pe mine printre cei zece aghiotanţi însărcinaţi să aleagă roci cioplite şi şlefuite de vrednicia apelor din Lacul Tai şi să le aducă în capitală. Din nefericire, la întoarcere, pe când le căram pe Fluviul Galben, o furtună grozavă mi-a răsturnat corabia, iar pietrele s-au dus la fundul apei. N-am mai putut să mă înapoiez în capitală şi am fugit unde-am văzut cu ochii, căutând să mă pun la adăpost de pacoste. De curând, am aflat că am fost iertat. Atunci mi-am strâns tot avutul şi m-am aşternut la drum spre capitală. Am de gând să cheltui ceva bani la Camera Treburilor Militare, în nădejdea că poate am să pun mâna pe un post bun. Iată cum se face că am trecut pe aici. Un ţăran cumsecade, pe care l-am tocmit să mă slujească, îmi ducea liniştit lucrurile pe cobiliţă, când m-am trezit cu el, cu mâinile goale, dând fuga înapoi la mine, care veneam pe urmele lui. Ce-ar fi să-mi daţi ce mi-aţi luat ca să nu mai fie nicio supărare? — Nu cumva ţi se zice Fiara Tuciurie? — Chiar aşa. — Dacă eşti chiar aghiotantul Yang, te rugăm să vii în fortăreaţă, să bem un păhărel, rosti Cărturarul în Straie Albe. Lucrurile ţi le vom da după aceea. — Dacă ştiţi cine sunt, de ce nu mi le daţi neîntârziat? Asta ar fi cea mai bună treabă, mai de seamă chiar decât poftirea la băut. — Aghiotante, în urmă cu câţiva ani, pe când mă aflam în capitală, la examenele imperiale, am auzit de măreţul vostru nume. Acum, că mi s-a oferit fericitul prilej de a te întâlni, cum mi-aş îngădui să te scap din mână? Te rog să te odihneşti puţin în fortăreaţă, nu-ţi cer altceva. 64

E vorba de clădirea unui munte artificial (se făceau şi lacuri), practică mult folosită în China tradiţională, conform conceptului de menţinere a comuniunii omnatură sau de integrare a omului şi a vieţii lui într-un peisaj de natură vie, chiar dacă acesta era confecţionat ca un decor, acolo unde lipsea, de pildă în cetăţi, palate, reşedinţe nobiliare. 198

Fiara Tuciurie se văzu nevoit să-i urmeze. Trecură apa şi urcară în fortăreaţa din creierul muntelui. Pentru această întâlnire, se strânseră cu toţii în Sala Frăţiei Adevărate. Pe stânga, în patru jilţuri, se aşezară cei trei căpitani şi Rechinul Uscatului, care fusese şi el chemat pe munte. Pe partea dreaptă, în alte două jilţuri, stăteau Fiara Tuciurie şi Cap de Leopard. Cărturarul în Straie Albe porunci să se taie o oaie şi să se aducă băutură, pentru un banchet în cinstea Fiarei Tuciurii. Dar noi nu vom povesti despre petrecere. Pe când mesenii tăifăsuiau vrute nevrute, după ce se băuseră deja mai multe boluri de alcool, Cărturarul în Straie Albe îşi zise: „Dacă-l oprim la noi numai pe Cap de Leopard, nu ne va cădea bine. Ce-ar fi să mă arăt mărinimos şi să-l primesc printre noi şi pe acest nou-venit? La nevoie, îi putem aţâţa unul împotriva celuilalt”. — Fratele acesta, rosti el cu glas tare, arătând spre Cap de Leopard, a fost instructor în Garda Imperială. Dar cum ticălosul acela de Gao Curtenitorul nu-i vede cu ochi buni pe oamenii destoinici, l-a surghiunit pe instructor la Cangzhou. Acolo osânditul a săvârşit o crimă gravă şi astfel, căutându-şi o ascunzătoare, a ajuns la noi. Sigur, dacă dumneavoastră, vorbi el către Fiara Tuciurie, aveţi de gând să vă duceţi în capitală şi să vă aranjaţi într-un fel, eu nu vă reţin. În ce mă priveşte, umila mea persoană n-a avut de ales. Am renunţat la treburile civile şi militare şi m-am retras în creierul muntelui. Să nu uitaţi, însă, că oricum aţi greşit, aghiotante, şi chiar iertat fiind, nu neapărat vă veţi recăpăta şi funcţia dintâi. Câtă vreme Gao Curtenitorul are în mâinile sale armata, cum o să fiţi iertat tocmai de unul ca el? Mai bine aţi rămâne în mica noastră fortăreaţă, împărţind cu noi prada noastră, blidul cu mâncare şi băutură şi aţi trăi alături de noi, până la adânci bătrâneţi. Oare v-aţi putea hotărî la asta? — Sunt onorat de mărinimia voastră, căpitani, spuse Fiara Tuciurie. Numai că eu am un neam care trăieşte acolo în capitală. El s-a obosit din răsputeri pentru slujba mea dintâi şi eu n-am apucat încă să-l răsplătesc. Am totuşi de gând să mă duc până acolo. Sper să-mi daţi înapoi lucrurile. Daca nu, am să plec şi fără ele. — Dacă nu vă este pe plac să rămâneţi la noi, cum v-am putea ţine cu forţa? Vă rog să fiţi liniştit. Vă veţi odihni aici peste noapte şi mâine în zori porniţi la drum. Fiara Tuciurie se arătă bucuros. Băură până la primul geng din noapte, apoi fiecare merse să se culce. A doua zi se sculară devreme, şi gazdele închinară pentru Fiara Tuciurie câte un pahar de despărţire. După ce 199

ospătară, căpitanii ordonară unui om să-i ducă lucrurile. Apoi îşi conduseră toţi oaspetele pe munte în jos, până la răspântie. Acolo, îi porunciră însoţitorului pe care i-l dăduseră să-l treacă apa şi să-l scoată la drumul mare. Abia după aceasta, căpeteniile îşi luară rămas bun de le Fiara Tuciurie, iar când îl pierdură din vedere se întoarseră în fortăreaţă. Cumnecum, Cărturarul se învoise dintr-o dată ca instructorul Cap de Leopard să rămână cu ei, acordându-i între căpetenii locul al patrulea. Rechinul Uscatului urma după el. De atunci înainte, aceşti cinci viteji au prădat şi au jefuit laolaltă în ţinutul stăpânit de ei. În ce priveşte Fiara Tuciurie, acesta ieşi la drumul mare, căută un ţăran care să-i ducă lucrurile şi-l lăsă pe cel care-l însoţise să se întoarcă în fortăreaţa de pe munte. Şi astfel, Fiara Tuciurie se aşternu la drum lung. Merse mai multe zile în şir până ajunse în Capitala Răsăriteană. După ce intră în oraş, trase la un han. Îi plăti cărătorului pentru osteneală şi-l lăsă să plece la treburile sale. O dată intrat în han, îşi puse de o parte armele şi bagajele şi ceru să i se dea de mâncat şi de băut. Peste câteva zile, trimise pe cineva la Camera Treburilor Militare să intre în legătură cu o persoană cu trecere; se folosi de aur, argint şi alte lucruri de preţ scoase din boccelele cu care venise, şi cumpără şi oameni sus-puşi şi indivizi de jos, numai şi numai să-şi recapete postul de aghiotant. Cheltui cu grămada şi abia se alese cu un act care-i îngăduia intrarea la mareşalul palatului, Gao Curtenitorul. Acesta citind istoria întregului caz, îl repezi furios: — Aţi primit zece oameni ordinul să aduceţi pietre cu forme ciudate, nouă s-au întors cu bine şi numai tu, ticălosule, le-ai pierdut pe-ale tale. Şi atunci, în loc să vii să raportezi unde trebuia, ai fugit şi te-ai dat la fund. Nam reuşit de atâta vreme să punem mâna pe tine, iar astăzi mai vrei să-ţi reiei şi vechea slujbă. Ai fost iertat, e drept, dar crima ta n-o poate şterge nimeni. Ne e peste putinţă să te folosim! Îşi puse în scris hotărârea pe actul cu cererea şi Fiara Tuciurie plecă de la palat. Se înapoie la han, clocotind de mânie. „Cărturarul în Straie Albe avea dreptate, gândi. N-aş fi vrut să întinez numele părinţilor mei. Speram să-mi pot arăta îndemânarea militară chiar undeva, la marginea imperiului, să câştig onoruri pentru nevastă şi copii şi să aduc glorie strămoşilor mei. Naş fi crezut că am să decad într-atât. Ce cruzime şi venin colcăie în mareşalul ăsta Gao!” Rămase la han vreo câteva zile, tot frământându-se ce să facă, până când i se isprăviră banii.

200

Nu a fost ca stâncile frumoase s-aibă postament, Şi peste timp ticăloşiile pun piedici celor buni. Că tiranii-s în palate, temple o ştia demult, Nicidecum în Sala-ntru frăţie din munţii străbuni. „Cum s-o scot la capăt? se chinuia el. Am să-mi vând spada asta de preţ, moştenită din moşi-strămoşi, armă scumpă de care nu m-am despărţit niciodată. N-am încotro, ies cu ea în stradă şi-o să capăt eu câteva mii de arginţi, din care o să trăiesc până mă aranjez undeva”. Chiar în ziua aceea, înnodă de spadă câteva fire de iarbă, în semn că era de vânzare şi se duse cu ea în piaţă. Două ceasuri încheiate stătu acolo, dar nimeni nu se arătă dornic să cumpere spada. Pe la prânz se mută într-un loc mai umblat de lume şi anume în împrejurimile podului. Abia ajunsese acolo, când băgă de seamă că oamenii o iau la fugă care încotro, făcându-se nevăzuţi pe străzile învecinate. — Ascundeţi-vă! Fugiţi! strigau care mai de care. Fugiţi, vine tigrul! — Ce mai e şi asta? se miră el. Ce tigru să dea iama în mijlocul oraşului? Rămase pe loc şi zări de departe o matahală de bărbat, pe jumătate beat, înaintând spre el, clătinându-se. Omul arăta într-adevăr ca un căpcăun uriaş: Ochii tulburi ca ai demonilor, trupul lui parc-ar fi fost, şi nu, de om. Trunchiul copacului gros, strâmb, cu crengi sucite s-a prefăcut în scheletul acestui monstru hidos. Stâlpul scorojit, jegos, puturos a înviat, într-un fel de arătare drăcească. Corpul întreg îi era acoperit cu solzi de peşte unsuroşi, lunecoşi; capul şi gâtul îi erau năpădite de păr cleios, des şi strâns cârlionţat. Pielea de pe piept îi era jupuită, iar pe frunte avea trei cute ca nişte brazde adânci. Acela nu era altul decât un zurbagiu de i se dusese vestea, progenitura unei familii decăzute, pe numele lui, Niu al Doilea, – dar căruia i se zicea Tigrul Neîmblânzit. Acesta îşi făcea de cap pe străzi, se purta ca o brută cu oamenii, se ţinea numai de scandaluri. Fusese arestat în câteva rânduri, dar nici prefectura nu reuşise a-l potoli şi din această pricină lumea se ferea din calea lui. De data aceasta, Tigrul Neîmblânzit se proţăpi în faţa Fiarei Tuciurii, îi luă sabia din mână şi-l întrebă: — Cu cât o dai, omule? — E un lucru de preţ. Moştenit. Cer trei mii de şiraguri.

201

— Ce minune-o mai fi şi asta, de vrei pe ea atât bănet? Cu treizeci de bănuţi pot să cumpăr un cuţit, bun să tai carne şi brânză de soia. Cu ce e mai grozavă sabia ta de-o preţăluieşti ca pe-o comoară? — Doar nu e un satâr din fier, pe care să-l găseşti în orice prăvălie, ci o spadă rară, neasemuită. — Cum adică neasemuită? — Întâi şi-ntâi poate spinteca arama şi fierul, fără să i se ştirbească ascuţişul. În al doilea rând, poate despica un smoc de păr, suflat pe tăişul ei. În sfârşit, ucide un om şi rămâne curată, fără niciun strop de sânge pe ea. — Ai avea putinţa să tai în două un bănuţ de aramă? — Scoate-l la iveală şi-am să-ţi arăt. Tigrul Neîmblânzit se duse la o prăvălie de ardei şi mirodenii de sub pod şi se întoarse cu o mână de bani de aramă. Îi puse pe balustrada podului şi-i spuse Fiarei Tuciurii: — Omule, dacă îi despici în două, îţi dau pe spadă cât ai cerut. Lumea nu îndrăznea să se apropie, dar îi urmărea de departe. — Crezi că e greu? zise Fiara Tuciurie; îşi suflecă mânecile hainei, prinse bine spada în mână, ochi grămada şi, cu o singură lovitură, tăie banii în două. Mulţimea scoase strigăte de uimire. — Ciudată păsăruică! zise Tigrul Neîmblânzit. Care ziceai că era al doilea lucru? — Dacă sufli câteva fire de păr spre tăişul sabiei, le taie şi pe ele. — Aşa ceva nu cred, rosti matahala. îşi smulse un smoc de păr din cap şi i-l întinse Fiarei Tuciurii. — Hai, suflă în ele, vreau s-o văd şi pe-asta. Fiara Tuciurie prinse firele de păr în mâna stângă şi suflă cu putere în ele, trimiţându-le spre tăişul sabiei. Acestea căzură la pământ retezate în două. Mulţimea scoase din nou strigăte de surprindere. Numărul privitorilor din jurul lor crescuse. — Şi al treilea lucru care zici că era? întrebă Tigrul Neîmblânzit. — Ucide un om şi iese din el curată, fără pic de sânge. — Cum se poate una ca asta? — Spintecă atât de iute, încât trecând printr-un trup omenesc nu mai apucă să se mânjească de sânge. — Nu te cred. Despică un om, să mă încredinţez. — Cum aş putea să ucid un om în plin oraş? De nu mă crezi, adu un câine şi o să-ţi arăt. — Ai spus om, şi nu câine! 202

— Dacă n-ai de gând să cumperi sabia, de ce ai mai intrat în vorbă? se burzului Fiara Tuciurie. — Vreau să văd cu ochii mei! — N-ai altceva mai bun de făcut? Doar nu-s bătaia ta de-joc! Nu mă aţâţa. — Hai, ucide-mă, dacă-ţi dă mâna! — Doar nu suntem duşmani şi nu avem nimic de împărţit. Ţi-am făcut, cum mi-ai cerut, două dovezi. Ce rost ar avea să te ucid? — Vreau să cumpăr sabia! zise Tigrul Neîmblânzit, înşfăcându-l strâns de braţ pe Fiara Tuciurie. — Scoate banii! îi ceru acesta. — N-am, răspunse matahala. — Dacă n-ai bani, de ce te ţii de mine? — Fiindcă vreau sabia. — Nu ţi-o dau. — Taie-mă, dacă eşti aşa grozav! nu se lăsă Tigrul. Mânios, Fiara Tuciurie îl îmbrânci cât colo, aruncându-l la pământ. Tigrul Neîmblânzit se ridică de-a buşilea şi-şi lovi potrivnicul în piept. — Îmi sunteţi martori, oameni buni! strigă Fiara Tuciurie. Nu numai că nu i-am făcut niciun rău, dar nemernicul ăsta vrea să-mi ia şi sabia cu de-a sila, ba mă mai şi loveşte. Dar privitorii îngheţaseră de frica Tigrului Neîmblânzit; cine-ar fi îndrăznit să facă măcar un pas spre el şi să-i vorbească împăciuitor? — Zici că te-am lovit, ai? Ce-ar fi să-ţi arăt cum se poate muri din bătaie? răcni Tigrul şi-şi avântă pumnul drept, gata să lovească în omul din faţa sa. Fiara Tuciurie sări iute în lături, ridică sabia şi într-un moment de furie îl izbi pe Tigrul Neîmblânzit drept în frunte, doborându-l la pământ. Apoi se apropie de el şi îl mai împunse cu arma de două ori şi în piept. Sângele năvăli scăldând tot locul. Omul muri pe loc. — Am ucis secătura, strigă Fiara Tuciurie. Acum nemernicul e mort. Naş fi vrut să vă fac greutăţi, dar acum haideţi cu mine la prefectură, să-mi fiţi martori la cele întâmplate. Oamenii îl înconjurară în grabă şi se duseră împreună cu el la prefectură. Când prefectul intră în sala de judecată, cu toţii îngenuncheară. Fiara Tuciurie puse sabia înaintea lui. — Umila mea persoană a fost odinioară aghiotant la palat. Am rămas fără slujbă din pricină că mi s-a scufundat o încărcătură de pietre colorate şi 203

frumos şlefuite, din lacul Tai. Acum, pentru că nu mai aveam din ce să trăiesc, am ieşit în târg, să-mi vând sabia. Nu mă aşteptam ca zurbagiului de Tigru Neîmblânzit să-i căşuneze să mi-o smulgă cu forţa din mână şi chiar să se apuce să-mi tragă pumni. Atunci, într-o clipă de mare mânie, l-am omorât. Oamenii aceştia au fost de faţă şi pot spune ce-au văzut cu ochii lor. Mai mulţi dintre cei care-l însoţiseră depuseră mărturie pentru el. — De vreme ce s-a predat singur, hotărî prefectul, nu-l mai batem pe ticălos. Puneţi-i butucul pe grumaz! Doi slujbaşi, împreună cu un expert judiciar, îi duseră pe ucigaş şi pe martori la locul crimei, pentru cercetări. Se întocmiră documentele cuvenite. Martorii dădură şi ei declaraţii în scris şi fură eliberaţi, sub garanţia că se vor prezenta de câte ori curtea le-o va cere. Fiara Tuciurie fu închis în temniţa condamnaţilor la moarte. Pentru a pătrunde-n temniţă, trebuie să treci, atâta doar, prin poarta ei. Paznicii ei, cu aforiţii parcă-ngălbeniţi, gătesc frânghiile pentru spânzurători. Temniţa e mai neagră decât bezna şi-i zăvorâtă cu lacăte gigantice şi grele, cu şapte-ncuietori. Îngrozitoare bâte zdrobesc pân’ la fărâme spinările de om. Ungherele cu spaimele la pândă şi cu colţi de friguri îi fac pe osândiţi bolnavi de tremurul din inimi. Încât poţi să spui că ai murit deja şi eşti la judecata Tartorelui, dar locu-acesta-n totul nu-i mai prejos de Iad. Temnicerii paznicii îl căinau pe bravul om care fusese osândit pentru că terminase cu Tigrul Neîmblânzit; ei nu-i ceruseră bani şi, mai mult decât atât, îl vedeau cu ochi buni şi se purtau frumos cu el. Locuitorii din jurul podului îi purtau recunoştinţă fiindcă îi scăpase de o mare pacoste şi cu toţii îi trimiseră hrană, ba strânseră şi bani, mituind în stânga şi în dreapta, pe mai mari şi pe mai mici. Slujbaşii prefecturii îl priveau şi ei pe osândit ca pe un om curajos, care curăţise capitala de o arătare hidoasă şi scârboasă. Cum nimeni din familia Tigrului Neîmblânzit nu depuse vreo plângere, autorităţile în drept îi găsiră o vină cât mai mică. După şase interogatorii, în actele ce i se întocmiră i se trecu acuzaţia că „a luat viaţa unui om din greşeală, în toiul luptei”. Când termenul de şaizeci de zile se împlini, Fiara Tuciurie fu adus în faţa curţii, i se scoase butucul de tortură de pe grumaz şi i se aplicară douăzeci de lovituri. Prefectul chemă meşterul în tatuaje, acesta îl înfieră cu însemnul de aur şi astfel osânditul fu trimis să ispăşească în garnizoana Daming din Capitala de Miazănoapte. Sabia îi fu reţinută ca zălog la prefectură.

204

O dată întocmite documentele, doi gardieni fură numiţi să-l escorteze pe surghiunit. Pe grumazul condamnatului fu fixat un butuc de tortură greu de şapte jin şi jumătate. Cei doi gardieni primiră ultimele instrucţiuni şi numaidecât o porniră cu osânditul la drum. Când ajunseră la pod, câţiva proprietari de prăvălii, mai cu dare de mână şi care strânseseră nişte bani, îi invitară într-o cârciumă, comandară pentru ei mâncare şi băutură şi le oferiră celor doi gardieni banii, spunându-le: — Fiara Tuciurie a scăpat oamenii de-o adevărată pacoste, e un om brav şi bun. Aveţi grijă de dânsul în drumul spre Capitala de Miazănoapte. — Ştim că e om bun, nu e nevoie să stăruiţi. Nu vă faceţi griji, răspunseră gardienii. Fiara Tuciurie le mulţumi oamenilor acelora săritori. Ei, la rândul lor, îi înmânară ce bani le mai rămăseseră, pentru ca el să-i folosească pe drum. În felul acesta se despărţiră, fiecare văzându-şi de-ale sale. Vom spune că Fiara Tuciurie se duse însoţit de gardieni la hanul unde locuise mai înainte, plăti, îşi luă lucrurile şi dădu o masă în cinstea celor doi însoţitori. Căută un doctor, de la care cumpără nişte leacuri pentru rănile pricinuite de loviturile de bâtă, apoi se aşternură toţi trei la drum. Calea era marcată la fiecare cinci li cu o dală simplă şi cu una dublă din zece-n zece li. Când ajungeau în câte o prefectură sau în vreo reşedinţă de judeţ, condamnatul cumpăra de-ale gurii, invitându-i pe paznicii săi să se înfrupte pe săturate. Noaptea îşi găseau adăpost pe la hanuri. Dimineaţa, în crăpat de zi, îşi urmau călătoria, şi-astfel, ţinând-o tot aşa, ajunseră curând în Capitala de Miazănoapte. Acolo traseră la un han. Guvernatorul prefecturii era un om puternic, care se bucura de autoritate şi prestigiu atât în treburile militare cât şi în cele civile. Se numea Liang Zhongshu şi era ginerele primului-ministru Cai Jing din Capitala Răsăriteană. Era în ziua a noua a celei de-a doua luni şi guvernatorul se afla în sala de judecată. Gardienii intrară cu condamnatul şi prezentară documentele. Liang le citi. Îl cunoştea pe condamnat din Capitala Răsăriteană şi îl întrebă ce se întâmplase de ajunsese într-o asemenea situaţie. Fiara Tuciurie istorisi cum mareşalul Gao Curtenitorul îi respinsese cererea de a-l repune în drepturi, iar el, ca să aibă din ce trăi, încercase să-şi vândă sabia şi atunci ucisese fără să vrea un om. Guvernatorul fu mulţumit de aceste lămuriri. Porunci să i se scoată osânditului butucul de pe grumaji şi-l reţinu în serviciul său. Confirmă printr-o scrisoare primirea condamnatului şi-i trimise pe gardieni cu ea înapoi.

205

Fiara Tuciurie sluji de atunci cu vrednicie în casa guvernatorului Liang. Mişcat de atâta sârguinţă, acesta îşi pusese în gând să-l ridice în rang şi să-l facă locotenent cu soldă lunară, dar se temea ca ceilalţi să nu i se împotrivească. De aceea, ordonă să se ţină un turnir pe câmpul de lângă Poarta Răsăriteană, la care să participe toţi ofiţerii, tineri şi vârstnici. În seara aceea, îl chemă pe slujitor la el şi-l întrebă cât de bine stăpânea artele marţiale. — Umilul de mine am trecut probele militare, în urma cărora am fost numit aghiotant, răspunse Fiara Tuciurie. Ştiu să lupt cu toate cele optsprezece arme. Am învăţat acest lucru de mic copil. Acum, graţie bunătăţii Excelenţei Voastre, aş putea să fiu ridicat în rang, fapt care pentru mine ar însemna acelaşi lucru cu destrămarea şi împrăştierea norilor de pe cerul dintr-o dată însorit. De-aş izbuti să înaintez cât de puţin, am să vă slujesc cu smerenia unui cal înşeuat, cu frâiele în mâna dumneavoastră. Liang se arătă mulţumit şi îi dărui o armură. Noaptea trecu în linişte. A doua zi în zori, vântul bătea uşor, iar soarele era fierbinte. Era pe la mijlocul lunii a doua. După ce mâncă, guvernatorul îl luă cu el pe Fiara Tuciurie. Urcară pe cai şi fură escortaţi de o mică trupă de soldaţi până la Poarta Răsăriteană. Pe terenul de instrucţie, ofiţerii şi numeroşi dregători se aflau deja acolo să-l întâmpine pe guvernator. Acesta descălecă în faţa pavilionului, care oferea panorama întregului loc, urcă şi se aşeză într-un jilţ cu lucrătură în filigran de argint. Demnitarii se aranjară pe două rânduri, de o parte şi de alta a sa. Comandanţii stăteau de jur-împrejur, în fruntea soldaţilor. Arătau cu toţii fioroşi. Pe platforma centrală, se aflau doi generali. Unul era Li Cheng, Regele Gerului şi celălalt Wen Da, Spada Măiastră. Şi unul şi celălalt erau fără seamăn de viteji, în stare să facă faţă la zece mii de războinici. Sub comanda lor se aflau numeroşi oameni şi cai; de cum dădură cu ochii de guvernatorul Liang, cei doi se grăbiră să-i iasă înainte şi să-l salute. Pe terasa lor fu ridicat un steag galben, iar cei cincizeci de toboşari de pe o parte şi alta a acesteia dezlănţuiră un ropot de tunet. Urmară trei semnale date de trompeţi şi apoi încă trei răpăituri sacadate de darabane. Nimeni nu îndrăznea să mai scoată un sunet. Atunci, tot din locul unde se aflau generalii, se înălţă un steag alb şi cinci trupe se ordonară iute în spatele lui. Şi iarăşi se ivi, fluturând deasupra estradei generalilor, un steag, de data aceasta roşu, ca un nou semnal, tobele bubuiră încă o dată şi cele cinci trupe se rupseră în două formaţiuni de luptă. Soldaţii ţineau armele în poziţie de aşteptare. Drapelul alb fu fluturat în aer şi cele două trupe de cavalerie se aliniară în faţă, strunindu-şi cu mână sigură caii. 206

Liang transmise ordinul ca locotenentul Zhou Jin să iasă în faţă. Supunându-se comenzii, acesta ţâşni din formaţiunea din dreapta, galopând spre pavilion. Descălecă dintr-un salt, îşi înfipse lancea în pământ şi-l salută pe mai-marele său, cu glas tunător. — Să-ţi vedem priceperea, locotenente, porunci Liang. Zhou Jin îşi apucă lancea şi sări înapoi în şa. Defilă la pas prin faţa pavilionului, întorcându-şi calul la stânga şi la dreapta şi executând diferite mişcări cu lancea. Privitorii scoaseră strigăte de satisfacţie. — Să se prezinte Yang Zhi, zis Fiara Tuciurie, viteazul venit din Capitala Răsăriteană, ceru Liang. Fiara Tuciurie dădu roată prin faţa pavilionului şi-l salută şi el pe guvernator. — Ştiu că ai fost aghiotant la palat şi că ai fost surghiunit aici pentru vina de a fi săvârşit un omor. Dar în ziua de azi tâlhari de tot felul îşi fac de cap nestingheriţi. Ţara are nevoie de oameni bravi. Îndrăzneşti să te întreci în lupte cu Zhou Jin? Dacă-l înfrângi, îi vei lua titlul şi rangul. — Mă plec înaintea bunăvoinţei voastre, Excelenţă, răspunse Fiara Tuciurie. Guvernatorul ordonă să i se dea acestuia un cal de luptă şi maistrul armurier să-i aducă armele trebuitoare; apoi îi porunci lui Yang să se echipeze. Fiara Tuciurie se retrase în spatele pavilionului şi îmbrăcă strâns armura, îşi puse o caschetă pe cap, se înarmă cu arc şi săgeţi, cu spadă şi lance; urcă pe cal şi ieşi de acolo în galop. — Să-i vedem mai întâi pe Fiara Tuciurie şi pe Zhou Jin întrecându-se cu lăncile! strigă Liang. — Cum de cutează acest criminal surghiunit să-şi încrucişeze lancea cu mine? zise Zhou Jin, mânios. Nici nu-şi dădu seama câtă furie semănase vorbele lui în sufletul bravului bărbat! Drept rezultat, la acest turnir, Fiara Tuciurie a ajuns să câştige nu numai lupta, dar şi un renume binemeritat în rândurile armatei. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi cine s-a amestecat în toiul acestui turnir, citiţi capitolul următor.

207

CAPITOLUL XIII DETAŞAMENTUL DE AVANGARDĂ ÎŞI DISPUTĂ ONORURILE PE CÂMPUL DE INSTRUCŢIE; FIARA TUCIURIE ÎŞI ARATĂ MĂIESTRIA ÎN TURNIRUL DIN CAPITALA DE MIAZĂNOAPTE Bărbaţii osândiţi sunt socotiţi oşteni de rând, Se-nfruntă aprig în arenă bravii luptători. Greu îşi ascund noroc şi bucurie cei ce-nving, Dar se vor întâlni talente mari ce dau fiori. Înşală arcu-mpodobit cu coţofene, luna, Sclipeşte-a brumă şi a rouă lancea-n luptă dreaptă Arcaşul nimereşte tigrul din prima săgeată, Între triumf şi-nfrângere sorţii astfel aşteaptă. Se spune că în timp ce Zhou Jin şi Fiara îşi struneau caii, gata să pornească la luptă, generalul Wen Da strigă: — Aşteptaţi! Se urcă în pavilion şi îi vorbi guvernatorului: Luminăţia Voastră, cu toate că n-am văzut cât de mare este îndemânarea celor doi în artele marţiale, vârful lăncii este necruţător şi se cuvine îndreptat numai împotriva bandiţilor. Turnirul de astăzi are loc între oameni de-ai noştri, şi mă tem ca ei să nu aibă de suferit. O rană simplă poate să-l schilodească pe careva dintre ei, iar una mai grea îi poate lua viaţa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, trupele noastre nu au nimic de câştigat din asta. Aş zice să scoatem vârfurile de la lănci, iar în locul lor să înfăşurăm bucăţi de pâslă, pe care să le înmuiem în var. Apoi fiecare călăreţ să îmbrace o tunică de culoare neagră. La sfârşitul luptei, cine va avea mai multe pete albe va fi socotit biruit. — Bine te-ai gândit, încuviinţă Liang şi ordonă numaidecât să se facă întocmai cum spusese generalul. De cum auziră hotărârea, cei doi se duseră în spatele pavilionului; vârfurile ascuţite ale lăncilor fură scoase, punându-se în locul lor fâşii de pâslă, petrecute strâns şi de multe ori, încât ajunseră să arate ca nişte măciulii. După aceea, luptătorii îşi traseră peste veşminte câte o tunică neagră, îşi înmuiară capetele lăncilor în var, încălecară din nou şi îşi făcură apariţia pe terenul dinaintea pavilionului. Cu lancea întinsă, Zhou Jin dădu pinteni calului şi se îndreptă în galop către adversar. Fiara Tuciurie îşi îmboldi şi el armăsarul şi se avântă gata de atac, învârtindu-şi arma. Trecură 208

în goană unul pe lângă altul, se rotiră, îşi dădură ocol, se încleştară, om lângă om şi cal lângă cal. Se înfruntară astfel de treizeci sau cincizeci de ori. Zhou Jin arăta de parcă se tăvălise prin brânză de soia, atât era de mânjit cu alb. Avea pe el cel puţin treizeci de pete, dacă nu cumva erau chiar cincizeci. Fiara Tuciurie, în schimb, abia dacă avea un punctişor alb pe omoplatul stâng. Mulţumit, guvernatorul îl chemă pe Zhou Jin în pavilion. — Înaintaşul meu te-a făcut locotenent. Dar judecând după felul în care te-ai luptat, ţi-aş mai putea eu oare încredinţa comanda unor expediţii la miazăzi sau la miazănoapte, pentru apărarea hotarelor imperiului? Cum ai onorat titlul pe care-l deţii? Ordonă apoi ca Fiara Tuciurie să fie pus în rangul şi-n drepturile celuilalt. Atunci generalul Li Cheng urcă în pavilion, se înfăţişă guvernatorului şi spuse: — Zhou Jin este cam slab în lupta cu lancea, dar în schimb este un neîntrecut arcaş. Mă tem că retrogradarea lui ar şubrezi moralul trupelor. Oare nu s-ar putea să-i lăsăm să se întreacă şi cu arcul? — Ai dreptate! încuviinţă Liang şi ordonă ca de data aceasta cei doi luptători să se înfrunte cu arcurile. Primind comanda, cei doi îşi înfipseră lăncile în pământ şi se înarmară cu arcuri şi săgeţi. Fiara Tuciurie scoase arcul din tocul lui, îl încordă, sări pe cal şi galopă până în faţa pavilionului. Acolo se ridică în scările şeii şi se înclină. — Luminăţia Voastră, săgeata în zbor nu cunoaşte mila, zise. Aş vrea să ştiu care este hotărârea voastră dacă se va ajunge la răniri grele. — Când războinicii se înfruntă, se gândeşte cineva la răni? Celui îndemânatic, chiar de-ar fi să-şi săgeteze de moarte potrivnicul, nu are să i se întâmple nimic. Fiara Tuciurie se întoarse pe terenul de luptă. Generalul Li Cheng le transmise celor doi viteji ordinul de a-şi lua câte un scut de apărare. Aceştia îşi fixară scuturile pe braţ. — Întâi tragi tu spre mine trei săgeţi, apoi am să-ţi răspund eu, hotărî Fiara Tuciurie. Plin de ură, Zhou Jin dorea cu ardoare să-şi vadă potrivnicul străpuns de o săgeată de-a lui. Dar Fiara Tuciurie era militar încercat şi nu-şi făcu griji, încredinţat fiind că o s-o scoată cu bine la capăt. Cu ce s-ar putea asemui un turnir în care se trage cu arcul? Acesta străpunge tigrul la jumătatea urcuşului pe munte, acela ocheşte plopul pe vreme vântoasă. În calea săgeţii iepurii şi vulpile îşi află moartea. 209

Când săgeata porneşte din arc vulturii şi egretele se prăbuşesc rănite. Măiestrie şi artă se întrec pe câmpul de luptă. Felurite tactici sunt înfăţişate privitorilor. Se frânge unul din mijloc şi e greu de atins? Altul dispare ca un fulger şi nu poate fi învins. Numaidecât, e limpede cine-i victoriosul şi cine-i biruitul. Cât ai clipi pricepi ce aproape una de alta sunt viaţa şi moartea. Între timp, pe terasa generalilor se ridicase deja un fanion albastru. Fiara Tuciurie îşi îmboldi calul şi se îndreptă în galop, până spre marginea de miazăzi a câmpului. Zhou Jin se luă după el. Legându-şi frâul de oblânc, acesta îşi apucă arcul cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă potrivi în el o săgeată, încordă arcul din răsputeri şi slobozi săgeata spre spatele potrivnicului său. Dar de cum auzi arcul destinzându-se, Fiara Tuciurie se şi înclină pe o parte, până la scări, şi săgeata se pierdu în gol. Văzând că nu nimerise, Zhou Jin îşi ieşi din fire. Smulse a doua săgeată din tolbă, o potrivi în arc şi ochi de aproape, între omoplaţii celui dinaintea sa. Auzind şuieratul săgeţii, Fiara Tuciurie nu se mai aplecă, ci doar o izbi cu capătul arcului său, făcând-o astfel să cadă cu un şuierat în iarbă. Irosirea şi a celei de-a doua săgeţi îl scoase din minţi pe Zhou Jin. Calul îl dusese pe Fiara Tuciurie până la capătul câmpului de instrucţie. Atunci, el se întoarse pe loc şi o porni din nou în galop spre pavilion. Zhou Jin dădu pinteni calului şi goni şi el înapoi, pe urmele potrivnicului său. Peste iarba fragedă şi înmiresmată, opt copite de cai alergau ciocnindu-se ca nişte cupe şi zăngănind ca nişte gonguri, pe când răsturnau brazdele de iarbă cu furia unui taifun. Zhou Jin luă şi a treia săgeată, o puse în arc şi, încordându-şi arma, ţinti cu toată forţa spre spatele adversarului, nădăjduind să-i străpungă inima. La zbârnâitul arcului destins, Fiara Tuciurie se întoarse şi prinse săgeata din zbor, apoi îndemnă calul la trap spre pavilion şi acolo, aruncă săgeata la pământ. Guvernatorul Liang nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi porunci să i se ceară Fiarei Tuciurii să sloboadă şi el trei săgeţi spre Zhou Jin. Pe terasa generalilor, fu vânturat din nou fanionul albastru. Zhou Jin azvârli arcul şi săgeţile, apucă bine scutul în mână şi bătu calul pe grumaz, gonind spre miazăzi. Fiara Tuciurie se îndreptă în şa şi îşi înfipse călcâiele în burta calului, care porni cu tropot mare. Îşi încordă arcul, fără să pună vreo săgeată în el. Coarda scoase un zgomot şuierător în spatele lui Zhou Jin, care se răsuci în şa şi se acoperi cu scutul, însă nu se petrecu nimic. „Ticălosul ăsta ştie să se lupte numai cu lancea, gândi. Dacă aruncă în gol şi săgeata a doua, am dreptul să pun capăt întrecerii şi eu am să fiu socotit învingător”. Calul lui ajunsese deja la capătul câmpului de luptă, fapt pentru 210

care Zhou Jin se întorsese şi o porni înapoi spre pavilion. Calul Fiarei Tuciurii făcu şi el cale întoarsă, în timp ce stăpânul său scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi în arc, socotind: „Dacă-l ochesc în inimă, îl ucid pe loc. Dar nu mi-a făcut niciun rău, mai bine îl ating în aşa fel încât să-i provoc o rană uşoară”. Îşi încordă mâna stângă cu atâta putere, încât ai fi putut crede că a ridicat în ea însuşi Muntele Tai, iar dreapta şi-o încovoie de parcă ar fi ţinut în braţe un prunc. Arcul luă forma lunii pline, iar săgeata porni din el fulgerător ca o cometă şi se înfipse în umărul stâng al lui Zhou Jin. Nouă ne ia multă vreme când povestim, însă atunci totul s-a petrecut cât ai clipi. Zhou Jin nu apucă să schiţeze nicio mişcare, se rostogoli de pe cal, iar acesta, nemaifiind strunit de mâna călăreţului său, se duse în galop în dosul pavilionului. Ofiţeri şi soldaţi se repeziră să-i vină în ajutor lui Zhou Jin. Guvernatorul se arătă foarte încântat şi ordonă să se întocmească chiar atunci un act prin care Fiara Tuciurie prelua gradul lui Zhou Jin. Din cale afară de bucuros, Fiara Tuciurie descălecă şi se înclină adânc înspre pavilion, în semn de mulţumire pentru numire. Pe neaşteptate, din stânga, de sub treptele pavilionului, apăru un bărbat care strigă: — Mai încet cu mulţumirile! Te vei întrece acum şi cu mine! Fiara Tuciurie se uită la el. Era un bărbat înalt de peste şapte chi, cu faţa rotundă, urechile clăpăuge, buzele atât de groase încât gura părea un pătrat, cu o barbă mare, stufoasă, acoperindu-i obrajii. Părea fioros, deşi în totul avea o înfăţişare măreaţă. Se duse în faţa guvernatorului, se plecă plin de respect şi rosti: — Zhou Jin a zăcut până de curând şi încă nu se înzdrăvenise cum trebuie. A pierdut fiindcă nu se simţea în apele sale. Acest neînsemnat ostaş din faţa voastră n-are nici pe departe îndemânarea lui, dar ţine să se măsoare cu noul venit. Dacă el se va dovedi cât de cât mai destoinic decât mine, să ia rangul meu, iar nu pe-al lui Zhou Jin. N-am să-i port pică şi n-am să am nimic împotriva lui până o fi să închid ochii pentru vecie. Guvernatorul îl recunoscu pe ofiţer. Acesta nu era altul decât Suo Chao, un căpitan din garda prefecturii Daming. Era din fire iute la mânie, precum boabele de sare azvârlite în foc, şi se arunca cel dintâi în luptă, dornic ca ţara sa să biruiască, fapte pentru care îşi atrăsese porecla de Pionierul Pripit. Auzindu-i vorbele, Li Cheng coborî de pe terasa generalilor şi veni înaintea pavilionului. — Excelenţă, Fiara Tuciurie a fost aghiotant la Palat şi este firesc să fie foarte priceput în mânuirea armelor. Zhou Jin nu-i era pe măsură. În 211

schimb, căpitanul Suo, fiind mult mai potrivit, se poate întrece prea bine cu el şi abia acum vom vedea cine dintre ei este mai bun. „Tot ce vreau este să-l ridic în grad pe slujitorul meu, dar ofiţerii îmi sunt potrivnici. Dacă însă el îl va învinge pe Suo Chao, n-or să mai cuteze să vorbească de crima nimănui şi în felul acesta le voi închide gura de tot”, îşi zise în sinea sa guvernatorul, iar cu glas tare îl întrebă pe Fiara Tuciurie: — Ce crezi, te poţi măsura cu Suo? — Dacă Luminăţia Voastră porunceşte, cum aş îndrăzni să mă împotrivesc? — Atunci du-te şi strânge-ţi bine armura pe trup. O să ordon armurierului să-ţi dea armele care-ţi vor trebui. Ia calul meu de luptă şi fii cu băgare de seamă. Să nu crezi că-ţi va fi uşor. Fiara Tuciurie mulţumi şi merse să se pregătească. În timpul acesta, generalul Li Cheng îl sfătui pe Suo: — Ai grijă, eşti într-o situaţie deosebită. Tu l-ai instruit pe Zhou Jin şi, după cum s-a văzut, a ieşit biruit. Dacă păţeşti şi tu aceeaşi ruşine, această pată se va întinde asupra tuturor ofiţerilor din Daming şi nimeni n-o să ne mai preţuiască. Am un cal încercat în bătălii şi o armură. Ia-le şi fii cu mare băgare de seamă, să nu te laşi cu niciun preţ bătut. Suo Chao mulţumi şi plecă şi el să se schimbe. Guvernatorul se ridică în picioare şi merse până în dreptul scărilor. Însoţitorii îi aduseră Jilţul cu filigran de argint, aranjându-l cu faţa spre balustrada Terasei lunii. Înaltul mandarin se aşeză. Ceilalţi rămaseră în picioare, de-a stânga şi de-a dreapta lui, şi porunciră unor slujitori să deschidă în spatele său umbrela răcoroasă de argint, terminată în vârf cu o măciulie de aur, alcătuită de fapt din trei rânduri de umbrele suprapuse, din mătase de culoarea ceaiului. De pe platforma generalilor răsună un ordin şi îndată flutură acolo un prapure roşu. Dintr-o parte şi alta ale terasei se porni răpăitul tobelor de aur, iar dinspre fiecare din cele două tabere aflate pe câmpul de instrucţie bubuiră salve de tun. La aceste semnale, Suo Chao intră în galop în arenă şi se opri, în aşteptare, în spatele porţii împodobite cu flamuri. Fiara Tuciurie ieşi şi el călare din mijlocul unei formaţii de luptă şi îşi opri calul în spatele altei porţi gătite la fel ca şi prima. De data aceasta, pe podium fu agitat un steag galben, în tunetul bătăilor de tobe. Oştenii celor două tabere sloboziră strigătul de luptă. Se lăsă apoi o tăcere adâncă. Nimeni nu mai îndrăzni nici să mai răsufle. Dar peste puţin răbufniră sunete de gonguri şi o flamură albă fu ridicată deasupra aceleiaşi terase,

212

semn prin care se poruncea o linişte deplină. Toţi, simpli soldaţi, ofiţeri şi mandarini, rămaseră încremeniţi ca nişte stane. Şi iarăşi fu înălţat pe terasă un steag, acum de culoare albastră, iar tobele de luptă răpăiră asurzitor pentru a treia oară. Poarta taberei din stânga se deschise şi, în zornăitul zurgălăilor, căpitanul Suo îşi făcu apariţia călare, strunindu-şi bidiviul. Aşa înarmat cum era, arăta ca un adevărat erou. Purta un coif înfăţişând capul unui leu, din oţel pur, cu un ciucure roşu căzându-i pe spate. Partea de sus a trunchiului îi era acoperită cu zale, pe mijloc avea petrecută o cingătoare suflată în aur, cu un cap de tigru sculptat pe pafta. Platoşe de bronz îi protejau spatele şi pieptul. Pe deasupra îmbrăcase o mantie roz, cu desene în cercuri, strânsă la gât cu şnururi verzi din lână. În picioare, îşi pusese încălţări împletite din fâşii de piele. Un arc îi era agăţat pe umărul stâng, iar pe cel drept tolba cu săgeţi. În mână ţinea o bardă, aurită. Era călare pe armăsarul de luptă, alb ca neaua, al generalului Li, un cal de război. De-ar fi fost numai calul, şi tot îţi lua ochii atâta frumuseţe. Culoarea-i era pură, fără pată, aducând cu albul frunţii tigrului din Munţii Sudici. Coama îi era ondulată întocmai ca aceea a animalului divin de jad, din Marea de Miazăzi. Avea iuţimea viforului, iar în galop năvala nestrunită a şuvoiului de apă. Ropotul tobelor de luptă îl făceau să freamăte, avea nobleţea şi mândria unui prinţ. Putea purta povară cât de mare, ţinea oricât la drum; era obişnuit cu şuierul tăios al vântului şi este sigur că-i era pereche vestitului dragon. În totul, făcea cât cinci murgi la un loc şi întrecea chiar câinele de jad al regelui Qin. Apoi poarta taberei din dreapta se dădu în lături şi Fiara Tuciurie se ivi şi el, cu lancea în mână, în clinchete de clopoţei. Îşi struni calul în arena de luptă şi ridică arma în poziţie de atac, ca un brav erou. Pe cap avea un coif de oţel, şi acesta lucea orbitor precum gheaţa în bătaia soarelui; coiful avea la spate un canaf albastru. Fiara Tuciurie era îmbrăcat într-o cămaşă din zale cu un desen de flori de prunişor, strânsă în jurul mijlocului cu un brâu din lână roşie. Pieptul şi spatele îi erau ocrotite sub platoşe gravate cu capete de animale sălbatice. Pe umeri avea prinsă o mantie albă, cu desene florale, legată la gât cu şnururi purpurii. Picioarele-i erau vârâte în încălţări din piele cafenie, cu talpă groasă. Arcul lui avea învelitoare din piele, iar săgeţile din tolbă îşi arătau vârful în formă de pană. În mână ţinea o lance de fier, cu încrustaţii de oţel. Se afla călare pe roibul guvernatorului, un cal roşu ca jăraticul şi iute ca vântul, şi cu adevărat de neînvins.

213

Coama lui era ca o flacără, se afla cu spatele la norii sângerii de la orizont, astfel că trupul îi era parcă, tot, vopsit în roşu de buze; urechile, şi ele, îi erau ca nişte frunze stacojii. În zorii de purpur copitele lui scăpărau stele reci; în amurg, la întoarcerea pe digul de nisip, el răscolea drumul stârnindu-l în stropi de jeratic. Să nu ziceţi cumva c-ar fi fost câinele sfânt de la Polul Sud, ci să fiţi în totul încredinţaţi că era însuşi iepurele roşcat din Pavilionul Vieţii fără de Moarte65. Soldaţii şi ofiţerii din cele două tabere scoaseră murmure de admiraţie. Deşi nu-i ştiau încă deplin măiestria în luptă, se vedea cât de colo că era mai presus de toţi cei aflaţi acolo. Cu un prapure împodobit cu paiete de aur şi pe care sclipea, brodat, cuvântul „Ordin”, un soldat veni în galop înspre ei şi rosti: — Poruncă de la Înălţimea Străduiţi-vă amândoi din răsputeri. Orice slăbiciune va fi pedepsită, dar o mare răsplată va primi acela care biruie. După ce ascultară ordinul, cei doi luptători dădură pinteni cailor şi alergară în galop până la mijlocul terenului. Acolo se apropiară unul de altul şi ridicară armele. Plin de mânie, Suo Chao învârti barda şi se năpusti asupra potrivnicului său. Fiara Tuciurie luă şi el o înfăţişare războinică, îşi înclină lancea sfântă şi ţâşni în întâmpinarea lui Suo Chao. Se încleştară în mijlocul arenei, înaintea terasei generalilor, fiecare dintre ei punându-şi la bătaie iscusinţa şi viaţa. Patru braţe încăierate se loveau necruţător sau se apărau cu înverşunare, opt copite se-azvârleau nebuneşte, de-a valma. Steagurile întunecau soarele, duhul morţii acoperea cerul. Toporişca aurită se repezea de-a dreptul în capătul porţii, lancea de fier nu mai avea mult până la inimă. Primul era regele cerului, cel care ţine ca-nsemn al puterii o pagodă în palmă, al doilea era mareşalul care năruie bolta cerească. Din vârful ascuţit al săgeţii ţâşneau limbi de foc, dar nici tăişul bardei nu era mai prejos, fiindcă împrăştia raze lungi reci. Unul era întruchiparea bravilor deodinioară, celălalt era chiar generalul zburător reîntors pe lume66. Cel dintâi era purtătorul mâniei uriaşe a zeilor şi barda sa făcea praf şi pulbere munţii, de la frunţi la rădăcini, furia celui de-al doilea clocotea atât de tare, încât lancea lui despica fulgerător palate pământeşti. Unul holba ochii înfiorător şi da buzna cu capul înclinat. Celălalt scrâşnea din dinţi mai-mai să şi-i spargă, flăcările lăncii lui înteţindu-se; fiecare dintre cei doi încerca fără tihnă şi cruţare să străpungă punctul slab al celuilalt, pentru a-l lipsi de apărare şi astfel îngenunchea. 65 66

Animal fabulos, unicorn, din mitologia chineză. Personaje mitologice. 214

După cincizeci şi ceva de asalturi tot nu se alesese învingătorul de învins. De pe terasa lunii, guvernatorul privea lupta uluit şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Ofiţerii din jurul lui nu încetau cu strigătele de încântare. Soldaţii împărţiţi în cele două tabere îşi ziceau unii altora: — Suntem de atâţia ani sub arme, am luat parte la destule expediţii, dar nu ne-a fost dat să vedem doi voinici pe măsura lor. — Bravo! Frumoasă luptă! strigau de zor cei doi generali. De teamă că până la urmă unul dintre ei avea să fie rănit, generalul Wen Da grăbi un stegar să-i despartă cu un steguleţ alb. De pe terasa generalilor răsunară nişte gonguri. Dar cei doi bărbaţi încleştaţi în luptă nu voiau să asculte de nimic, fiecare străduindu-se cu orice preţ să obţină victoria. De altfel şi dacă n-ar fi fost ei atât de înfierbântaţi, cum ar fi putut să-şi strunească armăsarii? Stegarul zbură ca vântul spre ei, strigându-le: —Opriţi-vă, vitejilor! E porunca Înălţimii Sale! Abia atunci cei doi luptători îşi lăsară armele şi-şi înfrânară caii. Fiecare porni în galop spre tabăra sa şi se opri la câte una din cele două porţi împodobite cu flamuri. Privind către guvernator, aşteptau comanda acestuia. Li Cheng şi Wen Da coborâră de pe podium şi se duseră pe Terasa lunii. — Înălţimea Voastră, grăiră, după iscusinţa dovedită, merită amândoi să fie folosiţi pe deplin. Bucuros, guvernatorul porunci ca luptătorii să vină la el. Stegarul le transmise ordinul de chemare. Ajunşi în faţa pavilionului, aceştia descălecară. Un soldat le luă armele. Ei urcară treptele şi se înclinară. Guvernatorul ceru să se aducă două lingouri de argint alb şi două rânduri de veşminte, şi le împărţi drept răsplată vitejilor. Apoi ordonă ca amândoi să fie ridicaţi la gradul de maior, chiar din ziua aceea, şi documentele de numire să fie întocmite pe dată. Suo Chao şi Fiara Tuciurie se plecară în faţa guvernatorului şi îi mulţumiră, apoi coborâră treptele, îşi scoaseră arcurile şi săbiile, îşi desfăcură armurile şi îşi schimbară veşmintele. Se întoarseră la pavilion şi se înclinară înaintea ofiţerilor. Guvernatorul le ceru să schimbe între ei plecăciuni, după care şi unul şi celălalt îşi ocupară, în rândul ofiţerilor, locurile cuvenite gradelor. În răpăit de tobe, soldaţii se retraseră purtând semeţe steagurile biruinţei. Guvernatorul Liang şi ofiţerii de toate rangurile rămaseră în pavilion, la un banchet, care ţinu până la scăpătatul soarelui, când guvernatorul 215

încălecă şi plecă spre casă, însoţit de ofiţeri. Înaintea acestuia, unul lângă altul, călătoreau cei doi proaspeţi maiori, cu capetele încununate cu flori roşii. Străzile erau neîncăpătoare pentru tinerii şi bătrânii care se îmbulzeau veseli şi gălăgioşi. — De ce vă bucuraţi atât, oameni buni? întrebă guvernatorul. Câţiva bătrâni îngenuncheară şi spuseră: — Ne-am născut şi am crescut aici, în prefectura Daming din Capitala de Miazănoapte, dar nicicând nu ne-a fost dat să vedem o înfruntare ca asta, de azi, dintre vitejii ăştia doi. Cum să nu fim din cale afară de bucuroşi? Mulţumit, guvernatorul intră în rezidenţa sa şi ofiţerii se împrăştiară care încotro. Suo Chao fu invitat de prietenii săi la o petrecere în cinstea promovării sale. Cum era nou venit în acele locuri şi nu cunoştea pe nimeni, Fiara Tuciurie se retrase în locuinţa sa de la palatul guvernatorului, să se odihnească. Despre felul în care îşi împlini cu supuşenie însărcinările nu e nevoie să mai vorbim. Vom lăsa încolo atâta flecăreală şi ne vom opri la ce e mai însemnat. După întrecerea de arme de lângă Poarta Răsăriteană a cetăţii, guvernatorul îl îndrăgi nespus pe Fiara Tuciurie şi nu se putea despărţi de el nici măcar o zi. Proaspătul ofiţer primea simbrie în fiecare lună; încetul cu încetul legă şi unele prietenii. Suo Chao îl preţuia în inima sa, pentru abilitate şi virtute. Timpul trecu pe nesimţite. Era pe la sfârşitul primăverii. Venise Sărbătoarea Lotcilor-Dragon67. Guvernatorul Liang şi soţia sa, doamna Cai68, se aflau la o petrecere intimă în salonul din spate, prilejuită de această mare sărbătoare. În ghivece erau plante verzi, în vaze înalte rodii purpurii. Pe draperii cu ape de cleştar, erau pictaţi crabi mustăcioşi, iar paravanele curţii aveau păuni măiestru desenaţi. Obligene69, fine cu jadul, surâdeau cu frumuseţe şi graţie înălţându-şi cupele petalelor în culoarea purpurie a apusului de soare; colţii meiului asemănători grămezilor de argint, femei frumoase purtau platouri din jad negru. Tot felul de bucate preparate, fructe noi, care ţineau de anotimp; aerul era vânturat cu evantaie din foi de palmier, răsuna o muzică suavă, uşor ritmată; veşmintele ca petalele de lotus parfumate se roteau întrun dans cu sute de mişcări unduitoare.

67

Duanwu jie, Sărbătoarea Lotcilor-Dragon, din a cincea zi a celei de-a cincea luni a anului. 31 Se pronunţă Ţai. În China, după căsătorie, femeile nu preiau numele soţilor. 69 Changpu, plantă aromată originară din India. 216

După câteva pahare şi doua feluri de mâncare, doamna Cai deschise vorba: — Înălţimea Voastră, de când v-aţi născut şi până astăzi aţi străbătut ceva cale. Acum sunteţi guvernator, deţineţi o dregătorie de seamă în imperiu. Cum aţi ajuns la faima şi poziţia voastră? — De mic am fost atras de cărţi, răspunse bărbatul, şi mi-am însuşit tot ce se poate învăţa din cărţile clasice şi din cele de istorie. Dar omul este om, el nu este ca iarba sau ca pomii de pe câmpuri, să nu fie pătruns de ce este bunătatea Muntelui Tai. Ştiu prea bine cine m-a ridicat până aici şi recunoştinţa mea nu cunoaşte margini! — Dacă bărbatul meu păstrează neştearsă în suflet şi în minte bunătatea tatălui meu, cum de-a uitat de ziua lui de naştere? — Cum crezi că umilul de mine a putut da uitării aşa ceva? Ziua lui cade pe cincisprezece din luna a şasea. Am trimis deja oameni cu o sută de mii de şiraguri să cumpere podoabe şi alte lucruri frumoase din aur, perle şi pietre preţioase, care îi vor fi dăruite în capitală, de ziua lui. Se face luna de când am pornit treaba. Nouă părţi din cadouri sunt gata strânse. În câteva zile voi avea totul. Un singur lucru mă frământă. Anul trecut am procurat o mulţime de odoare şi giuvaericale, i le-am trimis socrului, dar la jumătatea drumului oamenii mei au fost prădaţi şi întreaga bogăţie de atunci s-a pierdut fără urmă. Pe bandiţi nici până acum nu i-am prins. De data aceasta, cui oare să-i încredinţez misiunea de a duce darurile? — Ai în subordine atâţia ofiţeri. Alege un om de încredere şi porneşte-l la drum. — Avem înainte încă patruzeci-cincizeci de zile, dar din zori şi până-n noapte îmi grăbesc oamenii să încheie cu cumpărăturile. Imediat ce le voi avea pe toate, voi găsi eu pe cineva. Nu fi neliniştită, nevastă, o să am grijă să fac totul cum se cuvine. Petrecerea ţinu de la amiază şi până la al doilea geng din noapte. Despre aceasta nu vom mai vorbi. Nu vom povesti nici cum guvernatorul Liang a strâns până la urmă antichităţile şi giuvaericalele dorite şi nici cum a ales un om şi l-a trimis cu ele, ca daruri, de ziua naşterii cenzorului Cai. E nevoie însă să spunem că în judeţul Yuncheng, ţinând de prefectura Ji din provincia Shandong, fusese numit un nou magistrat, pe numele său Shi Wenbin. Era un mandarin cinstit şi drept, luminat la minte, avea o inimă miloasă şi se ajunsese deja să se vorbească despre faptele sale bune. Când avea de hotărât în dispute pentru pământ, întâi întorcea lucrurile pe toate feţele şi abia pe urmă hotăra. Când i se înfăţişau spre rezolvare încăierări, 217

deosebea întotdeauna răul de bine şi apoi punea sentinţa. De se întâmpla să fie liber şi se ivea pe neaşteptate vreun caz, se grăbea să i-a în mână pensula şi să dea verdictul care lămurea situaţia. Fusese numit oficial magistratul judeţului, dar în realitate era ca un adevărat părinte pentru popor. În ziua aceea, magistratul Shi Wenbin stătea pe scaunul din sala de judecată, în vreme ce la stânga şi la dreapta sa se aflau înşiruiţi ceilalţi slujbaşi ai curţii. Magistratul îi chemă la el pe şeful poliţiei şi pe cele două ajutoare ale acestuia, căpetenii peste soldaţii magistraturii. Unul era mai mare peste infanterie, iar celălalt peste cavalerie. Poliţistul care comanda cavaleria avea în subordine douăzeci de arcaşi călări şi alţi douăzeci de ostaşi pedeştri. Comandantul infanteriei avea la dispoziţie douăzeci de lăncieri şi încă douăzeci de soldaţi obişnuiţi. Căpetenia cavaleriei se numea Zhu Tong. Era un bărbat înalt peste măsură, cu barba bogată şi lungă de un cot70. Pielea feţei îi era cafenie, amintind de culoarea curmalei, iar ochii îi erau tot atât de strălucitori precum stelele luminoase. Aducea cu vestitul conducător de oşti din antichitate, Guan Yun, şi lumea îi zicea Frumosul Bărbos. Se trăgea dintr-o familie bogată, dar era aventuros din fire şi mărinimos din cale afară. Legase prietenie cu mulţi viteji şi era priceput în artele marţiale. Ca să ştiţi cum arăta Zhu Tong, citiţi următoarele: Om brav îndrăzneţ, drept şi cinstit, priceput ca nimeni altul în mânuirea armelor, cu adevărat erou care era deasupra mulţimii. Cu arcul său putea săgeta un tigru cu sabia sa putea spinteca dragonul. O hoardă întreagă de demoni era pusă pe fugă numai la vederea chipului său plin de măreţie. Avea faţa asemenea curmalei coapte, rumenită bine toată, şi părea reîncarnarea lui Guan Yun, cel din vechime, doar că lui i se spunea Frumosul Bărbos. Căpetenia infanteriei era Lei Heng. Era un bărbat înalt, cu pielea feţei tuciurie şi cu o barbă răsfirată ca un evantai, altfel un om puternic şi agil. Putea să sară în goană peste un hău lat de doi-trei zhang şi pentru asta tot judeţul îi zicea Tigrul Înaripat. Înainte vreme fusese fierar, apoi deschisese o moară pentru decorticatul orezului, un local pentru tăierea vitelor şi o casă pentru jocuri de noroc. Cu toate că îi plăcea şi lui aventura şi ştia să lupte bine cu armele, era mic la suflet şi răzbunător. Cum arăta Lei Heng? Stea Polară ivită pe lume, bravul voinic Lei Heng era bine legat la trup, cu pumnii zdraveni şi cu picioarele iuţi ca zborul de fulger. Prin locurile de aici, erou ca el dădea imbold vitejilor, dintr-un salt trecea ziduri, ape, ca şi cum ar fi plutit în zbor peste ele; cine ar fi cutezat să se măsoare cu el? Tigrul 70

În original: înalt de 8 chi şi jumătate, cu barba lungă de un chi şi jumătate; un chi, 0,33 m. 218

Înaripat din Shandong era un nume a cărui faimă se putea răspândi peste oceane. Zhu Tong şi Lei Heng se ocupau mai ales cu prinderea tâlharilor. Acum, când magistratul îi chemă la el, îl salutară respectuoşi, aşteptându-i ordinele. — De când am fost numit aici, spuse magistratul, am auzit că bandiţii din Smârcurile Muntelui Liang – un loc în puterea apelor, ţinând de prefectura Ji – jefuiesc, ucid şi înfruntă soldaţii stăpânirii. Au băgat groaza în toate satele din jur şi au la îndemână oameni mulţi. Drept care veţi lăsa deoparte orice alte treburi şi veţi porni spre locurile acelea cu oamenii pe care-i aveţi, unul apucând-o pe Poarta Răsăriteană, iar celălalt pe cea Apuseană. Dacă daţi peste tâlhari, puneţi neîntârziat mâna pe ei, dar vedeţi să nu pricinuiţi vreun rău ţăranilor. Pe dealurile de dincolo de satul Malul Răsăritean este un copac uriaş cu frunze roşii. Prin alte locuri de pe aici nu se află aşa ceva. Să aduceţi nişte frunze drept dovadă că aţi patrulat până acolo. De nu-mi veţi aduce aceste frunze, voi şti că mă minţiţi şi vă voi pedepsi aspru! Cele două căpetenii îşi adunară ostaşii şi purceseră la drum, fiecare în câte una din cele două direcţii indicate de magistrat. Nu vom povesti despre Zhu Tong, care şi-a condus oamenii prin Poarta Apuseană. Vom spune numai că, în aceeaşi seară, Lei Heng a ieşit cu douăzeci de ostaşi pe Poarta Răsăriteană. Au cercetat sat după sat şi împrejurimile lor, înaintând în felul acesta destul de departe, până la dealurile din spatele Malului Răsăritean; de acolo au rupt din copacul cu pricina frunze roşii şi au coborât iarăşi în sat. După doi-trei li de drum, au ajuns în faţa Templului Lingguan, şi au descoperit că porţile acestuia erau larg deschise. — Templul e părăsit şi porţile sunt vraişte, nu s-o ascunde cineva înăuntru? zise Lei Heng. Ia să dăm o raită prin el. Ostaşii aduseră torţe şi pătrunseră în templu. Pe masa altarului dormea un om mătăhălos. Din pricina căldurii, omul se dezbrăcase până la piele, îşi făcuse sul hainele zdrenţuite şi le pusese sub cap, drept pernă. Dormea adânc, sforăind. — Nemaipomenit! Nemaipomenit! rosti Lei Heng. Excelenţa Sa magistratul a avut o presimţire cerească. Într-adevăr, satul ăsta e călcat de tâlhari şi omul de aici e unul dintre ei. Dădu un ordin şi în ciuda împotrivirii şi zbaterii omului aceluia uriaş, cei douăzeci de oşteni năpustiţi asupra lui îl legară fedeleş şi-l scoaseră pe 219

poarta templului, cărându-l acasă la căpetenia satului. Şi dacă nu l-ar fi dus acolo, alta ar fi fost urmarea. Aşa, în Malul Răsăritean s-au întâlnit treipatru viteji adevăraţi, pândind să pună mâna pe comoara care preţuia o sută de mii de şiraguri, din judeţul Yuncheng. Într-adevăr, când stelele polare se strâng laolaltă, atunci şi duhurile pământului îşi dau întâlnire printre oameni. La urma urmei, dacă veţi voi să aflaţi unde l-a dus Lei Heng pe uriaş, citiţi capitolul următor.

