Selectia Si Orientarea in Sportul de Performanta

MONEA GHEORGHE

MONEA DAN

SELECȚIA ȘI ORIENTAREA ÎN SPORTUL DE PERFORMANȚĂ

2010

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MONEA, DAN Selecţia şi orientarea în sportul de performanţă / Dan Monea, Gheorghe Monea. - Cluj Napoca : Mido Print, 2010 ISBN 978-606-92706-5-3 I. Monea, Gheorghe 796 Midoprint Cluj-Napoca, str. Petru Maior, nr. . 6-8, apt. 9, cod: 400002, Romania Tel: (004)0745 366 249 Web:www.midoprint.ro E-mail:[email protected]

ISBN 978-606-92706-5-3

2

CUVÂNT ÎNAINTE

În prezenta lucrare ne propunem un studiu asupra selecției ce cuprinde mai multe cerințe paralele sau subordonate prin studierea și îndeplinirea lor simultan pot duce la un rezultat științific satisfăcător. În trecutul apropiat selecția avea trei orientari: selecția bazată pe tradiție (obiceiuri), selecția bazată pe idealuri (dorințe-aspirații), selecția bazată pe rezultate imediate. În prezent și în viitor, selecția trebuie efectuată pe baza unor criterii complexe, fundamentate științific, cu participarea specialiștiilor din

mai

multe domenii de activitate. Prezenta lucrare încearcă să formuleze unele reguli referitoare la trierea și selecționarea tinerelor talente după aptitudinile lor, care ulterior pot fi dirijați către practicarea

cu succes a unor anumite probe sau ramuri

sportive. Prin conținutul lucrării am încercat să contribuim la rezolvarea uneia din problemele principale ale selecției și orientării sportive pentru obținera unor rezultate superioare în sportul de performanță. Actualitatea unei asemenea teme este evidențiată de performanțele uimitoare înregistrate de anumiți sportivi și de amploarea fără precedent pe care au luat-o cercetările experimentale în mișcarea sportivă, atât în țara noastră, cât și în străinatate. Întrucât tema abordată este deosebit de vârstă și puțin tratată în literatura de specialitate, prezenta lucrare nu reprezintă decât un început ce poate fi dezvoltat în toate aspectele și componentele ei în scopul unei juste înțelegeri a rolului pe care îl are sportul în obținerea unor rezultate de prestigiu. Selecția deși se încadrează în ansamblul acțiunilor specifice antrenamentului

sportiv

modern,

reprezintă

un

element

care

se

individualizează și care pretinde ca atare un studiu distinct și detaliat pentru fiecare disciplina sportivă în parte. 3

4

Cuprins: I . SELECŢIA ŞI ORIENTAREA ÎN SPORT 1.1. Orientări moderne în procesul de perfecţionarea a strategiei procesului de selecţie ....................................................................................................... 7 1.2. Conceptul de selecţie - scurt istoric ........................................................ 8 1.3. Criteriile de selectie în antrementul sportiv .......................................... 10 II. CARACTERISTICILE MORFO-FUNCȚIONALE ALE COPIILOR DE 11-14 ANI 2.1. Caracteristici generale ............................................................................ 31 2.2. Dezvoltarea sistemului nervos și a analizatorilor ...................... 39 2.3. Dezvoltarea musculaturii .......................................................... 41 2.4. Procesele de crestere și de modelare a întregului organism................... 45 2.5. Procesele de maturizare psihică şi intelectuală – bazele biologice ale dezvoltării psihice ......................................................................................... 57 III.CRITERII DE SELECȚIE SPECIFICE VÂRSTEI DE 11-14 ANI ÎN VEDEREA PROMOVĂRII ÎN GRUPE 3.1. Caracteristici și cerinte privind selecționarea copiilor pentru practicarea sportului de performanță ............................................................................... 79 3.2. Probe și norme de control privind selecționarea copiilor pentru practicarea sportului de performanță............................................................. 86 IV.PARTICULARITĂȚILE PREGĂTIRII FIZICE ȘI PSIHICE A COPILULUI DE 11-14 ANI 4.1. Mijloace specifice utilizate în pregătirea copiilor de 11-14 ani ............. 95 4.2 Efortul de rezistenţă .............................................................................. 100 V. ORIENTĂRI MODERNE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV DE PERFORMANȚĂ 5.1. Întărirea relaţiei dintre conţinutul și metodica antrenamentului sportivilor de înaltă performanţă şi cerinţele modelului de concurs ........... 107 5.2. Creşterea considerabilă a volumului si intensităţii efortului, cu menţiunea că trebuie promovat "raportul optim" dintre acestea ................. 107 5.3. Creşterea si menţinerea unei motivaţii puternice pentru sportul de performanță ................................................................................................. 109 5.4. Conducerea ştiinţifică a antrenamentului sportiv................................. 109 5.5. Raţionalizarea şi standardizarea principalelor mijloace de antrenament112 5.6. Accelerarea procesului de refacere a capacităţii de efort ..................... 118 VI. EFORTUL ȘI ADAPTAREA LA EFORT ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV 6.1. Efortul şi adaptarea – delimitări conceptuale ...................................... 121 6.2. Dimensionarea şi evaluarea efortului................................................... 122 6.3. Tipuri de efort ...................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................... 141

5

6

I . SELECŢIA ŞI ORIENTAREA ÎN SPORT 1.1. Orientări moderne în procesul de perfecţionarea a strategiei procesului de selecţie Tot mai multe studii din diverse domenii ştiinţifice, dar în special din antropologie, pedagogie şi psihologie, se implică, în zilele noastre, în depistarea celor mai indicate modalităţi de valorificare a fiecărui individ în cadrul societăţii, în funcţie de aptitudinile individuale pe care le posedă. Este adevărat, însă, că studiile intreprinse în direcţia excelenţei au vizat cu prioritate excelenţa intelectuală sau, cum i se mai spune, "aurul cenuşiu", interesul pentru depistarea "copiilor minune" manifestându-se cu precădere. Abia în perioada din urmă, datorită rezultatelor de excepţie obţinute în arenele sportive, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia şi asupra performanţei motrice, căutând cele mai eficiente căi şi mijloace de depistare a indivizilor supradotaţi, deoarece aceleaşi studii arată că există 3 arii de cuprindere a copiilor: - aria subiecţilor subdotaţi fizic şi psihic (cu nevoi speciale); - aria subiecţilor cotaţi mediu de pregătirea din punct de vedere fizic şi psihic; - aria subiecţilor supradotaţi sau excelenţi (id). Toate acestea presupun ca acţiunea de "depistare" a noilor campioni (ori ce-am face, nu vor ajunge toţi campioni!) să se transforme într-un proces mai îndelungat, de preselecţie, prin care să se urmărească identificarea unor aptitudini şi dotări genetice ale unor copii supuşi unui program de instruire axat pe dezvoltarea motricitatii generale, program care să se deruleze pe parcursul a 1-2 ani. La sfârşitul acestui ciclu copiii se vor confrunta cu modelul de selecţie dintr-o ramură sau alta, urmând să se decidă asupra promovării sau eliminării acestora (eventual îndrumarea spre o altă ramură 7

sportivă), cei promovaţi intrând, abia de-acum, în pregătirea stadială specifică ramurii pentru care au fost selecţionaţi. În principiu, procesul de selecţie trebuie să respecte următoarele cerinţe: - copiii selecţionaţi trebuie să manifeste o stare de sănătate perfectă (controlul medical în amănunţime, care să evidenţieze capacitatea de adaptare la efort şi, eventual, cea de restabilire, fiind strict necesar); - să fie stabilite cele mai semnificative şi adecvate probe de selecţie (a se lua în seamă faptul că există parametri morfo-funcţionali şi motrici care sunt determinaţi puternic genetic şi, deci, pot fi mai puţin dezvoltaţi prin antrenament, cum sunt talia, anvergura, viteza, îndemânarea etc.); - să fie utilizate pentru selecţie cele mai potrivite căi (asistenţa la lecţiile de educaţie fizică şi discuţii cu profesorii de specialitate din şcoli, concursuri de selecţie, trialuri etc.); - selecţia să aibă un caracter permanent şi diferenţiat, după criterii adecvate, pe cele 3 stadii de pregătire: copii, juniori şi sportivi consacraţi; - să fie precizate strategii de selecţie care să reducă la maximum "investiţiile inutile" şi greşelile de selecţie (pe cât posibil, tot mai mulţi copii selecţionaţi să se găsească în aria a 3-a), care consumă în van timp, energie, muncă, fonduri pentru pregătire, echipament, aparatură ş.a.m.d. 1.2. Conceptul de selecţie - scurt istoric Performanţa sportivă este rezultatul interacţiunii mai multor factori din care evidenţiem trei elemente principale: sportivul (cel am important element) , profesorul sau antrenorul ( elemente variabile) şi timpul (element constant). 8

Selecţia este o activitate complexă sub toate aspectele: instituţional, legislativ, organizatoric, teoretic, didactic etc. Este vorba de selecta din masa mare a copiilor şi juniorilor pe cei care au disponibilităţi ridicate de practicare a diferitelor ramuri sau probe sportive pe baza unor criterii şi indicatori stabilite pe baze ştiinţifice. Cuceririle ştiinţifice, experienţa profesională, constituirea ştiinţei sportului, au pus bazele selecţiei ştiinţifice, ceea ce a condus la creşterea substanţială a performanţelor. Procentual putem aprecia că aleatoriul poate acţiona în procent de până la 105 în funcţie de condiţii şi felul probei respective. La noi în ţară s-a constituit sistemul naţional unic de selecţie. „Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă" (N. Alexe şi colab.). Selecţia s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri, încă din comuna primitivă când femeile erau „selecţionate" pentru treburile casnice, bărbaţilor revenindu-le sarcina de a procura hrana. Mai apoi, când exerciţiile fizice au început să fie practicate nu numai din raţiuni existenţiale, ci şi pentru întrecere (vezi jocurile antice, luptele gladiatorilor, luptele cavalereşti, duelurile), selecţia a putut fi divizată pe mai multe trepte, funcţie de gradul de dificultate al competiţiei. La început selecţia a fost naturală, apoi a fost efectuată de către „specialişti" (foşti gladiatori, maeştri în mânuirea diferitelor arme etc.) şi a devenit din ce în ce mai profundă şi mai diversificată. Conceptul de selecţie a fost folosit la început în industrie la selecţionarea muncitorilor pentru diferite tipuri de muncă la începutul 9

secolului al XX-lea. El a fost preluat de activitatea sportivă în deceniul al IlIlea al secolului XX, pentru a depista subiecţii apţi pentru sportul de performanţă. La început selecţia s-a constituit ca un act izolat şi unic. Pe măsura diversificării şi practicării generalizate a sportului pe întreg globul şi datorită îmbogăţirii domeniului ştiinţific, selecţia s-a putut diferenţia pe selecţie iniţială, secundară şi finală. în dorinţa de a ajunge la performanţe cât mai înalte s-a coborât constant vârsta de selecţie, ajungându-se la termenul de selecţie precoce, ce presupune începerea antrenamentului sportiv la o vârstă fragedă. în acest sens, selecţia nu mai reprezintă o succesiune de etape distincte, fără legătură una cu alta, ci este uri proces continuu, stadial, întrerupt de perioade de pregătire. În 1970 Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului Sportului a propus un sistem unificator de selecţie care să valorifice experienţa specialiştilor din diferitele sectoare ale ştiinţei cu implicaţie în sport, în urma acestui sistem unic de selecţie aplicat care s-a repetat şi peste 10 ani, s-a trecut în 1976 la instituţionalizarea sistemului unic de selecţie şi pregătire a copiilor şi juniorilor. Aceasta a condus la eficientizarea activităţii de depistare a copiilor şi juniorilor cu talente evidente, la îmbunătăţirea programelor didactice pe toate treptele învăţământului preuniversitar şi la constituirea „Sistemului unitar de verificare şi apreciere" (SUVA). S-a constituit astfel ca un barometru de evaluare a potenţialului biologic al populaţiei şcolare, atât transversal cât şi longitudinal. 1.3. Criteriile de selecție în antrementul sportiv Criterii medico-biologice în selecţia sportivă În cadrul ştiinţelor medicale, medicini sportive i-a revenit meritul de a defini conceptul de sănătate sportivă cu toate implicaţiile sale. Sintetizând multitudinea de date biomedicale, informaţionale, tehnice etc. prin diagnoză, s-a putut elabora un sistem de criterii şi indicatori 10

biologico-medicali obiectivi, care ulterior, prin prelucrare diversificată, mi condus la elaborarea unor prognoze realiste. Modelul biologic se îmbogăţeşte cantitativ şi calitativ în timp, ca urmare a progresului general şi specific. Motorul mişcării umane îl reprezintă ansamblul contracţiilor musculare, efectuate pe baza arderilor, care, vom vedea mai departe, sunt de mai multe tipuri. Organismul uman este format din fibre albe, rapide „fast fibers" (FF) sau „fast twitch" (FT), al căror echipament enzimatic este capabil de eforturi explozive, de viteză, forţă-viteză; fibre roşii, lente „slow fibers" (SF) sau „slow twitch" (ST), al căror echipament enzimatic este favorabil prestării eforturilor de durată şi fibre intermediare (mixte) „mixed fibres" (MF) sau „mixed twitch" (MT). Proporţiile acestor fibre sunt: 5-10% fibre intermediare, 25-30% fibre albe şi 65-70% fibre roşii, variaţiile fiind determinate genetic. Studiile efectuate în deceniul a IX-lea al secolului trecut au arătat că, printr-un antrenament specializat se poate mări numărul de fibre roşii pe baza celor intermediare, ceea ce are implicaţii importante în selecţia şi orientarea sportivă. În continuare vom face aprecieri asupra criteriilor medico-biolo-gice pe etapele selecţiei: selecţia primară sau iniţială {4-10 ani), selecţia secundară sau orientarea pe sport sau probă (10-14 ani) şi selecţia finală sau de performanţă (după 14 ani) - criteriul vârstei variind foarte mult de la un sport la altul. Criteriile genetice şi antropologice de selecţie, se află în principal aplicând metoda anamnezei medico-sportivă, precum şi prin studiul antecedentelor eredocolaterale (configuraţia morfologică a copilului şi a părinţilor, nivelul de educaţie, atitudinea în familie despre sport, comportamentul

psihomotor

etc).

Investigaţiile

complexe

(biopsiile

musculare, formula cromozomială etc.) nu sunt aplicabile pe scară mare în sport deocamdată. Acest criteriu are importanţa cea mai mare în selecţia 11

iniţială, ca de altfel tot spectrul criteriilor medico-biologice. Sanogeneza este criteriul cu aplicabilitate constantă de-a lungul tuturor etapelor de selecţie. El descreşte ca importanţă de la selecţia iniţială la cea finală. Se vor elimina la selecţia iniţială subiecţii ce prezintă afecţiuni cardiovasculare, reumatice, metabolice, hepato-renale, ale aparatului muscular şi osteoarticular, endocrino-metabolice, ale analizatorilor etc, precum şi toate cazurile de patologie cronică cu implicaţii în efortul fizic. Tipul de biotip constituţional alături de criteriile neuromusculare şi psihice, reprezintă un alt criteriu important ce face diferenţierea în orientarea pe sporturi. Criteriile endocrinometabolice, enunţate mai sus au importanţă mare mai ales după pubertate la selecţia secundară. în acest sens, profilul hipertiroidian este mai predispus pentru eforturile de viteză, profilul android eforturilor de forţă, profilul hiperhipofizar pentru jocurile sportive şi sporturile la care disputa se realizează pe categorii de greutate şi profilul hipercorticosuprarenal în sporturile cu eforturi de durată. Criteriul integrităţii morfologice şi funcţionale ale analizatorilor este important în următoarele sporturi: la săriturile în apă, scrimă, schi, auto, moto etc. acuitatea vizuală şi cea cromatică joacă un rol important: la tir acuitatea auditivă, la gimnastică analizatorul vestibular ce furnizează informaţii despre echilibru şi analizatorul tactil etc. Criteriile furnizate de aparatul cardiovascular şi respirator au importanţă în sporturile cu efort dinamic pronunţat şi de lungă durată. Sunt excluşi la selecţie subiecţii cu malformaţii şi afecţiuni congenitale ale acestor aparate. Printre indicatorii care furnizează informaţii preţioase, nu numai în selecţie, se numără şi valorile volumului de O2 consumat. Criteriile radiologice sunt importante atât la selecţia iniţială cât şi la 12

cea secundară. Ele ne oferă informaţii preţioase asupra stării sistemului osteoarticular, eventualele deformări ale coloanei vertebrale depistate iniţial exclud copilul de la practicarea unui sport de performanţă solicitant pe acest segment al scheletului. Un alt criteriu important în toate etapele selecţiei îl reprezintă capacitatea de refacere şi de adaptare. în selecţia finală aceasta capătă conotaţii deosebite, deoarece în condiţii aproximativ egale ale capacităţii de efort, subiectul ce se reface cel mai repede are câştig de cauză în competiţie. De asemenea, în deplasările lungi cu traversare de fusuri orare, subiecţii ce se adaptează mai repede fac faţă mai uşor eforturilor competiţionale. Ritmul biologic al sportivului (cel fizic, intelectual şi afectiv), deşi nu a avut o corelaţie semnificativă cu rezultatul în competiţie, poate constitui un criteriu de luat în seamă, dar numai după epuizarea celorlalte. Criterii somato-fiziologice în selecţia sportivă Organul şi funcţia sunt într-o relaţie reciprocă de intercondiţionare. Funcţia creează organul, iar acesta din urmă amplifică funcţia. Ambele au un grad de condiţionare genetică de care trebuie să se ţină seama în selecţie, cu precădere în cea primară. Astfel, dintre însuşirile somatice cele mai importante sunt aparatul locomotor şi ţesutul adipos, primul fiind mai puternic condiţionat genetic. în cadrul aparatului locomotor, ţesutul osos este corelat genetic mai bine decât ţesutul muscular. Dintre parametrii morfologici implicaţi în selecţie cei mai importanţi sunt: structura corpului, talia (înălţimea corpului), proporţiile diferitelor segmente ale corpului şi tipul somatosexual. Condiţionarea genetică ne furnizează informaţii asupra tipului de sport la care subiectul are cele mai mari şanse de succes. Talia şi proporţia între segmente sunt elemente importante ce pot fi prevăzute în timpregătirea Astfel, coeficientul de corelaţie genetic în aceşti 13

parametrii creşte o dată cu înaintarea în vârstă, individul apropiindu-se de valorile adultului. De asemenea, încă din anii '80 ai secolului XX s-a observat fenomenul de acceleraţie în creştere şi dezvoltare la noua generaţie de atunci. Tipul somatosexual este un indicator important în anumite sporturi care cer determinarea gradului de masculinitate sau feminitate, pentru obţinerea de performanţe înalte. în acest sens s-a conceput un mozaic al androgeniei (Draper), în care fiecare individ se situează pe o anumită scară a valorii din punct de vedere al dotării masculine sau feminine. Autorii au decelat 7 tipuri din punct de vedere somatosexual: hipermasculin, masculin, hipomasculin, mixt (bisexuat), hipofeminin, feminin, hiperfeminin. Această metodă permite prognoza în proporţie de 90% a ratei de masculinizare sau feminizare, foarte importantă în selecţia sportivă. Cercetări asupra dermatogrifelor (amprentelor) palmare sau plantare sunt de mare importanţă în selecţie. Şt. Milcu şi colaboratorii au făcut cercetări încă din 1932 asupra unghiului dintre axa anatomică (calcaneu spaţiu interdigital) şi cea funcţională (calcaneu - haluce), pentru săritori acesta fiind de 5°-7° (planta cavă) iar la aruncători de 10 -12 . În continuare vom urmări parametrii fiziologici cei mai importanţi şi influenţa acestora asupra calităţilor motrice. Viteza este condiţionată în principal de: - activitatea sistemului nervos, cu precădere a scoarţei cerebrale unde are loc prelucrarea informaţiei şi a răspunsului adecvat şi unde se pierde cel mai mult timp în cadrul reacţiei motrice. Viteza de prelucrare a acestor informaţii este în medie de 70-80 m/s şi se poate mări prin antrenament o dată cu formarea stereotipului dinamic; - metabolismul muşchilor care efectuează mişcarea prin asigurarea energiei necesare din arderi. 14

Dezvoltarea vitezei maximale şi submaximale se realizează prin arderi anaerobe, deci prin descompunerea acidului adenozintrifosforic (ATP) şi a acidului fosforic în muşchi, ceea ce duce la realizarea cuplajului excitaţie-contracţie. Mai departe, refacerea legăturii fosfat-macroergice se realizează la început cu ajutorul unei legături similare a fosfocreatinei (PC). După aceea are loc glicoliza anaerobă, din care rezultă eliberarea de energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în muşchi. Refacerea energiei se realizează prin contribuţia oxigenului, care datorită timpului scurt nu are timp să acţioneze şi ca atare acidul lactic acumulat în cantităţi din ce în ce mai mari duce la micşorarea randamentului fibrei musculare până la încetarea totală a activităţii, dacă efortul intens durează mai mult timpregătirea S-a constatat că fibrele musculare albe răspunzătoare de efortul în intensitate maximă şi submaximă sunt mai bogate în mitocondrii şi echipament enzimatic oxidoreducător decât celelalte tipuri de fibre musculare, ceea ce ajută la întreţinerea arderilor intense în condiţii anaerobiotice. Timpul de reacţie ca parametru al funcţionării eficiente a arcului reflex a fost analizat de numeroşi cercetători; A. Demeter a propus următoarea clasificare: până la 180 ms - foarte bine, până la 190 ms - bine, 210-230 ms - mediu, peste 230 ms - slab. Pentru aceste determinări există cronografe şi aparate speciale. Pentru determinarea excitabilităţii se foloseşte cronaximetria, electromiografia şi electroencefalograma, în funcţie de locul unde măsurăm acest parametru (la nivel muscular sau nervos central). Electromiografia determină înregistrarea secusei musculare (contracţia musculară izolată), permiţând analiza duratei, intensităţii, forma acesteia şi comparaţia cu situaţia performanţială. Contracţia minimă sub 0,18 s indică un prag de 15

excitabilitate înalt (alfa). Aceste determinări se pot realiza cu ajutorul a numeroase teste dintre care enumerăm pe cele mai importante: testul „tapping", biopsia musculară, teste psihologice etc. Viteza este calitatea motrică cea mai puternic condiţionată genetic în raport de celelalte calităţi. Viteza mişcării picioarelor este un parametru mai bun de evidenţiere a condiţionării genetice decât viteza mişcării mâinilor. Forţa este condiţionată în principal de sistemul nervos şi cel muscular. Determinant într-o valoare ridicată a forţei este numărul de unităţi motoare care acţionează şi cuplarea acestora la momentul oportun. Şi această calitate este determinată genetic în proporţie de 80%. 28 Printre criteriile fiziologice de determinare a forţei, enumerăm ca fiind mai importante următoarele: măsurătorile dinamometrice asupra grupelor musculare aflate în lucru, măsurarea tonusului muscular cu ajutorul miotonometrului şi măsurarea amplitudinii mişcărilor articulare cu, ajutorul goniometrurui. Rezistenţa este condiţionată în principal de: - ansamblul anatomo-funcţional al organismului; - procesele biochimice ce au loc în organism; - sistemul nervos şi mai ales componenta simpatică şi parasim-patică ce reglează procesele metabolice. Ansamblul anatomo-funcţional este reprezentat de: - volumul pulmonar şi suprafaţa alveolocapilară (trebuie determinate diametrele şi perimetrele cutiei toracice în expiraţie şi inspiraţie, precum şi măsurarea capacităţii pulmonare vitale, totale şi reziduale); -

volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700-

750 ml la adultul normal, ajungând la sportivi până la 1300-1400 ml); - concentraţia de hemoglobina în sânge, la adult, se situează între 1416 g%, iar la sportivi creşte până la 19-20 g%, mai ales în condiţiile 16

antrenamentului la altitudine. După efort valorile scad prin hemoliză; - volumul sanguin total; - capacitatea respiratorie maximă - valori normale 120-150 1/min. Măsurătorile se realizează cu ajutorul spirografului şi al normogramelor ce permit compararea valorii în raport de masa şi talia subiectului. Valorile mai depind şi de forţa musculaturii toracelui; - volumul expirator maxim pe secundă (VEMS); - VO2 max. interpretat în funcţie de masa corporală, sex, vârstă şi cerinţele impuse de ramura de sport respectivă; - debitul maxim, care ajunge la 40-45 1/min. şi este condiţionat (le amplitudinea contracţiei fibrei cardiace ce determină, în principal, debitul sistolic şi de frecvenţa cardiacă; -

oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 max. la

frecvenţa cardiacă maximă, este considerat parametrul cel mai util al economiei cardiovasculare în efort; - echivalentul ventilator maxim care este raportul dintre ventilaţia maximă externă şi VO2 max., acesta reprezentând indicatorul principal al economiei respiratorii în efort (sub 20 este excelent, 25-30 bun şi peste 35 slab). Capacitatea de a efectua eforturi aerobe, de intensitate medie-mică Şi de lungă durată este o caracteristică a fibrelor musculare roşii ce reuşesc să utilizeze o mare cantitate de O2 în arderile musculare. Eforturile de rezistenţă conduc la biosinteza proteinelor mitpcondriale mari, ce au loc în fibrele intermediare cu structură mixtă. In zona de anduranţă (arderi aerobe) acidul lactic din sânge atinge valori de 4 mmol/1. Când se consumă 90% din capacitatea maximă de O2, capacitatea de efort aerob este foarte bună, când se ajunge la valori de 80-85%, situaţia devine defavorabilă. O importanţă deosebită o au şi centrii nervoşi, mai ales cei responsabili cu activarea 17

voliţională a plăcilor motorii situate în muşchii activi timp îndelungat. Rezistenţa mai depinde şi de capacitatea de refacere a rezervelor energetice ale organismului, la care-şi aduce contribuţia organismul uman în ansamblul său. Capacitatea

coordinativă

este

condiţionată

preponderent

de

activitatea corticală şi în secundar de musculatură. Testele importante care pun în evidenţă această calitate sunt: testul de inteligenţă, testele de personalitate şi temperament, teste privind tipul de sistem nervos. Un rol principal îl joacă şi analizatorul vestibular care ne furnizează informaţii importante privind echilibrul organismului. În selecţia pentru un sport sau altul gradul de simetrie funcţională şi dominanta corticală joacă un rol principal. Astfel, sunt sporturi care reclamă simetrie între cele două emisfere cerebrale (canotaj, schi, înot etc.) şi altele la care asimetria este benefică (scrimă, box, lupte etc). Persoanele stângace la care domină emisfera dreaptă sunt mai îndemânatece decât cele la care domină emisfera stângă (dreptacii). În selecţia sportivă, bazată pe criteriile somato-fiziologice un rol important îl joacă vârsta subiectului, şi anume cele două laturi: vârsta cronologică şi vârsta biologică. Acestea pot să corespundă sau să fie defazate. Această apreciere este posibilă datorită studiilor tăcute pe populaţie longitudinal şi transversal pe mai mulţi ani (vezi tabelele nr.3 şi 4).