220

CAPITOLUL XIV DEMONUL CU PĂR ROŞCAT DOARME BEAT ÎN TEMPLU; REGELE CERESC RECUNOAŞTE UN FÂRTAT ÎN SATUL MALUL RĂSĂRITEAN. Talentul literar e mai presus decât cel militar. Au izbutit să potolească lanţurile-o halebardă. Să-nşiri istorii despre cavalerii drepţi e chiar plăcut. Dar dulce şi amar vibrează-n viaţă-odată pe o coardă? Dă drumul păsărilor în văzduh din strâmte colivii, Sloboade greierii din închisori să sară pe câmpie. Învăţătorul făptuieşte totdeauna înţelept, De-i el neliniştit, învăţăceii-s prinşi de veselie. Se spune că, atunci când Lei Heng a intrat în Templul Lingguan, a văzut un bărbat mătăhălos dormind pe altar. Ostaşii lui s-au repezit şi l-au legat fedeleş. Pe când ieşeau din templu, se lumina de ziuă, fiind pe la al cincilea geng. — Să-l ducem pe ticălosul ăsta în sat. Acolo o să facem rost de ceva mâncare şi pe urmă îl vom lua cu noi la judeţ, să vedem ce-i cu el. Se grăbiră cu toţii spre conacul căpeteniei satului. Acesta se numea Chao Gai. Din moşi-strămoşi ai lui fuseseră bogătaşii satului, iar el îşi împărţea mărinimos averea în dreapta şi în stânga, venind în ajutorul tuturor celor năpăstuiţi. Cel mai mult îi plăcea să lege prietenii cu vitejii de pretutindeni, iar când cineva îşi căuta refugiul la el, fie acela om bun sau rău, îl primea cu braţele deschise. Când omul pleca, îi mai dădea şi arginţi, să aibă pentru cheltuielile de drum. Se omora după mânuitul suliţei şi al bâtei. Era voinic şi puternic, dar nu se însurase şi nici nu avea de gând; îşi petrecea zile de-a rândul făcând exerciţii pentru întărirea muşchilor. Satul în care locuia era despărţit de satul vecin de un râu, şi de aici li se trăgea amândurora numele: primul se chema Malul Răsăritean, iar celălalt Malul Apusean. Într-o vreme, pe malul apusean al râului bântuiau duhuri rele, care atrăgeau oamenii sub apă, ziua-n amiaza mare, şi nimeni nu li se putea împotrivi şi nici pune cu ele. Într-o bună zi, a trecut pe acolo un călugăr şi oamenii i-au povestit cele ce li se întâmpla. Călugărul le-a arătat un loc, spunându-le să ridice acolo o pagodă din piatră neagră, pentru că numai în felul acesta vor putea să izgonească duhurile rele. Drept urmare, demonii se 221

mutară pe malul răsăritean. Numai că atunci, înfuriat, Chao Gai a trecut apa, a luat pagoda şi a adus-o de unul singur pe malul răsăritean. Pentru această faptă, oamenii l-au numit Regele Ceresc care Mută Pagode. Chao Gai a ajuns astfel căpetenia îndreptăţită a acestor locuri, numele lui ajungând vestit în lumea fraţilor de arme. În dimineaţa cu pricina, Lei Heng şi ostaşii săi bătură în poarta conacului. Argaţii îşi înştiinţară stăpânul. Şi cu toate că el încă nu se sculase, aflând de cine era căutat, porunci să i se deschidă degrabă oaspetelui porţile. Argaţii se supuseră. Soldaţii îl agăţară pe ostatec de o grindă în casa porţii. Lei Heng luă cu el vreo zece ostaşi mai de seamă şi pătrunse în încăperea centrală. Regele Ceresc le ieşi în întâmpinare, întrebând: — Ce treburi oficiale v-au adus prin părţile noastre, căpitane? — Din ordinul Excelenţei Sale magistratul, răspunse Lei Heng, eu şi cu Zhu Tong am pornit să cercetăm satele, în căutarea tâlharilor. Ne-am oprit la conacul vostru, fiind prea obosiţi, cu gândul să ne tragem puţin sufletul. N-am vrea să vă pricinuim nicio supărare. — Nu face nimic! răspunse Regele Ceresc. Porunci să se aştearnă un ospăţ şi înainte de orice să se aducă ceai. Aţi pus cumva mâna pe vreun tâlhar? — Ceva mai înainte am dat în templu peste un voinic mătăhălos. Dormea acolo, chiar în altar. Nu mi s-a părut deloc un om de treabă. De beat ce era, îl doborâse somnul şi nu mai ştia pe ce lume e. L-am legat bine şi-l vom duce la judeţ. Numai că deocamdată e încă prea devreme, iar pe de altă parte am vrut să ştiţi şi dumneavoastră de el. Dacă veţi fi întrebat mai încolo de Excelenţa Sa despre omul acesta, ştiind cum stau lucrurile, veţi putea să-i răspundeţi. Acum ostatecul nostru se află agăţat în casa porţii dumneavoastră. — Vă sunt recunoscător, căpitane, rosti Regele Ceresc ascultându-l cu luare-aminte. Curând, argaţii intrară cu mâncare şi băutură. — Aici nu putem discuta în linişte. Poftiţi în salonul din spate, spuse gazda şi puse să se aprindă acolo un lampion, apoi îşi conduse oaspetele. Regele Ceresc ocupă locul gazdei şi Lei Heng pe acela al oaspetelui. După ce se aşezară, argaţii umplură masa cu fructe, dulciuri, feluri de legume, bucate cu carne şi, bineînţeles, băutură, pe care o turnară în pahare. Regele Ceresc porunci să li se dea şi ostaşilor mâncare şi băutură. Argaţii îi conduseră pe aceştia pe verandă şi îi cinstiră ca pe adevăraţi 222

oaspeţi, aducându-le platouri mari cu carne şi oale cu băutură ca să ospăteze pe săturate. Îndemnându-l pe Lei Heng să bea şi să se-nfrupte din bunătăţi, Regele Ceresc nu înceta să se întrebe: „Ce bandit să fi putut găsi în satul nostru? Trebuie neapărat să dau ochii cu el”. După ce bău cinci sau şapte pahare cu oaspetele său, chemă pe unul dintre intendenţi să-i ţină tovărăşie aceluia, până se va spăla el pe mâini. Se grăbi să se ducă în casă, luă un lampion şi o apucă spre poartă. Ostaşii se înghesuiseră cu toţii la chef şi nu mai rămăsese nimeni afară. — Unde e banditul pe care l-au prins? îl întrebă pe argatul care păzea poarta. — E închis aici, înăuntru, răspunse omul. Regele Ceresc împinse uşa şi-l văzu pe cel care fusese atârnat de grindă, ca nu cumva să scape. Era gol, negru tot şi îşi bălăngănea picioarele păroase şi desculţe. Regele Ceresc ridică lampionul şi îi lumină faţa. Era mare şi tuciurie. Pe tâmplă avea un semn din naştere, stacojiu, pe care crescuse păr castaniu-roşcat. Regele Ceresc i se adresă omului: — De unde eşti, voinice? Nu te-am văzut prin satul meu. — Sunt venit de departe, netrebnicul de mine, zise el. Caut un om, dar ăştia m-au luat drept hoţ. Trebuie să mi se facă dreptate. — Pe cine cauţi? — Caut un om bun. — Cum îl cheamă? — Căpetenia Chao, căruia i se zice Regele Ceresc. — Şi ce-ai cu el? — Omul ăsta e vestit pentru bunătatea lui. Am venit până aici să-i vorbesc despre nişte bogăţii. — Opreşte-te aici. Eu sunt cel pe care-l cauţi. Dacă vrei să te scap din mâinile lor, spune-le că-ţi sunt unchi. Peste puţin, Lei Heng o să plece şi eu o să-l conduc aici. Când vei da ochii cu mine, strigă: „Unchiule!” Atunci am să mă arăt că te ştiu că-mi eşti nepot. E de-ajuns să le spui că ai plecat din locurile astea de pe la patru-cinci ani şi că din această pricină ţi-a fost greu să mă recunoşti, când ai venit după atâţia ani să mă cauţi. — Cât vă sunt de îndatorat pentru că mă smulgeţi din mâinile lor! Regele Ceresc ieşi, încuie uşa după el şi se grăbi să se înapoieze de unde plecase. — Iertaţi-mi necuviinţa, îi spuse el oaspetelui său. — Eu v-am făcut necazuri, vorbi Lei Heng. N-ar fi trebuit.

223

Goliră iarăşi câteva pahare şi stătură acolo până când primele raze de soare săgetară prin fereastră. — Se face lumină, rosti oaspetele. Umila mea persoană se va retrage. Trebuie să mă întorc la judeţ. — Fireşte, n-am să vă mai reţin acum! Dar dacă se va întâmpla să mai veniţi cu treburi prin neînsemnatul meu sat, treceţi neapărat şi pe la mine. — Negreşit că am să dau pe la dumneavoastră să vă salut. Dar vă rog să nu vă mai obosiţi să mă conduceţi. — Cum se poate aşa ceva? Am să vă însoţesc până la poarta conacului. Ieşiră împreună. Ostaşii băuseră şi mâncaseră pe săturate. Îşi luară armele, îl dădură jos pe ostatec, îi legară mâinile la spate şi ieşiră cu el pe poartă. — Voinic om! spuse Regele Ceresc, zărindu-l. — E un tâlhar. L-am prins la templu… Dar Lei Heng nu termină vorba, că flăcăul strigă: — Scapă-mă, unchiule! Regele Ceresc se prefăcu a se uita pătrunzător la el, apoi îl întrebă: — Nu cumva eşti Wang Al Treilea, nefericitule? — Eu sunt, unchiule. Vino-mi în ajutor! Cei de faţă înlemniră. — Cine este? vru să ştie Lei Heng. De unde vă cunoaşte? — Îmi e nepot, e băiatul sorei mele. Ce căuta ticălosul în templu? A crescut la mine de mic. Pe la patru-cinci ani, s-a dus cu părinţii în Capitala de Miazăzi. Nu l-am văzut de mai bine de zece ani încheiaţi. Pe la cincisprezece ani, a venit până aici, împreună cu un neguţător din capitală, pe urmă a dispărut iarăşi. Mi-a spus multă lume că e un netrebnic. Ce caută pe-aici? Nu l-aş fi recunoscut dacă n-ar fi fost cicatricea aceea pe care o are pe tâmplă. După ea, n-am cum să dau greş. De ce n-ai venit de-a dreptul la mine, Al Treilea? îl luă el la rost pe negricios. Era nevoie să te apuci de tâlhării prin sat? — N-am furat nimic, unchiule! — Atunci de ce te-au prins? se miră Regele Ceresc. Smulse o bâtă din mâna unui ostaş şi începu să-l lovească pe unde se nimerea. — Nu-l bateţi! se repeziră ceilalţi. Să-l ascultăm mai întâi, să vedem ce are de spus. — Înfrânează-ţi mânia, unchiule, şi îngăduie-mi să vorbesc! De atunci de când am venit cu neguţătorul şi aveam cincisprezece ani, au mai trecut încă zece ani. Ieri seară, aflându-mă la drum, am băut un păhărel mai mult 224

şi n-am îndrăznit să mă înfăţişez la conac aşa cum eram. Atunci m-am oprit la templu să dorm acolo peste noapte şi să vin abia după ce mă trezeam. Nici gând să-mi treacă prin cap că oamenii ăştia or să mă înşface fără să fi greşit cu nimic. — Animalule! îi strigă Regele Ceresc, ridicând din nou bâta să-l ciomăgească. Nu puteai să vii direct la mine, ci te-ai umflat cu poşircă de aiurea! Parcă n-ai fi găsit la mine tot ce ţi-ar fi dorit inima! M-ai făcut de ruşine! — Liniştiţi-vă, preanobile domn, se amestecă împăciuitor Lei Heng. Nepotul vostru nu e tâlhar. N-a furat nimic. Am dat peste el în templu, e drept. Văzând acolo o aşa namilă de om dormind buştean, am intrat la bănuieli şi l-am ridicat fără să mai stăm la gânduri. De-aş fi ştiut că vă este nepot, nu ne-am fi atins de el. Porunci apoi ca prizonierul să fie dezlegat, fapt care se petrecu numaidecât. — Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. De-aş fi ştiut că vă este nepot, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. Recunoaştem că suntem vinovaţi. Vă rugăm să ne permiteţi acum să plecăm la îndatoririle noastre. — O clipă, căpitane. Intră, te rog, cu mine, am ceva a-ţi spune. Lei Heng se întoarse cu căpetenia satului în conac. Gazda scoase atunci zece liang de argint şi îi dărui. — O nimica toată, căpitane. Sper să nu-l dispreţuiţi şi să-l primiţi cu îngăduinţă. — Dar nu se cade! — Dacă nu-i luaţi, am să cred că aveţi ceva împotriva mea. — Sunteţi prea generos şi mă văd nevoit să primesc. Altă dată o să vă răsplătesc şi eu pentru mărinimia pe care mi-aţi arătat-o acum. Regele Ceresc îi ceru tânărului să se plece în faţa lui Lei Heng, iar el le împărţi argint şi oştenilor. Dincolo de poartă, Lei Heng îşi luă rămas bun de la Regele Ceresc şi însoţit de oşteni plecă de unde venise. Regele Ceresc îl duse pe tânăr în casă, îi dădu haine să se schimbe şi o bonetă pentru cap şi-l întrebă cine era. — Umila mea persoană se numeşte Liu Tang. Neamul meu se trage din partea de răsărit a Luzhoului. Din pricina semnului de pe tâmplă, de mic mi-au spus Demonul cu Păr Roşcat. Am venit aici numai şi numai pentru a vă da o ştire care o să vă aducă o bogăţie mare. Ieri, pe seară, m-am îmbătat şi am adormit în templu. Cui i-ar fi trecut prin cap că ticăloşii or să mă înşface şi or să mă lege zdravăn. Bine se spune că dacă ţi-e dat să te 225

întâlneşti cu cineva, o vei face şi dacă eşti la mii de li depărtare de el, iară dacă e să nu fie, nu-ţi vezi nici vecinul. Sunt foarte bucuros că astăzi mă aflu în faţa voastră. Staţi jos, frate, că vreau să vă fac patru temenele. După ce se înclină, Regele Ceresc îl întrebă: — Ei, unde e comoara aceea? — Umila mea persoană a cutreierat de mic lumea. Tot preumblându-mă eu ici şi colo, m-am legat frate cu mulţi şi peste tot mi s-a vorbit despre mărinimia voastră. Dar până acum n-am avut prilejul să ne vedem. Am întâlnit oameni din răsărit şi alţii din partea de miazănoapte, negustori care avuseseră de-a face cu dumneata, frate mai mare, iată de ce îndrăznesc să vă vorbesc răspicat. Dacă nu se află nimeni pe-aproape, o să vorbesc pe şleau. — Dă-i drumul, fără teamă. Aici nu sunt decât oamenii mei de încredere. — Am auzit că guvernatorul Liang din Capitala de Miazănoapte a cumpărat giuvaericale şi antichităţi în valoare de o sută de mii de şiraguri şi că pe acestea le va trimite în Capitala Răsăriteană, ca dar de ziua de naştere a socrului său, primul ministru Cai. Anul trecut a făcut la fel, dar la jumătatea drumului întreaga comoară a fost prădată nu se ştie de cine. Hoţii n-au fost dibuiţi nici până în ziua de astăzi. Anul acesta, guvernatorul s-a pregătit mai devreme, astfel ca trimişii săi să ajungă cu darurile pe ziua de cincisprezece a lunii a şasea. Frăţiorul vostru mai mic socoteşte că bogăţiile acestea au fost strânse pe nedrept şi că nu-i cine ştie ce vină dacă ne-ar intra pe mână! Nu ne rămâne decât să punem la cale un plan. Cerul ştie că în ce vrem noi să facem nu-i nicio crimă! Am auzit de multe ori de tine, frăţioare, cum că eşti un adevărat bărbat şi că eşti neîntrecut în artele marţiale. Umila mea persoană nu este aşa de talentată, dar nici nu pot să spun că nu ştiu chiar nimic. Nu e vorba numai că pot ţine piept la trei-cinci oameni deodată, însă dacă am lancea în mână, nu mi-e frică nici de o mie ori chiar două mii de ostaşi călări năpustiţi asupra mea. Dacă nu mă dispreţuieşti, frate mai mare, nu da cu piciorul la asemenea prilej de îmbogăţire. Oare ce-ţi spune inima? — Grozav! Trebuie să chibzuim totul bine. De vreme ce-ai bătut atâta cale, cred că eşti tare obosit. Odihneşte-te puţin în încăperile pentru oaspeţi. Am să mă sfătuiesc şi eu cu oamenii mei. Vom sta de vorbă mai apoi. Regele Ceresc porunci ca Liu Tang să fie condus în încăperile pentru oaspeţi. Argaţii îl duseră acolo şi-şi văzură de-ale lor.

226

Se spune că, rămas singur, Liu Tang se tot frământa: „Nu ştiu ce m-a mânat până aici, ca să îndur atâtea necazuri! Noroc cu Regele Ceresc, care mi-a sărit în ajutor. Mare ciudă mai am pe ticălosul ăla de Lei Heng care i-a smuls binefăcătorului meu bunătate de argint pe nimic, când de fapt m-a ţinut o noapte întreagă spânzurat de-o grindă! Nu cred că ticălosul s-a îndepărtat prea tare de conac. Ce-ar fi să pun mâna pe o bâtă şi să-i cotonogesc bine pe nemernici? O să-i aduc Regelui Ceresc argintul înapoi, iar eu o să-mi scot pârleala pentru cele întâmplate. Minunat gând!” Se furişă, smulse o halebardă şi pe-aci ţi-e drumul. Se îndreptă cu paşi repezi spre miazănoapte. Cerul se luminase. Steaua Polară la orizont, la răsărit se albise zarea de tot. La marginile cerului zorile îşi limpezeau culoarea, la capătul mării stelele păleau şi se înecau. Cocoşul dădu glas la trei cântări, chemând frumoasa să sempodobească, nechează calul năzdrăvan, zoresc la drum pentru-a se-ntrece călătorii, plutesc vreo câţiva nori roşietici în văzduhul de azur, pe când roata de foc a soarelui urcă din creangă-n creangă-n vârf de dud71. Demonul cu Păr Roşcat merse cinci sau şase li pe urma oştenilor. Deodată, Lei Heng şi oamenii lui îi răsăriră în faţă. Aceştia călătoreau fără nicio grabă. Demonul alergă după ei, strigând: — Stai pe loc, căpitane! Lei Heng tresări. Întoarse capul şi, când văzu cine era cel care se năpustea mânios şi sălbatic asupra lui, smulse o halebardă din mâna unui soldat. — Ce vrei, de ce te ţii după mine, mă ticălosule? întrebă el. — Dacă vrei să scapi uşor, dă înapoi argintul şi te cruţ! — Unchiul tău mi l-a dat, ce te priveşte pe unul ca tine? De n-ar fi fost el, te-aş fi dus la pieire, pocitanie! — M-ai ţinut spânzurat de grindă o noapte întreagă, cu toate că nu sunt tâlhar, şi pe urmă i-ai mai şi smuls unchiului meu zece liang de argint! Dacă eşti om de înţeles, dă-mi-l, şi-am să te las în plata cerului. De nu, am să-ţi dau cep la sânge pe loc. Furios, Lei Heng întinse spre el degetul, acuzator: — Tâlhar mincinos ce eşti, care-ţi faci familia de ruşine, târând-o la pieire! Cum îndrăzneşti să te porţi în halul ăsta?

71

Veche credinţă în miturile chineze privind răsăritul şi apusul soarelui; acesta ar fi urcat pe cer în zori, dintr-o lume subpământeană, folosindu-se de crengile unui dud; la asfinţit s-ar fi întors pe aceeaşi cale. 227

— Ai neobrăzarea să mă batjocoreşti pe mine, împilator murdar, care distruge poporul! — Îţi bagi la apă unchiul şi n-o să iasă de aici decât rău, tâlhar până-n măduva oaselor ce eşti! Ai cap de tâlhar, mutră de tâlhar, inima şi măruntaiele tot de tâlhar! Să ştii că n-o să-ţi meargă cu mine! — Prea bine! Să vedem chiar acum care pe care! strigă Demonul, aruncându-se asupra căpitanului. Cu un hohot de râs, acesta din urmă îşi încordă braţul şi îi ieşi în întâmpinare. Se încleştară în mijlocul drumului. Fiecare dintre ei vine şi se-ntoarce, ca phoenixul îşi răsuceşte trupul, se apără şi atacă, încordându-şi aripile ca un vultur. Unul dă lovitura aproape desăvârşit, celălalt se fereşte cu mare grijă de sine. Unul se înalţă pe picioare ca pentru a da lovitura mortală; celălalt se dă înapoi fulgerător. E cam aşa cum se arată în aceste vorbe: „Chiar dacă nu urcă în Pavilionul de Azur De aici pot intra în desenul tabloului pur”. După vreo cincizeci de atacuri, tot nu se putea întrevedea vreun biruitor. Pricepând că lui Lei Heng nu-i era uşor să-şi dovedească potrivnicul, oştenii lui se pregătiră să-i sară în ajutor. Numai că de la o casă din apropiere se deschise o poartă şi un bărbat ieşi în drum, ţinând în mâini două capete de lanţuri de aramă. — Opriţi sfada, vitejilor, le strigă el celor doi. Mă uit la voi de mult şi mi-am dat seama cu ce fel de oameni am de-a face. Odihniţi-vă, să vă spun câteva vorbe. Îi despărţi, băgându-se între ei şi învârtind cele două lanţuri, astfel că amândoi îşi lăsară jos armele şi săriră în afara cercului de luptă. Cel care se amestecase părea un cărturar, cu boneta cilindrică ce-i venea în jos până spre sprâncene; purta o robă largă, din cânepă, tivită cu negru şi strânsă la brâu cu o cingătoare maronie ca ceaiul, şi încălţări de mătase cu ciorapi albi. Era un bărbat plăcut la înfăţişare, cu chipul alb, încadrat de o barbă lungă. Acesta era Wu Yong, Înţeleptul, căruia i se spunea şi Solomonarul şi al cărui nume taoist era Lumină Strălucitoare. Neamul lui era din părţile acestea. Iată ce frumos se vorbea despre el: A citit zece mii de cărţi pe papirus, viaţa i-a fost numai patos şi înţelepciune, un maestru-n şase arte militare şi-n trei strategii. Tăinuieşte-n sufletul din piept un general de oşti şi în trup eroicul ostaş. El care încearcă 228

să-l întreacă pe Zhuke Liang72 trebuie neapărat să fie un potrivnic de neînvins. Sunt înfricoşaţi până şi demonii de el, i se spune Înţeleptul sau Solomonarul. — Stăpâneşte-te, voinice! rosti Înţeleptul. Care-i pricina pentru care te lupţi cu acest căpitan? — Eu nu mă amestec în treburile tale, cărturarule! i-o întoarse Demonul cu Păr Roşcat, ţintuindu-l pe înţelept cu privirea. — Pentru că nu aveţi de unde să ştiţi ce s-a întâmplat, Învăţătorule, spuse Lei Heng la rândul său, am să vă lămuresc eu. Ticălosul ăsta dormea gol-goluţ în templu, când l-am prins şi l-am dus la conacul Regelui Ceresc. Acolo am aflat că era chiar nepotul acestuia, fapt pentru care l-am iertat şi iam dat drumul. Regele Ceresc ne-a ospătat din belşug şi mie mi-a făcut un dar, însă nemernicul ăsta s-a luat după noi, fără ştirea unchiului său. Aici m-a ajuns şi mi-a cerut darul înapoi. Tânărul este cu adevărat de o neruşinare fără seamăn! „Sunt prieten din copilărie cu Regele Ceresc, îşi zise Înţeleptul. Îmi cere sfatul în orice chestiune şi-i cunosc neamurile şi prietenii, dar n-am auzit despre acest nepot. Apoi, nici vârsta nu-i potrivită pentru a-i fi nepot. Trebuie să fie ceva necurat la mijloc. Dar mai întâi să-i conving să renunţe la înfruntare şi pe urmă îl voi descoase eu pe tânăr”. — Nu stărui în greşeală, voinicule! spuse cu voce tare. Unchiul tău îmi e prieten bun şi se are destul de bine şi cu acest căpitan. Dacă el i-a făcut lui un dar şi tu i-l ceri înapoi, îi pătezi obrazul unchiului tău. Măcar de dragul umilului învăţăcel care sunt, potoleşte-te. Cu unchiul tău am să vorbesc eu. — Nu ştiţi adevărul, cărturare, zise Demonul cu Păr Roşcat. Unchiul meu nu i-a făcut darul de bună voie, el i l-a smuls, viclenindu-l. Jur să nu mă dau bătut până nu-mi înapoiază argintul. — Îl dau numai dacă mi-l cere chiar Regele Ceresc, ţie însă nu, vorbi răspicat Lei Heng. — Tu ponegreşti oamenii, făcându-i tâlhari, numai şi numai pentru ca să te alegi cu argint. Cum de nu vrei să-l înapoiezi? — Nu-i argintul tău şi nu ţi-l dau! Nici gând! — Dacă-i pe-aşa, întreabă halebarda din mâna mea dacă e sau nu de părerea ta! — V-aţi luptat deja destul, fără ca niciunul dintre voi doi să biruie, se amestecă iarăşi Înţeleptul. Până când aveţi de gând să vă bateţi? — Dacă nu-mi înapoiază argintul, mă lupt cu el pe viaţă şi pe moarte. 72

Vestit strateg din antichitate. 229

— De m-aş teme cât de cât de tine, aş chema în ajutor unul dintre oştenii mei, dar atunci n-aş mai fi socotit bărbat. Or, eu sunt mult mai presus de aşa ceva. Şi pentru că ţii cu tot dinadinsul, cu mâna mea am să fac să-ţi stea capul acolo unde-ţi stau picioarele. Demonul cu Păr Roşcat îşi umflă pieptul, clocotind de furie. — Nu mi-e frică! Nu mi-e frică! şi se repezi înainte. Lei Heng se îndârji şi el, gata să sară la luptă. Înţeleptul se băgă între ei şi întinse braţele, rugător, dar cine să-l ia în seamă? Demonul cu Păr Roşcat flutură halebarda, pândind prilejul să dea lovitura. Urlând cât îl ţinea gura, „Ticălosule! Tâlharule!”, Lei Heng ridică şi el arma, nerăbdător să atace. Dar chiar atunci soldaţii strigară: — Vine Regele Ceresc! Demonul cu Păr Roşcat se răsuci pe călcâie şi îl văzu pe Regele Ceresc alergând spre ei, cu pulpanele robei ridicate şi cu tunica desfăcută la piept. — Poartă-te cum se cuvine, fiară netrebnică! strigă el. Înţeleptul izbucni în râs şi zise: — Era neapărată nevoie de venirea Regelui Ceresc ca să se pună capăt luptei. Regele Ceresc se năpusti la ei, gâfâind şi întrebă: — Cum de-aţi ajuns până aici şi ce-aveţi de-mpărţit? — A gonit după mine să-mi ceară înapoi argintul, răspunse Lei Heng. Umilul de mine i-am spus: „Nu ţi-l dau ţie, ci unchiului tău. Nu e treaba ta.” M-a atacat de vreo cincizeci de ori, până când s-a băgat între noi învăţătorul şi ne-a sfătuit să ne oprim. — Nemernicul de mine n-am ştiut nimic de ce a pus la cale fiara asta. Vedeţi-vă de drum, căpitane, faceţi-o măcar pentru mine. Într-o zi o să vă calc pragul, să stăm de vorbă şi să vă cer scuze, rosti Regele Ceresc. — Ştiam eu că ticălosul ăsta se poartă ca un barbar. Noroc că nu l-am prea băgat în seamă. Îmi pare rău că v-aţi obosit până aici, zise Lei Heng. Îşi luă rămas bun şi se îndepărtă. Despre el, nu vom mai aduce vorba. — Dacă n-aţi fi apărut la timp, spuse Înţeleptul către Regele Ceresc, cine ştie ce grozăvie se putea întâmpla. Nepotul vostru nu este un om obişnuit. Priceperea lui în luptă este rară. Umila mea persoană i-am urmărit de dincolo de îngrăditura de nuiele. Lei Heng e renumit în lupta cu halebarda, dar nu i-a putut veni de hac, abia de i-a ţinut piept apărându-se. Dacă lupta ar fi continuat, Lei Heng şi-ar fi pierdut cu siguranţă viaţa, tocmai de aceea m-am grăbit să-i despart. De unde este acest nepot al vostru? N-am dat niciodată ochii cu el până acum. 230

— Chiar vroiam, învăţătorule, să vă poftesc în neînsemnată mea casă, să chibzuim împreună asupra unui lucru. Aveam de gând să trimit pe careva să vă cheme, însă am descoperit că el nu mai era în casă, iar din panoplia cu arme lipsea o halebardă. Atunci, un copil care vede de vite mi-a spus că a zărit un ins voinic alergând spre miazănoapte, cu o halebardă în mână. Mam grăbit pe urmele lui, dar până să-l ajung, dumneavoastră, învăţătorule, deja oprise-ţi încăierarea. Vă rog să veniţi cu mine, să ne sfătuim într-o privinţă. Înţeleptul se întoarse mai întâi la el acasă, agăţă lanţurile în bibliotecă şi îi spuse stăpânului şcolii să-i înştiinţeze pe învăţăcei că el era ocupat şi că în ziua aceea ei erau liberi. Înţeleptul zăvorî uşa clasei, puse lacătul şi o porni împreună cu Demonul cu Păr Roşcat şi Regele Ceresc spre conacul acestuia din urmă. Regele Ceresc îi pofti într-o încăpere din spate şi se aşezară cum se cuvine, pe locurile gazdei şi ale oaspeţilor. — Cine este omul acesta? deschise vorba Înţeleptul. — E un cavaler viteaz. Numele lui de familie e Liu, iar numele personal Tang şi este de loc din partea de răsărit a Luzhoului. A venit singur la mine. Peste noapte a dormit în templu, pentru că s-a cam întrecut cu băutura. Lei Heng a dat peste el acolo şi l-a adus la conac, iar eu l-am scos din mâinile lui, zicând că îmi este nepot. Mai apoi mi-a destăinuit că guvernatorul Liang din Capitala de Miazănoapte a cumpărat giuvaericale şi antichităţi în valoare de o sută de mii de şiraguri, pe care le va trimite în Capitala Răsăriteană, ca dar de ziua de naştere a socrului său, primul ministru Cai. Bogăţiile acestea, mi-a lămurit el, au fost strânse pe nedrept, prin înşelăciune şi asuprire, şi nu-i cine ştie ce vină dacă punem mâna pe ele! Venirea lui îmi adevereşte un vis pe care l-am avut cu o noapte în urmă. Se făcea că Steaua Polară şi Carul Mare s-au lăsat pe streaşina acoperişului casei mele; dintr-o altă stea micuţă de deasupra oiştii Carului Mare a izvorât un şuvoi de lumină mare, albă. M-am întrebat dacă toate aceste semne nu sunt prevestitoare de noroc? Tocmai vroiam să dau ochii cu dumneavoastră şi să vă întreb cum tălmăciţi asemenea minune. — Învăţăcelul acesta umil socoate că v-aţi descurcat bine şi aţi desluşit deja şapte sau opt părţi din vis. E semn bun, dar mai rămâne o chestiune: oamenii nu trebuie să fie nici prea mulţi, nici prea puţini. Aveţi o grămadă de argaţi, dar nu ne e niciunul de folos. Până acum suntem trei: dumneavoastră, fratele Liu şi netrebnicul de mine. Cum am putea însă doar noi să facem faţă? Oricât aţi fi de pricepuţi dumneavoastră şi acest voinic, 231

tot n-am scoate-o la capăt. La treaba asta nu ne putem înhăma decât şapteopt bărbaţi puternici. Mai mulţi de atât n-are rost, nu vom face nimic. — Nu cumva ne trebuie tot atâţia oameni câte stele s-au pogorât asupra casei mele în visul pe care l-am avut? întrebă Regele Ceresc. — Visul vostru, frate mai mare, nu este unul dintre cele obişnuite. Nu cumva vor fi fiind pe aproape oameni în stare să ne ajute? Înţeleptul căzu pe gânduri, îşi încruntă sprâncenele şi în cele din urmă strigă: — Am găsit! Îi avem! — Dacă aveţi câţiva viteji de nădejde, chemaţi-i aici, învăţătorule, să ducem treaba aceasta la bun sfârşit. Fără grabă, Înţeleptul ridică două degete şi rosti rar, potolit, câteva cuvinte. De n-ar fi făcut aceasta, bărbaţii de la Malul Răsăritean n-ar fi devenit voinici cutezători, iar lotcile pescăreşti din satul Stelei de Piatră nu s-ar fi prefăcut în bărci de luptă. Într-adevăr, comandantul putea vorbi despre toate câte sunt pe pământ şi în ceruri, putea răscoli fluviile şi învolbura mările şi oceanele lumii. La urma urmei, de veţi voi sa ştiţi la cine ţintea Înţeleptul, citiţi capitolul următor.

232

CAPITOLUL XV ÎNŢELEPTUL ÎI CONVINGE PE CEI TREI FRAŢI RUAN SĂ LI SE ALĂTURE; CU VOINICUL VICTORIOS SE ÎMPLINEŞTE PROFEŢIA CELOR ŞAPTE STELE De-atunci s-au strâns şi s-au tot strâns vitejii, făr’ de număr Pe munte şi în smârcuri comandau doar câţiva capi de-ai lor. Pentru o zi de naştere s-au luat comori peste comori, Cei trei Ruan sunt înadins atraşi să vină-n ajutor. Palatul galben îl înşală-o clipă mândrii cavaleri, Strălucitoare, şapte stele-şi trimit tăria din azur. S-or aduna întru dreptate pe Muntele Liang cu toţi, Se-ntorc din pradă capturată grămezile de aur pur. Se spune că Înţeleptul avea în vedere trei oameni, îndrăzneţi, viteji, cu o pricepere în luptă ieşită din comun, inşi în stare să treacă prin apă şi foc şi care acţionau ca unul singur, fie că era vorba de viaţă sau de moarte. — Numai cu aceşti trei oameni putem să ducem treaba la bun sfârşit, zise el. — Cine sunt aceşti trei oameni? Cum îi cheamă şi de unde sunt? întrebă Regele Ceresc. — Sunt fraţi şi locuiesc în salul Stelei de Piatră din preajma Smârcurilor Muntelui Liang, din Jizhou. Trăiesc din pescuit, dar fac şi negoţ prin mlaştinile acelea. Numele lor de familie este Ruan. Cei trei fraţi sunt al doilea, al cincilea şi al şaptelea născuţi în familia lor şi sunt cunoscuţi sub poreclele de Jupiter, Viaţă Scurtă şi Dracul Gol. Acest umil învăţăcel a trăit câţiva ani în satul lor şi a ajuns să-i cunoască bine. Cu toate că sunt neştiutori de carte, sunt cinstiţi şi drepţi cu prietenii şi buni la suflet, încât m-am legat strâns de ei. Acum, însă, sunt peste doi ani de când nu i-am mai văzut. Dacă-i câştigăm de partea noastră, treaba care ne preocupă e ca şi făcută. — Am auzit vorbindu-se de fraţii Ruan, dar nu i-am întâlnit niciodată. Satul lor e la vreo sută de li depărtare de aici. N-ar fi bine să trimitem pe cineva să-i cheme la noi? — Aşa n-or să vină. Mai bine mă duc chiar eu la ei şi cu ajutorul limbii mele iuţi şi lunecoase am să mă strădui să-i conving să ni se alăture. — Bine gândit! Când plecaţi? vru să ştie Regele Ceresc. 233

— N-avem timp de pierdut. Plec chiar în noaptea asta, la al treilea geng, şi mâine la prânz sunt acolo. — Foarte bine! încuviinţă Regele Ceresc şi porunci argaţilor să aştearnă masa. — Am călătorit din Capitala de Miazănoapte până în Capitala Răsăriteană, zise Înţeleptul, dar cum sunt o mulţime de drumuri între ele, va trebui să ştim pe unde o va lua convoiul. O să-l necăjim pe fratele Demonul cu Păr Roşcat cerându-i să se ducă întins până în Capitala de Miazănoapte şi să afle precis când e plecarea şi pe ce cale o vor apuca. — Pot să plec şi în noaptea asta, zise Demonul cu Păr Roşcat. — Mai încet, îl opri Înţeleptul. Până la mijlocul lunii a şasea mai sunt patruzeci-cincizeci de zile. Vei pleca după ce mă întorc eu. — Aşa vom face. Fratele Demonul cu Păr Roşcat va aştepta la conacul meu, hotărî gazda. Dar ajunge cu atâta vorbărie! În ziua aceea, petrecură cu toţii bine. La al treilea geng din noapte, Înţeleptul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi clăti gura, îmbucă în pripă ceva, luă nişte arginţi şi-i ascunse în haine şi îşi puse în picioare încălţările de paie. Regele Ceresc şi Demonul cu Păr Roşcat îl conduseră până la poartă. Înţeleptul o porni la drum spre satul Stela de Piatră, unde ajunse a doua zi înainte de prânz. Iată cum arătau împrejurimile: Verzi şi tăcuţi, munţii cu vârfuri de jad pierdute în depărtare, duzi cu frunzele de un verde proaspăt şi pâlcuri de arbuşti ca nişte nori. Pe patru părţi cursuri de ape îmbrăţişând satul singuratic, ici-colo câteva crânguri de bambus legate între ele prin poteci. Streşini de stuf în preajma vâlcelelor, copaci puternici, bătrâni alcătuind bogate păduri. În spatele unui gard se afla înălţat steagul pe care sta înscris „Alcool de vânzare”, în umbra sălciilor se odihneau luntrile pescarilor. Înţeleptul cunoştea locurile şi, fără să întrebe pe cineva, se îndreptă, sigur, spre casa lui Ruan Al Doilea. Când ajunse în faţa porţii, văzu câteva bărci mici pescăreşti legate de un par înfipt pe mal. Pe gard era întins la uscat un năvod zdrenţuit. De la malul apei până la munte se înşirau vreo zece colibe cu acoperiş de stuf. — Fratele Al Doilea este acasă? strigă Înţeleptul. Un om ieşi din casă: Chipul îi era întunecat, colţuros, cu sprâncenele ridicate, pieptul îi era acoperit cu un păr des gălbui, firav ca puful, coastele îi erau mari şi puternice, muşchii braţelor lui aveau tăria pentru mii de jin, iar ochii-i străfulgerau 234

câteva zeci de mii de raze reci; n-ai fi putut spune că e un pescar oarecare dintr-un sat, ci însuşi Jupiter coborât pe pământ, printre oameni. Jupiter, pentru că acesta era omul, purta pe cap o bonetă ponosită, pe trup o haină veche şi era desculţ. Când dădu cu ochii de Înţelept se grăbi săl salute cu plecăciuni. — Când aţi sosit, învăţătorule? Ce vânt vă aduce pe la noi? — Am o chestiune şi am venit înadins să-ţi cer sfatul. — Spuneţi degrabă. Despre ce e vorba? — S-au făcut doi ani de când am plecat de la voi. Acum ţin o şcoală pe care am deschis-o în casa unui moşier. El vrea să dea un mare ospăţ şi are nevoie de vreo zece crapi aurii, de câte paisprezece sau cincisprezece jin, fiecare. De aceea am venit. — Umilul de mine are de gând să bea mai întâi trei pahare cu învăţătorul nostru şi-om mai vedea apoi, zise Ruan. — De fapt şi eu am venit tot ca să bem împreună vreo trei pahare. — Dincolo, pe malul lacului, sunt câteva cârciumi. Să trecem apa cu barca. — Prea bine. Aş avea de discutat ceva şi cu Al Cincilea. O fi acasă? — Mergem şi-l căutăm. Se duseră la mal şi dezlegară o luntre. Pescarul îl ajută pe Înţelept să urce în barcă. Luă o vâslă de sub pom şi începu să lopăteze. Când ajunseră departe, în larg, Jupiter începu că facă semne cu mâna şi strigă: — Al Şaptelea, l-ai văzut pe Al Cincilea? Înţeleptul se uită în direcţia aceea şi într-un stufăriş zări o barcă alunecând printre trestii. Cum era bărbatul din barcă? Cu coşuri pe faţă şi carnea lăsată, în ochii senini, curaţi şi gingaşi, ca de copil, luceau două luminiţe. Avea o barbă gălbuie, rară. Corpul îi era acoperit cu o piele punctată, ca de găină. Liniile trupului îi erau sigure, pure, ca tăiate în fontă şi totuşi părea spoit cu aramă. Pe lume s-au născut cinci căi adevărate, dar oamenii nu-l scot din Dracul Gol. Dracul Gol avea pe cap o pălărie de pai neagră, cu boruri largi. Era îmbrăcat cu un pieptar din pânză şi un şorţ ţesut în casă. — Ce-ai cu el, frăţioare? întrebă, vâslind de zor. — Dracule Gol, umilul de mine am venit să ne sfătuim într-o chestiune. — Iertaţi-mă, învăţătorule, dar nu v-am văzut bine. — Vino să bei ceva cu noi. — Chiar că-mi era dor să beau cu învăţătorul nostru, dar nu ştiam de unde să-l iau. 235

Vâsliră mai departe pe lac, bărcile înaintând una după alta. Curând, ajunseră la un ostrov pe care se aflau şapte-opt colibe acoperite cu stuf. — Mamă, strigă Jupiter, Al Cincilea-i acasă? — Cine ştie unde-o fi? De la o vreme, nu mai pescuieşte şi-şi pierde vremea la jocuri de noroc. A rămas fără un ban şi până la urmă mi-a luat şi agrafele de aur din cap, să le pună la bătaie, trăgând nădejde c-o să câştige măcar acum. Jupiter râse şi întoarse barca. — Nu ştiu ce să mai zic, frate mai mare, grăi Dracul Gol, din luntrea din spate. Joacă mereu şi tot pierde şi pierde. Ăsta-i curat ghinion! Şi nu numai el, dar şi eu am pierdut tot, de-am rămas sărac lipit! „Îmi cad în laţ!” gândi Înţeleptul. Bărcile lunecau una în spatele alteia, îndreptându-se spre sat. După o oră bună de mers, zăriră un bărbat lângă o punte făcută dintr-o singură scândură. Omul ţinea în mână două şiraguri de bănuţi de aramă şi se chinuia să dezlege o barcă. — Uite-l pe Al Cincilea! zise Jupiter. Înţeleptul se uită lung la acela şi iată ce văzu: Două braţe ca nişte drugi de fier, doi ochi ca doi clopoţei de aramă. Pe chip îi juca un zâmbet, dar sprâncenele încruntate îl arătau înveninat şi amărât. Era limpede că putea stârni necazuri mari, dar şi că destul de uşor iar fi venit să le împiedice. O lovitură de a lui de pumn făcea să-ngheţe chiar inima-ntr-un leu. Când punea piciorul în pământ şerpii veninoşi se îngrozeau. De unde de neunde-o fi venit acest trimis aducător de molimi nu se ştie, dar că nu era altul decât Viaţă Scurtă asta-i sigur. Viaţă Scurtă îşi legase cam pe o parte o basma zdrenţuită, iar după ureche îşi pusese o floare de rodie. Era îmbrăcat cu o cămaşă veche, descheiată, care îi arăta pieptul gol, cu un leopard albastru tatuat pe el. Pantalonii îi erau strânşi la mijloc cu un prosop răsucit. — Ai câştigat? întrebă Înţeleptul. — Dumneavoastră sunteţi, învăţătorule? Nu v-am văzut de doi ani. — Te-am căutat acasă, zise Jupiter. Mama ne-a spus că eşti în sat să-ţi încerci norocul la jocuri, de aceea am venit în partea asta. Avem de gând să bem cu învăţătorul într-un pavilion, pe marginea apei. Viaţă Scurtă sări în barca pe care între timp o dezlegase, şi cu o lovitură de vâslă se rândui în urma celorlalte bărci. Vâsliră o vreme şi ajunseră curând în faţa cârciumii. Înaintea ei era lacul, în spate se zbuciuma inima valurilor. În preajma ei, vreo zece trunchiuri de sălcii de-un verde subţire, nedefinit ca fumul şi câteva 236

vrejuri de lotus. Flori mari roşii plutitoare pe apă. Pavilionul răcoros avea ferestrele deschise. Vântul umfla tenda grea a uşii. Să nu ziceţi c-ar fi fost o crâşmă dintre cele obişnuite, aceasta era chiar cea vestită din Insula Nemuritorilor. Cele trei lotci se strecurară printre lotuşii înfloriţi. Apoi fraţii priponiră bărcile, îl ajutară pe Înţelept să urce pe mal şi intrară cu toţii în cârciumă. Aleseră o masă lăcuită în roşu; scaunele erau şi ele la fel. — Iertaţi-ne nepriceperea, învăţătorule, rosti Jupiter. Vă rugăm să poftiţi în capul mesei. — Dar asta nu se poate! se împotrivi Înţeleptul. — Stai tu în capul mesei, frate mai mare, şi-l rugăm pe învăţător să ocupe locul oaspetelui, zise Dracul Gol. Luară loc la masă şi cerură de băut. O slugă le aduse patru boluri mari, patru perechi de beţişoare şi patru platouri cu legume; apoi deschise un vas mare cu alcool şi-l aşeză pe masă. — Aveţi ceva carne? întrebă Jupiter. — Abia am înjunghiat o vită. Are carnea fragedă de ţi se topeşte în gură ca o plăcintă! zise sluga. — Taie-ne o bucată de vreo zece jin, comandă Jupiter. — Să ne iertaţi că nu vă ospătăm cum se cuvine, învăţătorule, zise Viaţă Scurtă. — Din contră, voi să mă iertaţi pentru că v-am pricinuit atâta supărare. — Nici vorbă de aşa ceva! rosti Jupiter. Între timp, sluga turnase băutura şi tăiase carnea în felii, aranjate pe două platouri mari, pe care le şi puse pe masă. Cei trei fraţi Ruan îl îndemnară pe Înţelept să se înfrupte după plac. Când el nu mai putu mânca, se repeziră ei ca nişte lupi sau tigri hămesiţi, asupra platourilor, golindu-le văzând cu ochii. — Ce treburi preţioase vă aduc pe aici, învăţătorule? întrebă Viaţă Scurtă. — Învăţătorul nostru a deschis o şcoală în curtea unui moşier, lămuri Jupiter. Acela are nevoie de zece crapi aurii pentru un banchet, crapi mari, între paisprezece şi cincisprezece jin fiecare, şi a venit înadins la noi. — De obicei puteam face rost nu de zece, ci de treizeci sau de cincizeci de peşti. Dar astăzi ne e greu să pescuim chiar şi unul singur de zece jin, zise Dracul Gol. — Aţi bătut drum lung, învăţătorule, şi trebuie neapărat să vă găsim vreo zece crapi măcar de cinci-şase jin bucata, sări Viaţă Scurtă. 237

— Am ceva arginţi la mine, nu mă tocmesc la preţ. Dar cu peştii mici nam ce face, îmi trebuie chiar atât de mari cât am cerut. — Aici nu găsim aşa ceva, învăţătorule, zise Dracul Gol. Nici de patruşase jin, cum a promis fratele Al Cincilea n-aş garanta, şi apoi treaba asta cere câteva zile de aşteptare. Eu am în barcă un vas cu peşti mici, vii. Îi aduc să-i mâncăm împreună. Se duse la barcă şi se întoarse cu un vas din lemn în care se aflau vreo şapte jin de peşte. Merse cu ei la bucătărie şi-i pregăti cu mâna sa. Umplu trei platouri şi-i aduse la masă. — Gustaţi, învăţătorule, îi pofti el. Mâncară o vreme toţi patru. Văzând cum cerul începe să se întunece, Înţeleptul se gândi: „În cârciuma de aici mi-e peste mină să vorbesc cu ei. În noaptea asta va trebui să dorm la unul dintre ei. Pe urmă voi vedea cum au să pornească lucrurile”. — E târziu, zise Jupiter, parcă ghicindu-i gândul. Înnoptaţi la mine şi vom mai vorbi mâine. — Am bătut drum anevoios până aici, noroc că suntem împreună şi prin urmare a meritat osteneala. Voi dormi la Al Doilea. Şi cum am ceva argint la mine, ce-ar fi dacă aş cumpăra din cârciuma asta o oală cu băutură şi nişte carne, iar din sat aş lua două găini şi am trage un chef zdravăn la noapte? — Cum o să vă lăsăm să cheltuiţi banii? Avem noi grijă de toate. Să nu credeţi că n-o s-o scoatem la capăt, zise Jupiter. — E plăcerea mea. Dacă nu mă lăsaţi s-o fac, plec. — Dacă-i vorba pe-aşa, n-avem încotro, ne supunem, învăţătorule, zise Dracul Gol. Data viitoare va fi rândul nostru. — Tot Dracul Gol e cel care ştie ce trebuie, îl lăudă oaspetele. Apoi Înţeleptul scoase un liang de argint şi i-l trecu Dracului Gol, cerându-i să cumpere o oală mare cu băutură, douăzeci de jin de carne de vită proaspăt gătită şi două găini frumoase. — Comanda mea trece-o separat, spuse Jupiter. — Prea bine! Prea bine! încuviinţă cârciumarul. Cei patru ieşiră din cârciumă, coborâră în bărci, puseră carnea şi băutura în cabine, dezlegară frânghiile şi vâsliră spre casa lui Jupiter. Ajunşi acolo, opriră, urcară pe mal, priponiră lotcile, scoaseră carnea şi băutura şi intrară în casă. Al Doilea ceru să li se aprindă un opaiţ. Dintre cei trei fraţi, numai cel mare avea nevastă şi un copil de suflet. Al Cincilea şi Al Şaptelea nu erau însuraţi. Dracul Gol alergă în vecini, cumpără două găini, le tăie şi-i ceru cumnatei sale să le gătească. Apoi se aşezară cu toţii într-un pavilion 238

din spatele casei, care dădea spre apă. Pe la primul geng din noapte, mâncarea şi băutura erau pe masă. Înţeleptul îi îndemnă să bea şi le vorbi iarăşi de peştele pe care le spusese că vrea să-l cumpere: — Cum se face că într-un loc atât de întins, ca al vostru, nu se află peşte mare? — Adevărul este, învăţătorule, că asemenea peşti găseşti numai la Smârcurile Muntelui Liang. Lacul Stelei de Piatră e mic şi în el n-au cum să crească peşti mari. — Dar nu sunteţi departe de Smârcuri şi lacurile dau unul într-altul. De ce nu vă duceţi să pescuiţi acolo? — Nu ne-ntrebaţi! zise Jupiter, oftând din rărunchi. — De ce oftezi? întrebă Înţeleptul. — N-aveţi de unde să ştiţi, învăţătorule, dar Smârcurile erau ca şi blidul nostru de mâncare. Acum însă nici măcar nu îndrăznim să călcăm pe-acolo, spuse Viaţă Scurtă. — Nu-mi vine să cred că stăpânirea ar fi aceea care v-ar împiedica. — Stăpânirea? Nu ne-ar putea opri nici Regele iadului! — Atunci ce vă ţine de nu vă duceţi acolo? — Păi, se vede că n-aţi aflat cum stau lucrurile. Să vă spunem noi, învăţătorule! rosti Viaţă Scurtă. — Adevărat, nu mi-a ajuns la urechi nimic. — E greu de povestit, se amestecă Dracul Gol. S-au strâns acolo nişte bandiţi care nu lasă pe nimeni să pescuiască din smârcuri. — N-am ştiut. Pe la noi nu s-a auzit de ei. — Căpetenia lor cea mai mare e unul care a căzut la examenele dregătoreşti, zise Jupiter. Îl cheamă Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe. După el vine Du Qian, Atinge Cerul iar al treilea este Song Wan, Paznicul Norilor. Sub aceştia trei se află Zhu Gui, Rechinul Uscatului. Acesta ţine o cârciumă la răscruce de drum, de fapt ca să afle ce se întâmplă încolo şincoace. Dar el nu contează prea mult. De curând, li s-a adăugat un instructor militar din Capitala Răsăriteană, unul Lin Chong, Cap de Leopard, foarte priceput la lupte. Ăştia câţiva au adunat în jurul lor între cinci şi şapte sute de bărbaţi şi femei, şi pradă cu ei satele şi jefuiesc călătorii. De mai bine de un an n-am mai fost pe acolo la pescuit. Acum locul e bine păzit şi iată-ne lipsiţi de orice câştig şi sărăciţi de tot. Asta-i pricina pentru care nu ne place nici să amintim despre lucrul ăsta.

239

— Învăţăcelul neînsemnat de mine nu aflasem nimic despre cele ce-mi spuneţi. Cum se face că autorităţile n-au mişcat un deget ca să-i prindă? — Până acum, autorităţile n-au făcut decât rău oamenilor de rând, lămuri Viaţă Scurtă. Cum treceau printr-un sat, tăiau şi înfulecau porcii şi oile şi păsările pe care le au oamenii în ogradă. Ba trebuia să-i plăteşti ca săşi ia tălpăşiţa şi să scapi de ei. De aia lumea îi rabdă mai degrabă pe tâlhari. De la o vreme însă, oamenii stăpânirii nu mai îndrăznesc să dea prin sate! Dacă li se ordonă să vină să-i prindă pe răzvrătiţi, le ţâţâie fundul, şi aşa nimănui nu-i arde nici măcar să vadă cum arată unul dintre cei certaţi cu legea! — Nu mai avem peşte mare, dar în felul ăsta am scăpat şi de biruri pe el, recunoscu Jupiter. Tot răul spre bine. — Aşa! Mi se pare mie sau ticăloşii aceia de pe Muntele Liang n-o duc rău deloc! observă Înţeleptul. — Lor nu le e teamă nici de cer, nici de pământ şi nici de autorităţi, zise Viaţă Scurtă. Împart între ei aur şi argint, îmbrăcămintea, hrana şi băutura. Înfulecă hălci de carne şi beau cât vor, cum să nu fie fericiţi? Uite, noi trei ne pierdem vremea de pomană! Măcar de-am învăţa şi noi ceva de la ei. „Numai bine, merg toate pe gândul meu”, se bucură în sinea sa Înţeleptul, auzind asemenea vorbe. — Omul are o viaţă, şi se stinge la fel ca iarba toamna, spuse Dracul Gol. Ne irosim traiul cu pescuitul. De-am fi şi noi măcar o zi ca ei, ca să putem muri împăcaţi! — Zici să înveţi de la ei? Ce fac ei înseamnă crimă. Riscă, îşi pun viaţa la bătaie pentru nimic, fiindcă dacă sunt prinşi sunt condamnaţi pentru crimă. — Autorităţile nu le mai pot face nimic, zise Jupiter. Parcă sunt buimace. Mii de oameni săvârşesc crime strigătoare la cer şi rămân liberi, nepedepsiţi! Unora ca noi nu le merge deloc bine! De s-ar găsi cineva care să ne ducă de aici, l-am urma bucuroşi. — Şi eu m-am gândit adesea la lucrul ăsta, zise Viaţă Scurtă. Toţi trei suntem bărbaţi de nădejde, dar nimeni nu ştie ce putem! — De s-ar afla cineva care s-o facă, chiar aţi pleca de aici? întrebă Înţeleptul. — De-ar fi să trecem prin foc şi prin apă! întări Dracul Gol. Ne-ar fi deajuns şi o singură zi şi am muri cu zâmbetul pe buze! „E limpede că toţi trei sunt dornici de un lucru deosebit şi că în minte clocesc ceva, trebuie să-i ademenesc încetul cu încetul”, gândi Înţeleptul şi îi îndemnă să bea. 240

— Voi trei aţi cuteza să urcaţi pe Muntele Liang şi să-i prindeţi pe tâlhari? întrebă el. — De-am face-o cine ne-ar răsplăti pentru o treabă ca asta? răspunse Dracul Gol. Pe deasupra am ajunge de batjocură în lumea cavalerilor dreptăţii! — Acest umil învăţăcel din faţa voastră are un gând al său, desigur, prost: De vreme ce sunteţi nemulţumiţi că nu puteţi pescui, de ce nu vă alăturaţi lor? — N-aveţi de unde să ştiţi, învăţătorule, de câte ori nu ne-am vorbit noi să ne dăm de partea lor. Numai că am auzit că Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe, e cam mic la suflet şi scârbos şi nu se îngrijeşte cum se cuvine de oamenii săi. Nu de mult, când Lin Chong, Cap de Leopard din Capitala Răsăriteană a urcat la ei pe munte, i-a făcut destul sânge rău. Ticălosul ăsta de Cărturar nu-şi preţuieşte oamenii şi, văzând noi una ca asta, ne-am luat gândul de a ne duce la ei. — Dacă ar fi inimos şi ne-ar preţui aşa ca tine, învăţătorule, ar fi altceva! se amestecă în vorbă Dracul Gol. — În cazul ăsta, de mult am fi fost lângă el şi ne-am fi dat şi viaţa pentru el! întări Viaţă Scurtă. — Nu merit atâtea laude! rosti Înţeleptul. În ziua de azi în jurul nostru sunt o sumedenie de eroi care mai de care mai străluciţi. — Or fi fiind, dar nu i-am întâlnit noi. — Îl cunoaşteţi pe Chao Gai, Regele Ceresc de la Malul Răsăritean? — Vă gândiţi cumva la Chao Gai cel care a mutat pagoda? — Chiar la el. — Cu toate că nu suntem departe unii de alţii, n-am avut norocul să-l vedem şi să-l cunoaştem, dar am auzit de el. — Cum se face că n-aţi dat ochii cu el? E un bărbat atât de drept şi de generos! — N-am avut treburi prin locurile de acolo şi de aceea nu l-am întâlnit. — De câţiva ani ţin o şcoală în apropierea conacului său, lămuri înţeleptul. Acum am aflat că aşteaptă nu ştiu ce convoi cu încărcătură preţioasă şi am venit înadins să mă sfătuiesc cu voi: n-ar fi bine să-l atacăm şi să-l prădăm noi? — Una ca asta nu se poate! izbucni Viaţă Scurtă. E vorba de un om bun şi drept, şi nu se cade să ne băgăm în treburile lui. — Ştiam eu că sunteţi oameni de ispravă, dar abia acum îmi dau seama ce mândri, nobili şi cinstiţi sunteţi. Uite, o să vă vorbesc deschis. În faţa 241

voastră pot să spun lucrurilor pe nume. De fapt chiar Regele Ceresc m-a trimis aici. A auzit de voi şi vă invită la el. — Noi suntem oameni dintr-o bucată şi ne plac lucrurile limpezi, lămuri Jupiter. Dacă Regele Ceresc are cumva nevoie de noi în cine ştie ce chestiune personală, îi sărim în ajutor şi nu ne dăm în lături să ne punem şi viaţa în joc pentru el, jurăm pe băutura asta! Dacă n-o fi aşa, să ne lovească orice nenorocire, să crăpăm de cea mai grozavă molimă şi să se aleagă praful şi pulberea de noi. — Sângele nostru fierbinte, învăţătorule, spuseră şi ceilalţi doi fraţi, alăturându-se legământului făcut de Jupiter, nu-l dăm decât aceluia care-l merită. — Uite ce e, fraţilor, eu n-am venit să vă pricinuiesc vreun rău. Lucrul ăsta la care vă îndemn nu e un mizilic! zise Înţeleptul şi le dădu în vileag întreaga chestiune. M-am prefăcut că am de gând să cumpăr peşte, numai ca să am prilejul de a vă invita la o discuţie. Ce părere aveţi? — Grozav! Grozav! izbucni Viaţă Scurtă. Ce-ţi spuneam eu, Frate al Şaptelea! — Asta-mi doream de-o viaţă şi uite că astăzi mi se şi împlineşte! Entocmai ca o alinare în chiar locul ce te doare. Pe când pornim? — Mâine, la al cincilea geng! zise Înţeleptul, spre marea bucurie a celor trei fraţi. Înţeleptul cunoştea cărţile, nu avea nevoie de comori, Cei trei fraţi Ruan pescuiau fericiţi, împăcaţi, de când se ştiau! Numai pentru-a pedepsi nedreptatea au pornit la pradă şi jaf, Şi-au ajuns la frăţia cu eroii dreptăţii spre care tindeau. Noaptea a trecut repede. S-au sculat în zori, au mâncat, au lăsat vorbă alor casei şi au purces la drum, împreună cu Înţeleptul. După o zi de mers, au zărit conacul. Regele Ceresc şi Demonul cu Păr Roşcat îi aşteptau sub un salcâm verde. Când noii veniţi s-au apropiat, s-au privit unii şi alţii cu luareaminte. — Bag de seamă că faima voastră nu e vorbă goală, fraţilor, îi întâmpină Regele Ceresc, cu glasul plin de bucurie. Poftiţi în conac, să stăm de vorbă. Intrară toţi şase, merseră în încăperea din spate şi se aşezară fiecare pe locul cuvenit. Înţeleptul povesti cum se petrecuseră lucrurile. Veselă şi mulţumită, gazda puse să se înjunghie o oaie şi un porc şi să se pregătească imitaţii de bani de hârtie pentru ars ca ofrande. Regele Ceresc avea o 242

purtare atât de demnă şi de nobilă, vorbea atât de elegant, încât cei trei fraţi nu-şi putură reţine laudele: — Cât ne-am dorit să facem cunoştinţă cu nişte cavaleri adevăraţi şi uite că unul dintre ei se afla dintotdeauna chiar aici lângă noi. Dacă nu ne-ar fi adus învăţătorul nostru la dumneavoastră, cine ştie dacă am fi avut vreodată prilejul de a vă întâlni. Ospătară şi tăifăsuiră jumătate din noapte. Fraţii Ruan erau încântaţi din cale-afară. A doua zi, în zori, se întâlniră iarăşi în sala din spate. În faţa acesteia, fuseseră înşiruiţi bani de hârtie aurie, cai de hârtie, santal şi lumânări aprinse, porcul şi oaia care fuseseră fripte peste noapte. Pioşenia gazdei plăcu celorlalţi. Jurară unul câte unul: „Guvernatorul Liang a strâns avere pe spinarea poporului şi trimite daruri bogate primului ministru Cai din Capitala Răsăriteană. Bogăţia aceasta a fost adunată pe căi nedrepte. Dacă unul dintre noi are vreun gând de lăcomie sau josnicie, fie ca cerul şi pământul să-l nimicească! Zeităţile ne sunt martore”. După ce rostiră pe rând legământul, arseră ofrandele, apoi se ospătară în sala din spate. La un moment dat, un argat intră şi spuse că la poartă se află un călugăr, care, se pare, a venit după o mică danie. — Ce-i cu voi? zise moşierul. Ştiţi bine că mă aflu aici cu oaspeţii. Daţi-i trei sau cinci sheng de orez şi nu mă mai stingheriţi! — Am vrut să-i dau, dar nu vrea să ia. Ţine morţiş să vă vadă pe dumneavoastră, stăpâne. — I s-o părea prea puţin. Dă-i doi-trei dou de orez şi spune-i că azi am oaspeţi, n-am vreme să-l primesc. Ţăranul plecă, dar se întoarse peste câteva clipe. — Nici cu atât nu l-am înduplecat, stăpâne. Zice că e un călugăr taoist curat şi că n-a venit pentru pomană, ci vrea neapărat să vă vadă. — N-ai ştiut cum să-l iei, nătângule! Spune-i că astăzi n-am timp. Să vină altă dată şi-l invit la un ceai. — Nefericitul de mine i-a spus şi aşa ceva, dar el mi-a retezat-o: „N-am venit ca cerşetor, ci pentru că am auzit că stăpânul tău este un om al dreptăţii. De-asta ţin să-l cunosc”. — Eşti o pacoste! Nu ştii să-ţi faci treaba! răbufni Regele Ceresc. Dacă mai stăruie, dă-i încă trei-patru dou de orez şi nu mă mai tulbura! Dacă n-aş avea oaspeţi, l-aş primi, ce mare scofală! Dar aşa, fă-i vânt şi nu-mi mai vorbi de el.