18

Medii ale taliei şi masei corporale la fetele de 4-18 ani (după Tănăsescu şi colab.) Tabel nr.3 Mediul urban

Vârsta (ani)

Talia

Mediul rural

Masa

Talia

Masa

4

99,4

5,3

15,4

2,1

97,0

4,8

4,6

1,9

5

106,2

5,3

17,5

2,4

103,3

5,1

16,3

2,1

6

112,4

5,7

19,5

2,9

109,2

5,4

18,1

2,4

7

118,2

5,3

21,8

3,4

114,8

5,5

20,0

2,7

8

123,8

5,9

24,0

3,9

120,2

5,7

22,0

3,0

9

129,0

6,2

26,4

4,6

125,1

5,7

24,2

3,3

10

134,3

6,8

29,3

5,3

129,8

6,0

26,7

4,0

11

139,7

7,3

32,9

6,5

135,0

6,6

29,5

4,4

12

146,2

7,7

37,3

7,5

140,7

7,1

33,0

5,4

13

151,8

7,2

42,1

7,6

146,5

7,1

37,6

6,4

14

155,5

6,4

46,4

7,4

151,4

6,6

42,5

6,8

15

157,7

6,0

49,3

7,1

154,0

6,1

46,4

6,7

16

158,5

5,9

51,5

6,9

155,8

5,9

49,6

6,4

17

159,0

5,8

52,8

7,0

156,5

5,8

51,7

6,5

18

159,2

5,9

53,4

7,0

157,5

5,3

53,5

6,2

19

Datele medii ale taliei şi masei corporale la băieţii de 4-18 ani (după Tănăsescu şi colab.) Tabel nr.4 Vârsta (ani)

Mediul urban Talia

Mediul rural

Masa

Talia

Masa

4

100,1

4,9

15,8

2,0

97,8

4,9

15,1

1,8

5

106,9

5,3

17,8

2,3

104,2

5,2

16,8

2,1

6

1 13,1

5,5

19,9

2,8

109,9

5,4

18,6

3,3

7

1 18,8

5,6

22,0

3,1

115,6

5,4

20,5

2,5

8

124,7

5,8

24,6

3,7

120,8

5,5

22,6

2,8

9

M.29,

6,1

27,0

4,1

125,9

5,7

24,9

3,2

10

1 34,3

6.2

29,4

4,6

130,2

6,0

27,0

3,5

11

139,0

6,6

32,2

5,4

134,8

6,2

29,4

3,9

12

144,0

7,3

35,3

6,1

139,4

6,7

32,3

4,7

13

149,7

8,1

39,5

7,2

144,4

7,2

35,6

5,6

14

1 56,7

9,0

44,8

8,6

150,2

8,3

39,8

6,7

15

163,6

8,9

51,0

9,0

156,0

8,3

45,1

7,6

16

168,3

7,4

55,8

8,2

160,9

8.2

50,3

7,8

17

170.8

6,9

59,5

8.0

164.8

7,7

54,9

7.5

18

71,7

6,4

61,6

7,6

166,3

7.0

57,8

6,8

Comparaţia şi analizarea datelor ne permite orientarea subiecţilor spre sporturile compatibile cu gradul de dezvoltare somatică şi funcţională şi mai ales cu prognosticul anterior. Subiecţii ai căror date (talie, greutate, 20

parametrii endocrini etc.) sunt superioare vârstei avute au vârsta biologică mai mare decât cea cronologică, iar cei ai căror date sunt rămase în urmă, au vârsta biologică mai mică decât cea cronologică. Nu se recomandă predicţii sub vârsta de 10 ani, deoarece numai de la această vârstă în sus încep să se manifeste tendinţele şi au loc transformările organice specifice pubertăţii. Criterii biochimice în selecţia sportivă Organismul uman are permanentă nevoie de energie, fie şi numai pentru întreţinerea proceselor fiziologice de bază (respiraţie, circulaţie sangvină, procese neuro-pshihice etc). Cu atât mai mult organismul sportivului, supus unui nivel ridicat de stres fizic şi psihic are nevoie de un aport suplimentar de nutrimente din toate categoriile (proteice, glucidice şi lipidice). Sursa de energie este unică şi este reprezentată de radiaţia solară ce este stocată prin procesul de asimilare clorofiliană din plante de către electronii atomilor de H din glucide, protide şi lipide. Ea va fi transferată în acidul adenozintrifosfat (ATP) prin transportorii de electroni: nicotinamidadenin-dinucleotidul

(NAD).

nicotinamid-adenin-dmucleotidul

fosfat

(NADP) şi flavin-adenin-dinucleotidul (FAD). ATP-ul se descompune cu eliberare de energie în ADP şi H3PO4, unde: ADP = acid adenozindi fosforic şi H3PO4 = acid fosforic La rândul său acidul adenozindifosforic (ADP) eliberează energie sub influenţa miochinazei în anumite condiţii, descompunându-se în două molecule de acid fosforic. Energie se mai eliberează şi prin descompunerea fosfocreatinei (PC) în creatină şi H3PO4. ATP-ul şi PC se vor reface prin energia adusă prin transportorii de electroni amintiţi mai sus. Un rol important în metabolismul organismului îl joacă acetil 21

coenzima A (acetil CoÂ), la care se ataşează electronii de H din protide, lipide şi glucide, încărcate diferenţiat energetic. Aceasta prezintă importanţă în sinteza hormonilor steroizi anabolizanţi, a colesterolului, succinatului şi mai departe a hemului şi a hemoglobinei ce prezintă importanţă în transportul O2 de la plămâni la ţesuturi. O moleculă de acetil CoA reface 12 molecule de ATP atât în condiţii aerobiotice (prezenţa O?) cât şi în condiţii anaerobiotice (absenţa O:). Procesele anaerobe vor degrada glicogenul în unităţi glicosil şi transportarea electronilor încărcaţi cu energie la acidul piruvic şi acetil CoA. Acestea vor determina ca la o unitate glicosil să se poată reface trei molecule de ATP, iar prin acumularea de acid lactic la nivelul plăcii motoare să se producă limitarea în timp a efortului foarte intens. Procesele aerobe vor degrada atât glicogenul cât şi lipidele şi protidele, fiind practic sursă nelimitată de energie prin eliberarea de electroni de H. Acestea însă au nevoie de un timp mai îndelungat pentru declanşarea energiei. în acest fel o unitate glicosil reface 38 molecule de ATP, acizii graşi şi lipidele devenind sursă de energie la eforturi ce depăşesc 30 minute. Acidul tactic format în anaerobioză se descompune în apă şi bioxid de carbon, energia eliberată refăcând glucoza şi fosfocreatina, prin procese ce au loc în ficat în principal şi în fibrele musculare roşii în secundar. Toate procesele şi reacţiile biochimice sunt dependente de o serie de factori dintre care mai importanţi ni se par a fi: - nivelul apei endogene. Cu cât cantitatea de apă este mai mare cu atât metabolismul funcţionează mai bine; - nivelul pH-ului ce măsoară gradul de aciditate sau de bazici-tate al diferitelor medii. Scăderi ale pH-ului sub 5,9-7 unităţi provoacă dereglări ale proceselor metabolice. De asemenea mai facem menţiunea că pH-ul este puternic determinat genetic; 22

- viteza reacţiilor biochimice ce depinde de concentraţia substratului energetic precum şi de concentraţia şi calitatea enzimatică; - densitatea mitocondrială ce este direct proporţională cu volumul de O2 maxim utilizat (VO2 max.). Densitatea mare este favorabilă eforturilor aerobe. Criterii psihologice în selecţia sportivă Acordarea atitudinilor cu aptitudinile nu trebuie să ne lase indiferenţi deoarece se asigură în acest fel eficienţa în antrenamente şi concursuri. Foarte important este factorul psihic care nu poate suplini carenţele motrice, în schimb le poate dezvolta la un nivel superior. Selecţia psihologică creşte în importanţă pe măsura înaintării sportivului în ierarhia sportivă, odată cu creşterea măiestriei sale. La înalta performanţă poate face diferenţa dintre locul I şi locul II. Este necesar să cunoaştem particularităţile psihice ale copiilor şi tinerilor şi să încercăm acordarea lor la cerinţele determinate de activitatea sportivă specifică. Pentru a fi incluşi în grupele de începători, copiii trebuie să realizeze prin cumul unul din următoarele baremuri: - pentru ramurile de sport în care prima selecţie se face până la 6 ani (inclusiv), copiii trebuie să realizeze minimum 280 puncte la următoarele 5 probe: alergare pe 20 m, săritura în lungime de pe loc, proba de îndemânare (naveta pe 10 m), ridicări de trunchi din culcat în şezând timp de 30 s şi mobilitate coxofemurală în plan anterior; - pentru ramurile de sport la care prima selecţie se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală. În ramurile de sport sau probele cu o condiţionare genetică mare a calităţilor motrice exigenţa trebuie crescută astfel încât punctajul în acele 23

probe (ce reflectă nivelul acelor calităţi motrice) trebuie să se apropie de 70 de puncte. În alte ramuri de sport sau probe se cer subiecţi cu dimensiuni somatice de excepţie. În practică s-a constatat că aceşti subiecţi au un nivel motric mai scăzut decât ceilalţi, de aceea punctajul pentru aceştia trebuie să fie mai scăzut în primii 2 ani de activitate. Se consideră copii (juniori) cu talie de excepţie băieţii care vor ajunge la o înălţime de peste 191 cm şi fetele care vor atinge înălţimea de peste 175 cm. Aceştia vor primi o bonificaţie de 40 puncte (în medie, 5 puncte de probă), astfel că în momentul primei selecţii pot totaliza 400 de puncte. În unele ramuri sportive se vor introduce şi probe specifice suplimentare cum ar fi: - la gimnastica sportivă: probe de mobilitate (podul de jos şi sfoara antero-posterioară), echilibrare şi orientare în spaţiu (mers pe bârnă cu întoarcere), viteză de rotaţie şi execuţie a mişcărilor singulare (proba riglei); - la gimnastică ritmică sportivă: proba de mobilitate (podul de jos şi sfoara laterală), echilibru şi orientare în spaţiu (mers pe bârnă cu întoarcere de 180° la capătul bârnei), viteză de reacţie şi de execuţie a mişcărilor singulare (proba riglei), ritmicitate şi muzicalitate motrică; - la patinaj artistic orientare în spaţiu şi viteză de rotaţie (proba Matorin); - la înot: probe de mobilitate scapulohumerală şi flotabilitate; - la judo: probe de echilibru (mers pe banca răsturnată), coordonare, memorie motrică (executarea a două procedee la prima vedere), orientare în spaţiu (proba Matorin). Durata pregătirii în grupele de începători este în medie de 3 ani. Ea variază însă de la o ramură de sport la alta, în funcţie de complexitatea tehnicii şi a efortului, între 2 şi 4 ani. 24

La sfârşitul fiecărui an de pregătire se trec probe de control. Cerinţele minime impuse în acest sens sunt: - realizarea a 480 puncte la 7-12 ani (sau 280 puncte la 6 ani) conform scalarii vârstei respective pentru copiii cu talie normală şi 440 puncte pentru copiii cu talie de excepţie (la atletism, jocuri sportive şt la unele categorii din atletica grea); - realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport. Aceste probe vizează nivelul însuşirii procedeelor tehnice de bază ale calităţilor motrice specifice. Probe şi norme de control pentru selecţia secundară (grupele de avansaţi). Acestea sunt reprezentate de parametrii şi indicatorii specifici ce se cer promovate de către sportivi în fiecare an. În acest fel se obiectivizează gradul de pregătire tehnico-tactic şi nivelul calităţilor motrice atins prin antrenamentul regulat practicat. Durata pregătirii în grupele de avansaţi este în medie de 5 ani, în funcţie de natura sportului respectiv (complexitatea tehnicii şi tacticii sau necesitatea unei perioade mai îndelungate pentru adaptări pe plan biologic). Menţinerea în grupa de avansaţi este dată de trecerea baremului anual, probele care se dau reflectând modelul probei de concurs pe etape, precum şi cerinţele performanţiale din concursul specific (pe etape de vârstă). Pentru aceeaşi probă de concurs, evident se vor da aceleaşi probe de control, pentru a face o diagnoză şi o prognoză eficientă. Probe şi norme de control pentru selecţia finală (grupele de performanţă). De obicei pregătirea în aceste grupe durează în medie 2 ani şi se referă la majoritatea sporturilor la vârsta juniorilor II şi I. Se urmăreşte în 25

principal creşterea capacităţii fizice specifice şi îmbunătăţirea experienţei competiţionale. Criteriul principal de promovare în această etapă îl constituie însuşi rezultatul competiţional. Descrierea probelor la selecţia primară Alergare de viteza - 50 m Şi pentru ambele sexe alergarea este aceeaşi; cu start din picioare, cronometrat de la prima mişcare. Se evită terenurile în pantă sau denivelate. Nu se folosesc pantofi cu cuie. Se acordă două încercări şi se înregistrează cel mai bun rezultat. Pauza dintre alergări este de 15 minute. Rezultatul se înregistrează în secunde şi în zecimi de secundă, punctele cuvenite pentru performanţa respectivă fiind precizate la proba, vârsta şi sexul respectiv, în tabelele de punctaj. Săritura în lungime de pe loc Proba este comună ambelor sexe. Se permite o singură pendulare a braţelor pentru elan. Se acordă două încercări şi se înregistrează cea mai bună săritură. Se măsoară distanţa de la vârfurile picioarelor (poziţia de plecare) până ta călcâie (poziţia de aterizare). Suprafaţa pe care se sare trebuie să fie netedă şi nealunecoasă. Se sare desculţ sau cu pantofi de tenis. Rezultatele se înregistrează în centimetri şi se transformă în puncte conform tabelelor. Alergarea de rezistenţă Fetele şi băieţii până la vârsta de 12 ani aleargă 600 m; de la 12 ani în sus, fetele aleargă 800 m, iar băieţii 1000 m. Toate distanţele se aleargă o singură dată, pe teren plat contracronometru. Transformarea alergării în mers se consideră abandon. Se aleargă desculţ sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor.

26

Aruncarea mingii de oină la distanţă Se execută o aruncare de pe loc cu o singură mână. Se acordă două încercări şi se înregistrează cea mai bună aruncare. Proba este comună ambelor sexe, iar rezultatul se exprimă în metri şi în centimetri şi se punctează conform tabelelor. Menţinerea în atârnat la bara fixă cu braţele îndoite Proba se execută de către fete la toate vârstele, iar de către băieţi numai până la 12 ani. Bara se apucă cu palmele orientate spre interior, cu braţele îndoite din coate, bărbia deasupra barei. Copilul este ajutat să ajungă în această poziţie, după care începe cronometrarea, executantul trebuind să rămână atârnat, cu braţele îndoite şi cu bărbia deasupra barei, timp cât mai îndelungat. Dacă bărbia a atins bara sau a trecut sub nivelul ei, execuţia se consideră terminată şi cronometrul se opreşte. Corpul executantului nu trebuie să atingă nimic în timpul execuţiei. Se acordă o singură încercare, iar rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor. Tracţiuni în braţe Această probă se execută numai de către băieţi care au depăşit vârsta de 12 ani. Priza barei se face cu palmele orientate spre interior, braţele perfect întinse, fără ca picioarele să atingă solul în timpul execuţiilor. Tracţiunile în braţe se consideră corecte numai dacă bărbia depăşeşte de fiecare dată nivelul barei. Braţele se întind complet la fiecare revenire, după care execuţia se reia fără pauză până când executantul nu mai poate să treacă cu bărbia deasupra barei. Dacă execuţia se întrerupe mai mult de 3 s, se încheie examinarea. Balansarea picioarelor nu este permisă. Rezultatul se exprimă în numărul de repetări corect executate şi se punctează conform tabelelor.

27

Joc de mişcare (naveta) Se trasează pe sol două linii paralele, la distanţă de 10 m una de alta. În spatele fiecărei linii se desenează două cercuri tangente, fiecare cu diametrul de 50 cm. în cercurile uneia dintre linii se aşează £te(j o bucată cubică de lemn, având latura de 5 cm. Iniţial, executantul se găseşte în celelalte două cercuri, situate vizavi, stând cu câte un picior în fiecare. La semnalul conducătorului, executantul pleacă cu maximum de viteză, ia şi aduce un cub pe care-1 plasează într-unui din cercurile pe care le-a părăsit, apoi, tot în viteză, pleacă să aducă şi să plaseze şi cel de-al doilea cub. Nu este permisă aruncarea cubului de la distanţă, în cerc. Cronometrul se opreşte în momentul în care cel de-al doilea cub a fost pus corect în cerc. Rezultatul se exprimă în secunde şi zecimi de secundă şi se punctează conform tabelului. Ridicări de trunchi din culcat în şezând Executantul se află iniţial culcat pe spate, cu mâinile la ceafa, coatele pe saltea, genunchii îndoiţi, tălpile pe saltea, vârfurile picioarelor fiind sprijinite sub scara fixă (sau sprijinite de un coleg). La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziţia şezând, atingând genunchii cu coatele, după care revine imediat în poziţia iniţială pentru a repeta execuţia. Se reţin ca execuţii corecte numai acelea în care s-au atins genunchii cu coatele la ridicarea în poziţia şezând şi salteaua la revenirea în poziţia culcat. Rezultatele se exprimă în număr de execuţii corecte, pe parcursul a 30 s. Mobilitatea articulaţiei coxofemurale Executantul stă în picioare pe un scaun sau pe o bancă, înaltă de 50 cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului sau a băncii. O riglă gradată din centimetru în centimetru se fixează cu gradaţia 50 la nivelul suprafeţei scaunului, cu gradaţiile mici în sus şi cu cele mari în jos. Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinşi, alunecând 28

cu vârfurile degetelor înainte şi în jos pe riglă, încercând să depăşească cât mai mult gradaţia 50. Poziţia finală se menţine 3 s, un timp suficient pentru citirea gradaţiei până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. După efectuarea a două încercări, se notează cel mai bun rezultat, căruia i se acordă punctajul cuvenit conform tabelelor. Aspecte organizatorice ale selecţiei sportive Responsabilitatea organizării selecţiei sportive revine tuturor factorilor implicaţi în activitatea sportivă de masă şi de performanţă, a tuturor profesorilor de educaţie fizică şi sport din şcoli. Aceştia din urmă au un rol foarte mare în depistarea tinerelor talente, ei fiind cei care lucrează cu masa mare a copiilor şi tinerilor în cadrul organizat al şcolii. De aici demersul actual de trecere a cluburilor sportive şcolare sub patronajul şcolilor, acestea din urmă având o mai mare influenţă coercitivă (în sensul pozitiv al cuvântului) asupra tinerilor şi părinţilor acestora. Selecţia şi orientarea sportivă reprezintă un proces complex, continuu etapizat, în care trebuie acţionat la toate nivelurile în mod coordonat şi cu simţ de răspundere. La aceasta contribuie întregul colectiv de cercetare în domeniul sportului (specialişti de diferite formaţii cu implicare în activitatea sportivă). Un rol important îl reprezintă mass-media prin căile de comunicaţie,

nivelul

economico-financiar,

precum

şi

aspiraţiile

şi

dezideratele sociale. De multe ori acestea din urmă, dacă nu sunt la un nivel minim acceptabil favorabile activităţii sportive, pot deveni factori limitativi în sport în general şi în selecţie şi orientare în special. Concret, primul contact cu tinerii îl au profesorii de educaţie fizică, care au menirea de a selecţiona şi forma grupe speciale de pregătire cu cei talentaţi. Din acest motiv s-au format cercurile sportive pe diferite ramuri de sport, prevăzute cu 2-3 ore săptămânal în afara programului didactic. Aici se poate realiza acea etapă anterioară selecţiei de care s-a amintit mai înainte. 29

După această etapă profesorul va anunţa clubul sportiv arondat (din apropiere) cu privire la tinerii depistaţi şi predispoziţiile lor. Mai departe, antrenorul (sau antrenorul-profesor) va prelua grupa şi o va integra în procesul de pregătire sistematică. Vârsta optima de selecţie Determinarea vârstei optime de selecţie (mai ales la selecţia iniţială şi finală) constituie şi azi o problemă nerezolvată. Deşi nu s-au pus de acord asupra vârstei optime de selecţie în diferite sporturi, specialiştii domeniului au stabilit anumite puncte comune astfel: - vârsta începerii activităţii sportive organizate este influenţată de vârsta campionilor; - stabilirea momentului începerii unui efort mai mult sau mai puţin specific, este determinată de caracteristicile sportului respectiv vis-a-vis de nivelul creşterii şi dezvoltării subiectului; - calităţile motrice şi aspectele somato-funcţionale ale subiectului, determinate puternic din punct de vedere genetic, influenţează vârsta de selecţie; - longevitatea sportivă este un alt criteriu unanim acceptat în stabilirea începerii activităţii sportive organizate.

30

2. CARACTERISTICI MORFO-FUNCȚIONALE ALE COPIILOR DE 11-14 ANI 2.1. Caracteristici generale Pedagogul rus K.D.Uşinski arată că daca pedagogul vrea să educe copilul din toate punctele de vedere este necesar să-1 cunoască din toate punctele da vedere. Cunoaşterea de către cel chemat să educe, să-1 formeze pe viitorul sportiv a tuturor particularităţilor sale anatomofiziologice, devine astfel o condiţie de bază, Astfel, trebuie cunoscute şi particularităţile, anatomo-fiziologice şi tipul de

activitate

nervoasă superioară care

sunt

condiţionate

de

gradul de intensitate, echilibru şi mobilitate al sistemului nervos central. Savantul rus Pavlov a clasificat după acest criteriu deosebirile temperamentale dintre

oameni (flegmatic,

coleric,

apatic, sangvinic).

Trebuie cunoscut şi faptul că particularităţile anatomo-fiziologice sunt un amestec al particularităţilor înnăscute In acest sens poate fi

cu cele

dobandite

tot Pavlov arată că nimic nu rămane

obţinut sub

prin educaţie.

nemişcat, rigid, totul

influenţa educaţiei. Astfel se

poate

influenţa

dispoziţiile pozitive şi se pot înfrunta cele negative. Problema pregătirii de timpuriu pentru viitoarea specializare în sport trebuie făcută cu discernămant, cu grija de a nu obosi copilul, de a nu-1 supraîncarca cu antrenamente nejudicios planificate. In acest sens este necesar sa studiem bine dispoziţiile şi înclinaţiile sportivului nostru, să1 ajutăm în transformarea lor în aptitudini şi talent. Prin particularităţile de vârstă înţelegem trăsăturile caracteristice de ordin anatomo-fiziologic şi psihologic de dezvoltare a tinerei generaţii la diferite vârste, iar prin particularităţile individuale înţelegem trăsăturile de ordin anatomic, fiziologic şi psihic care caracterizează fiecare copil în parte. 31

Necesitatea cunoaşterii şi respectării de catre profesorul antrenor a particularităţilor de vârstă şi individuale este determinata şi de rolul activ şi conştient al sportului, de interesul şi curiozitatea sa. Cunoscandu-1 bine pe sportiv antrenorul îi orientează just preocupările

şi interesele

le oferă un conţinut corespunzător de

exerciţii şi le organizează judicios regimul de viaţă. Perioada de şco lare

vârstă 11-14 ani se

med ii şi ap arţin e

încadrează în cadrul vârstei

celu i d e-al doilea ciclu de

şcolarizare

şi

corespunde perioadei prepubertaţii cat şi perioadei pubertare. Pubertatea este vârsta care face tranziţia între copilărie şi viaţa adultă. Incercînd să dăm o definiţie, pubertatea reprezintă etapa de viaţă în care se produc acumulări cantitative în procesul de creştere, dezvoltare şi maturizare

a

organismului,

care

culminează cu apariţia unui salt

Calităţiv - primul ciclu menstrual la fată şi prima ejaculare (sub formă de poluţie) la băiat, ceea ce marchează apariţia pubertăţii propriu zise, a maturizării sexuale. Această perioadă se derulează pe divizată în trei subetape:

parcursul a 4-5 ani şi poate fi

prepubertatea,

pubertatea

propriu zisă şi

postpubertatea (adolescenţă). Declanaşarea pubertaţii se produce în raport cu nivelul de maturizare generală a organismului. Reperul cel mai fidel al acestei maturizări este vârsta osoasă. Vârsta osoasă la care apare pubertatea esta în general de 11 ani, la fata, şi spre 13 ani la băieţi. Unii autori au susţinut că atingerea unei anumite greutăţi critice ar fi în corelaţie cu apariţia ciclului menstrual, dar această ipoteză nu a fost acceptată.în unanimitate. Vârsta

apariţiei pubertăţii prezintă mari varietati individuale

familiale, etnice, geografice

şi poate 32

fi influenţată de

climat

(lati-

tudine),

luminozitate, alimentaţie, factori sociali-economici şi de tipul

relaţiilor sociale. La fetiţe mai de timpuriu decat la băieţi în zonele mai calde mai devreme ca în cele reci. Deşi în lucrări mai vechi se afirmă că în ţările calde, ecuatoriale, în condiţii normale de alimentaţie, pubertatea apare mai devreme , iar în ţările nordice mai tarziu, totuşi studii mai recente ale lui M.P.Roy şi colab.

(1972), în Franţa,

şi ale

Suedia, constată ca vârsta medie

lui J.Taranger

şi colab. (1976)

în

pubertară este identică şi anume de 13

ani. In Finlanda maximul este in jurul vârstei de 15 ani, apoi curba scade lent, prelungindu-se pană la 2o ani. In India, maximul este de 12 ani. In Europa Centrala apariţia primei menstruaţii se produce între 13-15 ani în majoritatea cazurilor. In România, ca şi în alte ţări cu climat temperat, vîrsta apariţiei pubertăţii, după statistica Măriei Cristescu (1969) atît la fete

cît

si la

băieţi este mai rapidă în mediul urban comparativ cu cel rural în medie cu un an, cu variabile la pentru fete 12,4 ani cea mai mică în Bucureşti şi cea mai mare în culoarul Bran, iar la băieţi cea mai mică la Bucureşti şi Braşov, iar cea mai mare în mediul rural din judeţele nordice . Perioada pubertară se înscrie ca o fază caracterizată printr-un ritm accelerat

de

creştere în privinţa

aparatelor şi sistemelor

din sfera

vegetativă. Din acest punct de vedere se poate împărţi în trei categorii. a.organe

şi aparate

cu o creştere rapidă în această perioadă

(aparatul locomotor, respirator, vascular); b.aparate şi organe de dezvoltare explozivă (organele genitale) c.organele ce cresc pană la această vârsta (limfoide, timus). Dezvoltarea este

însă în general neuniformă şi nearmonioasă.

Anumite segmente ale corpului vor continua creşterea uneori chiar cu 33

un ritm accelerat, în timp ce altele stagnează. In aceasta privinţă trebuie avută în vedere ca faza de care vorbim prezintă o accelarare de creştere a taliei (dezvoltarea în lungime a. membrelor). Copilul se lungeşte, este subţire şi înalt, puţin muşchiulos, are trunchi arcuit şi picioarele prea lungi. Există o super laxitate a tuturor articulaţiilor şi o insuficientă depunere de

calciu în oase

este vârsta la

care ap are

care

favorizează deformaţiile

scheletului,

p icioru l p lat, mersu l d e raţă, d efo rmării

coloanei vertebre (scolioză, cifoză, lordoză). Oasele se dezvolta la această vîrsta mai ales pe seama creşterii lor în grosime. Dezvoltarea toracelui în prima parte v ârsta este

len tă (to race în gu st)

şi d e

a acestor perioade

de

o imp o rtan ţă d eo seb ită p antru

atletism la această vârsta este capacitatea în volum a cutiei toracice . In această perioadă creşterea

ponderală este

mai scăzută. De

menţionat că în secolul nostru cercetătorii ştiinţifici au scos în evidenţă că datorită unor condiţii în ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi social,

independent de

poziţia geografică,

climă, mediu urban sau

rural, există un fenomen de intensificare progresivă a tuturor proceselor creşterii şi diferenţierii psihice

şi fizice a copilului,

fenomen numit

aceeleraţie de creştere, (secular-trend; tendinţa secolului). La noi în ţară există date fiziologice concludente privind acceleraţia creşterii şi dezvoltării tinerei genaraţii.

34

In acest sens tabelele următoare sunt edificatoare; Datele medii ale înălţimii şi greutăţii corporale la,băieţi de 4-18 ani din România (după Tanasescu şi colab.) Mediu urban Vârsta Ani

Inaltime X

Y

Mediu rural

Greutate X

Y

Inaltime X

Y

Greutate X

Y

10

134,3 6,2 29,4 4,6 130,2 6,0 27,0 3,5

11

139,0 6,6 32,2 5,4 134,8 6,2 29,4 3,9

12

144,0 7,3 35,3 6,1 139,4 6,7 32,3 4,7

13

149,7 8,1 39,5 7,2 144,4 7,2 35,6 5,6

14

156,7 9,0 44,8 8,6 150,2 8,3 39,8 6,7

X= media Y= deviatia standard Datele

medii ale

înălţimii şi greutăţii corporale

la fete

de la

4-18 ani din România (după Tănasescu şi colab.): Mediu urban Vârsta

Inaltime

Mediu rural

Greutate

Inaltime

Greutate

Ani

X

Y

X

Y

X

Y

X

Y

10

134,3

6,8

29,3

5,3

129,8

6,0

26,7

4,0

11

139,7

7,3

32,9

6,5

135,0

6,6

29,5

4,4

12

146,2

7,7

37,3

7,5

140,7

7,1

33,0

5,4

13

151,8

7,2

42,1

7,6

146,5

7,1

37,6

6,4

14

155,5

6,4

46,4

7,4

151,4

6,6

42,5

6,8

X= media Y= deviatia standard Nivelul mijlociu de dezvoltare fizica a băieţilor între 4-19 ani, din mediul urban (1971) : 35

Vârsta Ani

Inaltime

Greutate

M

M

DS

DS

Perim

Perim.

toracic

cranian

M

DS

M

DS

10

136,33 6,22 30,38 5,06 64,33 4,11 52,54 1,5

11

141,04 6,56 33,42 5,91 66,44 4,68 52,90 1,6

12

146,35 7,16 36,94 6,94 68,54 5,08 53,24 1,7

13

152,55 8,41 41,46 8,21 71,60 5,42 53,65 1,8

14

159,46 9,09 47,02 9,02 75,20 6,16 54,23 1,9

Nivelul mijlociu de

dezvoltare

fizica a fetelor de 4-19 ani, din

mediul urban (1971) :

Vârsta Ani

Inaltime

Greutate

M

M

DS

DS

Perim

Perim.

toracic

cranian

M

DS

M

DS

10

136,19 6,70 30,32 5,64 63,36 5,01 51,94 1,62

11

142,40 7,45 34,27 6,86 66,20 5,53 52,45 1,69

12

148,94 7,43 39,39 7,91 69,93 6,14 53,04 1,68

13

153,85 7,73 43,64 7,82 73,04 5,99 53,42 1,69

14

157,28 6,34 47,56 7,58 75,69 5,60 53,85 1,68

M= media DS= deviatia standard

36

Indici de dezvoltare (din selectia medico- biologica in sport): BARBATI Vârsta

Statura

Greutatea

10,6 -

144,7

36,10 ±

11,5

± 6,9

4,5

11,6 –

148,1

40,10 ±

12,5

±7

4,9

12,6-

152,7

13,5

±7

13,6 –

160,5

50,4 ±

14.5

±7

5,3

Abdomen

PERIMETRUL Bustul

Anvergura

Repaos

Inspiratie

Expiratie

76

149

69

73

66

78

157

71,5

79

71

81

161

73

81

74

83

164

76

85

76

43,5 ± 4

Bazin

Diametrul

Diametrul

biacromial

bitrohanterian

Indice

Indec.

de nutritie

Erissman

A.I

58,7

68,7

29,3

23,8

254

- 2,5

4

60,1

70,3

30,1

24,9

270

-3

4

61,3

72,9

31,6

23,9

285

- 3,5

4

68,5

75,1

32,1

26,8

376

-4

4

FEMEI Vârsta

Statura

Greutatea

10,6 -

143,2

36,8 ±

11,5

± 7,4

3,4

11,6 –

151,2

41,3 ±

12,5

± 7,9

5,5

12,6-

154,5

13,5

± 7,2

13,6 –

157,4

50,5 ±

14.5

± 6,9

6,5

46 ± 6,2

PERIMETRUL Bustul

Anvergura

Repaos

Inspiratie

Expiratie

75

148

69

73

66

79

156

72,5

78

71

81

160

76

80

73

82

162

79

82

75

37

Abdomen

Bazin

Indice

Diametrul

Diametrul

biacromial

bitrohanterian

de nutritie

Indec.