243

La vreo jumătate de oră de la plecarea slugii, din poartă răzbătu larmă şi un alt argat se năpusti în încăpere, spunând: — Călugărul s-a mâniat şi a doborât vreo zece de-ai noştri. Regele Ceresc se arătă uluit. — Rămâneţi aici, fraţii mei, zise el, ridicându-se. Mă duc să văd ce s-a întâmplat. Ieşi din casă şi se duse ţintă spre poartă. Acolo, sub salcâm, taoistul, înalt de opt chi, bine clădit, dar cu o înfăţişare ciudată, se lupta cu argaţii. Regele Ceresc îl privi cu atenţie: Parul îi era împletit în două cozi ca de copil, legate neglijent, purta pe el o robă cafenie, scurtă, pentru urcuşurile pe munte, mijlocul îi era încins cu un brâu de mătase multicolor, avea o sabie de cupru antic, cu striaţiuni frumoase. În picioarele goale, îşi trăsese de-a dreptul încălţările de cânepă, cu multe cheutori, într-una din mâinile-i cu piele fină, ţinea un evantai lucrat din os de carapace de ţestoasă, sprâncenele-i erau de forma unui unghi ascuţit, ochii îi erau migdalaţi, gura îi era mare şi pe buza de sus avea o mustaţă cu colţurile lăsate în jos. — Nu aveţi ochi pentru omul bun! striga călugărul ori de câte ori atingea pe câte cineva. — Înfrânează-ţi mânia, părinte, se răsti Regele Ceresc. Nu l-ai căutat pe stăpânul acestui conac pentru a cere o danie? Ţi s-a dat orez. De ce te porţi astfel? — N-am venit pentru orez, nici pentru mâncare şi băutură, şi nici măcar pentru bani, răspunse taoistul, râzând în hohote. O sută de mii de şiraguri de bani, pentru mine nu înseamnă nimic. Acest taoist sărman a venit pentru cu totul altceva. El are să-i spună o vorbă stăpânului vostru. Ţărănoii ăştia n-au minte şi s-au apucat să mă ocărască. De-aia mi-am ieşit din sărite. — Îl cunoaşteţi pe Chao Gai, Regele Ceresc? — Am auzit doar de faima sa. Nu l-am întâlnit niciodată. — Eu sunt umila persoană. Ce vorbă aveţi a-mi spune, părinte? Călugărul îl măsură din cap până-n picioare şi zise: — Vă cer iertare, atunci. Primiţi urările mele de bine! — Văd că nu vă scumpiţi la vorbe frumoase, părinte. Nu intraţi să sorbiţi un ceai? — Vă rămân îndatorat. Dar aş vrea să stăm undeva de vorbă, nestingheriţi de nimeni. Pătrunseră în casă.

244

Regele Ceresc îl conduse într-o încăpere mică. Se aşezară pe locurile cuvenite gazdei şi oaspetelui. — Pot să îndrăznesc să vă întreb de înaltul vostru nume, părinte? Şi care este preţiosul vostru loc de obârşie? deschise vorba gazda. — Numele de familie al acestui sărman călugăr taoist este Gongsun, iar numele personal este Sheng, Victorie. Ca taoist mi se spune Yiqing, Puritate Unică. Sunt din Jizhou. De copil mi-a plăcut să învăţ să mânuiesc armele de luptă şi am ajuns atât de priceput, încât mi se spunea Voinicul Victorios. Pentru că am studiat înţelepciunea taoistă şi am dobândit puteri de a stârni vântul, de a chema ploaia, de a ridica ceaţa şi de a călăuzi norii; în lumea cavalerilor dreptăţii sunt cunoscut sub numele de Ruyunlong, Dragonul din Nori. Sărmana mea persoană ştie de multă vreme de ilustrul nume al Regelui Ceresc, dar n-am avut ocazia fericită să vă salut. Astăzi, în cinstea cunoaşterii noastre, am adus cu mine aur, perle şi alte bogăţii în valoare de o sută de mii de şiraguri, numai şi numai să vi le ofer în dar. Oare o să mi le primiţi? Regele Ceresc izbucni în râs. — Doar n-or fi nişte daruri pentru ziua de naştere a unei persoane alese, părinte! — De unde ştiţi? întrebă călugărul uluit. — Am ghicit, umilul de mine. Nu cumva avem în vedere acelaşi lucru? — O adevărată bogăţie, care nu trebuie să ne scape din mână. Bătrânii noştri spuneau: „Dacă n-ai luat la timpul cuvenit ce ţi s-a oferit, după aceea sunt fără rost părerile de rău!” Cum de v-aţi gândit la lucrul acesta? Chiar atunci, de afară un om năvăli şi-l prinse pe Voinicul Victorios de piept, ţipând: — Bravo! De ochii lumii te porţi cu pioşenie şi respect, dar în umbră nesocoteşti cu neruşinare legile împărăteşti! Cum de ai pus la cale una ca asta? De când te ascult! Taoistul se înfricoşă, obrazul făcându-i-se pământiu. Fusese auzit prin fereastră de cineva înainte chiar de a-şi pune planurile la punct. Abia încropise un vis frumos şi pe dată se găsise cineva care prăbuşise nenorocirea asupra lui. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi cine a sărit, atât de mânios, la Voinicul Victorios, citiţi capitolul următor.

245

CAPITOLUL XVI FIARA TUCIURIE ESCORTEAZĂ PREŢIOSUL CONVOI; ÎNŢELEPTUL OBŢINE DARURILE PRIN INTELIGENŢĂ Răscoala astrelor a avut loc în provincia Shandong, Ucisă-a fost lumina de sus şi până jos într-un ţinut de ape. Dar şapte astre s-au unit Şi peste cele patru mări au strălucit măreţi eroi. Vitejii s-au luptat ca tigrii. Iar caii lor au fost asemenea dragonilor, Pe dealul Lutul Galben s-a ales izbânda. În fortăreaţa de pe munte au urcat care cu aur şi comori A căror preţ a fost la fel de mare Cât ura împotriva nedreptăţii Vechilor mandarini. Se spune că în vreme ce Voinicul Victorios tocmai voia să-i lămurească Regelui Ceresc că darurile trimise din Capitala de Miazănoapte, de ziua de naştere a unei anume persoane, sunt roadele înşelăciunii şi jafului şi că prin urmare n-ar fi fost niciun păcat să fie prădate, cineva s-a repezit în încăpere şi l-a prins pe taoist de piept, strigând: — Mare îndrăzneală mai ai! Am auzit tot ce-ai pus la cale! Iar omul acela nu era altul decât Wu Yang, Înţeleptul. — Opriţi-vă, învățătorule, râse gazda. Daţi-mi voie să vă prezint unul altuia. Cei doi schiţară câte un salut. — Pe mulţi i-am auzit rostindu-vă strălucitele nume: Dragonul din Nori, Puritate Unică ori Voinicul Victorios. Nu mă aşteptam ca astăzi să vă întâlnesc aici! — Acest cărturar este însuşi Solomonarul, Wu Yang, Înţeleptul. — Şi mie îmi este cunoscut măreţul vostru nume, Lumină Strălucitoare, şi n-aş fi crezut să am norocul de a da ochii cu dumneavoastră la acest conac. Iar acest fapt s-a putut întâmpla numai pentru că Regele Ceresc este drept şi generos, şi toată lumea îi bate la uşă. — În casă mai am câteva persoane pe care aş dori să vi le prezint. Poftiţi după mine, îi invită gazda mergând cu ei spre salonul din spate, unde se aflau Demonul cu Păr Roşcat şi fraţii Ruan. Acum se adunaseră cu toţii. 246

Paravanele de aur ascundeau nenorociri. Grabnic se-adunau vitejii cei mai aprigi la un loc. Cavalerii fără teamă hărţuiau orice palat. Şapte stele lucitoare rozelor le puneau joc. — Întâlnirea de astăzi nu este întâmplătoare, spuseră ei. Vă rugăm, frate mai mare, staţi în capul mesei. — Umila mea persoană este o gazdă săracă, n-aş îndrăzni! se împotrivi Regele Ceresc. — Ascultă de acest sărman învăţăcel, frate mai mare, şi ia locul care ţi se cuvine de drept. Chao Gai, Regele Ceresc se aşeză pe primul loc. Înţeleptul ocupă locul al doilea, Voinicul Victorios pe al treilea, Demonul cu Păr Roşcat pe al patrulea, pe celelalte din urmă aşezându-se cei trei fraţi Ruan. Închinară cu toţii în cinstea întâlnirii lor, masa fu aşternută din nou şi după ce se îndestulară cu bucate, se puseră pe băutură. — Regele Ceresc a visat cum Steaua Polară şi cele şapte stele din Carul Mare s-au lăsat pe streşinile acoperişului casei lui. Astăzi, iată că suntem şapte oameni strânşi laolaltă, hotărâţi să ducem la îndeplinire unul şi acelaşi lucru şi oare nu este acest fapt un semn ceresc? Bogăţiile ne vor cădea uşor în palmă. Mai înainte am vorbit cu fratele Demonul cu Păr Roşcat să plece să afle drumul pe care are s-o apuce convoiul. Acum s-a făcut noapte, dar mâine în zori îl rugăm să se aştearnă la drum, vorbi Înţeleptul. — Nu-i nevoie să mai plece, îl întrerupse Voinicul Victorios. Acest umil taoist din faţa voastră a aflat deja ce doriţi. Au luat-o pe drumul mare care trece peste dealul Lutul Galben. La zece li de Lutul Galben, ţinând-o tot spre răsărit, se află satul Fericirii Tihnite. Aici trăieşte un pierde vară, Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi73. Pe vremuri, omul acesta a umblat după mine şi eu l-am ajutat cu nişte bani. — Steaua Polară revarsă o lumină albă. N-o fi vorba chiar despre acest om? întrebă Înţeleptul. Se pare că ne putem folosi de el. — Stăm destul de departe de dealul Lutul Galben. Unde ar trebui să neaşezăm la pândă? întrebă Demonul cu Păr Roşcat. — Chiar acasă la Șobolanul în Plină Zi, şi, mai mult decât atât îl putem pune la treabă şi pe el, răspunse Înţeleptul. — Vom folosi căi blânde ori aprige, învăţătorule? întrebă Regele Ceresc. 73

Traducerea exactă din chineză; şobolanul la lumina zilei. 247

— Eu le-am pregătit capcana, zise Înţeleptul, râzând. Rămâne să vedem ce vor face când vor ajunge, şi atunci le vom smulge comoara după cum va fi cazul, fie cu forţa, fie cu inteligenţa. Am urzit un plan, dar nu ştiu dacă vi se va părea bun. Şi Înţeleptul le înfăţişă în amănunţime ce avea de gând. Ascultându-l, Regele Ceresc se arătă atât de încântat, încât sări în picioare. — Nemaipomenit! Nu degeaba ţi se spune Înţeleptul! Îl întreci pe Zhuge Liang! Minunat! — Să nu cumva să repetaţi ce am spus! le atrase luarea-aminte Înţeleptul. Se zice că „zidurile au urechi şi ferestrele ochi”. Planul acesta să rămână numai între noi. — Fraţii Ruan se întorc acasă şi ni se vor alătura la timpul potrivit, hotărî Regele Ceresc. Învăţătorul îşi va vedea de şcoală şi numai Voinicul Victorios şi Demonul cu Păr Roşcat vor rămâne la mine. În ziua aceea băură până târziu, apoi se retrase fiecare în camera sa. A doua zi, se sculară la cel de-al cincilea geng. Li se pregăti masa şi mâncară. Regele Ceresc scoase treizeci de liang de argint pe care-i oferi celor trei fraţi. — O nimica toată, însă vi-i dau din toată inima şi vă rog să nu mă refuzaţi. Dar fraţii Ruan nu îndrăzneau să primească darul. — Nu vă puteţi împotrivi dorinţei unui prieten, îi sfătui Înţeleptul. Abia acum aceştia primiră argintul. Ieşiră din conac toţi patru. Pe drum, Înţeleptul le mai spuse o dată ce aveau de făcut, punându-le în vedere să nu care cumva să întârzie. Cei trei Ruan îşi luară apoi rămas bun, înapoindu-se în satul lor. Regele Ceresc îi opri pe cei doi la el. Adesea, Înţeleptul trecea pe la conac, sfătuindu-se cu ei în treaba care-i interesa, căci: E-o vorbă: mandarinii-s toţi bandiţi, Iar cei ce jefuiesc sunt sigur prinţi. O dată hotărât planul aşteaptă Şi râsul la-aşa furt e partea dreaptă. Dar să nu ne mai pierdem vremea cu amănuntele. Vom spune că, în Capitala de Miazănoapte, guvernatorul Liang cheltuise o sută de mii de şiraguri de bani pe lucruri de mare preţ. Curând, alese şi ziua când convoiul avea să pornească. În ziua următoare celei în care fixase data, se afla în camerele interioare cu soţia sa. — Când se pornesc cu darurile, Excelenţă? întrebă ea. 248

— Darurile sunt gata strânse şi poimâine vor purcede la drum. Un singur lucru nu-mi dă pace. — Ce anume? — Anul trecut am cheltuit o sută de mii de şiraguri pe giuvaericale şi alte obiecte de preţ, pe care le-am trimis spre Capitala Răsăriteană. Dar din pricină că nu m-am slujit de oameni de nădejde, am fost jefuit la drumul mare şi n-am dibuit nici până azi vreo urmă de-a tâlharilor. Acum mă chinuie gândul că nici anul acesta n-am omul care să-mi inspire încredere. Doamna Cai arătă spre capătul scărilor şi zise: — Te aud mereu spunând că bărbatul care stă acolo jos e desăvârşit. De ce nu te-ai folosi de el? Numeşte-l căpetenie peste convoi şi nu vei mai avea necazuri. Guvernatorul se uită la picioarele scărilor, spre omul care nu era altul decât Yang Zhi, Fiara Tuciurie. Bucuros nevoie mare, îl chemă la el în cameră. — Uitasem de tine, zise. Dacă duci cu bine darurile pe care i le trimit socrului meu, te ridic în rang. — Dacă aceasta este hotărârea Înălţimii Voastre, nu îndrăznesc să nu mă supun! răspunse Fiara Tuciurie, împreunându-şi mâinile pe piept. Numai că nu ştiu cum a fost alcătuit convoiul şi nici când e plecarea. — Am cerut prefecturii locale zece căruţe mari de care vor răspunde zece militari din garnizoană. Vom înfige pe fiecare căruţă un prapur galben, pe care va sta scris: „Daruri pentru ziua de naştere a primului-ministru”. Fiecare căruţă va fi urmată de câte un soldat zdravăn, voinic. Plecarea poate avea loc în următoarele trei zile. — Nu e vorba că umilul de mine n-ar ţine să îndeplinească o asemenea sarcină, dar chiar că nu pot să o fac. Vă rog din suflet să daţi această misiune unui alt bărbat destoinic şi viteaz. — Am de gând să te ridic în rang, îi spuse guvernatorul. O dată cu actele care însoţesc darurile, voi pregăti şi un răvaş în care să-l rog pe primulministru să te răsplătească pentru merite deosebite, astfel că te vei întoarce cu o numire într-o dregătorie însemnată. Ce ai de mă refuzi? — Bunătatea Înălţimii Voastre este mai presus de orice. Am auzit vorbindu-se că anul trecut aţi fost jefuit şi că nici până astăzi n-aţi căpătat nimic înapoi din ce vi s-a luat. Drumul pe care ar urma să-l fac e plin de tâlhari şi e numai pe uscat, iar nu şi pe apă. Se trece peste munţii Aurul Purpuriu, Doi Dragoni, Floarea de Piersic, Umbrela, peste dealul Lutul Galben, prin valea Nisipul Alb, prin vadul Norii Sălbatici şi prin pădurea 249

Pinilor Roşcaţi. Locurile acestea sunt toate în stăpânirea bandelor de tâlhari. Nici oamenii obişnuiţi nu îndrăznesc să mai treacă prin ele. Dar dacă e să se ştie că mai ducem şi comori, cum să nu se năpustească asupra noastră, să ne prade? Ar însemna să ne ducem de bunăvoie la moarte sigură. Iată de ce nu pot primi însărcinarea. — Dacă aşa stau lucrurile, îţi voi da mai mulţi oşteni. — Să-mi daţi şi cinci sute şi tot n-ar fi de-ajuns. Ticăloşii ăştia o rup la fugă de cum aud că dau bandiţii! — Vrei să spui că aş face mai bine să nu trimit darurile? — Dacă-mi îndepliniţi o cerinţă, m-aş încumeta să plec la drum. — De vreme ce mă încred în tine, de ce nu ţi-aş îndeplini-o? — Dacă vă învoiţi, Înălţimea Voastră, în primul rând nu ne trebuie căruţe. Darurile le legăm în zece baloturi, făcându-le să arate ca mărfurile unor negustori, purtate pe cobiliţe. Pentru asta alegem zece oşteni zdraveni şi-i înveşmântăm ca pe nişte hamali. Îmi mai daţi doar un singur om, care se va îmbrăca, ca şi umila mea persoană, în straie negustoreşti. Vom duce astfel darurile în ascuns, fără să se ştie, mergând zi şi noapte. Numai aşa o vom putea scoate cu bine la capăt. — Faci precum crezi. Eu voi întocmi o carte de recomandare, cerând să ţi se ofere o slujbă de seamă. — Vă mulţumesc din inimă pentru atâta bunătate, zise Fiara Tuciurie. Chiar în ziua aceea, Fiara Tuciurie puse să se pregătească baloturile şi îşi alese oamenii. A doua zi, se înfăţişă guvernatorului. — Când pleci? îl întrebă acesta. — Am venit să-mi iau rămas bun, Înălţimea Voastră. O pornim mâine în zori. Aştept actele. — Doamna are şi ea un balot cu lucruri de dar pentru femeile din casa tatălui său. Ia-l şi pe acesta. Ca să nu greşeşti drumul, vor merge cu tine şi intendentul Xie, soţul doicii ei, împreună cu doi slujitori. — Înălţimea voastră, în felul acesta nu mai plec. — Totul este pregătit cum ai vrut. De ce nu mai pleci? — Baloturile sunt în răspunderea mea şi oamenii îmi sunt supuşi. Dacă eu cer să plec mai devreme, plecăm; dacă eu hotărăsc să purcedem la drum mai târziu, aşa se va face. Când zic să ne oprim, ne oprim şi când socotesc cu că este nevoie de odihnă stăm pe loc. Toată lumea ascultă de mine. Acum, dacă vreţi să vină cu mine şi venerabilul intendent şi slugile lui, aceştia sunt oamenii stăpânei şi ţin mai de grabă de casa Înălţimii Sale primul ministru. Dacă pe drum lui nu-i convine ceva, cum aş îndrăzni eu să 250

mă opun? Iar dacă din pricina hărţuielilor întreaga misiune dă greş, nu voi fi eu acela care va trebui să dea seama? — Oh, chestiunea aceasta e uşor de aranjat. Am să le spun celor trei să nu-ţi iasă din cuvânt. — Atunci umila voastră slugă va prelua înscrisurile. Dacă se va pierde ceva, să fiu aspru pedepsit. — Nu degeaba mi-am pus în gând să te promovez! se bucură guvernatorul. Eşti un om prevăzător! Pe loc, îi chemă la el pe bătrânul Xie şi pe cei doi slujitori şi le spuse: I-am dat lui Yang Zhi, Fiara Tuciurie, însărcinarea să vegheze asupra celor unsprezece baloturi cu daruri până în capitală, unde le va preda Înălţimii Sale primului-ministru, distinsul meu socru. Întreaga răspundere apasă pe umerii lui. Voi trei îl veţi însoţi şi îi veţi da ascultare în tot ce va hotărî el şi numai el, fie de vă va cere să porniţi la drum mai devreme ori mai târziu, fie să trageţi la un han ca să vă odihniţi. Să nu vă abateţi de la porunca lui. În privinţa celor ce vi le-a spus stăpâna să faceţi întocmai după dorinţele ei. Fiţi cu băgare de seamă. Porniţi curând şi întoarceţi-vă repede. Să nu greşiţi cu nimic. Bătrânul intendent făgădui să asculte întru totul poveţele guvernatorului. A doua zi, la cel de-al cincilea geng, Fiara Tuciurie înşiră baloturile în faţa încăperii centrale. Bătrânul Yu aduse şi el un balot, mai mic. Unsprezece soldaţi zdraveni fuseseră îmbrăcaţi ca nişte cărători de rând. Fiara Tuciurie îşi pusese o pălărie cu boruri mari şi o tunică neagră de mătase. În picioare avea încălţări uşoare de cânepă, legate cu şnururi, bune pentru călătorie. La brâu îşi prinsese o sabie, iar în mână ducea o halebardă. Bătrânul intendent se deghizase şi el ca negustor, cei doi slujitori fiind travestiţi în însoţitorii lui. Fiecare avea asupra sa câte o halebardă şi nişte biciuşti împletite din liane. Guvernatorul le înmână înscrisurile oficiale necesare călătoriei. Mâncară toţi pe săturate şi îşi luară rămas bun de la guvernatorul Liang. Acesta îi urmări pe soldaţi cum ridică pe umeri cobiliţele cu baloturi şi cum purced la drum. Fiara Tuciurie, bătrânul intendent şi cei doi slujitori supravegheau convoiul. Acesta, alcătuit din cincisprezece oameni, părăsiră palatul lui Liang şi ieşiră pe porţile oraşului, apucând pe drumul mare spre Capitala Răsăriteană. Era în partea a doua a lunii a cincea. Şi cu toate că cerul era limpede şi senin, căldura dogoritoare îngreuna călătoria. Odinioară Al Şaptelea prinţ Wu a scris un poem: Din patru părţi închis de balustrade roşii, paravan de jad Pe el feerice picturi de vis trasate măiestrit şi fin, 251

Peşti călători în cârduri lungi prin ierburi unduite înotând. O rogojină împletită din bambus acoperă un pat, Desene cu languste albe, mustăcioase îl împodobesc, La căpătâiul lui e-o pernă de agată de-un roşu-nchis. Cu teamă cruntă de căldură dragonii nu călătoresc, În jurul insulei Penglai apele mării aprig clocotesc. Mâhnit de tot e prinţul, evantaiul lui din mână-a aţipit, Pribegii-s tocmai pe un drum cu praful roşu-n aer, risipit. Iată astfel înfăţişată vremea marilor călduri, cu umezeală aproape de nesuportat. Acel prinţ, desprins din os împărătesc, se afla într-un pavilion răcoros şi înmuia în apă sâmburi de dovleac şi prune uscate, vântura rădăcinile de lotus albe şi brumate, ca neaua, pentru a scăpa de tăria neplăcută şi nefastă a soarelui. El era mâhnit de atâta dogoare, ştiind prea bine că drumeţii erau nevoiţi, în schimbul unui neînsemnat câştig şi pentru o cât de mică glorie, să călătorească tocmai în perioada celor trei ju74. Şi iată că, la fel, Fiara Tuciurie şi oamenii lui erau obligaţi să îndemne la drum, pentru a ajunge în Capitala Răsăriteană înainte de cincisprezece ale lunii a şasea. Timp de vreo săptămână, ei se sculară cu noaptea în cap spre a călători pe răcoare, odihnindu-se la nămiază, în toiul fierbinţelii celei mari, când soarele le ajungea deasupra capetelor. Apoi, încet-încet, satele prin care treceau deveniseră tot mai rare, drumurile se împuţinaseră văzând cu ochii, se îngustaseră până ce începuseră să urce pe coastele munţilor. Acum, Fiara Tuciurie le pretindea să pornească la drum o dată cu răsăritul soarelui şi împingea răgazul de odihnă târziu, după-amiază. Cei unsprezece oşteni cărau baloturile grele pe poteci neumblate; zăpuşeala le îngreuna mersul şi când ajungeau în câte o pădurice ar fi dorit să se oprească şi să-şi mai tragă sufletul, însă comandantul nici nu vroia să audă de aşa ceva. Când ei se opreau, îi ocăra sau îi altoia cu biciuşca, silindu-i să-şi urmeze drumul. Cei doi slujitori, cu toate că nu duceau în spinare decât nişte boccele, gâfâiau, nemaiputând să înainteze. — Cum de nu vă daţi seama care ne este ţinta? îi dojeni Fiara Tuciurie. Eu răspund de convoi, e drept. Dar voi în loc să mă ajutaţi să le dăm ghes hamalilor, rămâneţi voi înşivă în urmă. Călătoria asta nu-i o joacă! — Nu e vorba că am merge încet înadins, răspunseră ei. Adevărul e că nu putem înainta cum se cuvine din pricina căldurii. De-aia rămânem în 74

Perioada de timp cea mai călduroasă şi umedă din vară. 252

urmă. La începutul călătoriei ne sculam cu noaptea-n cap şi făceam drumul pe răcoare, dar acum mărşăluiam numai pe dogoare. Mare deosebire! — Vorbiţi în dodii! Pe atunci străbăteam locuri sigure, iar acum ne aflăm prin pustietăţi. Numai pe lumină putem să înaintăm, cine-ar îndrăzni să se aştearnă la cale noaptea? Cei doi slujitori tăcură, convinşi în sinea lor că acestui comandant îi plăcea să ocărască oamenii din nimic. Fiara Tuciurie îşi luă halebarda şi biciuşca de liane şi trecu în fruntea convoiului. Slujitorii se aşezară la umbra unei sălcii, aşteptându-l pe bătrânul intendent. — Ticălosul ăsta de Fiara Tuciurie nu e decât maior în slujba Excelenţei Sale. Cum îşi permite să facă atâta pe grozavul? i se plânseră ei. — Eu nu mă amestec, fiindcă aceasta a fost porunca stăpânului. De vreo două zile nu-mi e nici mie la inimă, dar mă stăpânesc şi se cade s-o faceţi şi voi. — Stăpânul a vorbit aşa, mai mult ca să-l măgulească. Sunteţi intendentul casei şi se cuvine să hotărâţi totul. — Aveţi răbdare, îi sfătui el. În ziua aceea, mărşăluiră până târziu, spre seară, când traseră la un han. Hamalii erau plini de sudoare. Abia răsuflând şi gemând, aceştia i se adresară şi ei intendentului. — A dat pacostea peste noi! Suntem soldaţi şi trebuie să ne supunem ordinului. Ne chinuie sub soarele ăsta de foc, cu baloturile grele în spinare, în loc să pornim la drum, omeneşte, pe răcoare. Şi fie că ne mişcăm ori ba, ne atinge cu biciuşca. Suntem şi noi fiinţe omeneşti, făcute din carne şi oase şi nu merităm atâta suferinţă! — Nu-i purtaţi pică, îi povăţui bătrânul intendent. Când vom ajunge în Capitala Răsăriteană, o să vă răsplătesc chiar eu. — Dacă s-ar purta cu noi aşa cum o faceţi dumneavoastră, nu ne-am mai plânge. Trecu noaptea, şi a doua zi, înainte de a se lumina de ziuă, oamenii se sculară, gata de drum. — Unde vreţi să plecaţi? sări Fiara Tuciurie la ei. Culcaţi-vă şi-am să vă spun eu când s-o porniţi. — Dacă nu pornim la drum dimineaţa, cu noaptea în cap, ziua nu putem merge din pricina căldurii şi a bătăii pe care o luăm pentru că nu ne mişcăm mai repede. — Nu pricepeţi nimic! îi ocărî el, şi punând mâna pe biciuşcă dădu să-i atingă. 253

Soldaţii se grăbiră să se întoarcă în culcuşuri, fără o vorbă. În ziua aceea pregătiră gustarea de dimineaţă pe îndelete şi mâncară după răsăritul soarelui, apoi plecară. Pe drum, căpetenia convoiului nu încetă să-i lovească, nelăsându-i să se aşeze nicio clipă la umbră. Cei unsprezece oşteni bombăneau întruna, pe când slujitorii îl ponegreau în faţa bătrânului intendent. Bătrânul îi asculta fără o vorbă, dar în inima lui sporea ura împotriva lui Fiară Tuciurie. Dar să nu lungim vorba. În felul acesta au mărşăluit treisprezece sau cincisprezece zile. Dintre cei paisprezece oameni din convoi, nu era unul care să nu-l urască pe Yang Zhi, Fiara Tuciurie. Era în ziua a patra a lunii a şasea şi, după ce poposiseră într-un han, se sculaseră târziu, după obicei, mâncaseră şi porniseră la cale. Înainte de amiază, un soare mare, roşu, dogorea în slava cerului fără pic de nor. Se arăta o zi cumplit de fierbinte. În vechime se spunea astfel despre asemenea zile de vară: Pare că de la miazăzi vine biciuitorul dragon de foc, praporul focului arde şi încinge până la roşu bolta cerească. Roata soarelui la nămiaza e ca înţepenită-n loc. Zece mii de ţări sunt adevărate cuptoare fierbinţi. Pe cei cinci munţi sacri, cu vârfuri semeţe, sunt urme ale norilor uscaţi, marchizul soarelui din străfundurile mării înalţă valuri furioase. Doară spre seară, în asfinţit se iscă vânt de aur, să măture dogoarea din ceruri pogorâtă. Mergeau pe poteci înguste care şerpuiau peste munţi. Aveau creste în faţă şi culmi semeţe în spate, cale de douăzeci şi ceva de li. Oştenii hamali abia mai mergeau; nu aveau alt gând decât să se oprească, să se răcorească la umbra unui copac, însă căpetenia convoiului îi biciuia întruna, neslăbindu-i de fel. — Repede! Vă-nvăţ eu ce e odihna! striga el, lovindu-i. Soldaţii se uitară la cer. Nicăieri nu se zărea niciun crâmpei de nor. Căldura era de nesuportat. Aerul era atât de fierbinte încât pârjolea oamenii, colbul li se lipea pe obrajii asudaţi. Pe zece mii de li, cer şi pământ la un loc erau ca o oală de lut ars75. În loc de boltă cerească era o umbrelă de foc deschisă. În cele patru zări deşarte nu se afla o scamă de nor, vântul încremenise în copaci, apele curgătoare secaseră, albiile lor crăpaseră. Mii de munţi păreau nişte făclii cu flăcări înalte. Crăpaseră de sete până şi pietrele, iar praful îmbâcsise aerul. În văzduh se roteau năucite biete vrăbii gata să-şi dea duhul, cele mai norocoase se ascunseseră-n adâncul pădurilor; pe fundul apelor peştii se uscaseră, unii dintre ei se zbăteau în mâlul mocirlos. Era atâta foame de apă, încât până şi 75

În original zeng, un străvechi vas pentru fiert orezul. 254

tigrul de piatră răgea fără încetare, iar omul, de fier de-ar fi fost, tot se topea, curgând apele, acelea care lipseau, de pe el. Yang Zhi, Fiara Tuciurie îşi îndemna de zor oamenii la drum. Soarele era la amiază. Pietrele frigeau. Nu se putea călca pe ele fără să-ţi arzi tălpile. — Ce zăpuşeală! Ne omori cu zile! bombăneau ostaşii. — Iute, iute! După ce o să trecem de dealul din faţă, o să înţelegeţi singuri! îi îmboldi Fiara Tuciurie. Într-adevăr, în faţa lor se zărea coama unui deal. Se uitară într-acolo: Pe culmea dealului, zece mii de copaci verzi, iar jos o mare de nisip galben. Culmile munţilor se uneau de parcă ar fi fost trupurile unor dragoni bătrâni, ascunzând şi destule râpe periculoase. Dinspre ele se auzeau şuierul vântului şi ropotul ploii. În preajma muntelui, trestii şi stuf crescute anapoda năpădeau tot locul ca nişte struţe. Ţinutul era în întregime de piatră, praful putea gros să se aştearnă peste tigrii şi şacalii adormiţi. Să nu se mai spună că numai apusul este sălbatic, aici era dovada mai adevărată a Munţilor Taihong. Ajunşi pe culmea dealului, oştenii lăsară jos baloturile şi se repeziră pe sub câte un pin, întinzându-se la umbră. — Dăm de belea! le striga Fiara Tuciurie. N-avem răgaz, ca să vă întindeţi la odihnă. Repede, la drum! — Poţi să ne tai şi în bucăţi, dar noi nu ne clintim de aici! Fiara puse mâna pe o biciuşcă şi începu să-i plesnească mânios peste cap. Dar când îl atingea pe unul şi acela se ridica, celălalt pe care-l lovise mai înainte se culca la loc, astfel că nu putea s-o scoată la capăt cu ei. Se uită la bătrânul intendent şi la slujitorii lui; aceştia se grăbiseră, gâfâind, până ajunseseră lângă hamali şi apoi se trântiseră şi ei sub copaci, să-şi tragă sufletul. Bătrânul Xie, văzându-l pe Fiara Tuciurie că bate ostaşii, îi strigă: — Căpitane, e cu adevărat cumplită zăpuşeala şi nu suntem în stare să mergem. Nu le mai găsi vină. — Nu înţelegi, intendente, că locul ăsta este bântuit de bandiţi? Ne aflăm chiar pe dealul Lutul Galben. Aici, şi în vremuri tihnite îţi sar în cale tâlhari, darmite acum. Nimeni nu îndrăzneşte să poposească în locurile astea! — Ne-ai spus lucrul ăsta de zeci de ori, se amestecară şi cei doi însoţitori. Ne-am dat seama că o faci numai pentru a ne înspăimânta! — Măcar lasă-i să-şi tragă şi ei puţin sufletul, spuse intendentul. O să pornim după ce se mai lasă soarele. Ce zici?

255

— Nici tu nu vrei să gândeşti! se revoltă Fiara Tuciurie. Cum de se poate aşa ceva? De aici şi până jos sunt şapte sau opt li şi pe toată întinderea asta nu se află nicio casă. Oare ăsta să fie loc nimerit pentru odihnă? — Eu unul o să stau puţin, să mă odihnesc. Tu ia-o înainte cu ceilalţi, rosti intendentul. — Cine nu porneşte, primeşte douăzeci de lovituri! hotărî căpetenia convoiului, punând mâna pe biciuşcă. Oştenii prinseră să murmure, iar unul dintre ei îndrăzni să vorbească cu glas tare: — Căpitane, noi ducem în spinare poveri de peste o sută de jin, nu mergem ca tine, cu mâinile goale. Tu nu ţii seama că suntem şi noi oameni. Până şi guvernatorul, când ne dă porunci, ne îngăduie să ne spunem păsurile. Tu nu ştii ce e suferinţa şi nu faci decât să ne batjocoreşti! — Animalelor! Până la urmă o să mă omorâţi voi pe mine! N-am încotro, dacă de vorbă nu înţelegeţi, nu-mi rămâne decât să vă bat! Ridică biciuşca şi prinse să-i ardă lovituri peste lovituri omului care vorbise. — Încetează, căpitane! strigă bătrânul. Ia aminte la ce-ţi zic: cât am lucrat în casa primului-ministru din Capitala Răsăriteană, toţi militarii cu care am avut de-a face m-au respectat şi nu e vorba de unul-doi, ci de mii! Nu vreau să fiu crud, dar adevărul e că Excelenţa Sa s-a milostivit de tine, care te aflai la un pas de moarte, atunci când te-a făcut ofiţer. Pentru mine însă, postul ăsta nu e nici mai mic, nici mai mare decât o sămânţă de muştar şi nu merită să te umfli atât în pene! Las la o parte faptul că sunt intendent şef în casa guvernatorului, însă şi de-aş fi numai un bătrân dintrun sat şi tot ar trebui să-mi asculţi sfatul. Dar tu nu faci decât să-i baţi pe oamenii aceştia. Ce fel de purtare e asta? — Eşti om de la oraş, născut şi crescut în case mandarinale. Ce ştii tu de primejdiile drumurilor publice? îi răspunse Fiara Tuciurie. — Ba am fost pe vremuri în Sichuan şi în cele două provincii Guang76, dar n-am dat peste nimeni care să se poarte ca tine. — Să nu comparăm ziua de azi cu timpurile paşnice de odinioară! — Ce tot vorbeşti? Ar trebui să ţi se astupe gura, şi să ţi se taie limba. Cum adică nu sunt vremuri paşnice? se mânie bătrânul.

76

Guangdong şi Guangxi, în traducere Nemărginitele întinderi de la Est şi de la Vest. Toate erau zone de graniţă, cu drumuri nesigure, sub teroarea atacurilor bandiţilor ori ale populaţiilor nomade, din sud. 256

Când să răspundă, Fiara Tuciurie zări în pădurea de pini dinaintea sa silueta unui om care-i iscodea dintr-o ascunzătoare. — Ce v-am spus eu? izbucni el. Iată şi pacostea! Cu biciuşca şi cu halebarda în mână, se repezi în pădurice. — Mare ţi-e îndrăzneala, ticălosule! strigă. Cum de îndrăzneşti să tragi cu ochiul la mărfurile mele? Luându-se după silueta aceea, Yang Zhi, Fiara Tuciurie, nimeri peste şapte oameni, dezbrăcaţi până la piele, răcorindu-se la umbra pinilor. Alături, se aflau şapte roabe pline de curmale. Unul cu o cicatrice roşie pe frunte puse îndată mâna pe o halebardă şi se năpusti spre noul venit. — Vai! strigară ceilalţi, sărind în picioare. — Cine sunteţi? întrebă Fiara Tuciurie. — Ba cine eşti tu?! i-o întoarseră oamenii aceia. — Nu care cumva sunteţi răufăcători? — Asta te-am întrebat noi pe tine, care dai buzna peste nişte oameni la locul lor! Suntem negustori sărmani. N-avem bani să-ţi dăm! — Sunteţi negustori sărmani? Atunci eu sunt cel cu bănet mult! — De fapt cine eşti? — Mai întâi să-mi spuneţi cine sunteţi voi! — Noi şapte suntem din Haozhou şi ducem curmale în Capitala Răsăriteană. Drumul nostru trecea pe aici şi ne-am cam temut, pentru că am auzit că pe dealul Lutul Galben dau iama bandiţii asupra neguţătorilor. Într-un fel ne-am gândit să mergem întins, dar apoi ce ne-am zis? „N-avem la noi decât nişte curmale, nu cine ştie ce bogăţii, care să ne fie furate!” Atunci am urcat dealul, dar aici, pe coamă, fiind atâta zăpuşeală, ne-am adăpostit în pădure, să ne odihnim. O să plecăm pe seară, când s-o mai răcori. Pe urmă v-am văzut şi pe voi suind culmea şi ne-am temut că veţi fi tâlhari, de aceea l-am trimis pe fratele nostru să vadă cine sunteţi. — Aşa deci, sunteţi tot negustori obişnuiţi. Văzându-vă că ne urmăriţi, mi-am făcut griji să nu fiţi cumva nişte răufăcători şi de aceea am venit să văd despre ce e vorba. — Gustaţi nişte curmale! îl poftiră cei şapte. — Nu iau, refuză el, şi ţinându-şi halebarda în mână, se întoarse la ai săi. — Dacă sunt tâlhari pe aici, să plecăm, zise bătrânul intendent. — Credeam că am dat peste nişte răufăcători, dar am văzut că nu sunt decât nişte negustori de curmale. — După câte ne-ai spus, ar fi trebuit şi ei să fie morţi de frică. 257

— N-are rost să ne sfădim! Eu vreau ca totul să iasă bine. Odihniţi-vă. Când se va mai răcori, plecăm. Ostaşii râseră. Comandantul convoiului îşi luă halebarda, o înfipse în pământ şi se duse de se aşeză la rădăcina unui pom. Nu trecu nici cât ai mânca o jumătate de bol de orez şi în depărtare apăru un om ducând două găleţi pe o cobiliţă. Urcând dealul, bărbatul cânta în gura mare: Sub un soare roş’ ca focul, Lanurile-s pârjolite, Că îi bate nenorocul Plânge inima-n ţărani; Evantaie-mpodobite Răcoresc pe cei cu bani. Tot cântând aşa, se îndreptă spre marginea pădurii de pini, lăsă jos cobiliţa şi se aşeză la umbră. — Ce-ai în căldări? îl întrebară oştenii. — Alcool alb. — Şi unde-l duci? — Îl vând prin sate. — Cât ceri pe o căldare? — Cinci şiraguri. Oştenii se vorbiră între ei că n-ar fi rău să cumpere nişte băutură, să le mai treacă năduful. În timp ce strângeau bani, căpitanul îi văzu. — Ce faceţi acolo? întrebă. — Vrem să cumpărăm câte un bol de alcool. Fiara Tuciurie smulse halebarda de unde o înfipsese şi prinse să-i altoiască, ţipând la ei: — Nici măcar nu m-aţi întrebat şi v-aţi îmbulzit la băutură. Ce îndrăzneală din partea voastră! — Iar te iei de noi! ziseră oamenii. Punem mână de la mână şi strângem banii noştri, ce te priveşte? Pe deasupra ne mai şi baţi. — N-aveţi pic de minte, coţofenelor! Nu ştiţi decât să mâncaţi şi să beţi! Nu vă trece prin cap că drumurile sunt pline de capcane şi că atâţia bravi bărbaţi au fost ameţiţi cu ierburi?

258

— Cum îţi mai umblă mintea! zise vânzătorul de alcool, râzând. N-ai grijă că n-am să-ţi vând niciun strop, dacă eşti în stare să rosteşti asemenea vorbe fără noimă despre băutura mea. Cearta era în toi, când negustorii de curmale se apropiară, înarmaţi. — Ce-i zarva asta? întrebară ei. — Duc băutura asta prin satele din vale, s-o vând, dar m-am oprit aici, din pricina zăpuşelii. Oamenii m-au întrebat dacă pot să cumpere şi ei, dar nici n-am apucat să le dau, că negustorul ăsta a zis că băutura mea ar fi otrăvită. Nu e de tot râsul? De unde şi până unde aşa ceva? — Credeam c-au năvălit răufăcătorii! se liniştiră cei şapte. Asta era, deci. Ei, a spus şi omul o vorbă, nu-l lua în seamă. Uite, noi chiar vrem să gustăm nişte băutură, să ne astâmpărăm setea. De vreme ce ei se îndoiesc, vinde-ne nouă o găleată. — Nu vând! Nu vând! zise omul. — Nu înţelegi de vorbă bună, cap de găină, strigară negustorii de curmale. Noi n-am spus nimic de rău. Umbli şi-ţi vinzi alcoolul prin sate, ca să câştigi un ban. Ce te supără dacă ni-l vinzi nouă? Faci o faptă bună, ca şi cum ai da o ceaşcă de ceai unui călător, ca să-şi astâmpere setea! — N-aş fi avut nimic împotrivă, dar ei au spus că alcoolul meu e rău. Şi nici n-am la mine un căuş. — Prea le iei pe toate în serios! De ce pui la inimă orice vorbă? Avem noi căuşuri din nucă de cocos, ziseră ei şi doi dintre negustori se repeziră la roabele lor şi se întoarseră cu două polonice şi cu un pumn de curmale. Cei şapte negustori se strânseră în jurul unei găleţi, îi scoaseră capacul şi băură pe rând, mâncând între timp şi curmalele. Goliră găleata cât ai clipi. — Nici nu te-am întrebat cât costă! ziseră ei. — Eu nu mă târguiesc, răspunse omul. Cinci şiraguri o găleată şi zece toată marfa. — Bine, ai cinci şiraguri, dar mai dă-ne un polonic pe deasupra. — Nici gând. La mine e preţ fix. Unul dintre negustorii de curmale îi întinse banii, în timp ce un altul desfăcu capacul şi luă un polonic să bea. Când vânzătorul dădu să i-l smulgă din mână, primul negustor izbuti să ia ceva băutură în celălalt polonic şi o rupse la fugă în pădure. Omul alergă după el. În timpul acesta un alt negustor se ivi din pădure şi el în mână cu un polonic pe care îl cufundă în găleată. Dar omul îl văzu, se repezi la el, i-l luă, vărsă alcoolul în găleată, puse capacul la loc şi aruncă polonicul cât colo. — Nu ştiţi să vă purtaţi, zise. Halal negustori! 259

Ostaşii, care urmăriseră totul, îşi simţeau gâtlejurile uscate. — Pune o vorbă bună pentru noi, bunicule, se milogi unul dintre ei, adresându-se intendentului. Negustorii de curmale au băut o găleată. O luăm şi noi pe-astălaltă, să ne astâmpărăm setea. Am asudat şi ni-s gâturile arse şi n-avem nimic de băut. Iar pe coama asta de deal, nici gând să dăm peste un strop de apă. Zi o vorbă bună, bunicule! Bătrânul intendent le ascultă ruga şi cum avea şi el poftă de băut, în cele din urmă îi spuse lui Fiară Tuciurie: — Negustorii de curmale au cumpărat o căldare şi au băut-o. A rămas una singură. Ce-ar fi să-i lăsăm să o ia, ca să-şi aline şi ei arsura zăpuşelii din carne, şi năduful din inimă. Pe dealul ăsta chiar că n-o să dăm de apă de izvor. „I-am văzut pe ticăloşii ăia cum au dat pe gât băutura dintr-o găleată şi cum au mai furat şi câte o jumătate de poloboc din găleata rămasă. Se pare că alcoolul e curat. I-am bătut atâta pe oamenii mei, încât aş putea să-nchid ochii pentru câte un bol cu băutură”, îşi făcu Fiara Tuciurie socoteala. — Dacă spui chiar dumneata că e bine aşa, zise cu voce tare, îi las pe ticăloşii ăştia să cumpere găleata şi s-o bea, dar după aceea pornim la drum. Auzindu-l, oştenii puseră mână de la mână, încropiră cele cinci şiraguri şi se duseră să cumpere alcoolul. — Nu vând şi nu vând! se împotrivi ţăranul supărat. Băutura mea e otrăvită! — Ne iei peste picior, frate mai mare, râseră ei. — Nu vând şi gata! — Omul o fi vorbit el cu păcat, dar tu ce tot o ţii una şi bună, ticălosule! se amestecară negustorii. Şi noi ţi-am trecut ţie cu vederea unele vorbe. Lasă-i acum. Vinde-le băutura şi cu asta gata. — Dar el de ce s-a îndoit de mine, fără niciun temei? Negustorii de curmale îl împinseră în lături pe vânzător, luară găleata şi le-o duseră oştenilor. Aceştia ridicară capacul, dar n-aveau cu ce bea. Cu inima strânsă, îi întrebară pe negustori dacă nu le împrumută ei un polonic. — Luaţi şi nişte curmale, să meargă cu băutura, îi îndemnară ei, oferindu-le polonicele lor. — Sunteţi prea buni, mulţumiră oştenii. — N-aveţi pentru ce mulţumi. Suntem cu toţi călători şi n-o să ne certăm pentru câteva curmale, acolo. Oştenii îşi arătară din nou recunoştinţa, mulţumindu-le; vârâră apoi cele două polonice în găleată, le umplură şi le oferiră bătrânului intendent 260

şi căpeteniei convoiului. Dar Fiara Tuciurie refuză. Bătrânul Xie bău. Cei doi slujitori ai săi goliră şi ei câte un polonic. La urmă se înfruptară oştenii şi găleata se goli într-o clipită. Văzând că nimănui nu i se întâmplă nimic, şi biruit şi el de căldura verii, căpitanul sorbi o jumătate de polonic şi mestecă vreo câteva curmale. — Călătorii ăia au golit oleacă din găleata asta, de-aia vă cer cu o jumătate de şirag mai puţin, hotărî vânzătorul de băutură. Soldaţii îi dădură banii. Omul îi primi, săltă pe umeri cobiliţa cu cele două găleţi goale şi coborî dealul, cântând, aşa cum venise. Cei şapte negustori de curmale se ridicară cu toţii în picioare; ascunzându-se pe după pini şi arătând cu degetul spre cei cincisprezece oameni din convoi, rostiră: — Jos! La pământ! Într-adevăr, cei cincisprezece începură să-şi simtă capetele grele şi picioarele uşoare şi se prăvăliră unul după altul la pământ, privindu-se în faţă prostiţi, fără un cuvânt. Atunci cei şapte negustori ieşiră din pădure împingându-şi roabele, răsturnară curmalele şi puseră în locul lor cele unsprezece baloturi. După ce le acoperiră cu grijă, rostiră: „Iertare că v-am necăjit” şi coborâră şi ei dealul. Pretenţii nesfârşite, sânge supt pentru cinstirea unei zile mari de naştere, nepăsători la viaţa sau la moartea celor mulţi, de rând. La început au fost încredinţaţi că dau tâlharii, dar însăşi răutatea inimilor lor i-a dus de-a dreptul la o soartă pe care-o meritau cu prisosinţă. Yang Zhi, Fiara Tuciurie se văicărea întruna, prea slăbit ca să poată face ceva. Se zbătu, dar nu reuşi să se ridice de acolo de unde zăcea. Şi el şi toţi ceilalţi din convoi se uitau cu ochii cât cepele la cei şapte oameni care le luau de sub nas comoara, niciunul nefiind în stare să facă o mişcare. Cu toţii erau muţi şi paralizaţi. Acum am să vă întreb: cine erau cei şapte negustori? Sigur, nu erau alţii decât Regele Ceresc, Înţeleptul, Voinicul Victorios, Demonul cu Păr Roşcat şi cei trei fraţi Ruan. Cât priveşte vânzătorul de băutură, acesta era chiar Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi. Cum s-au folosit de otravă? La început, alcoolul din găleţi a fost bun de băut. Cei şapte au dat gata o găleată, apoi Demonul cu Păr Roşcat a ridicat capacul celei de-a doua găleţi şi a sorbit jumătate de polonic, ca să înlăture orice urmă de neîncredere din partea celor din convoi. Pe urmă, Înţeleptul s-a repezit în pădure, a luat otrava, a turnat-o în polonic, s-a întors, pasămite ca să mai bea, dar virând polonicul în găleată a vărsat otrava în alcool şi scoţând polonicul pe jumătate plin s-a prefăcut doar că bea. Atunci Şobolanul i-a smuls polonicul şi a vărsat băutura din el înapoi în găleată; totul decursese 261

întocmai cum chibzuiseră. Planul acesta fusese urzit de Înţelept şi ar putea fi numit: „Capturarea prin inteligenţă a comorilor convoiului”. Fiara Tuciurie băuse puţin şi îşi reveni repede. Întâi se târî în patru labe, fiindcă nu se putea ţine pe picioare. Se uită la ceilalţi. Pe la colţurile gurii li se scurgea salivă. Niciunul nu mişca. — M-aţi lăsat fără bunuri, răbufni el, clocotind de mânie, cum să mă înfăţişez acum guvernatorului Liang? Înscrisurile le am încă la mine, dar nu-mi pot fi de niciun folos. Mai bine le rup! Am ajuns un om fără casă şi fără de ţară. Încotro să mă duc? Mai bine mi-aş găsi moartea aici, pe dealul ăsta! Îşi încheie haina de pe el şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre marginea prăpastiei, gata să se arunce de acolo. E adevărat că ploile din luna a treia duc cu ele florile căzute, iar ultimele frunze ale sălciilor se prăbuşesc sub bruma toamnei. La urma urmei, dacă veţi voi să aflaţi ce s-a ales de Fiara Tuciurie, care încercă să-şi caute moartea pe dealul Lutul Galben, citiţi capitolul următor.

262

CAPITOLUL XVII LU PROFUNZIME CUCEREŞTE SINGUR MUNTELE DOI DRAGONI; ÎMPREUNĂ CU FIARA TUCIURIE SUPUNE TEMPLUL PERLA PREŢIOASĂ Culmile lui Doi Dragoni se pierd în nori, Verdele pădurilor atinge cerul. Şi-au unit puterea tigrul şi-un dragon, Aspra vrere-a duhurilor e ca gerul. Unde e dreptatea oamenii se strâng De-i la os cuţitul, forţa e-n mulţime; Pradă vitejeşte maldăr de comori, Fiară Tuciurie şi Lu Profunzime. Se spune că Yang Zhi, Fiara Tuciurie, voise să-şi ia viaţa pe culmea dealului, fiindcă fără obiectele de preţ care îi fuseseră încredinţate nu mai putea apărea în faţa guvernatorului. Îşi pusese în gând să se arunce în prăpastie, dar deodată îşi veni în fire şi se opri la vreme, zicându-şi: „Tata şi mama mi-au dat viaţă. Sunt un bărbat destul de chipeş şi bine legat la trup. De mic mi-am însuşit cele optsprezece arte marţiale. De ce s-o sfârşesc în felul ăsta? Decât să-mi caut singur moartea, mai bine aştept să fiu prins şi voi vedea eu după acera”. Se întoarse şi se uită spre ceilalţi paisprezece. Se holbau la el, fără să poată mişca un deget. — Numai voi purtaţi toată vina, ticăloşilor, că nu mi-aţi dat ascultare, le zise, îndreptând spre ei, acuzator, degetul arătător. Din pricina voastră s-antâmplat toată tărăşenia, iar eu am dat de bucluc! Ridică halebarda, care zăcea la rădăcina unui copac, îşi prinse sabia la brâu şi privi cu luare-aminte în jurul său. Nu uitase nimic din puţinul pe care-l avea cu sine. Oftă şi o porni la vale. Cei paisprezece oameni îşi reveniră abia pe la cel de-al doilea geng. Se sculară unul câte unul, de-a buşilea, văicărindu-se ca loviţi de săgeţi duşmane. — N-aţi ascultat sfaturile bune ale căpitanului, îi certă bătrânul intendent, şi uite că m-aţi nenorocit şi pe mine! — Acum e târziu pentru mustrări, bătrâne. Mai bine să vedem ce ne-a rămas de făcut. — Aveţi vreun gând? întrebă el. 263

— Vina-i a noastră. Dar vorba veche zice: „Când focul se apropie, ia-o la sănătoasa şi dacă ţi-a intrat în sân vreo viespe, desfă degrabă cămaşa”. În situaţia în care căpitanul ar fi stat aici cu noi, n-am avea ce spune; dar cum a întins-o şi nu ştim încotro, cel mai înţelept lucru ar fi să ne întoarcem acasă şi să dăm totul pe seama lui. O să ne plângem că ne-a bătut şi ne-a batjocorit tot drumul, aducându-ne într-un hal fără hal, încât nici nu ne-am mai putut ţine pe picioare. Pe deasupra mai era în cârdăşie şi cu nişte tâlhari; ei ne-au amorţit cu nu ştiu ce otravă, apoi ne-au legat cobză de mâini şi de picioare şi au fugit cu comorile. — Aşa să rămână, hotărî intendentul. Primul lucru pe care îl vom face mâine este să depunem plângere la mandarinul locului; îi vom lăsa pe slujitorii mei aici ca să dea o mână de ajutor la prinderea tâlharilor. Noi, ăştilalţi, ne vom grăbi spre Capitala de Miazănoapte, să-i raportăm stăpânului faptele asupra cărora ne-am înţeles. Excelenţa Sa îi va scrie primului-ministru despre cele întâmplate şi va ordona prefectului din Jizhou să le ia urma tâlharilor. A doua zi în zori, bătrânul intendent şi oştenii înaintară o plângere la prefectura Jizhou, dar despre asta nu vom mai vorbi. Vom spune doar că Fiara Tuciurie o apucase spre miazăzi. Mersese ziua întreagă şi jumătate din noapte şi se oprise într-o dumbravă, să se odihnească. N-am niciun ban, îşi zise, şi nu ştiu pe nimeni de pe aci. Ce mă fac. Curând prinse să se lumineze şi plecă la drum, din vreme, pe răcoare. Străbătu peste douăzeci de li, fără să se oprească. Pielea negricioasă-i arăta cât de viteaz era. Unsprezece sarcini cu comori din mână i-au scăpat. Azi de ce era atâta de zorit, ca fugărit? Biciul împletit urma să-l folosească, supărat. Frânt de oboseală, Fiara Tuciurie ajunse în pragul unei cârciumi. „Dacă nu trag o duşcă, n-am să mai pot face un pas mai mult”, îşi spuse. Intră în cârciumă. Mesele şi scaunele erau făcute din lemn de dud. Îşi propti halebarda de perete şi se aşeză. O femeie ieşi de după cuptor şi-l întrebă: — Să vă gătesc ceva, cinstite drumeţ? — Întâi adu-mi două măsuri de băutură şi fierbe nişte orez. Dacă ai carne, găteşte ceva. O să ţi le plătesc mai târziu pe toate la un loc.