Dif.Bazin

Erissman

torace

Dif Biacromial bitrohanterian

56,2

69,1

28,4

25,6

253

- 3,6

0

3,3

57,4

72,5

29,7

26,7

274

- 4,1

0

3

57,9

76,5

30,4

27,3

303

- 1,5

0,5

3,1

58,8

80,5

31,5

28,5

321

- 0,25

+ 1,5

3

STATURA

Vârsta ani

- 3 sigma Foarte mica

10

11

12

13

14

-2

Media

sigma Mica

116,4 –

123,1 -

123

129,7

121 -

128,4 –

128,3

135,7

127,5 –

135,4 –

135, 3

143,2

133,9 –

140,1 –

140

147,2

136, 7 –

143,6 –

143,5

150,4

-1

± sigma

sigma

136,5±

129,8

6,7 143,2 ±

135,8

7,4 151,2 ±

143,3

7,9 154,5 ±

147,3

7,2 157, 4 ±

150,5

6,9

38

+2 sigma +1 sigma 143,2

150,6

159,1

161,7

164,3

Mare

+3 sigma Foarte mare

143,3 –

150 –

143,9

156, 6

150,7 –

158,1 –

158

165,4

159,2 –

167-

167,1

179,9

161,8 –

169 –

168,9

176,1

164, 4 –

172, 2 –

171, 1

178,1

Date antropometrice – laboratorul C.M.S: Femei sportive: GREUTATE -3

-2

Vârsta

sigma

sigma

ani

Foarte mica

10

11

12

13

14

Mica

19 –

23,2 -

23,1

27,4

26 – 29,

29,4 –

3

32,7

24,8 –

30,3 –

30,2

35,7

27,4 –

33,6 –

33,5

39,7

31 – 37,

37,5 –

4

43,9

Media -1

±

+1

sigma sigma sigma 31,8

27,5

± 4,3 36,2

32,8

± 3,4 41,3

35,8

± 5,5 46,1±

39,8

6,2 50,5

44

± 6,5

+3

+2 sigma

36,9 -40,4

39,6

39,7 – 43

52,2

57

Foarte

Mare

37,1

46,8

sigma

mare 45 – 44,7 43,1 – 46,4

46,9 –

52,4 –

52,3

57,8

52,3 –

58,5 –

58, 4

64, 6

57,1 –

63,6 -

63,5

70

S-a dovedit astfel, ca practicarea sistematica a educatiei fizice si a sportului la toate vârstele scolare determina o imbunatatire a tuturor parametrilor somatici si fiziologici afirmandu-se astfel încă o data efectul activitatii sportive asupra accelerarii cresterii si dezvoltarii tinerei generatii. 2.2. Dezvoltarea sistemului nervos și a analizatorilor La

nivelul etajelor

superioare

central în special la cel al scoarţei se

ale

sistemului

produc puţine

morfologice deoarece numărul neuronilor coticali nevariabil.

39

nervos

modificări

este stabil si

Mărirea celulelor duce la creşterea continua a greutăţii creierului, astfel la 12 ani, are 1300 g, la 14 ani 1500 g, în medie. Numarul celulelor ganglionare din substanta alba a emisferelor cerebrale creste. Sistemul nervos prezintă particularităţi din punct de vedere functional foarte importante pentru educaţia fizică

si sport,astfel

marea particularitate a sistemului nervos central se păstrează si in această perioada de vârsta dar datorită unor perturbări de hormonală

apare o instabilitate

în comportare

si

origine in starea

afectiva. Apare predominanta excitatiei faţă de inhibiţie dar în măsură mai mica. Inhibiţia internă-conditionată - sub multiplele ei forme de manifestare (stingere ,întarziere ,diferenţiere) ce favorizează activitatea de analiză si sinteză a scoarţei cerebrale. Aici este foarte important de amintit posibilitatea formarii reflexelor conditionate si a stereotipului dinamic, care devin mai stabile. Capacitatea motrică a copiilor poate atinge un nivel înalt numai la vârsta de 13-14 ani deoarece numai la această vârsta se formează stereotipuri dinamice mai bune. Creste capacitatea sistemului nervos central de

stabilire a

legăturilor temporale (reflexe condiţionate), 1a acesta vârsta. Funcţia celui de-al doilea sistem de semnalizare (limbajul) domină asupra primului sistem. Tendinta spre radiere baza stabilirea

a proceselor de excitaţie

relativă a inhibiţiei centrale, de

40

la

aici caracterul

neuniform si chiar brusc al miscarilor, activitatea motrică general exagerata.

are

fiind în

Toate aceste particularităţi ale elevii de vârsta pubertara influentează

sistemului nervos central la în

mod

direct asupra

vitezei de formare si stabilire a deprinderilor motrice,

favorizează

aparitia oboselii, slabesc vointa si perseverenta elevilor. In schimb marea plasticitate a scoarţei cerebrale favorizeaza elaborarea iniţială a unor reflexe

conditionate

motrice, si chiar

stereotipuri dinamice complexe pentru a căror stabilitate şi fixare e nevoie de un număr sporit de repetări si exersări. Datorită plasticităţii crescute a scoarţei cerebrale, neuronii certicali îsi refac rapid echilihilibrul energetic, ceea ce favorizeaza mobilitatea

proceselor nervoase fundamentale. Analizatorii isi

continua perfectionarea unor aspecte morfologice si in aceasta perioada.

2.3. Dezvoltarea musculaturii Musculatura scheletica se dezvolta mai ales prin alungirea fibrelor musculare, grosimea lor este redusă, greutatea totala a muschilor reprezinta în această perioada 25-30% din greutatea corporala. Forţa musculara creste

într-un ritm mai

lent mai ales

la

flexori. De aceea apare necesitatea folosirii într-o măsură mai mare a exercitiilor de forţă pentru dezvoltarea flexorilor la acesta vîrstă. Către sfîrsitul perioadei pubertare viteza de creştere a forţei este mai mare la baieti, decît la fete. In acest sens, trebuiesc revizuite concepţiile vechi care contraindicau folosirea exercitiiler fizice de forţă la acesta vîrstă, din motive de ordin fiziologic si functional.

41

Cercetarile ştiinţifice au dovedit că sunt indicate exerciţii de fortă bine dozate, bazate pe lucrul, cu haltere mici si gantere cu mărirea treptata a efortului, si lucrul analitic pe grupe musculare mai slab dezvltate, Neapărat trebuie reţinut ca sunt contraindicate

eforturi

maximale de forţă si marile încordări neuromusculare la vârstă de 11-14 ani care

pot avea efecte

negative

asupra dezvoltării

ulterioare a copilului. In sfera vieţii vegetative perioada pubertară reprezintă o etapa d e mari

p refaceri

o rg an ice

si fun cţio n lae, la nivelul tu turo r

organelor interne cele mai importante fiind cele genitale. Astfel,

se modifică dimensiunile

creşterea în volum a

laringelui, se

produce

inimii şi în general a toracelui si

abdomenului,cu dezvoltarea importanta a tuturor organelor interne, a vaselor şi a glandelor cu secreţie externă si interna,cu excepţia organelor limfoide si a timusului. Marile variaţii şi inegalităţi în comportamentul fizic şi psihic al copilului pubert are la bază tocmai aceasta reglare instalabilă, aşa se explica şi performanţele sportive sau intelectuale, bune intr-o zi şi apoi altele slabe în alta zi. Dintre multiplele modificări ce au loc în perioada pubertara, se desprind trei procese de care

trebuie

să tina cont neaparat

profesorul şi antrenorul de atletism. Vârsta osoasa care corespunde incetinirii ritmului de crestere staturala se situeaza la o medie de 9 ani si 7 luni (Sempe si colab.). vârsta osoasa care coincide cu saltul statural maxim, la fete (Sempe si colab) se situeaza intre 10 ani si 3 luni si 13 ani 5 luni, media fiind de 11 ani si 10 luni. Dupa acesti autori, exista deci o 42

concordanta intre maturatia osoasa a corpului (pisiform intaiul sesamoid si cel de al doilea sesamoid) si vârsta cronologica si cea osoasa globala. Dupa Sempe si colab. (1972), pisiformul apare pe radiografie intre 7 si 11 ani la o vârsta medie de 9 ani; primul os sesamoid apare intre 10 si 12 ani si 6 luni, la o vârsta medie de 11 ani; cel de al doilea os sesamoid apare incepand de la 11 ani pana spre 13-14 ani la o vârsta medie de 12 ani. Vârsta osoasa apreciata dupa aparitia celor trei oscioare amintite se poate corela cu cele trei evenimente importante: incetinirea ritmului cresterii, saltul statural si primul ciclu menstrual. Astfel, data aparitiei incetinirii ritmului cresterii staturale coincide cu data aparitiei pisiformului, care variaza cu ± 30 de luni; intre aparitia primului os sesamoid al halucelului si cea a saltului statural exista un interval de 18 luni, intre aparitia celui de al doilea sesamoid si a primului ciclu menstrual distanta in timp se considera a fi nu mai mica de 3 luni. In orice caz, osificarea celui de al doilea sesamoid, cu mici exceptii preceda aparitia primului ciclu menstrual (Sempe si colab.) Etapele evoluției pubertare Pubertatea evolueaza pe o perioada ce dureaza in mediu 4- 5 ani. Acestei perioade si se disting trei etape: 1. Etapa prepubertara începe cu aproximatie la vârsta de 10 ani, la fata si 12 ani la baiat, fiind dominata de secretia de hormon

somatotrop

(STH),

care

stimuleaza

cresterea

generala a organismului si determina saltul statural pubertar. De asemenea, in aceasta etapa prepubertara debuteaza secretia de hormoni ovarieni si testiculari. 2. Etapa pubertara (pubertatea propriu-zisa) apare la o vârsta 43

medie de 12, 6 ani, la fete si 13 ani la baieti, fiind dominata de procesele de maturatie sexuala ca urmare a cresterii secretiei de hormoni gonadotropi si sexuali. Se produce o dezvoltare morfologica si functionala a organelor genitale, astfel ca, dupa o perioada de acumulari cantitative, are loc saltul Calităţiv, adica aparitia primului ciclu menstrual la fete si a primei ejaculari, sub forma de polutie la baieti. 3. Etapa postpubertara (adolescenta) dureaza de la aparitia pubertatii prorpiuzise pana la inchiderea cartilajelor de crestere, ceea ce coincide si cu eruptia celui de al treilea molar. In aceasta etapa se desavarseste maturatia sexuala si indeosebi, se produce maturizarea neuro- psihica. Etapa postpubertara este dominata hormonal de secretia hormonilor tiroidieni,

care

intervin

in

procesele

de

crestere

si

diferentiere tisulara a organismului. In decursul pubertatii exista intricarea (amestec, intretaiere, incrucisare intamplatoare) a patru fenomene deosebite de care trebuie sa se tina seama in realizarea pregătirii fizice a copiilor, care au o intensitate inegala in cele trei subetape (prepubertara, pubertara si adolescenta) si anume: 1. Cresterea

staturala

este

mai

intensa

in

timpul

pubertatii, dar se continua si intra pubertar; modelarea proportiilor corporale este prezenta indeosebi in etapele pubertara si postpubertara. 2. Maturatia sexuala: organele genitale incep sa se dezvolte in timpul pubertatii; dar aceasta dezvoltare devine

mai

intensa

la

pubertate,

desfasurandu-se in timpul adolescentei. 44

procesul

3. Exista o corelatie intre cresterea si maturatie sexuala. 4. Maturizarea

neuro-psihica

survine

in

perioada

adolescentei. Intre

aceste

procese

majore

exista

o

relatie

de

interdependenta. 2.4. Procesele de creștere și de modelare a întregului organism * Cresterea si modelarea formelor corporale la copii. Trecerea de la copilarie la pubertate este marcata in mod fiziologic, de la o incetinire a ritmului cresterii staturale. Aceasta usoara subnivelare a ritmului cresterii începe la vârste diferite intensitatea fiind variabila de la un individ la altul. Studiul magistral al lui Sempe si colab. (1972) pe o serie de 49 de fete pariziene, urmarite de la nastere, pana la vârsta adulta a evidentiat ca acest fenomen, in majoritatea cazurilor, s-a produs intre 9 si 11 ani si 6 luni – media fiind 10 ani si a constat intr-un ritm de crestere 4 – 5 cm/an, cu o medie de 4,7 cm/an. S-a mai constatat ca aceasta incetinire a ritmului de crestere se situeaza in medie cu 2 ani si 6 luni inainte de aparitia saltului statural precum si un ritm mai incetinit al cresterii, aparand apoi o accelerare a acestui ritm statural. Acest salt apare la ambele sexe, cu 2 ani mai devreme la fete decat la baieti, in raport cu instalarea pubertatii. Vârsta la care începe accelerarea ritmului cresterii, cat si intensitatea acestuia variaza de la un individ la altul. Dupa Tanner, la fete, saltul statural începe la 10 ani si 6 luni si dureaza pana la 13 ani, cu varful vitezei de crestere in medie de 8,4 cm/an; la baieti, începe de la 12 ani si 6 luni si dureaza pana la 15 ani, cu varful vitezei de crestere in medie de 9,4 cm.an ca la vârsta de 2 ani. In seria de fete studiate de Sempe si colab., accelerarea ritmului cresterii nu a fost observata inainte de 11 ani si mica dupa 13 ani si 6 luni. Dupa aceiasi 45

autori la mai mult de jumatate din cazuri ritmul accelerat al cresterii s-a situat intre 8 si 9 cm/an cu o medie de 8,4 cm/an similara deci celei raportate de Tanner. La 12 ani si 6 luni impliniti, saltul statural este maxim. Acest salt statural pre si intrapubertar se explică prin următorii factori. La prepubertate şi pubertate există un tonus somatotrop crescut. Finkelstein (1972) a raportat valori mai mari plasmatice ale STH la prepuberi si puberi noaptea, dupa instalarea somnului profund. Aceste valori ale STH ajung la puberi la 67 ng/ml in primele două ore de somn, fiind superioare valorilor nictermale a adultului tanar. De asemenea, în prepubertate concentraţia hormonilor sexuali în plasma este moderată şi este cunoscut faptul că în afara acţiunilor lor anabolizante proteice,androgenii în doză moderată stimulează secreţia şi eliberarea de STH. Diminuarea ritmului creşterii la postpubertate este concomitentă cu cresterea concentraţiei in plasmă a hormonilor sexuali şi explica acest fenomen. Creşterea în lungime precedă cu 1-1,1/2 an creşterea în greutate pînă la vîrsta de 13-14 ani fetele sunt mai înalte şi au o greutate mai mare comparativ cu băieţii de aceiaşi vîrstă; între 14-15 ani acest decalaj se reduce pentru ca la 16 ani băieţii sa depăşaacă în înălţime şi greutate pe fetele de aceiaşi vîrstă. După instalarea pubertăţii în etapa postpubertară, ritmul creşterii staturale diminuă mult, pentru ca apoi, odată cu încheierea cartilajelor de creştere, creşterea să se opreasca. Vârsta la care sistarea creşterii diferă la cele două sexe. Diferenţierea pe sexe în raport cu instalarea pubertăţii, care a determirat şi saltul statural, se manifestă si cu privire 1a închiderea

cartilajelor de

creştere. 0 dată cu creşterea staturo-ponderala se produce şi o modelare a proporţiilor corporale, atingand treptat configuraţia adultului. La inceputul 46

pubertăţii se produce o alungire a membrelor inferioare , care predomină în raportul dintre lungimea trunchiului si cea a membrelor. De la 12ani la fete şi de la 14 ani la baieti cresterea in lungime a membrelor inferioare începe să diminueze, iar cresterea trunchiului continua. Din această perioadă începe sa predomine creşterea laterala faţă de cea liniară. Apar unele diferenţe între sexe: astfel, scheletul este mai viguros la băiat cu proeminenţe osoase, mai reliefate, diametrul biacromial este mai mare, pe cand la fată predomina diametrul bitrohanterian. Din cauza lărgirii bazinului la fete genunchii sunt apropiaţi si coapsele fara spaţiu între ele, pe cand la baieti sunt usor departaţi, existînd un. spaţiu între coapse. La băieţi, musculatura este aceea care se dezvoltă mai intens, pe când la fete stratul adipos este mai accentuat, având totodată şi o topografie caracteristică: piept, abdomen, şolduri, coapse. Depunerile adipoase pe coapse şi şolduri contribuie la crearea aspectului caracteristic al membrelor inferioare la fete – cu coapse apropiate şi fără spaţiu între ele. La pubertate, curbura coloanei lombare pare să fie evidentă la fete. Privind dezvoltarea unor aparate şi sisteme la pubertate, aceea a inimii nu este concordantă cu dezvoltarea corporală, în timp ce volumul musculaturii generale creşte de două ori, masa inimii creşte numai o dată şi jumătate, iar creşterea diametrului arterelor rămâne în urmă faţă de dezvoltarea corpului. Acest lumen vascular mai mic poate conduce la creşterea presiunii sanguine şi la diminuarea irigaţiei sanguine cerebrale, ceea ce are ca efect oboseala rapidă şi slaba capacitate de muncă a adolescenţilor. Din această cauză cordul puberilor şi adolescentilor trebuie cruţat de eforturi fizice prelungite sau de sporturi obositoare. Aparatul respirator nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu restul organismului, deşi capacitatea vitală a plămânilor creşte. Frecvenţa respiraţiilor este de 18 – 22 / minut, iar ventilaţia pulmonară în caz de eforturi creşte prin mărirea 47

frecvenţei respiratorii, şi nu pe seama augumentării (măririi, creşterii, sporirii) amplitudinii mişcărilor respiratorii ca la adult, lucru important pentru antrenori. Tipul de respiraţie se schimbă la pubertate, devenind costal inferior (respiraţia copilului este de tip abdominal). Sistemul nervos central se dezvoltă şi se perfecţionează, îndeosebi activitatea nervoasă superioară. Greutatea şi volumul creierului diferă puţin faţă de cele ale creierului adult, dar sub influenţa condiţiilor de viaţă şi prin lărgirea sferei de preocupări la această vârstă se produc modificări Calităţive funcţionale. Se stabilesc noi legături între diferiţi centri nervoşi şi creşte considerabil numărul fibrelor asociative, care fac legătura între diferite zone ale creierului. Se stabilesc noi conexiuni nervoase. Tot în această perioadă pubertară scoarţa cerebrală continuă să-şi desăvârşească structura şi controlul ei asupra instinctelor şi emoţiilor. Media şi deviaţia standard a 10 dimensiuni corporale. La fete între 3 şi 18 ani din România (după dr. I. Florea, M. Popa, V. Ionescu, M. Ciovârnache – Institutul de Endocrinologie „C. I. Parhon”) Vârsta

Statura (cm)

Greutatea (kg)

Pubis-sol (cm)

X

DS

X

DS

X

DS

10

136,36

6,957

32,01

6,664

70,40

4,293

11

142,51

6,938

35,82

6,783

74,05

4,665

12

149,32

7,547

41,59

7,914

76,67

4,548

13

154,05

6,454

46,09

7,951

80,02

4,129

14

157,38

6,026

50,76

7,923

81,34

4,113

48

Diametrul biacromial (cm)

Diametrul bitrohanterian

Manubriu-sol

Circumferinţa

(cm)

toracelui (cm)

(cm)

X

DS

X

DS

X

DS

X

DS

29,10

1,816

24,14

2,043

109,57

6,406

65,35

5,595

30,50

1,866

25,39

2,087

115,05

6,123

68,57

5,631

31,84

2,025

27,08

2,196

120,72

6,479

72,75

6,038

32,83

1,850

28,58

2,321

125,20

6,331

75,70

5,288

33,83

1,765

29,70

1,905

127,84

5,324

78,57

5,308

Circumferinţa

Circumferinţa bazinului

abdomenului (cm)

(cm)

Circumferinţa capului (cm)

X

DS

X

DS

X

DS

56,98

5,711

72,39

6,877

52,09

1,479

58,84

5,439

77,30

6,565

52,82

2,122

60,63

5,118

80,78

7,332

53,16

1,567

62,03

5,561

85,51

6,794

53,72

1,449

64,07

5,837

89,46

6,348

53,97

1,434

X= media DS= deviaţia standard Media şi deviaţia standard a 10 dimensiuni corporale la băieţi înte 3 şi 18 ani din România (după dr. I. Florea, M. Popa, V. Ionescu, M. Ciovârnache – Institutul de Endocrinologie „C. I. Parhon”).

49

Statura (cm)

Vârsta (ani)

Greutatea (kg)

Pubis-sol (cm)

X

DS

X

DS

X

DS

10

136,44

5,928

32,26

6,406

69,81

3,967

11

141,25

6,274

35,00

5,851

72,96

4,269

12

147,66

8,019

39,74

8,410

76,69

5,228

13

125,58

8,174

43,21

7,865

79,91

4,919

14

160,25

9,427

49,78

9,144

83,73

5,271

Diametrul

Diametrul

biacromial (cm)

bitrohanterian (cm)

Circumferinţa

Manubriu-sol (cm)

toracelui (cm)

X

DS

X

DS

X

DS

X

DS

29,25

1,865

23,51

2,028

109,44

5,357

65,78

4,956

30,21

1,643

24,53

1,678

113,77

5,504

67,72

4,622

31,15

2,072

25,74

2,063

119,28

7,161

70,47

5,824

32,39

2,605

28,26

2,309

123,62

7,141

73,24

5,714

34,22

2,605

28,26

2,309

130,33

7,898

77,36

6,193

Circumferinţa abdomenului

Circumferinţa bazinului

(cm)

(cm)

Circumferinţa capului (cm)

X

DS

X

DS

X

DS

58,38

5,465

71,02

6,388

52,99

1,540

59,36

4,752

73,59

5,751

53,25

1,450

61,20

5,835

76,50

6,618

53,61

1,500

63,43

5,362

79,04

6,108

53,80

1,503

65,29

5,347

83,44

6,516

54,65

1,673

X – media DS – deviaţie standard Am prezentat perioada pubertară, în mod separat, prin prisma celor mai importante caracteristici, ca un ghid de corectare în aprecierea modului de dezvoltare, a gradului de dezvoltare pentru activitatea practică, cât şi 50

pentru aplicarea unei metodici sportive adecvate particularităţilor de vârstă bio-psiho-sociale. Am încadrat copii de 11-14 ani ca fiind de vârstă pubertară cuprinsă în cea de-a treia copilărie sau vârstă şcolară medie, care se continuă pâna la vârsta de 16 ani când odată cu sfârşitul pubertăţii, copilul devine adolescent. Această perioadă a copliăriei este dominată aşa cum am arătat de accelerarea proceselor evolutive ale creşterii şi ale dezvoltării şi se caracterizează prin modificări continue exercitate asupra organismului copilului, schimbându-i profund chimismul intern, pentru a-l apropia treptat de adolescenţă. Desfăşurarea în timp a acestor modificări imprimă fiecărei perioade amintite particularităţi care solicită, în aceeaşi măsură, condiţii de îngrijire, educaţie şi instruire. Din cele menţionate despre creşterea organismului între 11-14 ani, ele se conduc după următoarele legi: a. Legile alternaţiei b. Legile proporţiei c. Legile pubertăţii 1) Înainte de pubertate talia creşte în special pe seama membrelor inferioare, iar după aceea pe seama trunchiului; 2) Înainte de pubertate este mai viu procesul de alungire, în timpul ei şi după ea, procesul de îngroşare osoasă; 3) Înainte de pubertate, procesele de creştere interesează în special oasele, iar la pubertate şi după, masa musculară. d. Legile asimetriei Nucleele de osificare, apariţia lor şi evoluţia procesului de maturizare osoasă 51

Apariţia şi urmărirea nucleelor (centrilor, punctelor) de osificare este un criteriu important de apreciere a creşterii normale, exprimată prin concordanţa dintre vârsta cronologică şi cea osoasă. În general, scheletul se dezvoltă şi se maturizează pe seama a peste 800 de centri de osificare. Succesiunea apariţiei nucleelor are un anumit caracter pe când momentul, constanţa ritmului de apariţie şi dezvoltarea lor sunt condiţionate de factorii de influenţă ai creşterii. Un rol important îl joacă factorii endocrini, aportul nutritiv şi unele cauze de patologie. Un copil de 10 ani prezintă în medie 47 de puncte de osificare pentru un hemischelet, din care 20 sunt numai la mână. Instalarea pubertăţii corespunde cu apariţia nucleelor de osificare ale sesamoidului mâinii. În cursul pubertăţii, până la vârsta de 14-15 ani au loc sudurile osoase în următoarea ordine: la nivelul trocleii şi epitrocleii olecranului, a epicondilului extern, a capului radiusului, a epifizelor metacarpiene, metatarsiene şi falangiene, a capului femural şi trohanterului. Creşterea unor segmente ale corpului şi evoluţia raportului dintre aceste segmente Creşterea în lungime, pe parcursul copilăriei, nu interesează în mod egal toate segmentele corpului. Conform legi proporţiei fiecare segment are comportamentul său. Raportul dintre segmentul cefalic este la vârsta pubertară de 1/7, iar la vârsta adultă 1/8.

Raportul dintre segmentul inferior, considerat de la

simfiza pubiană până la călcâi şi segmentul superior I/S la pubertate este de 1,03, ca apoi la vârsta adultă să fie de 1,02,la 10 ani egală cu 1. Până la pubertate creşterea staturală se produce cel mai mult pe seama membrelor inferioare, urmată de cea a coloanei vertebrale şi apoi de a 52

segmenteului cefalic, ca după pubertate să se realizeze pe seama creşterii toracelui. Creşterea în greutate Creşterea ponderală este de asemenea, un reper valoros de apreciere a creşterii şi dezvoltării copilului. Sporul creşterii în greutate diminuă în cea de-a doua copilărie, apoi, paralel cu vârsta, existând la pubertate, după perioada de salt al creşterii în lungime, o etapă de acumulare mai crescută a greutăţii, respectiv după 13-14 ani. Creşterea în greutate este influenţată în special de alimentaţia deficitară sau în exces, de practica şi obişnuinţa din mediul familial, de anorexiile de durată întâlnite la unii copii, de factorii de patologie şi cei constituţionali. Aprecierea corectă a creşterii normale a greutăţii copilului se face în raport cu sexul, talia şi vârsta sa în limitele unor abateri permise de aproximativ ±10%. Valoarea estimativă în procesul creşterii a unor perimetre Dintre perimetrele unor segmente ale capului copilului, perimetrele cranian, toracic şi abdominal sunt obişnuit folosite în aprecierea creşterii şi dezvoltării lui normale. Astfel, perimetrul cranian între 10-12 ani este aproximativ 52-53 cm. Valorile perimetrului cranian la fete sunt mai mici cu 1-2 cm decât ale băieţilor. Perimetrul toracic este măsurat obişnuit în dreptul petelor mamelomare. Excursia

toracică

(elasticitatea

toracică)

egală

cu

diferenţa

perimetrului toracic în inspiraţie profundă şi expiraţie maximă este la vârsta de 11 ani mai limitată, mărindu-se cu vârsta, cât şi cresterea capacităţii lui respiratorii. Pentru cei care practică exerciţiul fizic şi în afara orelor de 53

educaţie fizică din şcoală se constată o îmbunătăţire simţitoare a elasticităţii cutiei toracice. Forma toracelui este la pubertatate cilindrică şi rămâne nemodificată şi la vârsta adultă. Perimetrul abdominal prezintă o valoare estimativă de mai mică importanţă, acesta fiind cuprins

între 71-83 cm spre sfârşitul perioadei

pubertare, mai mic cu 5-8 cm la fete. Creşterea staturală La pubertate, în prima perioadă a sa, creşterea staturală este rapidă, sporul la băieţi fiind în jur de 15 cm, iar la fete de 12 cm. După vârsta de 1314 ani ritmul creşterii în lungime încetineşte progresiv. Creşterea în lungime se realizează pe seama creşterii şi maturizării sistemului scheletal. În general , lungimea taliei la băieţi este mai mare în medie cu 10-15 cm decât a fetelor. Pentru o scurtă perioadă numai la pubertate ritmul creşterii în lungime este mai rapid la fete în raport cu băieţii de aceeaşi vârstă. Criterii şi repere de apreciere a creşterii somatice normale a copilului Deci creşterea şi dezvoltarea somatică a copilului pot fi apreciate pe baza unor criterii şi repere care ne vor orienta în urmărirea dinamicii lor normale, deosebit de importante pentru activitatea atletică, în raport cu particularităţile morfo-funcţionale ale perioadei pubertare. Aceste criterii şi repere orientative mai importante sunt: − creşterea staturală a unor segmente ale corpului, precum şi raportul unora dintre acestea; − creşterea în greutate; − unele diametre şi perimetre ale unor segmente; − unele rapoarte dintre lungime, greutate si unele perimetre;

54

− aparitia nucleilor de osificare şi evoluţia procesului de maturizare osoasă; − unele constante biologice; − erupţia dentară cu cele două dentiţii ale sale pe care o descriu mai jos: Erupţia dentară. Cele două dentiţii Un alt criteriu de apreciere a dezvoltării normale a copilului îl constituie şi apariţia dentiţiilor temporară şi permanentă. Pentru perioada care ne interesează – vârsta pubertară 11-14 ani, aspectele pe care le prezint sunt cele din partea dentiţiei permanente. Între 16 ani şi ½ şi 12 ani ţii dinde lapte cad, de obicei

în aceeaşi

ordine în care au apărut, fiind înlocuiţi succesiv cu dinţii permanenţi. Între 9 şi 12 ani apar primii premolari (4). Înte 10 şi 14 ani apar al doilea rând de premolari (4). Înte 10-14 ani apar al doilea rând de molari (4). Repere teoretice în corelaţia dintre creştere şi maturaţia sexuală Talia definitivă a individului depinde de vârsta la care se închid cartilajele de creştere, şi aceasta, la rândul ei, depinde de vârsta maturaţiei sexuale pubertare. Evaluarea caracterului armonic sau disarmonic a creşterii şi dezvoltării individului se bazează pe stabilirea următorilor parametri: talia (ritmul creşterii staturale în centimetri pe an sau în milimetri pe lună), greutatea, maturaţia osoasă (vârsta osoasă), maturaţia dentară, maturaţia sexuală şi maturizarea psihomotorie. Ceea ce defineşte caracterul patologic al creşterii este disarmonia dintre aceşti parametri. Un copil poate să apara la un moment dat al vieţii ca fiind hipotrofic statural şi totuşi el să dobândească la vârsta adultă o talie normală sau peste media normaluilui este cazul subiecţilor cu pubertate tardivă. Există şi situaţia inversă, la un moment dat, 55

un copil poate să fie hipertrofic statural, dar sa fie un candidat la subnanism sau nanism în ceea ce priveşte talia sa definitivă – este cazul subiecţilor cu pubertate precoce. Deci dacă vrem să facem o previziune asupra staturii definitive a individului, talia trebuie raportată nu la vârsta cronologică, ci la starea de maturaţie fiziologică. După Tanner, adevăratul stadiu al maturaţiei fiziologice îl reprezintă corelaţia dintre maturaţia sexuală şi maturaţia osoasă. Maturaţia scheletului este strâns legată de vârsta la care apar caracterele sexuale secundare. În concluzie, previziunea taliei definitive a individului se bazează pe corelaţia dintre maturaţia sexuală pubertară şi maturaţia sa osoasă (vârsta osoasă). Fenomenul de acceleraţie (secular trend = tendinţa secolului) Mai mulţi specialişti au atras atenţia asupra intensificării progresive a proceselor de creştere şi dezvoltare fizică şi psihică a copilului, pe care au denumit-o „fenomen de acceleraţie” (secular trend). Primele observaţii asupra fenomenului de acceleraţie au fost publicate de către Ch. Roberts, încă din 1878. Pe unele statistici talia medie a subiecţilor de 10 ani a crescut cu 7,5 cm şi a fetelor cu 10 cm, aşa cum reiese din măsurătorile taliei efectuate în anul 1957, comparativ cu cele din 1923. La fetele secolului trecut, vârsta medie statistică a primei menstruaţii era de 15,3 ani iar actualmente este de 13,26 ani. La băieţi, de asemenea pubertatea apare mai devreme. În ţara noastră, unele studii arată că de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre s-a produs o acceleraţie a maturaţiei sexuale – în medie cu 2 ani şi de asemenea, o creştere substanţială a taliei (seriile studiate de Banu în 1931 sunt ca talie net mai mici comparativ cu cele studiate de Maria Cristescu în 1964-1966, în aceleaşi zone geografice) atât în mediul 56

urban cât şi în cel rural. Etiologia (studiul asupra cauzelor lucrurilor) fenomenului de acceleraţie s-ar explica ipotetic prin trei categorii de factori: economici, sociali (urbanizarea-războiul) şi genetici, dar problema nu este încă pe deplin elucidată. 2.5. Procesele de maturizare psihică şi intelectuală – bazele biologice ale dezvoltării psihice La naştere copilul primeşte din ereditate o mare parte din caractrerele antropologice referitoare la aspectul general specific omului: forma capului, a membrelor inferioare şi superioare, trăsăturile feţei, tipul de creştere, forma degetelor, glandele cu secreţie internă, tipul de metabolism etc. Premisele biologice ale dezvoltării psihice se referă la plasticitatea generală a scoarţei cerebrale, la capacitatea ei de a forma reflexele condiţionate cu o anumită rapiditate, la funcţiile analitico-sintetice ale creierului, la însuşirile şi dinamica proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia). Fondul dinamico-energetic al individului este dat de energia (intensitatea), echilibrul şi mobilitatea excitaţiei şi inhibiţiei. Aceasta determină viteza reacţiilor, capacitatea de muncă şi de rezistenţă la oboseală, capacitatea de adaptare mai rapidă sau mai lentă la schimbările din mediul înconjurător, de a trece cu uşurinţă sau mai greu de la o stare la alta, de a fixa mai uşor deprinderile şi de a le structura, sau de a realiza transferul lor. Deasemenea dispoziţiile ereditare mai cuprind particularităţile morfologice şi functionale ale analizatorilor, care stau la baza formării unor aptitudini. Astfel, o sensibilitate înnăscută a analizatorului vizual, însoţită de o sensibilitate motorie deosebită, asigură fondul biologic al formării aptitudinilor

pentru

arta

plastică.

Prin

urmare,

particularităţile

anatomofiziologice constituie premisele biologice ale dezvoltării inteligenţei 57

şi aptitudinilor. Prin echipamentul său ereditar, la naştere copilul nu este un om social, ci doar un individ biologic uman, un „candidat la umanitate”, aşa cum preciza Pierron. Deşi el posedă toate însuşirile general-umane, acestea nu se pot dezvolta decât sub influenţa mediului socio-cultural. Lipsa acesteia are consecinţe grave asupra întregii dezvoltări fizice, intelectuale, afective şi morale. În ultimii 30-45 ani se observă că sub influenţa condiţiilor de viaţă pubertatea începe mai devreme cu aproape 2 ani, adică la 11 ani la fete în loc de 13-14 şi durează mai mult ca în trecut datorită şcolarităţii prelungite. Maturizarea intelectuală este şi ea accelerată şi ca urmare şcoala începe la 6 ani. Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a exerciţiilor fizice, unii adolescenţi sunt mai înalţi decât părinţii lor, iar faţă de cei de o vârstă cu ei de acum 30-40 de ani sunt mai grei cu 4-5 kg şi mai înalţi cu aproximativ 5 cm. Jean Rousselet ne oferă câteva exemple pe bază de măsurători: dacă în 1943 măsurătorile efectuate la 4000 de elevi de 14 ani indicau înălţimea de 1,55 m, iar greutatea de 44 kg, după 10 ani, adică în 1953, preadolescenţii de 14 ani aveau o înălţime de 1,62 m şi greutatea de 48 kg, deci o creştere în înălţime de 7 cm şi respectiv de4 kg , în greutate. Particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului nervos central, ale analizatorilor şi mai ales ale funcţiilor analitico-sintetice ale creierului (de care depind uşurinţa cu care se formează legăturile nervoase temporare şi durabilitatea lor, viteza reacţiilor, capacitatea de diferenţiere şi de formare a deprinderilor) sunt doar condiţii ale dezvoltării inteligenţei şi aptitudinilor speciale. Acestea au terenul propice formării în procesul învăţării, al exersării în diferite activităţi, începând cu primii ani de viaţă dar în mod special la vârsta pubertară.

58

Umanizarea copilului puber şi conţinutul social-istoric al personalităţii sale sunt hotărâte de condiţiile de mediu, iar din cadrul acestuia, educaţia are rolul conducător. Raportul dintre maturizare, învăţare şi dezvoltare Dacă prin creşterea organismului înţelegem sporirea dimensiunilor (creşterea taliei, a greutăţii de exemplu) maturizarea constă în schimbările neurobio-chimice din interiorul diferitelor organe, aparate sau sisteme. Aceste schimbări au loc şi în perioada pubertară sub influenţa unor factori bio-fizico-chimici şi a factorilor socio-culturali, care prin procesul învăţării grăbesc maturizarea funcţiilor analitico-sintetice ale creierului şi implicit dezvoltarea percepţiei, a memoriei, gândirii şi a limbajului. Prin urmare formarea personalităţii copilului puber este un proces complex de ordin Calităţiv, bazat pe creştere şi maturizare sub influenţa permanentă a condiţiilor de mediu şi de educaţie. Dezvoltarea diferitelor aparate, sisteme, funcţii biologice sau procese psihice nu se realizează în egal ritm, chiar în interiorul aceluiaşi stadiu pubertar, datorită influenţei eredităţii, mediului şi educaţiei. Acestea pot favoriza sau frâna creşterea, maturizarea şi dezvoltarea. În procesul învăţării, copilul puber îşi însuşeşte cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, modalităţi de gândire şi comportamente sociale. O învăţare în această perioadă pe bază de procedee raţionale grăbeşte atât maturizarea funcţiilor sistemului nervos central şi a analizatorilor, cât şi dezvoltarea proceselor intelectuale, iar acestea la rândul lor cresc randamentul învatării. Deci între învăţare şi dezvoltare există un raport dialectic de condiţionare reciprocă. Aceste aspecte relevate anterior şi în special ultimul cu raportul dintre învăţare şi dezvoltare este demn de remarcat şi reţinut pentru faptul că acum, 59

în această etapă de 11-14 ani elevul sportiv practicant al atletismului, începe să-şi însuşească tehnica şi tactica exerciţiilor de alergare şi marş sportiv, de săritură, de aruncări, (deci a tuturor exerciţiilor din şcoala atletismului), iar în activitatea de predare a tehnicii şi tacticii exerciţiilor din atletism (alergare, săriturii, aruncării) şi de însuşire a acestora de către elevul puber există o formă unitară în care se desfăşoară acest proces pedagogic. Pubertatea ca şi adolescenţa, specifice pentru a doua decadă a vieţii omului – se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă cu solicitările ei sociale, familiale, politice, profesionale etc. Acest parcurs de integrare în societate adultă este cu atât mai sinuos cu cât viaţa socială este mai complicată. Perioada pubertăţii şi a adolescenţei sunt perioade în care

tutela

familială şi şcolară se modifică treptat, modificarea fiind integrata din punct de vedere social prin crearea unor responsabilităţi inerente. Tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertăţii datorită etapei dezvoltării psihice, rămâne învăţarea şi instruirea, atât teoretică cât şi practică. Diferenţa dintre perioada anterioară (a micii şcolarităţi) şi perioada pubertăţii din punctul de vedere al activităţii maximal-formative, adică a instruirii, constă în faptul că aceasta se suplimentează tot mai mult cu interese cât şi cu aptitudini, devenind astfel în mare măsură învăţare socială diferenţiată şi autoînvăţare. În special autoînvăţarea va contura mai pregnant caracteristicile personalităţii. În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţia trei stadii marcante, din care primul stadiu – pubertatea (de la 10 la 14 ani) este cel care ne interesează pe noi şi asupra căruia stăruim şi desprindem caracteristici esenţiale, morfologice şi de comportament pe baza a trei 60

substadii: a) Prepubertatea (10-12 ani) ce se exprimă printr-o accelerare şi intensificare din ce în ce mai mare a creşterii (staturale mai ales) concomitent cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia pilozităţii pubiene şi a celei axilare). Tinerele fete trec în această fază printr-o creştere accentuată şi câştigă cca. 22 cm în înălţime. La băieţi creşterea poate începe ceva mai târziu, între 12 şi 16 ani şi este mai evidentă. Creşterea este uneori impetuoasă şi se însoţeşte de momente de oboseală, durere de cap, iritabilitate. Conduita generală capătă caracteristici de alternanţă între momente de voiciune de conduite copilăroase exuberante şi momente de oboseală, apatie, lene. Totodată conduitele copilului se încarcă de stări conflictuale ce se pot centra pe efectele acestor momente de lene care determină admonestări atât în familie cât şi în şcoală – deşi au o geneză complexă, de cele mai multe ori. Intrarea într-un nou ciclu de şcolarizare cu noi cerinţe şi solicitări – mai diversificate cantitativ şi Calităţiv, contactul cu „modele umane” de profesori, mai diferenţiate, modele de lecţii de o mare diversitate constituie pentru etapa prepuberală o schimbare generală a cadrului de desfăşurare a învăţării şcolare. La aceasta se adaugă discreta modificare a statutului de elev, fapt ce atrage antrenarea în activităţi mai reprobabile adeseori cu copii mai mici şi mai mari. Antrenarea în activitati artistice, în cercuri tehnice, în concursuri de fizică, literatură , pe şcoală apoi pe judeţe, crează experienţa competiţiilor şi o înţelegere mai largă a valorii activităţii efectuate ca foarte bună, mediocră sau slabă. Incertitudinea pe acest plan, specifică majorităţii copiilor din primele clase, dispare. Prin toate acestea se câştigă statutul de elev bun, slab sau mediocru, fapt ce contribuie la dezvoltarea cunoştinţei de sine. Şi în familie încep să se manifeste modificări de cerinţe faţă de 61

puberi. De obicei, acestea sunt mai incerte. Uneori tânărul este considerat copil, alteori i se atribuie ieşirea din copilărie, ceea ce crează reacţii diferenţiate, după împrejurări. În orice caz, încep să crească situaţiile de uşoară opoziţie faţă de această incertitudine de statut şi rol. În genere, puberul se simte din ce în ce mai conforţăbil în grup care-l securizează şi acceptă stilul său gălăgios expuberant şi uneori agresiv. Sub influenţa creşterii experienţei a realismului ce presează dinspre viaţa de fiecare zi, ca şi a confruntării cu puseul de creştere, puberul începe să se simtă neliniştit, nesigur pe sine, adesea agitat, caută soluţii de împăcare a cerinţelor ce se manifestă fată de el, considerând ca dominante cerinţele grupului şi cele şcolare. Condiţiile arătate anterior lărgesc însăşi condiţia internă a „independenţei” şi „libertăţii spirituale”. La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi el însuşi regimul de independenţă. Totodată creşte integrarea în grupuri de copii de aceeaşi vârstă (colegi) în care el se simte nu numai în siguranţă deplină, dar şi puternic, plin de iniţiative. Diferenţieri subtile încep să apară în conduitele din clasă (grup) se creează o discretă distanţare între fetiţe şi băieţi şi o competiţie încărcată de forme uşoare de rivalităţi între aceştia. De obicei, fetiţele sunt mai disciplinate şi mai dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele au adeseori o creştere şi dezvoltare mai intensă la 11-12 ani, decât băieţii. Intensificarea ritmului de creştere la acestea din urmă duce la apariţia de momente mai numeroase de neatenţie ce au tendinţa de a se exprima prin mai puţină disciplină şi tendinţa spre reverie, distragere în timpul orelor, pierderea timpului alocat pentru pregătirea lecţiilor, abdicarea temporară de la mici sarcini familiale sau şcolare. În aceste condiţii, reacţiile de sancţionare sau admonestare sunt privite ostil. De altfel se organizează treptat o modificare mai de fond a întegii conduite. Copilul începe sa fie din ce in ce mai absorbit de petrecerea timpului 62

cu prietenii si colegii sai, începe sa-si manifeste mici refuzuri de a participa cu familia la mici iesiri ale acesteia, preferand colectivitatea copiilor. La acestea se adaugă refuzul pasiv (se face că nu aude) sau activ (protestează că are ceva de făcut sau se agită, refuzând zgomotos). Influenţele şi sistemele de cerinţă al vreunuia dinte membrii familiei se devalorizează, relativ, pentru copii în această perioadă. b) Pubertatea propriu-zisă sau momentul culminant al pubertăţii de la 12-14 ani este dominată de puseul de creştere. Această intensificare este mai evidentă între 11-13 ani la fetiţe şi între 13-14 ani la băieţi. După vârstele limită ale puseului, creşterea se încetinează şi continuă ulterior lent, mai mulţi ani (până la 24-25 ani). Creşterea este mai evidentă în înălţime (nu are loc în mod proporţional şi concomitent în toate segmentele corpului). Întâi se lungesc membrele inferioare şi superioare, cresc şi se măresc articulaţiile, apoi creşte trunchiul. De fapt creşterea are loc mai ales pe seama lungirii trunchiului (totuşi băiatul iese întâi din pantalonii săi care devin scurţi, apoi din vestonul său). Odată cu creşterea trunchiului are loc creşterea umerilor şi prelungirea taliei. La băieţi este intensă şi creşterea masei musculare, creşterea mai intensă şi prelungită (până la 16 ani) fără să se mărească mai mult şi organele interne aflate în torace (inima şi plămânii). În perioada puseului de creştere dispare grăsimea – creşte forţa, puterea fizică. Din acest motiv, pe când în pubertate fetele şi băieţii sunt egali ca forţă, după puseul de creştere forţa este asimetric marcant mai mare la băieţi. În schimb fetiţele, mai puţin musculoase, posedă un substrat de ţesut adipos subţire subcutanat, repartizat relativ egal fapt ce dă pielii un aspect marmorean. Totodată, se subţiază talia, creşte bustul. Înte 12 şi 14 ani se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă şi oasele mici ale mâinii. Puseul de creştere este secondat discret de maturizare sexuală care se 63

intensifică în jurul etapei de maximum de creştere. Maturizarea sexuală se pune în evidenţă prin apariţia pilozităţii, creşterea organelor sexuale, modificarea vocii şi începutul funcţionării glandelor sexuale. Acest din urmă moment se manifestă la fetiţe prin menarhă (prima menstruaţie neovulată de obicei) şi instalarea ciclului şi prin primele ejaculări spontane (adesea fără spermatozoizi) la băieţi. La aceştia se adaugă şi modificarea de voce. Iată deci şi un fenomen complex. Deşi în timp există o oarecare distanţare (de 8-9 luni) înte momentul de maximă intensitate a creşterii (puseu) şi maturizare sexuală, s-au găsit corelaţii statistice semnificative între aceştia (între vârsta menarhei şi creşterea butonilor bustului corelaţia este de 86, iar între dezvoltarea acestora din urmă şi apariţia părului pubian este de 70). Pe de altă parte, dezvoltarea osoasă (controlabilă prin atlasele Greulich şi Pyle şi menarhă este predictibilă, iar la băieţi vârsta osoasă este predictibilă deasemenea pentru creştere (scheletul mâinii are această valoare predictivă). Momentul culminant al pubertăţii este în genere tensional şi încărcat de confuzie. Din punct de vedere psihologic, creşterea şi maturizarea sunt legate de numeroase stări de disconfort. Acestea sunt provocate de durerile osoase şi musculare, dar au şi altă natură mai subtilă. Creşterea inegală a diferitelor părţi ale corpului creează aspecte caricaturale ale taliei şi înfăţişării. Hainele devenite scurte, strâmbe, măresc aspectul relativ ciudat al puberului, ceea ce creează disconfort psihic. La acestea se mai adaugă apariţia neplăcută de acnee, transpiraţii abundente şi mirositoare, o sensibilitate „emoţională” a pielii (eritemul) = pete roşii de pudoare şi paloare în diferite momente emoţionale. Toate acestea creează nelinişte privind aspectul general, dar şi cu privire la aceste mecanisme active de dezvăluire a unor simţuri ce puberul le vrea mai degrabă camuflate. În fine, tabloul disconfortului psihic este 64

suplimentat de creşterea gradului de stângăcie în mişcări şi reacţii determinate de neajustarea mişcărilor la proporţiile modificate ale corpului aflat în creştere intensă. Postpubertatea sau momentul postpuberal, al treilea substadiu se întinde între vârsta de 14-15 ani. La puţin timp după atingerea punctului culminant al pubertăţii, băieţii manifestă o schimbare în conduite, adeseori intră în faza de exagerare, impertinenţă cu substrat sexual, cu o agresivitate marcantă în conduite şi în vocabular. Tinerele fete trec prin două faze demarcate de către Rousselet ca fiind, prima de femeie-copil, plină de conduite timide şi exuberante dar şi de afecţiune, idealizare de eroi şi personaje inaccesibile. Această primă fază este impregnată de trăiri complexe şi ambigue de inferioritate, culpabilitate şi jenă. Tânăra fată se simte adesea impură. Dezvoltarea treptată a feminităţii, intuirea efectelor acesteia discretă întâi, apoi mai accentuată, face să se treacă în faza adoua, cea de femeie, adolescentă cu o largă disponibilitate sentimentală şi curiozitate. Tânăra fată devine uşor provocatoare, stăpânită de sine, complexul de inferioritate dispare. De altfel, momentul pospubertal este de trecere şi în acelaşi timp puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14 ani la 16-18 ani). Preadolescenţa este o perioadă de stabilizare a maturităţii bilogice, mulţi autori consideră întreaga pubertate ca preadolescenţă. În această etapă se conturează şi se adânceşte mai mult individualizarea – conturându-se caracteristicile conştiinţei şi ale cunoştinţei de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă încă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, unele extravaganţe, momente de nelinişte şi momente de dificultate de concentrare, oboseală la efort. Expresia feţei devine însă mai precisă şi mai nuanţată. Pofta de mâncare este încă 65

dezordonată, selectivă în creştere. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale încep să fie argumente şi capătă deseori o validare de generaţii (s-au schimbat vremurile... pe vremea noastră...!) începe să crească interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză, dar şi pentru participare la roluri mai deosebite. Se rafinează interesul pentru lectură, filme, TV, tehnică, sport etc. Apare mai pregnantă dorinţa de afirmare personală ca expresie a socializării. Cerinţa de cunoaştere se secundează de plăceri intelectual – afective şi se angajează atitudinal. În sfârşit, experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnează de valori. Dezvoltarea psihică şi intelectuală în perioada pubertară. În această perioadă, sub influenţa nemijlocită a procesului instructiv activitatea psihică şi intelectuală se apropie de limitele superioare ale maturizărilor. Perioada pubertară, instalată mai devreme la fete decât la băieţi în procesul de învăţământ şi antrenament, pentru aceeaşi vârstă, îi găseşte totuşi reuniţi în acelaşi grup de activităţi. Pubertatea se caracterizează aşa cum am mai arătat, ca o perioadă de vârstă în care au loc însemnate transformări somatice, reprezentate de saltul creşterii şi maturizarea sistemului osos şi de dezvoltarea rapidă şi maturizare sexuală. În această perioadă a pubertăţii, sub impulsurile dezvoltării somatice mai ales a factorilor endocrini este influenţată şi dezvoltarea psihică şi intelectuală. Se estompează unele trăsături, altele se accentuează. Trec pe un plan mai în faţă conştiinţa de sex şi interesul pentru sexul opus, precum şi preocupările de sine şi altele din acest domeniu. 66

Modificările aduse în aspectul exterior al puberului nu îi sunt indiferente. Schimbarea vocii, acneea juvenilă adeseori însoţitoare şi dezvoltarea sânilor cu apariţia menstrelor în plus la fete sunt factori importanţi de influenţă ai comportamentului, cel puţin în perioada de adaptare la aceste situaţii în primii ani ai pubertăţii. Se naşte apoi şi dorinţa de exteriorizare prin toate formele ei (ţinută, limbaj etc.), a unei maturităţi devansate, în contrast uneori cu trăsăturile încă de copil. Se modifică şi unele „modele de referinţă”. Activităţile psihice intelectuale se dezvoltă în pubertate foarte apropiat de perioada adultă. Cunoaşterea, observaţia, memoria, gândirea, îşi transpun pe prim plan caracterul lor logic, se dezvoltă în continuare imaginaţia şi limbajul prin acumulările de cunoştinţe dobândite, conturânduse concepţiile proprii. Dezvoltarea afectivă a copilului puber În această perioadă apar frecvent tulburări comportamentale, stări conflictuale, consecinţe ale tulburărilor afective, precum şi răsunetul lor asupra întregii dezvoltări psihice şi chiar somatice ale copilului puber. Dezvoltarea pozitivă a trăsăturilor fundamentale ale personalităţii psihice cunoaşte o foarte bună influenţă a educaţiei şi instrucţiei condiţionate numai de către un climat afectiv echilibrat şi o bună dezvoltare afectivă al copilului puber. Pe de altă parte frica, anxietatea, laşitatea, lenea, dezinteresul faţă de muncă, neatenţia, neîncrederea, necinstea, încăpăţânarea etc.forme negative de manifestare a caracterului, îşi găsesc izvoarele numai în deficienţele educative, cât mai ales în cele ale dezvoltării afective. Principalele aspecte ale dezvoltării afective. Factorii de care depinde în cea mai mare măsură dezvoltarea afectivă sunt: dragostea şi autoritatea demne de reţinut pentru activitatea antrenorilor. 67

Copilul puber nu este indiferent faţă de mediul său şi de sine însuşi. Relaţiile lui cu mediul său uman, social şi din natură, caracterul lor, precum şi condiţiile care le-au provocat nu-i pot fi străine.Acestea au o puternică componentă afectivă, exprimată în emoţii şi sentimente foarte variate, cu întregul lor ansamblu de reacţii plăcute sau neplăcute. Astfel în faţa unor situaţii noi, copilul puber are trăsături temperamentale ancorate în substratul constituţiei individuale, în trăsături specifice al sistemului nervos. În faţa unor situaţii noi, copilul puber reacţionează diferit: unii violent, alţii calm, unii rapid, alţii lent, unii îşi exteriorizează emoţiile, alţii le domină, unii sunt vioi, veseli, alţii melancolici, unii dau răspunsuri prompte, alţii îşi exprimă mai greoi gândurile. Dragostea şi grija părintească răsfrânte asupra copilului se exteriorizează prin diferite manifestări, de la cele mai discrete, la cele mai excesive, în raport de: temperamentul părinţilor, componenţa preocupărilor protectoare şi cunoştinţele despre educaţie; ambianţa şi numărul adulţilor din familie; precum şi de locul pe care-l ocupă copilul în mediul familial, (primul, singurul, dorit, băiat). Toate aceste elemente de care trebuie să se ţină neapărat seama contribuie în mod direct şi substanţial la formarea şi dezvoltarea ulterioară a caracterului copilului şi modelarea temperamentului său, aspecte esenţiale în munca de formare a viitorilor sportivi. Autoritatea din familie este indispensabilă dezvoltării armonioase a laturii afective a copilului. Caracterul acestei autorităţi este variabil şi diferenţiat pentru fiecare din cei ai casei. El trebuie să se desfăşoare în mod unitar şi gradat, blând dar ferm, calm şi cu precizie plină de afecţiune de ţinută şi ierarhizat înte membrii familiei. Fără să fie apanajul exclusiv, rolul predominant în autoritate trebuie să-l aibă tatăl, iar în afectivitate mama. Autoritatea va fi impusă cu multă justeţe şi discernământ. Copilul puber 68

reacţionează prompt la actul de nedreptate, în raport cu înţelegerea lui şi dezvoltarea inhibiţiei condiţionate. Excesele sau carenţele de afectivitate şi autoritate determină asupra dezvoltării

afectivităţii

şi

personalităţii

puberului

multe neajunsuri

comportamentale educative, greu de corectat. În general, de reţinut pentru antrenori în mod special aceşti copii sunt mai încăpăţânaţi, mai puţin subordonaţi, mai fricoşi şi cu spirit de revoltă mai dezvoltat, cu dublă personalitate şi mod de manifestare diferenţiat în famili şi colectivitate. Vârsta pubertară se anunţă deci prin variate şi intense trăiri afective, pe fondul dezvoltat al unei conştiinţe de sine şi în concordanţă cu dezvoltarea spiritului său critic şi de independenţă. Viaţa afectivă este sub dependenţa impulsurilor diferenţierii sexuale ce însoţeşte această perioadă. Dezvoltarea pozitivă afectivă îşi exercită în mod hotărâtor rolul creator, productiv al întregii activităţi intelectuale şi fizice actuale şi ulterioare. Dacă ar fi să facem un studiu al dezvoltării afective la copil, acesta sar putea realiza cu ajutorul unor texte proiective în raport cu vârsta puberului, sau prin folosirea unor metode analitice la îndemâna fiecărui antrenor. Climatul de lucru în antrenamente trebuie să fie caracterizat de optimism şi bună dispoziţie. Pentru antrenor, vârsta pubertăţii ridică şi alte probleme. Acum copilul posedă o mai mare capacitate de gândire, aceasta fiind de altfel vârsta la care se poate învăţa perfect tehnica. Mişcările trebuie învăţate corect, conştient, la metoda demonstrativă adăugându-se cu foarte bune rezultate şi cea explicativă. Comportamentul antrenorului faţă de copii trebuie să fie plin de tact, de încurajare, pentru a contracara crizele de timiditate (frecvente la 69

această vârstă), teama de ridicol, anxietatea, rezultată din execuţia incorectă a exerciţiilor. Antrenamentele se vor caracteriza printr-o atmosferă de înţelegere, de prietenie, de sinceritate. Concluzii. Semnalele morfologice ale pubertăţii sunt: părul pubian, axilar, barbă, părul de pe cap, penisul şi scrotul dezvoltate, aspectul general de virilitate. Pe plan fiziologic este caracteristică schimbarea vocii şi ejacularea. În strucura psihologică şi caracterul copilului apar schimbări esenţiale, se dezvoltă procesele psihice, cresc forţele şi capacitatea intelectuală, dobândeşte un rol însemnat al doilea sistem de semnalizare, atenţia este mai stabilită, gândirea devine mai abstractă, sentimentele mai puternice şi durabile, imaginaţia devine creatoare, apar şi interesele sociale. Se manifestă dorinţa de a fi independent, psihologia lui este jumătate de copil, jumătate de adult, vrea să pară mai în vârstă decât este. Copilul puber are multă energie, putere şi dorinţă de asimilare de a şti, de a dobândi experienţă, are multe preocupări, dar să fim atenţi pentru că el îşi atribuie mai multă experienţă decât are, unii se manifestă obraznic, indisciplinaţi, au o oarecare instabilitate emotivă, apar unele contradicţii în conduită şi comportare. Copiii din această vârstă manifestă admiraţie pentru eroism, încep să se simpatizeze cu figurile proeminente din toate domeniile de activitate, inclusiv cu vârfurile sportive, încep să simpatizeze o echipă sau alta, doresc să devină ca eroii lor, de altfel in jocurile lor sportive se dau drept fotbalişti, gimnaşti sau alţi sportivi fruntaşi. Antenorul trebuie să ţină seama că la această vârstă apare atitudine critică faţă de profesori, părinţi, pedagogi, antrenori pe care îi apreciază în funcţie de pregătirea şi calităţile lor. Copilul de această vârstă este încântat sa îl consideri serios, să-l asociezi în acţiuni individuale grele şi colective. 70

La această vârstă educaţia fizică are un rol deosebit, acum realizânduse prin mijloacele şi metodele educaţiei fizice şi sportul premisele atât educative, cât şi pentru perfecţionarea într-o ramură de sport sau alta. Consider ca foarte necesar apropierea de copiii ce păşesc pe pista stadionului, îndrumarea lor prin folosirea ştiinţifică a exerciţiilor fizice şi supravegherea colectivă a tuturor factorilor educaţionali. Aparatul cardiovascular. Dezvoltarea aparatului cardiovasculari este lentă, dar continuă pe toată durata perioadei de 11-14 ani. Ritmul de dezvoltare fiziologică şi funcţională nu este întotdeauna (aceeaşi) egală astfel, creşterea în volum a inimii şi vaselor sanguine se face mai repede decât funcţionalitatea lor. Viteza de creştere a volumului şi greutăţii inimii este diferită în funcţie de vârstă, astfel la 11 ani inima cântăreşte 140 g, iar la 14 ani are o greutate de 220 g. Volumul inimii este de 6 ori mai mare la 14 ani decât la naştere.. Arterele au un diametrul proporţional mai mare decât la adult. În perioada pubertară se dezvoltă intens arterele de tip muscular. Venele cave cunosc şi ele o dezvoltare mai mare la această vârstă. Sistemul limfatic este bogat reprezentat la copiii de vârsta pubertară. Din punct de vedere funcţional, înteg aparatul cardiovascular se caracterizează printr-o labilitate excesivă şi rezerve funcţionale reduse. Frecvenţa cardiacă, la începutul perioadei pubertare este mai ridicată (90-100 bătăi pe minut),iar la 13-14 ani scade 82 bătăi pe minut la baieti şi 88 la fete. La elevii ce practică sportul această frecvenţă cardiacă este de 7278 bătăi pe minut. Nivelul ridicat al valorilor iniţiale al FC se datoreşte la această vârstă stării de emotivitate crescută. Perioada de restabilire a FC se face mai greu la această vârstă, ceea ce 71

ne atrage atenţia asupra stabilirii judicioase a pauzelor de revenire dintre exerciţii. Volumul sistolic, cunoaşte o creştere rapidă la această vârstă. În timpul efortului fizic cu caracter dinamic, volumul sistolic are o creştere moderată. Debitul cardiac (minut-volumul) creşte până la 15-20 litri pe minut. Avându-se în vedere atât mărimea frecvenţei cardiace cât şi a volumului sitolic, copiii la vârsta de 11-14 ani pot suporta bine eforturile bazate pe viteză sau cele mai puţin intense de durată mai lungă care nu solicită un debit cardiac mai mare. În acest sens cercetările doctorului român SZOGY ADALBERT sunt edificatoare şi ne demonstrează capacitatea de lucru a acestor copii. Tensiune arterială este mică la această vârstă, astfel cea sistolică în repaus reprezintă valori de 90-100 ml, iar presiunea sanguină distolică reprezintă 40-50 ml. Valori medii ale T.A. la copii după C.M.S. – Bucureşti: Vârsta

T.A.