264

Femeia îi strigă unui flăcău să toarne de băut. Ea fierse orez şi fripse carnea, punându-le în faţa drumeţului. Fiara Tuciurie mâncă, apoi se ridică, îşi luă halebarda şi ieşi pe poartă. — Nu mi-ai plătit! ţipă femeia după el. — Îţi plătesc la întoarcere. Deocamdată îţi rămân dator, zise el şi porni mai departe. Dar flăcăul ieşi în grabă şi-l prinse de mâneca hainei. Fiara Tuciurie îl pocni, trântindu-l la pământ. Femeia prinse să se văicărească. Fiara Tuciurie n-o băgă în seamă, văzându-şi de drum. — Unde fugi, ticălosule! auzi el pe altcineva strigând după el. Întoarse capul şi văzu un om pe jumătate gol, urmărindu-l cu o bâtă. „Netotul ăsta şi-o caută cu lumânarea, dacă şi-a pus în gând să se ţină scai după mine”, îşi zise şi se opri locului. Se uită iarăşi înapoi şi constată că flăcăul se înarmase şi el cu o furcă şi se apropia în fugă, însoţit de încă vreo trei ţărani, cu ciomegele în mână. „Sfârşesc cu primul, şi ticăloşii ăilalţi n-or să mai îndrăznească să se dea la mine”, hotărî. Ridică halebarda, gata de luptă. Dar bărbatul cu pieptul dezgolit îşi roti bâta, repezindu-se înainte. Se încleştară de vreo treizeci de ori, aruncându-se unul asupra altuia, dar cum ar fi putut necunoscutul acela să-l învingă? El abia dacă putea să se apere şi să se eschiveze; flăcăul şi sătenii erau gata să-i sară în ajutor, când brusc, el sări în afara cercului luptei, strigând: — Nimeni nu mişcă! Care ţi-e numele, voinicule cu halebardă? — Eu unul nu-mi schimb numele nici la drum şi nici când stau locului. Sunt Yang Zhi, Fiara Tuciurie! — Eşti chiar căpitanul guvernatorului din Capitala de Miazănoapte? — De unde mă ştii? Bărbatul aruncă bâta şi căzu în genunchi înaintea lui. — Am ochi, netrebnicul de mine, dar n-am recunoscut Muntele Tai! Fiara Tuciurie îl ajută să se ridice. — Cine eşti? întrebă. — Nemernicul de mine sunt de fel din capitală şi am fost unul dintre învăţăceii instructorului Lhi Chong, Cap de Leopard. Numele meu de familie este Cao, iar numele personal Zheng, Cinstitul. Mă trag din neam de măcelari. Mă pricep să tai animale, ştiu să dezghioc carnea de pe oase, să jupoi pielea şi să scot măruntaiele. De aceea mi se zice Cuţitarul. Un bogătaş mi-a încredinţat cinci mii de şiraguri de bani şi m-a trimis aici, în Shandong, să fac negustorie în folosul său. Am venit, dar am pierdut toţi banii şi n-am mai avut cum să mă înapoiez acasă. Atunci mi-am luat de 265

nevastă o fată din satul ăsta. Femeia care v-a făcut mâncare e nevastă-mea. Flăcăul cu furca în mână îmi este cumnat. Mai înainte, încrucişându-mi braţul cu al vostru, căpitane, am descoperit că unele mişcări erau la fel cu cele ale lui Cap de Leopard. Simţeam că n-o să înving. — Eşti dintre învăţăceii lui, aşadar. Instructorul tău a suferit acuzaţii serioase din pricina comandantului Gao şi a luat calea munţilor. Acum se află la Smârcurile Muntelui Liang. — Mi s-a spus, dar nu eram sigur dacă vorba e adevărată. Poftiţi la mine acasă, căpitane, să vă odihniţi. Fiara Tuciurie se întoarse la cârciumă, împreună cu Cao, Cinstitul. Acesta îşi rugă oaspetele să stea jos, apoi îşi chemă soacra şi nevasta să-l salute pe Fiara Tuciurie şi să-i pună din nou masa. În toiul ospăţului, Cinstitul întrebă: — Ce vă aduce pe la noi, căpitane? Fiara Tuciurie povesti ce i se întâmplase, de-a fir-a-păr. — Atunci, aş zice să rămâneţi câteva zile în casa mea şi o să ne sfătuim ce avem de făcut. — Bunătatea ta mă mişcă peste măsură, răspunse el. Nu voi sta însă mult, ca nu cumva să fiu dibuit de urmăritorii mei. — Unde aţi vrea să vă duceţi? — Mă gândesc să mă ascund prin Smârcurile Muntelui Liang, să-l caut pe Cap de Leopard, instructorul tău. Am trecut o dată pe acolo şi m-am luptat cu el. Cărturarul în Straie Albe a văzut că suntem la fel de îndemânatici şi a încercat să ne oprească pe amândoi în fortăreaţa de pe munte. Aşa l-am cunoscut pe instructorul tău. Cărturarul a tot stăruit pe lângă mine, ţinând cu tot dinadinsul să rămân, dar eu am preferat să-mi urmez viaţa dinainte. Acum, înfierat ca un criminal, nu ştiu dacă mă mai vor ei. Din pricina asta mă frământ şi nu prea ştiu încotro s-o apuc. — Aşa este. Umilul de mine am auzit şi eu lumea vorbind că acest Cărturar în Straie Albe are o inimă josnică şi că nu lasă oamenii să trăiască în tihnă. Se spune că, la început, instructorul meu a fost silit să înghită destule de pe urma răutăţii lui. Dar nu departe de aici se află un alt munte zis Doi Dragoni, pe care este un templu binecunoscut, numit Perla Preţioasă. Muntele şi templul ţin de prefectura Qingzhou. Templul e în aşa fel ridicat, că doar un singur drum duce la el. Stareţul de acum a încheiat-o cu credinţa. Şi-a lăsat părul să-i crească şi călugării care au rămas cu el i-au urmat pilda. Sunt cu toţii patru-cinci sute de oameni şi se ţin numai de jafuri. Capul lor, stareţul, se numeşte Deng Dragonul, zis şi Tigrul cu Ochii 266

de Aur. Dacă tot aveţi de gând să vă luaţi lumea în cap, de ce nu v-aţi duce la ei? — Chiar aşa. Ce mă opreşte să mă alătur lor? Îşi petrecu o noapte în casa lui Cao, apoi împrumută de la gazdă bani de drum şi, cu halebarda în mână, după ce îşi luă rămas bun, se îndreptă spre muntele Doi Dragoni. Merse toată ziua. Spre seară, îi apăru în faţă un munte înalt. „Dorm în pădurea de la poalele muntelui, îşi zise, şi o să urc mâine”. Dar cum pătrunse mai adânc în pădure, înlemni. Un călugăr gras, tatuat pe spate, stătea la rădăcina unui copac, să se răcorească. Era gol puşcă. Călugărul îl zări şi el şi sări în picioare, punând mâna pe toiag. — De unde vii, cioară? strigă. Într-adevăr: Nimic nu-i rămăsese din comoară. Vroia la templu adăpost să ceară; Dar până să pătrundă-acolo, aspru Se poticni-n pădure de-un sihastru. „După vorbă, pare să fie ca şi mine, din partea de apus a trecătorii, gândi. Ia să intru în vorbă cu el”. — De unde eşti de fel, părinte? întrebă. Călugărul nu răspunse, ci îşi învârti toiagul, sărind la bătaie. „Chelul ăsta e necuviincios, îşi zise Fiara Tuciurie, o să-mi vărs mânia asupra lui!” Ridică halebarda şi-i ieşi în întâmpinare. Doi dragorii înfruntându-se care mai de care să-i smulgă celuilalt perla77, doi tigri încăieraţi pentru aceeaşi pradă. Toiagul se ridica ameninţător precum coada tigrului sau ghearele dragonului, halebarda zbura unduindu-se în aer, întocmai ca o coamă de dragon, ori asemenea ghearelor viclene ale tigrului. Atacurile erau periculoase, ciocnirile bruşte, cerul şi pământul se cutremurau, norii se răsuceau ca un vârtej în văzduhul negru: înrăiţi, plini de ură, bravi, răcnind ca tunetul, şuierând ca viscolul, îşi ţineau respiraţia şi săgetau cu privirea. Doi dragoni înfruntându-se, care mai de care să-i smulgă celuilalt perla78, înspăimântători cu trupurile lor înalte şi puternice înfruntând furtuna, fără să clipească, doi tigri încăieraţi, râvnind aceeaşi pradă, înspăimântători cu inimile lor dure şi crude, pregătite să cadă sub

78

Simbol al forţei, puterii şi triumfului. 267

tăişul cuţitului. Doi dragoni înfruntându-se care mai de care să-i smulgă celuilalt perla, în vreme ce perlele ochilor le scăpărau culori, clătinând palatul Stăpânei apelor; doi tigri încăieraţi râvnind aceeaşi pradă, fiare sălbatice fugărindu-se şi băgând în sperieţi până şi spiritul muntelui. După patruzeci-cincizeci de încleştări, tot nu se alese învingătorul de învins. La un moment dat, călugărul făcu o fentă şi ieşi afară din cercul luptei. — Stai! răcni el. Se opriră amândoi. „Ce fel de călugăr o mai fi şi asta? îşi zise Fiara Tuciurie. E un luptător înnăscut! Şi cât e de pregătit! Abia i-am făcut faţă!” — De unde eşti, omule cu chipul negru? tună călugărul. — Sunt Yang Zhi, căpitan din Capitala de Miazănoapte. — Cel care a vrut să-şi vândă sabia şi l-a ucis pe netrebnicul de Liu Al Doilea? — Nu vezi că m-au şi însemnat pe obraz? — Uite unde ne-a fost dat să ne-ntâlnim! se bucură călugărul, râzând. — Aş putea îndrăzni să-l întreb pe fratele călugăr cine este? De unde ştii că am vrut să-mi vând sabia? — Eu am fost ofiţer la Yenan, sub comanda bătrânului general Zhong. M-am călugărit fiindcă am omorât un om din trei lovituri de pumn. Fiind tatuat pe spate, mi se spune Lu Profunzime, Călugărul Tatuat. — Suntem din aceeaşi parte de lume. Multe fapte de bravură se spun despre tine, frate mai mare. Dar te credeam aşezat la Templul Chipul Patriei. Ce cauţi aici? — Greu de spus în câteva cuvinte, oftă Lu Profunzime. În vremea când răspundeam de grădina de zarzavaturi, comandantul Gao Curtenitorul a vrut să-l piardă pe Lin Ghong, Cap de Leopard. Cum nu puteam să stau cu mâinile în sân în faţa nedreptăţii, i-am condus eu însumi pe Cap de Leopard până la Cangzhou, şi astfel i-am salvat viaţa. Dar la întoarcere, cei doi gardieni care îl escortaseră pe condamnat, au mărturisit: „Tocmai când aveam de gând să-i luăm viaţa surghiunitului, în Pădurea Porcilor Mistreţi, acesta a fost salvat de Profunzime, de la Templul Chipul Patriei. Călugărul la însoţit până la Cangzhou şi noi n-am mai avut ce-i face”. Banditul de Gao Curtenitorul a prins ură mare pe mine şi i-a spus stareţului să mă alunge. Ba, şi-a trimis şi oamenii să mă înhaţe, numai că eu am fugit la timp, fiind înştiinţat de nişte pierde vară de prin partea locului. Dar înainte de a pleca, am dat foc la clădirile din grădina cu zarzavat. De atunci am hoinărit în stânga şi-n dreapta; prin lumea cavalerilor dreptăţii. La răscrucea din 268

Mengzhou, o hangiţă mi-a dat să beau alcool otrăvit şi era cât pe ce să-mi curme viaţa. Noroc că bărbatul ei s-a întors acasă înainte ca eu să crăp. Când a văzut cât de voinic eram şi că mai aveam pe deasupra şi toiagul ăsta monahal şi cuţitul meu nemaipomenit, s-a înfricoşat şi mi-a turnat ceva pe gât; aşa m-a readus la viaţă. I-am spus cine sunt şi omul m-a ţinut la el o vreme şi ne-am legat fraţi de cruce. Hangiţa şi omul ei sunt renumiţi printre viteji. Lui i se zice Zhang Qing, Grădinarul, iar ei Sun A Doua, Furca Nopţii. Amândoi sunt buni şi drepţi. După patru-cinci zile de şedere la ei, am auzit că m-aş putea adăposti aici, la templul de pe munte. Am venit într-un suflet să mă alătur lui Deng Dragonul şi oamenilor lui, dar ticălosul n-a vrut să mă primească. M-am bătut cu el şi, simţind, netrebnicul că nu-mi poate ţine piept, a blocat cele trei treceri mari, care se rânduiesc, pe drumul spre munte. Altă cale să ajungi sus nu se află. M-am răţoit la puţoiul ăla l-am blestemat, dar nici gând să coboare, m-a lăsat aici, de izbelişte. Pe urmă ai sosit tu, frate mai mare. Yang Zhi, Fiara Tuciurie, se arătă încântat. Se înclinară unul în faţa altuia şi se aşezară unul lângă altul să-şi petreacă noaptea acolo. Fiara Tuciurie îşi depănă şi el povestea vieţii sale. — Cum l-am putea face pe Dragon să coboare? întrebă el când sfârşi. Haidem înapoi la Cao, să ne sfătuim cu el. Aşa şi făcură. Cao Cinstitul le întinse o masă îmbelşugată după care le spuse: — Dacă şi-a blocat trecerile, chiar şi o armată de zece mii de oameni nar fi în stare să ajungă sus la el, ca să nu mai zic de voi doi. Numai prin iscusinţă se poate pătrunde în cuibul lor, nicidecum prin forţă. — Când m-am dus la puţoiul ăla, mi-a ieşit înainte în afara porţilor, spuse călugărul. Şi fiindcă n-a vrut să mă primească în templu ne-am luat la luptă. L-am lovit în pântec, răsturnându-l la pământ şi, când să termin cu el, au tăbărât cu grămada oamenii lui, l-au luat şi l-au dus sus pe munte. Atunci au blocat trecerile. L-am înjurat, asmuţindu-l să vină jos, să-l înjunghii, şi atât, ce altceva aş mai fi putut să fac? — De vreme ce locul e aşa grozav, de ce nu ne-am prinde amândoi să punem mâna pe el? zise Fiară Tuciurie. — Mai întâi să vedem cum am putea urca. Altfel nu facem nimic! rosti Lu Profunzime. — Umila mea persoană are un plan, spuse Cao Cinstitul, numai că nu ştiu dacă îl veţi încuviinţa. — Îl ascultăm cu dragă inimă, sări Fiara Tuciurie. 269

— Dumneata, căpitane, să te îmbraci ca un ţăran din partea locului. Cumnatul meu şi vreo şase ţărani or să vină cu noi până-n pădurea de la poalele muntelui. Acolo îl legăm pe călugăr şi de lucrul asta mă voi ocupa chiar eu, făcând numai nişte noduri slabe. Eu o să iau în păstrare toiagul monahal. Pe urmă am să le vorbesc astfel celor de pe munte: „Suntem de la crâşma din satul vecin. Călugărul ăsta a băut până s-a făcut criţă, dar n-a plătit un ban. L-am auzit mormăind că se duce să-şi ia oamenii, să vă atace templul. Cum era beat-mort, l-am legat fedeleş şi l-am adus aici, să-l dăm în dar marelui rege”. Sunt sigur că ticăloşii ne vor conduce cu ei sus pe munte. Acolo, în faţa lui Deng Dragonul, părintele o să izbutească destul de uşor să întindă frânghia din ochiurile slabe pe care i le-am făcut, pasămite noduri, şi va ieşi din legături, iar mie nu-mi va rămâne altceva decât să-i întind toiagul. Cioroiul n-o să aibă cum să vă mai scape. Terminaţi cu el, iar ceilalţi n-or să îndrăznească să nu vi se supună. Cum vi se pare? — Minunat! Minunat! răspunseră într-un glas cei doi. Petrecură până se lăsă noaptea, apoi îşi pregătiră merinde de drum. A doua zi se sculară la al cincilea geneg şi mâncară pe săturate. Lu Profunzime îşi lăsă bagajele la cârciumă. Pe lumină, porniră toţi trei la drum, însoţiţi de cumnatul lui Cao şi de încă vreo şase ţărani. Pe la amiaza mare ajunseră în pădure. Doi ţărani, îl legară pe călugăr dar, fireşte, nodurile erau simple ochiuri. Fiara Tuciurie îşi pusese pe el o bluză de pânză peticită şi o pălărie de soare; în mână avea halebarda. Cao ducea toiagul monahal. Ceilalţi erau înarmaţi cu bâte şi îi încadrau. Ajunseră la prima trecătoare, apărată cu arcuri, sticle cu var fierbinte şi catapulte. Oamenii templului îi zăriră apropiindu-se şi când dădură cu ochii de călugărul, legat fedeleş, fugiră să-l înştiinţeze pe stareţ. Curând, doi tâlhari mai răsăriţi se iviră la porţi, întrebând: — De unde sunteţi? Ce căutaţi aici? Pe călugărul ăsta unde l-aţi prins? — Nemernicul de mine sunt din satul din vale, vorbi Cao. Ţin o prăpădită de cârciumă. Grăsanul ăsta a venit să bea, dar a turnat atât în el că s-a îmbătat zdravăn şi pe deasupra, n-a vrut să-mi plătească… „Mă duc la Smârcurile Muntelui Liang, l-am auzit spunând, aduc o mie şi ceva de oameni şi o să rad de pe faţa pământului şi templul şi satul tău!” I-am mai dat să bea până l-am îmbătat bine, pe urmă l-am legat pe ticălos şi l-am cărat până aici, să-l dăruiesc marelui rege, în semn de supuşenie şi cu nădejdea că ne va feri satul de orice stricăciune. — Prea bine! încuviinţară cei doi, bucuroşi nevoie mare. Aşteptaţi puţin, spuseră ei şi plecară să-i raporteze Dragonului. 270

— Aduceţi-l la mine, le porunci el, înveselindu-se dintr-o dată. O să-i scot inima şi ficaţii şi o să i le mănânc la un ospăţ pe cinste, să-mi potolesc cât de cât ura ce clocoteşte în mine. Oamenii îndepliniră întocmai porunca. Merseră şi deschiseră porţile ce acopereau trecătoarea, poftindu-i pe vizitatori înăuntru. Aceştia luară aminte la locuri. Erau într-adevăr greu de cucerit. Templul era înconjurat de piscuri înalte şi numai o singură cale îngustă urca şerpuind până la el. Cele trei treceri erau închise cu porţi mari şi grele, apărate de buşteni groşi, catapulte, arcuri de toate mărimile, săgeţi ascuţite, şi nenumărate suliţe, ca o pădure de bambuşi. Trecură de cele trei porţi şi ajunseră la templu. În curtea templului se pătrundea printr-o poartă triplă. Locul de aici era neted ca o oglindă şi înconjurat de un gard zdravăn de lemn. În faţa intrării în clădire erau postaţi şase-şapte tâlhari. — Măgar pleşuv, îl ocăriră ei pe călugăr, ai să vezi ce-o să păţeşti pentru rana pe care i-ai făcut-o căpeteniei noastre! Bucăţi te facem, ticălosule! Lu Profunzime nu le răspunse. Pătrunseră în sala mare a templului. Statuia lui Buddha fusese dată jos de pe piedestal şi în locul ei trona un jilţ acoperit cu o blană de tigru. De o parte şi de alta vegheau bărbaţi înarmaţi cu suliţe şi bâte. Peste puţin, intră Deng Dragonul, sprijinit de doi dintre căpitanii săi. Căpetenia bandiţilor se aşeză în jilţ. Cao şi ai lui îl împinseră pe călugăr până la picioarele piedestalului. — Ticălosule! Măgar pleşuv! strigă la el căpetenia. Alaltăieri m-ai lovit, trântindu-mă la pământ, iar umflătura pe care mi-ai pricinuit-o e încă neagră şi n-a dat înapoi. Ei, bine, astăzi ai să vezi cine sunt eu şi ce pot face. — Nu te mişca, puţoiule! urlă Profunzime, holbându-se la el. Cei doi ţărani traseră de capetele funiei cu care îl înfăşuraseră pe călugăr şi nodurile false se desfăcură unul după altul. Lu Profunzime îşi luă toiagul din mâna lui Cao şi îl învârti aşa cum se roteşte un pâlc de nori în văzduh. Fiara Tuciurie azvârli cât colo pălăria şi îşi îndreptă halebarda în poziţie de luptă. Cârciumarul Cao ridică şi el bâta, iar ceilalţi ţărani păşiră în faţă, ameninţători. Deng Dragonul încercă să fugă, dar toiagul monahal se abătu fulgerător peste creştetul lui despicându-i capul în două şi făcând fărâme şi jilţul. În timpul acesta, Fiara Tuciurie doborâse trei sau cinci dintre luptătorii aflaţi de faţă. — Predaţi-vă! strigă Cao Cinstitul. Cine nu se supune, îşi va afla sfârşitul!

271

Îngroziţi de moarte, cei patru sau şase sute de tâlhari din templu, împreună cu cele câteva căpetenii veniră şi se închinară, cu supuşenie, înaintea vitejilor. Pe dată, leşul Dragonului şi cadavrele celorlalţi slujitori omorâţi fură târâte în spatele muntelui, şi acolo li se dădură foc. După aceea, cuceritorii făcură inventarul tuturor bunurilor care se aflau în templu. Lu Profunzime şi Yang Zhi, Fiara Tuciurie, deveniţi stăpânii templului preschimbat în fortăreaţă, se puseră pe ospăţ, primind felicitările tuturor. Tâlharii li se închinară din nou, jurându-le credinţă. O dată toate acestea terminate, Cao Cinstitul şi ceilalţi ţărani îşi luară rămas bun şi se înapoiară la casele lor. Despre ei nu vom mai vorbi. Măreţul, trufaşul templu budist cu sălile pentru meditaţie s-a preschimbat în fortăreaţa haiducilor, nemaiavând nimic de-a face cu bunătatea mincinoasă şi reculegerea prefăcută. Călugărul Tatuat, spirit puternic al cerului, s-a pus pe cioplit bâte şi pe bătutul săbiilor pentru a apăra tabăra. Cei ce erau cu mintea luminată i se alăturară lui Profunzime şi-l ajutară din toată inima, astfel haiducii an devenit stăpânii pădurilor. Până şi dragonul se recunoscu supus, iar tigrul se aşeză el însuşi cu botul pe labe. De acum oamenii împărtăşeau aceeaşi voinţă adevărată. Cine s-ar fi gândit că sub chipul de fiară e o inimă mare, plină de cinste şi omenie. Nu vom mai povesti cum au stăpânit cei doi fortăreaţa de pe muntele Doi Dragoni. Ci ne vom întoarce la bătrânul intendent şi la oştenii care au făcut parte din convoiul plecat cu darurile pentru ziua de naştere a înaltului mandarin din Capitala Răsăriteană. Aceştia au mărşăluit zi după zi, odihnindu-se numai nopţile, până ce au intrat în Capitala de Miazănoapte. De cum au ajuns la palatul guvernatorului, s-au dus de-a dreptul în salonul central şi au căzut cu faţa la pământ, la picioarele stăpânului lor, mărturisindu-şi vina. — Aţi îndurat multe la drum. Îmi pare rău pentru fiecare dintre voi, îi căină guvernatorul Liang. Apoi întrebă: Unde este căpitanul Yang Zhi? — Nu ne vine nici să amintim de el, Excelenţa Voastră! răspunseră ei. Omul acesta este un bandit plin de cutezanţă şi care a dat cu totul uitării bunătatea pe care i-aţi arătat-o! La vreo săptămână după plecare, am atins dealul Lutul galben, pe o vreme cu o zăpuşeală de neîndurat, din care pricină am făcut un popas într-o pădurice, ca să ne mai răcorim. Cine-ar fi crezut că Fiara Tuciurie era vorbit cu încă şapte tâlhari, deghizaţi în negustori de curmale. Totul fusese pus la cale dinainte. Aceia aşteptau acolo cu nişte roabe, ascunşi după pini. Ei l-au vestit pe un alt om de-al lor, de venirea noastră, şi acela a urcat dealul, ducând pe umeri o cobiliţă de care 272

erau agăţate două găleţi cu alcool. Am cumpărat băutură ca să ne mai răcorim şi deodată ne-a toropit somnul, fiindcă în găleata aia fusese turnată o otravă ciudată. Atât au aşteptat ei că ne-au şi legat pe toţi; atunci căpetenia noastră şi cei şapte tâlhari de drumul mare ne-au luat toate lucrurile de preţ, le-au încărcat în roabe şi duşi au fost. Noi am depus o plângere la prefectura din partea locului şi i-am lăsat acolo pe cei doi slujitori ai intendentului, să ajute la prinderea răufăcătorilor. Ne-am grăbit, mărşăluind zi şi noapte, fără răgaz, să ne înfăţişăm, vouă şi să vă raportăm cele întâmplate. — Un bandit, care nu degeaba fusese surghiunit, izbucni guvernatorul, mâniat peste măsură. Eu l-am făcut om şi el a răspuns prin fărădelege bunătăţii mele! Dacă pun mâna pe el, îl zdrobesc fără milă. Guvernatorul Liang îşi chemă numaidecât secretarul să redacteze o scrisoare care să fie dusă în mare grabă la Jizhou, prefectului şi o alta pentru socrul lui, ca acesta să ştie de cele întâmplate. Despre drumul mesagerilor nu vom povesti amănunţit. Vom arăta numai că acela care s-a dus în Capitala Răsăriteană s-a înfăţişat primuluiministru şi i-a înmânat cartea de la ginerele lui. Aflându-i conţinutul, înaltul mandarin s-a înspăimântat. — Câtă îndrăzneală pe tâlharii aceştia! răbufni el. Anul trecut au pus mâna pe darurile pe care mi le trimisese ginerele meu şi nu le-am dat de urmă nici până astăzi. Acum iarăşi s-au făcut nevăzuţi, cu daruri cu tot. Cum se poate una ca asta? Porunci să se întocmească pe loc un document şi trimise un slujbaş din subordinea lui să-l ducă rapid în Jizhou. Ordonă prefectului să-i prindă numaidecât pe tâlhari şi să-i raporteze de îndată. Se spune că prefectul primise deja scrisoarea guvernatorului Liang şi cu fiecare zi care trecea îşi dădea tot mai bine seama că nu va izbuti să facă nimic. Era tocmai cuprins de o mare melancolie, când păzitorul porţii îl anunţă: — Un slujbaş al Înălţimii Sale primul-ministru din capitală aşteaptă să-l primiţi, Excelenţă. Spune că are un document urgent. „Trebuie să fie vorba tot de darurile pentru ziua lui de naştere!” se gândi el, înfricoşat de-a binelea. Se grăbi spre sala de judecată, îl primi pe mesagerul acela şi îi spuse: — În legătură cu chestiunea aceasta, măruntul mandarin aici de faţă a pus oameni să cerceteze cazul imediat ce s-a înaintat plângerea. Până acum n-am dat de nicio urmă. Acum câteva zile am primit o notă din partea 273

Excelenţei Sale guvernatorul Liang şi mi-am trimis din nou oamenii, cu ordin precis de a da de capătul lucrurilor şi de a aresta orice bănuit, dar până în clipa de faţă ei n-au prins niciun tâlhar. Dacă voi avea un cât de mic semn, acest mandarin mărunt se va prezenta personal în faţa Înălţimii Sale. — Umila mea persoană este foarte apropiată de primul-ministru, vorbi slujbaşul. El mi-a încredinţat acum mie această misiune tocmai pentru a fi sigur de reuşită. Înainte de a pleca, mi-a ordonat să rămân aici până când Excelenţa Voastră îi veţi prinde pe cei şapte negustori de curmale, pe vânzătorul de alcool şi pe ofiţerul fugar Yang Zhi, Fiara Tuciurie. A stabilit un termen de zece zile pentru prinderea acestora şi pentru trimiterea lor în Capitala Răsăriteană. Dacă în decurs de zece zile nu se va rezolva acest lucru, mă tem că veţi fi surghiunit în insulele Poarta Nisipoasă79. Îmi va veni şi mie greu să mă întorc în capitală, fiindcă nu ştiu ce mă aşteaptă. De nu mă credeţi, Excelenţă, vă rog să citiţi acest document. Prefectul parcurse documentul şi se alarmă şi mai tare. Imediat îl chemă la el pe mai-marele ofiţerilor însărcinaţi cu prinderea bandiţilor. Acesta se înfăţişă îndată, îl salută şi apoi rămase în picioare plin de respect. — Cine eşti? întrebă prefectul. — Umilul de mine sunt He Tao, mai marele peste secţia a treia. — Tu te-ai ocupat de jaful de pe dealul Lutul Galben? — Da, Excelenţă. De când am primit acest ordin, n-am închis ochii zi şi noapte. Am trimis în cercetare cei mai buni oameni, isteţi şi iuţi de mână; şi cu toate că i-am bătut şi le-am adus fel şi fel de învinuiri, n-am dat până acum de nicio urmă. Să nu credeţi că nu am lucrat cu sârg. Adevărul este că suntem neputincioşi în faţa acestui caz. — Prostii! „Când superiorii nu sunt aspri, cei de jos se lasă pe tânjeală!” Eu sunt cărturar cu rangul jinshi şi nu mi-a fost uşor să mă ridic până aici! Astăzi, primul-ministru mi-a trimis ordin că, dacă în zece zile nu-i prind pe vinovaţi, mă va destitui şi mă va surghiuni în insulele Poarta Nisipoasă. Eşti ofiţer însărcinat cu prinderea bandiţilor, dar nu ai lucrat cu sârg şi o să atragi asupra mea nenorocirea. Dar înainte de a cădea eu, am să te trimit pe tine în cea mai îndepărtată garnizoană, acolo unde nici măcar raţele sălbatice n-au cum s-ajungă! Prefectul ordonă să fie chemat meşterul în tatuaje şi acestuia îi porunci să scrie pe faţa inspectorului He Tao: „Surghiunit în garnizoana…”, lăsând gol locul pentru numele garnizoanei. 79

Insule în Marea Galbenă, unde erau trimişi demnitari căzuţi in dizgraţie. 274

— He Tao! strigă. Dacă nu pui mâna pe tâlhari, nu vei scăpa de cea mai gravă dintre învinuiri! Pielea feţei arsă de fier înroşit. Tu, om paşnic tragi numai ponoase. Cu tâlharii nu poţi reuşi nimic. Inima se-ascunde-n gânduri roase. După ce primi porunca, He Tao se retrase în cabinetul lui. Acolo chemă la el mai mulţi oameni din subordinea sa şi-i duse într-o cameră tainică, să se sfătuiască. Oamenii se uitau muţi unii la alţii, ca nişte gâşte sălbatice răpuse de săgeată ori ca peştele prins în cârligul undiţei. — Eu vă plătesc pe toţi, iar azi, când am dat peste acest caz greu, nimeni nu scoate un cuvânt, rosti He Tao. Ar trebui să vă fie milă de mine, măcar acum că mă vedeţi înfierat pe faţă. — Cum credeţi că nu ne dăm seama? răspunseră ei. Doar nu suntem iarbă sau pomi nesimţitori. Numai că negustorii aceia trebuie să fi fost bandiţi veniţi din alt ţinut; ori de undeva din străfundul munţilor, ori din larga câmpie şi după ce au înhăţat comoara s-au pus la adăpost în cine ştie ce cetate din inima munţilor. Cum să punem mâna pe ei? Chiar dacă am şti unde se află, n-am avea altceva de făcut decât să ne uităm la ei de departe. La început, He Tao se arătă supărat pe ei numai pe jumătate, dar la asemenea vorbe se înfurie încă o dată pe atât. Îi părăsi fără o vorbă, încălecă şi se duse acasă. După ce băgă calul în grajd, se retrase într-o cameră de unul singur, rumegându-şi gândurile! Sprâncenele ridicate a-ntrebare, Pieptul clocotind tot de gânduri amare. Cum să-i cadă peştele mare în plasă? Pe cine să-ntrebe de broasca ţestoasă? — De ce eşti aşa necăjit, azi, bărbate? îl întrebă nevasta într-un târziu. — Tu nu ştii despre ce e vorba, răspunse, şi-i povesti şi ei ce se întâmplase, mai mult ca să se uşureze. — Vai de mine! Ce-o să ne facem? se văicări ea. În vremea aceasta, He Qing, fratele mai mic al lui He Tao, veni la ei în vizită.

275

— Tu ce mai vrei? îl luă He Tao la întrebări. Nu eşti prin cârciumi, la jocurile de noroc? Ce cauţi aici? Soţia lui He Tao îi făcu semn cumnatului ei să tacă. — Vino la bucătărie, cumnate, zise ea. Am ceva să-ţi spun. He Qing se luă după ea. În bucătărie, femeia îi aşeză masa şi-i încălzi băutură, turnându-i de mai multe ori în pahar. — Fratele meu e din cale afară de rău! vorbi el. N-oi fi eu prea bun, însă îi sunt frate. Dar el nu ştie decât de cercetările lui şi nu le poate lăsa măcar o clipă încolo, ca să bea şi cu mine un pahar. Ce are, îi e ruşine cu mine? — Nu-i vorba de aşa ceva, cumnate, îl linişti ea. Inima lui e rănită de moarte. — El câştigă bine, are bani şi atâtea bogăţii. Cum e rănit de moarte, când chimirul îi e doldora şi cămara îi e plină de orez? Ce anume îl face să sufere? — N-ai auzit de un jaf care s-a petrecut pe dealul Lutul Galben? Nişte negustori de curmale au prădat convoiul cu darurile pentru ziua de naştere a primului-ministru Cai. Acum la prefectură a venit ordin precis: în timp de zece zile să fie prinşi bandiţii şi să fie trimişi în capitală. Dacă nu va reuşi ce i s-a ordonat, fratele tău o să fie surghiunit într-o garnizoană de la capătul pământului. N-ai văzut că au scris deja pe faţa lui, cu fierul roşu: „Surghiunit în garnizoana…”? Doar că n-au pus şi locul. Dacă nu îi cad în mână tâlharii, o să aibă de suferit din greu. Spune şi tu, la băutură îi stă lui inima? Din pricina asta te-am chemat să mănânci şi să bei aici. Bietul de el e plin de năduf, n-ai de ce să-l judeci aşa aspru. — Parcă mi-a trecut mie pe la ureche ceva despre jefuirea darurilor trimise primului-ministru. Unde s-a întâmplat asta? — Pe dealul Lutul Galben. — Ce fel de oameni au făcut-o? — Doar nu te-ai îmbătat, cumnate! Păi nu ţi-am spus că nişte negustori de curmale, vreo şapte la număr? — Asta era, deci. Atunci ce mai aşteaptă fratele ăsta al meu? De ce nu cercetează cine anume erau aceia şi nu trimite să-i aresteze? — Bine zici, dar de unde să-i ia? — Nu-ţi face griji, cumnată, zise Ho Qing, zâmbind. Fratele meu dă mereu mese îmbelşugate pentru alţii, numai pe frăţiorul său nu-l bagă în seamă. Acum se află la ananghie şi toţi îi spun că n-are de unde să-i ia pe tâlhari. Dacă mi-ar fi vorbit şi mie, şi mi-ar fi întins acolo câteva şiraguri, nu mi-ar fi fost greu să-i dau câteva informaţii. 276

— Chiar eşti în stare să-l pui pe drumul cel bun, cumnate? — Aştept până când fratele meu o să ajungă pe marginea prăpastiei şi atunci o să sar să-l salvez. Cu aceste cuvinte, He Qing se ridică să plece. Cumnata îi mai turnă două pahare şi se repezi dincolo să-i povestească soţului ce şi cum. He Tao îl chemă numaidecât pe fratele său. — Dacă ştii încotro s-au îndreptat tâlharii, de ce nu mă scapi, frăţioare? întrebă el, surâzând. — Nu ştiu nimic. Glumeam şi eu cu cumnata. Cum aş fi eu în stare sămi salvez fratele cel mare? — Frate bun, nu-mi purta pică. Gândeşte-te la cât bine ţi-am făcut şi nu lua în seamă câte-o situaţie în care m-oi fi purtat mai rău. Salvează-mă, frate bun! — Dar tu ai atâţia oameni cu ochiul ager şi mâna sprintenă. Să nu fie ei în stare de fapte de ispravă? Şi să poată mai degrabă să te scoată din încurcătură fratele tău mai mic? — Nu mai pomeni de ei! Îndărătul vorbelor tale se ascunde ceva. Nu-i lăsa doar pe alţii să fie bravi. Spune-mi încotro au luat-o bandiţii şi am să te răsplătesc cum trebuie! Ajută-mă să ies din impasul ăsta! — Parcă aş putea să ştiu eu mai multe decât tine! — Nu mă mai perpeli! Gândeşte-te că suntem născuţi de aceeaşi mamă. — Nu te pripi. Aşteaptă până când situaţia devine gravă. Atunci fratele tău mai mic o să-şi dea puţin osteneala şi o să ţi-i pună în palmă pe bandiţii ăştia mărunţi. — Salvează-ţi fratele mai mare, cumnate, se amestecă femeia. Arată-ţi dragostea de frate. Primul-ministru a poruncit să fie prinşi degrabă răufăcătorii. Aceasta e o treabă cât cerul de mare. Cum de spui că ar fi nişte bandiţi mărunţi? — Cumnată, măcar tu s-ar cuveni să ştii că din pricina jocurilor de noroc am fost de atâtea ori boscorodit de fratele meu. Fie că m-a beştelit sau m-a bătut, eu niciodată nu i-am răspuns. În schimb, el a benchetuit şi sa veselit întotdeauna cu alţii. Şi uite că astăzi poate şi frăţiorul cel mic să fie folositor cu ceva. Înţelegând că în spatele acestor cuvinte se ascunde un gând, He Tao scoase în grabă zece liang de argint şi-i puse pe masă: — Frăţioare, spuse, ia lingoul acesta. La sfârşit, când îi vom prinde pe tâlhari, îţi garantez că n-o să duci lipsă de aur şi argint şi nici de mătăsuri scumpe. 277

— Frate mai mare, bine se zice că „la deznădejde îmbrăţişezi picioarele lui Buddha, pe când altfel nu arzi nici măcar un fir de santal”. Dacă aş primi argintul, ar însemna că-ţi forţez mâna. Ia-ţi argintul înapoi, pe mine nu mă mituieşti. Din contră, în felul ăsta n-o să vorbesc. O voi face numai fiindcă tu şi cumnata mă rugaţi să vă ajut, banii nu mă atrag. — Argintul acesta face parte din răsplata oferită de prefect. Cu totul o să fie trei sau cinci sute de şiraguri. Nu-i respinge, frăţioare. Şi acum te întreb: încotro au fugit bandiţii ăştia? — Bandiţii ăştia? râse He Qing şi se plesni cu palma peste pulpă. Îi am aici, în buzunar! — Cum poţi să spui că-i ai în buzunar? se sperie He Tao. — Nu te amesteca şi lasă lucrurile să meargă de la sine, aşa cum îţi zic eu, rosti He Qing. Tu ia-ţi argintul de pe masă, pe mine nu mă mituieşti. Nu-ţi cer decât să te porţi cu mine aşa cum se cuvine cu un frate şi o să-ţi spun totul. Calm şi fără grabă, He Qing înălţă două degete şi începu să vorbească. De atunci, în judeţul Yuncheng s-a ridicat un mare şi puternic erou, iar la Smârcurile Muntelui Liang s-au strâns bărbaţi bravi, în stare să cutremure cerul. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi despre cine i-a vorbit He Qing fratelui său He Tao, citiţi capitolul următor.

278

CAPITOLUL XVIII FRUMOSUL BĂRBOS ÎL TRAGE PE SFOARĂ PE TIGRUL ÎNARIPAT; SONG FLUVIU ÎL AJUTĂ PE REGELE CERESC SĂ FUGĂ Nu cunosc oprelişti fraţii care se iubesc Abia la beţie îşi trădează simţăminte. În frăţie dreaptă sunt cu cugetul curat, Şi tâlhari fără de număr iau la ei aminte. Merg să-i prindă pe tâlhari de treabă alţi bandiţi, Şerpii speriaţi prin iarbă nu-i poţi lua în mână, O hârtie cu înscrisuri, aspru document. Stelele şi demonii în oştiri i-adună. Se spune că He Tao îl tot îndemna pe fratele său să destăinuie ce ştia. — Argintul acesta este dăruit de prefect, drept răsplată. Nici vorbă ca cu să te mituiesc. Iar grosul vine la urmă, ai să vezi. Numai lămureşte-mă şi pe mine, cum adică îi ai pe bandiţi în buzunar? Atunci He Qing scoase din chimir o hârtie împăturită şi zise: — Toţi bandiţii sunt scrişi aici, pe asta. — Cum adică? — Frate mai mare, n-am să-ţi ascund nimic. Acum câteva zile, am pierdut iarăşi la joc şi am rămas fără un ban. Unul, care jucase ca şi mine, m-a scos pe poarta de miazănoapte a oraşului şi m-a dus aşa, cale de cincisprezece li, până într-un sat căruia i se spune Fericirea Tihnită. În satul ăsta se află un han pe care îl ţine familia Wang şi acolo să tot petreci cu jocuri de noroc. Prefectura a dat ordin ca orice han să aibă un catastif în care să fie trecute toate datele despre orice om care trage acolo, adică: locul de unde vine, direcţia încotro se duce, numele lui şi cu ce se ocupă. Catastiful trebuie arătat căpeteniei satului, o dată pe lună. Stăpânul hanului din satul Fericirea Tihnită nu ştie carte şi de o jumătate de lună m-a pus pe mine să-i ţin registrul. În ziua a treia din luna a şasea, au tras acolo să se odihnească şapte negustori de curmale. Pe căpetenia lor o ştiam, era Chao Gai, Regele Ceresc, din satul Malul Răsăritean, din judeţul Yuncheng. Te întrebi poate de unde-l cunosc eu? Foarte simplu: o dată am tras la conacul lui, cu un prieten cartofor. Am luat catastiful şi l-am întrebat: „Care este strălucitul vostru nume, călătorule?” Dar înainte ca el să apuce să deschidă 279

gura, unul cu pielea feţii foarte albă şi curată, şi cu barba despicată în trei şuviţe s-a repezit şi mi-a răspuns: „Pe toţi ne cheamă Li. Suntem din Haozhou şi ne ducem în Capitala Răsăriteană să vindem curmale”. Am scris aşa precum mi-a zis, dar eram cu inima îndoită. A doua zi, ei au plecat, iar stăpânul hanului m-a dus în sat, să jucăm cărţi. La o răscruce, ne-am întâlnit cu unul care ducea pe umeri o cobiliţă cu două găleţi. Eu nu-l cunoşteam, dar hangiul i-a dat bineţe. „Unde-ai plecat, frate Bai?” „Am nişte oţet şi-l duc în sat, unui bogătaş”, a răspuns omul. Hangiul mi-a spus: „Pe ăsta îl cheamă Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi; e şi el mort după jocuri de noroc”. Eu am băgat la cap. Mai pe urmă mi-a fost dat să aud şi eu despre cele ce s-au întâmplat pe dealul Lutul Galben. Şi m-am gândit dacă nu cumva Regele Ceresc nu era chiar unul dintre făptaşii jafului? E de-ajuns săl arestezi pe Bai Sheog, Şobolanul în Plină Zi, ca să dai de urma tuturor. Pe hârtia asta am făcut o copie după foaia catastifului de la han. Hi Tao se bucură şi-l duse chiar atunci pe fratele său în faţa prefectului. — Ai dat de vreun fir? întrebă prefectul. — Am ceva veşti, zise He Tao. Prefectul îi invită în spatele sălii de judecată şi le ceru amănunte. He Qing povesti încă o dată ce ştia. Prefectul trimise pe loc opt oameni împreună cu He Tao şi Ho Qing în satul Fericirea Tihnită. Ei îl luară pe sus pe hangiu să le fie călăuză până la casa Şobolanului în Plină Zi şi ajunseră acolo repede, anume îndată după cel de-al treilea geng80. Îl puseră pe hangiu să-l strige să deschidă uşa şi să aprindă lumina. Îi primi nevastă-sa, care se plânse că omul ei avea mare fierbinţeală şi că nu era în stare să asude. Şobolanul în Plină Zi zăcea în pat. Îl smulseră din aşternuturi fără milă. Faţa Şobolanului în Plină Zi era acoperită de o spuzeală roşie. Îl legară bine, ţipând la el: — Grozavă treabă ai făcut pe dealul Lutul Galben! Omul nu recunoscu nimic. Atunci o legară şi pe nevastă, însă nici ea nu scoase o vorbă. Răscoliră toată casa şi băgară de seamă că, sub pat, pământul, care fusese neted şi bătătorit, era proaspăt răscolit. Săpară şi, când ajunseră la nici trei chi adâncime, unul dintre jandarmi scoase un strigăt. Şobolanul în Plină Zi se făcu negru la chip. Din groapa făcută, poliţaii dădură la iveală o boccea cu obiecte preţioase din aur şi argint. Apoi îi traseră Şobolanului o glugă peste cap, să nu mai poată vedea nimic şi, luând cu ei şi nevasta şi prada descoperită, se grăbiră spre Jizhou. Ajunseră acolo la al cincilea geng, când cerul deja se luminase. Îl duseră pe arestat în 80

La miezul nopţii. 280

sala de judecată, îi strânseră şi mai bine frânghiile şi-l întrebară cine a gândit şi a condus întreaga operaţie a jafului. Şobolanul în Plină Zi o ţinu una şi bună că nu avusese niciun amestec în furt şi se arătă hotărât să moară decât să-i dea în vileag pe cei şapte. Îl bătură zdravăn, până ce pielea îi plesni şi sângele porni să-i curgă şuvoi din răni. — Ştim prea bine că Regele Ceresc din Yuncheng este capul bandiţilor, declară atunci prefectul. De ce nu recunoşti, tâlharule? Spune iute numele celorlalţi şase şi nu te mai batem. Şobolanul în Plină Zi se strădui din răsputeri să se ţină tare, dar când, foarte curând, îşi dădu seama că nu mai era în stare să îndure loviturile, recunoscu: — Regele Ceresc este căpetenia. A venit la mine cu încă şase şi mi-a cerut să duc băutura, însă pe aceia eu nu-i cunosc. — Acum nu ne mai împiedică nimic să-i aflăm. Îl arestăm pe Chao Gai, Regele Ceresc, şi prin el dăm fără nicio greutate şi de ceilalţi. Un butuc de douăzeci de jin fu fixat pe grumazul lui Bai, Şobolanul în Plină Zi; soţia lui fu pusă în lanţuri şi dusă la temniţa femeilor. Prefectul emise de îndată un ordin prin care He Tao şi douăzeci de jandarmi trebuiau să plece spre Yuncheng. Magistratului de judeţ de acolo i se cerea să-şi dea tot sprijinul în arestarea imediată a Regelui Ceresc şi a celorlalţi şase bandiţi cu numele încă necunoscute. He Tao îi luă cu el şi pe cei doi slujitori de la palatul guvernatorului Liang, pentru ca aceştia să recunoască bunurile jefuite. Porni la drum cu cea mai mare grijă, de teamă ca nu cumva veştile despre însărcinările lui să i-o ia înainte. Ajunse în Yuncheng noaptea şi primul lucru pe care-l făcu fu să-şi ascundă la un han oamenii cu care venise. Însoţit doar de doi dintre ei, se prezentă la Yamen. Trecuse de ora şarpelui81 şi magistratul se retrăsese. Clădirea publică era pustie. He Tao intră într-o ceainărie de peste drum şi se puse să aştepte. În timp ce sorbea o infuzie de ceai, îl întrebă pe slujitorul localului de ce era atâta linişte în faţa magistraturii. — Curtea şi-a încheiat şedinţa de dimineaţă, răspunse acesta. Slujbaşii şi împricinaţii s-au dus să mănânce şi încă nu s-au întors. — Ştii cumva care slujbaş e de serviciu? — Uite-l că vine, zise slujitorul, arătând spre stradă. He Tao se uită spre clădire şi văzu un bărbat ieşind de acolo. Cum arăta slujbaşul acela al magistraturii? 81

Si, perioadă de timp cuprinsă între 9 şi 11 dimineaţa. 281

Privirile scânteietoare ca ale phoenixului roşu, sprâncenele, cum sunt viermii de mătase aşezaţi de-a latul. Două urechi fine de care erau atârnate perle, doi ochi luminoşi şi curaţi cu sclipiri de lac. Buze pline şi gura desenată drept; mustaţa şi perciunii, lungi, bogate, fruntea înaltă, mare şi netedă, pielea şi carnea bogăţie cerească. Când sta pe loc arăta posomorât şi avea înfăţişarea unui tigru, când mergea ţi se părea că devine un lup. Ca ani, să fi fost de treizeci; după felul cum era îmbrăcat, avea de unde să hrănească şi zece mii de oameni. Înalt de şase chi, cu forţa lui ar fi putut să spulbere mările. Voinţa îi era nemărginită, gândirea îi era dreaptă şi frumoasă, înţelepciunea fără seamăn. Paloşul şi pensula cărturarului cutează să amăgească patria adânc întristată, dar reputaţia lui nu era mai prejos decât aceea a unui prinţ adevărat. Slujbaşul se chema Song, numele lui personal era Jiang, adică Fluviu, iar lumea îi spunea Gongming; Lumina Mulţimii. Fusese al treilea la părinţi şi se născuse într-un sat din judeţ. Fiind el negricios la chip şi scurt la trup i se spunea Fluviul Negru şi pentru că era om cu iubire de părinţi şi de dreptate era cunoscut şi sub numele de Cel de Al Treilea Domnişor, pios şi mărinimos. Tatăl lui era în viaţă, dar mama i se prăpădise de mult. Avea un frate mai mic, Song Qing, zis Evantai de Fier. Acesta, împreună cu tatăl, venerabilul Song, îşi cultivau pământul, trăind din rodnicia ogorului şi a grădinii lor. Fluviu era funcţionar la magistratura judeţeană. Redacta clar şi exact şi era obişnuit cu procedurile mandarinale. Dar la fel de mult îi plăcea să mânuiască armele şi chiar îşi însuşise mar multe feluri şi tactici de luptă, îşi făcuse prieteni mai ales printre cavalerii rătăcitori, apărători ai dreptăţii, dar ajuta pe oricine îi cerea sprijinul, fie el om de seamă sau om de rând, nelăsându-l inima să spună nu nimănui. Îi adăpostea pe cei năpăstuiţi la conacul familiei, îngrijindu-se de tot ce aveau ei nevoie şi stându-le în preajmă, fără a se plânge de oboseală. Iar când aceia îşi luau rămas bun de la el, le dădea şi bani pentru drum, lăsând să-i curgă aurul din mâini, de parcă n-ar fi fost altceva decât praf. Nu refuza pe nimeni care îi cerea bani şi făcea multe fapte bune; pe toţi cei aflaţi la ananghie îi scotea din impas, rezolvându-le greutăţile, împăcându-i pe cei certaţi şi străduindu-se în fel şi chip să salveze vieţi omeneşti. Sărmanilor le dăruia bani pentru a-şi cumpăra sicrie82 şi ierburi tămăduitoare, dovedindu-se întotdeauna săritor 82

În China tradiţională, darul cel mai de preţ făcut cuiva era un sicriu şi aceasta nu numai pentru că se acorda o mare însemnătate pregătirii din vreme pentru trecerea în moarte, dar şi fiindcă pe de o parte chinezii săraci nu-şi prea puteau oferi nici 282

la nevoie. Astfel ajunsese să fie bine cunoscut în provinciile Shandong şi Hebei, sub porecla de Ploaia Binefăcătoare, deoarece se asemăna prea bine cu ploaia căzută din ceruri tocmai la timp, întru binefacerea a zece mii de lucruri de pe pământ. S-au păstrat chiar nişte vorbe frumoase care-i preamăresc însuşirile alese: S-a ridicat din sat dregătorul cu condeiul sprinten, sufletul lui cutezător nu poate să fie decât o stea din ceruri, îi stă în puteri să facă orice, să dea ajutor, să împartă dreptatea. În sânul familiei le arată tuturor dragoste mare şi bunătate, e vestit pentru felul în care se poartă cu oştenii. Cei slabi află de la inima lui dârză îmbărbătare, de aceea renumele lui are limpezimea apei cereşti şi a lunii. Ploaie Binefăcătoare sosită la timp i se spune pretutindeni; Shandongul îl numeşte apărătorul dreptăţii pe el, care este în fapt Viteazul Song Fluviu sau Lumina Mulţimii. În ziua aceea, ieşise din Yamen însoţit de un ajutor de-al său. He Tao a ieşit din ceainărie, i-a aţinut calea în stradă şi l-a salutat: — V-aş ruga să intraţi să beţi o ceaşcă de ceai, zise He Tao. Fluviu luă aminte la înfăţişarea omului dinaintea sa şi răspunse repede la salut, întrebându-l: — De unde sunteţi, preacinstite frate? — V-aş ruga să poftiţi în ceainărie să bem un ceai împreună şi să putem sta de vorbă. — Fie după voia voastră. Intrară amândoi în ceainărie şi se aşezară. Fluviu îi ceru ajutorului său să-l aştepte afară. — Care este preacinstitul vostru nume, frate mai mare? întrebă Fluviu. — Umilul meu nume este He Tao. Sunt din Jizhou, ofiţer însărcinat cu prinderea tâlharilor. Aş putea îndrăzni să vă întreb care este nobilul vostru nume? — Vă rog să mă iertaţi că ochii mei netrebnici nu v-au recunoscut de la început. Acest umil slujbaş din faţa voastră se numeşte Song Jiang, Fluviu. He Tao îi făcu plecăciuni până la pământ, spunându-i: — Vă ştiu de atâta vreme numele faimos, dar n-am avut norocosul prilej de a veni să mă înclin în faţa voastră. — Mă covârşiţi cu vorbele acestea. Vă rog să ocupaţi locul de onoare. măcar în preajma morţii luxul cumpărării unui sicriu oricât de ieftin, iar pe de altă parte chinezii bogaţi se întreceau în a aprecia la acest obiect atât duritatea, scumpetea şi tăria lemnului din care era el confecţionat, cât şi frumuseţea şi soliditatea lucrăturii lui. 283

— Cum ar îndrăzni un om mărunt ca mine să stea pe un loc mai bun decât al vostru? — Sosiţi de la prefectură şi pe deasupra mai sunteţi şi oaspete, stărui Fluviu. Îşi mai disputară o vreme locurile, apoi Fluviu se aşeză pe locul gazdei şi He Tao pe acela al oaspetelui. Fluviu ceru două ceşti cu ceai. Acestea fură aduse îndată. Băură. — Ce treburi publice v-au mânat de la prefectură în acest umil judeţ? întrebă Fluviu. — Voi vorbi fără ocolişuri. Am fost trimis în nobilul vostru judeţ după câţiva oameni de seamă. — Să fie oare la mijloc vreo tâlhărie? — Am aici ordinul cu pecete. Îndrăznesc să cred că îmi veţi da tot sprijinul. — Cum aş putea face altfel? Despre ce tâlhărie este vorba? — Aveţi pe mână arhiva judeţului83 şi nu mi-e teamă să vă spun. E în legătură cu furtul de pe dealul Lutul Galben. Opt oameni au adormit acolo cu nişte droguri pe cei cincisprezece slujitori ai guvernatorului Liang. Aceştia, plecaţi să ducă din partea guvernatorului daruri pentru ziua de naştere a primului-ministru Cai, au fost prădaţi de toate cele unsprezece baloturi cu obiecte de preţ, socotite a valora o sută de mii de şiraguri de bani. Deocamdată l-am prins pe unul dintre tâlhari, pe Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi, care ne-a spus că de fapt cei şapte bandiţi sunt din judeţul acesta. Primul-ministru a trimis un slujbaş cu ordin să aştepte la prefectură până rezolvăm cazul. Sper să mă bucur din plin de ajutorul vostru. — Nu mai încape îndoială că ne supunem întru totul ordinelor primului-ministru. Dar şi de-ar fi vorba numai de ordinele dumneavoastră şi tot le-am îndeplini. Numai că nu ştiu care sunt cele şapte nume. — N-am să vă ascund nimic. Căpetenia tâlharilor este Chao Gai, Regele Ceresc, din distinsul vostru judeţ. Rămân încă şase, ale căror nume nu le cunosc. Vă rog să vă daţi toată silinţa. Auzind despre cine era vorba, Fluviu se sperie. „Regele Ceresc îmi este bun prieten, îşi zise. Dacă a săvârşit o asemenea fărădelege şi nu-l salvez, va

83

Funcţia Fluviului este greu de numit; în chineză, yasi. Şi este termenul generic pentru demnitarii de rang superior, iar ya înseamnă a pune semnătura pe un document. 284

fi arestat şi or să-i ia viaţa!” Deşi tulburat, răspunse fără să-şi trădeze simţămintele: —Acest Chao Gai este un ticălos, un bandit care îi jupoaie pe alţii. Toată lumea din judeţ îl urăşte, de la cei suspuşi şi până la oamenii simpli. Dacă a făcut una ca asta, trebuie să-i dăm lecţia din urmă, ca să se-nveţe minte! — Vă supăr, stăruind cu rugămintea să mă ajutaţi în această privinţă. — Nu vă faceţi griji, e foarte uşor. „Ca să prinzi broasca din oală, e deajuns să întinzi mâna”. Numai că ordinul pe care l-aţi adus trebuie să-l înmânaţi magistratului. După ce îi va da citire, are să-l ducă numaidecât la îndeplinire, punând poliţiştii să-l ridice. Eu sunt doar un umil slujbaş şi nu îndrăznesc să preiau asupra mea un lucru atât de însemnat. Însă chestiunea aceasta nu este câtuşi de puţin una măruntă şi nu trebuie să se ştie despre eu nici măcar un cuvinţel. — Sunteţi înţelept. Vă rog să mă conduceţi la magistrat. — Magistratul a lucrat fără răgaz toată dimineaţa şi acum tocmai se odihneşte. Aşteptaţi puţin şi Excelenţa Sa are să se înapoieze în sala de judecată. Vă voi chema eu. — Sper să faceţi tot ce vă stă în putinţă. — Desigur, nici nu s-ar putea altfel. Umilul de mine mă reped doar până la sărăcăcioasa mea casă pentru nişte treburi mărunte. Voi reveni cât de curând. Vă rog să rămâneţi aici până mă înapoiez. — Voi face precum ziceţi. Frăţiorul vostru mai mic vă va aştepta. Song Jiang, Fluviu, se ridică şi ieşi din ceainărie, spunând jupânului să treacă în contul lui şi ceaiul pe care îl va bea He Tao cât va mai sta acolo. Înainte de a alerga acasă, îi ceru ajutorului său să vegheze în stradă, în faţa ceainăriei, poruncindu-i totodată: — Când magistratul se va întoarce în sala de judecată, să intri în prăvălie şi să-i spui persoanei care aşteaptă acolo că vin numaidecât. O dată ajuns acasă, Fluviu îşi înşeuă calul şi ieşi pe poarta din dos. Luă biciuşca în mână şi sări în grabă în şa. Prin oraş merse agale, dar, cum ieşi pe Poarta Răsăriteană, lovi calul, care o porni ca săgeata spre satul Malul Răsăritean. Ajunse în nicio jumătate de oră. Când îl văzură argaţii de la ferma Regelui Ceresc intrară la acesta şi-l înştiinţară. Dreptatea e grea sau uşoară, pentru el nu contează bogăţia, urmând legile cerului se poate întâmpla ca plasa legii făcute de oameni să se deschidă. Pretutindeni ţărani sărmani, în palate sunt mandarinii care-i întrec uneori pe tâlhari, în numele prieteniei te simţi obligat să-i scapi pe aceştia.

285

Se spune că Chao Gai, Regele Ceresc, tocmai bea în grădina din spate, sub viţa de struguri, împreună cu Înţeleptul, Voinicul Victorios şi Demonul cu Păr Roşcat. Fraţii Ruan îşi primiseră partea şi se înapoiaseră în satul lor. — Câţi însoţitori are? întrebă Regele Ceresc aflând că Song Fluviu se află la poarta conacului. — E singur. A venit în galop şi zice că vrea să vă vadă numaidecât. — Trebuie să se fi întâmplat ceva, zise el, şi se grăbi în întâmpinarea oaspetelui. Fluviu salută respectuos, îl prinse pe Regele Ceresc de mână şi-l trase într-o clădire mică, de pe o latură a curţii. — Pentru ce atâta grabă? se miră gazda. — Oh, nici nu ştii, frate mai mare, ce s-a întâmplat. Îţi sunt frate de inimă şi pentru a te salva sunt în stare să-mi dau chiar viaţa. Dar astăzi, se pare că au dezlegat cazul privind jaful de pe dealul Lutul Galben! Şobolanul în Plină Zi e deja închis şi a vorbit despre voi. Prefectul din Jizhou a trimis un ofiţer cu mai mulţi oameni, cu ordin de la primul-ministru Cai şi cu înscrisuri de la prefectură să fie arestaţi cei şapte făptaşi. Susţin că tu eşti capul lor. Noroc că treaba a căzut în mâinile mele. Tot ce-am putut să fac a fost să mai trag de timp, spunându-i ofiţerului că magistratul doarme. Acum acest om însărcinat cu prinderea voastră mă aşteaptă într-o ceainărie. Am venit în galop să te vestesc. „Din toate cele treizeci şi şase de ieşiri din impas, una este cea mai bună: fuga!” Pleacă repede, fără să mai stai pe gânduri. Eu mă întorc să-l duc pe trimis în faţa magistratului. Acesta nu va întârzia să trimită să te aresteze, poate chiar la noapte. Nu amina câtuşi de puţin. Dacă nu iei seama la ce ţi-am spus, eşti pierdut, pentru că ce altceva aş mai putea face eu? Să nu-ţi acuzi frăţiorul că nu-ţi sare în ajutor! — Frăţioare, nu ştiu cum aş putea să-ţi răsplătesc bunătatea! zise Regele Ceresc, speriat de-a binelea. — Nu e timp de vorbă multă, frate mai mare, răspunse Fluviu. Îngrijeşte-te de plecare şi nu zăbovi. Trebuie şi eu să mă duc unde-s aşteptat. — Suntem cu toţii şapte: cei trei fraţi Ruan, Al Doilea, Al Cincilea şi Al Şaptelea, care s-au înapoiat acasă cu partea lor de pradă; următorii trei se află aici, vino să ţi-i prezint. Trecură în spate şi Regele Ceresc continuă: Iată-i pe cei trei: Wu Yong, Înţeleptul; Gongsun Sheng, Voinicul Victorios, venit de la Jizhou; Lin Tang, Demonul cu Păr Roşcat, de loc din Luzhou. Fluviu schimbă cu aceştia scurte saluturi şi se întoarse să plece.

286

— Fii cu băgare de seamă, frate mai mare, şi acţionează rapid, zise. Plec acum. Song Fluviu ieşi pe poarta conacului, urcă pe cal, pocni din biciuşcă şi o porni ca vântul spre oraş. Un învăţat din vremea lui a scris despre el aşa: Soarta lui a fost să se-ngrijească de tâlharii buni, că dacă s-ar fi pus mâna pe ei, cu greu ar fi scăpat. Când ştii toate acestea şi totuşi aperi legea, numele ţi-e pur şi treci drept om cu spirit al dreptăţii-nalt. Cel nobil, de se teme de şoim, poate să-şi ştirbească reputaţia; pisica, o dată ce se însoţeşte cu şoarecele, nu mai e pisică. Dacă ţii doar condeiul în mână, eşti numai copist, de aceea umbla vorba pe atunci că oamenii cei vrednici şi destoinici păreau descurajaţi. Se spune că Regele Ceresc îşi întrebă, apoi, oaspeţii: — Ştiţi cine este cel care ne-a vizitat? — De ce se zorea atât? Chiar cine e? vru să ştie Înţeleptul. — Tocmai asta-i chestiunea! Dacă omul acesta n-ar fi dat acum pe la mine, am fi deja ca şi morţi. — Nu cumva s-a aflat ceva despre ce-am făptuit? strigară ei într-un glas. — Fratele acesta a gonit într-un suflet să ne prevină, punându-şi în mare primejdie viaţa. Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi, se află de-acum în temniţă la Jizhoia, şi ne-a dat în vileag numele. Prefectul a trimis un inspector să ne aresteze, cu ordin venit chiar de la primul-ministru. Spre norocul nostru, omul de mai înainte l-a reţinut pe ofiţerul acela într-o ceainărie şi el s-a repezit încoace să ne înştiinţeze. După întoarcerea lui la judeţ, magistratul va emite ordinul de arestare şi poliţiştii au să se înfiinţeze aici chiar în timpul nopţii. Ce ne facem? — Dacă n-ar fi fost el să ne spună, am fi căzut cu toţii în plasă, zise Înţeleptul. Cum se numeşte binefăcătorul nostru? — E slujbaş la magistratură, se numeşte Song Fluviu, Lumina Mulţimii. — Am auzit despre numele lui măreţ. Dar acest umil învăţăcel care sunt nu l-a întâlnit până acum, cu toate că nu trăiam deloc departe unul de altul. — Nu cumva el este Song, Lumina Mulţimii ori Ploaie Binefăcătoare, despre care se vorbeşte printre Cavalerii dreptăţii? întrebară ceilalţi. — Chiar el e. Ne cunoaştem bine, suntem fraţi de cruce. Nu l-ai întâlnit până acum, Înţeleptule Wu, dar în toată lumea nu e altul mai vrednic decât el de numele acestea. De când m-am prins frate de cruce cu el, îmi dau seama că nu trăiesc în van. Dar ne aflăm în mare pericol, cum ne salvăm? i se adresă îngrijorat Regele Ceresc Înţeleptului.