9-12 ani

110-70 mm Hg

13-15 ani

120-75 mm Hg

În efort creşterea tensiunii sistolice poate ajunge până la valori de 150-160 mm, iar cea distolică să scadă până la 10-15 mm. PULSUL VOLUMULUI SISTOLIC ŞI DEBITUL CARDIAC LA COPII Greutatea

Frecvenţa

Volumul

Volumul

Consumul

corpului

cardiacă

sistolic

inimii

de oxigen

(kg)

pe minut

(ml)

(ml)

(ml/minut)

1

2

3

4

5

6

11

32,5

84

31,6

2650

180

12

35,0

82

33,4

2740

185

13

37,5

80

35,7

2850

203

14

41,0

78

38,5

3000

214

Vârsta (ani)

Tabel orientativ cu date biologice normale şi patologice alcătuit de A. Păunescu – Podeanu, Editura Medicală, 1962. 72

Vâsrta (ani)

Sistolică

Distolică

medie (mm

medie (mm

Hg)

Hg)

Frecvenţa cardiacă Mică

Medie

Maximă

10

109+16

58+10

88

51

125

11

111+17

59+10

88

51

125

12

113+18

59+10

88

51

125

13

115+19

60+10

88

51

125

14

118+19

61+10

83

68

125

Electrocardiogramele înainte şi după efort la elevii de vârstă pubertară arată prezenţa unor hipoxii miocardice imediat după efort. Un lucru important de remarcat este faptul că prin metoda ascultării, uneori deasupra valvulei aortice, se remarcă un suflu sistolic care dispare apoi in urma încetării efortului, fiind deci funcţional. Acest suflu se datoreşte unei creşteri momentane şi disproporţionate a volumului miocardului în raport cu dezvoltarea uşor întârziată a marilor trunchiuri arteriale. Uneori unii medici stabilesc un diagnostic eronat de inima patologică, elevul respectiv fiind sfătuit să evite efortul fizic, creându-i astfel un şoc psihic atât lui cât şi părinţilor. Acest lucru poate duce apoi la efecte negative asupra dezvoltării fizice şi psihice a tânărului respectiv care ajunge la vârsta de 25 ani fără a avea asigurată o dezvoltare fizică corespunzătoare. La o astfel de situaţie se impune o examinare minuţoasă, periodică, înregistrrea unor electrocardiograme şi urmărirea atentă a reactivităţii cardiovasculare după efort. Cazurile reale de natură patologică ce impun luarea unor măsuri radicale din partea specialiştilor medicinii şi aplicarea lor imediată de către antrenori se impun la următoarele diagnostice: inimă instabilă a lui Lian, care 73

este întâlnită la copii de vârstă pubertară – longilini şi foarte emotivi, care constă dintr-o accelerare constantă a bătăilor inimii în repaus, apar apoi palpitaţii, elevul manifestând oboseala rapidă la efort, rezistenţă foarte scăzută. Reumatismul poliarticular Sokolschi – Boilard, boală ce trebuie tratată cu toată seriozitatea şi instalat un tratament adecvat, altfel copilul respectiv poate avea urmări grave toată viaţa. Tulburările circulatorii tranzitorii sunt de asemenea foarte frecvente în perioada pubertară şi apar cu următoarele fenomene (înroşirea, apoi învineţirea pielii, mâinilor expuse la frig, pomeţii, urechile şi nasul au adesea aceeaşi culoare, umflarea gleznelor). O altă boală care însă este în prezent datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, tot mai rară este anemia sau cloroza specifică tinerilor elevi,ce se manifestă prin paliditate excesivă. Se poate vindeca rapid prin tratament masiv cu vitamine şi extract de ficat. Aparatul respirator În perioada pubertară se realizează o dezvoltare morfologică însemnată a tutror verigilor aparatului respirator astfel: nasul îşi capătă forma definitivă în timpul transformărilor pubertare. Nasofaringele creşte şi în lăţime şi mai ales în plan sagital, dezvoltarea sa este în legătură cu aceea a masivului facial şi în special cu aceea a cavului nasal. Laringele coboară din poziţia iniţială, ocupându-şi poziţia definitivă în jurul vârstei de 13 ani. Traheea şi bronhiile prezintă şi ele un puseu de creştere şi dezvoltare la 14 ani. Lungimea şi circumvoluţiunea traheei se dezvoltă aproape dublu faţă de primul an de viaţă. Bronhiile principale măsoară în lungime 30,5 cm dreapta şi stânga 74

30,7 cm, la sfârşitul perioadei pubertare. Plămânii se dezvoltă intens în perioada pubertară atât în greutate cât şi volumul lor. (500 gr la 12 ani, până la 800 gr la 14 ani). În ansamblul ei, funcţia respiratorie cunoaşte o dezvoltare importantă în etapa pubertară această dezvoltare se referă la toate cele trei verigi: a) Respiraţia externă b) Capacitatea vitală c) Respiraţia tisulară Respiraţia externă (ventilaţia pulmonară) este strâns legată de nivelul dezvoltării anatomice a aparatului respirator astfel creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii în medie de la 250 ml la 12 ani, la 350 ml la 14 ani. Scade frecvenţa respiratorie astfel, de la 22 / minut la 11 ani la 20 / minut la 13 ani şi al 18 / minut la vârsta de 15 ani. Minut volum respirator va creşte în medie de la 5 litri / minut la 11 ani, la 6 l / minut la 13 ani, la 6,3 l / minut la 15 ani. Capacitatea vitală marchează un important salt în perioada pubertară. Astfel la 12 ani egal 2115 ml la nesportivi şi 2675 ml la sportivi, iar la vârsta de 14 ani la sportivi ajunge la 3500 ml. TABEL – cu valori medie standard ale capacităţii vitale la copii Vârsta (ani)

Băieţi

Fete

10

2825

2090

11

3000

2290

12

3250

2510

13

3425

2680

14

3775

2830

Calculate după formula Baldwin (N ±10%) în funcţie de sex, vârstă, înălţime, greutate. 75

Alte calcule indică valori mai crescute. Rezistenţa la deficitul de oxigen în inspiraţie şi expiraţie la copii (în sec). Băieţi

Vârsta

Fete

(ani)

Inspiraţie

Expiraţie

Inspiraţie

Expiraţie

10

50,0

22,6

51,4

23,0

11

51,2

24,2

44,7

20,3

12

61,9

21,4

48,6

21,3

13

61,0

24,0

59,4

19,8

14

64,2

25,2

54,9

24,2

Tabel cu valoare în pronosticarea rezultatelor sportive la copii (kg / min) după V. B. Svartz 1980 – - PWC 170 la copii (kg/min) Vârsta (ani)

Băieţi

Fete

10

427

337

11

494

361

12

554

417

13

655

451

14

728

437

76

Tabel ce poate fi utilizat în orientare şi selecţie. Consumul maxim de oxigen la copii (ml) / min / kg Vârsta (ani)

Băieţi

Fete

10

46,7

50,1

11

45,2

48,9

12

44,8

44,5

13

47,5

44,3

14

47,8

43,5

Respiraţia tisulară, apreciată după criteriul cel mai semnificativ, valoarea consumului maxim de oxigen pe minut arată o creştere, cu vârsta, foarte importantă. Întreaga activitate a aparatului respirator care determină capacitatea maximă aerobă poate fi mult influenţată prin antrenament. De menţionat însă că la vârsta pubertară, vârsta în care se încadrează şi lucrarea de faţă, nu sunt încă atinse limitele superioare ale capacităţii aerobe de efort, de aici reiese faptul că în eforturile de rezistenţă copiii de vârsta pubertară rămân încă destul de slabi. Antrenamentul sistematic poate asigura o creştere considerabilă a capacităţii de efort a copiilor de această vârstă. Dozarea efortului fizic la elevii de vârsta pubertară Atât educaţia fizică, cât şi sportul reprezintă factorii de dirijare a proceselor de creştere asigurând perfecţionarea lor şi îmbunătăţind motricitatea tânărului puber sub toate aspectele. Educaţia fizică şi sportul sunt factorii activi de bază în combaterea şi prevenirea atitudinilor vicioase ale corpului ale deformaţiei coloanei vertebrale. Educaţia fizică şi sportul (atletismul) este un stimulent fiziologic important al marilor funcţiuni, combate oboseala intelectuală şi fizică, dar în acest sens este foarte importanta respectarea unei supravegheri medicale care să cuprindă în mod special un riguros control medical. 77

78

3. CRITERII DE SELECȚIE SPECIFICE VÂRSTEI DE 11-14 ANI ÎN VEDEREA PROMOVĂRII ÎN GRUPE 3.1. Caracteristici și cerințe privind selecționarea copiilor pentru practicarea sportului de performanță Cercetările făcute în ultimul timp legate în special de fiziologia efortului, ne arată în mod deosebit condiţiile în care pot fi angrenaţi copiii şi adolescenţii în activitatea sportivă de înaltă performanţă. Principalele concluzii ce se desprind din aceste cercetări ne arată că dacă se respectă legile creşterii somato-funcţionale şi ale dezvoltării psihomotrice se poate ataca cu multă încredere o pregătire de timpuriu a viitorilor performeri. Totodată s-a impus un concept modern despre selecţia copiilor şi a adolescenţilor, concept ce include şi pe cel a1 pregătirii de timpuriu al viitorilor sportivi. Pregătirea referindu-se aici la dezvoltarea anumitor calităţi ce au condiţiile de dezvoltare la o anumită perioadă de vârstă în funcţie şi de specificul ramurii de sport. Este foarte logic acest lucru dacă vom ţine cont că maturizarea substratului morfofuncţional al calităţilor cerute de marea performanţă se produc la vârste diferite, motiv pentru care selecţia se impune să fie privită şi tratată nu ca o acţiune sau operaţie de moment ci ca un proces evolutiv de durată. De aceea am considerat cuprinderea acestui capitol deosebit de important în lucrarea de faţă pentru a se putea da posibilitatea specialistului să se orienteze just cu cine lucrează. În dezvoltarea fiinţei noastre umane, în special în perioada copilăriei şi adolescenţei un rol deosebit îl deţin şi unii factori interni care domină evoluţia individuală şi delimitează cadrul în care se desfăşoară procesele şi 79

fenomenele de creştere, ereditate şi marile funcţiuni ale organismului. Factorii externi reprezintă condiţiile de viaţă şi mediu precum şi solicitările care adaptează organismul în diversele lui acţiuni, deci şi în sport. După cum am mai arătat, în orice sport problemele soluţiei capătă o răspundere deosebită, dar parcă mai deosebită este această problemă acum în atletism (copii atleţi de azi, viitorii performeri ai atletismului de mâine în condiţiile unei concurenţe de neînchipuit – rezultate, numărul de participanţi) deoarece în recrutarea şi orientarea copiilor către atletism criteriile de selecţie sunt mai diferite, mai ales în acestă perioadă prepubertară, când evoluţia ulterioară are o prognoză de cele mai multe ori greu de precizat şi mai întotdeauna aceasta este imprevizibilă. Observaţia şi experienţa specialiştilor nu poate fi înşelată, arătîndu-se clar contradicţia dintre aptitudini şi dinamica individualităţii, contradicţiile dintre selecţia timpurie şi maturizarea relativ tardivă a personalităţii, contradicţia dintre caracterul analitic al psihodiagnozei şi caracterul sistematic al personalităţii sportivului, contradicţia dintre caracterul benevol al practicării sportului şi marea răspundere socială asumată de viitorul performer. Deci selecţia se realizează nu numai pe

baza criteriilor generale

(dezvoltarea fizică şi indici de nutriţie, starea funcţională, starea de sănătate cât şi pe baza unor criterii speciale unor diferenţiate impuse de caracteristicile probelor din atletism (cuprinzând cerinţe tehnice şi biomecanice, fiziologice, motrice şi psihologice). Desigur, si practica demonstrează acest lucru, există o corelaţie a caracteristicilor, a cerinţelor generale şi speciale cât şi a criteriilor de selecţie a copiilor de vârstă pubertară pentru practicarea atletismului în vederea participării cu succee la concursurile cu mare răspundere din viitorul apropiat de la virsta de 18-25 ani. 80

La vârsta de l0-14 ani, păstrînd relaţia dinamică individ - ambianţă acţiune, schimbările sunt rapide şi profunde, iar menţinerea tuturor copiilor selecţionaţi în pregătire este dificilă. Pregătirea acestui sport cere în primul rând calităţi morale şi de voinţă deosebită, tenacitate în depăşirea unor situaţii critice, combativitate, dârzenie, sârguinţă în muncă perseverenţă, consecvenţă punctualitate, curaj, interes şi atracţie pentru sport în general şi mai ales în special pentru atletism, dorinta de a alerga, plăcerea de a alerga, încrederea în forţele proprii. Aceste calităţi nu se găsesc gata formate, ele trebuind forjate şi observate într-o perioadă de pregătire mai îndelungată. În selecţionarea copiilor de 11 ani pentru practicarea atletismului criteriul funcţional al aprecierii calităţilar motrice cu care este dotat viitorul atlet de performanţă trebuie să primeze asupra aspectului morfologic la care modificările din perioada pubertară sunt mai clare. În acestă selecţie iniţială, pentru probele cu efort aerob, pentru a ajunge în viitor la realizarea unor performanţe valoroase pe plan mondial, terbuie să existe şi o capacitate anaerobă foarte bună. Deci trebuie selecţionaţi copiii ce au o dezvolare constituţională satisfăcătoare, cu un puseu de creştere la vârsta pubertară, ce prezintă un nivel ridicat al vitezei (cerinţa de bază la acestă vârstă este viteza în mişcări, uşurinţa lor asociate cu o bună coordonare a gesturilor în condiţiile unei mari mobilităţi şi amplitudini în articulaţii) iar rezultatele vor fi evidente. Este totuşi bine ca, pregătirea fizică multilaterală generală, pregătirea pentru formarea unor cunosţinţe, priceperi şi deprinderi motrice, cât şi pregătirea psihică să se facă în paralel la această vârstă de 11-14 ani. Dintre cerinţele necesare selecţiei primare şi secundare arăt că tipul constituţional, are un fond ereditar accentuat şi reprezintă cerinţa majoră. De 81

aici tipul somatic în privinţa înălţimii nu este determinant. Se observă că sînt alergători de valoare mondială de diferite înălţimi, cotaţi ca fiind scunzi sau înalţi, dar niciodată foarte înalţi (2,20-2,25 m pentru bărbaţi şi 1,90-2 m pentru femei), in schimb la sarituri si aruncari cei de peste 1,95 m la barbati si peste 1,80 la femei detin suprematia. În schimb o pondere deosebită o are raportul optim între greutate şi înălţime. Cerinţa majoră somatică pentru probele de semifond, fond, unde eu m-am specializat este a unui tip longilin cu membre inferioare lungi şi subţiri, cu muşchii membrelor inferioare în special ai gambei subţiri şi alungiţi, cu oasele gambei mai apropiate de lungimea femurului, cu o talpă mai mare şi mai subţire, dar nu lată cu degetele de la picioare mai alungite , cu bolta plantară foarte ridicată, cu laba piciorului fină dar puternică. Cu un torace bombat şi o cavitate abdominală mare ce ascunde viitoare organe puternice şi o funcţionalitate mai bună cu umeri uşor căzuţi, cu gât puternic, ager cu ochi strălucitori (inteligenţi), cu urechi mici (predispoziţia carnivoră), cu buze subţiri (tenacitate), cu o configuraţie a feţei alungită. De o mare importanţă la selecţia copiilor este statura lor. Statura în cm, la băieţi şi fete între 9-19 ani in raport cu statura teoretică la adult (170-195) după G.Gaisl 1975. Băieţi

Vârsta

fete

185

190

195

170

175

180

10

144,5

148,5

152,0

143,5

147,5

151,5

11

150,5

154,0

158,0

150,0

154,5

159,0

12

155,5

159,5

164,0

157,5

162,5

167,0

13

160,5

165,5

170,0

164,0

168,5

173,5

14

169,5

173,5

178,5

167,0

172,0

176,5

Statura la băieţi şi fete între 1-18 ani ,în procente, faţă de statura finală a corpului adult (G.Gaisl 1975). 82

băieţi

Vârsta ani

fete

M

+/-

M

+/-

10

78,17%

2,25

84,64

2,77

11

80,88%

2,56

88,50

3,32

12

84,13%

3,05

92,50

3,27

13

87,94%

3,96

95,91

2,49

14

95,41%

3,32

99,10

0,67

După alte statistici:

La

Ani

%

14

97,67

13

Înălţimea

95,35

Din cea

12

fetelor

91,83

finală

11

reprezintă

87,75

10

84,38

Ani

%

14 13 La

12 11

Înălţimea băieţilor reprezintă

10

91,26 87,18

Din cea

84,82

finală

80,95 78,21

Ajungând atât la băieţi cât şi la fete la 18 ani ca înălţime să fie de 100% Atleticul corespunde tipului pe care SHELDON îl numeşte mezomorf Structura de personalitate (după J.NUTTIN 1971)

83

Tip somatic

Temperament ixotim

Atletic

(vâscos)

Variante Flegmatic explziv

Pentru cei ce practică alergările de mare fond şi fond ei sunt de tip somatic combinat atleto-leptosom (atletic şi suplu, fin,delicat mic) cu temperament combinatoriu ixotim-schizotim cu variante intermediare. Atletul este un biotip avînd următoarele caractsristici în descrierea psihiatrului german KRETSCHMER (tipologia după structura somatopsihică sau tipologia constituţională). -dezvoltarea pregnanta a scheletului osos şi a muschiulaturii, statura medie sau peste medie, cu umeri largi şi puternici, torace masiv, bazinul şi gambele pot părea înguste, comparativ cu dezvoltarea a părţii superioare a corpului; gâtul degajat şi solid, capul puternic; structură osoasă grea, mai ales la membrele inferioare şi superioare şi la clavicule; musculatura reliefată pregnant; ţesut adipos moderat; ca variantă: pentru probele de şprint indivizi cu greutate fizică mare ,iar pentru probele de semifond şi fond şi mare fond indivizi cu greutate fizica mică, dizgraţiosi chiar caraghioşi. Aspectele phihologice ale tipurilor constituţionale sunt în special aspecte de temperament. KRETSCHMER vorbeşte despre temperamentul ixotim sau „vâscos” al atleticului, caracterizat prin: puternică tendinţă de perseverare, reacţii motrice diferite, imaginaţie scazută, tenacitate, aderenţă, rigiditate, mobilitate mică; trăsătura dominantă fiind vâscozitatea. Calităţile motrice pe care trebuie sa le posede un viitor atlet de performanţă, sunt dominate de rezistenţă alături de cuplul viteză-forţă, la care se adaugă nu în ultimul rând îndemânarea întregesc profilul motric al copilul ce va pragtica alergările. 84

De o importanţă deosebită este viteza sub toate aspectele ei de manifestare, care este după cum se ştie o calitate înăscută şi nu poate fi dezvoltată decât foarte puţin prin antrenament mai ales după vârsta de 14-15 ani. Tot la fel de importantă este şi îndemânarea generală exprimată printrun bun simţ al echilibrului,al ritmului, al coordonării, al gândirii. Rezistenţa este calitatea de bază ce caracterizează efortul şi implică din partea celor selecţionaţi cerinţa parcurgerii unor distanţe mai conturate printr-un efort aerob, iar în special la copii desprindem economia în mişcări şi uşurinţa în alergare, bine înţeles nu ca factor specific dar ajutător pentru timpul de parcurgere al distanţei (nu întotdeauna cei mai buni la selecţia iniţială vor fi şi cei mai buni în viitor). Rezistenţa şi forţa sunt calităţi ce se pot forma şi dezvolta (la un copil cu o stare de sănătate bună,cu o stare funcţională armonioasă globală, cu o dezvoltare fizică şi grad de nutriţie optim) cu un antrenament bine dirijat. Calităţile psihice sunt de netăgăduit de importanta în ansamblul profilului unui viitor performer de talie mondială, tot atât cât şi cele fizicesomatice la un loc. În munca antrenorilor de atletism se pune accentul pe calităţile moral-volitive. Astfel se caută să se depisteze un ambiţios şi cu o voinţă puternică plin de dorinţa de a învinge,de a întrece pe alţii. Posibilitatea de apreciere a acestor calităţi psihice şi intelectuale stă şi în capacitatea antrenorului, de a urmări, verifica şi a le educa în procesul de pregătire sportivă şi permanent în viaţa de toate zilele. Dintre calităţile psihice ale unui atlet de înaltă performanţă nu trebuie să lipsească dârzenia, perseverenţa, curajul, rapiditatea în gândire, desfăşurarea activităţii la limita, posibilităţilor, spiritul de iniţiativă şi de observaţie.

85

Un mare risc prezintă investirea timpului, a energiei umane, a bazei materiale angrenându-se la muncă cu copii care să nu corespundă cerinţelor psihice. Vârsta la care se poate începe o pregătire pentru viitorul atlet este de 10-11 ani, pregătire ce constă în dezvoltarea fizică generală cu accentuarea dezvoltării unor calităţi în special a vitezei şi îndemânării. Instruirea tehnicii la această vârstă nu trebuie confundată cu pregătirea specială care începe mult mai târziu, adică după vârsta de 14 ani la încheierea etapei de pregătire polivalentă. În jurul vârstei de 12 ani fetele, de 13 ani băieţii se va trece la o pregătire polivalentă specifică pentru un grup de probe în corelaţie cu proba atletică în care va urma specializarea. Toate aceste etape pe vârste fac să se consolideze aparatul oseoarticular şi buna funcţionalitate armonioasă şi globală a organismelor copiilor punând premisele unei perfectionări a măiestriei sportive. 3.2. Probe și norme de control privind selecționarea copiilor pentru practicarea sportului de performanță Printre specialiştii din atletism există părerea că nu se poate aproxima ceva precis la un copil de 10-11 ani cu atît mai mult să prevezi successele sale in sport. Desigur problema este grea chiar foarte grea, dar nu trebuie sa negam faptul ca interesul cit şi preferintele copiilor la acesta vârsta sunt labile.Dar acest pesimism în general nu se început

plăcerea pentru miscare, ce

justifică.La copil apare la

poate fi instruit si educat corect

formandu-se obişnuinţa , iar mai apoi necesitatea acestei activităţi. Este de subliniat că din selectie, metoda declararii copiilor inapţi, mai ales în perioada de 11-14 ani, perioadă de crestere si dezvoltare pubertară, poate avea urmari nedorite. De aceea

în selecţia iniţiala

trebuie căutaţi nu copii

neapărat

talentaţi pentru un anumit sport sau proba,ci copii dotati biomotric in 86

general. In final copiii selectionaţi, dupa 8-10 ani de pregătire (mai nou se reduce acest timp, pe baza măririi numărului de

ani in emulatia si

performanta atletică de nivel mondial), aceştia trebuie sa se încădreze în cerinţele bio-psiho-motrice ale modelului de talie internatională. Exemplific etapizarea procesului de pregătire si selectie a viitorilor performeri în atletism pentru semifond si fond : Perioada

I.Perspectiva

Etapa

I. Incepatori

Sarcini

-

organizarea grupelor de

Vârsta

Durata

10-12

1 an

10-12

2 ani

incepatori -

începerea pregătirii cu accent pe pregătirea fizica generala si dezvoltarea Calităţilor morale si de vointa prin antrenament

-

initierea in tehnica

-

exercitiilor din atletism

-

observarea comportametului motric si psihic

II. Avansati

-

1.

continuarea PFG prin antrenament

-

invatarea tehnicii exercitilor din atletism

-

continuarea observarii comportamentului motric si psihic

87

III. Avansati

-

2.

continuarea PFG la

12-14

2 ani

parametrii superiori -

perfectionarea tehnicii exercitiilor din atletism

-

începerea pregătirii pentru un grup de probe (pregătire polivalenta specializata pentru un grup de probe in corelatie cu cerintele probei atletice in care urmeaza sa se specializeze)

-

continuarea observarii comportamentului motric si psihic.

Normele si probele de control sunt stabilite riguros in materialele I.E.F.S. si F.R.A. care au plecat, pentru aprecierea pregătirii fizice de la testul de capacitate fizica elaborat de Federatia Internationala pentru Educatie fizica,corelate cu datele obtinute de la antrenorii si profesorii din activitatile de educatie fizica si sport de pe intregul teritoriu al Romaniei comparativ cu cele doua lucrari: Selectia in sport si Probe si norme de control sintetizate statistico-matematic. STANDARD FITNESS TEST:

88

Pentru baieti Performanta Vârsta

Probele

50 puncte

100 puncte

8,5

6,5

12 ani

8,3

6,3

13 ani

8,2

6,1

29,20 m

48,20 m

32,30 m

51,80 m

35,00 m

54,50 m

1,72 m

2,32 m

12 ani

1,76

2,41

13 ani

1,82

2,42

11 ani

50 m plat

11 ani 12 ani

Aruncarea mingii de oina

13 ani

11 ani

11 ani 12 ani

Lungime de pe loc

Tractiuni in brate/ nr

1 la

9“

17/min

1 la

5“

9/min

1 la

7“

12 /min

repetari/minut

13 ani

11 ani

4:50

3:10

12 ani

4:11

3:01

13 ani

3:54

2:56

20

32

12 ani

20

32

13 ani

20

33

11 ani

12,3 s

8,1 s

1000 m plat

Rezistenţă abdominala = nr de repetari / 30 11 ani

secunde

89

12 ani

Indemanare - naveta

13 ani

12,2 s

8,0 s

11,7 s

7,56 s

11 ani

Mobilitate coxofemurala

50,8

76,8

12 ani

/cm

51,3

77,3

52,5

81,5

13 ani

Astfel, la selecţie, alături de caracteristicile morfologice unice, se pot folosi cîţiva parametri, aranjaţi într-o anumită dependenţă. In felul acesta se poate ajunge la metoda indicilor care se bazeaza pe o serie de măsurători somatice complexe. Pentru copil de 11-12 ani se recomandă următorii indici de talie -

greutate, de care

selecţionerul trebuie să ţină seama la efectuarea selecţiei. Pentru probele la care rezistenţa este calitatea de bază, diferenţa dintre înălţime (în cm)şi greutate (în Kg ), minus 110, trebuie să variaze, de asemenea, în limitele a 8-12 unităţi (I50 - 30 – 110 = 10). In principiu, copiii apţi pentru instruire si antrenament în atletism sînt cei la care diferenţa dintre înălţime (în cm ) si greutatea corporala ( kg), este peste 100 unităţi (I50- 40 > l00 ) pentru probele de semifond, fond, mare fond. Ceilalţi copii cu diferenţa < 100 vor fi îndrumaţi către alte probe atletice sau discipline sportive. Prin compararea greutăţii corpului (în gr.) cu înălţimea (în cm.) se determină indicele greutate/înălţime:

greutate( gr.) . inaltime(cm.)