287

— În privinţa aceasta n-avem ce discuta. E o vorbă: din treizeci şi şase de soluţii posibile, fuga este cea mai bună. — Aşa mi-a spus şi el. Dar unde să ne ducem? — M-am gândit şi la asta. Facem repede cinci sau şapte sarcini, le punem pe cobiliţe şi mergem la fraţii Ruan. Dar, mai înainte, mânăm un om să le dea de ştire că venim la ei. — Cei trei Ruan sunt pescari. Unde or să ne ţină? se arătă nedumerit Regele Ceresc. — De ce nu te gândeşti pe îndelete, frate? Din satul lor poţi pătrunde uşor spre Smârcurile Muntelui Liang. Cetăţuia de pe munte e înfloritoare. Când mandarinii şi armata sunt în căutarea vreunor jefuitori, nici măcar nu îndrăznesc să privească în direcţia aceea. Dacă ne iau cumva urma, şi nu mai avem încotro, ne alăturăm celor de pe munte. — Bine gândit. Dar dacă aceia nu ne vor? — Avem o grămadă de aur şi argint. Dacă le facem nişte daruri, ne primesc, nicio grijă. Tâlharii-s cuibăriţi pe unde-i greu de-ajuns. Voinicii înşişi vin şi pleacă anevoie. De-i printre ei pe munţi vreun cărturar ascuns, Îi cumperi, altfel sunt avuţi şi n-au nevoie. — Dacă toată lumea se-nvoieşte, treaba aceasta nu suferă amânare, spuse Regele Ceresc. Învăţătorule, tu şi Demonul luaţi câţiva argaţi şi plecaţi înainte să aranjaţi cu fraţii Ruan să iasă în întâmpinarea noastră, pe drum. Eu şi Voinicul Victorios venim după ce încheiem ce mai avem de făcut pe aici. Cei doi strânseră în legături, pentru a fi duse pe cobiliţe, bogăţiile pe care le prădaseră. Chemară şase ţărani şi le dădură mai întâi să bea şi să mănânce bine. Apoi Înţeleptul îşi strecură în mânecă lanţul său de bronz, Demonul luă halebarda şi porniră, împreună cu argaţii, spre satul pescarilor. Regele Ceresc îşi strânse şi el bunurile. Slujitorilor lui care nu voiră să-l urmeze le dărui obiecte şi bani şi le îngădui să-şi găsească alţi stăpâni; cei care se arătară dornici să-l însoţească îşi făcură şi ei, din bunurile mai de preţ, nişte boccele, lăsându-şi celelalte lucruri mari şi grele la moşie. Într-adevăr: Gândiţi cumva că totuşi banul 288

Nu-ntrece-al şarpelui venin? Acolo unde el se strânge Năpasta cade din senin. Vin cavaleri întru dreptate. Dar nime-n lume nu-i profet; Pe îmbuibaţi îi pierde cerul, Se prăbuşesc încet-încet! Vom reveni acum la Fluviu, care s-a întors în oraş în goana calului, apoi s-a grăbit spre ceainărie. He Tao îl aştepta în uşă. — V-am făcut să aşteptaţi prea mult, se scuză el. M-a reţinut un neam din sat, vorbindu-mi despre ale casei. Din pricina-asta am întârziat. — Vă supăr, dacă vă rog să mă conduceţi degrabă în faţa magistratului? zise He Tao. — Poftiţi, vă rog. Intrară împreună în Yamen, tocmai când Shi Wenbin, magistratul, se afla în sala de judecată. Cu documentul sigilat în mână, Song Fluviu îl conduse pe He Tao până înaintea mesei înaltului dregător şi le porunci ajutoarelor sale să pună tăbliţa care anunţa întrunire de taină. — Acestea sunt documente venite de la prefectura Jizhou, pentru prinderea grabnică a unor bandiţi, lămuri el. Au fost aduse chiar de inspectorul He. Magistratul luă plicul şi-l deschise. Când îl citi, înmărmuri. Apoi îi spuse lui Song Fluviu: — Un mesager al primului-ministru aşteaptă la prefectură, să ducă răspunsul. Trebuie să trimitem numaidecât după tâlharii aceştia. — De vor pleca pe ziuă, tare mi-e că vestea va ajunge înaintea lor, zise Fluviu. Mai bine ar fi să se ducă la noapte. Dacă punem mâna pe Chao Gai, Regele Ceresc, ceilalţi şase sunt uşor de prins. — Despre acest Chao Gai din satul Malul Răsăritean se spune că ar fi om de treabă. Cum de s-a băgat în asemenea chestiuni? se arătă uluit magistratul. El îi chemă pe dată într-o cameră din spate pe căpitanul gărzii şi pe doi locotenenţi, unul numit Zhu Tong şi celălalt Lei Heng, amândoi destoinici. De cum primiră porunca, aceştia urcară pe cai şi goniră până la garnizoană. Acolo pregătiră o sută şi ceva de oameni, soldaţi pedeştri şi călăreţi pentru a-l prinde pe capul bandei. He Tao şi cei doi slujitori lăsaţi de bătrânul intendent al guvernatorului Liang aveau să-i însoţească pentru a fi martori 289

la arestare. Când se lăsă întunericul, porniră cu toţii la drum şi nu uitară să ia cu ei frânghii, cu ajutorul cărora să-i lege pe tâlhari. Căpitanul gărzii şi locotenenţii săi erau călări, fiecare având la şold câte o sabie, arcul cu săgeţi pe umăr şi halebarda în mână. Erau încadraţi de grupuri de arcaşi, pe jos şi călări. Ieşiră pe poarta de răsărit a oraşului şi se grăbiră spre satul Malul Răsăritean, unde locuia Chao Gai, Regele Ceresc. Ajunseră în sat pe la ora şobolanului84 şi poposiră în curtea templului budist. — Căpitane, zise Zhou Tong, conacul Regelui Ceresc e chiar înaintea noastră. Are două intrări, una în faţă şi alta în spate. Dacă atacăm prin faţă, poate să fugă prin dos; iar dacă ne repezim cu toţii la poarta din spate, o să scape prin faţă. Să nu uităm că avem de-a face cu un om zdravăn şi un luptător fără pereche. Pe ceilalţi şase nu-i ştim, dar mai mult ca sigur că nus dintre prinţii crescuţi în puf. Ticăloşii ăştia, o dată surprinşi, sunt în stare de orice pentru a ne scăpa cu orice preţ din mână şi dacă hotărăsc să ne înfrunte, împreună cu argaţii din conac, îi putem noi opri să n-o facă? Deaia zic, să stârnim mare larmă într-o parte şi să dăm lovitura de atac prin cealaltă parte, ca, zăpăcindu-i, să alerge de colo-colo, şi până la urmă, încolţiţi, să punem uşor mâna pe ei. Ar fi bine ca eu şi Lei Heng să ne împărţim oamenii în două grupuri. Eu o să mă furişez cu ai mei în spate şi acolo ne vom ascunde la pământ. Când o să începem să fluierăm, voi daţi buzna pe poarta principală şi prindeţi pe oricine vă cade în mână. — De acord, aprobă Lei. Dar n-ar fi bine ca tu şi oamenii tăi să atacaţi prin faţă şi eu cu oamenii mei să stăm la pândă în spate? — Frate bun, zise Zhu Tong, dacă merg eu în spate, cum ştiu potecile şi cu ochii închişi, nici măcar n-am nevoie să aprind vreo torţă. Altfel, dacă ne scapă, nu-i lucru de glumă. — Zhu are dreptate, hotărî căpitanul gărzii. Hai, ia jumătate din oameni şi du-te! Eu voi merge cu Lei în faţă. — Treizeci îmi ajung, zise Zhu Tong şi-şi alese zece arcaşi şi douăzeci de infanterişti. Căpitanul urcă în şa. Locotenentul Lei îşi aranjă oamenii şi, luminaţi de douăzeci-treizeci de torţe, cu suliţi, halebarde şi săbii porniră spre poarta conacului. Pe la vreo jumătate de li depărtare de conac, văzură că acestuia i se pusese foc. Din clădirea principală se ridica un stâlp gros de fum negru şi limbi de foc înalte muşcau văzduhul. După nici zece paşi, văzură că şi în 84

Între 11 şi 1 noaptea. 290

alte locuri de jur-împrejurul curţii răbufnise focul. Conacul şi acareturile lui toate ardeau. Lei Heng îşi flutură halebarda. Cu strigăte de luptă, soldaţii lui se năpustiră asupra porţii principale, o smulseră şi pătrunseră înăuntru. Curtea era luminată ca ziua şi nu se vedea nici ţipenie de om. Chiar atunci, de la poarta din spate se auziră şuierături şi îndemnuri pentru ca cei din faţă să-i înşface pe tâlhari. De fapt, trebuie să spunem că Zhu Tong îşi pusese de la bun început în gând să-l facă scăpat pe Regele Ceresc şi îl trimisese înadins pe Lei Heng să atace prin faţă. Lei Heng dorea însă acelaşi lucru şi de aceea încercase să fie el cel care urma să supravegheze poarta dosnică. Dacă nu obţinuse aceasta, se străduise cu prisosinţă să facă un tărăboi îngrozitor, astfel ca Regele Ceresc, prevenit, să se strecoare cât mai iute şi să fugă din încercuire. Când Zhu Tong ajunsese în spatele conacului, Regele Ceresc nu-şi sfârşise încă de rânduit treburile. — Au sosit soldaţii! E vremea să ne grăbim! îl vestiseră argaţii. Atunci el le poruncise să dea foc la tot, iar el cu Voinicul Victorios şi vreo zece ţărani se năpustiseră cu strigăte puternice şi cu halebardele în mâini, pe poarta din spate. — Moarte oricui ne stă în cale! Doar cine ne lasă să trecem, rămâne în viaţă! strigă Regele Ceresc. — Stai! se auzi un glas, din umbră. Zhu Tong te aşteaptă aici de mult timp! Regele Ceresc nu-l ascultă. El şi Voinicul Victorios continuară să înainteze, gata de luptă. Prefăcându-se că şovăie, Zhu Tong le lăsă de fapt cale liberă. Regele Ceresc porunci celorlalţi să o ia înainte, iar el le acoperi spatele. Zhu Tong le comandă arcaşilor să părăsească poarta din spate, urlând: — Tâlharii sunt în faţă. După ei! Auzindu-l, LeiHeng le făcu vânt oamenilor săi din conac, ordonându-le să alerge în toate direcţiile. El rămase însă înfipt în curte în luminaţia cea mare a focului, căutând cu privirea în jurul său. Dar nu văzu nici ţipenie de om. La rândul său, scăpând de oştenii pe care-i comanda, Zhu Tong alergă după Regele Ceresc. — De ce te ţii după mine, locotenente, îi spuse Regele Ceresc, fără să se oprească din fugă. N-am greşit cu nimic! Zhu Tong, care se depărtase destul de mult de ai săi îi spuse: — N-ai înţeles că v-am ajutat? De teamă că Lei Heng n-o să se poarte omenos cu dumneavoastră, l-am trimis pe el la intrarea principală şi eu v291

am aşteptat aici. Aţi văzut doar că m-am tras într-o parte şi v-am lăsat să treceţi. Nu căutaţi să vă ascundeţi altundeva. Numai la Smârcurile Muntelui Liang sunteţi în siguranţă. — Sunt profund mişcat pentru bunătatea ta de a-mi fi salvat viaţa, mulţumi el. Într-o bună zi te voi răsplăti. Şi iată ce spune poetul: Când te-nţelegi cu un tâlhar pe-aceeaşi cale eşti cu el, Dar mandarinii ticăloşi nu-s altfel decât hoţii; Ori dacă dregătorii sunt, până la urmă, toţi tâlhari, Ce spunem despre împărat ce-şi are-ntr-înşii soţii? — Nu-i lăsaţi să scape! răzbătu atunci de undeva din spate glasul locotenentului Lei. — Nu vă pierdeţi cu firea, vedeţi-vă de drum. Îl trimit eu de aici! zise Zhu Tong. Întoarse capul şi strigă: Trei tâlhari au luat-o pe drumeagul dinspre răsărit. Ia-o după ei, locotenente Lei! Lei Tong şi oamenii săi se pierdură într-acolo. Zhu Tong urmă discuţia cu Regele Ceresc, continuând să alerge alături de el pentru a-l îndepărta cât mai mult de locul primejdiei şi a-l şti în siguranţă. Curând, se despărţiră, şi acesta se făcu nevăzut în noapte. Atunci, locotenentul se lăsă să cadă la pământ, cât era de lung. Mai târziu, soldaţii care veniseră după el, îl descoperiră şi-l ridicară de acolo. — Pe întunericul ăsta n-am mai văzut poteca, le spuse el. Un picior mi-a intrat într-o brazdă din ogor am alunecat şi m-am prăbuşit. Mi-am scrântit rău piciorul stâng! — Ne-a scăpat printre degete ticălosul ăla de seamă. Ce ne facem! se căina căpitanul. — Nu-i vorba că nu m-am străduit să mă ţin pe urmele lui, dar, chiar atunci când era să-l prind, luna s-a ascuns după nori şi n-am avut ce face. Cât despre soldaţii noştri, niciunul nu-i bun de ceva. Le e pur şi simplu frică să se arunce asupra tâlharilor. Căpitanul le ordonă soldaţilor să nu-şi întrerupă căutările, dar aceştia, socotiră în sinea lor că dacă doi locotenenţi nu făcuseră nimic şi nu izbutiseră nici măcar să se apropie de bandiţi, cu ce-ar fi putut el să fie mai de folos? Se prefăcură că se duc încolo şi încoace după fugari, dar reveniră şi raportară: — Pe întunericul ăsta, n-avem cum să ştim pe ce drum au apucat-o. 292

Lei Heng se întoarse şi el. „Zhu Tong se are bine cu Regele Ceresc, îşi zise, de aceea l-a făcut scăpat. Dar nici eu nu l-am crezut răufăcător şi l-aş fi ajutat cu dragă inimă. Acum e liber, păcat că nu mi-a aflat bunele simţăminte”. — Cum am fi putut să-i prindem? Tâlharii ăştia sunt cu adevărat nemaipomeniţi! Când se strânseră cu toţii în faţa conacului se făcuse deja ora iepurelui 85. Văzând că a rămas cu mâinile goale şi buzele umflate după o noapte întreagă de alergătură zadarnică, He Tao se plânse: — Ce să-i spun eu prefectului? Atunci căpitanul se simţi obligat să aresteze nişte vecini, pe care să-i ducă cu el la judeţ. În vremea aceasta, magistratul nu închisese un ochi toată noaptea, aşteptând să i se raporteze împlinirea misiunii. Dar când află că bandiţii scăpaseră, n-avu încotro şi îi interogă pe sărmanii nevinovaţi înhăţaţi. — Nenorociţii de noi, suntem vecini cu moşierul, se plânseră ţăranii, dar între noi sunt câteva ogoare şi cel mai apropiat dintre ele este taman la capătul satului. La el veneau mereu oameni înarmaţi, ce-i drept, dar de unde să ştim noi că ar putea el să săvârşească asemenea treabă necurată? Magistratul continuă să le pună întrebări, doar-doar va afla un amănunt de folos. — Dacă vreţi să ştiţi adevărul, de ce nu-i întrebaţi pe cei care i-au fost argaţi? zise unul dintre ţărani. — N-au fugit toţi? — Unii n-au vrut să se ducă după el şi puteţi da de ei prin sat. Magistratul trimise numaidecât oameni să-i prindă, ordonând ca ţăranul care pomenise despre argaţi să meargă şi el să-i recunoască. În mai puţin de două ceasuri, poliţiştii se întoarseră cu doi argaţi. La început, aceştia nu voiră nici să deschidă gura, dar când nu mai putură să îndure bătaia, făcură mărturisiri. — Din cei şase, nenorociţii de noi, nu-l cunoaştem bine decât pe unul de la noi din sat, care e învăţător şi căruia i se spune Wu Înţeleptul. Un altul se numeşte Gongsun Sheng, Voinicul Victorios; ăsta e taoist; altul e mare şi negricios şi i se zice Liu. Şi mai sunt trei, pe care nu-i ştim deloc, fiindcă i-a adus învăţătorul, dar l-am auzit zicând: „Îi cheamă Ruan şi sunt din satul Stela de Piatră. Sunt pescari şi fraţi buni”. Ăsta-i adevărul gol-goluţ. 85

Între orele 5 şi 7 dimineaţa. 293

Magistratul puse de se copie mărturia, iar pe cei doi îi încredinţă lui He Tao, împreună cu un raport amănunţit pentru prefect. Song Fluviu se puse chezaş pentru ceilalţi săteni, care fură eliberaţi şi care aveau să fie chemaţi din nou, dacă era nevoie. Se spune că He Tao şi oamenii săi i-au luat cu ei pe cei doi argaţi, şi au plecat chiar în noaptea aceea spre Jizhou. A doua zi, când au ajuns, s-au dus de-a dreptul în sala de judecată. He Tao a istorisit cum Chao Gai, Regele Ceresc, şi-a pus foc conacului şi a fugit; în sprijinul celor afirmate de el s-a folosit de declaraţiile argaţilor. — Dacă-i aşa, aduceţi-l din nou pe Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi, ceru prefectul, iar când acesta se înfăţişă, îl întrebă: De unde sunt cei trei fraţi Ruan? Şobolanul în Plină Zi îşi dădu seama că nu mai avea rost să nege şi răspunse supus: — Sunt din satul Stela de Piatră. Unul se numeşte Jupiter şi este Al Doilea născut, celuilalt, Al Cincilea i se spune Viaţă Scurtă, iar Al Şaptelea este, după poreclă, Dracul Gol. — Ceilalţi trei cum se numesc? întrebă prefectul. — Unul este Wu Yong, Înţeleptul, altul Gongsun Sheng, Dragonul din Nori sau Voinicul Victorios şi ultimul Liu Tang, Demonul cu Păr Roşcat. — De vreme ce ştim de unde sunt ceilalţi, duceţi-l pe Bai Sheng, Şobolanul în Plină Zi, înapoi în temniţă! hotărî prefectul, iar pe He Tao îl trimise în satul pescarilor, să-i aresteze pe ceilalţi tâlhari. Dacă He Tao nu s-ar fi dus acolo, spiritele cerului şi demonii pământului nu s-ar fi adunat laolaltă, ca norii împinşi şi îngrămădiţi de vânt, iar în fortăreaţa de pe muntele dintre smârcuri nu s-ar fi alcătuit o vajnică oştire. La urma uimei, de veţi voi să ştiţi ce-a făcut He Tao în satul pescarilor, citiţi capitolul următor.

294

CAPITOLUL XIX CAP DE LEOPARD STÂRNEŞTE ÎNCLEŞTĂRI ÎN FORTĂREAŢA DE LÂNGĂ SMÂRCURI; REGELE CERESC PUNE DESTUL DE UŞOR STĂPÂNIRE PE MUNTELE LIANG E ruşinos să ţii cu orice preţ Muntele Liang. Invidios pe cei capabili e Cărturarul prost; Trufaş şi mic la suflet strânge comori peste comori, Şi-şi face din viteji potrivnici, să-şi piardă orice rost. Pavilionul dintre ape e zguduit de-o ceartă Şi cade capul unui om în insula de nepăsare. De-i locul strâmt, el a-ncăput râsul oricât de mare, Şi viaţa astfel mai adoarme ca ziua stinsă-n zare. Se spune că, după ce a primit ordinul prefectului, Ha Tao s-a retras cu oamenii săi într-o cameră de întruniri să discute ce aveau de făcut. — Satul Stela de Piatră se află în apropiere de Smârcurile Muntelui Liang. Jur-împrejur nu dai decât de apă, trestiiş şi ici-colo de limbi de pământ, se plânseră ei. Dacă n-ai la îndemână un număr mare de oameni şi bărci, e zadarnică truda de-a ajunge până acolo cu gândul de-ai prinde pe tâlhari. — Aveţi dreptate, zise He Tao, căzând pe gânduri. Ieşi din cameră şi i se înfăţişă din nou prefectului, căruia îi lămuri situaţia astfel: — Satul Stela de Piatră este un ţinut în puterea apelor, fiind în preajma mlaştinilor Muntelui Liang. Pretutindeni sunt numai strâmtori, golfuri şi albii de râuri, trestii şi hăţişuri de ierburi. Tocmai de-aceea în satul ăsta s-au aciuat tâlharii, de când lumea. Dacă e să mergem acolo să punem mâna pe ei, avem neapărată nevoie de forţe serioase, nu glumă. — Dacă lucrurile stau aşa precum spui, încuviinţă prefectul, am să dau ordin să te însoţească un ofiţer capabil, ca adjunct şi cinci sute de soldaţi. Mulţumit, He Tao reveni în camera de întruniri şi ordonă să se prezinte la el poliţiştii de sub comanda sa. Acestora le ceru să întocmească o listă cu cinci sute de oameni şi să se îngrijească de echipamentul şi armele trebuitoare. A doua zi, adjunctul desemnat de prefect printr-un ordin scris i se înfăţişă lui He Tao. Se ocupară amândoi de verificarea celor cinci sute de oameni care urmau să alcătuiască mica armată, pentru misiunea ce le fusese 295

încredinţată. La aceştia se adăugau fireşte şi poliţiştii din subordinea inspectorului He. Şi astfel, când toţi fură gata, se aşternură la drum spre satul Stela de Piatră. În vremea aceasta, Regele Ceresc şi Voinicul Victorios, lăsând departe în urmă conacul în flăcări, intraseră cu vreo zece-doisprezece argaţi, în satul Stela de Piatră. Cei trei fraţi Ruan, înarmaţi până în dinţi, le ieşiseră în întâmpinare, conducându-i la locuinţa lui Viaţă Scurtă. Jupiter îşi pusese deja la adăpost, într-o ascunzătoare din mlaştini, mama, soţia şi copilul. Cei şapte, o dată strânşi la un loc, se apucară să se sfătuiască în privinţa trecerii lor de partea tâlharilor din fortăreaţa de pe Muntele Liang. Wu Yong, Înţeleptul, le spuse: — La Răspântia Familia Li este o cârciumă de care se ocupă un anume Zhu Gui, Rechinul Uscatului, vestit în lumea vitejilor de pretutindeni pentru ospitalitatea sa. Cine ţine să li se alăture tâlharilor de pe munte, lui i se adresează mai întâi. Va trebui să ne luăm tot avutul de preţ, în nişte bărci, să mergem la el să-i facem daruri frumoase să-l rugăm să ne prezinte mai-marilor din fortăreaţă. Chiar în clipa aceea sosiră în fugă câţiva pescari şi îi vestiră: — Se apropie în goană de satul nostru soldaţi călări şi pedeştri. Regele Ceresc se ridică iute de pe locul său: — Dacă ticăloşii pun mâna pe noi, suntem terminaţi! — Nu vă faceţi griji, îi linişti Jupiter. Le vin eu de hac! Pe cei mai mulţi dintre ei am să-i înec, iar pe ăia care or să scape de apă îi trec prin jungher. — Mai încetişor; ţineţi-vă firea, se amestecă Voinicul Victorios. Staţi numai şi-o să vedeţi, să nu vă credeţi ochilor, de ce-i în stare sărmanul călugăr din faţa voastră. Atunci Regele Ceresc i se adresă lui Liu Tang, Demonul cu Păr Roşcat: — Frate, tu şi Înţeleptul luaţi cu voi, în bărci, copiii şi bătrânii şi avutul de preţ, şi vă opriţi în preajma Răspântiei Familiei Li. Aşteptaţi-ne acolo, undeva, pe mâna stângă. Vom vedea ce e de făcut pe aici şi ne vom întâlni cât de curând. Jupiter pregăti două bărci. Într-una din ele îşi instală mama, soţia, copilul şi tot avutul. Înţeleptul şi Demonul cu Păr Roşcat se îmbarcară în cealaltă luntre. Vreo şapte-opt pescari, porniră, trăgând la vâsle, cu cele două ambarcaţiuni. Jupiter îi învăţă pe Viaţă Scurtă şi pe Dracul Gol cum să-i nimicească pe duşmani. Cei doi fraţi se pierdură iute din vedere. În timpul acesta, He Tao, adjunctul său şi soldaţii se apropiau tot mai mult de sat. Capturară toate bărcile pe care le întâlniră de-a lungul malului 296

şi le dădură pe mâna soldaţilor care se pricepeau să înoate. Cavaleria îşi urma calea pe ţărm iar bărcile în şiruri lungi înaintau pe apă. Când ajunseră la casa lui Jupiter, scoaseră strigăte puternice şi se năpustiră cu grămada în curte. Numai că tot ce găsiră aici fură doar câteva obiecte de mobilă grea şi atât. — Aduceţi-mi numaidecât vreo câţiva pescari din locuinţele vecine, ordonă He Tao. Peste câteva clipe, când îi avu în faţă, aceştia îi spuseră: — Ceilalţi doi fraţi, Viaţă Scurtă şi Dracul Gol, trăiesc amândoi între smârcuri. Fără barcă nu puteţi să daţi de ei. După ce se sfătui cu oamenii săi, He Tao spuse: — Locul acesta e împânzit cu strâmtori şi poteci încâlcite, cu iazuri şi bălţi a căror adâncime nici măcar n-o poţi bănui. Cu siguranţă că vom cădea în cine ştie ce capcană întinsă de tâlharii ăştia, dacă vom face prostia să ne împărţim în mai multe grupuri mici şi să ne împrăştiem încolo şi încoace. După mine, cel mai bun lucru ar fi să lăsăm caii în sat, cu o strajă, şi s-o pornim toţi în bărci. Chiar aşa şi făcură. Bărcile pe care le capturaseră erau mai bine de o sută. Unele erau dintre cele care se conduceau cu prăjini, altele dintre cele folosite cu vâsle. Întreaga flotă porni în direcţia cătunului pescăresc în care locuia Viaţă Scurtă. După vreo cinci şase li, răzbătu până la ei, dintr-un desiş, glasul răguşit al cuiva care cânta cât îl ţinea gura. Se opriră cu toţii din vâslit, să asculte. Vorbele cântecului se auzeau desluşit peste ape: Între trestii îmi duc viaţa, pescuind, Nu sădesc nici cânepă şi nici orez; I-oi ucide pe hainii dregători Până la unul. Pe-mpărat însă-l stimez. He Tao şi toţi ceilalţi rămaseră uluiţi. Apoi, în depărtare, apăru la vedere şi cântăreţul. Acesta, într-o luntre uşoară vâslea cu ajutorul unei lopeţi. Unul dintre oameni, recunoscându-l, spuse: — Păi, ăsta-i chiar Viaţă Scurtă! Viaţă Scurtă hohoti batjocoritor, strigându-le: — Hei, voi de colo, demnitari stricaţi până-n măduva oaselor, grozav de viteji mai sunteţi când daţi iama să-i asupriţi şi să-i nenorociţi pe cei de

297

rând. Cu mine ce-aveţi? Feriţi-vă din calea mea şi nu care cumva să trageţi tigrul de mustăţi! Inspectorul He făcu un semn poruncitor cu mâna şi arcaşii aflaţi în spatele lui, potriviră iute câte-o săgeată în arc, apoi traseră de coarda acestuia până ce îl făcură să arate ca o lună plină, şi abia atunci sloboziră săgeata. Viaţă Scurtă sări numaidecât cu vâslă cu tot în apă. Când soldaţii ajunseră lângă barca lui, nu mai era nici urmă de el, de parcă l-ar fi înghiţit apele. Porniră din nou, dar nu fură mai mult de două strâmtori pe care le străbătură, că răsună dintre trestii un fluierat ţiuitor. Bărcile urmăritorilor se răspândiră îndată pe toată întinderea apei. De unde de neunde, în faţa lor se ivi o bărcuţă cu doi oameni în ea, care venea spre ei. Cel care stătea la proră avea pe cap o pălărie neagră, de paie, şi era îmbrăcat într-o pelerină verde din fibre de cocos; în mână ţinea o lance semănând leit cu o pensulă. Începu a cânta cât îl ţinea gura: M-am născut în satul Stela de Piatră, Mi-a plăcut dintotdeauna să ucid. Capul lui He Tao şi-al adjunctului Le trimit ca daruri împăratului. Şi de data aceasta He Tao şi cei care-l însoţeau tresăriră înfricoşaţi. Se găsiră câţiva care îl recunoscură în cântăreţ pe Dracul Gol. Aflând cu cine avea de-a face He Tao ordonă: — Acţionaţi toţi laolaltă, nu vă precupeţiţi forţele. Înşfăcaţi-l pe tâlhar, nu-l lăsaţi să vă scape! — Netrebnici împuţiţi! le râse Dracul Gol în nas ocărându-i. Apoi arătă cu lancea într-o direcţie şi bărcuţa alunecă uşoară într-o strâmtoare. Oştenii dădură năvală spre ei, strigând şi urlând cât îi ţineau bojocii. Bărcuţa Dracului Gol şi a bărbatului care trăgea la vâslă parcă zburase peste ape. Din nou fluierară şi întoarseră bărcuţa într-o strâmtoare şi mai mică. Oştirea aceea întreagă aflată pe urmele ei rămase neputincioasă în faţa îngustimii firului de apă de acolo. — Opriţi! ordonă He Tao. Priponiţi bărcile la mal. Se urcă pe limba aceea de pământ şi privi jur-împrejurul său. Oriunde vedeai cu ochii nu erau decât terenuri mustind de apă şi trestii. Nu era nici urmă de potecă. Intrat la mare încurcătură, He Tao nu ştia ce hotărâre să ia. Neavând de ales, trimise în recunoaştere, în inima trestiişului, trei patrule 298

alcătuite din câte trei poliţişti, în trei luntre uşoare. Trecură două ceasuri, dar nici gând să se întoarcă cei plecaţi. — Capete seci, de nimic nu sunt în stare, răbufni inspectorul, clocotind de furie. Ordonă altor şase poliţişti să ia două bărci şi să se ducă după cei dintâi. Numai că nici aceştia nu se mai înapoiară. „Doar îi cunosc prea bine, îşi spuse nedumerit şi furios. Sunt isteţi şi pricepuţi în astfel de treburi! Să se fi prostit dintr-o dată în halul ăsta, încât să nu mai ştie ce-ar fi trebuit să facă? Cum de n-au trimis înapoi o barcă pentru a raporta cum stau lucrurile? Ca să nu mai spun că toată grămada asta de soldaţi pe care i-am luat cu mine sunt nişte netoţi. Curând se întunecă. Pe întinderea asta de ape, dacă stau pe loc, cu mâinile încrucişate, nu ajung la niciun rezultat. Ar fi mai bine să mă duc eu însumi să văd ce se întâmplă”. Se sui într-o barcă cu câţiva dintre poliţiştii săi cei mai vechi, bine înarmaţi. Barca fu pusă în mişcare de cinci-şase vâslaşi; He Tao stătea la proră, străpungând cu privirea întinderea aceea nesfârşită de trestii. Soarele cobora spre asfinţit. Abia după cinci sau şase li în susul pârâului, He Tao dădu cu ochii de un bărbat, cu o sapă în mână, venind de-a lungul unuia dintre cele două maluri. Inspectorul strigă la el: — Hei, omule! Cine eşti? Cum se numeşte locul ăsta? — Sunt un ţăran din sat. Ăsta-i pârâul Capul Retezat şi luntriţi de pomană pe el, că nu duce nicăieri, răspunse omul. — N-ai văzut cumva două bărci trecând pe aici? — Zici de alea care s-au luat după Viaţă Scurtă? — De unde ştii că-l urmăreau? — Păi, da, că acum se bat în crângul des de mai încolo. — Cât mai e până la el? — Ceva mai încolo. O să vedeţi singuri. Aflând ce dorise, He Tao le strigă oamenilor săi să tragă la ţărm şi să dea fuga la locul încăierării. Înarmaţi cu lăncii, primii doi poliţişti care urcară pe mal fură loviţi pe rând, din senin, de sapa aceluia care se dăduse drept ţăran; poliţiştii se prăvăliră unul după altul în apă. Amuţit de cele întâmplate sub ochii săi, He Tao se apucă să se caţere el însuşi pe mal, numai că, tocmai atunci, barca începu să se clatine zdravăn şi un bărbat, care ţâşni de sub apă, îl înhăţă pe He Tao de picioare şi-l aruncă în pârâu. Pe locul unde acesta căzu apele săriră înalt, apoi îl acoperiră cu un pleoscăit.

299

Înnebuniţi de groază, ceilalţi vrură să o rupă la fugă, dar cel pe care-l luaseră drept ţăran fu dintr-un salt lângă ei şi le zdrobi cu sapa ţestele, făcându-le să le zboare creierii. Cel care-l luase în seama sa pe He Tao îşi urmă treaba, trăgându-l pe acesta de picioare pe mal şi legându-l cu brâul lui. Îndrăzneţul nu era altul decât Dracul Gol, iar omul cu sapa era Jupiter. Amândoi începură să-l ocărască pe He Tao: — Tu eşti un nimic pe lângă noi, ăştia, care de când ne ştim de fraţii Ruan ne-a plăcut grozav să ucidem şi să pârjolim tot. Se pare că ţi-ai ieşit din minţi, de vreme ce ai venit să pui mâna pe noi, cu oastea ta de tontălăi. — N-am avut încotro, oameni buni. N-am făcut decât să mă supun ordinelor, altfel nici prin gând nu mi-ar fi trecut să iau urma unor viteji fără pereche ca voi. Fiţi-vă milă măcar de bătrâna mea mamă de optzeci de ani şi cruţaţi-mi viaţa. În afara mea nu mai are un suflet care să vadă de ea. — Hai să-l legăm zdravăn şi să-l băgăm în cabină. Fraţii aruncară leşurile în apă şi apoi scoaseră un fluierat. La semnal, vreo patru-cinci pescari ieşiră cu bărcile dintre trestii şi urcară pe vasul inspectorului. Dracul Gol şi Jupiter săriră fiecare în câte-o luntre uşoară. Să ne întoarcem la soldaţii şi la adjunctul rămaşi mai în urmă. Tot aşteptând şi aşteptând, îşi pierduseră răbdarea şi se apucaseră să bombăne: — Cum se poate ca un ofiţer de poliţie ca He Tao să nu ştie mai bine decât oricine cum se merge în recunoaştere şi cum se duce la bun sfârşit o misiune ca asta? Ar fi trebuit de mult să fie înapoi. Se făcuse între timp primul ceas din noapte şi stelele năpădiseră cerul. O răcoare binefăcătoare se lăsase peste oamenii din bărci. Apoi, dintr-odată, de unde de neunde, se stârni brusc un vânt ciudat suflând atât de aprig din spatele lor, încât rupse frânghiile care priponeau bărcile. Soldaţii îşi acoperiră feţele, urlând înfricoşaţi. Iată cum se petrecuse totul: Ca din senin se iscă un vânt grozav, dând aripi nisipului pretutindeni în văzduh şi chiar pietrelor greoaie, apa făcea vârtejuri mari, căutând să se-nalţe şi ea la cer. Se îmbulziseră stoluri dese şi întunecate de nori negri, dezlănţuind o ploaie în rafale care se năpustise, cotropind întreg pământul. Până şi lotuşii se înecau în ape, iar bolta tuciurie a cerului coborâse mai-mai s-o atingi cu mâna; pe întinderile apei triumfătoare apăreau doar spicurile înflorite ale suliţelor de trestii, pe când adevăratele steaguri albe ale oştirii erau într-un talmeş-balmeş peste-ntinderea lacului. Se auzea chiar şuieratul

300

copacilor de pe vârfurile vestitului Munte Kunlun86, şi chiar urletul regelui dragonilor din Marea Răsăritului87. Soldaţii nu ştiau pur şi simplu ce să facă şi tocmai atunci răsună din spatele lor un fluierat strident. Se uitară lung prin aerul acela îmbâcsit şi răsucit în vârtejuri de vânt, şi descoperiră că desişul de trestii de pe malul din faţa lor fusese cuprins de o vâlvătaie de foc mistuitoare. Atunci ţipară: — Gata. Pân-aici ne-a fost! Bărcile lor, mari şi mici, smucite, împinse şi aruncate încolo şi încoace de furia vântului năprasnic nu aveau cum să nu se izbească una de alta. Nu mai era mult şi văpaia hămesită avea să le ajungă. Şi ca primejdia să fie şi mai mare, apăru pe neaşteptate, gonind împins de vânt, un şir de luntre uşoare, legale două câte două, fiecare încărcată cu trestii uscate şi vreascuri arzând cu flăcări vii, strălucitoare, care împrăştiau scântei. Peste zece-douăsprezece bărci mari, atinse de scântei, luară dintr-o dată foc de la cea dintâi dintre luntrele purtătoare de ruguri în flăcări. Acestea din urmă erau împinse înainte, printre bărcile soldaţilor, de câţiva bărbaţi care înotau pe sub apă. Îngroziţi, soldaţii şi ofiţerii săriră pe mal, dar tocmai atunci, chiar acolo în trestiile de pe mal, izbucni un foc pârjolitor, lăsându-i pe nenorociţi fără nicio cale de scăpare. Pălălaia focului asmuţită de vânt devenea tot mai mare. Neavând de ales, soldaţi şi ofiţeri dădură buzna spre mlaştina ce se deschidea în faţa lor, afundându-se în ea. Din văpaia orbitoare care se întinsese peste ape îşi făcu apariţia o luntre uşoară cu doi oameni în ea: unul se afla la pupă şi vâslea; celălalt, un călugăr taoist care stătea la proră ţinând în mână o sabie scânteietoare, strigă: — O să muriţi până la unul! N-aveţi scăpare! Stăpâniţi de o groază cumplită, oamenii orbecăiau de-a valma prin nămol. Deodată, dintre trestiile de pe malul răsăritean ieşiră încă doi viteji urmaţi de patru-cinci pescari, toţi purtând săbii şi suliţe scăpărătoare, în timp ce dintre trestiile de pe malul apusean înaintă un alt grup, alcătuit şi el din patru-cinci pescari, conduşi de doi bărbaţi bravi. Cei patru viteji şi însoţitorii lor se aruncară asupra vrăjmaşilor nevolnici, încolţindu-i din toate părţile. Nu trecu mult şi mlaştina mustind de apă se înţesă de cadavrele ostaşilor şi ale ofiţerilor. 86

Munte real, cu un corespondent legendar, munte al nemuririi în stăpânirea Reginei Mame a Apusului. 87 După mitologia chineză, existau patru mări care încadrau, sau mărgineau, Pământul. Ele erau denumite după cele patru puncte cardinale unde s-ar fi aflat fiecare dintre ele. 301

Regele Ceresc şi Viaţă Scurtă fuseseră aceia care veniseră cu grupul lor dinspre malul răsăritean, iar Jupiter şi Dracul Gol, cu ai lor, sosiseră de pe malul apusean. Călugărul taoist din luntre era chiar Gongsun Sheng, Voinicul Victorios, şi la chemarea lui se stârnise vântul acela năprasnic. Şi, lucru aproape de necrezut, aceşti cinci eroi fără pereche, cu ajutorul a vreo doisprezece pescari, atrăseseră şi împotmoliseră între trestii o oaste întreagă, nimicind-o. Singurul care scăpase cu viaţă era He Tao, care, legat zdravăn, zăcea şi acum în cabina propriei sale bărci. Jupiter îl aduse pe mal, ca pe un balot, şi întinse spre el degetul arătător, strigându-i furios: — Fiară blestemată! Ai oprimat şi-ai vlăguit poporul din Jizhou! Îmi pusesem în gând să-ţi toc carnea şi oasele cu satârul, dar acum, dimpotrivă, vreau neapărat să faci cale întoarsă şi să-i spui chiar tu prefectului ăla stricat că nu-i o glumă cu cei trei fraţi Ruan, vitejii din satul Stela de Piatră, şi cu Regele Ceresc, căpetenia de la Malul Răsăritean! Aveţi grijă ţineţi-vă departe de noi, ca să nu vă aflaţi moartea în satul nostru, dacă e să v-o căutaţi peaici cu lumânarea. De are ochi, atunci să-i caşte bine-n cap, ca să priceapă că puţin ne pasă nouă de un prăpădit de prefect ca el. Şi-apoi fie el şi primministrul Cai, chiar el de-ar veni, în carne şi oase, să ne înhaţe, tot aia-l aşteaptă, adică vreo douăzeci-treizeci lovituri de jungher! Acum te lăsăm să pleci, dar nu care cumva să te întorci. Şi mai spune-i cioroiului ăla de mai mare al tău să stea potolit locului dacă vrea să rămână cu zile. Acestea fiind zise, Dracul Gol îl luă cu el pe He Tao, într-o luntre iute, şi-l duse în capul unei poteci, spunându-i: — Oamenii tăi au fost ucişi până la unul. Dacă te las pe tine să i te înfăţişezi neatins putreziciunii ăleia de prefect, atunci el o să-şi râdă de noi. De-aia zic că n-ar strica să-ţi scurtez urechile şi la urma urmei să ne alegem şi noi cu ceva. Sunt silit, după cum vezi, să te rog să-ţi laşi urechile la noi. Spunând aşa, Dracul Gol scoase la iveală un cuţit şi-i reteză urechile. Sângele ţâşni, slobod. Dracul Gol îşi şterse cuţitul, desfăcu brâul cu care-l legase zdravăn pe inspector şi îi spuse: — Acum ţine-o drept înainte şi ai să ieşi la drumul mare. Bucuros că se alesese numai cu atât şi că scăpase viu, inspectorul o luă la fugă pe drumul către Jizliou. În vreo şase sau şapte bărci, Regele Ceresc, Voinicul Victorios, cei trei fraţi Ruan şi peste zece pescari plecară din smârcurile satului Stela de Piatră, de-a dreptul spre Răspântia Familiei Li şi acolo se întâlniră cu Wu Yong, Înţeleptul şi cu Demonul cu Păr Roşcat, aşa cum se înţeleseseră. Înţeleptul se arătă nerăbdător să afle totul despre felul în care izbutiseră să-i 302

biruiască pe urmăritori, iar Regele Ceresc istorisi de-a fir a păr cele întâmplate, spre încântarea ascultătorilor săi, care nu fuseseră de faţă. Se îngrijiră cu toţii mai întâi de bărci, punându-le în bună rânduială. Şi apoi merseră laolaltă la cârciuma Rechinului Uscatului, căruia, de cum îl văzură, îi spuseră că vor să li se alăture vitejilor din fortăreaţa de pe Muntele Liang. Rechinul Uscatului le ură bun venit şi apoi ascultă bucuros întreaga lor poveste din gura Înţeleptului. La sfârşit, el îi salută respectuos pe fiecare în parte, îi pofti să se aşeze la masă şi îi porunci slujitorului să le aducă băutură. După aceea îşi luă arcul legat în piele şi potrivi o săgeată în el, pe care o slobozi spre golfuleţul dintre trestii de pe malul celălalt. De acolo ieşi pe dată o luntre uşoară la care vâslea unul dintre oamenii tâlharilor. Rechinul Uscatului aşternu iute o scrisoare de prezentare, spunând în ea câţi oameni doreau să li se alăture şi care erau numele lor; dădu scrisoarea omului din luntre, ordonându-i să o ducă mai-marilor din fortăreaţă. Numai apoi înjunghie o oaie şi pregăti ospăţul pentru oaspeţii săi. În dimineaţa următoare, Rechinul Uscatului porunci să fie adusă o barcă încăpătoare şi îi invită pe viteji să urce în ea. Aceasta porni urmată de bărcile cu care veniseră Regele Ceresc şi toţi ceilalţi, îndreptându-se spre Muntele Liang. Plutiră vreme îndelungată, până ce ajunseră în dreptul unei strâmtori, din care alunecă spre ei o barcă. În ea se aflau patru străji în mijlocul a şapte-opt vâslaşi. Santinelele îl recunoscură pe Rechinul Uscatului, îl salutară respectuos, după care barca lor se înapoie în ascunzătoare. Grupul debarcă în golful Nisipurile de Aur, şi începu să înainteze spre munte, în vreme ce rudele vitejilor şi pescarii rămaseră în aşteptare, pe lângă bărci. Mai multe zeci de bandiţi, coborâţi de pe munte, îi întâmpinară pe nou-veniţi şi îi conduseră spre poarta fortăreţei. Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe, şi alte căpetenii ieşiseră să-i salute. Regele Ceresc şi însoţitorii săi făcură plecăciuni adânci. Căpetenia fortăreţei le răspunse la fel de curtenitor. — Numele meu este Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe. Faima lui Chao Gai, Regele Ceresc, a ajuns de mult până la urechile mele. Mă bucur peste măsură că s-a ivit prilejul să veniţi în nevrednica noastră fortăreaţă. — Sunt un om nepriceput şi fără multă carte, răspunse Regele Ceresc, şi tot ce vreau este să-mi aflu o ascunzătoare, nădăjduind din adâncul sufletului să intru sub comanda voastră, nu mai mult decât ca simplu oştean. 303

— Nu trebuie să vorbiţi aşa. Vă rog să poftiţi în mica noastră fortăreaţă şi să vedem împreună ce şi cum, spuse Cărturarul în Straie Albe. După ce ajunseră în fortăreaţă, pătrunseră în Sala Frăţiei Adevărate şi Cărturarul în Straie Albe îşi rândui musafirii pe latura dreaptă a estradei, în timp ce pe latura stângă se înşiruiră el şi celelalte căpetenii. Schimbară între ei plecăciuni şi apoi se aşezară pe locurile cuvenite gazdelor şi oaspeţilor. La ordinul Cărturarului în Straie Albe, locotenenţii tineri aflaţi jos, lângă estradă, le făcură urări de bun venit musafirilor. Apoi, din încăperea aflată în faţa sălii, se porni o muzică plăcută. Tot căpetenia principală ordonă să se îngrijească de restul oamenilor, rude şi pescari, sosiţi împreună cu Regele Ceresc şi cu ceilalţi viteji. Aceştia fuseseră deja instalaţi într-un han aflat undeva mai jos de poartă. După ce fură înjunghiaţi şi tăiaţi doi boi, zece berbeci şi cinci porci, în fortăreaţă se aşternu un mare ospăţ, cu bucate şi băutură, pentru toţi după pofta inimii, cu muzică de darabane şi cornuri. În toiul petrecerii Regele Ceresc îşi spuse de la cap la coadă istoria sa şi a oamenilor săi. Cărturarul în Straie Albe îl ascultă tulburat, căzut adânc pe gânduri şi, în cuvintele puţine pe care le mai scoase, nu se obligă în niciun fel faţă de nou-veniţi. Spre seară, când sfârşiră cheful, căpeteniile îşi conduseră musafirii până la hanul aflat mai jos de intrarea în fortăreaţă, lăsându-i în seama slujitorilor lor. Regele Ceresc nu-şi putu reţine bucuria şi spuse: — Am făptuit crime grave, capitale. Unde altundeva ne-am fi putut găsi un refugiu mai bun? Numai datorită mărinimiei căpeteniei Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe, am scăpat dintr-o mare încurcătură. Trebuie să-i rămânem pe veci îndatoraţi. Wu Yong, Înţeleptul, râse zeflemitor, fapt pentru care, nedumerit, Regele Ceresc îl întrebă: — De ce te arăţi aşa de neîncrezător, învăţătorule? — Frate, este adevărat că eşti un viteaz între viteji, dar ai o fire mult prea cinstită, lămuri Înţeleptul. Nici măcar o clipă să nu crezi că această căpetenie ne va îngădui să stăm la ei. Pur şi simplu n-ai văzut ce zace în străfundurile acestui om. Te-ai mulţumit doar cu ce a vrut el să-ţi spună prin vorbele şi gesturile sale şi prin înfăţişarea pe care şi-a dat-o chipului său. — Nu-nţeleg nimic. Ce rău e în asta? întrebă Regele Ceresc. — Ei bine, la începutul ospăţului, el s-a arătat cum nu se poate mai prietenos. Dar după ce i-ai povestit cum le-aţi venit de hac vrăjmaşilor şi 304

toate celelalte peripeţii ale tale şi ale fraţilor Ruan, figura lui s-a schimbat dintr-o dată. Ţi-a răspuns, cum era şi firesc, curtenitor, dar în inima sa numai el ştie ce e. Dacă ar fi vrut neapărat să ne oprească în fortăreaţă, află de la mine că ar fi trebuit până acum să ne stabilească şi locurile cuvenite, printre oamenii săi. Du Qian, Atinge Cerul şi Song Wan, Paznicul Norilor, se potrivesc numai bine-amândoi, ca tuşea şi junghiul: sunt nişte mocofani. De unde până unde să ştie ei cum să se poarte cu un oaspe? Dar dacă e să vorbim despre Lin Chong, Cap de Leopard, fost instructor militar în Gărzile Imperiale, ei, aici e altă socoteală; el este cu adevărat un orăşan cu obrazul curat, şi se vede de la o poştă cât de cizelat şi fin este. Numai că, bietul de el, nu poate mişca un singur deget nici măcar pentru sine. Între căpetenii, e doar al patrulea. Am văzut prea bine cât de nemulţumit arăta, când Cărturarul în Straie Albe îţi vorbea. E limpede ca bună ziua că i-ar surâde să ne sară-n ajutor; dar, uite că deocamdată, el însuşi stă prost. Eu însă n-am să mă las, am să strecor vreo câteva vorbe acolo, ca să văd dacă nu pot să-i asmut unul împotriva celuilalt. — Ne lăsăm întru totul pe seama minţii tale ascuţite, zise Regele Ceresc. Şi cu aceasta, cei şapte oameni se duseră la culcare. A doua zi, de cum se treziră, li se anunţă vizita instructorului militar Cap de Leopard. Înţeleptul îi spuse Regelui Ceresc: —Iată-l venit la noi. A făcut aşa cum am prevăzut şi ne-am dorit-o! Cei şapte bărbaţi se grăbiră să iasă în întâmpinarea musafirului, pe care îl salutară şi îl poftiră în încăperea principală. Tot Înţeleptul fu acela care deschise vorba: — Ne cerem iertare pentru faptul că ieri am profilat mult prea mult de generozitatea dumneavoastră. — De fapt, eu sunt cel care se cade să se scuze, rosti Cap de Leopard. Am ţinut din tot sufletul să-mi arăt adâncul respect pe care îl am pentru dumneavoastră. Însă din nefericire poziţia în care mă aflu nu mi-a îngăduit s-o fac. Vă rog să mă iertaţi. — E adevărat că nu e cine ştie ce de noi, dar nici nu putem spune că suntem doar nişte butuci neînsufleţiţi. Ne bucură nespus bunele voastre simţăminte. Vă suntem din cale afară de îndatoraţi, răspunse plin de curtenie Înţeleptul. Regele Ceresc îl rugă pe Cap de Leopard să se aşeze pe locul de onoare, dar el nici nu vru să audă de aşa ceva. Îl împinse pe Regele Ceresc în

305

scaunul pe care acesta i-l oferise şi el luă loc în faţa lui. Înţeleptul şi ceilalţi se aşezară în şir într-o parte. — Am aflat de multă vreme despre renumele neasemuit al instructorului militar Cap de Leopard, rosti Regele Ceresc. N-am fi crezut că vom avea acest prilej fericit de a ne afla faţă în faţă. — Niciodată, cât am stat în Capitala Răsăriteană, nu am pierdut ocazia de a mă purta cu politeţea cuvenită faţă de prietenii mei, spuse oaspetele. Nu mai târziu decât ieri, m-am bucurat de cinstea de a vă cunoaşte. Însă, din nefericire, nu am fost în stare să mă port cum aş fi dorit. Iată de ce am venit acum, înadins, să dau glas părerilor mele de rău. — Vă mulţumim din toată inima, zise Regele Ceresc. — Într-o vreme nu prea îndepărtată, am auzit şi eu multe pe seama felului cavaleresc de a se purta al instructorului militar Cap de Leopard, adăugă Înţeleptul. Puteţi să ne spuneţi şi nouă cum de aţi ajuns la cuţite cu Gao Curtenitorul şi pentru ce v-a adus în starea de acum? Nu-i aşa că tot mâna lui a fost la mijloc în păţania cu hambarele militare din Cangzou care au ars până-n temelii? Dar cine-i omul care v-a prezentat căpeteniilor din fortăreaţa de pe muntele Liang? — Oh, e mult de povestit despre ticăloşiile canaliei de Gao Curtenitorul, cred că, de-atâtea grozăvii pe care le-am îndurat din partea lui, vi s-ar face părul măciucă. Şi uite că, în halul în care am fost adus, nici măcar nu mă pot răzbuna. Am fost primit printre tâlharii de pe munte datorită unui cuvânt bun pus pentru mine de Marele Mandarin Chai. — Nu cumva este vorba chiar de Chai Jin, vestit în lumea vitejilor sub numele de Micul Vârtej? întrebă Înţeleptul. — Da, el este, întări Cap de Leopard. — Mi-au ajuns la urechi tot felul de zvonuri despre firea lui dreaptă, omenoasă şi plină de generozitate, mai ales când el are de-a face cu bărbaţi bravi şi cutezători, se amestecă Regele Ceresc. Se spune despre el că este urmaş al familiei regale Zhou. Ce grozav trebuie să fie să cunoşti un astfel de om! — Marele Mandarin este renumit pe întreg pământul, rosti Înţeleptul. Instructore Cap de Leopard, nu-i aşa că el v-a recomandat căpeteniilor de aici, preţuindu-vă peste măsură măiestria remarcabilă în mânuirea armelor? Nu vorbesc câtuşi de puţin doar să mă aflu în treabă, zicând că Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe, ar trebi să vă lase vouă conducerea fortăreţei. De fapt, cred că aceasta este şi părerea celorlalţi.

306

— Învăţătorul mă socoate cu mult mai merituos decât sunt. Am fost adăpostit în casa Micului Vârtej pentru că am săvârşit o crimă. El a vrut din toată inima să rămân acolo. Însă eu osândit cum eram, am plecat tocmai pentru a nu-i pricinui vreun rău. Când am rămas printre ei nu mi-am dat seama că, de fapt, până aici îmi fusese! Puţin îmi pasă de rang, fie el oricât de mic, chestiunea este cum pot şi cât pot să-l rabd pe Cărturarul în Straie Albe. El nu este deloc un om de valoare, şi pe deasupra mai este şi plin de ipocrizie. — Se arată destul de prietenos, strecură iarăşi un gând de-al său Înţeleptul. De ce oare să fie atât de mic la suflet? — Intrarea voastră, a unor viteji mărinimoşi în rândurile noastre, ar aduce mult bine şi de o parte şi de alta, întocmai ca broderia unor flori pe brocart, ori precum ploaia căzută peste mlădiţele uscate. Numai că Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe, este tare invidios pe cei talentaţi şi capabili, de aceea îi e teamă că nişte viteji ca voi or să-l pună în umbră. Ieri seară, când Regele Ceresc i-a istorisit despre lupta pe care el şi oamenii săi au duso în smârcuri, l-am văzut cu ochii mei cât de neliniştit era. E limpede că n-o să vă îngăduie să rămâneţi aici. De altfel, lucrul acesta se poate înţelege şi din faptul că a ordonat să trageţi la acest han din afara fortăreţei. — De vreme ce gândiţi astfel, n-are niciun rost să aşteptăm să ne-o spună de la obraz. Mai bine căutăm adăpost în altă parte, hotărî Înţeleptul. — Am un gând al meu şi v-aş ruga să nu mi-o luaţi în nume de rău, îndrăzni Cap de Leopard să le vină-n ajutor. Tocmai pentru că mi-a fost frică să nu cumva să vă treacă prin cap să plecaţi, m-am înfăţişat atât de devreme la voi. Voiam neapărat sa discutăm şi să vă dau un sfat. Ce ziceţi dacă aţi rămâne să vedem cum se va purta astăzi Cărturarul în Straie Albe? Dacă se arată mai chibzuit decât ieri, atunci încercăm să vorbim cu el pe îndelete. În situaţia în care spune din capul locului ceva necuviincios, lăsaţi totul pe mine! — Suntem nevrednici de stima şi bunătatea pe care ni le arătaţi, zise Regele Ceresc. — La urma urmei, de ce vă puneţi rău cu fraţii voştri cei vechi, numai pentru noi, ăştia, care abia am picat la poarta fortăreţei? întrebă Înţeleptul. Dacă el vrea să ne primească; ne primeşte, dacă nu, pe-aici ne e drumul! — Nici gând, învăţătorule! strigă Lin, Cap de Leopard. Să nu uităm vorba veche: „Vicleanul rămâne tot viclean şi viteazul viteaz”. Mitocan spurcat ce e! La ce e bun unul ca el? Vitejilor cu inimă mare, bizuiţi-vă pe mine. Cap de Leopard se ridică şi-şi luă rămas bun, spunându-le: Pe curând! 307

Îl conduseră toţi până la poartă şi instructorul se înapoia în fortăreaţă, cu inima uşoară, căci: Dintotdeauna înţeleptul îl preţuieşte pe-nţelept. Că unde-i vorbă şi e râs, sunt ochii clari ca apa. Dar din păcate Cărturarul cel mic la suflet şi nedrept Ştie şi el ceva de seamă: să-şi sape singur groapa. La puţină vreme după aceea, sosi un om din fortăreaţă şi le spuse vitejilor: — Căpeteniile noastre vă invită astăzi să luaţi parte la un ospăţ în pavilionul dintre ape din partea de miazăzi a muntelui. — Spune-le că în curând vom fi cu toţii acolo, dădu răspunsul Regele Ceresc. După ce mesagerul se îndepărtă, i se adresă Înţeleptului: Cum vom face? — Frate, zise acesta zâmbind, nu-ţi face griji. După câte mi-am dat seama, Cap de Leopard e hotărât să o termine cu Cărturarul în Straie Albe. Am limba ascuţită şi dacă el va şovăi cât de puţin am să-l împung în aşa fel încât să treacă la luptă făţişă. Voi toţi să vă ascundeţi arme pe unde puteţi şi, când eu am să-mi mângâi barba, să-i săriţi în ajutor. Regele Ceresc şi ceilalţi încuviinţară bucuroşi. Cei şapte se îmbrăcară frumos, iar pe sub haine îşi aranjară cu multă grijă armele. O dată acestea terminate, însuşi Paznicul Norilor se înfiinţă, călare, la ei, ca să-i conducă. Pentru oaspeţi se pregătiseră şapte litiere în care ei se şi urcară. Întreg alaiul porni de-a dreptul spre pavilionul mărginit de ape, situat pe panta de miazăzi a muntelui. Cărturarul în Straie Albe, Atinge Cerul, Cap de Leopard şi Rechinul Uscatului îi întâmpinară înaintea pavilionului şi-i poftiră înăuntru. Urcară în pavilion şi gazdele ocupară locurile de pe latura stângă a mesei, iar oaspeţii pe cele de pe partea dreaptă. Iată cum arăta pavilionul dintre ape: Jur împrejurul lui apă învolburată, şi din toate cele patru părţi flori trândave peste balustrada purpurie. Din faţă adia un vânt plăcut înmiresmat, iar pe-ntinderea de apă verde încântau privirea zeci de mii de lotuşi. O adevărată desfătare pentru ochi era bogăţia de culori de jad şi deasupra bălţii legănau trufaşe lujere de nuferi. Dincolo de streaşina pictată se mişca umbra răcoroasă, învăluitoare-a sălciilor, pe când gingaşa suflare dinspre pini luneca peste ferestruici. Un stol de cocori sta în capul bălţii, iar pe-oglinda apei lunecau pescăruşii iuţi. În bazin era apă prea destulă să înoate-n ea, 308

pentru a se răci, prune şi dovleci. Nu-şi găseau astâmpăr tăriile arome din clondire, îmbătând tot locul şi-nfrumuseţându-l cu licori, în jad scurse-n cupe mari. Parcă îşi dăduseră tandră întâlnire pe terasă apele şi munţii; strălucita lună şi zefirul blând erau fără seamăn. Oaspeţi şi gazde nu mai conteneau cu golitul cupelor. După ce fură băute câteva rânduri de pahare şi se mâncară două feluri de bucate, Regele Ceresc îi spuse Cărturarului în Straie Albe că el şi însoţitorii săi ar dori să li se alăture. Căpetenia nu răspunse, şi aduse vorba despre altceva. Înţeleptul se uită la Cap de Leopard, care la rândul lui nu-l scăpa din priviri pe Cărturarul în Straie Albe. Băură până trecu de amiază. — Aduceţi acum! dădu ordin căpetenia. Trei bandiţi ieşiră şi se întoarseră numaidecât. În mâinile unuia dintre ei era un platou cu cinci lingouri de argint. Cărturarul în Straie Albe se ridică, luă cupa în mână şi rosti astfel către Regele Ceresc: — Ne face cinste prezenţa unor viteji fără seamăn. Din nefericire, fortăreaţa noastră se află într-un ţinut plin de mlaştini, ori asemenea loc nu e pe potriva voastră, nişte adevăraţi dragoni. Primiţi din partea noastră aceste câteva daruri umile şi vă rugăm să nu râdeţi de ele. Când vă veţi aşeza într-o fortăreaţă mare, eu însumi am să vă trimit oameni care să intre sub comanda voastră. — Până acum, ne era cunoscut că această mare fortăreaţă e bucuroasă să primească eroi de pretutindeni, răspunse Regele Ceresc, iată cum se face că am fost şi noi atraşi, întocmai ca albinele la miere. Dacă nu ne vreţi, o să plecăm. În ce priveşte argintul, noi nu-l luăm, chiar dacă ni-l dăruiţi cu atâta curtenie. Nu suntem bogaţi, dar bani cât ne trebuie de drum avem. Vă rog să vă luaţi înapoi darul strălucit. — Pentru ce respingeţi darul? Fiţi buni şi înţelegeţi că noi am fi nespus de fericiţi să vă avem printre noi, dar pricina adevărată este că ducem mare lipsă de grâne şi de case. Un astfel de loc neînsemnat ca al nostru nu e pe măsura vredniciei voastre… Înainte ca Wang Lun, Cărturarul în Straie Albe să-şi sfârşească vorbele, Cap de Leopard îl ţintui cu o privire înfricoşătoare, strigându-i: — Prima dată când am călcat aici te-ai străduit să mă îndepărtezi, zicându-mi că n-aveţi grâne şi case. De data aceasta îi îndrugi aceleaşi lucruri şi fratelui Chao, Regele Ceresc, şi alor săi. Ce ascunzi în dosul acestor cuvinte?