Se considera că copiii la care, la vîrsta de 11-13 ani, indicele înălţime /greutate este cuprins între 250- 350, posedă date anatomofiziologice adecvate pentru practicarea atletismului.Spre exemplu dacă candidatul are greutatea corporala de 46,800 kg şi înălţimea de 156 cm, 90

indicele lui de greutate/ înălţime va fi 300 gr (

46800 =3oo). 156

Prin compararea valorii capacităţii vitale (în mililitri) cu cea a greutăţii corporala (în kg) se determină aşa - zisul indice v i t a l : capacitate vitala(mililitri) greutate (kg) O dezvoltare fizică bună au băieţii (11-13 ani) care au 65-70 ml si fetele de aceeaşi virstă, care au 55-60 ml, la fiecare kg de greutate corporala. Spre exemplu, dacă candidatul are o capacitate vitală de 2700 ml si o greutate corporala de 40 kg, indicele vital al acestuia va fi de 67,5 ml : 2700(ml ) = 67,5 ml 40(kg ) Aprecierea atitudinii sportive, prin compararea principalelor caracteristici antropometrice, prezintă avantaje faţă de aprecierea facută prin compararea cu mărimile standard (care caracterizează datele medii de vîrstă), deoarece obţinem o imagine a proporţionalităţii în dezvoltarea fizică. Desigur că, ţinînd cont de dinamica încă intensivă, a dezvoltării copiilor, la aprecierea dezvoltării fizice după metoda indicilor trebuie să se pornească strict individual. Anumite calităţi pot fi studiate suplimentar, atît în laborator, cît si în condiţii naturale. Spre exemplu, viteza de reacţie poate fi măsurată cu reacţiometrul, iar frecvenţa mişcărilor prin îndoirea si îndreptarea cît mai rapidă a mîinii din articulaţia pumnului. Alergarea continuă cu o anumită intensitate ne dă informaţia despre posibilităţile aerobe şi anaerobe ale copiilor.Dinamometria ne asigura date despre calităţile de forţă etc. 91

In continuare, descriu unele metode de testare, uşor de aplicat, pentru aprecierea nivelului iniţial al calităţilor motrice ale copiilor. Date despre viteza copiilor de 11-12 ani se pot obţine prin măsurarea frecvenţei paşilor, în cazul alergării maxime pe loc sau pe o anumită distanţă. Dacă candidatul cercetat are o frecvenţă de 4,2 – 4,3 pasi /sec, la parcurgerea distanţei se poate considera că acesta posedă bune premise în privinţa vitezei. Pentru stabilirea stării funcţionale a sistemului cardiovascular şi respirator al candidatului se pot folosi date ale cercetărilor spiroergometrice. Se acceptă că un copil de 11-12 ani, care are o capacitate relativă aerobă de 50 -60 mililitri pe minut, posedă posibilităţi funcţionale încurajatoare pentru dezvoltarea sa sportiva. Date orientative despre posibilităţile aerobe ale copiilor neantrenaţi se pot obţine prin cercetarea capacităţii acestora de menţinere a aerului după inspirare. S-a stabilit că un copil de 11-12 ani, care reţine aerul pe o durată de 70 secunde si mai mult posedă calităţi pentru probele legate de rezistenţă la viteză. Pentru stabilirea capacităţii de restabilire a copiilor se poate folosi următoarea probă fiziologica. La început se măsoară pulsul (10 sec), după care, în decurs de 3 minute, persoana testată efectuează o activitate fizică intensa (aleargă, sare, se joacă etc). După terminarea exerciţiilor se măsoară din nou pulsul, în primele 10 sec. si în următoarele 20 sec.pînă la scăderea lui la nivelul iniţial. Se consideră că un copil care îşi normalizează pulsul pînă la a treia sau a patra măsurare, adică la a 50- 70-a secundă, se restabileşte rapid după exerciţiile fizice. Se pot indica încă multe alte metode de măsurare a pulsului pentru 92

verificarea modulul de restabilire a stării funcţionale a sistemului cardiovascular. Măsurarea pulsului după o activitate egală ca intensitate, la copii de aceeaşi vârstă si acelaşi grad de antrenament, ne poate da o oarecare imagine despre predispoziţia copiilor pentru probe ale atletismului, la care rezultatele superioare sunt condiţionate de rezistenţa. Se recomandă de asemenea verificarea calităţilor psihice în condiţii de concurs. Astfel, capacitatea de manifestare a eforturilor volitive iese în evidenţă la executarea de exerciţii intensive scurte; perseverenţa - la executarea unor exerciţii îndelungate avînd o coordonare relativ complexă; curajul - la executarea de restricţii în condiţii complicate etc. Principal este să se stabilească comportarea copilului în condiţiile participării sistematice la concursuri si în timpul acestora. De preferat sunt copiii la care dorinţa de intrecere nu scade nici după eşec. La vârsta de 13 ani, pentru alergările de semifond si fond: -

pentru

aprecierea

rezistenţei

generale

se

pot

folosi

următoarele : 1. alergare 20’ cu aprecierea distanţei parcurse 2. alergare 5’ cu aprecierea distanţei parcurse 3. alergare cu 60% din viteza maximă obţinută la alergarea

pe

30 m, cu start lansat; -

pentru

aprecierea

rezistenţei

specifice

următoarele : 1. alergare 300 m plat 2. alergare 600 m plat 3. alergare 1000 m plat -

pentru aprecierea calităţilor de viteză : 1. 30 m a SL 93

se

pot

folosi

2. 100 m a Sj -

Pentru pregătirea de viteza si forţă: 1. saritura in inaltime de pe loc 2. saritura in lungime de pe loc

-

ca indice general al Calităţilor de forţă s-a folosit forţă lombara.

Metodele amintite mai sus, cu privire la cercetarea si aprecierea posibilitatilor potentiale ale candidatilor, pentru includerea lor intr-o pregătire sistematica in atletism, cat si in cele de apreciere a unor Calităţi la grupele de avansati (J, 3) nu necesita aparatura si conditii speciale, greu accesibile. Antrenorul de atletism le poate utiliza pe terenurile de antrenament si in sali cu mijloacele pe care le are la indemana.

94

4. PARTICULARITĂȚILE PREGĂTIRII FIZICE ȘI PSIHICE A COPILULUI DE 11-14 ANI 4.1. Mijloace specifice utilizate în pregătirea copiilor de 11-14 ani Dezvoltarea funcţiei motrice a copiilor de vârstă pubertară este una din sarcinile principale ale educaţiei fizice şi sportului. -Dezvoltarea mobilităţii copiilor de vârstă pubertară îmbracă doua aspecte de bază; a) Dezvoltarea pe o treaptă superioară a calităţilor motrice existente. b) Formarea unor deprinderi motrice noi; În etapa pubertră substratul morfo-funcţional al organismului favorizează dezvoltarea vitezei, iar mobilitatea funcţională a scoarţei cerebrale fiind foarte mare la aceasta vârstă, favorizează însuşirea unei tehnici deosebite. Trebuie folosită la maximum această capacitate de dezvoltare a vitezei întrucât în jurul vârstei de 14 ani foarte greu se mai dezvoltă în continuare această calitate. Cercetările ştiinţifice au dovedit că eforturile de viteză de scurtă durată cu pauza de odihnă suficientă şi cu alternări corespunzătoare ale diferitelor activităţi ridică foarte mult capacitatea de lucru a copiilor de 11-14 ani. Dezvoltarea vitezei este rapidă iar modificările funcţionale produse în organism sunt favorabile. Distanţa optimă pentru dezvoltarea vitezei la această vârstă după majoritatea cercetărilor este de pînă la 60 m. La băieţi de 12-13 ani viteza de deplasare (5o-6o m) creşte în primele 4-5 secunde şi se poate menţine pînă la 10 secunde. De aici indicaţia că atunci, cînd se folosesc exerciţii de viteză timpul cel mai optim este cel între 5 şi 10 secunde. 95

Distanţele cele mai periculoase şi deci neindicate pentru copiii de 1114 ani pentru a fi parcurse în antrenament, sunt cele dintre 200 m şi 600 m. Sprinturile mai scurte după cum s-a dovedit, nu fac nici un rău copilului de această vîrstă, însă distanţele de sprint prelungit care solicită rezerva energetică ce este şi aşa mică la această vârstă obosesc şi epuizează pe copii. Din acest punct de vedere timpul afectat unor anumite exerciţii trebuie să fie între un minut şi1-l/2, şi aceste exerciţii trebuie să fie executate cu intensitate mai redusă şi neapărat găsit timpul de pauză cel mai favorabil. Antrenamentul de viteză, precum şi cel de viteză-forţă are darul de a mări repede capacitatea maximă aerobă a sportivilor de vârstă pubertară favorizînd astfel obţinerea de timpuriu a unor rezultate sportive bazate pe capacitatea de efort anaerob ridicat. Foarte important considerăm faptul că timpul de reacţie apreciat prin determinarea perioadei latente a reacţiei motrice se îmbunătăţeşte treptat începînd de la vârsta de 11 ani, ajungând la sfîrşitul perioadei pubertare (14-15 ani) să se apropie mult de reacţia caracteristică a adultului. Viteza

Băieţii dezvoltă la

Fetele dezvoltă la

10 ani

75%

11 ani

83%

13 ani

86%

14 ani

89%

17 ani

100%

10 ani

97%

11 ani

94%

13 ani

97%

14 ani

98%

17 ani

100%

96

Din viteza maximă

Din viteza maximă

Viteza Băieţi

Fete % din

Viteza m/s

10 ani

5,33

74,44

5,02

87,30

11 ani

5,40

75,41

5,12

89,04

12 ani

5,74

80,16

5,39

93,73

13 ani

6,05

84,49

5,62

97,73

14 ani

6,22

86,87

5,58

97,84

viteza finală

Viteza m/s

% din

Vârsta

viteza finală

Durata perioadei de împingere (m/sec.) după PZ Siris (1978) Vârsta ani

Băieţi

Fete

11-12

1,27

1,30

13-14

1,23

1,33

Astfel, dezvoltarea calităţilor de viteză pentru viitorii atleţi se poate realiza prin alergări şi schimbări de direcţie la comanda antrenorului, jocuri dinamice pe grupe mici cât şi jocuri bilaterale, starturi în diferite poziţii de plecare (cu faţa, cu spatele, din culcat, din ghemuit), jocuri diferite cu acţiuni la semnal care au o temă bine determinată. Testul Tapping pentru stabilirea şi orientarea domeniului viteză la copii. Indicii (nr.de ori) vitezei maxime de atingere cu degetele mâinii la copii, pe timp de 10 secunde. Vârsta ani

Băieţi

Fete

10 ani

38 +/- 5,7

39,8 +/- 6,2

11

40,2 +/- 5,6

48,2 +/- 5,5

97

12

46,8 +/- 5,7

46,7 +/- 4,1

13

46,9 +/- 5,5

45,2 +/- 5,7

14

48,6 +/- 5,6

51,5 +/- 5,8

Realităţile enunţate mai sus au o importanţă deosebită p en tru a se accentua dezvoltarea vitezei sub toate formele ei de manifestare, recomandând întrecerile, sporind astfel eficienţa mijloacelor utilizate prin caracterul ei mobilizator şi prin mărirea numărului de repetări. Îndemânarea Îndeminarea condiţionează însuşirea şi perfecţionarea diferitelor acţiuni motrice (deprinderi/priceperi, procedee tehnice şi acţiuni tactice etc.) ca şi perfecţionarea celorlalte calităţi motrice şi perfecţionarea tehnicii exerciţiilor din atletism. Fiind strâns corelată cu viteza se poate dezvolta în anumite condiţii foarte bine la sportivii de vârstă pubertară. Marea plasticitate a scoarţei cerebrale, tendinţa de iradiere a excitaţiei şi predominanţa stării de excitabilitate corticală la această vârstă favorizează realizarea unor mişcări fine, precise, limitate în timp şi în spaţiu. Vor fi evitate însă mişcările şi exerciţiile de îndamînare care solicită atenţia şi concentrarea copilului timp mai îndelungat, deoarece provoacă oboseală precoce şi dezavantajează formarea legăturilor temporare necesare învăţării mişcărilor, în schimb exerciţiile variate şi atractive (jocuri dinamice, exerciţii pregătitoare) trezesc interesul copiilor, producînd multă plăcere stimulând astfel dezvoltarea acestei importante calităţi. Pentru dezvoltarea îndemânării nu se recomandă efectuarea unor deprinderi motrice complicate care necesită multă energie nervoasă, deoarece duce la suprasolicitarea inhibiţiei interne şi apariţiei unor nevroze. Aceasta datorită faptului că la vârsta pubertară bagajul deprinderilor este 98

încă mic şi persistă încă dezechilibrul cortical al proceselor nervoase fundamentale. Indicii echilibrului stabil la copii (stînd într-un picior) Vîrsta

Stabilitatea

ani

vestibulară (sec)

10

25

11

27

12

45

13

52

14

55 Indicat este ca la această vârstă, pornind de la ideea că orice exerciţiu

care conţine şi unele aspecte noi poate contribui la dezvoltarea îndemânării, un copil poate avea nevoie de îndemînare pentru a-şi asigura securitatea în caz de cădere la alergare, la o aterizare nereuşită la sărituri, la rezolvarea unor situaţii ivite inopinant în timpul desfăşurării concursului din punct de vedere atmosferic şi de teren (ploaie, vânt, teren alunecos etc.) Referitor la dezvoltarea îndamînarii pentru viitorii atleţi se pot folosi alergările în condiţii variate cu schimbări de direcţie, cu ocolire, cu întoarcere, întoarceri, mutarea unor obiecte dintr-un loc în altul, jocurile de mişcare şi cele sportive, diferite, treceri peste obstacole, ştafete şi parcursurile aplicative etc. Orice procedeu tehnic, din indiferent ce ramură de sport, implică o anumită coordonare şi precizie contribuind astfel la modelarea îndemânării şi în egală măsură şi a valorificării subiecţilor. Orice gen de exersări la această vârstă nu urmăreşte o specializare a pregătirii copiilor ci în primul rând creşterea fondului îndemânării, sporirea capacităţii de a-şi putea adapta aparatul locomotor la solicitări din cele mai variate care mai târziu sa constituie mecanisme de bază în formarea unei măiestrii sportive ridicate

99

4.2. Efortul de rezistenţă La această vârstă trebuie să se realizeze, un volum cu o intensitate adecvată vârstei fiziologice a copiilor aflaţi în plin proces de transformări puberale. Alergarile de rezistenţă reprezintă un stimulent biologic preţios dezvoltării marilor sisteme funcţionale şi în special a celor angrenate în preluarea, transportul şi utilizarea oxigenului la nivel tisular. De o importanţă deosebită este efectuarea efortulul aerob de 6 minute – 30 minute cu intensitate moderată care nu necesită o frecvenţă cardiacă mai mare de 110-130 pulsaţii/minut. În acest sens alergările în jur de 2o min. într-un tempo moderat sunt accesibile copiilor de vârsta pubertară. Efortul de rezistenţă pe distanţe de 3000-5000 m, efectuat într-un tempo convenabil (fartlek-de voie) unde copilul intercalează alergarea cu mersul şi îşi impune ritmul cel mai convenabil lui însuşi este cel mai indicat. Analizând efortul cerut de acoperirea acestor distanţe şi raportat la cel efectuat în antrenamentul copilului de vârstă pubertară, se poate spune că pentru copiii de 11-14 ani nu este justificată teama de suprasolicitare cardiovasculară, dacă tempoul de alergare nu depăşeşte capacitatea aerobă a atletului. În general eforturile de rezistenţă la copii nu vor fi executate în ritm şi scop de performanţe şi

numai pentru dezvoltarea capacităţii aerobe a

copiiilor de vârsta pubertară. Rezistenţa 10-11 ani se dezvoltă 72% băieţi 10-11 ani se dezvoltă 34% fetele După vârsta de 14 ani cu fetele se poate lucra pentru dazvoltarea rezistenţei în mod intensiv. La această vârsta volumul cardiac va atinge 80%. Recomandăm dezvoltarea rezistenţei de la copiii de 11-14 ani prin jocuri; crosuri realizate pe cât posibil mai mult în păduri, pe dealuri, prin văi prin luncile râurilor, pe distanţe în funcţie de vârstă, sex, predispoziţia 100

pentru o probă sau alta, grad de pregătire, scop şi sarcini ale lecţiei de antrenament, perioada de pregătire în care se află copiii; excursii de 4-5 ore; înotul; mersul pe bicicletă; vâslitul: mersul pe schiuri; mersul pe patine. Alergarea pe durată lungă în condiţii de steady-state absolut nu poate fi nocivă. În schimb, alergările în tempo ridicat pe distanţe cuprinse între 2oo m şi 6oo m, cer eforturi cardiorespiratorii execesive care suprasolicită inima şi aparatul respirator şi sunt contraindicate la vârsta pubertară. Efortul de forţă nu trebuie să lipsească din programul de pregătire al copiilor de 11-14 ani. Forţa relativă

(forţa raportată la greutatea corpului) stagnează sau

chiar regresează în această perioadă - mai ales cea a extensorilor - ceea ce impune o utilizare mai largă a exerciţiilor de forţă destinate anumitor grupe de muşchi (extensori). Durata execuţiei exerciţiilor de forţă nu trebuie să depăşească însă pe lecţia de anternament cca. 10-12 minute la 13 ani şi cca. 12-15 minute la 14 ani, cu atentie la intensitate. Efectuarea unor complexe de exercitii în mod sistematic, complexe care au un caracter analitic, sau în combinaţie cu calitatea de viteză dacă este judicios planificată poate avea urmări favorabile dezvoltării copiilor de vârstă pubertară. Pentru vârsta pubertară însă este contraindicat lucrul cu îngreueri mari ce duce la încordări neuromusculare foarte intense suprasolicitând muşchii, tendoanele, ligamentele şi articulaţiile încă insuficient consolidate, deasemenea trebuiesc evitate încordările neuromusculare mari pentru că ele produc efecte nefavorabile asupra dezvoltării aparatului circulator şi respirator.

101

Forţa musculară relativă a mâinilor la copii (pe kg corp) Mâna dreaptă

Mâna stângă

Băieţi

Fete

Băieţi

Fete

10

0,554

0,445

0,516

0,418

11

0,580

0,445

0,535

0,414

12

0,606

0,444

0,528

0,418

13

0,572

0,444

0,522

0,413

14

0,596

0,457

0,558

0,429

Vârsta ani

TABEL – de valori medii ale forţei la băieţi după LETUNOV Vârsta

Flexori palmari

Lombară

10

14,5 +/- 3,1

61,3 +/- 12,3

11

16,3 +/- 3,5

64 +/- 12,5

12

18,5 +/- 3,6

70,4 +/- 2,9

13

21,5 +/- 4,3

74,1 +/- 12,7

14

24,9 +/- 6,4

81 +/- 15,1

Evoluţia muşchilor spatelui la diferite vârste şi cât reprezintă (în procente din forţă pe care o dezvoltă aceste grupe la 2o ani când creşterea este terminată) % din forţa de la 20 ani. FORTA Vârsta ani

B

F

B

F

12

52

39

39

52

14

71

47

54

63

102

Se recomandă pentru dezvoltarea forţei exerciţii efectuate cu greutăţi şi gantere mici în special pentru lucruri analitice. Forţa Băieţii dezvoltă 56% Între

10-14 ani

din forţă de la vârsta adultului, iar fetele 56,2% Băieţii dezvoltă 68%

Între

14-16 ani

din forţa de la vârsta adultului, iar felete 81,25%

Între

20-30 ani

100%

Referitor la dezvoltarea forţei propriu-zise la această vârstă pubertară se vor folosi exerciţii generale şi exerciţii speciale cu mingi medicinale. Astfel, la exerciţiile generale pentru dezvoltarea forţei propriu-zise se includ, flotările, fandările, extensiile, flexiile, forfecările şi ridicările picioarelor la aparate din săli s-au executate liber. La exerciţiie speciale pentru dezvoltarea forţei propriu-zise cu mingi medicinale se includ aruncări, împingeri din diferite poziţii cu greutatea obiectului de la 1 kg la 2,5 kg dar nu mai mult. Detenta Detenta este o calitate fizică perfectibilă, deoarece una din componontele sale este forţa. Ritmul de dezvoltare a detentei, în general, este lent, datorită celeilalte calităţi componente: viteza. La baza manifestării detentei stau marea mobilitate şi concentrare a proceselor nervoase. Astfel, se desprinde că lipsa totală a detentei în stadiul iniţial al pregătirii, este sinonimă cu excluderea posibilităţilor de dezvoltare a acestei calităţi motrice la un nivel cerut viitoruiui sportiv de performanţă. 103

Intre dezvoltarea forţei şi detentei nu există o relaţie de tip liniar. Dezvoltarea detentei la această vârsta pubertară se face prin două grupe de exerciţiu astfel: exerciţii generale care cuprind tot felul de sărituri din diferite poziţii, în diferite planuri, pe diferite şi de pe diferite obiecte, pe diferite soluri şi suprafeţe; şi exerciţii speciale cum ar fi executarea desprinderilor la săriturile din atletism în condiţii uşurate sau cu diferite poziţii ale corpului la începutul execuţiei, sărituri înapoi, plurisalturi etc. Detenta Din datele Centrului de Cercetări in Sport – Bucuresti se arată că băieţii ating 72% din detenta pe care o vor avea la maturitate în jurul vârstei de 14 ani, iar fetele obţin această valoare la vârsta de 11 ani. Vîrsta

Băieţi

Fete

ani

Detenta pe verticală

Detenta pe verticală

% din detenta finala 10

23,4o

52,34

21,36

71,05

11

24,35

54,47

22,52

74,91

12

26,54

59,37

23,96

79,70

13

29,15

62,şl

25,34

84,29

14

31,91

71,38

26,o9

86,79

Suplețea Sarcina dezvoltării supleţei este de a mări amplitudinea mişcărilor tuturor verigilor aparatului de sprijin şi locomotor. În acest scop se are în vedere realizarea unei amplitudini, care să permită manifestarea cât mai deplină, dar în acelaşi timp economicoasă, a forţei, a vitezei, a rezistenţei, a îndemânarii şi stăpânirea într-o forma cât se poate desăvârşită, a deprinderilor motrice. Indici de mobilitate la copii (flexia trunchiului cu degetele mâinii până la tălpi -în mm) 104

Băieţi

Fete

10

+4o

+60

11

+60

+80

12

+7o

+7o

Vîrsta

Se ştie că la vârsta pubertară eficacitatea exerciţiilor de supleţe este considerabil mai mare comparativ cu celalte vârste .În cazul copiilor cu o supleţe înnăscută cât şi pentru obţinerea şi menţinerea unui grad de supleţe mulţumitor se poate realiza prin două antrenamente pe saptămână. Supleţea poate fi deci dezvoltată fără o muncă deosebită la vârsta pubertară, prin exerciţii "de întindere", dar trebuie să se ţină seama de faptul că aparatul de sprijin şi locomotor are şi aşa la această vârstă o mare supleţe şi se poate ajunge uşor la deformaţii greu de remediat, fapt pentru care trebuie avut în vedere faptul de a nu se exagera cu exercitii „de întindere”. În concluzie, particularităţile morfo-funcţionale ale vârstei pubertare ne îndreptăţeşte să apreciem această etapă a vieţii ca una dintre cele mai favorabile dezvoltării calităţilor motrice (conditionale si coordinative). După cum se poate observa din toate cele expuse anterior, procesele educării forţei, vitezei, rezistenţei, îndemînării îşi au particularităţile lor esenţiale.

105

106

5. ORIENTĂRI MODERNE ÎN ANTRENEMENTUL SPORTIV DE PERFORMANŢĂ 5.1. Întărirea relaţiei dintre conţinutul și metodica antrenamentului sportivilor de înaltă performanţă şi cerinţele modelului de concurs Această prioritate impune aprofundarea problematicii modelului şi a metodei modelării, prin care se va urmări desfăşurarea antrenamentelor în condiţii analoage concursurilor, dacă se poate în toate perioadele de pregătire. Acest lucru se poate rezolva la sportivii consacraţi, unde pregătirea fizică generală de la începutul perioadei pregătitoare primeşte un caracter mai special, mai apropiat de specificul ramurii, fără a deveni, însă, specifică. Mai puţin se poate impune această cerinţă la nivelul copiilor, unde exerciţiile de dezvoltare fizică generală trebuie să primeze. Tot de problematica modelării se leagă şi selectarea şi utilizarea unor mijloace de pregătire, diferenţiate în privinţa structurii lor motrice şi a efortului fizic şi psihic, în aşa fel încât să se obţină o adâncire a influenţelor specifice. Aici este locul unor modele operaţionale create şi utilizate în concordanţă cu caracteristicile concursului, fără a elimina în totalitate spiritul creativ al antrenorilor. 5.2. Creşterea considerabilă a volumului și intensităţii efortului, cu menţiunea că trebuie promovat "raportul optim" dintre acestea Nici nu se poate discuta că antrenamentele din ziua de astăzi ar putea suporta o comparaţie cu cele din trecut. Recordurile şi rezultatele obţinute de sportivii din zilele noastre sunt net superioare, unele fiind de-a dreptul incredibile, şi nu exemplificăm decât cu proba de 100 m sau cu cea de săritură în lungime, toate acestea nefiind posibile fără antrenamente susţinute, efectuate cu solicitări mult mai mari şi cu un consum de energie fantastic, până la limitele maxime posibile, uneori chiar...peste! 107

Solicitările din antrenamente au vizat creşterea considerabilă a volumului şi intensităţii efortului, este adevărat, însă, că în condiţiile în care şi posibilităţile de refacere s-au perfecţionat mult faţă de trecut. Din practica pregătirii sportive s-a dovedit că creşterea excesivă a volumului de lucru sau a intensităţii poate provoca la sportivi o serie de efecte contrare celor scontate: supraantrenament, forma sportivă să ţină mai puţin, uzură prematură şi reducerea longevităţii sportive etc. Specialiştii consideră că, la cel mai înalt nivel de performanţă, s-a ajuns la limitele de sus în ce priveşte creşterea volumului, iar cele 24 de ore nu mai sunt suficiente pentru a se face o repartiţie justă a lor pentru antrenament şi odihnă (Tabelul nr. 1.1.)' Parametri ai volumului temporal

Volum săptămânal

Volum anual

6-7

3oo-32o

12-18

500-600

Număr de zile de antrenament Număr de lecţii (unităţi) de antrenament Număr de ore de antrenament

24-36

1100-1300 cel puţin

Tabel nr. 1.1. Valori ale parametrilor volumului temporal în antrenamentul contemporan (după O. Ungureanu) în aceste condiţii, trebuie promovat tot mai mult raportul optim dintre volum şi intensitate, păstrându-se cerinţele privind diferenţele acestui raport în funcţie de perioadele de pregătire şi de momentul obţinerii şi durata formei sportive. Raportul optim dintre volum şi intensitate are în vedere intercondiţionările impuse de legităţile fiziologice privind reactivitatea organismului uman supus la efort, care constituie un proces ondulatoriu şi repetat

(solicitare—>oboseală—»odihnă 108

şi

refacere).