309

— Ţine-ţi firea, căpetenie, se amestecă Înţeleptul. Vina e a noastră, n-ar fi trebuit să venim aici. Uite cum v-am împins la harţă! Mai-marele peste voi nu ne goneşte, ci dimpotrivă, ne îngăduie să plecăm, şi chiar ne dă bani de drum. Vă rugăm să lăsaţi mânia deoparte. Noi ne ducem cu bine şi cu asta se va încheia totul. — Cărturarul în Straie Albe ucide cu fiecare zâmbet de-al său! nu se dădu bătut Cap de Leopard. E omul din a cărui gură curg vorbele curate ca roua, dar faptele lui sunt spurcate. Eu sunt acela care n-am să-i mai îngădui să o ţină tot aşa! — Bestie! îi strigă Cărturarul în Straie Albe. Cum de cutezi să-mi vorbeşti mie astfel? Ţi-ai pierdut orice urmă de respect faţă de mai-marii tăi? — Să-ţi spun eu ce eşti tu: un cărturar cu capul sec şi numai pe limbă cu un strop de-nvăţătură şi aia ramolită. De-asta n-ai izbutit să iei examenele mandarinale, îl batjocori Cap de Leopard. Ce merite ai tu ca să fii căpetenia acestei fortăreţe? — Ca să vezi ce-am făcut! Numai venirea noastră aici a stârnit această ceartă, îi spuse Înţeleptul lui Chao Gai, Regele Ceresc. Trebuie să facem rost de nişte bărci şi să plecăm numaidecât. Cei şapte oameni se ridicară, gata să iasă din pavilion. — Staţi măcar până la sfârşitul ospăţului, le ceru Cărturarul în Straie Albe. Înfuriat, Cap de Leopard trase o lovitură de picior în masă şi aceasta se prăbuşi pe o parte. Sări în picioare şi scoase la iveală de sub robă o sabie strălucitoare. Înţeleptul îşi mângâie barba. Regele Ceresc şi Demonul cu Păr Roşcat se duseră iute spre Cărturarul în Straie Albe, pasămite să-l oprească de la vreo faptă necugetată şi chiar spuseră: — Nu se cade să vă înfruntaţi! Înţeleptul se prefăcu şi el că-l potoleşte pe Cap de Leopard, sfătuindu-l: — Vă rog, nu fiţi nesăbuit. Voinicul Victorios ţipă către amândouă părţile: — Nu vă distrugeţi prietenia şi buna înţelegere din pricina noastră! Jupiter îşi trecu braţele în jurul trupului lui Atinge Cerul, în vreme ce Viaţă Scurtă îl cuprinse zdravăn pe Paznicul Norilor, iar Dracul Gol făcu la fel ca cei dinaintea sa, cu Rechinul Uscatului. Ceilalţi care se aflau acolo, de faţă, îi urmăreau ca prostiţi. Cap de Leopard nu înceta să-l ocărască pe Cărturarul în Straie Albe:

310

— Nu eşti altceva decât un cărturar de ţară! N-ai fi fost niciodată aici, dacă n-ar fi fost la mijloc Atinge Cerul. Marele Mandarin Chai te-a sprijinit, ţi-a dat bani, îţi e prieten, dar când m-a trimis la tine ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri ca să mă îndepărtezi! Acum au venit aceşti viteji fără seamăn şi cu ei te porţi la fel, poftindu-i cu vorbe mieroase să plece din fortăreaţa de pe munte. Nu cumva Muntele Liang e al tău? Eşti şi hoţ şi un mare invidios pe cei pricepuţi! La ce bun face umbră pământului un om ca tine? Îţi lipseşte cu desăvârşire orice însuşire mai deosebită. Dacă n-ai niciun merit, de ce să fii tu căpetenia acestei fortăreţe? Atinge Cerul, Paznicul Norilor şi Rechinul Uscatului dădură să se smulgă din braţele care-i încleştaseră, pentru a-i sări în ajutor Cărturarului în Straie Albe, dar nu izbutiră să facă nicio mişcare. Căpetenia cea mare se întoarse pe călcâie să plece de acolo, numai că Regele Ceresc şi Demonul cu Păr Roşcat i se postară în faţă. Abia acum Cărturarul în Straie Albe îşi dădu seama de primejdia care îl păştea. — Unde-mi sunt însoţitorii de pază? strigă. Cei care obişnuiau să se ţină nedezlipiţi de lângă el vrură să alerge să-l salveze, dar, de data aceasta şi lor le îngheţă sângele în vine la vederea înfăţişării fioroase a lui Cap de Leopard şi a purtării lui sălbatice. Acesta puse mâna pe căpetenia tâlharilor, mai revărsă un şuvoi de ocări asupra lui, apoi îl lovi cu sabia drept în inimă. Cărturarul în Straie Albe se prăvăli la pământ. Bietul Cărturar fusese căpetenie mare şi acum murise de mâna lui Cap de Leopard. Cât adevăr zace în vorba veche: „Cu cât ai putere mai mare, cu atât eşti mai fericit: însă când te paşte năpasta, şi aceasta este neasemuit de adâncă!” Regele Ceresc şi oamenii lui scoaseră armele. Cap de Leopard îi reteză capul căpeteniei şi-l ridică în sus, ca pe un trofeu. Îngroziţi, Atinge Cerul, Paznicul Norilor şi Rechinul Uscatului căzură în genunchi, cerşind: — Lăsaţi-ne să vă slujim întocmai ca nişte bieţi grăjdari care vă întind biciuşca şi vă ţin scara de la şa. Regele Ceresc se grăbi să-i ajute să se ridice în picioare, Înţeleptul trase jilţul căpeteniei celei mari din balta de sânge şi-l împinse pe Cap de Leopard să se aşeze în el. Apoi strigă: — De acum înainte instructorul militar Cap de Leopard este căpetenia căpeteniilor de pe Muntele Liang. — Nicidecum, Învăţătorule, se împotrivi Cap de Leopard. L-am ucis pe nemernic numai dintr-un simţământ de loialitate faţă de voi, viteji cu suflete mari! N-am căutat un rang mai înalt pentru mine însumi. M-ar râde întreaga frăţie a cavalerilor dreptăţii, dacă aş primi astăzi locul acesta. Mai 311

degrabă aş muri, decât aş face-o. Însă am o altă propunere. Oare îmi veţi da ascultare? — Dă-i drumul, îl îndemnară ceilalţi. Cine ar cuteza să se împotrivească? Să auzim! Cap de Leopard n-a spus multe. Dar urmarea a fost că în Sala Frăţiei Adevărate s-au adunat cele treizeci şi şase de spirite cereşti, iar înaintea Pavilionului Tăierii Aurului s-au strâns şaptezeci şi doi de viteji între viteji. Într-adevăr: bărbatul care îndeplinea voinţa cerului, cavalerul loial şi generos, cât de curând avea să sosească. La urma urmei, dacă vreţi să ştiţi ce le-a spus Cap de Leopard, citiţi capitolul următor.

312

CAPITOLUL XX CAVALERII DREPTĂŢII DIN SMÂRCURILE MUNTELUI LIANG ÎŞI ARATĂ RESPECTUL PENTRU REGELE CERESC; DEMONUL CU PĂR ROŞCAT PLEACĂ DIN YUNCHENG PE O NOAPTE CU LUNĂ Vitejii fără seamăn sunt în Sala Frăţiei, Steaua Polară-şi revarsă razele pe pământ. Mârşavul Cărturar şi-a luat pe drept pedeapsa. Stăpân va fi pe munte doar Regele Ceresc ne-nfrânt. Sufletul ce-i pribeag lunecă lin pe norii reci. Zadarnic apa susură tăindu-şi calea-n noapte. Cap de Leopard a-nvins pentru frăţie dreaptă; Să fie oprit tăişul vântului oare se poate? Se spune că după ce l-a omorât pe Cărturarul în Straie Albe, Cap de Leopard îşi întoarse sabia cu vârful ascuţit spre cei de faţă şi rosti: — Am făcut parte din Garda Imperială şi am ajuns aici deoarece am fost surghiunit. Astăzi, însă, sunt mândru că pot sta alături de aceşti viteji între viteji. L-am înfruntat şi l-am ucis pe Cărturarul în Straie Albe, nemairăbdându-l pentru inima lui meschină şi pentru invidia şi ura pe care le nutrea împotriva celor cu adevărat bravi, de care căuta întotdeauna să scape; eu n-am săvârşit această faptă împins de dorinţa de a-i lua locul. Nu cred c-aş fi în stare, cu mintea şi curajul pe care le am, să ţin piept oştirilor împărăteşti şi să-i înlătur pe mandarinii răi şi sălbatici. Regele Ceresc e drept şi mărinimos, viteaz şi înţelept. E vestit pretutindeni şi cine-i acela care nu se prosternează înaintea sa? În numele dreptăţii cavalereşti îl proclam căpetenia fortăreţei. Ce părere aveţi, vă învoiţi? — Ai dreptate, căpitane! strigară mai mulţi. — Nu se cade! răspunse Regele Ceresc. Din vechime se spune că ostaşul, oricât de puternic, nu trebuie să-şi întreacă superiorul. Oi fi eu voinic, nu zic nu. Dar abia am sosit de departe şi nu îndrăznesc să preiau conducerea fortăreţei. Cap de Leopard întinse mâinile spre el şi îl împinse uşor în scaunul din mijloc, al marii căpetenii.

313

— Acum lucrul este împlinit. Te rog să nu te mai împotriveşti, frate mai mare, îi zise el. Apoi strigă spre tâlhari: Cine nu se supune, va împărtăşi soarta Cărturarului! Apoi, când Regele Ceresc dădu de câteva ori să se ridice din scaun, el îl împinse la loc. În cele din urmă le ordonă celorlalţi: Poftiţi în mijlocul pavilionului, să vă salutaţi noua căpetenie! Apoi, ordonă să fie scos leşul Cărturarului şi să se pregătească un mare ospăţ în fortăreaţă, la care să ia parte toate căpeteniile de la cele mari până la cele mai mici; trimise aşadar mesageri atât pe versantul din faţă, cât şi pe cel din spatele muntelui, să nu scape neînştiinţat nici unul dintre oameni. Cap de Leopard şi alţi viteji îl rugară pe Regele Ceresc să urce în litieră, iar ei încălecară şi porniră în urma lui spre fortăreaţă. O dată ajunşi în faţa Sălii Frăţiei Adevărate, descălecară şi intrară cu toţii. Regele Ceresc fu instalat în jilţul cuvenit primului rang, jilţ care se afla încadrat de celelalte. În chiar mijlocul încăperii într-un vas de cult, ardea santal. Cap de Leopard păşi înainte. — Umilul de mine nu sunt decât un bărbat necioplit, care ştie doar câte ceva despre meşteşugul armelor, învăţătură, n-am şi nici talent, iar pe deasupra îmi lipsesc înţelepciunea şi priceperea în luptă. Astăzi este o fericire cerească pentru noi că viteji generoşi ca voi ni s-au alăturat. Marea dreptate ne apare acum în deplina ei limpezime, aşa că n-o să mai acţionăm la întâmplare, cum am făcut-o mai înainte. Înţeleptul este şi el cu noi, şi-l vom ruga să ne fie sfetnic în problemele militare, să ţină în mână soldaţii şi să numească ofiţerii, după cum va crede de cuviinţă. Lui i se cuvine locul al doilea. — Sunt numai un învăţător de ţară şi nu găsesc în mine nici ştiinţa şi nici priceperea de a mă descurca în treburile lumii acesteia. Şi cu toate că am citit Arta militară88 a lui Sun Wu, n-am dovedit că aş avea talent nici măcar cât o jumătate de bob. Cum aş îndrăzni să primesc o cinste de care nu sunt vrednic? — Lucrul este împlinit, nu se cade atâta modestie, stărui Cap de Leopard. Înţeleptul se văzu nevoit să se aşeze în jilţul al doilea. — Venerabile Gongsun, Voinicul Victorios, ocupă, te rog, locul al treilea, ceru Cap de Leopard.

88

Sun Wu, ofiţer şi apoi general în regatul Wu, în timpul perioadei istorice numită de istorici a fi „Primăvară-toamnă” (722-481 î.e.n.). Tratatul său Arta militară, Ding fa, este cel mai vechi tratat militar din China. 314

— Dar nu se poate! se amestecă Regele Ceresc. Dacă îi pui mereu pe alţii înaintea ta, n-am să am încotro, şi eu, unul, am să mă retrag. — Greşeşti, frate mai mare! se apără Cap de Leopard. Voinicul Victorios este vestit în lumea cavalerilor dreptăţii. El ştie ca nimeni altul să comande oştenii; nici spiritele şi nici demonii nu-i pot ghici gândurile şi niciunul dintre noi nu deţine arta lui de a chema în ajutor vântul şi ploaia. Cine altul e pe măsura lui? — E adevărat că ştiu puţină magie, dar n-am niciun fel de ştiinţă pentru a-i fi de un cât de mic folos lumii acesteia. Cum aş cuteza să primesc să fiu căpetenie? Te rog pe tine, instructore, să iei acest loc, care ţi se cuvine, spuse Voinicul Victorios. — E cineva dintre noi care nu-ţi cunoaşte iscusinţa şi măiestria? E o vorbă veche care are în ea mult adevăr: „Un vas-trepied are trei picioare şi niciunul dintre ele nu-i poate lipsi”. Nu ai cum să refuzi. Voinicul Victorios se aşeză pe locul al treilea. Când Cap de Leopard vroi să lase iarăşi locul următor altuia, cei trei se împotriviră cu dârzenie. — Te-am ascultat când ne-ai vorbit despre cele trei picioare ale trepiedului şi n-am îndrăznit să-ţi răstălmăcim argumentele, rostiră ei întrun glas. Dar dacă o ţii tot aşa, dându-le altora toate locurile, noi ne retragem. Se duseră toţi trei la el şi-l aşezară pe jilţul al patrulea. Apoi, Demonul cu Păr Roşcat se aşeză în jilţul al cincilea, pe celelalte ocupându-le fraţii Ruan, astfel: Jupiter pe al şaselea, Viaţă Scurtă pe-al şaptelea şi Dracul Gol pe al optulea; abia atunci Atinge Cerul se aşeză pe locul al nouălea, Paznicul Norilor pe cel de-al zecelea, iar Rechinul pe cel de-al unsprezecelea. De acum încolo, aceşti unsprezece voinici stabiliţi astfel aveau să stăpânească fortăreaţa de pe Muntele Liang. Cei vreo şapte-opt sute de oameni câţi erau pe munte veniră chiar atunci să le facă plecăciunile cuvenite şi apoi se aşezară de o parte şi de alta a lor pe două şiruri. — Iată-vă cu toţii aici, cuvântă Regele Ceresc. Astăzi, instructorul militar Lin, Cap de Leopard, m-a făcut căpetenia fortăreţei. Wu Yong, Înţeleptul, este sfetnicul militar, iar Gongsun Sheng, Voinicul Victorios, deţine în mâinile sale întreaga putere militară. Cap de Leopard şi ceilalţi sunt căpetenii ale fortăreţei. În ce vă priveşte, vă păstraţi pe mai departe vechile însărcinări. Îngrijiţi-vă de îndatoririle voastre de zi cu zi de pe munte. Fiţi cu ochii în patru să nu vă scape nimic şi să nu se întâmple cine

315

ştie ce necaz. Să ne străduim să fim o singură inimă şi un singur gând, şi să ne legăm cu toţii pentru marea dreptate.89 Porunci să fie adusă comoara de aur şi de giuvaiere pe care o prădaseră, dar şi aurul, argintul şi alte odoare de preţ luate de el din conacul său; pe toate acestea le împărţi pe loc căpeteniilor mai mici şi fiecăruia dintre haiducii de rând. Tăiară boi şi cai în semn de sacrificiu închinat pământului şi cerului, cât şi pentru a cinsti noua ordine şi noul legământ. Căpeteniile ospătară până la jumătatea nopţii, când se duseră cu toţii să se odihnească. A doua zi benchetuiră din nou. Petrecură astfel câteva zile în şir. Apoi Regele Ceresc, Înţeleptul şi celelalte căpetenii puseră să se dreagă hambarele şi fortificaţiile, să se bată arme noi – lănci, halebarde, arcuri şi săgeţi, să se meşterească armuri şi coifuri pe care să le folosească în situaţia unui atac din partea unei oştiri mandarinale. Pregătiră şi bărci mari şi mici, instruiră soldaţii şi barcagiii, fireşte şi acestea în vederea aceluiaşi ţel. Despre aceasta nu vom vorbi mai mult. Frăţia celor unsprezece căpitani era adevărată ca între oameni de bună credinţă, şi, cu timpul, ei deveniră tot mai apropiaţi, întocmai cum e carnea lipită pe os. Aceste versuri stau mărturie: Prietenia haiducilor întrece în tărie aurul, De e să bată inimile la un fel, e lovitura-adâncă. Vitejii cavaleri ai dreptăţii din fortăreaţa dintre smârcuri Sunt gata, prin sabie şi foc, să-şi treacă voinţa lor de stâncă. Văzând de câtă mărinimie dădea dovadă Chao Gai, Regele Ceresc, faţă de oamenii din fortăreaţă şi cât era el de drept şi de grijuliu cu bătrânii şi cu copiii de acolo, Cap de Leopard îşi aminti dintr-o dată de soţia sa pe care o lăsase în Capitala Răsăriteană. Oare se mai afla în viaţă? În cele din urmă îi dezvălui Regelui Ceresc gândurile care nu-i mai dădeau tihnă. — Umilul de mine aş fi vrut s-o aduc aici de cum mi-am găsit adăpost pe munte, dar când mi-am dat seama cât de şovăielnic şi de nesuportat era Cărturarul, am renunţat. Mă tot întreb ce s-o fi ales de ea, dacă e vie sau moartă. 89

Autorii îi numesc pe eroii romanului bandiţi sau tâlhari, dar şi cavaleri ai dreptăţii şi haohan, haiduci. Având în vedere că schimbarea conducerii fortăreţei marchează începutul luptei conştiente şi organizate a acestora în înfruntarea deschisă cu mandarinii, vom folosi de-acum înainte, cu predilecţie, apelativul haiduc. 316

— Frate bun, dacă soţia îţi este în capitală, de ce n-ai chema-o acum aici? Scrie-i repede o carte şi vom pune pe cineva să zorească zi şi noapte, la drum, ca să ţi-o aducă. Sper să iasă totul bine, şi astfel să-ţi alini focul inimii. Cap de Leopard întocmi chiar atunci scrisoarea şi trimise la drum doi haiduci pe care îi avea pe lângă el. După nici două luni, aceştia se înapoiară. — Ne-am dus de-a dreptul în preajma palatului comandantului Gao Curtenitorul, spuseră ei, şi am dat de casa socrului vostru, instructorul militar Zhang. Aşa am aflat că Gao Curtenitorul a tot silit-o pe soţia dumneavoastră să se mărite cu fiul lui, iar ea, ca să scape de ocară acum vreo jumătate de an şi-a pus capăt zilelor, spânzurându-se. De supărare mare, cu vreo jumătate de lună în urmă, instructorul Zhang a căzut la pat şi-a murit. A rămas numai slujnica Brocart, care şi-a găsit bărbat şi trăiesc amândoi în casa voastră. Acesta este adevărul curat, căpitane. Auzindu-i, Cap de Leopard simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. Apoi, cu vremea, şi-a înăbuşit în suflet dorul pentru casă şi cei dragi. Nimic altceva nu s-a mai întâmplat în fortăreaţă, în afara instruirii zilnice, serioase, în vederea respingerii atacului din partea armatei mandarinilor. Pe neaşteptate, într-o zi, pe când căpeteniile erau întrunite în Sala Frăţiei Adevărate, un om dădu buzna acolo şi raportă: — Trupele prefecturii Jizhou, ca la vreo mie de oameni, vin în vreo treipatru sute de bărci, mari şi mici. S-au oprit deocamdată în apele de lângă satul Stela de Piatră. — Frate mai mare, grăi Înţeleptul către Regele Ceresc, am un plan. Din timpuri străvechi se spune: „Când vin apele, le zăgăzuieşti cu pământ, iar de sosirea vrăjmaşilor se ocupă generalii”. Pentru ostaşi, nu este nimic nefiresc. Îi chemă îndată la el pe cei trei fraţi Ruan şi le spuse ce au de făcut; apoi îi strigă pe Cap de Leopard şi pe Demonul cu Păr Roşcat şi le dădu şi lor nişte instrucţiuni. La fel făcu şi cu Atinge Cerul şi cu Paznicul Norilor. După cum spune şi zicala: Ai dat cândva trei mii de bătălii, în meritele vechi azi te menţii. Într-adevăr, însuşi comandantul trupelor prefecturale, Huang An şi şeful poliţiei plecaseră, cu peste o mie de oameni spre fortăreaţă. Rechiziţionaseră toate ambarcaţiunile din zonă şi ajunşi în satul Stela de Piatră porniseră să înainteze împărţiţi în două linii de atac.

317

Huang An îşi aranjase oamenii şi caii în bărci, şi cu steagurile fluturând, se îndreptau răcnind spre Ţărmul Nisipul de Aur. Pe când se apropiau, răzbătură până la ei, peste apă, sunete prelungi şi jalnice. — Ăsta nu-i cântec de corn? întrebă Huang An. Dădu ordin de oprire; cercetă în depărtare şi văzu ivindu-se de după trestii trei lotci, care veneau spre ei. În fiecare se aflau câte cinci oameni, patru la vâsle şi câte unul la capul luntrei. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, cu un turban roşu pe cap, făcut dintr-o basma, şi cu o tunică din mătase roşie; în mâini ţineau câte o suliţă prevăzută cu ghimpi. — Cei trei de la capetele lotcilor sunt fraţii Ruan, îi raportă comandantului unul dintre soldaţi, arătând spre bărcile ce veneau spre ei. — Cu toată viteza înainte! ordonă Huang An. Prindeţi-i! Dintr-o parte şi alta, ambarcaţiunile ţâşniră înainte, în strigătele războinice ale soldaţilor. Se auziră trei fluierături ascuţite dinspre lotcile care se întoarseră cât ai clipi, gonind de parcă ar fi avut aripi. Huang An îşi agită lancea. — Cine-i ucide pe bandiţi va fi răsplătit din plin! urlă. Lotcile pluteau undeva departe în faţa lor. De pe bărcile mandarinale fură slobozite spre ele săgeţi. Fraţii Ruan intrară în cabine şi ieşiră de acolo acoperiţi cu câte o blană cenuşie de vulpe, ferindu-şi astfel trupurile de ploaia de săgeţi. Bărcile stăpânirii înteţiră urmărirea. După doi-trei li făcuţi pe un braţ de apă care se tot îngusta, Huang An fu ajuns din spate de o barcă uşoară, din care cineva îi strigă: — Opriţi! Bandiţii ne-au ucis toţi soldaţii din linia cealaltă, i-au aruncat în apă şi ne-au capturat bărcile. — Cum s-a întâmplat una ca asta? întrebă comandantul, furios. — Pe când înaintam liniştiţi, am zărit în fata noastră două bărci, fiecare cu câte cinci oameni la bord. Ne-am luat după ele cu toată iuţimea de caream fost în stare, însă după vreo patru li, ne-au aţinut calea şapte sau opt bărci uşoare, care au apărut pe neaşteptate din canalele învecinate. Săgeţile trase de oamenii lor s-au năpustit asupra noastră precum stolurile de lăcuste în zbor. Am întors bărcile. Pe un mal şi pe celălalt însă, erau câte douăzeci-treizeci de bărbaţi care ţineau întinsă peste apă o frânghie groasă, împletită din fâşii de bambus. Când ne-am apropiat de ea, ne-au întâmpinat cu o ploaie năprasnică de sticle cu var încins şi de pietre. N-am avut încotro şi a trebuit să ne lăsăm bărcile şi să ne aruncăm în apă ca să ne aflăm scăparea. Am izbutit doar câţiva să fugim până în locul unde ne priponisem caii, dar acolo am descoperit că nu mai era nici urmă de ei: ne fuseseră 318

furaţi şi duşi cine ştie unde de către tâlhari. Mai mult decât atât, străjile noastre zăceau moarte în apă. Am avut norocul să dăm peste barca asta într-un păpuriş şi am venit într-un suflet să vă raportăm, comandante. Huang An ascultă în tăcere, negru de supărare. Flutură steagul alb, ordonând astfel tuturor ambarcaţiunilor să înceteze urmărirea şi să se retragă. Dar tocmai când vasele făceau manevra de întoarcere, se iviră venind din spate, spre ei, cele trei bărci, însoţite de alte zece, toate cu câte cinci oameni la bord, cu câte un steag roşu fluturând în vânt. Într-un vacarm de fluierături ţiuitoare, înaintau de parcă zburau pe faţa apei. Huang An abia reuşi să-şi aşeze vasele în formaţie de luptă, că de după trestiiş răbufniră bubuituri de tun. Abia atunci îşi dădu seama că era încercuit. Uluit şi descumpănit, se simţi cuprins de panică. De pe una din bărcile care se apropiau cu iuţime de ei, se auzi strigat: — Huang An! Eşti liber să pleci, dar lăsa-ţi capul aici! Comandantul le ordonă oamenilor să vâslească din răsputeri, ca să treacă dincolo de stufăriş, dar de pe bărcile uşoare, aflate pe cele două guri de vărsare de o parte şi de alta a canalului, prinseră să se reverse asupra lor puhoaie de săgeţi. Deznădăjduit, comandantul căută să se strecoare prin pădurea aceea deasă şi necruţătoare de săgeţi; sări într-o luntre iute şi atunci îşi văzu soldaţii cum se aruncau unul după altul în apă; o parte se scufundaseră cu ambarcaţiuni cu tot. În clipa în care vru să dispară cu luntrea, dintr-o barcă ascunsă între trestii se ridică în picioare Demonul cu Păr Roşcat; întinse o cange, prinse luntrea, apoi, dintr-un salt, ajunse lângă Huang An. — Nu mişca! strigă el, apucându-l de brâu. Soldaţii care se aruncaseră în apă vrând să scape, fură ucişi pe loc cu săgeţi; cei care nu îndrăzniseră să sară în apă fură prinşi de vii. Demonul cu Păr Roşcat îl duse pe Huang An la mal. De departe, dinspre munte, Regele Ceresc şi Voinicul Victorios veneau călări, cu paloşele în mâini, în fruntea a cincizeci-şaizeci de viteji. Fuseseră făcuţi prizonieri o sută sau două sute de soldaţi. Mulţimea de bărci capturate fu luată şi pusă la adăpost în valea din partea de miazăzi a muntelui. Când treaba fu încheiată, căpeteniile haiducilor, mari şi mici, porniră spre fortăreaţă. Acolo, Regele Ceresc descălecă, intră în Sala Frăţiei Adevărate şi se aşeză pe jilţul său. Căpitanii îşi scoaseră armurile, îşi lăsară deoparte armele şi se aşezară în jurul lui. Pe Huang An îl legaseră de stâlpul hărăzit generalilor prizonieri. Mari sau mici, toţi haiducii fură răsplătiţi cu aur, argint, satin sau mătase. 319

Apoi trecură să socotească prăzile de luptă. Puseseră mâna pe mai bine de şase sute de cai buni şi meritul capturării acestora îi revenea lui Cap de Leopard; victoria bătăliei din canalul răsăritean se datora căpitanilor Viaţă Scurtă şi Paznicul Norilor, iar cea de pe canalul apusean celor trei fraţi Ruan; în sfârşit, meritul capturării comandantului Huang An îi aparţinea Demonului cu Păr Roşcat. Căpeteniile erau mulţumite şi bucuroase. Puseră să se jertfească boi şi cai şi în întreaga fortăreaţă se porni un adevărat ospăţ. Băură alcool galben, preparat chiar de ei, se înfruptară din rădăcini de lotus din lacul de la poalele muntelui, din fructe de sezon, proaspete, din livezile de pe partea de miazănoapte a muntelui, Se aflau pe mese: piersici, caise, merişoare, prune loquat90, curmale, shizi91, castane şi, desigur, peşte, carne de porc, de gâscă şi de găină. Căpeteniile îşi făcură urări. Pentru noii sosiţi în fortăreaţă, victoria aceasta însemna o înfăptuire de seamă! Aceste versuri stau mărturie: Braţul eroilor nu-i oarecare, Huang An e-acum la mare strâmtoare. Nici tu bărci şi nici oameni, nici cai Toţi pierduţi şi-n pământ, vai şi vai! În toiul petrecerii, un haiduc intră şi raportă: — La poalele muntelui se află un trimis al căpitanului Zhu Gui, Rechinul Uscatului. Regele Ceresc porunci să fie adus; când acesta se înfăţişă îl întrebă: — Ce s-a-ntâmplat? — Căpitanul a aflat că un grup de vreo zece negustori va trece pe aici, la căderea nopţii, şi anume pe drumul cel mare, şi mi-a dat sarcină să vă înştiinţez, să-i trimiteţi degrabă oameni. —A căzut cum nu se poate mai bine: tocmai când banii şi mătăsurile sau împuţinat. Cine va pleca în fruntea lor? — Mergem noi! se oferiră fraţii Ruan. — Fiţi cu grijă, fraţi buni, mergeţi degrabă şi înapoiaţi-vă cât de curând, le ceru el. O să-l pun pe Demonul cu Păr Roşcat să vă întâmpine.

90

Fructe de prun pitic, galbene, acrişoare. Fructe de formă sferică turtită sus şi jos, sunt de mărimea unor portocale, au înveliş ceva mai gros decât pieliţa roşiilor, portocaliu închis, şi un miez moale şi dulce, asemănător miezului de dovleac. 320 91

Cei trei fraţi ieşiră din sală, îşi schimbară veşmintele, îşi prinseră câte o spadă la brâu şi îşi luară halebardele, furcile de luptă şi suliţele cu ţepuşe. Adunară o sută şi ceva de oameni, reveniră în Sala Frăţiei Adevărate pentru a-şi lua rămas bun, apoi coborâră muntele. La Ţărmul Nisipurilor de Aur urcară în bărci şi trecură apa, ţinând-o apoi pe mal până la crâşma căpeteniei Rechinul Uscatului. De teamă că fraţii Ruan n-au să facă faţă singuri, Regele Ceresc îi ceru Demonului cu Păr Roşcat să strângă şi el o sută de oameni, să coboare cu ei muntele şi să caute să le stea pe aproape celor dintâi. — Luaţi-le numai lucrurile de preţ, nu şi vieţile, îi povăţui el. Cum până la cel de-al treilea geng din noapte, în fortăreaţă nu se primise nicio veste de la cei plecaţi. Regele Ceresc îi trimise şi pe Atinge Cerul şi pe Paznicul Norilor să vadă despre ce era vorba. El bău cu Înţeleptul, Voinicul Victorios şi Cap de Leopard, până în zori. Abia atunci i se raportă biruinţa oamenilor lui. — Căpitanii Ruan au pus mâna pe douăzeci şi ceva de care cu aur, argint şi alte bunuri, iar pe deasupra şi pe patruzeci-cincizeci de catâri şi măgari. — N-aţi omorât pe nimeni? întrebă Regele Ceresc. — Când ne-au văzut venind atât de mulţi şi înarmaţi, negustorii şi-au lăsat carele, animalele şi bagajele în plata cerului şi au fugit, care-încotro, să scape cu viaţă. Aşa că nu ne-am atins de niciunul. Faptul acesta îl bucură pe Regele Ceresc mai mult decât orice. — Începând de acum înainte, nu vom mai vătăma pe nimeni, hotărî el. Îl dărui pe cel care le adusese vestea cea bună cu un lingou de argint. Apoi porunci să se pregătească băutură şi fructe, şi acestea să fie cărate pe munte în jos, până pe Ţărmul Nisipurilor de Aur, unde urmau să fie întâmpinaţi învingătorii. Cele patru căpetenii coborâră şi ele la poalele muntelui, tocmai la timp să-i vadă pe haiduci aducând la mal mai întâi carele, apoi întorcând bărcile mari să ia şi animalele. Priveliştea aceasta îi bucură nespus. Băură cu toţii cupa victoriei, apoi trimiseră după Rechinul Uscatului, pe care îl poftiră sus, în fortăreaţă. Ei se înapoiară mai înainte, intrară în Sala Frăţiei Adevărate şi-şi ocupară jilţurile aşezate în formă de potcoavă. Câţiva oameni aduseră baloturile, desfăcându-le pe rând, sub ochii lor. Într-o parte puseră grămadă veşmintele din mătase, în alta făcură un vraf din mărfurile obişnuite, iar aurul, argintul şi pietrele preţioase le învârfuiră chiar în mijloc. Bogăţia prăzii le umplu inimile de plăcere. Chemară vistiernicul şi, din tot ce era acolo, îi dădură jumătate, ca să pună sub cheie, în magazie, pentru a le folosi mai târziu. Din ce le rămase, făcură 321

două părţi. O parte fu împărţită în mod egal între cei unsprezece căpitani, iar cealaltă între toţi haiducii, fie ei de pe munte sau de la poalele acestuia. Apoi, se ocupară de soldaţii făcuţi prizonieri în înfruntarea cu trupele mandarinale. După ce îi însemnară cu fierul roşu pe obraz, pe cei mai vânjoşi dintre ei îi puseră să îngrijească de cai sau să facă rost de lemne de foc şi să le taie, iar pe cei mai plăpânzi să vegheze asupra carelor şi să strângă nutreţ pentru animale. Huang An fusese închis în temniţa aflată în spatele fortăreţei. O dată acestea terminate, Regele Ceresc vorbi astfel: — La început, am venit aici fiindcă eram încolţiţi şi voiam să ne găsim o ascunzătoare; de aceea n-aveam altă dorinţă decât să slujim ca mici căpetenii sub comanda Cărturarului în Straie Albe. Îi sunt recunoscător întru totul bunului frate Cap de Leopard, care mi-a încredinţat mie locul de mare căpetenie. Şi iată că, pe negândite, am mai avut şi două prilejuri de mare bucurie: cel dintâi, înfrângerea oştii mandarinale şi al doilea, capturarea acestor comori. Oare toate acestea nu se datorează priceperii voastre, fraţilor? — Norocul fratelui cel mare s-a revărsat şi asupra noastră, spuseră ei. — Soarta noastră, a celor şapte, se adresă el atunci Înţeleptului, o datorăm lui Song Fluviu şi căpeteniei Rechinul Uscatului. Din moşistrămoşi e o vorbă: cine nu răsplăteşte o faptă bună, nu poate fi socotit om. De unde ne-au venit liniştea şi bogăţiile de acum? Mai devreme ori mai târziu, ar fi bine să trimitem pe cineva cu daruri în judeţul Yuncheng. Lucrul acesta este cel mai de seamă. Mai este, însă, şi un al doilea, acesta îl priveşte pe Şobolanul în Plină Zi, care zace încă în închisoarea din Jizhou. Avem obligaţia să-l scoatem de acolo. — Nu-ţi face griji, frate, răspunse Înţeleptul. Învăţăcelul tău umil s-a gândit să aranjăm treburile cam aşa. Spre a ne exprima recunoştinţa în faţa bunătăţii pe care ne-a arătat-o Song Fluviu, unul dintre fraţi se va duce până la el. Cât despre Şobolan, o să trimitem la Jizhou pe cineva care nu e cunoscut prin partea locului; acesta aruncând în stânga şi în dreapta bani cu nemiluita, va încerca să-i cumpere pe cei mari şi-i va mitui pe cei mărunţi de la temniţă, pentru a-l lăsa pe omul nostru mai slobod şi astfel el va putea să fugă de acolo. Eu vreau însă, acum, să chibzuim şi să hotărâm împreună cum să facem provizii de cereale, cum să construim bărci şi să ne făurim arme de luptă, cum să întărim fortificaţiile şi să ridicăm mai multe case, cum să ne dregem îmbrăcămintea şi armurile, cum să ne meşterim săbii şi suliţe, arcuri şi săgeţi, pentru ca să fim oricând pregătiţi de a întimpina cu sorţi de izbândă oştile mandarinilor. 322

— Dacă-i aşa, îţi vom urma cu toţii sfaturile înţelepte, spuse Regele Ceresc. Înţeleptul împărţi sarcini fiecărui căpitan în parte, iar noi nu vom mai vorbi despre lucrul acesta. Nu vom arăta nici cât de mult a înflorit fortăreaţa de la venirea Regelui Ceresc. Vom povesti însă despre soldaţii care au izbutit să scape cu viaţa din încăierarea cu haiducii şi au ajuns în faţa prefectului de Jizhou, raportându-i cele întâmplate. Acesta i-a ascultat uluit, neputând să-şi creadă urechilor că o oaste întreagă fusese distrusă, iar pe deasupra comandantul ei fusese capturat viu. Oştenii i-au vorbit apoi despre vitejia fără margini a haiducilor de la Smârcurile Muntelui Liang, oameni care nu-şi află în niciun chip perechea şi deci nimeni n-ar fi în stare nici măcar să se apropie de ei. Cu atât mai puţin să-i prindă. Apoi acolo, la ei, era un ţinut al apelor, cu totul şi cu totul neştiut, cu o sumedenie de canale şi de maluri stâncoase unde nici nu gândeai, aşa încât nici vorbă să fie câştigată vreo biruinţă de unii străini de locuri. Ascultându-i, prefectul se simţi înciudat şi neajutorat şi i se plânse trimisului din partea primului-ministru. — Întâi He Tao a fost cel care a dat piept cu ei şi a pierdut o mulţime de oameni şi de cai. S-a întors singur, ca vai de el, cu urechile retezate. De atunci zace bolnav acasă şi nici până astăzi nu şi-a venit în fire. Plecase însoţit de cinci sute de oameni, dar acestora li s-a pierdut orice urmă. De aceea l-am trimis pe comandantul Huang An, împreună cu şeful poliţiei şi cu o mare armată, dar uite că şi ei s-au dus fără să se mai întoarcă. Huang An a fost prins de viu şi luat sus pe munte, ofiţeri şi soldaţi fără număr neau fost măcelăriţi. Tâlharii de acolo nu pot fi înfrânţi! Ce să facem? Prefectul era chinuit cumplit, sfârşit de gânduri care se băteau cap în cap, fără să le afle dezlegare. Dar chiar în clipa aceea un slujbaş anunţă că un demnitar se apropia de pavilionul pentru primirea mandarinilor, de lângă Poarta Răsăriteană. Prefectul se grăbi să urce pe cal şi să gonească spre pavilion. După praful gros ridicat în aerul de acolo, era limpede că noul demnitar ajunsese deja şi descălecase. Prefectul urcă în pavilion şi se salută cu celălalt. Noul sosit îi înmână un document emis de Marele Secretariat, din care reieşea că prefectul de Jizhou era schimbat din funcţie chiar de cel care adusese actul. După pe-l citi, prefectul îl conduse pe înlocuitorul său la prefectură, unde îi predă sigiliul, vistieria, depozitele de cereale şi celelalte. Apoi oferi un banchet în cinstea noului numit în funcţie. La sfârşit, îi vorbi aceluia despre îngâmfarea la care ajunseseră bandiţii din Smârcurile Muntelui Liang şi despre pierderile mari pe care le suferiseră oştile trimise 323

împotriva lor. Aflând asemenea lucruri, noul prefect, cu chipul pământiu, îşi spuse înciudat: „Iată pentru ce m-a ridicat în rang Înălţimea Sa Cai. Ca să vezi ce regiune şi ce prefectură mi-a oferit! Fără soldaţi puternici şi comandanţi pricepuţi, cum o să pun cu mâna pe bandiţi? Dacă ticăloşii ăştia or să pătrundă cumva în oraş, să ia cereale? Ce mă fac?” A doua zi, fostul prefect îşi strânse tot avutul şi plecă spre capitală, să-şi primească pedeapsa. Despre el nu vom mai vorbi. Se spune că, după ce îşi luă slujba în primire, proaspătul demnitar îl chemă la el pe noul comandant al garnizoanei prefecturii şi se sfătuiră amândoi cum să refacă efectivul oştirii, cum să cumpere cai şi să facă provizii de nutreţ şi de cereale. Hotărâră să aleagă bărbaţi mai îndrăzneţi, dar care să fie totodată destul de şireţi, şi cu aceştia să pună la cale şi să treacă la capturarea tâlhăriilor. Apoi, prefectul redactă mai întâi un memoriu către Marele Secretariat, în care propuse ca prefecturile învecinate să-şi unească strădaniile în prinderea bandiţilor; pe de altă parte, emise un ordin către judeţele şi târgurile din subordine să li se alăture în lupta cu tâlharii şi să-şi apere cu străşnicie ţinuturile proprii. Despre aceasta nu vom spune mai multe. Când ordinul prefectului fu primit în judeţul Yuncheng, magistratul i-l încredinţă lui Song Fluviu şi-i ceru să transmită instrucţiunile tuturor satelor şi târgurilor din subordine, pentru ca ele să se pregătească. Întradevăr: Un petec de hârtie zoreşte ca şi focul, Tăria legii cade ca trăsnetu-n tot locul. La mijloc este vina că s-a greşit chiar calea, Dar va veni şi timpul slăvind eliberarea! Citind ordinul, Fluviu se nelinişti: „N-aş fi crezut că Regele Ceresc şi ceilalţi au să se-ncumete până-ntr-atât! Au pus mâna pe darurile cuvenite Înălţimii Sale Cai, au ucis poliţişti, l-au vătămat pe He Tao, apoi au distrus o oaste numeroasă şi l-au făcut prizonier pe Huang An. Pentru asemenea crime are să-i fie dus la pierzanie fiecăruia dintre ei tot neamul, până la a noua spiţă. Chiar dacă au fost împinşi la asemenea fapte, nu li se va găsi nicio scuză. Ce se vor face când au să dea de necazuri?” Se frământă o vreme, apoi îi ceru ajutorului său Zhang Wenyuan ca ordinul să ajungă în fiecare târguşor şi în fiecare sat92. El ieşi din clădirea publică şi se îndreptă 92

În original, bao, unitate nu administrativă, ci poliţienească. Este vorba de bao-jia, sistem de organizare a populaţiei din punct de vedere militar, instituit de Wang 324

spre ceainăria de peste drum să se răcorească cu un ceai. Un bărbat bine clădit, cu o pălărie albă, de pâslă, cu boruri mari pentru a-l feri de soare, îmbrăcat în robă din mătase verde-închis, cu genunchiere, jambiere şi cu încălţări de cânepă, iscodea Yamen-ul; răsufla din greu şi era asudat tot. La brâu avea o sabie, iar în spate căra un balot voluminos. Văzându-l că şovăie în căutarea unui lucru anume, Fluviu se grăbi spre ceainărie, după necunoscut. Nu făcu decât douăzeci-treizeci de paşi, că bărbatul întoarse capul şi-l privi în ochi, fără însă a da semne că l-ar fi ştiut de undeva. Lui în schimb i se păru întrucâtva cunoscut. „Oare să-l mai fi întâlnit vreodată?” îşi zise. Bărbatul îl privi din nou; pesemne avea şi el unele îndoieli, fiindcă stătu locului, uitându-se lung la Song Fluviu, dar nu îndrăzni să-i spună nimic. „Ciudat se mai poartă! Ce-o avea de mă măsoară cu privirea în felul ăsta?” se întrebă Fluviu, însă nici el nu puse întrebări. Până la urmă, bărbatul acela intră într-o frizerie şi întrebă: — Frate mai mare, cine este slujbaşul de acolo, din faţă? — Song Fluviu, i se răspunse. Atunci necunoscutul se apropie de Fluviu, cu halebarda în mână, îl salută plin de respect şi vorbi: — Vă mai amintiţi de umilul vostru frăţior? — Îmi păreţi cunoscut, răspunse Fluviu. — Să mergem şi să stăm de vorbă. Fluviu şi omul acela o luară pe o străduţă lăturalnică. Nu departe, dădură de un birt. — În cârciumă putem vorbi mai în voie, zise necunoscutul. Intrară şi urcară la cat, aşezându-se la o masă într-o încăpere liniştită. Bărbatul rezemă halebarda de perete şi puse balotul sub masă. Apoi se întoarse şi căzu în genunchi, bătând câteva mătănii. Fluviu îi răspunse la salut şi-l întrebă: — Care este fericitul vostru nume? — Cum de l-aţi uitat pe frăţiorul vostru, binefăcătorule? — Cine sunteţi, frate mai mare? întrebă Fluviu. Îmi păreţi cunoscut, dar nu-mi pot aminti unde v-am mai văzut.

Anshi (1019-1086), vestit om de stat şi poet din dinastia Song. Câteva familii erau constituite într-o unitate numită jia, iar câteva jia formau un bao. Într-un sat existau mai multe bao, fiecare cu câte un şef răspunzător de comportarea celor din subordinea sa şi care avea obligaţia să ştie tot ce se întâmpla în raza sa de acţiune şi să informeze poliţia. La oraşe, un bao cuprindea, de regulă, o stradă. 325

— Frăţiorul acesta a avut norocul să vă salute la conacul Regelui Ceresc. Sunt Liu Tang, Demonul cu Păr Roşcat, căruia i-aţi salvat viaţa. Song Fluviu tresări speriat. — Frate bun, tare mai eşti îndrăzneţ! zise. Mare lucru că nu te-a zărit vreun poliţist. Eşti în pericol, nu glumă! — Pentru marea bunătate pe care ne-aţi arătat-o, se cădea oricum, fie şi cu preţul vieţii, să vin să vă aduc mulţumirile noastre. — Ce face Regele Ceresc? Dar fraţii ceilalţi? Cine v-a trimis, frăţioare? — Fratele Chao, Regele Ceresc, vă este nespus de recunoscător pentru că i-aţi salvat viaţa. Acum a ajuns căpetenia cea mai mare peste fortăreaţa de pe Muntele Liang. Wu Înţeleptul este strategul militar, iar Gongsun, Voinicul Victorios, este mai marele oştirilor. Cap de Leopard ne-a ajutat din răsputeri, răpunându-l pe Cărturarul în Straie Albe, căpetenia de mai înainte. Acum pe munte suntem cu totul unsprezece căpitani. Avem şapteopt sute de oameni şi cereale cât nici nu le putem socoti. Suntem plini de recunoştinţă pentru fratele mai mare şi vrem să ne-o dovedim. De aceea, am venit, cu o scrisoare şi o sută de liang de aur, în semn de mulţumire pentru domnia voastră şi poliţiştii Zhu Tong şi Lei Heng. Demonul cu Păr Roşcat desfăcu balotul, scoase scrisoarea şi i-o întinse. Song Fluviu o citi şi din robă trase un săculeţ pentru acte. Demonul puse legătura cu aur pe masă. Fluviu alese numai un lingou, îl acoperi cu scrisoarea şi le vârî pe amândouă în săculeţ. Pe acesta îl ascunse din nou în robă, zicând: — Înveleşte aurul, frate bun, şi să ne ospătăm. Chemă cârciumarul şi comandă băutură, un platou cu carne de vacă tăiată mărunt, ceva legume şi fructe. Îi mai ceru aceluia să umple paharul oaspetelui său. După ce bău, văzând că se lăsa înserarea, Demonul cu Păr Roşcat dezveli iarăşi aurul, însă Fluviu îl opri şi îi zise: — Ascultă-mă, frate bun. Sunteţi şapte cu toţii; abia aţi ajuns în fortăreaţa aceea din munte şi mai devreme sau mai târziu veţi avea nevoie de bani. Eu am acasă din ce trăi, de aceea, deocamdată, păstraţi aurul acesta pe care vreţi să mi-l dăruiţi, în fortăreaţă, şi îl voi folosi la nevoie. Străini nu vă socotesc, fiindcă am luat un lingou. Zhu Tong are şi el ceva avere, aşa că nu e nevoie să-i dăm nimic. Îi voi vorbi de recunoştinţa voastră. Cât despre Lei Heng, el nu ştie că eu v-am ajutat. Este şi un jucător înrăit, aşa că n-are rost să-i dăm aur pe mână. Frate bun, nu îndrăznesc să-ţi cer să rămâi, să te invit acasă la mine. Dacă te recunoaşte cineva, nu e de glumit. La noapte va fi lună plină şi te poţi înapoia pe munte. Nu mai zăbovi pe aici. Du-le 326

căpitanilor salutul meu repetat şi urări de bine şi roagă-i să mă ierte că nu vin chiar eu să-i felicit. — Fapta voastră cea mărinimoasă nu o vom putea răsplăti niciodată, frate mai mare, răspunse Demonul cu Păr Roşcat. Fratele vostru mai mic a fost trimis să vă arate cât de cât simţămintele noastre adevărate, loialitatea inimilor noastre. Regele Ceresc şi Înţeleptul, strategul nostru militar, au hotărât ce să fac. Cum aş îndrăzni să duc aurul înapoi? Dacă mă învoiesc la una ca asta, am să fiu pedepsit. — Dacă ordinul a fost atât de aspru, voi scrie o scrisoare, pe care ai să leo duci. Şi oricât se mai rugă Demonul cu Păr Roşcat, Fluviu tot nu primi restul aurului. El îi ceru cârciumarului hârtie, pensulă şi tuş şi scrise cu deamănuntul o carte de răspuns. Demonul cu Păr Roşcat era un om deschis la suflet; înţelese că binefăcătorul lor nu va lua aurul nici în ruptul capului, şi atunci îl împachetă şi-l băgă la loc în balotul său. — Cu cartea asta de răspuns, vorbi el, văzând că se înserase, am să plec chiar acum şi am s-o dau cui trebuie chiar în noaptea asta. — Înţelegi că nu pot să te reţin, se scuză Fluviu. Demonul cu Păr Roşcat bătu patru mătănii. Fluviu chemă ospătarul. — Mandarinul acesta lasă un liang de argint. Primeşte-l şi voi trece eu mâine pe aici, să ne socotim. Demonul cu Păr Roşcat îşi aruncă sarcina pe umăr, apucă halebarda şi coborî în urma Fluviului. Ieşiră din cârciumă şi merseră unul lângă altul până la colţul străduţei. Cerul se întunecase. Era pe la jumătatea lunii a opta şi luna plină se ridicase în văzduh. Fluviu îl apucă de mână pe tânăr, povăţuindu-l: — Fii cu luare-aminte, frate bun. Şi nu mai veni aici. Târgul e plin de poliţişti şi e cum nu se poate mai periculos. N-am să te mai însoţesc, ne despărţim aici. Sub strălucirea lunii, Demonul cu Păr Roşcat o porni cu paşi mari, pe drumul care ducea spre apus, şi ajunse în aceeaşi noapte înapoi la Smârcurile Muntelui Liang. Song Fluviu o luă agale spre locuinţa sa. Pe drum, gânduri peste gânduri îl munceau care mai de care: „Ce noroc că nu l-a zărit vreun poliţist. Mare dandana ar mai fi ieşit de aici!” Apoi îşi zise: „Iată că şi Regele Ceresc s-a apucat de tâlhării şi încă în stil mare!” Abia dădu două colţuri de stradă, când se auzi strigat din spate: — Unde aţi fost, Excelenţă? Pe unde nu v-am căutat! 327

Dacă persoana aceasta nu l-ar fi căutat, Song Fluviu, om cu frica de cer în el, n-ar fi căpătat dintr-o dată curaj, iar inima lui bună nu s-ar fi înveninat mai rău decât fierea. Într-adevăr: vorbele-s ca un cârlig sau ca o sfoară, de la bun început îţi dai seama ce-ai prins în ele. La urma urmei, dacă veţi voi să ştiţi cine l-a strigat pe Fluviu, citiţi capitolul următor.

328

CAPITOLUL XXI SCORPIA SE ÎMBATĂ ŞI-L SNOPEŞTE ÎN BĂTAIE PE TANG VIŢELUL; SONG FLUVIU O UCIDE ÎNTR-O CLIPĂ DE FURIE PE DRĂGĂSTOASA 93

Norocul dinastiei Song stă-n prăbuşirea sa, Eroi de pretutindenea se-adună-n locuri sterpe. Şi-n Shandong timpul curge. Carul mare-i bun augur Spre slava-a treizeci şase spirite celeste-n herbe Trecute pe pământ. Judeţul Yuncheng este plin De binecuvântare-aici născându-se Lumina Mulţimii, sub un chip prea pur şi greu de întâlnit, Că-ntreaga lume tremură de glodul ei şi tina. De mic, el a citit cu hărnicie cărţile De căpătâi94 şi a ajuns slujbaş al judecăţii. Cu bună-credinţă, omenos, drept şi-nţelept, A fost demult ales de cer, ca sabie-a dreptăţii. Frăţie bună a legat cu cavalerii bravi. În clipa grea s-a dovedit bun, vrednic de-al său nume. De unul singur a plecat la acel Munte Liang Vegheat de ape şi de-un steag înfipt acolo-anume. El calea-cerului o-ntoarce numai la dreptate Şi astfel steaua-i de pe oiştea Carului mare Pătrunde în palat de jad, tăindu-şi drum prin fapte. Se spune că persoana care îi vorbise astfel lui Song Fluviu nu era alta decât baba Wang, mijlocitoarea95. Nu era singură, ci împreună cu o altă femeie. — Ce bine că v-am întâlnit, bunule mandarin. Fluviu se întoarse spre ele şi întrebă: 93

Qianpo, nume injurios dat în trecut bătrânelor care ademeneau cu vorbe dulci, lunecoase şi pricepute, bărbaţi şi femei, mijlocindu-le anumite afaceri necurate; fireşte şi mariaje, mai mult sau mai puţin interesate, pentru o parte sau alta. 94 Cărţile clasice, operele de istorie, filosofie şi poezie ale antichităţii. 95 Mei, mijlocitoare sau peţitoare. 329

— Ce aveţi a-mi spune? Baba Wang îl opri şi, arătând-o pe femeia de lângă e zise: — N-aveţi de unde să ştiţi, mărite, dar femeia asta e taman din Capitala Răsăriteană, nu e din partea locului şi a venit cu ai ei. Sunt cu totul trei guri: domnul Yan, ca şi fiica lor, căreia i se zice Poxi, Drăgăstoasa. Omul a fost cântăreţ bun şi-a învăţat-o şi pe fii-sa de mică să cânte tot felul de cântece vesele. Drăgăstoasa a împlinit de curând optsprezece ani şi e frumuşică foc. Ei au venit la noi în Shandong după un mandarin care le promisese că-i ajută, însă i-au pierdut urma. Nu şi-au închipuit că oamenii de pe aici nu pun preţ pe muzică şi că n-or să îndrăgească o cântăreaţă atât de zglobie cum e fata lor! Acum n-au din ce să trăiască şi locuiesc pe o stradă tihnită, din dosul magistraturii. Nu mai departe decât ieri, domnul Yan s-a stins deo molimă. Doamna Yan n-are cu ce să-şi îngroape bărbatul. Pur şi simplu nu ştie ce să facă. Atunci m-a rugat pe mine să-i fiu mijlocitoare pentru Drăgăstoasa. I-am zis că în vremurile de azi n-ai de unde să găseşti un bărbat pe potrivă. Iar de-mprumutat bani, e la fel de greu, nu-ţi dă nimeni. Mergeam aşa cu ea pe drum, tot gândindu-ne dacă e vreun chip s-o scoatem la capăt, când v-am zărit pe domnia voastră. Şi atunci ne-am grăbit să vă prindem din urmă. Nădăjduiesc că o să vă fie milă de ea şi o veţi sprijini să cumpere un sicriu. — Bine, fie. Haideţi cu mine. Intrăm în cârciuma de la colţ, cerem să ni se dea ce ne trebuie pentru scris şi o să întocmesc o hârtie cu care să puteţi lua un sicriu de la Chen Al Treilea, din partea răsăriteană a oraşului. Ia zi, ai din ce să trăieşti pe urmă? i se adresă el de-a dreptul femeii Yan. — O să vorbesc fără ocolişuri, mărite. Dacă n-am avut eu bani pentru coşciug, atunci cum să am pentru ale gurii? — Uite, îţi dau zece liang, să ai şi pentru cheltuielile casei. — Sunteţi pentru mine ca şi tata sau mama, născuţi din nou. Fie ca-n viaţa viitoare să ajung măgarul sau calul vostru şi să vă slujesc, drept răsplată. — Nu vorbi aşa, o opri el şi scoase la iveală un lingou de argint, pe care i-l întinse femeii şi îşi văzu de drum. Aceasta se duse cu hârtia la Chen Al Treilea, luă sicriul, se întoarse acasă şi împlini toate cele de cuviinţă. Când sfârşi, rămăsese cu cinci sau şase liang de argint, destul pentru a se descurca ea şi Drăgăstoasa, câteva zile. Noi nu vom intra în amănunte. Într-o dimineaţă, femeia aceea, Yan, veni acasă la Song Fluviu, să-şi aducă mulţumirile pentru fapta lui cea bună. Şi nu-i scăpă faptul că în toată 330

casa acestuia nu se afla suflet de femeie. La întoarcere, se opri la baba Wang, cu care locuia gard în gard. — N-am văzut chip de femeie în gospodăria lui Fluviu. Oare să nu fie însurat? — Casa lui, cu toate acareturile, este la ţară, răspunse vecina, dar n-am auzit nici eu c-ar fi însurat. De când lucrează la Yamenul judeţean, stă aici, în gazdă la cineva. Toată lumea îi ştie bunătatea, sare în ajutorul celor nevoiaşi, împărţindu-le leacuri sau sicrie. Cred că, într-adevăr, n-are nicio femeie pe lângă el. — Fata asta a mea e tare arătoasă, ştie să cânte şi se pricepe la tot soiul de jocuri vesele de petrecere. În Capitala Răsăriteană, era chemată adesea la ospăţuri în casele de desfătare şi toată lumea o iubea. Unii proprietari au vrut să mi-o cumpere, dar n-am dat-o. N-o aveam decât pe ea şi ne-am gândit, eu şi taică-său, că rămâneam fără un reazem la bătrâneţe. Cine ar fi crezut că o să ne pască amarul de-acum. Aşa că te rog să-i spui măritului Fluviu că, dacă are chef de un suflet de om pe lângă el, i-aş da-o cu dragă inimă pe fiică-mea. M-a ajutat, şi eu n-am cum să-l răsplătesc, decât dândui-o pe Drăgăstoasa. La acest îndemn, chiar a doua zi, baba Wang dădu fuga la Song Fluviu, înşirându-i cu deamănuntul toate câte le aflase din gura doamnei Yan, şi, fireşte, punând destule şi de la ea. La început, Fluviu nici nu vru să audă de aşa ceva, dar cine să-i ţină piept limbii sprintene şi iscusite a babei, în stare să urnească până şi munţii? De voie, de nevoie, omul primi. Închirie o casă cu cat, la apus de Yamen, o aranjă cu mobilă şi cele de trebuinţă, şi le aduse acolo pe Yan şi pe Drăgăstoasa. În nicio jumătate de lună, Drăgăstoasa era plină de perle, jad şi aur din creştet până-n tălpi. Mlădie cum e firul de iarbă, cu chipul precum floarea şi fragedă ca jadul. Cu plete lungi, bogate şi negre ca un pâlc de nori, sprâncene-ncondeiate rotund ca semiluna. Picioare mici, ca lotuşii de aur, abia ivite de sub tivul fustei. Braţe plăpânde ca mugurii de bambus, ascunse-n mâneci de culoarea apelor verzui. Ochi sclipitori şi negri cum e lacul, sâni tari, rotunzi. Unduitoare ca un ram înflorit de măr pădureţe în adierea vrutului, prospeţimea ei ca a prunişorului ori ca a jadului în ninsoare. Părea frumoasa din palatul de aur, ori nemuritoarea din perlă coborâtă în praful de pe pământ. Acum, şi Drăgăstoasa şi mama ei aveau veşminte şi mâncăruri din belşug. La început, Fluviu dormea noapte de noapte împreună cu Drăgăstoasa, dar cu încetul prinse să dea pe la ea tot mai rar. Oare de ce? 331

Fiindcă el era un bărbat viteaz, atras de meşteşugul mânuirii armelor şi nu era unul dintre cei care se topesc după femei. Or, Drăgăstoasa era lunecoasă ca apa şi la cei optsprezece-nouăsprezece ani ai săi, în floarea tinereţii, o asemenea purtare din partea lui Fluviu nu-i era tocmai pe plac. Într-o zi, Fluviu îl aduse în casa celor două femei pe Zhang Wenyuan, pentru a-l cinsti cu un păhărel. Acesta lucra sub oblăduirea lui Song. I se spunea tânărul Zhang Al Treilea şi era chipeş, nu glumă: avea sprâncenele întunecate, viguros trasate, ochi frumoşi, dinţi albi şi buzele pline, roşii. Îi plăcea să colinde prin anumite case deocheate, fiind prin firea sa un fluşturatic. Se pricepea ca nimeni altul să se facă plăcut, ştia să cânte la mai multe instrumente, dar la câte nu era el iscusit! Drăgăstoasei îi plăceau şi băutura şi bărbaţii, astfel că tânărul Zhang îi căzu cu tronc din prima clipă. El, simţind-o prinsă-n mrejele sale, îi dădu de înţeles din priviri că îi împărtăşea sentimentele. Când Fluviu se duse să se spele pe mâini, ei putură să schimbe şi câteva cuvinte. Vorba veche: dacă vântul nu bate, copacii nu se clatină şi dacă barca ar sta nemişcată, oglinda apei nu s-ar strica. Zhang Al Treilea avea şi el darul beţiei şi era cam muieratic, lucru bine ştiut. Iată de ce i-au fost de-ajuns ocheadele tinerei femei ca să înţeleagă şi să păstreze tainic în inimă dorinţele şi chemările acesteia. Din ziua aceea, de câte ori Fluviu nu era acolo, atunci se nimerea să pice în vizită, prefăcându-se că venise după el. Chiar de prima dată Drăgăstoasa îl oprise pe tânăr la ceai şi, din vorbă-n vorbă, lucrul tânjit de amândoi se împlinise. Apoi, treburile au mers tot aşa. Cine şi-ar fi închipuit că, de când îl întâlnise pe Zhan Al Treilea, Drăgăstoasa o să se înfierbânte ca fierul roşu ţinut în foc? Dar, într-adevăr, tânărul Zhang era cât se poate de priceput la aşa ceva. Oare de ce nesocotim vorba strămoşească, anume: să nu inciţi şi să nu duci pe alt bărbat în casa ta? Nu numai că Fluviu nu se potrivea sub nicio formă cu Drăgăstoasa, dar el i-l mai băgase şi pe tânăr în casă, oferindu-i astfel el însuşi femeii prilejul de a-şi da în petec. Din bătrâni se zice că, pe desfrânaţi, ceaiul şi vorba îi uneşte, iar băutura le este peţitoare. Aici a greşit Song Fluviu. Drăgăstoasa deprinsese de la cântăreţi uşurinţa unei purtări schimbătoare, şi, de când se încurcase cu Zhang Al Treilea, nu mai simţea nicio fărâmă de iubire pentru Fluviu. De câte ori acesta trecea pe la ea, îl jignea cu vorbe tăioase şi nu se mai străduia câtuşi de puţin să-l îmbie la dragoste. Cum lui îi stătea inima doar la fapte de vitejie şi nu prea era muncit de dorinţa plăcerilor, începu să dea pe acolo o dată la zece zile sau chiar la o jumătate de lună. În schimb, Zhang Al Treilea şi Drăgăstoasa deveniseră de nedespărţit, de parcă ar fi fost un singur trup, întâlnindu-se zi 332