D.pregătiread.v.

metodic soluţia acceptată este corelarea volumului de efort cu intensităţile cerute, de modelul activităţii competiţionale. 5.3. Creşterea și menţinerea unei motivaţii puternice pentru sportul de performanță Conceptul de "profesionist", specific economiei de piaţă şi acceptat, inclusiv, de "Carta olimpică", a schimbat radical raportul profesioniştiamatori în favoarea primilor, determinând în rândul sportivilor un spirit de motivaţie fără precedent, care implică factori sociologici, psihologici şi financiari multipli. Acest spirit va trebui "inoculat" şi la nivelul eşaloanelor juvenile, dar, pentru acest lucru, va fi nevoie de un statut al juniorului de performanţă, în care să se stipuleze drepturile şi obligaţiile acestuia, avantajele practicării sportului de performanţă şi perspectivele integrării în viaţa socială, fiind nevoie ca, toate acestea, să fie cunoscute de sportiv, de familia şi de şcoala lui. Din păcate, se pierd destul de multe talente, în diverse sporturi, care nu pot să-şi permită să participe la antrenamente, din cauza unor greutăţi materiale familiale, iar, ceea ce este şi mai grav, cluburile sau asociaţiile sportive alocă fonduri foarte puţine pentru elementele de perspectivă, iar cointeresarea tinerilor şi a celor ce se ocupă de selecţia şi antrenarea lor este ca şi inexistentă. 5.4. Conducerea ştiinţifică a antrenamentului sportiv Complexitatea antrenamentului sportiv impune ca programarea, organizarea şi conducerea lui să fie asigurate de o echipă interdisciplinară, activitatea acesteia bazându-se pe date concrete din mai multe domenii (biologic, metodic, igienic, psihologic, organizatoric etc), fiecare în parte aducând o serie de indicatori, obţinuţi în urma unor cercetări ştiinţifice aprofundate. Procedându-se la inventarierea indicatorilor (factorilor) 109

determinanţi ai performanţei sportive şi la descoperirea interrelaţiilor care îi unesc în intervenţia lor concretă, încă de prin anii "70, s-a ajuns la concluzia că, pentru dirijarea ştiinţifică a antrenamentului, s-au evidenţiat 61 de indicatori, de natură motrico-biologică şi psihologică, a căror acţiune concentrică determină obiectivizarea cât mai exactă a procesului de antrenament. Aceşti 67 de indicatori au fost grupaţi, după natura lor, în 4 categorii: conceptuali; educativi şi psihosociali; organizatorici; economicofinanciari (Alexe N.). Un astfel de număr imens de indicatori nu poate fi urmărit, prelucrat şi evaluat decât cu ajutorul calculatorului, informaţi ci anul fiind ultimul venit în team-work-ul unui lot sportiv care se respectă. Concluziile acestei echipe şi modul în care aplicarea lor în antrenament se reflectă în rezultatele sportive de pe teren, pot şi trebuie să se constituie în studii şi lucrări ştiinţifice, care să fie utilizate şi de alţi specialişti, şi care să rămână posterităţii. D.a.pregătiread.v. este nevoie să fie cunoscute nu numai modalităţile prin care s-au obţinut rezultate remarcabile, ci şi cele care au condus la greşeli de pregătire, indiferent de gravitatea şi urmările acestora, pentru ca generaţiile de antrenori care urmează să nu mai facă aceleaşi greşeli, iar conţinutul T.M.ANTRENAMENTUL SPORTIV trebuie să se oprească şi asupra acestora. 1.5.5.6.Utilizarea într-o mai mare măsură a mijloacelor de pregătire netraditionale. prin introducerea în antrenamente a celor mai noi tehnologii, care să determine la sportivi solicitări maxime $i eficiente Activitatea unui antrenor care se respectă trebuie să îmbine, în permanenţă, tradiţiile înaintaşilor cu experienţa şi spiritul creativ ce-1 caracterizează şi cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei moderne. D.a.pregătiread.v. prioritatea de faţă se supune celei precedente, conducerea ştiinţifică a antrenamentului nefiind posibilă fără introducerea "noului" în tot ce ţine de desfăşurarea pregătirii. În acest sens există o serie de sporturi în 110

care performanţa se leagă direct de componenta tehnologică. Aşa sunt: automobilismul, motociclismul, ciclismul, bobul, schiul, chiar şi săritura cu prăjina etc. pentru care lucrează adevărate industrii şi colective de cercetare. Celelalte sporturi implică, în realizarea performanţei, latura biologică a sportivului, progresul obţinându-se aproape numai prin antrenament, alimentaţie şi medicaţie, şi refacere (fără a uita, însă, şi de influenţa, este adevărat mai mică, pe care o determină noile echipamente). De fapt nu vrem să minimalizăm nici componenta biologică a sportivilor ce activează în prima categorie de sporturi, latura psihică fiind foarte importantă, dar, tot în spiritul adevărului, trebuie să recunoaştem că aici primează, totuşi, componenta tehnologică şi progresele acesteia. Revenind la tehnologizarea antrenamentelor, aceasta succede acţiunilor de biologizare extremă şi de căutare a formulelor de susţinere medicamentoasă, mai mult sau mai puţin permise, a efortului sportiv. Această tehnologizare urmăreşte creşterea la maximum a eficienţei mişcării şi utilizarea cu cel mai mare randament a timpului alocat pregătirii, şi ea se manifestă pe trei căi: utilizarea simulatoarelor, utilizarea calculatorului şi utilizarea sincronică a celor două genuri de aparaturi. Deoarece cheltuielile pentru introducerea acestor tehnologii sunt foarte mari, această prioritate o considerăm încă în stadiu de "pionierat", dar nu ne putem abţine să nu enumerăm punctele importante ale unui adevărat "scenariu" al extinderii utilizării pe scară largă a acestor aparaturi şi în domeniul sportiv (Popa E., Moderni V., Hillerin PREGĂTIREA) -

aprofundarea cunoaşterii cerinţelor specifice, într-un număr tot mai mare de ramuri de sport, va face posibilă formularea unor probleme din ce în ce mai complexe, în faţa celor chemaţi să conceapă, să proiecteze şi să construiască aparatura de simulare;

-

crearea, pe baza unor soluţii de înaltă tehnicitate, a unor module 111

funcţionale, care să rezolve întreaga gamă de cerinţe enunţate, şi care vor da proiectanţilor posibilitatea unor răspunsuri în concordanţă (n.a.) cu solicitările practicii; -

împrumutarea, din domeniile automatizării şi roboticii, a unor soluţii simple şi necostisitoare, în vederea realizării de traductoare, necesare aparaturii de măsură şi control, ce va fi creată, probabil, tot modular;

-

cuplarea cu tehnici noi a modalităţilor de măsurare a parametrilor biologici;

-

asigurarea controlului întregii aparaturi de către un microcalculator suficient de puternic, pentru a înlocui partea de rutină din dificila muncă, şi de mare răspundere, a antrenorului;

-

racordarea posturilor de antrenament controlat la un sistem de urmărire (calculator central), capabil să gestioneze planurile (colective şi individuale), reacţiile particulare ale sportivilor, indicând antrenorului care sunt deciziile optime ce trebuie luate pentru orice problemă ivită şi pentru fiecare sportiv în parte;

-

evoluţia performanţelor şi a posibilităţilor de prelucrare a informaţiilor vor deschide noi căi de intervenţie în direcţia simulării şi măsurării "in live" (na.), rezolvând, astfel, probleme ce par astăzi inabordabile, şi împingând tot mai departe limitele prformanţei umane". 5.5. Raţionalizarea şi standardizarea principalelor mijloace de

antrenament De această dată, intervenţiile antrenorilor sunt mult mai directe şi mai evidente, alegerea şi utilizarea sistematică a mijloacelor cu cel mai mare randament posibil fund un demers metodic obligatoriu pentru orice antrenor, din păcate, valorificarea superioară a acestui demers, mai ales în unele ramuri sportive, mai lasă de dorit. 112

La baza raţionalizării (selectarea, adaptarea, şi utilizarea celor mai eficiente mijloace de antrenament) şi standardizării (inventarierea mijloacelor raţionalizate, dovedite a fi cele mai eficiente, şi sistematizarea lor în vederea constituirii unui sistem unitar de acţiune, metodica dozării acestora în lecţii şi în diverse cicluri de pregătire: MAC, MZC, MIC şi perioade) stau teoria şi metoda modelării, aplicarea acestora fiind dependentă de cerinţa obiectivizării concursului (modelul de concurs cu valoare maximă) şi a participării sportivului în concurs (modelul campionului) pentru a-realiza performanţe maxime. Obiectivizarea şi crearea modelului de concurs trebuie să evidenţieze o serie de parametri, care să surprindă realitatea complexă a concursului şi compararea acestora cu cei din concursurile de nivel maxim. Printre aceşti parametri se găsesc şi următorii: *performanţa înregistrată privind evoluţia anterioară şi rata de progres şi, apoi, valoarea de moment şi, eventual, perspectiva de ameliorare a acesteia; *structuri de exerciţii de mare eficienţă (numărul lor şi modalităţile de înlănţuire ale procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice); *derularea şi succesiunea acestor înlănţuiri în "secvenţe competitive" (conţinut, durată, frecvenţă pe minute sau/şi reprize, alternarea lor); ♦tipurile de efort şi precizarea resurselor energetice, legităţile fiziologice, metabolice şi endocrinice care le guvernează, metodica dirijării efortului în consecinţă; ♦precizarea parametrilor de volum şi intensitate ale efortului din concurs, pe secvenţe şi pe durata totală a întrecerii, împreună cu valorile unor indicatori funcţionali vizavi de solicitările implicate; ♦nivelul aptitudinilor motrice combinate, cu accent pe datele care evidenţiază rezistenţa specifică, mai concret spus, rezistenţa în regim 113

de tehnica şi tactica din competiţie; ♦solicitările psihice de ordin intelectual,

afectiv, volitiv, de

personalitate şi de caracter; *cerinţe ale dezvoltării somatice şi antropometrice (talie, anvergură, proporţia segmentelor, greutatea optimă, masa activă, etc). Obiectivizarea concursului şi a caracteristicilor sportivilor victorioşi în astfel de concursuri oferă date, cifre, raporturi de intercondiţionare cantitative şi calitative, iar, pe temeiul acestora, mijloacele de antrenament se supun unei analize de raţionalizare, după care acestea se ierarhizează în funcţie de gradul de eficienţă în creşterea capacităţii de performanţă. Odată raţionalizarea încheiată, urmează standardizarea sau tipizarea utilizării mijloacelor, care presupune precizarea lor şi metodica dozării lor în diverse tipuri de lecţii, corespunzătoare unui anumit ciclu din programarea antenamentului. Raţionalizarea mijloacelor de antrenament poate fi fecutăde antrenor(i) pe două căi: - raţionalizarea intuitivă şi - raţionalizarea pe bază de calcul statistic. •Raţionalizarea intuitivă se realizează prin aprecierea raportului dintre mijloacele utilizate şi rezultatele obţinute în antrenamente şi concursuri, apreciere tăcută de antrenor în baza experienţei practice îndelungate. Experienţa practică se poate valorifica prin metoda observaţiei organizate (stocând datele din concursuri şi antrenamente şi apoi efectuând analize asupra acestor date şi generalizând concluziile ce pot fi emise). Raţionalizarea intuitivă se efectuează prin valorificarea informaţiilor provenite din următoarele surse: ♦ utilizarea de către antrenorul în cauză a unor mijloace (structuri 114

diverse de exerciţii) care s-au dovedit eficiente în cariera de fost sportiv a acestuia; ♦ utilizarea unor exerciţii şi structuri de exerciţii dobândite în urma unor schimburi de experienţă sau prin asistenţe la pregătirea asigurată de către alţi antrenori cu rezultate demne de luat în seamă; ♦ conspectarea sau copierea unor exerciţii utilizate de antrenori străini, de către unii antrenori care activează şi în plan internaţional; ♦ utilizarea unor exerciţii prezentate în monografiile şi lucrările metodice ale federaţiilor de specialitate; ♦ utilizarea unor mijloace descoperite, inventate, adaptate şi înbunătăţite de către antrenor şi confirmate ca eficiente prin rezultatele obţinute în diverse concursuri cu obiectiv; ♦ spiritul creativ al sportivilor şi colaborarea antrenor-sportiv(i). Tot despre o raţionalizare intuitivă, se poate vorbi şi în cazul calculului raportului de pondere pe componentele antrenamentului sportiv la unele structuri de exerciţii utilizate în antrenament (Hillerin PREGĂTIREA şi Vornicu PREGĂTIREA cit. de Vngureanu O.) deşi mai corect ar fi să i se spună raţionalizare intuitiv-statistică, pentru că antrenorul trebuie să facă nişte calcule şi de această dată (n.a.). Calculul acestui raport pleacă de la următorul raţionament: orice execuţie a unui procedeu tehnic, indiferent de exerciţiul în care este inclusă, manifestă o anumită "încărcătură" fizică, tehnică şi tactică, iar, în cadru! exerciţiului, influenţele modului de desfăşurare al acestuia, asupra factorilor antrenamentului, se manifestă diferit, mai mult de-atât, lucrul pentru unul din factori poate influenţa şi ceilalţi factori (ex.un exerciţiu pentru pregătirea tactică, dintr-un joc sportiv, are influenţe şi asupra pregătirii fizice (specifice) şi asupra pregătirii tehnice). Gradul de influenţare a unui exerciţiu, asupra factorilor antrenamentului, se apreciază prin valorile 0,1,2 şi 3 puncte (în 115

total 6), în aşa fel încât cele trei componente ale antrenamentul sportiv să nu fie niciodată punctate în mod egal, iar punctajul este decis de...intuiţia şi experienţa antrenorului (de aceea vorbim încă de raţionalizare intuitivă). Aşa cum se obişnuieşte, în cele 40 de minute se va lucra pentru pregătirea tehnică şi tactică, fără să se ştie raportul dintre ele (pe unii antrenori nici măcar nu-i interesează!?) şi tară a se mai gândi cineva şi Ia legătura celor doi factori cu pregătirea fizică. Prin aplicarea "raportului de pondere a factorilor antrenamentul sportiv", ca procedeu al raţionalizării intuitive, se realizează o orientare a pregătirii mult mai obiectivă. După ce se fixează de către antrenor punctele pentru fiecare exerciţiu, care reflectă gradul de influenţă asupra factorilor antrenamentul sportiv, se întocmeşte următorul tabel (Tabel 1.2): Preg.

Struct. ex.

Preg. fizică

Preg. tehnică

Ex. 1

3

1

0

2

tactică

Timp neutru

11

2

2

3

0

1

11

3

1

3

2

0

«4

i

2

3

0

"5

2

3

0

1

9 3o%

12 40%

5 17%

4 13%

Total

%

Tabel nr. 1.2. Model de punctaj (după Ungureanu O. adaptat de autor). . Odată calculate aceste procente, se poate trece mai departe la calculul volumului temporal, precizarea cantitativă a duratei de exersare conducând la o raţionalizare şi mai obiectivă. Din procentele ce revin fiecărei componente a antrenamentul sportiv în cele 40 de minute (100%) alocate exersării exerciţiilor respective se obţin următoarele valori ale volumului temporal: 116

- Ia 30% pregătirea fizică îi corespund 12 min. de efort; - la 40% pregătirea tehnică " 16 min. de exersare; - la 17% pregătirea tactică " 6-7 min. de exersare; - la 13 % pondere neutră corespund 5-6 min. de timp neutru sau pauze. Acest demers matematic de raţionalizare îl ajută pe antrenor să decidă asupra duratei de lucru a unor exerciţii, decizii prin care să mărească sau să micşoreze timpul total de lucru sau/şi timpul alocat unui anumit factor al antrenamentul sportiv în cazul nostru, dacă sarcina de lecţie vizează utilizarea cu preponderenţă spre pregătireatehnică a exerciţiilor, se va mări durata exerciţiilor 2 şi 3 din "pachetul" programat, deoarece aceste exerciţii au cea mai mare pondere de tehnicitate (3 puncte). • Raţionalizarea mijloacelor de antrenament pe baza calculului statistic de corelaţie reprezintă un procedeu mai modern de raţionalizare şi se bazează pe calculul coeficientului de corelaţie. În antrenamentul sportiv coeficientul de corelaţie dă informaţii despre gradul de influenţare a performanţei de către utilizarea unui anumit mijloc de pregătire. Trebuie specificat că acest coeficient se aplică operativ şi precis în ramurile sportive ale căror parametri spaţiali, spaţio-temporali şi dinamicoenergetici sunt exprimaţi clar şi sunt măsurabili cu precizie (în sporturi ciclice, probe de aruncări şi sărituri din atletism, haltere), în sporturile aciclice ca gimnastica, sporturile de luptă sau în jocurile sportive, coeficientul de corelaţie are expresii mai puţin obiective, dacă se referă la numărul de repetări din antrenamente şi rezultatele din concursuri, dar poate fi utilizat cu succes dacă se urmăresc aspecte legate de dezvoltarea uneia sau alteia dintre calităţile motrice. Raţionalizarea principalelor mijloace de antrenament impune fiecărui antrenor să-şi structureze un inventar de lucru, 117

cu structuri de exerciţii pe componentele antrenamentul sportiv, sau pe combinarea acestora, care să fie ordonate în funcţie de valoarea lor, în realizarea obiectivului dorit, precum şi notarea lor cu diverse simboluri simple, pentru a uşura munca de programare curentă a antrenamentelor. 5.6. Accelerarea procesului de refacere a capacităţii de efort Suprasolicitările la care sunt supuşi sportivii, nemaiîntâlnite până în zilele noastre, date de numărul mare de concursuri, de volumul şi intensitatea, în regim maximal, a antrenamentelor, au condus la schimbarea opticii în ce priveşte importanţa refacerii organismului după efort. Mai muit chiar, refacerea şi pregătirea biologică pentru concursuri au fost "ridicate la rang" de factor al antrenamentul sportiv modern, progresele înregistrate de un timp încoace, în majoritatea ramurilor sportive, datorându-se şi posibilităţilor mai numeroase de accelerare a refacerii şi descoperiri unor complexe farmaceutice mult mai eficiente. Necesitatea accelerării refacerii pleacă de la două considerente: ♦ eforturile maximale din antrenamente nu permit refacerea organismului, până la următorul antrenament sau concurs, numai pe cale naturală şi spontană; *fară o refacere completă a organismului, după un anumit efort, nu se pot efectua antrenamente de volum sau intensitate mare, care să fie eficiente în creşterea capacităţii de efort. Refacerea reprezintă "un proces care foloseşte, în mod raţional, o serie de

mijloace

medico-psihologice,

naturale

sau

artificiale,

destinate

redobândirii homeostaziei existente înaintea începerii efortului şi depăşirea acesteia prin fenomene de supracompensaţie funcţională" (Dragnea A.). În fond, refacerea reprezintă combaterea oboselii instalate inerent după efort, care diminuează randamentul sportiv ulterior, iar acumularea oboselii se datorează şi următorilor factori (Alexe N): 118

- epuizarea fosfocreatinei musculare - în eforturile de până la 2 min.; - acumularea de acid lactic în muşchi - în eforturile cuprinse între 35 sec. şi 4-5 min. - scăderea giicogenului muscular şi acumularea de amoniac - în eforturile susţinute timp de 10-90 min.; - epuizarea giicogenului muscular şi acumularea de peroxizi lipidici în eforturile cuprinse între 70-360 min.; - scăderea glucozei circulante (creierul consumă 5 g de glucoză/oră) în cazul apariţiei oboselii centrale; - reducerea aminoacizilor

esenţiali

din sânge

şi

pătunderea

triptofanului (aminoacid de bază, de tip cromogen, eliberat din structura proteinelor naturale prin digestie) în creier; - apariţia unor manifestări neuropsihice de disconfort etc. Ca proces dirijat, şi pentru accelerarea ei, şi refacerea se poate antrena, dacă ne referim la antrenarea capacităţii de relaxare, la utilizarea antrenamentului autogen, la educarea somnului, a regimului de viaţă şi a dietei sportive etc, ba mai mult de-atât, se poate creea un "stereotip de refacere", caracteristic unei zile de pregătire sau de concurs. Refacerea din antrenamentul sportiv are un caracter individual, în funcţie de vârstă, sex, nivel de pregătire, ramură de sport, gradul de efort depus, starea de stress particulară, şi ea poate, şi chiar trebuie, să acţioneze asupra efortului din antrenamente, cât şi din competiţii. Acţiunea propriuzisă poate avea loc înainte, în timpul şi după lecţiile de antrenament, între lecţii, după un microciclu, după un mezociclu, dar şi înainte şi după oricât de mică activitate competiţională, sau chiar în timpul acesteia (între reprize sau între aparate etc). În activitatea sportivă refacerea are un caracter de "heterocronism", adică sursele de energie sau sistemele şi aparatele implicate în reducerea 119

potenţialului de efort, se refac în intervale de timp şi cu viteze diferite. Astfel, fosfocreatina necesară eforturilor maximale anaerobe se reface în 30 min., glicogenul din celulele musculare în 2-3 ore ş.a.m.d. În aceste condiţii, heterocronismul refacerii determină în antrenamente o alternare a eforturilor de diverse tipuri, care permite şi refacerea alternativă a surselor energetice. O astfel de situaţie se impune în cazul programării antrenamentelor zilnice, sau a celor multidiurne (2-4/zi), fiind nevoie ca fiecare dintre ele să aibă o altă orientare. Considerăm ca o realizare deosebită schema refacerii, elaborată de Centrul de Medicină Sportivă din Bucureşti (1990, dar câte noutăţi n-au apărut de atunci!), schemă care cuplează mijloacele de refacere existente în funcţie de tipul de efort predominant: - efort neuro-psihic şi neuro-muscular, predominant anaerob; - efort cârd io-respirator şi metabolic-muscular, predominant aerob; - efort neuro-psihic şi cardio-respirator, predominant mixt; -efort neuro-psihic, în solicitările bazate pe concentrare nervoasă (tir de exemplu).

120

6. EFORTUL ŞI ADAPTAREA LA EFORT ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV 6.1. Efortul şi adaptarea – delimitări conceptuale Pentru a defini efortul am apelat la "Dicţionarul enciclopedic al limbii române", în care efort înseamnă "încordarea voluntară a forţelor fizice sau intelectuale ale organismului pentru realizarea unui randament mai mare decât cel obişnuit; strădanie, străduinţă". ANTRENAMENTUL SPORTIV şi competiţiile presupun susţinerea unui efort şi repetarea acestuia de mai multe ori, trecând cu mult' peste limitele obişnuinţei din ciclul biologic al fiecărui om. Efort înseamnă "travaliu", "sforţare" sau lucrul mecanic realizat de sportiv în antrenamente şi competiţii, la cote mult mai ridicate decât cele obişnuite. Efortul fizic este o rezultantă a activităţii musculaturii scheletice, care produce un anumit lucru mecanic în urma unor contracţii voluntare. Aceste contracţii se realizează printr-un consum energetic limitat, care conduce implicit la apariţia oboselii şi necesitatea refacerii. Efortul şi odihna sunt două componente ale antrenamentul sportiv care, pentru dobândirea unei adaptări eficiente a organismului, trebuie să se găsească într-un raport optim, diferenţiat pe diferite perioade de pregătire şi în funcţie de obiectivele urmărite, de vârstă, de sex, etc. Adaptarea este o calitate a organismelor vii, care, prin intermediul dezvoltării

corporale,

a

activităţilor

funcţionale,

a

prestaţiilor,

a

componentelor diverselor solicitări, îşi stabilizează condiţiile de existenţă. Mai concret, adaptarea este un proces de modificări în organismele vii, în urma cărora are loc o corelare a structurilor morfologice şi a funcţiunilor fiziologice în raport cu dinamica factorilor de mediu.

121

6.2. Dimensionarea şi evaluarea efortului Exprimarea unui efort se face în funcţie de capacitatea de susţinere a acestuia de către un sportiv într-un anumit moment al pregătirii lui. Din acest punct de vedere un efort poate fi: exhaustiv (epuizant), maximal, submaximal, mediu şi mic. Aprecierea obiectivă a mărimii efortului solicită ca aceasta să se facă din două perspective: "din afară" şi "din interior". Aprecierea "din afară" a efortului se face în baza următorilor indicatori ai acestuia: - specificitatea - volumul; - intensitatea; - durata; - densitatea; - complexitatea. Aprecierea "din interior" este dată de reacţia organismului la activitatea desfăşurată şi se reflectă în următorii indicatori: - frecvenţa cardiacă; - frecvenţa respiratorie; , . - tensiunea arterială; - VO2 maxim (consumul maxim de oxigen); /', - cantitatea de acid lactic în sânge; - modificările ph-ului; - activitatea bioelectrică a muşchilor; - reacţiile biochimice şi hormonale. Toţi aceşti indicatori dau relaţii.despre modul de reacţie şi de adaptare la efort a capacităţii sportivului, iar mobilizarea şi dinamica acestora sunt în raport direct cu prezenţa unor stimuli înconjurători, naturali sau artificiali, spontani sau programaţi, capabili de a solicita diversificat capacitatea de 122

răspuns a organismului. în antrenamentul sportiv aceşti stimuli sunt constituiţi de practicarea sistematică a unei ramuri sau probe sportive şi de exerciţiile de pregătire generală şi specifică necesare practicării acesteia (Manno R). în

practică

stimulii

provocaţi

de

antrenament

condiţionează

performanţele şi ameliorarea lor. Numai că reacţia organismului la un anumit stimul nu rămâne aceeaşi întotdeauna, spectrul efectelor stimuluîui reducându-se treptat, pe măsură ce starea de antrenament progresează, ajungându-se chiar ca, la un moment dat, efectul acestuia să fie "zero", sau aproape de "zero", dacă stimulul se menţine constant. Un subiect neantrenat, dacă efectuează un efort fizic, se va simţi în zilele următoare slăbit sau chiar extenuat, stare care este doar trecătoare şi ea nu va mai apărea dacă în continuare efortul este repetat cu regularitate. Exemple tipice de adaptare pot fi considerate hipertrofia musculară, ca reacţie la solicitările intense ale tensiunii musculare, sau bronzarea pielii, ca răspuns al organismului la expunerea lui la razele ultraviolete. Dintre toate fiinţele vii. numai omul este capabil să-şi organizeze programarea activităţii lui în vederea optimizării rezervelor sale de adaptare, ţinând cont de exigenţele sociale pe care le-a identificat şi le produce. Prin sport adaptarea conduce adesea la nişte efecte combinate, care, de cele mai multe ori, îi avantajează pe subiecţii antrenaţi faţă de cei neantrenaţi. Dintre aceste efecte se desprind următoarele: -

o mai bună toleranţă Ia diferenţele de temperatură;

-

o mai mare capacitate de a suporta deficitul de oxigen;

-

o mai mare capacitate de imunizare împotriva bolilor;

-

o mai mare rezistenţă la toxine;

-

un echilibru psihic mai bun.