şi noapte. Vecinii aflaseră cu toţii ce se petrecea între ei şi în cele din urmă vorbele ajunseră şi la urechile lui Song Fluviu. El credea şi nu credea. „La urma urmei nu-mi este nevastă hărăzită de părinţi, îşi zise în sinea lui şi, dacă nu mă iubeşte, la ce bun să-mi fac inimă rea? N-o să-i mai calc pragul şi cu asta gata”. O lună de zile nu se mai duse pe la ea. Mama fetei îi tot trimitea invitaţii, dar el se scuza că e prins cu treburi şi nu mai dădu pe acolo. Şi iată că într-o zi, în faptul serii, mama Yan veni în faţa Yamen-ului, să-l întâlnească pe Song Fluviu. De cum îl văzu, îi spuse: — De atâtea zile am trimis să vă cheme, mărite, însă la feţele alese greu se mai ajunge! E drept că netrebnica de fiică-mea a vorbit uneori cum nu se cuvine şi v-a supărat. Ar fi fost bine totuşi să luaţi seama şi la obrazul meu subţire. I-am spus să-şi ceară iertare. Dar în seara asta, că am avut norocul să vă găsesc, haidem împreună acasă. — Am treburi grabnice care nu mă lasă să plec, răspunse Fluviu. Poate altă dată. — Vai de mine, cum se poate una ca asta! Fata mea e acasă şi vă tot pândeşte întoarcerea. Veniţi s-o-mbunaţi, nu fiţi atât de aspru! — Chiar că sunt ocupat! Mâine voi veni negreşit. — Ba eu astăzi vreau să veniţi cu mine, zise femeia apucându-l de mâneca robei şi dându-şi drumul la gură: Cine v-a asmuţit împotrivă-ne? Vorbele în răspăr ale străinilor nu trebuie luate în seamă. Hotărâţi singur ce aveţi de făcut. Dacă fata v-a greşit cu ceva, iau eu totul asupra mea. Aşa că acum veniţi cu mine, orice-ar fi. — Las-o baltă, am treburi şi nu pot să plec. — Dacă o să vă amânaţi puţin treburile, Excelenţa Sa magistratul n-o să vă pedepsească. Pe când eu, dacă vă pierd acum, altă dată nu ştiu când o să vă mai prind. Altă cale nu e, decât să mergeţi cu mine. Am ceva să vă zic, de cum ajungem acasă. — Ia-ţi mâna de pe roba mea şi am să vin, hotărî Fluviu pe loc. — Să nu mergeţi prea iute, că nu pot ţine pasul. — Bine, fie! Merseră aşa, unul lângă altul până în faţa porţii. Băutura nu îmbată, omul singur se îmbată, O femeie nu înşală, omul însuşi se înşală. Dacă azi poţi înţelege şi-ncerci păreri de rău, 333

Cum din capul locului n-ai ocolit acest hău? Fluviu se opri, părând că şovăie. Femeia întinse braţul spre el. — Dacă aţi venit până aici, mărite Song, cel mai bine ar fi să intraţi! El intră şi luă loc pe un scaun. Femeia, şireată, de teamă ca el să nu plece, se aşeză şi ea lângă el. Din timpuri vechi se spune că asemenea femei ştiu cum să te ţină în mână. — Fetiţa mea, strigă, dragul inimii tale e aici. Drăgăstoasa se afla trântită pe pat, cu ochii la flacăra lămpii şi cu gândurile duse aiurea, aşteptându-l pe tânărul Zhang Al Treilea. Când auzi cuvintele mamei sale, crezu că însuşi iubitul la care visa ea sosise şi se ridică în grabă, îşi potrivi părul cu mâna, bombănind pentru sine: „M-a făcut să sufăr şi să tânjesc atât după el, nesuferitul ăsta. Înainte de toate, am să-l trag de urechi”. Coborî scările în zbor. Iscodi mai întâi prin grilajul de lemn al peretelui despărţitor şi constată că în camera centrală, sub lumina puternică a lămpii de sticlă, era Song Fluviu. Atunci se întoarse, urcă din nou scările şi se aruncă în pat. Mama ei, care îi auzise paşii coborând şi apoi urcând, îi strigă: — De ce-ai fugit înapoi, fetiţa mea? — Camera mea nu e departe, răspunse ea de pe pat. Ce, nu poate veni şi singur? Doar nu-i chior. De ce aşteaptă să-i ies eu în întimpinare? Nu i-ar fi ruşine! — Ticăloasa asta a suferit atâtea ducându-vă dorul, mărite, că i s-a înveninat inima de tot. Vorbeşte doar aşa, ca să vă chinuiască! Haideţi că merg şi eu sus! zise, râzând. Fluviu nu se simţea în apele sale şi urcă la cat numai la îndemnul femeii. Camera de sus avea şase laturi. În prima jumătate se aflau o masă şi scaune, iar în spate un pat sculptat, cu două tăblii. Deasupra patului atârna un baldachin din mătase roşie. Într-o parte, lângă perete, era un dulap cu haine; dincolo de el era un lighean cu apă de spălat pe mâini, iar de un cap al patului spânzura un prosop. Pe o masă joasă, lăcuită în culoarea aurului se găsea o lampă de cositor şi lângă masă două taburete. Pe peretele din faţă era agăţat un tablou înfăţişând o femeie frumoasă. Înaintea patului stăteau rânduite patru jilţuri. Când Fluviu ajunse la cat, femeia îl împinse în cameră. El se aşeză pe unul dintre taburetele de lângă pat în timp ce ea se repezi şi trase de Drăgăstoasa, spunându-i:

334

— Măritul tău stăpân e aici. Fata mea, ai o fire prea iute şi răneşti omul cu vorbele tale, de aceea măritul stăpân nu ne-a mai călcat pragul; şi de fapt nu tu eşti aceea care i-ai dus dorul? Să ştii că nu mi-a fost deloc uşor să-l fac să vină, iar tu în loc să te ridici să staţi de vorbă şi să vă-mpăcaţi, faci pe supărata! Drăgăstoasa îi dădu mâinile la o parte. — Ce atâta zarvă din asta, că doar n-am făcut nimănui nimic! Dacă nu ne calcă pragul, pentru ce să stau de vorbă cu el. Să mă-mpac? Fluviu nu scoase un cuvânt. Femeia împinse un scaun spre locul unde era Fluviu şi o îndemnă pe fată să şadă acolo, zicându-i: — Stai aici cu dragul tău. Dacă n-ai de gând să-ţi ceri iertare, măcar nu te mai ţine îmbufnată. La urma urmei nu v-aţi văzut de mult şi se cade să vă spuneţi câte o vorbă frumoasă. Numai că Drăgăstoasa nu voi să se aşeze lângă el şi ocupă taburetul de pe latura cealaltă a mesei. Fluviu lăsă capul în jos, rămânând tăcut. Drăgăstoasa se uita într-o parte. — N-avem în casă mai nimic şi niciun strop de sos de soia, cum să întindem masa? se scuză femeia. De fapt, am eu ascuns un clondir cu o băutură aleasă. O să cumpăr ceva de-ale gurii şi pe urmă putem să ne aşternem la vorbă bună. Fetiţa mamei, stai aici cu măritul stăpân şi nu te arăta prea ruşinoasă. O să vin repede. „Femeia asta parcă m-a ţintuit în cuie, gândi Fluviu. După ce o să coboare de la cat, plec”. Dar, ca un făcut, doamna Yan încuie pe dinafară uşa, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. „M-a aranjat, cotoroanţa”, îşi zise bărbatul. Femeia coborî la catul de jos, aprinse lampa din faţa vetrei, văzu că în tuciul de pe foc apa era încă fierbinte şi mai puse câteva lemne pe foc. Apoi luă la ea nişte arginţi şi ieşi să cumpere fructe, peşte proaspăt şi peşte sărat, dar gras, şi o găină bine friptă. Se întoarse numaidecât acasă şi rândui toate aceste bunătăţi pe platouri. După ce turnă alcoolul într-un vas, răsturnă jumătate din el într-un ibric de tablă, pe care-l băgă în apa fierbinte de pe foc să se încălzească, apoi băutura astfel încălzită o trecu într-un ibric de porţelan. Găti şi nişte legume şi duse totul sus, împreună cu trei pahare şi trei perechi de beţişoare. Descuie uşa, intră şi aşeză lucrurile pe masa joasă de lac. Se uită la Fluviu: acesta stătea tot cu capul în jos. Privi şi la Drăgăstoasa: şi ea avea faţa întoarsă în altă parte. — Ridică-te şi toarnă în pahare, fata mea, o îndemnă ea. — Mâncaţi voi, eu n-am chef. 335

— Fetiţa mea, taică-tău şi cu mine ne-am obişnuit cu felul ăsta al tău de a fi de când erai mică, însă în faţa altuia nu se cade să te porţi aşa, o ademeni femeia. — Şi ce dacă nu-i torn eu? Că n-o să-mi taie capul pentru asta! Femeia râse şi spuse: — Vina e numai a mea, măritul stăpân este un om ales, n-o să te ia în seamă. Dacă nu torni, măcar întoarce-le şi bea cu noi. Dar Drăgăstoasa nici gând să-i dea ascultare. Femeia turnă într-un pahar. Fluviu se văzu nevoit să bea. — Să nu i-o luaţi în nume de rău, mărite. Umblă fel de fel de scorneli şi, uite, chiar mâine o să le lămurim pe toate. Când lumea vă vede la noi, nu ştie, de ciudă, ce să mai găsească şi îndrugă vrute şi nevrute, toate gogoşi, fără de niciun temei. Nu vă plecaţi urechea la ele. Acum să ne îngrijim doar de băut. Umplu cele trei pahare şi o sfătui pe Drăgăstoasa: — Nu te mai purta ca un copil. Mai bine dă pe gât un păhărel. — Ce-ai cu mine? Sunt sătulă, n-am niciun chef. — Fata mea, bea şi tu cu odorul inimii tale. „Inima mea nu-l ştie decât pe Zhang Al Treilea, îşi zise Drăgăstoasa. Cui îi e drag să stea cu ticălosul ăsta? Dar dacă nu-l îmbăt, te pomeneşti că n-o să-mi dea pace”. Luă paharul şi bău în silă jumătate din el. — Văd că nu te simţi prea bine. Bea vreo două pahare şi pe urmă du-te şi te culcă. Mărite, goliţi câteva pahare, acolo, căuta doamna Yan să împace lucrurile. Song Fluviu nu avu încotro şi trebui să bea, unul după altul, trei-cinci pahare. Femeia dădu şi ea peste cap vreo două pahare, apoi coborî să mai încălzească băutură. Văzând că fiică-sa nu voia să pună gura pe pahar, femeia îşi făcuse griji. Când ea însă renunţă la încăpăţânarea sa, femeii îi veni inima la loc. „Dacă reuşim să-l facem să stea peste noapte la noi, o să dea uitării supărarea pe care ne-o poartă. Totul e să-l mai ţinem bine în mână o vreme şi pe urmă vom mai vedea”, îşi zise ea, stând în faţa vetrei. Bău şi ea unul după altul trei pahare, dar ele îi aţâţară şi mai tare pofta, aşa că îşi mai turnă un bol plin pe care îl dădu pe gât numaidecât. Încălzi băutura şi o duse sus. Fluviu şedea ca şi mai înainte, amuţit şi cu capul plecat, iar Drăgăstoasa sta sucită într-o parte, făcându-şi de lucru cu poalele fustei. Femeia izbucni în râs şi le spuse: — Parc-aţi fi de lut. Ce-aveţi, de nu vă vorbiţi? Mărite, fiţi bărbat. E deajuns să-i şoptiţi câteva cuvinte dulci sau s-o faceţi să zâmbească! 336

Dar Fluviu nu ştia nici el ce s-ar fi cuvenit să facă; de vorbit nu vorbea, iar că pleca ori că rămânea, i se părea totuna, adică la fel de rău. „N-ai venit la mine de bunăvoie şi acum aştepţi ca eu să fiu aia care să-ţi vorbească şi să te înveselească. Ei, uite că n-o fac!” gândi Drăgăstoasa. Doamna Yan se pusese pe băut, fără să mai ţină seama la numărul paharelor şi curând limba începu să i se împleticească în gură, încât nici ea nu mai pricepea ce îndruga. Trecea de la un lucru la altul, molfăind, înghiţind şi stâlcind cuvintele. Această strofă stă mărturie: Înţelesuri aiurite par adevărate, Vorbele-nflorite scapără de haz şi duh. Cel ce e isteţ prea tare dă şi de năduf Şi ajunge ca să afle îngheţat de moarte Că din rădăcini se smulge limba care arde. În vremea asta, Tang Al Doilea, un vânzător de poame şi de legume uscate din Yuncheng, căruia i se spunea şi Viţelul, îl căuta de zor pe Fluviu. De obicei, tânărul bătea în lung şi-n lat străzile târgului izbutind deseori să facă negoţ bun, lucru pentru care se bucurase nu o dată de sprijinul lui Song Fluviu. Pe de altă parte, el, ori de câte ori afla câte ceva de seamă, se ducea şi-i spunea lui Fluviu, în schimbul câtorva bănuţi. Iar dacă acesta se întâmpla să aibă nevoie de el pentru vreo treabă, nu se dădea înapoi nici în faţa morţii. În seara aceea, Tang Viţelul îşi pierduse tot bănetul pe care-l avea la jocuri de noroc, şi nu găsise altceva cu cale de făcut decât să dea cu orice preţ de Song Fluviu. Dar nu-l găsi nici la Yamen şi nici acasă. — Pe cine cauţi aşa zorit, Frate Al Doilea? îl întreba lumea de pe stradă. — Îmi caut jupânul, că mi-e gâtlejul uscat nevoie mare, răspunse el. Dar nu dau de el, de parcă ar fi intrat în pământ. — Cine ţi-e jupân? — Slujbaşul Song de la Yamen. — L-am văzut trecând cu femeia aceea, Yan, zise cineva. „Bine! îşi zise el. Drăgăstoasa este o ticăloasă. S-a înhăitat cu Zhang Al Treilea, bătându-şi joc de Song Fluviu. S-ar putea ca el să fi aflat câte ceva, că de multă vreme n-a mai mers pe la ea; dar se vede treaba că în seara asta l-a îmbrobodit iarăşi scorpia aia bătrână şi l-a tras după ea. Eu tot n-am o leţcaie şi mă mai ustură şi gâtlejul ăsta uscat. Ia să dau eu pe-acolo, ca să fac rost de câţiva bănuţi, să-mi cumpăr nişte alcool”.

337

Se zori cât putu până în faţa casei Yan. Înăuntru era lumină, iar uşa nu era încuiată. Intră şi se pitulă în dosul scării, ascultând sporovăielile femeii. Apoi urcă tiptil la cat şi se uită printr-o crăpătură din peretele de lemn. Fluviu şi Drăgăstoasa stăteau amândoi cu privirile plecate, iar femeia trona în capul mesei, trăncănind fără oprire. Viţelul se strecură înăuntru. Se înclină înaintea fiecăruia şi rămase în picioare. „Ăsta pică numai bine”, se bucură Fluviu şi-i făcu semn strângând buzele. Tang Viţelul era isteţ şi înţelese pe dată. — Unde nu v-a căutat această umilă persoană, îşi dădu el drumul. Şi, când colo, eraţi aici, în plin chef şi petrecere mare. — E ceva grabnic la judeţ? întrebă Fluviu. — Cum se face că aţi uitat, preamărite? E vorba de chestiunea aia de azidimineaţă. Excelenţa Sa magistratul este făcut foc şi pară. A trimis patrucinci slujbaşi de v-au căutat pe-acasă şi pretutindenea prin târg. Cel mai bun lucru ar fi să veniţi chiar acum. — Dacă n-am de ales, am să plec, zise Fluviu, ridicându-se, gata să coboare. Dar femeia îi aţinu calea. — Să nu faceţi una ca asta, mărite. Viţelul îndrugă verzi şi uscate. Mă ticălosule, pe mine mă prosteşti tu, care sunt pricepută la toate cele, aşa cum era meşterul Lu Ban96 din vechime? Păi la vremea asta, magistratul e acasă, bea şi se distrează cu nevestele sale. Ce lucru e atât de grabnic că trebuie musai să-i dea de cap noaptea? Cu vorbe din astea îi duci pe alţii, nu pe mine! — Ba, Excelenţa Sa magistratul îl aşteaptă cu o treabă cum nu se poate mai grabnică. Eu nu ştiu să mint, se apără tânărul. — Prostii! Ochii ăştia ai mei văd limpede ca şi cristalul. Mai înainte ţi-a făcu semn din buze şi tu, deştept cum eşti, ţi-ai dat drumul la gură. Nu team auzit măcar o dată să-l fi îndemnat pe măritul stăpân să vină aici, dar de scos afară din casă te-ai şi grăbit s-o faci. Ştii zicala aia? Poţi fi iertat c-ai săvârşit moarte de om, dar niciodată pentru minciună! încheie ea, sări în picioare şi-l înşfăcă de gât, cu amândouă mâinile, pe Tang Viţelul, târându-l pe scări în jos. — Ce-ai de mă strângi de gât? ţipă el.

96

Lu Ban, faimos constructor în lemn din sec. V î.e.n.; zeul tâmplarilor în Pantheonul taoist. 338

— Te-ai vârât în treburile altora şi lucrul ăsta e la fel de cumplit ca şi crima de a-ţi fi ucis părinţii sau nevasta. Dacă ţipi, am să te bat până te omor, cerşetor nenorocit! — Bate-mă, scrâşni el. Înfierbântată de băutură, femeia îşi descleştă palmele de pe gâtul lui şi-i arse două palme zdravene peste obraji, astfel că Tang Viţelul începu să se împleticească mergând de-a-ndăratelea spre uşă şi ieşi din casă cu apărătoarea de bambus din faţa uşii cu tot. Ocărând şi blestemând de zor, ea îşi strânse sul apărătoarea uşii, o puse deoparte şi închise uşa, zăvorând-o bine pe dinăuntru. — Ticăloasă bătrână! Scorpie! blestemă Tang Viţelul de afară, umflânduşi pieptul. Aşteaptă numai, şi-ai să vezi tu. Să ştii că numai de dragul măritului Song nu-ţi dărâm coşmelia peste tine. Dar tot ţi-o coc eu, într-o bună zi. Dacă n-o să-ţi fac eu felul, să nu-mi zici mie pe nume! Femeia sui la cat şi i se adresă lui Fluviu: — Mărite, nu lua seama la cerşetorul ăla. Ticălosul venise să se aleagă şi el cu ceva de băut, că altceva n-are de făcut, doar să poarte vorbele de colocolo şi să le întoarcă după bunul plac. I-auzi cine dă buzna în casa mea să-şi bată joc de mine, un ticălos fără căpătâi, care o să-şi dea duhul pe străzi şi nu, ca tot omul, în patul lui. Song Fluviu era un om cinstit din fire. Acum, că femeia-l simţise ce pusese la cale, nu mai îndrăznea să plece. — Mărite, nu-ţi lăsa inima să ne găsească pricină. Ştii cum stau lucrurile. Fata mea, bea paharul ăsta cu măritul stăpân. Nu v-aţi văzut de mult şi-mi închipui că aveţi de gând să vă culcaţi cât mai curând. Eu strâng masa şi gata. Îl îndemnă pe Fluviu să mai bea două pahare, strânse platourile şi paharele şi coborî scările. „Am crezut şi n-am prea crezut de legătura Drăgăstoasei cu Zhang Al Treilea, îşi zise el. Drept e că n-am văzut nimic cu ochii mei şi dacă deschid vorba o să-mi spună că sunt de la ţară. Acum s-anoptat şi cel mai cuminte lucru ar fi să mă culc. O să-mi dau seama de tot, după felul cum are să se poarte cu mine în noaptea asta.” Femeia urcă din nou la cat, zorindu-i: — E noapte de-a binelea, băgaţi-vă în pat! — Ce-ţi pasă! Bagă-te tu, dacă ai chef! i-o întoarse Drăgăstoasa. Femeia coborî râzând. — Ajunge, mărite. Noaptea asta o să fie plină de plăceri. Mâine sculaţivă cât mai târziu. 339

Ajunsă iarăşi la catul de jos, ea acoperi focul din vatră, se spălă pe mâini şi pe picioare, stinse lampa şi se cufundă în somn. Fluviu rămăsese acolo pe taburet, căutând să vadă dacă Drăgăstoasa era tot aceea de mai înainte, gata să vină prima la el, să-i vorbească şi să-şi ceară iertare. Trecu multă vreme. Cine şi-ar fi închipuit ce fel de gânduri o munceau în clipele acelea pe Drăgăstoasa? „Îl am în minte numai şi numai pe Zhang Al Treilea, îşi zicea ea, îl simt aproape, dureros de aproape, ca pe un cui împlântat în ochi. Ticălosul ăstălalt ar vrea să mă gudur pe lângă el, ca înainte, dar mi-e lehamite. Nu ştie decât să tragă corabia la mal, dar câteodată o corabie trebuie lăsată în voia sa. Dacă nu vine lângă mine, eu una n-am să mă duc la el”. Luaţi aminte, stimaţi cititori, soiul acesta de femeie este cel mai de temut. Când iubeşte, nici cuţitul, nici spada, nici apa şi nici focul nu-i stau în cale, fiindcă ea nu se înspăimântă de nimic; dar atunci când inima unei astfel de femei nu cunoaşte dragostea, poţi sta tu şi pe grămezi de aur că dumneaei nici că se sinchiseşte de tine. Bătrânii noştri spuneau: dacă-i e pe plac frumoasei, până şi un flăcău de ţară e un prinţ, dar dacă inima ei n-a fost prinsă în mreje, cel mai elegant bărbat nu-i pentru frumoasă decât un biet ţărănoi. Song Fluviu era un om de arme, un viteaz, nepriceput la trucurile de a încânta şi vrăji femeia. Drăgăstoasa fusese cucerită încetul cu încetul de tânărul Zhang Al Treilea. Ea se învoise cu atacurile lui amoroase şi apoi i se lăsase cu totul pe mâini, oferindu-i frumuseţea sa în schimbul mârşăviei lui. Cum ar mai fi putut inima ei atrasă spre rele să-l iubească pe Fluviu? În seara aceasta stăteau faţă în faţă, la lumina lămpii, fără să-şi vorbească, fiecare cu frământarea sa, de parcă ar fi aşteptat aducerea unui Buddha de lut într-un templu. Cerul începuse a se întuneca bine. Prin fereastră luna îşi trecea razele luminoase. Fluviu argintiu plin de credinţă, baia de jad într-o depărtare înaltă. Lunaşi revarsă razele reci ţesând peste fereastră o perdea de lumină. Vântul pătrunzător înfrigurează cu suflarea sa însăşi noaptea. Răsună chemări de cocori, bărbaţii singuri visează cu sufletele tremurătoare de spaimă; pline de alean sunt cântecele picurate de greieri, grea de amărăciune le e inima frumoaselor care dorm fără iubit lângă ele. Undeva, într-un pavilion veghează toba scurgerea timpului; abia s-a împlinit ora şi o altă bătaie o alungă; în fiecare curte câte-o noapte rece, o mie de nepăsări vine, o altă mie pleacă. La streaşina-nflorată stau cai97 micuţi de fier pentru a-i îmbărbăta pe călători în 97

După tradiţie, bazată pe mit şi superstiţie, pe marginea streaşinei palatelor şi a caselor nobiliare se fixau anumite statuete miniaturale reprezentând animale, mai mult sau mai puţin fabuloase, şi personaje legendare – toate cu scop talismanic. 340

singurătate; strălucesc lumini pe terasa de argint, uşurând cu vioiciunea lor suspinul celor care se despart. Inima femeii al cărui gând stă numai la plăceri e dură cum e fierul, aura viteazului cavaler al dreptăţii e ca un minunat şi proaspăt curcubeu. În seara cu pricina, Fluviu rămase tăcut pe taburet. O privea lung pe Drăgăstoasa, tânjind după ea. Înainte de a bate cel de-al doilea geng98, Drăgăstoasa se întinse pe pat fără să se dezbrace şi fără să-şi scoată podoabele din păr; se răsuci cu faţa la perete şi adormi. „Se culcă şi nici măcar nu mă bagă în seamă, nerecunoscătoarea, îşi zise Fluviu, privind-o înciudat. Se culcă singură. Maică-sa a tras de mine să vin aici şi apoi mi-a tot dat ghes să beau. Sunt răpus de somn şi e şi târziu. Se pare că lucrul cel mai bun e să mă culc şi eu”. Îşi desfăcu basmaua de pe cap şi o puse pe masă, apoi îşi scoase roba şi o agăţă de un cuier. Veni la rând brâul, de care avea prins jungherul şi punga, pe care-l agăţă de tăblia patului. Îşi trase din picioare şi încălţările din mătase şi ciorapii albi, după care se culcă lângă fată, cu capul la picioarele ei. Peste o jumătate de oră, o auzi chicotind şi atunci simţi că îi fierbe sângele în vene. Îi stricase somnul. Cum să mai doarmă? Îşi zise: „Fericitului îi pare rău că noaptea zboară, pe când nenorocitul e desperat de încetineala ei de melc”. Pe la ceasul al patrulea se trezi de-a binelea. La geng-ul al cincilea se sculă, îşi spălă faţa cu apă rece din lighean, se îmbrăcă şi îşi legă la loc basmaua pe cap. Mormăi supărat: „Putoare neruşinată.” Drăgăstoasa îl auzi, pentru că nici ea nu putuse închide un ochi toată noaptea. Se răsuci iute spre el şi i-o întoarse: — Ba ţie să-ţi fie ruşine! Song Fluviu îşi înfrână mânia şi coborî la catul de jos. Doamna Yan, care-i simţise paşii, îi strigă din pat: — Mai odihniţi-vă, mărite Song. Mai e destul până să se facă ziuă. Ce grijă aveţi ca să vă sculaţi cu noaptea în cap? Fără să-i răspundă, Song Fluviu trase zăvorul de la uşă. Femeia îi spuse: — Dacă e musai să plecaţi, trageţi bine uşa după dumneavoastră. Fluviu îi dădu ascultare. Cu supărarea mocnind în suflet, o porni iute spre locuinţa sa. Pe când trecea prin faţa magistraturii, zări o licărire de felinar în josul străzii. Bătrânul Wang, vânzătorul de fierturi din ierburi de leac, zorea spre piaţa din faţa magistraturii unde îşi făcea în fiece dimineaţă micul negoţ. Recunoscându-l, bătrânul îi dădu bineţe şi-l întrebă: — Ce e cu dumneavoastră aşa devreme pe-aici, mărite Fluviu? 98

Cel de-al doilea geng anunţa intervalul de timp dintre unu şi trei noaptea. 341

— M-am cam întrecut cu băutura azi-noapte şi, mai adineaori, când mam trezit, se pare că n-am numărat bine bătăile tobei care vesteşte ora, lămuri Song Fluviu. — Cu siguranţă că alcoolul v-a stricat stomacul. Am la mine chiar fiertura care vă trebuie. Pot să vă dau un castronel? rosti bătrânul Wang. — Cum să nu, primi Song Fluviu şi se aşeză pe o bancă. Bătrânul umplu cu o fiertură groasă un castronel pe care i-l întinse apoi lui Fluviu. Acesta se apucă să soarbă din licoare, zicându-şi: „Am băut nu o dată din fierturile lui, dar nu mi-a pomenit nicicând de vreo plată pe ele. În schimb eu i-am făgăduit să-i cumpăr un sicriu şi n-am făcut-o nici până acum”. În clipa aceea îşi aminti de darul pe care i-l trimisese Regele Ceresc şi de bucata de aur pe care o alesese şi o vârâse în punga sa. Hotărî pe loc: „Am să-i dau banii chiar acum, fiindcă merită cu prisosinţă bucuria asta mare”. Cu voce tare zise: — Moşule, nu ţi-am mai dat banii ăia pe care ţi i-am promis pentru sicriu, dar de data asta am s-o fac, fiindcă am la mine nişte aur. Ia-ţi un sicriu şi păstrează-l bine acasă, până ţi-o veni ceasul de pe urmă, dar el să fie la o sută de ani bătuţi pe muchie nu mai devreme. Atunci poţi să-ţi închizi ochii împăcat, iar eu îţi voi plăti şi cheltuielile de înmormântare. — De când vă ştiu v-aţi purtat cu mare bunătate faţă de mine, binefăcătorule, iar acum îmi mai daţi şi bani pentru sicriu. N-am cum să vă mulţumesc în viaţa asta, a mea, de acum, dar în cea următoare am să fiu calul sau măgarul dumneavoastră care o să vă slujească prea supus, se legă bătrânul Wang. — Nu vorbi aşa, spuse Song Fluviu şi-şi duse mâna spre punga de la brâu, dar numaidecât şi-o trase. „Vai de mine, îşi zise, înfrigurat. Mai mult ca sigur că am lăsat-o cu brâu cu tot azi-noapte pe tăblia de la patul nemernicii”. De supărat ce fusese, nu ştiuse cum să scape mai repede de acolo şi astfel, uitase să-şi mai încingă mijlocul. Aurul ca aurul, n-ar fi fost mare lucru, dar mai era şi scrisoarea Regelui Ceresc! Fusese cât pe ce s-o ardă chiar acolo în cârciuma în care-l poftise pe Demonul cu Păr Roşcat, apoi îşi zisese că are să facă lucrul ăsta de îndată ce se va întoarce acasă, însă până să ajungă la el căzuse în ghearele doamnei Yan. Apoi azidimineaţă plecase val-vârtej şi uitase de tot. Se pare că Drăgăstoasa se pricepea întrucâtva la citit, pentru că o văzuse adesea uitându-se la nişte hârtii cu cântece scrise pe ele. Dădea de belea, dacă-i intra scrisoarea asta pe mâini! Se ridică de pe bancă şi spuse:

342

— Iartă-mă, bunicule. Tocmai voiam să-ţi dau aurul, dar am plecat aşa de grăbit în dimineaţa asta, că am uitat acasă punga în care-l aveam. Am săl aduc numaidecât. — Lăsaţi-l încolo, nu vă mai necăjiţi pentru mine. N-au intrat zilele în sac, îl opri bătrânul. — N-ai de unde să ştii, dar pe lângă el mai am ceva însemnări în pungă. Am neapărată nevoie de amândouă. Spunând aşa, Fluviu o porni aproape alergând spre casa Drăgăstoasei. Într-adevăr: Astfel e soarta vitejilor cinstiţi. Din milă tot ce-a fost şi ce va fi. Un cer străin, reluări ce nu au număr. Ţi-o coace răul singur, cum să-l ştii? De cum auzi că Fluviu iese pe uşa casei, Drăgăstoasa se sculă din patul în care stătuse întinsă până atunci şi începu să bombăne: „Din pricina nătărăului n-am închis ochii cât a fost noaptea de lungă. A tot crezut, sloiul ăla de gheaţă, că am să mă dau pe lângă el şi am să-i cer eu iertăciuni. Nici nu vreau să aud de el! Zhang şi numai Zhang e omul care mi se potriveşte. Cui să-i pese cât de cât de unul ca Fluviu? Dacă nu mai calcă pe aici, foarte bine, e tocmai ce vreau!” Întinse plapuma pe pat şi apoi îşi scoase bluza, fusta şi cămaşa. Când sfârşi cu dezbrăcatul, zări, luminat din plin de lampa de alături, brâul care se afla atârnat pe tăblie. Izbucni în râs, zicând: — Tâlharul ăla negru la mutră s-a îmbătat criţă, dacă şi-a uitat el până şi de brâu! Am să i-l dau lui Zhang al meu să-l poarte. Drăgăstoasa îl luă de acolo, cu jungher şi săculeţ cu tot, însă acesta din urmă i se păru mai greu decât s-ar fi cuvenit să fie. Desfăcu punga şi răsturnă ce era în ea pe masă şi astfel descoperi bucata de aur şi scrisoarea. Ridică în bătaia lămpii aurul, şi acesta îi luă ochii cu scânteierile sale. Chicoti încântată şi rosti: — Cu adevărat un dar picat din ceruri! Zhang al meu a cam slăbit de la o vreme. Uite că am cu ce să-i cumpăr nişte bunătăţi şi să-l mai întăresc. Lăsă bucata de aur de o parte şi, curioasă, deschise scrisoarea. Zări numaidecât semnătura Regelui Ceresc şi citi tot ce era aşternut pe hârtie. Ia te uită! tresări ea. Bine spune vorba veche: de când e lumea, găleata e cea care coboară în fântână, dar de data asta fântâna e aceea care a venit la găleată. Fluviu e singura, dar cea mai zdravănă piedică în calea însoţirii mele cu 343

Zhang. Numai că acum s-a întors roata: îl am la mână. Carevasăzică e în cârdăşie cu bandiţii din smârcurile Muntelui Liang, şi dumnealor i-au trimis în dar o sută de liang de aur. Stai că-i vin eu de hac! Înveli la loc aurul în scrisoare şi le vârî pe amândouă în pungă, zicânduşi în sinea ea: „Nici cu cinci demoni n-o să le smulgi de la mine!” Chiar atunci auzi răzbătând de la catul de jos scârţâitul uşii de la intrare şi glasul mamei ei aflate încă în pat: — Cine-i? — Eu, fu răspunsul dat de Fluviu. — Vedeţi că tot la vorba mea aţi ajuns? V-am spus doar că e tare devreme. Dar nu-i nimic, bine că v-aţi întors, mărite! Urcaţi la cat şi odihniţi-vă mai departe lângă Drăgăstoasa; până s-o face lumină de-a binelea, şi dacă trebuie, plecaţi atunci. Fluviu n-o mai luă în seamă şi se grăbi să suie scările. Drăgăstoasa, la rândul său, înfăşură iute punga şi jungherul în brâu, şi se băgă în aşternuturi, cu legătura sa preţioasă cu tot. Se întoarse cu faţa la perete şi se prefăcu chiar că şi sforăie. Bărbatul se năpusti în cameră şi nu se opri decât înaintea tăbliei de la pat, dar acolo nu mai era nici urmă din lucrurile pe care le căuta. Îl trecură fiori reci de spaimă. Izbuti să-şi ţină firea şi, trecând peste toată mânia strânsă în el, se apropie liniştit de fată, o zgâlţâi uşor de umăr şi o rugă: — Măcar de dragul bunătăţii mele de care te-ai bucurat mai înainte, ai inimă şi dă-mi înapoi punga. Drăgăstoasa continua să facă pe adormita, aşa că, neavând încotro, Fluviu o scutură din nou, vorbindu-i împăciuitor: — Am să-ţi cer şi scuze, dar nu mai fi supărată pe mine. — Dormeam şi eu liniştită ca omul obosit. Cine s-a găsit să tragă de mine şi să-mi strice somnul cel mai dulce? ţipă ea. — Nu te mai preface. Ştii prea bine că eu sunt. Drăgăstoasa se întoarse spre el, arătându-se mirată: — Ah, tu erai, negriciosule? Ce ziceai? — Că vreau să-mi dai punga. — Dacă nu mi-ai pus-o în mâini, cum de mi-o ceri mie? îl luă ea la rost. — Ştiu bine c-am lăsat-o pe tăblia asta de la pat. Cum nimeni altcineva n-a mai fost aici, tu eşti cea care, cu siguranţă, ai luat-o. — Ba ţie ţi-o fi luat vreun demon minţile!

344

— Îmi pare rău că m-am purtat urât azi-noapte. Am să-ţi cer iertare pentru asta, îi promise el. Dar acum trebuie să-mi înapoiezi punga. Hai, nu mai pierde vremea cu copilării. — Care dintre noi o pierde? Eu nu m-am atins de nimic. — Ceva mai înainte erai îmbrăcată şi nu te aflai în aşternuturi. Cred că ai luat punga atunci când te-ai ridicat din pat şi ai întins cuverturile, rosti bărbatul. Drăgăstoasa o ţinea una şi bună, că ea, una, n-avea habar de nimic. Întradevăr: S-a sfârşit cu poftele iubirii-ncinse, Mare e mânia, inima-i pustie. Se întorsese pentru pungă şi scrisoare Dar omor cu sânge s-a-ntâmplat să fie. În cele din urmă, fata îşi înălţă sprâncenele şi cu ochii strălucitori şi larg deschişi îi mărturisi: — Da, eu am luat punga, dar nici să nu te gândeşti c-am să ţi-o dau înapoi. Haide, ai găsit hoţul, arestează-l! — N-am spus nici măcar o dată că ai fi furat-o. — Aşa, nu sunt eu hoţul! Atunci, spune-mi şi mie cine e? îl provocă Drăgăstoasa. — M-am purtat bine şi cu tine şi cu mama ta, spuse Song Fluviu stăpânit de o spaimă din ce în ce mai mare. Înapoiază-mi punga! N-am vreme de pierdut! — Mereu ai bombănit că eu mă ţin cu Zhang al Treilea. În anumite privinţe, fireşte, nu-i de teapa ta, dar cel puţin nu este un criminal murdar! El nu se înhăitează cu bandiţii şi tâlharii! — Surioară dragă, vorbeşte mai încet! Dacă ne aud vecinii, dăm de necaz! se rugă Fluviu. — Dacă ţi-e teamă că aud vecinii, de ce te-apuci de astfel de treburi? Deocamdată, scrisoarea rămâne la mine. S-ar putea chiar să ţi-o dau acum, dar mai întâi trebuie să-mi împlineşti trei lucruri. — Mă leg bucuros şi pentru treizeci, darmite pentru trei! — Şi dacă n-ai să te-nvoieşti? — Ba am să primesc orice îmi va sta în puteri. Spune-mi care-ţi sunt dorinţele? se arătă nerăbdător Fluviu.

345

— Prima, înapoiază-mi actul prin care ţi-am fost dată şi întocmeşte un altul, declarând în el că renunţi la mine şi că mă dai de soţie lui Zhang Al Treilea. Să treci neapărat acolo că nicicând n-ai să ai vreo pretenţie sau ai să tăgăduieşti noul contract. — S-a făcut. — A doua, tot ce-am primit de la tine, podoabe de păr, veşmintele de pe mine, mobila din casă, totul îmi aparţine. Ai să scrii şi o hârtie în care ai să întăreşti prin cuvântul tău că n-ai să mi le mai ceri înapoi. — De acord. — În privinţa celei de-a treia dorinţe am îndoieli. Tare mi-e teamă că nai s-o primeşti. — M-am învoit deja cu două dintre ele. Ce mai contează acum pentru mine aceasta din urmă? — Vreau cele o sută de liang de aur pe care ţi le-a trimis Regele Ceresc. Drept răsplată, am să te las să scapi de vina crimei tale capitale, şi am să-ţi înmânez şi punga, cu tot ce este-n ea. — Ai văzut că primele două dorinţe le-am acceptat fără o vorbă. Dar aici este o neînţelegere: într-adevăr mi s-a trimis tot acel aur de care spui, numai că eu l-am respins şi i-am cerut omului, care-a venit cu el, să-l ducă înapoi. Dacă aş mai avea aurul aici, ţi l-aş dărui bucuros, cu amândouă mâinile. — Frumos, n-am ce zice, te pricepi la poveşti! Dar e o vorbă: pentru un dregător banii sunt la fel de trebuincioşi ca şi sângele pentru o muscă. Ţi-au trimis aur, zici, şi tu l-ai dat înapoi? Auzi ce minciună răsuflată! Ca dregător ce-mi eşti, ia zi-mi mie, care pisică nu pune gura pe carne? Ori te pomeneşti că Tartorul iadului lasă să-i scape sufletele care i-au intrat în gheară? Pe cine crezi tu că prosteşti? Las-o baltă şi dă-mi aurul. La urma urmei ce înseamnă el acum pentru tine? Ţi-e teamă că va fi dovedit drept lucru de furat? Ei bine, nu-ţi face griji, cum ni-l dai, îl şi retopim. — Mă ştii prea bine de om dintr-o bucată. La ce-aş minţi? Dacă nu mă crezi, lasă-mi un răgaz de trei zile. Îmi voi vinde întreg avutul şi-am să strâng banii pe care-i vrei. — Tare te mai socoţi tu deştept, negriciosule! îi râse în nas Drăgăstoasa. Mă iei drept copil? Adică eu să-ţi dau punga şi scrisoarea, şi să mă aştept ca peste trei zile tu să-mi mai pui mie aurul în palmă? Vezi să nu! Dacă e s-o fac, cu o mână am să-ţi iau banii, iar cu cealaltă am să-ţi întind lucrurile. Dar ce mai stăm atâta la taclale! Hai să terminăm totul, cât mai iute, acuş. — Dar ţi-am mai spus, n-am aurul! 346

— Asta ţine-o ca s-o declari în sala de judecată, la înfăţişarea din dimineaţa asta! De cum auzi de sala de judecată, Song Fluviu prinse să se înfierbânte. O ţintui pe fată cu privirea şi o întrebă: — Ai sau n-ai de gând să-mi dai punga înapoi? — Parcă pot să-i ţin piept unui lup sălbatic cum te arăţi? îl batjocori ea. — Chiar nu vrei să mi-o înapoiezi? — Nu, de o sută de ori nu! Am să ţi-o dau numai la magistratură. Fluviu înhăţă plapuma sub care se afla Drăgăstoasa şi o smulse de pe ea. Fără să-i pese de goliciunea sa, aceasta zăcea mai departe ghemuită, ţinând strâns legătura pe piept. Fluviu îşi recunoscu de îndată brâul şi zise: — Aşadar, iată unde-mi era brâul! Prinse de legătură cu amândouă mâinile, dar fata nici vorbă să-i dea drumul. El trăgea din răsputeri, iar ea se agăţa disperată de comoara sa, de parcă ar fi vrut mai degrabă să moară decât să renunţe la ea. Bărbatul smuci încă o dată cu toată forţa şi atunci jungherul căzu din brâu, pe saltea. Omul se năpusti asupra armei sale. Drăgăstoasa se uită la cuţitul din mâinile lui şi urlă: — Negriciosul mă ucide! Lui Fluviu nici că-i trecuse până în clipa aceea un asemenea gând prin cap. Dintr-o dată, întreaga mânie pe care izbutise să şi-o înăbuşe se revărsă în afara lui, ca un val uriaş. Nici nu mai apucă Drăgăstoasa să mai dea alt strigăt, că mâna lui stângă o ţintui în pat, în vreme ce dreapta se abătu cu jungherul asupra gâtului ei. Sângele proaspăt ţâşni ca dintr-un izvor şi fata începu să bolborosească. De teamă că n-a rănit-o de moarte, Fluviu îi mai trase o lovitură aprigă cu jungherul. Retezat de tot, capul Drăgăstoasei se bălăbăni pe pernă. Împrăştia pretutindeni tinereţe şi dintr-o dată viaţa i-a fost curmată; acum când jungherul a căzut, frumoasa fardată zace moartă. Şapte po fără grabă îşi iau zborul din trup şi iată-le ajunse la palatul din inima pădurii. Trei hun străbat întinderi vaste şi se-napoiază în cetatea celor amăgiţi şi împinşi în moarte. Lumina stelelor, stinse pentru frumoasa fără viaţă, se lasă aşternându-se pe patul unde stă întins în liniştea sa, leşul; gura acestuia a rămas întredeschisă, capul, năpădit de sânge şi încă picurând, se rostogolise alăturea de pernă. E în prag de primăvară, dar în curtea mică crengile copacilor şi acum mai sunt îmbrăcate în zăpada groasă ca într-o ţesătură grea de aur; e-un aer aspru, rece, ca de munte şi, năprasnic, vântul suflăaiurea florile de prunişor, gingaşe cum e jadul. Nu-ţi trebuie mult curaj ca să-l 347

foloseşti într-o mie de feluri, dar iată că-ntr-o zi deosebită zece mii de lucruri încetează să mai fie viaţă într-un singur trup. Oare ştie frumoasa unde se întoarce? În a cui casă îi nimereşte şi i se trezeşte astăzi sufletul înmiresmat? Grăbit, Fluviu desfăşură brâul şi găsi punga din care scoase scrisoarea; pe aceasta o făcu pe loc scrum la flacăra lămpii. Îşi trecu iute brâul peste mijloc şi dădu să coboare la catul de jos. Întinsă în pat, doamna Yan, auzise întreaga ceartă, însă, până în clipa în care fiică-sa strigase: „Negriciosul mă ucide!” nu o prea luase în seamă. Abia atunci sărise din pat, se îmbrăcase în pripă şi alergase în sus pe scări. Acolo, la cat, se ciocni de Fluviu, care tocmai se pregătea să coboare. — Ce aveţi de împărţit de v-aţi aprins amândoi şi-aţi ajuns la asemenea ceartă? se arătă ea nedumerită. — Fiica dumitale a întrecut orice măsură cu felul ei urât de a se purta! Am omorât-o! îi răspunse Fluviu. — Ce vorbă-i asta? zise zâmbind femeia. Ştiu că sunteţi iute la mânie, şi încă şi oleacă nesuferit la beţie, însă nu vă văd în stare să ucideţi pe nimeni. Hai, lăsaţi gluma, mărite! — Dar e chiar aşa cum am spus; am ucis-o cu adevărat. Dacă nu mă crezi, du-te să vezi cu ochii dumitale, rosti Fluviu. — Eu tot nu cred, o ţinu mai departe femeia. Dădu în lături uşa şi privi: fiică-sa zăcea într-o baltă de sânge. Cu glasul gâtuit, femeia îngână: Vai de mine! Cum aţi putut să faceţi aşa ceva? — Sunt un om care ţin la numele şi la onoarea mea. N-am de gând să fug: mă las pe mâinile dumitale. — Fata asta n-a fost de soi. N-aveţi nicio vină că aţi omorât-o. Dar de acum încolo cine o să se mai îngrijească de bătrâneţile mele? se tângui femeia. — Nimic mai uşor. În privinţa asta nu te necăji, dacă numai asta te doare. Am ceva avere şi am să fac în aşa fel încât să nu duci lipsă nici de hrană şi nici de îmbrăcăminte, până în clipa când vei închide ochii pentru totdeauna, se legă Song Fluviu. — Ar fi tare bine! Vă mulţumesc din inimă, mărite Song. Dar nu se cade s-o înmormântăm mai întâi pe fiică-mea? — Fireşte că aşa şi trebuie. Mă duc chiar eu să-i cumpăr un sicriu. Când are să fie întinsă în el, am să aranjez totul şi am să-ţi mai dau încă zece liang de argint pentru cheltuielile de înmormântare. — Ar fi bine să luăm chiar acum sicriul, înainte de a se face ziuă de-a binelea. În felul ăsta n-or să ne vadă nici vecinii. 348

— Bine-ai zis. Adu-mi o pensulă şi nişte hârtie să scriu un bilet şi cu acesta să mergi după sicriu. — Doar cu un bilet n-am să fac nimic. Eu zic să vă duceţi chiar dumneavoastră, că altfel cine-mi dă mie sicriul, şi încă şi atât de iute? spuse femeia. — Ai dreptate, încuviinţă Song Fluviu. Coborâră amândoi la catul de jos. Femeia luă din bucătărie lacătul şi cheia, ieşi cu Song, încuie uşa casei şi-şi puse cheia în buzunar. Apoi, o porni cu Fluviu, apucând-o împreună spre magistratură. Când ajunseră acolo, deşi nu se luminase încă de tot, poarta clădirii era deja larg deschisă. Apropiindu-se din ce în ce mai mult, cum veneau ei pe stânga intrării, femeia îl înhăţă deodată strâns pe bărbatul de lângă ea, ţipând cât o ţinea gura: — Iată criminalul, am pus mâna pe el! Fluviu fu cât pe ce să-şi piardă cumpătul. Îi astupă femeii gura cu palma, şi-i spuse cu glas scăzut: — Nu ţipa! Însă femeia nici gând să înceteze cu strigătele. Câţiva poliţişti alergară spre ei, dar văzând că acuzatul era însuşi Song Fluviu încercară s-o potolească pe femeie: — Potoleşte-te, femeie! Slujbaşul acesta al magistraturii nu este nicidecum un criminal. Vorbeşte cuviincios, dacă ai ceva de zis! — Este un ucigaş! L-am prins şi l-am adus cu mine, să fie judecat. Fluviu se purtase dintotdeauna cu multă bunătate faţă de oricine, şi nu era nimeni, fie el om de jos sau sus-pus, să nu ţină la el şi să nu se plece înaintea lui. Aşa se face că niciunul dintre poliţiştii aceia nu îndrăzniră să-l atingă nici măcar cu un deget. Şi apoi cum să-i dea crezare femeii care nu prea părea la locul ei? Chiar atunci apăru şi Tang Viţelul, purtând o tavă cu ghimbir murat, proaspăt spălat, pe care urma să-l vândă în dimineaţa aceea, la piaţa dinaintea magistraturii. O văzuse de departe pe femeie agăţată de Fluviu şi-i mai auzise şi ţipetele. Cum în mintea lui stăruiau încă răutatea şi bătaia de care avusese parte de curând în casa acesteia, Tang Viţelul aşeză tava pe una din băncile Bătrânului Wang, vânzătorul de fierturi, şi se năpusti la femeie, strigând: — Scorpie bătrână, ce ţi-a căşunat de ai sărit până şi la preacinstitul Fluviu şi-l ţii acum strâns în labele tale? — Băieţi, nu-l lăsaţi să fugă, ţipa ca de zor. Altfel o să plătiţi cu viaţa! 349

Tang Viţelul fierbea de furie. Îi trase femeii mâinile în lături, eliberândul pe Fluviu, apoi o mai şi pălmui, cu atâta sete, încât ea văzu stele verzi şi se împletici ameţită. Song Fluviu porni de-a dreptul prin mulţimea din piaţă, pierzându-se în ea. Femeia îşi reveni şi-l prinse zdravăn, de data asta, pe Tang Viţelul. — Măritul Song mi-a omorât fata şi tu eşti ăla care l-ai ajutat să scape, urlă ea şi mai amarnic decât până atunci. — De unde să ştiu eu! ţipă şi Tang zăpăcit. — Pune-ţi mâna pe criminal, că de nu, şi voi veţi da socoteală. Fluviu avea un prestigiu atât de mare, că niciunul dintre oamenii poliţiei nu s-ar fi atins de un bărbat ca el. Însă fiind acum vorba de Tang Viţelul, lucrurile se schimbaseră. Poliţiştii se repeziră de îndată la cei doi. Unul o apucă pe femeie, iar vreo trei-patru îl înhăţară pe Tang şi-l duseră aproape pe sus în sala de judecată. E mai mult decât adevărat că atât nenorocirea, cât şi fericirea nu vin ele de voia lor la oameni, ci aceştia înşişi le atrag asupra lor. Cine se duce într-o haină de in să pună foc, are să fie cu siguranţă înghiţit de flăcări. Într-adevăr, limba de trei cun e sabia care îţi curmă viaţa, dar o gură mare ţi-e groapă de înmormântare. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi dacă femeia Yan l-a ţinut bine pe Tang Viţelul şi ce i s-a întâmplat acestuia, citiţi capitolul următor.

350

CAPITOLUL XXII DOAMNA YAN FACE ZARVĂ LA MAGISTRATURĂ; ZHU TONG SE POARTĂ CAVALEREŞTE LĂSÂNDU-L PE SONG FLUVIU SĂ SCAPE Fumul iubirii iscă neplăceri, Femeia îl acuză pe slujbaş. De nu-s nici cavalerii omenoşi, Poate rămâne Phoenix99 păgubaş. Eroii se gândesc doar la popor, Loialitatea-nfrânge dregători. Nu-s de uitat purtarea lui Zhu Tong, Şi nume vechi de aprigi luptători. Se spune că, o dată prins, poliţiştii îl duseră pe Viţelul la magistratură. Aflând că se săvârşise o crimă, magistratul se grăbi spre sala de judecată. Viţelul fu împins înaintea mesei lui şi căzu în genunchi. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu femeia care fusese târâtă acolo împreună cu el. — Despre ce crimă e vorba? întrebă magistratul. — Pe mine mă cheamă Yan, începu să dea lămuriri femeia, şi aveam o fată, pe nume Drăgăstoasa. M-am înţeles cu slujbaşul vostru Song Fluviu şi i-am dat-o drept favorită100. Azi-noapte petreceam toţi trei la un loc, când Viţelul s-a năpustit peste noi şi s-a pus pe scandal. Eu l-am ocărât şi l-am scos afară din casă. Pot spune şi vecinii, că ştiu şi ei cum a fost. Spre dimineaţă, Fluviu a plecat cu noaptea în cap, dar s-a înapoiat numaidecât şi mi-a omorât copila. L-am târât până în faţa magistraturii, când iar m-am pomenit cu Tang Viţelul, care mi l-a smuls din mâini şi l-a lăsat slobod. Cer să se facă dreptate, Excelenţa Voastră! — Ai îndrăznit să-l faci scăpat pe vinovat? îl întrebă magistratul pe Tang.

99

Unul dintre numeroasele simboluri ale elementului primordial femeiesc, al oului genezei. Cel bărbătesc, corespunzător acestuia de aici, este dragonul. 100 În original, wai zhai, locuinţă exterioară, eufemism pentru o femeie cu care întreţii relaţii şi care nu locuieşte în propria ta casă, deci nu a devenit în mod oficial soţie principală sau secundară. 351

— N-am ştiut nimic despre vreo crimă. M-am dus doar acasă la ea să-i cer cu împrumut lui Song Fluviu nişte bani, pentru vreo două boluri cu băutură, dar dumneaei m-a azvârlit pe uşă afară. Acum, de dimineaţă, tocmai veneam la piaţă, cu ghimbir murat, şi am dat peste ea smucind de zor de Fluviu, aici, înaintea magistraturii. M-am apropiat de ei numai ca să-i potolesc, şi astfel Fluviu a putut să plece. De unde să fi ştiut eu că el i-a ucis fata? — Înşiri prostii, strigă la el magistratul. Toată lumea îl cunoaşte pe Song Fluviu de om cinstit şi corect. El n-a ucis niciodată pe nimeni. Tu trebuie să fii criminalul. Unde îmi sunt slujbaşii? Pe dată, fură adunaţi acolo toţi oamenii judecătoriei. Zhang Wenyuan, iubitul Drăgăstoasei, de cum află că femeia Yan îl acuzase pe Fluviu de uciderea copilei ei, se apucă şi redactă chiar el depoziţia plângerii, ba o şi înregistră. Apoi chemă pe cel în sarcina căruia cădea cercetarea cadavrelor, pe căpetenia cartierului unde avusese loc crima, şi pe vreo câţiva vecini de-ai doamnei Yan şi cu toţii merseră acasă la acesta din urmă. Acolo făcură o cercetare amănunţită a cadavrului. Lângă el găsiră şi jungherul criminalului. După ce fu constatată moartea prin violenţă, leşul fu aşezat într-un sicriu şi dus într-un templu în care urma să rămână până la ceremonia de înmormântare. Magistratul era în legături de prietenie foarte strânse cu Song Fluviu şi dorea din toată inima să-l scoată de sub acuzaţie. Iată de ce îl şi interogă de mai multe ori pe Tang Viţelul, însă el o ţinea una şi bună, zicând: — Umila mea persoană nu are habar de nimic. — De ce te-ai dus azi-noapte peste ei şi ai mai făcut şi scandal? E limpede că tu ai omorât-o, îl încolţi magistratul. — Tot ce voiam erau doar nişte bani pentru băutură! — Prostii! Ia, bateţi-l bine pe nemernic! Portăreii se năpustiră asupra lui Tang asemenea fiarelor hămesite, îl legară burduf şi-i traseră cincizeci de lovituri. Însă el rămânea tot la vorba sa. Magistratul înţelesese prea bine că acesta n-avea nimic de-a face cu omorul. Şi totuşi, de dragul lui Fluviu, pe care voia să-l scape de la necaz, navea încotro şi-l chinuia astfel pe Tang. După un şir întreg de încercări, porunci să i se fixeze omului un butuc pe grumaz şi să fie închis în temniţă. Atunci Zhang Al Treilea se apropie de magistrat şi-i spuse: — Am găsit la locul crimei jungherul lui Song Fluviu. Trebuie neapărat să fie adus aici şi supus interogatoriului. Doar atunci vom da de iţele acestui caz. 352

Cum Zhang stăruia, magistratul se văzu nevoit să-i facă pe plac. Trimise, aşadar, oameni după Song la locuinţa lui. Acolo nici urmă de el: fugise. Poliţiştii se înapoiară cu câţiva vecini de-ai lui şi raportară: — Criminalul a dispărut. Nimeni nu ştie încotro a apucat-o. Dar Zhang Al Treilea nu se lăsă cu una cu două: — Taică-său, moşierul Song şi fratele lui mai mic, Limpezime, trăiesc la ţară. Pot fi ei arestaţi şi ţinuţi ca ostatici până ce Fluviu are să fie prins şi interogat. Magistratul îşi făcuse socotelile ca deocamdată să lase vina asupra lui Tang Viţelul, iar ceva mai târziu, când lucrurile aveau să se potolească, să-l elibereze şi pe acesta. Dar Zhang pregătise deja documentele trebuitoare şi o puse pe Yan să-şi înainteze acuzaţia. În această situaţie, magistratul fu obligat să trimită doitrei oameni cu o împuternicire pentru arestarea moşierului Song şi a fiului său, Limpezime. Când poliţiştii ajunseră la conac, bătrânul Song le ieşi în întâmpinare şii salută. Nou veniţii îi arătară împuternicirea abia după ce luară loc în sala de primire. Omul o citi şi le spuse: — V-aş ruga să mă ascultaţi. Noi ne ocupăm cu munca pământului, din moşi-strămoşi. Ne câştigăm hrana de toate zilele din ţarinile şi livezile de aici. Însă Fluviu nu este un fiu cu dragoste şi pioşenie faţă de părinţi. De mic copil s-a arătat nesupus. Nu l-a mulţumit felul nostru de a trăi şi a ţinut morţiş să se facă slujbaş la judecătorie, deşi eu altfel l-am povăţuit. Din aceste pricini, acum câţiva ani, l-am dezmoştenit, oficial, chiar în faţa magistratului care a fost mai-naintea ăstuia de acum. Ba l-am şi şters din condica noastră de familie. El este un străin pentru noi, nu ne mai este rudă. De altfel, are şi locuinţa lui la oraş, în vreme ce eu şi fiul meu Limpezime trudim pe câmpurile noastre din sătucul ăsta. Fluviu nu mănâncă din bucatele noastre. El nu are nimic comun cu noi. Şi ca să vă zic drept, dintotdeauna mi-a fost teamă că o să calce greşit şi că o să intre în cine ştie ce belea. Tocmai de aceea i-am cerut fostului magistrat să-mi dea un act scris de dezmoştenire a lui. Am să vi-l arăt numaidecât. Poliţiştii pricepură că acesta nu era decât un tertip salvator, pregătit cu multă vreme înainte, însă îl preţuiau cu adevărat pe Song Fluviu şi nu voiau să-i pricinuiască niciun rău. Spuseră: — Vom face o copie după act şi o vom lua cu noi spre a o înfăţişa magistratului.

353

Moşierul îi ospătă din plin cu mâncăruri de pui şi de gâscă, le turnă el însuşi băutură şi le dădu în dar vreo zece liang de argint. Oamenii îşi luară rămas bun de la el şi se înapoiară la judeţ, unde îi raportară magistratului: — Moşierul Song l-a dezmoştenit pe Fluviu, încă de acum trei ani! Iată copia actului doveditor. Din această pricină nu am putut să-l aducem în faţa voastră pe bătrân. Dar tocmai acest lucru îl dorea şi magistratul, neavând deloc de gând săl urmărească pe Fluviu. — Moşierul Song deţine certificatul din care reiese că Fluviu nu mai are niciun fel de rude apropiate, zise. Singurul lucru care ne-a mai rămas este să oferim o răsplată de o mie de şiraguri de bănuţi aceluia care-l va prinde pe Fluviu. Afişaţi pretutindeni această înştiinţare. Pusă la cale din nou de Zhang, doamna Yan, cu părul răvăşit şi cu chipul amarnic îndurerat, i se înfăţişă şi de data aceasta magistratului. — Song Fluviu este cu siguranţă ţinut ascuns de către chiar frate-său, Limpezime, şi aste numai ca să nu vină aici la judecată, rosti ea. De ce nu-l arestează Excelenţa Voastră şi prin asta să-mi facă dreptate? — Tatăl lui s-a plâns însă de acum trei ani de firea lui neascultătoare şi l-a şters oficial din registrul familiei. Are un act care dovedeşte asta. N-avem niciun temei să-i târâm şi să-i ţinem, aici ca ostateci. — Excelenţa Voastră, toată lumea ştie că Fluviu mai este numit şi Domnişorul Al Treilea pios şi viteaz. Certificatul ăla e mincinos. Vă cer dreptate, Excelenţa Voastră, rosti aprig femeia. — Vorbe goale! Actul poartă pe el pecetea oficială a înaintaşului meu. Cum poate să fie neadevărat? susţinu magistratul. Doamna Yan prinse să suspine şi să bocească: — Excelenţa Voastră, e o vorbă veche: „Viaţa omenească întrece cu însemnătatea ei cerul cel fără de margini!” Dacă nu-mi faceţi dreptate, am să merg mai departe, la prefectură! Fata mea s-a sfârşit de o moarte cruntă! Atunci Zhang prinse să vorbească el, în numele doamnei Yan: — Dacă nu-l arestaţi pe Song Fluviu, ea se va duce la prefect, şi va fi cum nu se poate mai rău. Gândiţi-vă numai la faptul că aceia vor porni cu cercetările de la felul în care aţi procedat de la bun început în acest caz. Şi asta-i destul. Cuvintele lui Zhang aveau ele un sâmbure de adevăr. Ca atare, magistratul puse să se întocmească documente noi şi porunci să vină la el poliţiştii Zhu Tong şi Lei Heng. Acestora le ordonă:

354

— Luaţi nişte oameni şi mergeţi la conacul lui Song să-l arestaţi pe criminalul Fluviu. De cum primiră hârtiile, poliţiştii îşi aleseră vreo patruzeci de oşteni şi plecară iute spre conac. Bătrânul se grăbi să le iasă în întâmpinare, să-i salute. — Vă rugăm să nu ne băgaţi vină, spuseră poliţiştii. Am primit ordin de arestare pentru fiul vostru de la oraş. Nu facem decât să ne supunem ordinelor. — Fluviu este un fiu rău, lipsit de pioşenie faţă de părinţi. Nu am nimic de-a face cu el. Fostul magistrat l-a rupt de noi, aşa cum o arată şi certificatul pe care-l am. Pe deasupra l-am şi şters încă de acum trei ani din condica noastră de familie. El nu mai locuieşte cu noi şi nu mai dă pe-aici. — Ne pare rău, spuse Zhu Tong, dar nu putem să ne oprim numai la cuvântul dumneavoastră. Trebuie să cercetăm conacul. Mai-marii noştri nu vor fi mulţumiţi dacă nu le dăm ascultare. Chiar atunci, Zhu Tong le şi comandă soldaţilor să înconjoare conacul, iar lui Lei Heng îi zise: — Eu am să stau de pază la poarta din faţă. Tu du-te şi cercetează conacul. Lei Heng intră în conac şi-l răscoli de la un cap la altul. Când sfârşi, veni înapoi la poarta din faţă şi-i spuse lui Zhu Tong: — E adevărat. Nu este nici urmă de Fluviu. — Trebuie să mă încredinţez şi eu, rosti Zhu Tong. Tu şi oamenii tăi păziţi poarta. Am să merg eu acum să mă uit cu luare-aminte peste tot. — Sunt un om care respectă legile, vorbi bătrânul Song. Din capul locului nu m-aş învoi să ascund pe nimeni. — E la mijloc un omor, lămuri Zhu Tong. Trebuie să ne iertaţi de data asta. — Dă-i drumul, Tong. Caută până-n pânzele albe şi nu uita nimic. — Lei, fii cu ochii în patru asupra moşierului. Nu-l lăsa să plece, zise Zhu Tong. Cu aceasta, intră în conac, îşi rezemă halebarda de un perete, trase zăvorul de la uşa de la intrare şi pătrunse în capela budistă. Împinse deoparte masa altarului, ridică uşa unei trape şi smuci de o frânghie subţire lăsată undeva în jos. De dedesubt răsună un clinchet de clopot. Curând apăru de acolo Fluviu. Când acesta îl văzu pe Zhu Tong, mai să nu-şi creadă ochilor.