Revenind la indicatorii care dimensionează efortul, ne vom opri la 123

câţiva din spectrul aprecierii din exterior, cei "interni", necesitând diverse aparaturi, nu sunt la îndemâna antrenorului, acesta, cu un cronometru sau un ceas, având "acces" doar la frecvenţa cardiacă sau puls, indicator foarte important, este adevărat, în dirijarea efortului în lecţia de antrenament, aşa cum vom vedea, deoarece va fi singurul indicator intern care va "intra" în atenţia noastră. Specificitatea efortului Este dată de caracteristicile proprii ale stimulilor şi, implicit, ale reacţiei pe care o provoacă. Această reacţie depinde de organele solicitate, de calităţile psihice ale subiectului, de vârsta acestuia, de nivelul său de pregătire, de condiţiile ambiante, etc. Un antrenament de alergare de lungă durată şi cu o intensitate moderată (FC între 120-130 bătăi /minut) stimulează rezistenţa, dar nu antrenează nici forţa nici viteza. Cunoaşterea specificităţii stimulului devine, astfel, obligatorie în alcătuirea unui program de pregătire, precizându-se clar obiectivele (dezvoltarea rezistenţei, dezvoltarea vitezei, perfecţionarea unor abilităţi tehnice, etc). Aceste obiective nu pot fi atinse decât prin exerciţii specifice, adaptate la obţinerea obiectivelor. Specificitatea este dată, în ultimă instanţă, de structura mişcării, ea fiind aceea care desemnează muşchii şi articulaţiile asupra cărora se va acţiona, durata solicitării, timpul de acţiune neuromusculară şi de adaptare a structurilor osteotendinoase. Volumul efortului Volumul efortului este sinonim cu noţiunea de "travaliu" total din fizică şi este reprezentat de cantitatea totală de lucru mecanic efectuat pe parcursul unei unităţi de antrenament. în practică volumul efortului din antrenamentul sportiv se exprimă prin volum temporal şi volum motric, uşurând astfel înţelegerea şi utilizarea lui 124

metodică: Volumul temporal al efortului se exprimă în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani de antrenament, modu! de "gospodărire" a timpului afectat fiind la discreţia fiecărui antrenor. Numai că într-un an de zile acesta dispune de circa 280 de zile de lucru, la care se adaugă 40-50 de zile destinate refacerii., toate aceste date fiind orientative, fiecare ramură sportivă având posibilitatea să-şi fixeze volumul de pregătire în funcţie de numărul concursurilor şi de complexitatea conţinutului antrenamentul sportiv Niciodată nu va exista la fotbal acelaşi volum de lucru cu cel de la gimnastică. în primul rând fotbalul are foarte multe jocuri şi deplasări, dar nici complexitatea nu este atât de mare ca la gimnastică. Volumul temporal se poate exprima în indicatori mai generali şi în alţii particulari: Volumul temporal general se exprimă, prin însumare, în următorii indicatori: - număr de zile de antrenament; - număr de antrenamente; - număr de ore de antrenament; - număr de concursuri de pregătire-verificare; - număr de concursuri cu obiectiv; - număr de zile de refacere. Volumul temporal particular este denumit şi lucrativ, şi el se referă la lecţiile de antrenament şi la microciciuri (sisteme de lecţii), concret izân duse prin: -durata lecţiilor (ore, minute); -durata de lucru pentru componentele antrenamentul sportiv (pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea artistică); - durata de lucru pentru un exerciţiu; 125

Volumul motric reprezintă "volumul real" al efortului şi el se exprimă prin parametrii spaţiali (metri, kilometri), în parametri de sarcină sau încărcătură ( kilograme, tone) şi în număr de repetări pentru diferite categorii de exerciţii. Din acest punct de vedere se poate vorbi de următoarele însumări: -suma distanţelor parcurse în sporturile ciclice, diferenţiate pe tipuri de efort (anaerob, aerob sau mixt); -suma încărcăturilor utilizate în pregătirea fizică şi suma greutăţilor de lucru pe procedee în sporturile de forţă; -numărul total al acţiunilor tehnico-tactîce în jocurile sportive; -numărul acţiunilor de atac şi de apărare în sporturile de luptă; -numărul repetărilor procedeelor tehnice, a execuţiilor parţiale sau integrale în sporturile cu conţinut tehnic precizat de regulamente (gimnastică, sărituri în apă, patinaj artistic, înot sincron etc). Modul de exprimare a volumului motric este şi el, în general, precizat pe etape, perioade şi cicluri anuale, spre deosebire de volumul particular sau lucrativ exprimat în lecţii şi microciciuri de antrenament. În practică volumul real de efort este o consecinţă a corelării volumului temporal cu volumul motric. Conceptul metodic actual în privinţa volumului efortului, atunci când se lucrează pentru una din componentele antrenamentului, solicită ca, pe lângă exprimările temporale ale volumului (ore, minute), să se precizeze şi numărul obţinut prin însumarea tuturor structurilor de exerciţii utilizate (număr de repetări). în concluzie volumul efortului are două feluri de coordonate: - coordonate de timp, reprezentate de numărul de ore, zile şi lecţii de antrenament; - coordonate motrice, reprezentate de numărul de repetări, specific 126

sporturilor aciclice, şi de numărul de kilograme ridicate sau de kilometri parcurşi, în cazul sporturilor ciclice. Intensitatea efortului Acest indicator exprimă nivelul de angajare solicitat sportivului, în raport direct cu potenţialul său maxim realizat în condiţii similare. În antrenamentul sportiv noţiunea de intensitate este sinonimă cu cea de putere fizică sau cu lucrul mecanic pe unitate de timp şi se exprimă prin kg.m.f./sec. Deoarece, adeseori, se poate face confuzie între intensitatea efortului şi intensitatea solicitării, considerăm necesară delimitarea clară a acestora: - intensitatea efortului reprezintă caracteristica travaliului prestat de sportivi, în strânsă dependenţă faţă de posibilităţile maxime de travaliu ale acestora; - intensitatea solicitării este reprezentată de "preţul" funcţional plătit de organism la efectuarea efortului de o anumită... intensitate. Relaţiile dintre nivelul solicitării şi intensitatea efortului sunt puse în evidenţă prin valorile unor indicatori funcţionali şi în principal prin frecvenţa cardiacă. În antrenamentul sportiv intensitatea efortului se referă la precizarea stimulului (excitantului) extern, iar intensitatea solicitării reprezintă nivelul funcţional determinat în organismul fiecărui subiect (M. Georgescu - 1980). Măsurarea nivelului intensităţii efortului se face prin valorile consumului maxim de oxigen, din care se calculează, apoi, echivalentul mecanic al acestuia (DragneaA.). în practică, însă, modalităţile de apreciere a intensităţii se diferenţiază de la sport la sport asfel: - în sporturile ciclice intensitatea este dată de viteza de deplasare; - în sporturile de luptă, de ritmul şi tempoul de execuţie a diverselor 127

procedee (număr de acţiuni/minut); - în jocurile sportive, în gimnastică etc. de numărul execuţiilor tehnice/minut ş.a m d . Aprecierea intensităţii solicitării se poate face prin valorile unor indici funcţionali (ex. frecvenţă cardiacă şi respiratorie) şi prin fixarea solicitării în comparaţie cu posibilităţile maxime ale sportivului. În acest sens se folosesc procentele din aceste posibilităţi: 100%, 80%, 60% etc. sau fracţiile 4/4, 3/4, 2/4, 1/4 sau numai expresiile calitative: maximal, submaximal, mediu, uşor, redus. Nivelul intensităţii în susţinerea unui efort este determinant, deoarece există o "intensitate - prag", care trebuie cunoscută pentru ca efortul depus să constituie un stimul declanşator al unei reacţii de adaptare, altfel efortul depus este irosit. Determinarea valorii optime a intensităţii efortului este esenţială în practica sportivă, deoarece acest lucru permite stabilirea unui nivel optim al antrenamentului. În acelaşi timp, intensitatea efortului din antrenamentul sportiv este considerată principalul element al modelării solicitării, pentru a obţine cele mai semnificative adaptări şi cât mai apropiate de modelul efortului competiţional. Tocmai de aceea, interpretarea intensităţii efortului impune în mod obligatoriu cunoaşterea modelului competiţional de cea mai înaltă valoare şi adecvarea metodelor de pregătire în conformitate cu realizarea acestei cerinţe. Adaptarea poate fi favorizată şi prin practicarea unei activităţi mai reduse, utilizând încărcături uşor inferioare, ca intensitate şi durată, aşa numitele intensităţi - prag, dar această adaptare se pierde treptat după un anumit timp de pregătirea în acelaşi timp, stimulii de intensitate mare utilizaţi frecvent, repetaţi de prea multe ori în decursul unui ciclu săptămânal 128

(microciclu) sau al unor perioade mai lungi, pot crea sportivului o stare de oboseală. Această stare, dacă nu este urmată de o refacere corespunzătoare, creează, Ia rândul ei, riscul intrării în supraantrenament, situaţie în care se produce o slăbire a sistemelor de apărare imunitară şi, implicit, apariţia unor afecţiuni ( accidente musculare, răceli, boli infecţioase, etc). Problema devine deosebit de delicată atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei, un număr mai mare de trei antrenamente de lucru intens pe săptămână fiind total nerecomandat. Volumul şi intensitatea efortului, dar mai ales raportul dintre aceşti doi parametri (astăzi, în tot mai strânsă legătură cu odihna şi refacerea), joacă rolul principal în obţinerea formei sportive, pe parcursul diferitelor perioade de antrenament. Astfel: - se recomandă ca la începutul perioadei pregă-titoare intensitatea să fie mică, o eventuală curbă a acesteia să se găsească cu mult sub nivelul curbei volumului; - pe măsură ce procesul de antrenament avansează, volumul creşte împreună cu intensitatea, dar creşterea este mult mai mare a volumului; - odată cu trecerea în etapa pregătirii specifice, volumul se va reduce treptat, ajungând la valori foarte mici pe perioada intrării în formă sportivă şi a menţinerii acesteia, pe când intensitatea continuă să crească. Curbele celor doi parametrii ai efortului se vor intersecta la un moment dat, iar distanţa dintre ele se va mări, ajungând la maximum la începutul perioadei competiţionale Durata efortului Durata efortului este reprezentată de timpul cât efortul acţionează ca excitant asupra organismului (M. Georgescu), sau mai concret, timpul în care se execută anumite exerciţii şi serii de exerciţii cu volum şi intensităţi preconizate. 129

Întotdeauna se face diferenţă între durata efortului şi durata totală a lecţiei de antrenament. Mai mult chiar, în studierea duratei unei lecţii de antrenament intervine noţiunea de timp util, care înseamnă însumarea tuturor timpilor

indispensabili

desfăşurării

lecţiei,

cum

sunt:

explicaţia,

demonstraţia, organizarea, rezolvarea problemelor educative etc, dar şi execuţia acţiunilor motrice propuse. Dacă timpul util se scade din durata totală a lecţiei se evidenţiază partea activă a acesteia, numai că, din punct de vedere al efortului, unele din momentele de mai sus constituie "timpi morţi", iar un antrenor este interesat ca aceştia să dureze cât mai puţin, alocând cea mai mare parte din lecţie efortului propriu-zis. Durata efortului are o mare importanţă şi din punct de vedere al naturii efortului. Un efort anaerob, spre exemplu, dat de un sprint cu solicitare maximă, nu poate dura mai mult de 6 - 10", susţinerea acestuia timp de 30 - 40" fiind practic imposibilă. Densitatea efortului Densitatea efortului, sau densitatea stimulului, reprezintă raportul între timpul de stimulare şi timpul de repaus dintr-o unitate de antrenament, sau, altfel spus, raportul dintre durata efortului şi durata pauzelor dintre eforturi. Este un parametru cu implicaţii directe asupra susţinerii efortului, densităţile mici asigurând o refacere completă a organismului, astfel încât, menţinând caracteristicile efortului, capacitatea funcţională a acestuia rămâne neschimbată la fiecare repetare. Dimpotrivă, densităţile mari nu permit refacerea completă şi, de aceea, se creează anumite discrepanţe între caracteristicile efortului, menţinute constante, şi posibilităţile în continuă scădere ale organismului, pentru susţinerea aceluiaşi efort fiind necesare solicitări funcţionale mai mari. Densitatea efortului se exprimă în minute sau secunde, rezultate din 130

împărţirea duratei efortului în antrenament (sau a seriilor de exerciţii) la durata pauzelor, dar poate fî întâlnită şi sub formă de procente, calculând cât reprezintă durata efortului din timpul total al lecţiei (efort + pauze). Densitatea efortului intervine în legătura - efortului cu refacerea, asigurând eficienţa pregătirii şi având posibilitatea de a evita epuizarea cronică a organismului. Amplitudinea stimulilor Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este dată de ansamblul valorilor relative ale duratei şi numărului de stimuli în cursul unei structuri de antrenament. Spre exemplu: 2 X 5 X 30 înseamnă 2 reprize a 5 serii de câte 30 de repetări, iar atunci când se lucrează în regim de intensitate se specifică şi timpul în care se efectuează o serie de repetări. Frecvenţa stimulilor Frecvenţa aplicării stimulului şi frecvenţa lecţiilor înseamnă numărul de lecţii de antrenament pe zi, de microcicluri şi de mezociduri. contracţii. în această situaţie volumul de efort este mic, iar intensitatea maximă. Eforturile anaerobe alactacide se mai numesc şi eforturi de putere, ele întâlnindu-se în ramurile şi probele sportive care cer manifestarea unei forţe maxime în minimum de timp, necesară unor accelerări cât mai mari, fie pentru unele segmente ale corpului, fie ale întregului corp, fie ale unor obiecte utilizate în anumite sporturi. In această categorie se încadrează eforturile din competiţiile de haltere (ambele stiluri), unele probe din atletism cum sunt aruncările şi săriturile sau alergările de 100 m plat şi 100 m garduri, deşi, în cazul acestor ultime probe, cercetările de laborator au evidenţiat creşteri semnificative ale lactacidemiei. Reducerea duratei acestor eforturi este determinată de factorul biologic limitativ, care, în cazul nostru, este reprezentat de sistemul neuromuscular. Componenta musculară a acestui sistem prezintă, sub aspect cantitativ, 131

diferenţe mari între practicanţii acestor sporturi. Factorul biologic limitativ este dat de unele organe şi sisteme, care, ajungând la limita capacităţii lor funcţionale, împiedică intensificarea sau continuarea efortului, chiar dacă alte organe şi sisteme mai au încă rezerve ce ar putea fi utilizate. Masa musculară pe care sistemul nervos trebuie să o angreneze rapid în lucru este necesar să fie cu atât mai mare cu cât efortul impune învingerea unor rezistenţe externe mai ridicate. La sărituri, unde se impune accelerarea greutăţii corporale proprii, valoarea masei musculare trebuie corelată cu mărimea încărcăturii, determinată de cerinţele tehnice ale probelor, în momentul desprinderii de pe sol. Mai vizibil este fenomenul la aruncători care au masa musculară cu atât mai dezvoltată, cu cât greutatea obiectului de aruncat este mai mare, dar cea mai dezvoltată este Ia halterofili, unde efortul depus trebuie să depăşească de 2-3 ori greutatea corporală a sportivilor (vezi şi Sumo Japonia). Din punct de vedere funcţional sistemul neuromuscular se maturizează cu circa doi ani mai înainte de atingerea nivelului maxim al puterii maxime anaerobe, la ambele sexe. Dovadă a acestui iucru stă faptul că după 16 ani (la băieţi) şi 14 ani (la fete) puterea maximă anaerobă creşte numai pe baza dezvoltării masei musculare, dar contribuţia fiecărui kilogram de greutate corporală (puterea maximă anaerobă relativă) nu mai depăşeşte niciodată nivelul atins la vârstele de 18 ani la băieţi şi 16 ani la fete. 6.3. Tipuri de efort Eforturile anaerobe laetacide Aceste eforturi au o intensitate submaximală şi o durată cuprinsă între minim 5-7 secunde şi maxim 50-60 secunde. 132

Volumul de lucru rămâne în continuare mic, iar energia se eliberează prin descompunerea anaerobă a glicogenului, a cărui resintetizare dă naştere la noi unităţi de ATP, după diverşi autori, acest proces chimic susţinând un număr de'40-60 de contracţii. De această dată îşi face apariţia, însă, acidul lactic, care, acumulat în muşchi şi sânge, produce unele modificări locale şi generale, cu influenţă directă şi nefavorabilă asupra desfăşurării efortului. Factorii biologici limitativi sunt, de această dată, capacităţile sistemului neuromuscular, capacitatea organismului de a suporta datoria de oxigen şi acumularea de acid lactic. Aceşti factori şi în special ultimii doi, se maturizează după vârsta de 18 ani la băieţi şi 16 ani la fete. Efortul anaerob lactacid se întâlneşte în probele de 200m, 400m şi 400m garduri, din atletism, 500m din patinaj, 50m liber din natatie. Adaptările organismului la efortul anaerob, obţinute prin procesul de antrenament, nu se realizează prin creşterea rezervelor de fosfaţi, ci prin creşterea capacităţii de folosire a acestor rezerve aflate în muşchi. Un sportiv antrenat poate folosi 90% din potenţialul energetic anaerob, pe când un nesportiv numai 50% (Ungureanu O.). Eforturile aerobe Denumirea de eforturi aerobe este dată de faptul că susţinerea energetică a acestora se datorează unor procese chimice care se petrec în prezenţa oxigenului. Aceste eforturi au o intensitate constantă şi o durată mai mare de 3-5 minute. Ceea ce caracterizează, în principal, eforturile aerobe este instalarea stării stabile sau steady-state, după o perioadă iniţială de adaptare, de circa 35 minute, când nivelul consumului de oxigen devine constant pe tot timpul efortului.

133

Eforturi aerobe în stare stabilă adevărată O intensitate a efortului care nu depăşeşte 50% din VO2 maxim al sportivului poate face posibilă realizarea unui echilibru total între 02 consumat şi cel necesar prestării efortului, conducând la instalarea stării stabile adevărate sau reale. In cazul acestor eforturi aerobe sursele de energie necesară le constituie descompunerea glicogenului şi a acizilor graşi liberi. Utilizarea unei părţi din energie, prin participarea acizilor graşi, face posibilă cruţarea depozitelor de glicogen din muşchi, care constituie factorul limitativ al acestui tip de efort, şi permite menţinerea lui timp îndelungat. Eforturi de acest tip se găsesc în cazul probelor de schi fond, în cursele de etapă din ciclism, la maraton etc. Susţinerea efortului din aceste probe este condiţionată de priceperea sportivului de a-şi doza efortul astfel încât depozitele de glicogen să nu se epuizeze înainte de "finiş", de a evita consumul inutil de energie, relaxânduşi muşchii care nu participă la efectuarea mişcărilor impuse de tehnica probei, de a menţine cât mai constantă intensitatea efortului optim pentru posibilităţile sale, indiferent de dificultatea traseului şi de comportarea adversarilor, de a se alimenta înainte şi pe durata susţinerii efortului. Toate acestea ţin de experienţa acumulată de-a lungul anilor, ceea ce face ca maturizarea deplină pentru susţinerea acestor eforturi să se dobândească mai târziu, după unii autori, rezultatele cele mai bune obţinându-se de către sportivii care au depăşit vârsta de 30 de ani. Eforturi aerobe în stare stabilă aparentă Dacă efortul efectuat are o intensitate constantă ce oscilează între 50 şi 7585% din VO2 maxim al sportivului, organismul poate încă să realizeze un nivel constant al consumului de 02 în timpul efortului, curba consumului de 02 manifestând o uşoară creştere, care arată o stare stabilă aparentă sau 134

steady-state aparent. In cazul acestor eforturi consumul de 02 nu poate egala în nici un moment cantitatea de 02 necesară prestării efortului respectiv. Aceasta este cauza pentru care datoria de 02 creşte pe măsură ce efortul se prelungeşte. Datoria de 02, epuizarea rezervelor de glicogen şi acumularea de deşeuri metabolice nu fac posibilă susţinerea acestor eforturi mai mult de 60 de minute. Factorul biologic limitativ al performanţelor în aceste eforturi este cantitatea maximă de 02 ce poate fi consumată în unitate de timpregătirea Cu cât ajunge mai mult 02 la muşchi şi aceştia au capacitatea de a-1 folosi, cu atât intensitatea efortului depus vreme mai îndelungată poate fi mai ridicată. Rolul primordial în susţinerea acestor eforturi, pe lângă plămâni, sânge şi vase, îl are inima şi de aceea performerii din competiţiile care durează între 3-5 şi 60 minute trebuie să aibă o inimă cu volum mare şi în perfectă stare funcţională. Cercetările efectuate arată că volumul inimii şi VO2 maxim ajung la cele mai mari valori după vârsta de 20 de ani atât la fete cât şi la băieţi. Probele care cer eforturi aerobe în stare stabilă aparentă sunt: 3000 m obstacole, 5000 m şi 10000 m (atletism), 2000 m (canotaj), 10000 m (caiaccanoe), 400, 800 şi 500 m (înot), 10 km şi 30 km (schi). Eforturile mixte Efortul solicitat de numeroase probe sau ramuri de sport nu poate fî susţinut numai pe baza energiei eliberate printr-o singură cale, fiind nevoie atât de procese anaerobe cât şi de procesele aerobe, iar acest fenomen are loc în două categorii de eforturi. Eforturi cu durata între 1 si 3/5 minute In cazul acestor eforturi se depăşeşte timpul necesar proceselor biochimice anaerobe, şi ele nu pot rămâne singure fornizoare de energie, aşa 135

cum aceeaşi perioadă este mai scurtă decât perioada de adaptare cerută de funcţiile cardiorespiratorii, pentru a putea să se elibereze energia doar pe cale aerobă. Din această categorie de eforturi mixte fac parte probele de 800 şi 1500 m (atletism), 100 m bras, 200 m orice stil (înot), 500 şi 1000 m (caiaccanoe), proba de urmărire (ciclism pe pistă), 1500 m (patinaj viteză, schi alpin), proba de sol (gimnastică) Eforturi mai lungi de 3/5 minute dar cu intensitate variabilă Durata eforturilor din această categorie ar putea permite adaptarea marilor funcţiuni şi furnizarea energiei necesare pe cale aerobă. Numai că înainte de a se ajunge la stabilirea echilibrului între necesar şi aportul de 02, organismul intră într-o nouă situaţie, determinată de schimbarea intensităţii efortului. Se lucrează astfel într-o permanentă stare de adaptare, energia necesară efortului fiind eliberată atât pe cale anaerobă cât şi aerobă. În această categorie de eforturi mixte se înscriu: luptele greco-romane şi libere, boxul, judoul, scrima, jocurile sportive, 100 Km pe echipe la ciclism. Factorii medico-biologici limitativi şi vârsta deplinei maturizări se pot stabili după caz, prin menţionarea aspectelor legate de eforturile aerobe sau anaerobe predominante. Iată cum arată un tabel centralizator al coordonatelor de mai sus (după M.Georgescu): Tipuri de efort

Sursa de energie

Intensitatea

Durata

Anaerob alactacid

ATP, CP

Maximală

10-20 sec.

Anaerob -lactacid

ATP,CP, glicogen

Maximală

10-60 sec.

Mixt (anaerob + aerob)

Glicogen

Submaximală

1-30 min.

Aerob

Glicogen şi acizi graşi

Medie şi redusă

Peste 30 min.

Tabelul nr. 2. 1. Tipurile de efort în relaţie cu sursele de energie, cu intensitatea şi durata lor (dupăM. Georgescu). 136

Există şi alte păreri în ce priveşte, în special, durata acestor tipuri de efort, diferenţele manifestate confirmând că această temă este încă în studiu. Frecvenţa cardiacă şi valorile ei în aprecierea efortului Un oricât de mic efort provoacă în organism reacţii funcţionale, urmărirea şi analiza acestora constituind relaţii obiective despre natura şi intensitatea solicitării. Dintre aceste reacţii, foarte important pentru antrenori, în aprecierea şi dirijarea efortului, este pulsul arterial sau frecvenţa cardiacă (F.C.), care furnizează informaţii directe, despre funcţiile cardio respiratorii, şi indirecte, despre alte aparate şi sisteme. F.C. are în repaus valori de 70-72 pulsaţii/minut, crescând la 100-120 bătăi/min., după un efort moderat (de exemplu încălzirea dinaintea începerii efortului propriu-zis dintr-o lecţie de antrenament), atingând valori între 180200 de bătăi/min. după un efort intens prelungit. Numărarea pulsaţiilor se face pe intervale mai mici de un minut (10, 15, 30 sec), cifra obţinută se multiplică, apoi, cu 6, 4 sau 2, aflând astfel valorile standard ale timpului de revenire sau ale oricărui efort precizat ca durată sau (şi) număr de repetări, dar daca F.C. ajunge la 180-190 pulsaţii/minut ea nu mai poate fi numărată cu exactitate. Noi recomandăm numărarea pulsului pe primele 10 sec, deoarece, în continuare, revenirea micşorează frecvenţa, iar calculul menţionat nu mai dă rezultatul real, ci o medie. Această revenire este mai accentuată în primele 2-3 min., în următoarele minute revenirea fiind mai lentă, dar ceea ce trebuie reţinut este faptul că, odată cu adaptarea la efort, prin antrenamente repetate, revenirea se face tot mai rapid, scăderea timpului de revenire a F.C. fiind încă un indicator al creşterii capacităţii de efort..

137

O apreciere orientativă a valorilor se poate face după tabelul următor: Tip de efort

Intensitatea

Durata

F.C.

Direcţii de dirijare a efortului

Anaerob alac-

Maximală

1-20

190-

Adaptări pentru efortul de viteză şi forţă-

tacid

4/4; 90-100%

sec.

200

viteză

Anaerob-

Maximală

20-120

175-

Adaptări pentru rezistenţă în regim de

lactacid

4/4;80-90%

sec.

190

viteză Execuţii de procedee tehnice, acţiuni

Mixtpre-

Submaximală

dominant

¾ , 75-80%

anaerob

3-5 min.

tactice în regim de concurs (joc uri

165180

sportive, lupte), repetări în condiţii de intensitate crescută, rezistenţă specifică

Aerob de lucru

Mare şi medie

Peste

140-

Repetări pentru perfecţionare,

2/4; 50-60%

6-8 min.

160

rezistenţă generală Eforturi la învăţarea procedeelor tehnice,

Aerob de lucru şi de restabilire

Mică 1/4 25-40%

Ore

în exerciţii

120-

de coordonare, de încălzire, de

140

sensibilizare neuro-musculară, de restabilire

Tabel nr. 2.2. Valorile F.C. în raport cu aprecierea efortului (după O. Vngureamt) Un alt tabel prezintă valorile următoare legând F.C. de sursele energetice şi de durata efortului: Sursa energetică Aerobă

F.C

Durata

120-150 (140 pregătirea/min.) Peste 5 min.

Aerob -anaerob

160- 190 (175 pregătirea/min.)

2-5 min.

Anaerob -lactacid

170- 190 (l80p/min.)

21 sec-2 min.

Anaerob -alactacid

180-190 (185p/min.)

1 - 20 sec.

Tabelul nr. 2.3. - Valorile F.C. în funcţie de durata efortului şi de sursele de energie (după O. Ungureanu)

138

Pentru determinarea solicitărilor la nivelul pragului aerob-anaerob (efort mixt) antrenorul trebuie să respecte următoarele cerinţe de dirijare a efortului: a) asigurarea perioadei de adaptare a organismului Ia efort (încălzirea) cu F.C. la valori de 120-130 pulsaţii/minut; b) intensitatea efortului să asigure menţinerea unei F.C. între valorile 140-170 pulsaţii /minut; c) durata efortului trebuie să depăşească 3-10 min. pentru a se realiza o "stare stabilă"; d) solicitarea atinge pragul de solicitare mixt când F.C. ajunge 170180 pulsaţii /minut (cit.id).

139

140

BIBLIOGRAFIE

1. ***

Studiu comparativ al potentialului biomotric al elevilor din

clasele V- VIII la a III- a editie a evaluarii, Ed. CCPS – Bucuresti1994; 2. *** Bazele stiintifice ale antrenamentului, Ed. CNEFS; 3. *** Probe si norme de control pentru atletism, Ed. CCSEFS, Bucuresti, 1987; 4. *** Selectia in sport, CNEFS, 1976 si 1980; 5. *** Sportul la copii si juniori, Ed. CNEFS; 6. *** Sportul peste hotare, Ed. CNEFS; 7. Barbu,C-Stoica,M- Metodica predarii exercitiilor de atletism in lectia de educatie fizica, Ed. Printech, Bucuresti 2000; 8. Bompa,OT-eoria si metodologia antrenamentului, Ed. Ex Ponto, Bucuresti, 2002. 9. Bogdan, V., Pop A., Iniţierea în atletism şcoala atletismului, Editura GMI, Cluj-Napoca, 2008 10. Bogdan, V., Atletism - Calități biomotrice, Editura GMI, ClujNapoca, 2009 11. Bogdan, V., Mediul ambiant olimpic și performanța sportivă, Editura GMI, Cluj-Napoca, 2009 12. Bogdan, V., Particularitățile tehnico-biomecanice ale probelor atletice, Editura GMI, Cluj-Napoca, 2009 13. Ceausescu,N-Pedagogia educatiei fizice si sportului;Ed. IEFS, 1978; 14. Chircev, A-Psihologia generala;EDP, 1957; 15. Colectiv Autori, Atletism la copii si juniori, Ed. IEFS, Bucuresti, 1973; 16. Colectiv Autori, Copilul sanatos si bolnav; Ed. Medicala, 1980; 141

17. Colectiv Autori, Probleme teoretice si metodice ale educatiei fizice si sportului scolar, Universitatea Timisoara, 1981; 18. Colectiv Autori, Pubertatea normala si patologica;Ed. Medicala, 1980; 19. Colectiv Autori, Teoria si metodica atletismului, Curs de baza, IEFS, Bucuresti, 1978; 20. DemeterA- Bazele fiziologice ale educatiei fizice scolare; Ed. Sport Turism, 1983; 21. Dragan,I- Selectia medico-biologica in sport; Ed. Sport Turism, 1985; 22. Dragnea A, – Masurarea si evaluarea in educatia fizica si sport, Bucuresti, Editura Sport Turism, 1994; 23. Dragomir,P- Scarlat,E- Educatie fizica scolara, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 2004; 24. Epuran, M-Mariana Marolicaru, Metodologia activitatilor corporale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2004; 25. Epuran,M- Psihologia educatiei fizice; Ed. Sport Turism,1980; 26. Florescu,C- Sportul de performanta;Ed. Sport Turism, 1981; 27. Garleanu,D- Atletism- Lectii pentru copii si juniori, Ed. Sport Turism, 1983; 28. Garleanu,D- Etapele formarii atletitului, Ed. Sport Turism, 1989; 29. Garleanu,D- Monografia probelor atletice, Ed. Sport Turism, 1987; 30. Garleanu,D, Firea,V Exercitii si jocuri pentru pregatirea atletilor, Ed. Stadion, 1972; 31. Garleanu,G- Curs de atletism, Universitatea Ecologica, 2000; 32. Ifrim,M-Antropologie motrica, Ed. Sport Turism, 1980; 33. Kory-Mercea M., Zamora, E. - Fiziologia efortului fizic sportiv, Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2003 142

34. Korobov, V-Atletism- Metodica invatarii, Ed. UCFS, 1963; 35. Mazilu,V- Selectia copiilor si juniorilor in vederea pregatirii lor pentru activitatea de performanta, Ed. Sport Turism, 1973; 36. Mitra,G- Mogos,A- Metodica predarii educatiei fizice, Ed. Stadion, 1972; 37. Mitra,G,Mogos,A-Metodica

educatiei

fizice,

Bucuresti,

Ed.SportTurism, 1975; 38. Monea

Gh,Initierea

in

probele

atletice,Ed.Napoca

Star,Cluj-

Napoca,2007. 39. Monea

Gh,Sabau,E,

Atletism,Tehnica

si

Metodica

Probelor.Ed.BREN,Bucuresti,2oo7. 40. Monea GH,Tacota GH-Initierea in probele stletice,ED.Napoca Star,Cluj-Napoca 2oo7. 41. Monea,GH-Bogdan,V-Atletism specializare, Cluj-Napoca, 1996; 42. Ozoliu, N.GAntrenamentul atletului, Ed. UCFS, 1963; 43. Pandele, L-Atletism la copii si juniori, Bucuresti, CNEFS, 1969; 44. Pandele,L- Atletism, Bucuresti, Ed. Stadion, 1974; 45. Pascan, I., Gimnastica in scoala, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006 46. Pascan, I.(coordonator), Nut, Ancuta, Negru, N.I., Metodica predarii gimnasticii in scoala, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2008 47. Pascan, I., Dezvoltarea potentialului creativ prin mijloacele gimnasticii, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009 48. Popitan,P-Gimnastica, atletismul si jocurile in scoala;U Timisoara, 1981; 49. Roman,GH- Teoria si metodica antrenamentului sportiv (fascicole), Cluj-Napoca, 2003; 50. Sabau,I,Sabau,E,Pehoiu,C-Atletism- Tehnica si metodica de invatare rapida, Ed. Macarie, Targoviste, 2001; 143

51. Scarlat, E-Educatia fizica a copiilor de varsta scolara, Bucuresti, EDITIS, 1993; 52. Scarlat,E- M.B.Educatie fizica si sport, EDP, Bucuresti, 2002. 53. Schmiz,M,Vlasceanu,G,MuresanAL- Atletism, exercitii si jocuri pentru scolari;Ed. Banatul 1968; 54. Serban, M-Mini-secrete ale marei performante; Ed. Sport Turism, 1984; 55. Siclovan,I-Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport Turism,1987; 56. Tatu,T- Caiet de lucrari practico- metodice, Ed. IEFS, Bucuresti, 1971; 57. Tatu,T, Ardelean,T,Alexandrescu,D- Atletism, EDP, 1983; 58. Tiberiu Ardelean, Atletism in conditii naturale si improvizate;

144