355

— Nu-mi găsi vină, frate, pentru faptul de a fi venit aici să te arestez, rosti poliţistul. De când te ştiu te-ai purtat tare bine cu mine, şi nu ne-am tăinuit nimic unul altuia. Într-o zi, pe când ne aflam la un pahar împreună, mi-ai spus: „În faţa statuii lui Buddha din capela familiei mele este aşezată masa altarului. Sub aceasta se află uşa unei trape care duce la o ascunzătoare de dedesubt. E un loc în care te poţi adăposti foarte bine, dacă te paşte vreo primejdie”. N-am uitat cuvintele tale şi astăzi, când magistratul m-a trimis, fără voia mea, încoace cu Lei Heng, ştiam că trebuia să găsesc o cale să te scap. Înălţimea Sa magistratul doreşte acelaşi lucru, dar Zhang Al Treilea şi femeia aceea, Yan, au ameninţat că vor merge mai sus, la prefect, dacă el n-o să ducă mai departe cazul; de aceea, ne-a ordonat, mie şi lui Lei Heng să cercetăm conacul. De teamă că Lei Heng, dând cu ochii de tine, ar putea să nu iasă din porunca magistratului, l-am pus de pază la poarta din faţă şi am venit drept aici, încredinţat că nu poţi fi altundeva. Ascunzătoarea asta nu e rea, dar nu este deloc sigură. Ce faci dacă cineva o descoperă şi trece la cercetarea ei? — M-am gândit şi eu la acelaşi lucru, zise Fluviu. Noroc cu mărinimia ta, frate, că altfel aş fi deja pe drumul spre temniţă! — Nu se cade să vorbeşti astfel. Altceva e mai însemnat acum: unde teai putea duce ca să fii în siguranţă? — Ar fi trei locuri. Unul este în prefectura Cangzhou, la conacul lui Chai Jin, Micul Vârtej. Un altul este la fortăreaţa de pe Muntele Vântul Blând, unde se află Splendoare. Iar al treilea este la conacul Kong de pe Muntele Tigrul Alb. Meşterul are doi fii: cel mai mare, Kong Ming, este ştiut şi sub numele Cometa, iar celui mai mic, Kong Liang, i se mai spune şi Steaua Aprinsă. Pe aceştia doi i-am întâlnit de mai multe ori la judecătoria ţinutului nostru. Şi uite că dintre aceste trei locuri îmi vine greu să ştiu care ar fi cel mai bun. — Nu mai sta la gânduri, frate. Hotărăşte-te şi pune-te pe treabă. Chiar la noapte trebuie să pleci. Nu e vreme de pierdut, îl sfătui Zhu Tong. — Las în seama ta toate ce le mai aveam de făcut la judeţ; descurcă-le tu cu mai-marii şi subalternii mei şi dă pe-aici, pe la conac, ori de câte ori ai nevoie de bani ţi se va da cât vei dori. — Nicio grijă. Am să mă ocup eu de totul. Mai degrabă, chibzuieşte bine la plecarea ta. Fluviu îi mulţumi lui Zhu Tong şi se întoarse în ascunzătoare. Poliţistul coborî uşa trapei şi puse masa altarului la loc. Deschise uşa capelei, îşi apucă halebarda şi ieşi de acolo. 356

— Nici gând să fie aici, în conac, rosti cu glas tare, pentru toţi, Zhu Tong. Iar către Lei zise: Acum, că n-avem încotro, îl luăm pe bătrân, nu? Cei doi poliţişti îşi adunară oştenii şi intrară din nou în sală. Moşierul Song se purtă curtenitor şi le dădu tuturor să bea. — N-ajută la nimic băutura, vorbi Zhu Tong. Trebuie să vă cerem, dumitale şi lui Limpezime, să ne însoţiţi la judeţ. — Chiar, cum de nu l-am văzut nicăieri pe Limpezime? întrebă Lei Heng. — L-am trimis în sat, lămuri bătrânul, după nişte unelte, de-aia nu esten conac. — Ce să ne mai întindem la vorbă, zise Zhu Tong. Am primit ordin de la magistrat să vă aducem înaintea lui, pe dumneata şi pe cel de-al patrulea băiat, adică pe Limpezime. — Zhu, se amestecă Lei Heng, te-aş ruga să mă asculţi. Slujbaşul Song Fluviu a săvârşit un omor, dar el trebuie să fi avut o pricină serioasă. La urma urmei poate nici n-ar fi o crimă capitală. Moşierul are un act cu sigiliu oficial, aşadar deţine un document adevărat. Se cade să nu pierdem din vedere că Fluviu ne-a fost de când îl ştim un prieten foarte bun şi în situaţia asta trebuie şi noi să ne arătăm înţelegători. Eu socotesc că va fi de ajuns să luăm cu noi doar o copie după certificatul acela. Zhu Tong îşi zise în sinea sa: „Vorbele mele s-au prins. Am reuşit să îndepărtez orice bănuială pe care ar fi avut-o Lei”. Cu glas tare rosti: — Dacă aşa-ţi spune inima, frate, eu unul nu vreau să trec drept nemernic. — Vă rămân adânc îndatorat amândurora, le spuse din cale-afară de bucuros bătrânul. Le umplu paharele cu băutură şi le dărui douăzeci de liang de argint, dar aceştia îi împărţiră pe toţi celor patruzeci de oameni cu care veniseră. Îşi luară rămas bun de la bătrânul Song şi se înapoiară cu poliţiştii la judeţ. Merseră şi se înfăţişară chiar atunci magistratului care se afla în sala de judecată. Acesta le ceru un raport amănunţit, lucru pe care ei îl şi făcură, spunându-i: — Am cercetat întreg conacul şi toate împrejurimile lui, de două ori, însă nu l-am găsit pe Song Fluviu nicăieri. Moşierul Song a căzut la pat şi nici măcar nu se poate mişca: e grav bolnav. Limpezime a plecat de acasă luna trecută şi nu s-a întors nici până acum.

357

Magistratul nu mai avu altceva de făcut decât să redacteze un raport către prefect, superiorul său, şi să dea o proclamaţie prin care cerea arestarea lui Song Fluviu. Dar despre aceste lucruri nu vom mai povesti. Numeroşi slujbaşi, oameni care-i fuseseră prieteni lui Fluviu, îi vorbiră lui Zhang Al Treilea, căutând să-i potolească setea de răzbunare. Zhang nu voia să se pună rău cu aceştia şi apoi, orice ar fi făcut, nimic n-o mai învia pe Drăgăstoasa. Pe de altă parte, chiar el se bucurase mai înainte de bunătatea şi îngăduinţa lui Fluviu. Şi astfel lăsă chestiunea să treacă de la sine; Zhu Tong îi oferi femeii Yan nişte bani, sfătuind-o să nu mai umble şi pe la prefect. Aceasta primi darul şi căzu la învoială. Acelaşi Zhu Tong trimise un om cu ceva argint şi la prefectură, pentru a aranja ca acest caz să fie dat uitării. Magistratul emise un anunţ cu semnalmentele lui Fluviu, oferind pentru prinderea lui un premiu de o mie de şiraguri de bani. Tang Viţelul se alese cu douăzeci de lovituri pe spinare, cu un semn aurit pe obraz şi cu surghiunul într-un loc aflat la cinci sute de li depărtare de ţinutul său – toate acestea pentru vina de a fi lăsat criminalul să scape. Martorii reţinuţi fură eliberaţi sub cauţiune şi lăsaţi să meargă la casele lor. Poemul acesta stă mărturie: Ajuns fugar din pricina unei frumoase, Un gând înalt l-a-mpins să se ascundă-n beci. Fără Zhu Tong, în libertate să îl lase, Erou-ar fi intrat în temniţă pe veci. Se cuvine acum să spunem câteva cuvinte despre conacul familiei Song. Cum se explică faptul că avea în conac un beci tainic? Simplu: În dinastia Song era lesne să te descurci ca dregător, dar îţi era cum nu se poate mai greu, ca mic slujbaş. Ce temei are această vorbă? La curtea împărătească guvernau miniştrii nemernici; ei îşi promovau numai prietenii şi rudele şi nu lăsau să le scape niciun bănuţ care le pica în mână. De ce era aşa de rău pentru un slujbaş? De se întâmpla pe atunci ca vreunul să săvârşească o greşeală, în cea mai fericită situaţie el putea fi numai înfierat şi exilat într-o fortăreaţă de la hotare, îndepărtată şi în plină sălbăticie; dar dacă i se dădea întreaga pedeapsă după lege, era condamnat la moarte şi toată averea îi era confiscată. Şi iată cum se dovedea mai mult decât înţeleaptă prezenţa unei ascunzători tainice pregătite dinainte. Pe de altă parte, slujbaşul îşi punea părinţii să-l declare lipsit de pioşenie şi ascultare şi chiar să-l şteargă din condica familiei, în felul acesta căutând să-i scoată pe cei mai apropiaţi lui 358

în afara oricărei acuzaţii. Actul oficial de renegare era în mâna părinţilor o dovadă sigură. Reieşea limpede că el trăia departe de casă şi nu avea nimic de-a face cu ei, deşi el era acela care conducea în taină, din locuinţa sa, toate treburile familiei. Şi nu puţini au fost în dinastia Song aceia care s-au folosit de astfel de tertipuri salvatoare. Dar să ne întoarcem la Song Fluviu. După plecarea oamenilor legii, ieşi din ascunzătoarea sa din beci şi se sfătui cu tatăl şi cu fratele său. — Dacă n-ar fi fost Zhu Tong, zise, aş fi fost prins şi târât la judecată. Se cuvine să-i răsplătim frumos bunătatea ce ne-a arătat-o. Acum trebuie să fug nu numai eu, dar şi fratele meu. De-o fi să se îndure cerul şi să se dea o amnistie generală, vom putea veni înapoi şi o să apucăm să te mai vedem, tată. Trimite-i bani lui Zhu Tong, fără să te ştie nimeni, şi cere-i să-i împartă din belşug celor mari şi mai mici de la judeţ. Să-i spui să-i dea bani şi doamnei Yan, astfel ca ea să înceteze acţiunea de urmărire şi toate celelalte. — În privinţa asta, fii fără grijă, îl asigură tatăl lui. Fiţi amândoi cu luareaminte la drum. Când vă veţi aşeza într-un loc, trimiteţi-mi şi mie o carte, printr-un om vrednic de încredere. Cei doi fraţi îşi strânseră lucrurile şi le legară în boccele, de cum se înnoptă. Pe la al patrulea geng se sculară, se spălară, mâncară şi se gătiră de drum. Fluviu îşi pusese o pălărie albă, de fetru, cu boruri mari, o robă albă, de mătase, un brâu roz ca pruna, jambiere şi sandale de cânepă. Limpezime se îmbrăcase ca un servitor şi urma să care în spinare boccelele. În faţa sălii de primire îi făcură plecăciuni adânci tatălui lor şi îşi luară rămas bun de la el. Vărsară lacrimi cu toţi. — Aveţi drum lung înaintea voastră, le spuse bătrânul Song. Ţineţi-vă departe de necazuri. Fluviu şi Limpezime li se adresară apoi argaţilor, cu un îndemn: — Aveţi grijă de casă. Slujiţi-l cu devotament pe bătrânul stăpân. Vedeţi să nu-i lipsească nici mâncarea şi nici băutura. Cei doi fraţi îşi încinseră săbiile la brâu, apucară halebardele şi ieşiră din sat. Aveau un drum lung de străbătut şi-l socoteau cu fiecare bornă, fie ea simplă, pusă din cinci în cinci li, fie dublă, la fiecare zece li. Însă nu vom intra în amănunte. Era într-un sfârşit de toamnă. Tulpini uscate de lotuşi, Căzute frunze de platani, Prin mirişti cântec de greieri, Cocorii la pământ, sărmani. 359

Burniţe reci peste arţari, Brume ce-mping frigul spre-ngheţ. Dar s-ar mai şti fără pribegi Răul gust al toamnei amar? „Cu cine oare ne vom împărţi soarta?” se tot întrebau ei străbătând ţinut după ţinut. — În lumea frăţiei vitejilor, am auzit adesea de numele Marelui Mandarin Chai, vorbi Limpezime. Se spune că este urmaşul direct al împăraţilor din dinastia Zhou. Fireşte, n-am dat niciodată ochii cu el. De ce nu ne-am pune sub protecţia lui? Se spune că are o purtare cavalerească, este mărinimos şi-i primeşte cu braţele deschise pe toţi vitejii, ba îi şi ajută pe cei care au apucat-o pe drumul surghiunului. E întruparea în carne şi oase a spiritului ospitalităţii. — M-am gândit şi eu la asta, răspunse Fluviu. Nu l-am întâlnit niciodată, însă ne-am scris mereu unul altuia. Se îndreptară spre Cangzhou, lăsând în urmă munţi şi ape, trecând prin târguri de judeţe şi capitale de prefecturi. Drumeţii care trag la hanuri trebuie să fie cu mare grijă în privinţa a două lucruri: să se ferească să mănânce din boluri care au fost folosite de oameni bolnavi de molime şi să nu doarmă în paturile în care unii ca aceştia au murit. Dar să revenim la povestea noastră. În câteva zile, cei doi fraţi au ajuns la hotarele Cangzhoului. Întrebară pe unde să o ia ca să dea de conacul Măritului Mandarin şi când ajunseră acolo, intrară în vorbă cu un argat. — Stăpânul Chai este acasă? — Nu. E plecat pe moşia răsăriteană, după dările de cereale. — E mult până acolo? întrebă Fluviu. — Mai bine de patruzeci de li. — Cum am putea ajunge în acel loc? — Îmi îngăduiţi să vă întreb de numele dumneavoastră? — Eu sunt Song Fluviu, din judeţul Yuncheng. — Nu cumva chiar Ploaie Binefăcătoare? — Chiar el. — Stăpânul Chai vorbeşte mereu de dumneavoastră şi se arată tare mâhnit că n-a avut prilejul să vă întâlnească. Iată de ce sunt chiar bucuros că vă pot duce la el. Şi argatul îi conduse pe un drum care le luă mai puţin de trei ceasuri. Fluviu admiră gospodăria îngrijită, bine pusă la punct: 360

Poarta era primitoare ca un port spre mare, în spatele ei era o culme trufaşă. Mii de salcâmi şi sălcii făceau acolo o pădure, iar în vreo trei-cinci locuri se aflau clădiri pentru găzduit oaspeţi. În fundul curţii era mulţime de vaci, oi, măgari, cai, iar coteţele gemeau de raţe, găini, gâşte, toate ridicând ograda cea mare, în slăvi, cu larmă şi viermuiala lor vioaie. Stăpânul acestor avuţii era om drept şi cu multă ştiinţă de carte, de parcă ar fi fost un învăţat ilustru re-ntrupat. Mărinimos şi oricând săritor la nevoie nu-şi găsea pereche nici printre cei din vechime. — V-aş ruga să aşteptaţi în pavilionul acesta, doar până ce am să-l înştiinţez pe stăpân de venirea dumneavoastră, le spuse argatul. — Prea bine, încuviinţă Fluviu. El şi Limpezime intrară în pavilionul de pe povârnişul muntelui, îşi rezemară halebardele, îşi îndepărtară săbiile şi boccelele şi se aşezară. Nu trecu mult şi poarta centrală a conacului se deschise. Marele Mandarin ieşi alergând, urmat de vreo patru-cinci însoţitori. Năvăli în pavilion şi căzu în genunchi înaintea lui Fluviu. — De-aţi şti cât m-am mai gândit la dumneavoastră! Ce vânt binecuvântat v-a adus aici? Uite că mi s-a împlinit tot ce mi-am dorit mai mult. Ce noroc nemaipomenit! Fluviu căzu şi el în genunchi şi bătu mătănii. — Nu-s altceva decât un mărunt slujbaş, dar am venit anume să vă văd! Chai Jin îl ridică şi cu chipul numai zâmbet îi vorbi: — Flacăra lămpii a pâlpâit mărită mult azi-noapte, iar în dimineaţa asta a cântat coţofana. Astea nu erau altceva decât semne care îţi prevesteau vizita, frate! Primirea călduroasă îl bucură nespus pe Fluviu. El îl prezentă şi pe fratele său. — Luaţi lucrurile lui Fluviu, le porunci stăpânul oamenilor săi. Au să stea în camera apuseană din aripa din spate. Apoi îl luă pe Fluviu de mână şi pătrunse cu el în clădirea principală, unde se aşezară pe locurile cuvenite gazdei şi musafirilor. Dacă nu vă supără întrebarea mea, frate, zise Marele Mandarin, aş vrea să ştiu cum de-aţi izbutit să vă smulgeţi de la multele voastre îndatoriri din judeţul Yuncheng, ca să puteţi veni în neînsemnatul nostru sat? — De multă vreme faima Măritului Mandarin mi-a umplut urechile de încântare, lămuri Fluviu. Am tot primit scrisori din partea voastră, dar n-am putut să vă aduc eu însumi omagiile mele, pentru că, din nefericire, eram până peste cap ocupat cu slujba mea umilă. Sunt un om lipsit de orice talent 361

şi am mai făcut şi un lucru prostesc, astfel că am fost nevoiţi, eu şi fratele meu, să ne căutăm un loc de refugiu. Ne-am amintit de cavalerismul şi de mărinimia voastră şi iată cum se face că am ajuns aici. — Nu vă faceţi griji, frate, zise Marele Mandarin, zâmbind. Şi de-aţi fi săvârşit cea mai gravă dintre crime, aici sunteţi în deplină siguranţă. Nu că mă laud, dar nu se află nicio căpetenie de poliţie şi niciun ofiţer de oaste, care să îndrăznească să-şi furişeze măcar o privire spre micul nostru conac. Atunci Fluviu îi istorisi de-a fir-a-păr cum o omorâse pe Yan Drăgăstoasa. Marele Mandarin zâmbi iarăşi. — Nu vă mai bateţi capul cu asta, îl asigură. Nimic nu mă împiedică să vă ascund aici, nici chiar crima de a fi ucis un dregător numit de curtea imperială şi nici vina de a fi prădat tezaurul. Îi pofti pe cei doi fraţi să se îmbăieze şi le dărui îmbrăcăminte nouă, bonete, încălţări, de mătase, ciorapi curaţi. Marele Mandarin îi invită apoi în clădirea din spate, unde deja fuseseră pregătite băutura şi gustările. Îi ceru lui Fluviu să se aşeze în capul mesei, iar el însuşi ocupă locul din faţa lui. Limpezime se aşeză pe o latură a mesei. Mai erau cu ei vreo zece argaţi şi câţiva supraveghetori. Rând pe rând, ei închinară în cinstea oaspeţilor, servindu-i şi luând parte la veselia lor. Marele Mandarin nu mai contenea să-i îndemne pe oaspeţi să bea după pofta inimii. Fluviu mulţumi de nenumărate ori. În toiul petrecerii, cei trei îşi arătară prin viu grai dragostea şi preţuirea pe care le nutreau unii faţă de alţii. Cum ziua era pe sfârşite, în încăpere fură aprinse lămpile. — Am băut prea mult, se scuză Fluviu, însă gazda nici nu vru să audă de aşa ceva. Petrecerea se întinse până la primul ceas al nopţii. Atunci, Fluviu se ridică să se spele pe mâini. Gazda îi porunci unui argat să-i lumineze calea cu un lampion şi să-l conducă până la capătul coridorului răsăritean. „Măcar scap de un rând de băutură”, îşi zise Fluviu. După un ocol mare, ieşi prin porticul din faţă, traversă curtea de-a curmezişul şi urcă pe coridorul care se întindea de-a lungul aripii de răsărit a conacului. Fluviu era ameţit de băutură şi înainta împleticindu-se, cu grija ca nu cumva să calce greşit şi să cadă. Un ins uriaş, tremurând din toate încheieturile de friguri de malarie, se afla pe coridor, lângă o lopată pe care îngrămădise tăciuni încinşi. Ţinându-şi capul în sus, Fluviu călcă tocmai pe coada lopeţii din această pricină jăratecul aprins sări pe faţa omului, înspăimântându-l atât de tare, că îl trecură sudorile. Mânios, el se ridică şi-l înşfăcă pe Fluviu de piept, strigându-i: 362

— Cine eşti, pocitanie, de socoţi că îţi poţi bate joc de mine! Uluit, Fluviu nu scoase o vorbă. Însă ţăranul cu lampionul ţipă: — Nu fi necioplit! Dumnealui e cel mai îndrăgit oaspete al stăpânului. — Oaspe, oaspe, bombăni omul. La început şi eu am fost musafir, şi tot „cel mai îndrăgit”. Numai că stăpânul tău pleacă urechea la scornelile altora şi astfel şi-a luat inima de la mine! Ce adevărată e vorba veche cum că oamenii nu se au bine o mie de zile la rând şi că, după cădere, petalele nu mai sunt roşii. Când namila dădu să-l lovească pe Fluviu, argatul lăsă să-i scape lampionul şi se năpusti între ei, tocmai când, dinspre capătul celălalt al coridorului, trei lampioane săltătoare veneau în zbor spre ei. — Nu ştiam ce se întâmplă, răsună vocea Măritului Mandarin pe când se apropia iute de locul unde era Fluviu. Ce-i cu toată zarva asta? Argatul îi vorbi despre lopata cu jeratic. Stăpânul zâmbi şi i se adresă uriaşului: — Îl cunoşti pe slujbaşul acesta vestit? — Vestit, pe naiba! Dacă-l pui lângă slujbaşul Song din Yuncheng, el e un nimic. Marele Mandarin izbucni în râs şi-l întrebă: — Ai dat ochii vreodată cu slujbaşul Song? — Nu l-am întâlnit niciodată, dar în toată lumea frăţiei, numele lui Song Fluviu, Ploaie Binefăcătoare, se bucură de o faimă mare. — Şi pentru ce anume? — Ne-ar lua prea mult să vă înşir istoriile care umblă pe seama lui, dar el este cu adevărat un erou. Dacă se apucă de ceva, îl duce negreşit la bun sfârşit. De îndată ce am să mă înzdrăvenesc, am să-l caut, să mă însoţesc cu el. — Chiar ai vrea să-l întâlneşti? — Cine n-ar vrea! — Uriaşule, el este tot atât de departe pe cât eşti tu acum la o sută optzeci de mii de li, şi tot atât de aproape pe cât este necunoscutul acesta din faţa ta, spuse Măritul Mandarin. Iată-l pe Song Fluviu, Ploaie Binefăcătoare! — Nu glumiţi? — Numele meu este Song Fluviu, rosti omul cu care era cât pe ce să se încaiere. Uriaşul se uită lung la el, apoi căzu în genunchi şi i se închină, zicându-i: — Nici nu mi-a trecut prin cap că astăzi am să vă întâlnesc, frate. 363

— Nu-s vrednic de atâta respect, îi spuse Fluviu. — Dar m-am purtat chiar fără niciun pic de respect. Vă cer iertare. Am ochi, însă nu am recunoscut Muntele Tai! Bărbatul rămase îngenuncheat. Fluviu se grăbi să-l ridice şi-l întrebă: — Care este preacinstitul vostru nume? Marele Mandarin îi spuse lui Fluviu cum îl chema pe uriaş şi care era locul de unde se trăgea el. Într-adevăr, tigrii din munţi ori bandiţii din codri îşi pierd vlaga şi inimile bat să se spargă în piept. Numai la rostirea numelui acestui om, groaza este aşa de mare, încât stelele şi luna pălesc, iar râurile curg înapoi spre izvor. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi cine a spus Măreţul Mandarin că era uriaşul, citiţi capitolul următor.

364

CAPITOLUL XXIII MARELE MANDARIN OFERĂ ADĂPOST OASPEŢILOR SĂI ÎN JUDEŢUL HENGHAI. WU SONG, PINUL, OMOARĂ UN TIGRU PE DEALUL SOARELUI Marele Mandarin e renumit pretutindeni. De cutezanţa Pinului se teme o oştire. Faima vitejilor nu-l mai prejos decât a lui Meng Chang Şi nici decât a altor eroi străluciţi din vechime. Nu s-a gândit c-o să ucidă cu mâinile goale-un tigru, Cum nici că-l va opri ceva să treacă Dealul Soarelui. E de mirare cât îşi preţuieşte frate şi cumnată, Sporindu-şi slava numelui, cu fiecare faptă-a lui. Se spune că Marele Mandarin Chai Jin răspunse: — Acest om se numeşte Wu Song, Pinul. El se trage din judeţul Qinghe şi este al doilea fiu în familia sa. Se află aici, la mine, de un an. — Am auzit nu o dată de numele său în lumea cavalerilor dreptăţii. N-aş fi crezut c-am să am plăcerea să mă aflu astăzi în faţa lui. Ce noroc! rosti Fluviu. — Întâlnirea dintre doi viteji fără seamăn e chiar un prilej de mare fericire, spuse Marele Mandarin. Dar haideţi înăuntru, să ne aşezăm la vorbă. Cum nu se poate mai încântat, Fluviu porni mână în mână cu Pinul, spre camera din spate şi acolo el îl prezentă şi fratelui său. Marele Mandarin îl pofti pe Wu Pinul să ia loc. Fluviu îi oferi scaunul din capul mesei, însă Wu Pinul refuză. După ce se mai invitară un timp unul pe altul, Pinul se aşeză pe locul al treilea. Marele Mandarin ceru să se mai aducă băutură şi îşi îndemnă musafirii să bea în voie. La lumina lămpii, Fluviu îl cântări din priviri pe Wu Pinul, descoperind cu bucurie frumuseţea înfăţişării lui. Iată-l cum arăta: Era bărbat frumos şi falnic cum e bradul, înalt de peste şapte picioare; chipul îi era mândru şi aspru, iar după vârstă să fi fost de douăzeci şi cinci de ani. Doi ochi scăpărători ca doi luceferi puri ardeau sub fruntea lui. Strângerea lui de mână era puternică precum strivirea de baros. Cu mersu-i apăsat şi avântat băga în sperieţi şacali şi tigri, iar când îşi încleşta puternic pumnul, făcea să tremure în văgăună urşii. Purta pe cap bonetă cu norocosul 365

însemn wan, cusută pe o latură şi alta cu înflorituri de argint; roba lui lungă şi bogată era de un roşu-aprins. Fluviu i se adresă lui Wu Pinul: — Cum se face de-aţi venit aici? — Pe când eram în ţinutul meu, într-una din zile m-am îmbătat şi m-am luat la harţă cu arhivarul care se-ngrijea de documentele secrete din cancelaria locală. L-am doborât la pământ dintr-un singur pumn şi el a rămas acolo ca mort. Crezând că l-am omorât de-a binelea, mi-am luat degrabă tălpăşiţa şi m-am refugiat aici, la conacul Marelui Mandarin. Asta s-a petrecut acum un an. Ceva mai apoi, am aflat că omul nu păţise nimic şi că-şi venise curând în simţiri. De aceea mi-am şi pus în gând să mă înapoiez acasă ca să-mi văd fratele mai mare, însă nemernicele astea de friguri m-au ţinut pe loc. Când aţi călcat pe coada lopeţii cu jeratec, tocmai îmi încălzeam trupul rebegit rău din pricina lor. Sperietura pe care am tras-o ma făcut să mă treacă toate năduşelile şi, după cât îmi pare, m-a scăpat de molimă. Fluviu se bucură tare mult când auzi aceasta şi toţi patru băură până la cel de-al treilea ceas. Peste câteva zile Fluviu îi oferi lui Wu Pinul bani ca să-şi poată face nişte haine. Acest lucru ajunse la urechile Marelui Mandarin, care nu vru nici în ruptul capului să-l lase pe Fluviu să plătească în casa lui, orice ar fi fost, din buzunarele sale. Scoase din chiar magaziile sale un material frumos de mătase şi-i ceru croitorului să coasă nişte veşminte pentru fiecare dintre cei trei oaspeţi ai săi. Dar cum de se întâmplase – s-ar putea întreba cititorul – că Marele Mandarin se răcise atât de tare faţă de Pinul? Când venise la conac, acesta fusese înconjurat de aceeaşi primire binevoitoare şi caldă de care se bucurau toţi oaspeţii. Dar o ţinuse numai într-o beţie şi-şi dăduse la iveală firea aprigă, nestăpânită. De era nemulţumit de felul în care îl slujeau argaţii, nu stătea la gânduri şi-i snopea în bătaie. Iată de ce nu se afla niciunul printre ei care să-l vorbească de bine, ba mai mult, ei se plângeau mereu de el Marelui Mandarin. Acesta nu-i ceruse să plece, dar purtarea lui devenise mai reţinută. Însă acum, după ce Fluviul îl luă sub aripa sa, se porniră să bea laolaltă, zi după zi, fără ca meteahna de mai înainte a Pinului să mai apară. Vreo zece zile sau chiar mai mult, Fluviu şi Pinul fură nedespărţiţi. Apoi, cum lui Wu Pinul i se făcuse dor de acasă, le spuse că doreşte să se întoarcă în ţinutul său, să-şi vadă fratele mai vârstnic. — Sunt îngrijorat pentru fratele meu. N-am mai auzit de mult nimic de el. 366

— Dacă trebuie să pleci neapărat, nu vom fi noi aceia care să te oprească, vorbi Fluviu. Dar la cel dintâi prilej, vino să ne vedem iarăşi. Pinul îi mulţumi. Marele Mandarin îi dădu nişte bani, pe care acesta îi primi, zicându-i: — V-am pricinuit o mulţime de necazuri, Mărite. Îşi strânse într-o boccea lucrurile, îşi pregăti bâta şi fu gata de plecare. Marele Mandarin dădu în cinstea lui o masă de despărţire. Pinul purta o robă nouă din mătase roşie şi o pălărie cu boruri largi, din fetru alb. La sfârşit îşi luă în cârcă bocceaua, apucă bâta într-o mână şi îşi luă rămas bun de la prietenii săi. — Stai o clipă, frate bun, îi ceru Fluviu. Se duse în camera sa şi se grăbi să se înapoieze cu nişte argint la poarta conacului. Eu şi fratele meu te conducem o bucată de drum. Marelui Mandarin îi spuse: Mă întorc cât de curând, Mărite. Apoi, el, fratele său şi Pinul părăsiră conacul răsăritean al Marelui Mandarin. După ce străbătură şase-şapte li, Pinul zise: — E destul, frate. Te rog să te întorci. Marele Mandarin te aşteaptă. — Doar încă puţin, spuse Fluviu. Tot mergând şi discutând, au mai făcut, fără să-şi dea seama, încă trei li. Pinul îi luă mâna lui Fluviu, vorbindu-i: — Nu veni mai departe, frate. Se spune că poţi să-ţi conduci un prieten şi o mie de li, dar, mai devreme sau mai târziu tot trebuie să te desparţi de el. — Numai câţiva paşi mai încolo. Înainte, pe drumul mare este o cârciumă. Vom bea câteva pahare împreună şi apoi o să mergem fiecare la ale noastre, stărui Fluviu. Peste puţin, intrară într-o cârciumă modestă şi Fluviu se aşeză în capul mesei. Pinul îşi rezemă bâta şi ocupă locul din faţa lui, în vreme ce Limpezime se aşeză pe una din celelalte laturi ale mesei. Fluviu comandă băutură şi mâncare. După ce dădură pe gât mai multe pahare, se treziră că soaiele era deja la asfinţit. — S-a făcut târziu, observă Pinul. Dacă nu mă nesocoteşti, primeşte din partea mea patru închinăciuni şi îngăduie-mi să-ţi fiu fârtat. Fluviu se arătă foarte bucuros. Pinul îi făcu patru temenele. Fluviu îi ceru lui Limpezime să scoată un lingou de zece liang de argint şi i-l întinse Pinului. — Nu-ţi prisosesc banii nici ţie, refuză acesta. 367

— Nici măcar să nu te gândeşti la asta. Dacă nu îi iei, n-am să te recunosc de frate, îi spuse Fluviu. Pinul nu avu încotro, luă argintul, pe care îl vârî în punga sa, şi îi mulţumi. Fluviu plăti pentru băutură şi mâncare, Wu Pinul îşi apucă bâta şi toţi trei ieşiră din cârciumă, după care se despărţiră. Cei doi fraţi îl urmăriră o vreme cu privirea pe Wu Pinul, până ce acesta dispăru din vedere, apoi o porniră şi ei înapoi spre conac. Nu făcură însă bine cinci li, că se întâlniră cu Marele Mandarin, călare pe un cal, în urmă cu alţi doi armăsari aduşi pentru ei. Plini de recunoştinţă, cei doi bărbaţi încălecară şi toţi trei goniră spre conac. Acolo, acesta îi invită în clădirea din spate să bea împreună. De atunci înainte Fluviu şi fratele său s-au stabilit la conac. Acum, firul povestirii se despică în două. Poema aceasta stă mărturie: A mers pe drumul său să-şi împlinească soarta, Şi falnic a urcat pe Culmea Soarelui, Acolo, chiar şi beat, a omorât un tigru Şi-n lumea-ntreagă s-a aflat de fapta lui. După ce călători câteva zile la rând, Wu Pinul ajunse în ţinutul Yanggu, Valea Soarelui. Era pe la amiază şi mai avea destul de mers până în capitala judeţului; se simţea tare însetat şi înfometat, aşa că se arătă tare bucuros zărind în susul drumului o cârciumă. Lângă intrare era agăţat un prapur pe care scria: „Trei boluri şi nu mai eşti în stare să urci dealul”. Pinul intră acolo, se aşeză, îşi sprijini alături bâta şi ceru: — Jupâne, băutură, repede! Cârciumarul aduse trei boluri, o pereche de beţişoare, o farfurie cu mâncare de legume şi îi umplu bine cu băutură unul dintre boluri. Pinul îl ridică şi-l goli până la fund, după care zise: — Alcoolul ăsta are tărie, nu glumă! Dacă ai ceva carne, de pus burta la cale, jupâne, sunt gata să cumpăr, numai să meargă la băutură. — Avem doar nişte văcuţă, friptă bine. — Taie-mi şi mie felii, două-trei jin, din partea cea mai bună. Cârciumarul plecă şi se întoarse curând cu două jin de văcuţă pe un platou mare, pe care îl puse înaintea lui Wu Pinul. Apoi îi mai umplu un bol. Wu Pinul îl dădu gata şi pe acesta. — Grozav alcool! zise şi mai bău încă un bol, acesta din urmă fiind la rând al treilea, de aceea nu i se mai turnă niciun strop. Pinul răpăi cu degetele în masă: 368

— Jupâne, de ce nu vii să-mi torni în pahar? întrebă. — Să vă mai aduc nişte văcuţă? Vine, numaidecât! — Vreau şi văcuţă, dar şi alcool. — Am să vă mai tai nişte văcuţă, însă băutură nu pot să vă mai dau niciun pic. — Ciudat fel de a fi! De ce nu-mi mai vinzi de băut? — Chiar n-ai văzut că pe steagul ăla agăţat la uşa mea scrie „Trei boluri şi nu eşti în stare să urci dealul”? întrebă cârciumarul. — Ce vrea să zică asta? — Cu toate că alcoolul meu este el făcut la ţară, are-ntr-însul o aromă aidoma cu aia din băuturile vechi. Orice călător care soarbe din el trei boluri se îmbată criţă şi nu mai poate dovedi culmea din faţă. De aici i se trage şi numele. Nimeni dintre cei care trec pe aici nu cere mai mult de trei boluri. — Asta era, zâmbi Pinul. Eu am băut deja trei boluri. Cum se face că nu m-am îmbătat câtuşi de puţin? — Alcoolul meu se cheamă, „Băutura care picură prin sticluţa de parfum” ori „Băutura care te doboară dincolo de uşă”. La început nu prea simţi mare lucru, dar ceva mai apoi te pune jos. — Vorbe goale! Doar îţi plătesc, nu? Mai umple-mi încă trei boluri, nu se lăsă Pinul. Văzând că, într-adevăr, băutura sa nu avea asupra lui Wu Pinul niciuna din urmările ştiute, cârciumarul îi mai turnă încă trei boluri pline. Uriaşul le bău unul după altul. — Grozav, strigă el. Jupâne, am să-ţi plătesc pentru fiecare bol în parte, numai dă-i drumul şi ţine-te pe turnat. — Mai bine aţi lua-o cu binişorul. Alcoolul ăsta, s-o ştiţi de la mine, îl pune cu adevărat la pământ pe om, ba îl face să nici nu se mai scoale. Şi nici nu se pomeneşte vreun leac care să-l aducă în simţiri pe ăla căruia i-a venit de hac! — Ei, nu mai spune! Chiar de-o fi vreo făcătură cu el, m-ai găsit tocmai pe mine să n-o miros! Cârciumarul nu putu cu niciun chip s-o scoată la capăt cu el. Şi iarăşi îi mai umplu trei boluri. — Ia mai adă-mi şi încă două jin de văcuţă! îi ceru Pinul. Cârciumarul veni cu văcuţa şi îi mai turnă alte trei boluri. De data aceasta pofta lui Wu Pinul părea să se mai fi potolit. El puse nişte arginţi pe masă şi îi strigă: 369

— Uite-aici, pentru tine. Ajung pentru băutura şi carnea pe care mi le-ai dat? — Prea destul, spuse acesta. Chiar ar trebui să vă mai înapoiez ceva. — Nu vreau nimic înapoi. Ţine tot, şi pentru băutura pe care ai să mi-o mai dai. — Omule, mi-a mai rămas băutură doar pentru vreo cinci-şase boluri. Numai că tare mi-e teamă că n-o să le puteţi dovedi. — Cinci-şase, ori şi mai mult, beau tot ce mai ai! — Sunteţi ditamai uriaşul. De-o fi să cădeţi la pământ, cum o să vă ridic de acolo? — Dacă ajung să mă ridici tu de jos, nu merit să mă mai socot om între oameni. Cârciumarul nu îndrăznea să-i mai toarne. Pinul se înfurie. — Ia ascultă, nu-ţi beau pe gratis! Nu mă mai scoate din minţi, că de nu, îţi fac zob toată şandramaua, de se alege praful şi pulberea de ea! Cârciumarul îşi zise în sinea sa: „Nemernicul s-a îmbătat. Cel mai bun lucru e să-i fac pe voie!” Şi îi mai dădu lui Wu Pinul încă şase boluri de băutură, cu celelalte de până atunci făcând la un loc cincisprezece. Sfârşindu-le şi pe acestea, Pinul îşi luă în mână bâta şi se ridică în picioare. Când ajunse la uşă, zise, râzând: — Vezi că nu m-am îmbătat? Cine-i ăla care zice: „Trei boluri şi nu mai eşti în stare să urci dealul?” Ieşi hotărât şi o porni spre munte. Cârciumarul alergă după el, strigându-i: — Încotro? Unde vă duceţi? Pinul se opri locului şi-i spuse: — Ce te priveşte pe tine? Îţi datorez cumva ceva? De ce ţipi? — Pentru că vă vreau binele. Întoarceţi-vă! Am să vă arăt o înştiinţare din partea stăpânirii. — Ce zice-n ea? — Că pe Dealul Soarelui bântuie un tigru cu fruntea albă şi ochii bulbucaţi. El iese numai noaptea şi a omorât deja vreo treizeci de oameni zdraveni. Stăpânirea a dat poruncă vânătorilor să-l prindă. Până atunci înştiinţarea asta, care a fost pusă pe fiece cărare ce duce la creasta aia de deal, zice că drumeţii să umble numai în cete şi nu care cumva să dea pe acolo cu noaptea în cap şi spre asfinţitul soarelui. O pot face numai cât ţine lumina zilei. Nimeni nu are voie să meargă de unul singur prin locurile alea. E destul de târziu, nu vreau să vă găsiţi moartea cu bună ştiinţă! De ce n-aţi 370

sta la mine peste noapte şi mâine, pe lumină, v-aţi însoţi cu alţi vreo douăzeci-treizeci de oameni ca să treceţi cu bine creasta. Pinul râse şi-i spuse: — Mă trag din ţinutul Qinghe, Fluviul Limpede. Am trecut culmea asta de cel puţin douăzeci de ori şi n-am văzut nici măcar o dată vreun tigru. Nu căuta să mă sperii pe mine cu poveşti din astea! Şi chiar de-o fi adevărat, mie nu mi-e frică. — Nu fac decât să vă scap cu viaţă. Dacă nu-mi daţi crezare, veniţi încoace şi citiţi înştiinţarea. — Aiureli! Nu mi-e teamă de niciun tigru. Las’ că ştiu eu prea bine că vrei cu orice preţ să mă opreşti la tine ca peste noapte să mă jefuieşti şi să mă omori. De-aia te strădui de zor să mă înfricoşezi cu basmul ăla cu tigrul de pe munte! — Prea bine! Văd că îmi iei în nume de rău binele pe care ţin să ţi-l fac şi îmi mai şi vorbeşti aşa! N-ai decât să nu mă crezi! Călătorie sprâncenată! Într-adevăr: O mie de mii de căruţe au fost răsturnate cândva, La fel au păţit-o şi altele ce s-au dus după ele; E cât se poate de limpede că pe un astfel de drum Zadarnic te strădui: vorbele bune sunt luate drept rele. Cârciumarul dădu neputincios din cap şi se întoarse în cârciuma sa. Cu bâta în mână, Pinul o porni cu paşi mari spre Dealul Soarelui, şi după vreo patru-cinci li ajunse la poalele lui. Acolo găsi un copac falnic, de pe al cărui trunchi fusese îndepărtată o porţiune de coajă; pe locul acela gol era zgâriat ceva. Pinul se pricepea să citească destul de bine şi descoperi că era vorba de o înştiinţare cu următorul conţinut: „Nu de mult, un tigru de pe deal tot ucide oamenii. Drumeţii trebuie să treacă pe aici numai pe zi mare, adică de la mijlocul dimineţii în sus până către a doua parte a după-amiezii şi doar în grupuri. Feriţi-vă, să nu daţi de primejdie”. Un rânjet mare se întinse pe faţa lui Wu Pinul. Îşi zise: „Viclean mai este jupânul ăla de la cârciumă. Uite cum îi bagă în sperieţi pe oamenii pe care ia ospătat, numai şi numai ca să-i aducă înapoi şi să rămână peste noapte la cârciuma lui. Ei, bine, pe unul ca mine nu-l prinde el, cu una cu două, în plasă! Mie nu mi-e frică de nicio fiară!” Se apucă să suie panta, cumpănindu-şi mersul cu ajutorul bâtei. Era la a doua parte a după-amiezii, şi soarele roşu se grăbea să coboare în spatele munţilor dinspre apus. Aflat 371

sub puterea alcoolului pe care îl băuse, Pinul urca voiniceşte dealul. După nicio jumătate de li se trezi în faţa Templului Spiritul Muntelui: acesta fusese prădat şi devastat. Pe uşa lui era lipit un anunţ imprimat pe hârtie. Pinul se opri şi îl citi: „Înştiinţare din partea judeţului Yanggu: De curând, un tigru uriaş ucide oameni pe Dealul Soarelui. Căpeteniile satelor şi vânătorii au primit ordin, sub pedeapsa cu bătaia, să prindă fiara, însă n-au reuşit să o facă până acum. Drumeţilor le este îngăduit să treacă pe culme numai în plină zi, adică de la mijlocul dimineţii în sus până către a doua parte a după-amiezii, şi doar în grupuri. Este oprită cu desăvârşire trecerea dealului în restul timpului de peste zi şi noapte, iar în ce priveşte călătorii singuratici, aceştia nu au voie să treacă nici măcar în plină zi, pentru că altfel vor fi omorâţi de tigru. Ce s-a scris aici să fie cunoscut tuturor”. Abia după ce citi înştiinţarea din partea judeţului, Pinul crezu că există cu adevărat un tigru. Chibzui dacă n-ar fi mai bine să se înapoieze la cârciumă. Dar numaidecât îşi zise: „Dacă am să fac aşa, jupânul va râde de mine, socotindu-mă laş. Nu, nu pot să mă-ntorc”. Se mai gândi puţin şi spuse cu voce tare: „La urma urmei n-are de ce să-mi fie frică. Am să urc mai departe şi oi vedea eu cum o s-o scot la capăt”. Îşi urmă drumul. Aburii băuturii începuseră să-i dea călduri; îşi împinse pălăria de fetru pe spate, până ce aceasta ajunse să-i spânzure de baierele sale, pe umeri. Cu bâta în mână, înainta anevoie în susul pantei. Aruncă în urmă o privire şi văzu că soarele nu mai avea mult până să asfinţească. Era pe la mijlocul lunii a zecea, când zilele sunt scurte şi nopţile lungi, şi când întunericul cade din vreme. „Nici vorbă de vreun tigru pe-aici, îşi zise. Oamenii au ajuns să se sperie până şi de umbra lor şi de-aia nu mai îndrăznesc să urce dealul”. Pe măsură ce mergea, alcoolul din el îl încingea tot mai tare. Îşi descheie haina. Umbletul îi era de acum nesigur şi, împleticindu-se, intră într-un desiş. Chiar înaintea lui descoperi o stâncă mare, cenuşie, netedă ca-n palmă. Îşi sprijini bâta de ea, şi se lăsă să alunece jos, gata să doarmă. Deodată se porni din senin un vânt sălbatec. Iată cum era: Fără formă, fără umbră te trezeşti cu el la piept, Suflă-n patru anotimpuri şi deschide orice lăcaş. Smulge frunzele pălite din copaci înfioraţi Şi din munţi cu el aduce norii albi ce n-au sălaş.

372

De când e lumea, un pâlc de nori anunţă dragonul, iar vântul turbat precede tigrul. După ce vijelia trecu, se auzi un răget din dosul tufişului şi numaidecât îşi făcu apariţia, ţâşnind de-acolo, un tigru uriaş. Ochii lui răi, aşezaţi pieziş, în sus, scăpărau sub fruntea lată, albă. — Aoleu! ţipă Pinul. Sări de unde era, îşi apucă bâta şi se furişă în spatele stâncii. Înfometat şi însetat, animalul acela mătăhălos scurmă pământul de vreo câteva ori, cu labele din faţă, sări înalt în aer şi se azvârli cu putere înainte. Sudoarea rece care-l năpădi pe Wu Pinul nu era altceva decât alcoolul care-i ieşea acum prin piele. Mai iute decât o poţi spune cu vorba, Pinul se dădu fulgerător în lături, şi fiara se lăsă la pământ dincolo de el. Animalul încercă, de cum puse jos labele din faţa, să-l izbească pe om, dintr-o parte, cu chiar corpul său. Şi iarăşi Pinul ţâşni în lături, iar tigrul îşi greşi ţinta. Scoţând un răget puternic ca tunetul, de se cutremură dealul, fiara plesni ca din bici din coada ei tare cum e fierul, căutând să-l nimerească pe viteaz. Dar şi de data asta, omul ieşi rotindu-se din împresurarea bestiei. Tigrul se folosi de trei feluri de atac asupra pradei râvnite – saltul înalt, lovitura puternică şi biciuitul din coadă. Nu obţinuse nimic cu niciunul din ele, – în schimb îşi vlăguise tăria pe jumătate. Şi din nou dădu răget grozav şi se învârti jurîmprejur. Pinul îşi ridică bâta, cu amândouă mâinile, şi o răsuci prin aer cu toată forţa; răsună o pârâitură asurzitoare, şi pe lângă faţa lui se prăbuşi ditamai creanga, cu frunze cu tot. În zorul său, în loc să izbească în tigru, nimerise într-un copac bătrân şi astfel se trezise cu bâta frântă în două şi în mână doar cu o parte jalnică din ea. Fiara fu cuprinsă de o furie aprigă şi atacă din nou. Pinul făcu un salt înapoi de vreo zece paşi, iar tigrul sări înainte lăsându-i-se chiar la picioare. Bărbatul azvârli cât colo ciotul, înhăţă fiara de coamă şi începu să tragă de ea în jos, să pună animalul la pământ. Tigrul se lupta sălbatic, din răsputeri, însă Pinul nici gând să se lase, punând la bătaie toată vigoarea sa. Se apucă să izbească bestia, în faţă şi în ochi, trăgându-i cu picioarele lovitură după lovitură. Tigrul începu să urle, în timp ce ghearele-i sălbatice scurmau lutul galben, făcând înaintea sa o groapă. Pinul îi apăsă botul în groapă şi, fără să-şi îngăduie niciun răgaz, ţinând fiara de coamă cu mâna stângă, cu dreapta, mare ca un mai de fier, începu să-i ardă în cap pumni cu nemiluita. După cincizeci ori şaptezeci de lovituri, sângele prinse a şiroi din ochii, gura, nasul şi urechile tigrului. Pinul avea o putere ieşită din comun şi era neîntrecut în luptă, încât, după loviturile primite, fiara rămase întinsă, nemişcată, ca un sac plin cu câlţi.

373

Iată o descriere veche care slăveşte lupta Pinului cu tigrul pe Dealul Soarelui: Sus, pe Dealul Soarelui, se stârni un vânt turbat, nori întinşi pe zece mii de li acoperiră-ndată strălucirea soarelui, frunze roşii de arţar umplură cu vioaie pâlpâiri de joc întreaga vale, galbenul uscat al ierbii aşternute la pământ făcându-se mai palid. Peste umbrele de întuneric din pădure spânzura-n amurg un singur ochi, al lunii. Deodată răzbătu un urlet înfiorător şi din inima acelor locuri pline de sălbăticie se ivi în salturi mari însuşi regele cruzimii peste fiare. Capul şi-l înălţă falnic, colţi şi gheare şi le scoase la vedere, astfel că, de groaza lui, căprioarele şi cerbii, până-atunci în gura văii, o şi rupseră la fugă, vulpile şi iepurii se făcură nevăzuţi şi ei, iar cimpanzeii, tremurând, nu ştiau încotro s-o apuce din sălaşul lor din peşteri. Nu era ţăran care dând ochii cu fiara să nu-şi simtă trupul părăsit de suflet; numai omul cu dragoste şi respect de părinţi, de i se-ntâmpla s-o vadă, prindea inimă mai multă, dovedindu-se cutezător. Voinicul nu se trezise încă din beţie când se-ntâlni pe negândite-n vârful dealului, cu bestia cea fioroasă. După felul cum umbla neliniştită-n sus şi-n jos, ori deodată potolită se-aşeza la pândă, era limpede că ea alerga înfometată după pradă. Când se năpusti la Pinul şi din săritură-naltă se lăsă în jos, culmea se cutremură gata să se prăbuşească, dar Pinul înaintea tigrului se-arătă precum o stâncă-n iureşul rostogolirii, iar necruţătoru-i braţ se-abătu asupra lui, greu ca ghioaga. Clocotind de neputinţă furioasă, fiara îşi înfipse colţii săi şi ghearele-i scărmănătoare în pământ şi lăsă în urma sa numai gropi. Şi-i veni atunci şi rândul Pinului: pumnii şi loviturile lui de picior se porniră grindină asupra tigrului şi curând palmele omului asudară, năclăite-n sânge proaspăt. O miasmă puturoasă de hoit se răspândi în toată pădurea de pini; smocuri de păr din blana animalului şi din mustăţile lui năpădiră culmea. Privit de aproape tigrul ca de o mie de jun101 era doar un munte de carne, dar văzut pe de-a-ntregul, de departe, el întrupa încă primejdia cea mare. Fiara zăcea nemişcată la pământ, strivind sub greutatea sa iarba; încet-încet ochii împăienjeniţi se închiseră, părăsiţi de cea din urmă scânteie de lumină. Într-un răstimp, cam cât îţi ia pentru un prânz, folosindu-se doar de pumni şi de picioare, Wu Pinul doborâse marea dihanie, lăsând-o aproape nemişcată, horcăind. Bărbatul se ridică şi se uită de jur-împrejur; la rădăcinile unui pin, zări ciotul din bâta sa frântă. Îl ridică şi bătu fiara cu el până ce aceasta nu mai suflă. 101

Unitate de măsură din antichitate; 1 jun era egal cu 30 jin, respectiv 15 kg. 374

Wu Pinul se aşeză pe stâncă să se odihnească. Era sfârşit, de parcă toată vlaga i s-ar fi scurs prin mâini şi prin picioare. Chibzui iarăşi: „E aproape întuneric. Dacă s-o mai ivi încă un tigru, n-am să fiu în stare să-i ţin piept. Cel mai cuminte lucru ar fi să plec cât mai iute de pe culmea asta. Mâine dimineaţă, cu mintea limpede, am să văd ce e de făcut…” Îşi culese din dosul stâncii pălăria de fetru cu boruri mari, ocoli desişul şi începu să coboare domol dealul. Nu făcu însă nicio jumătate de li, când din iarba înaltă şi uscată, doi tigri îi săriră în cale. — Văleu! Sunt un om pierdut. Astăzi o să-mi găsesc moartea, ţipă el. Dar chiar acolo, în umbrele înserării, cei doi tigri se ridicară deodată în două picioare. Uluit, Pinul îşi dădu seama că de fapt animalele erau oameni înveşmântaţi în blănuri de tigru. Fiecare ţinea câte o furcă mare cu cinci dinţi. La rândul lor, cei doi îl priviră uluiţi pe Wu Pinul, apoi strigară parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor: — Ia zi, ai mâncat inimă de crocodil, splină de leopard, ori cumva picior de leu, de te arăţi aşa mare viteaz? Cum de cutezi să treci dealul, la vreme de amurg, singur şi neînarmat? Eşti om, sau ce eşti? — Voi doi cine sunteţi? — Suntem vânători din partea locului. — Şi ce faceţi aici pe deal? — Chiar nu ştii? Pe-aici umblă un tigru uriaş! Iese noaptea şi tabără asupra oamenilor. A ucis vreo şapte-opt dintre vânătorii noştri, şi nenumăraţi călători. Magistratul judeţului a poruncit căpeteniilor satelor şi vânătorilor să prindă fiara. Însă tigrul este grozav de fioros şi de puternic, încât nu îndrăzneşte nimeni să se apropie de el. Asta-i pricina pentru care am fost de nu ştiu câte ori pedepsiţi cu bătaia publică, dar ca un făcut nici până acum n-am izbutit să-l înhăţăm. În noaptea asta e rândul nostru să nencercăm norocul. Suntem aici împreună cu vreo zece ţărani. Am pus arcuricapcane, gata să slobozească săgeţi otrăvite. Acum tocmai ne aflam la pândă, când te-am zărit, ditamai matahala, coborând dealul. Ne-ai înspăimântat de moarte. La urma urmei cine eşti? Ai văzut tigrul? — Sunt din ţinutul Qinghe. Mă cheamă Wu Pinul, şi sunt al doilea născut. Chiar adineauri am dat peste tigru, sus pe culme, lângă un tufiş. Lam ucis, lovindu-l cu pumnii şi cu picioarele. — Nu e de crezut ce spui, se minunară vânătorii, cu respiraţia tăiată. — De nu-mi daţi crezare, uitaţi-vă numai la sângele de pe hainele mele. — Şi cum zici că a fost?

375

Pinul le istorisi de-a fir-a-păr întreaga poveste. Vânătorii îl ascultară, bucuroşi şi uluiţi, apoi le strigară ţăranilor să iasă la vedere. Numaidecât, aceştia se îngrămădiră, cu furci, arcuri, junghere şi suliţe jur-împrejurul lui. Pinul se arătă nedumerit: — De ce nu stăteau şi ei cu voi? — Tigrul este fără seamăn de fioros, răspunse unul dintre vânători. Le-a fost frică să urce aici. Vânătorii le istorisiră ţăranilor cum reuşise Pinul să-i vină de hac fiarei. Dar niciunul nu voia să dea crezare întâmplării, care părea aproape un basm. — Dacă nu mă credeţi, am să merg cu voi, să vedeţi cu ochii voştri, îi îndemnă Pinul. Cu cremenea şi amnarul pe care le aveau cu ei făcură un foc şi aprinseră câteva torţe. Îl urmară pe Wu Pinul până sus pe creasta dealului, unde tigrul zăcea mort cât era de mare. Se bucurară toţi peste măsură, şi chiar atunci trimiseră un om să raporteze magistratului şi căpeteniilor satelor. Cincişase ţărani legară zdravăn tigrul şi îl cărară, atârnat de un par, la poalele dealului. Acolo, fură întâmpinaţi de un grup mare de oameni, zgomotoşi şi înfierbântaţi, care se adunaseră între timp. Alcătuiră un fel de alai, cu tigrul ucis în frunte şi cu Wu Pinul aşezat într-o lectică deschisă; astfel o porniră spre casa celei mai de vază familii. La intrarea în conac, fură întâmpinaţi de chiar capul clanului şi căpetenia satului, amândoi veniţi să-l salute pe Wu Pinul. Tigrul fu dus într-o clădire. Acolo, Pinul primi urări de bun venit de la încă douăzeci-treizeci de oameni care erau fie vânători, fie capi ai clanurilor însemnate din împrejurimi, care îi oferiră în dar vânat şi băură în cinstea lui. Sfârşit de bătălia pe care o dusese cu tigrul, Pinul nu voia altceva decât să se odihnească. Atunci căpetenia cea mai de vază porunci argaţilor săi să pregătească pentru Pinul camera de oaspeţi. Tot acesta se îngriji, a doua zi dimineaţă, să trimită vorbă la judeţ despre cele întâmplate şi puse să se facă un pat anume pentru transportul tigrului acolo. Pinul se sculă de cu zori, se spălă şi îşi clăti gura. Gazda lui şi ceilalţi aduseră, ca să-l ospăteze, o oaie friptă pe jeratic şi două căldări de băutură. Pinul se îmbrăcă, îşi aranjă cum se cuvine boneta pe cap şi ieşi să se alăture celorlalţi. Aceştia ridicară cupele şi închinară pentru el. — Tigrul cu pricina a omorât o mulţime de oameni şi pentru asta vânătorii au îndurat pedeapsa cu bătaia de câteva ori, ziseră ei. Din fericire, uite că astăzi ai venit tu, voinicule viteaz, şi ne-ai izbăvit de năpasta asta.

376

Întâi că ai fericit oamenii din aceste sate. În al doilea rând, drumul care trece pe deal este iar sigur pentru călători. — Umila mea persoană n-are niciun merit. Doar ursita voastră bună este aceea care s-a folosit de mine, răspunse el. Toţi acolo de faţă îl aclamară pe Wu Pinul; băură împreună întreaga dimineaţă. Tigrul fu aşezat pe patul său. Membrii familiilor însemnate îl împodobiră pe Pinul în mătăsuri roşii, înflorate. Lucrurile îi fură puse în bună păstrare, apoi ieşiră toţi pe poarta conacului. Trimişii magistratului aşteptau să-l însoţească pe Wu Pinul la magistratura judeţului Yanggu. Ei îl salutară şi dădură ordin ca patru argaţi să-l poarte într-o lectică descoperită. Gătit cu mătăsuri roşii înflorate, el venea imediat după tigru, iar în spatele său se ţinea un alai întreg. Auzind de marea vitejie a voinicului care a ucis namila de tigru de pe Dealul Soarelui, orăşenii ieşiră cu toţii în stradă, scoţând strigăte de bucurie şi se îmbulziră înaintea magistraturii. Care mai de care voia să vadă tigrul. Magistratul aştepta şi el nerăbdător, într-una din sălile magistraturii. Pinul coborî din lectică, luă fiara şi aruncând-o pe umerii săi, se îndreptă spre încăperea unde era magistratul; acolo puse tigrul jos, chiar în faţa intrării. Magistratul se uită lung la voinicul acela bine clădit, apoi privi uimit animalul mătăhălos, cu blana aurie şi îşi zise: „Fără voinicul ăsta, cum i-am fi venit de hac unui tigru atât de fioros?” Îl chemă pe Wu Pinul înăuntru, la el. Pinul se înclină cu mult respect. — Cum de ai putut să omori fiara? întrebă magistratul. Pinul povesti cu glas tare cum făcuse. Toţi ascultară uluiţi. Magistratul îi dădu să bea câteva cupe cu alcool şi îl răsplăti cu cele o mie de şiraguri de bănuţi, oferiţi ca premiu din partea familiilor însemnate din împrejurimi. — Umila mea persoană a izbutit să-i vină de hac tigrului numai pentru faptul că ursita Excelenţei Voastre s-a folosit de mine. Eu, unul, n-am niciun merit, rosti Pinul. Cum aş putea să primesc vreo recompensă? Am auzit că din pricina acestui tigru Excelenţa Voastră i-a pedepsit pe vânători de câteva ori. Aş vrea să le dăruiesc lor această mie de şiraguri. — Dacă aşa socoteşti, faci cum îţi e voia. Pinul împărţi banii pe loc vânătorilor. Mişcat de mărinimia şi cinstea lui, magistratul hotărî să-l ridice în rang. — Cu toate că eşti din Qinghe, spuse el, mă gândesc să te faci căpitan aici, la noi, mai ales că ţinutul acesta se află la numai doi paşi. Ce zici? — Dacă Excelenţa Voastră îmi arată bunăvoinţa sa, am să vă fiu recunoscător toată viaţa, mulţumi Pinul, îngenunchind. 377

Magistratul ordonă slujbaşilor să întocmească documentele cuvenite chiar în ziua aceea, numindu-l pe Wu Pinul căpitan peste garda oraşului. Capii familiilor de seamă îl felicitară şi băură cu el patru-cinci zile la rând. „Doream să merg acasă, ca să-mi văd fratele, îşi zise Pinul în sinea sa. Cine s-ar fi gândit că am s-ajung căpitan în Yanggu!” De atunci încolo, el se bucură de preţuirea mai-marilor săi şi se făcu vestit pretutindeni. La vreo două-trei zile după aceste întâmplări, pe când pleca de la magistratură, neavând treburi, cu gândul să petreacă pe undeva, se auzi strigat din spate: — A dat norocul peste tine, căpitane Wu! Cum se face că nu-ţi mai pleci privirea la unul ca mine? Wu Pinul se întoarse. — Vai! strigă el. Ce e cu tine pe aici? Dacă Wu Pinul nu l-ar fi întâlnit pe omul acesta, ar mai fi căzut atâtea leşuri însângerate în Yanggu? Drept urmare, când lame de oţel au şuierat prin aer, capete s-au rostogolit, iar când paloşele au scânteiat, sânge fierbinte a şiroit. Într-adevăr, din pricina băuturii şi a femeilor îţi uiţi de casă şi de ţară, în timp ce câţiva cărturari atrag în felul acesta necazuri asupra oamenilor nevinovaţi. La urma urmei, de veţi voi să ştiţi cine l-a strigat pe căpitanul Wu, citiţi capitolul următor.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI I

378