Tranzitii in Europa Centrala si de Est

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative Administrative şi ale Comunicării Comunicare şi Relaţii publice

Tranziţii în Europa Central-Estică în secolul XX conf. dr. Virgiliu Ţârău

Cluj-Napoca 2010

1

Cuprins Informaţii generale Calendarul cursului Suportul de curs Cronologie Bibliografie generală Modulul 1: În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa centralestică. Definirea spaţiului central-est european. Transformări politice în secolul XX. Tranziţiile - dimensiuni epistemologice: între ştiinţele sociale şi istoria civilizaţiei Argument istoric şi modelare teoretică.

Modul 2: Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale. Construcţia democratică între înapoiere, sincronizare şi modernizare. •

Democraţia interbelică - între iluzii, proiecte şi realităţi istorice.

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 3: A doua tranziţie (1945-1948) şi edificarea regimurilor comuniste. •

Satelizarea şi sovietizarea Europei central-estice

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 4: A treia tranziţie - decomunizare, transformare şi restructurare (1989-1991) •

Criza sistemului comunist în anii 80.

•

Modele ale tranziţiilor: refoluţii şi revoluţii.

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

2

Cuprins Informaţii generale Calendarul cursului Suportul de curs Cronologie Bibliografie generală Modulul 1: În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa centralestică. Definirea spaţiului central-est european. Transformări politice în secolul XX. Tranziţiile - dimensiuni epistemologice: între ştiinţele sociale şi istoria civilizaţiei Argument istoric şi modelare teoretică.

Modul 2: Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale. Construcţia democratică între înapoiere, sincronizare şi modernizare. •

Democraţia interbelică - între iluzii, proiecte şi realităţi istorice.

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 3: A doua tranziţie (1945-1948) şi edificarea regimurilor comuniste. •

Satelizarea şi sovietizarea Europei central-estice

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 4: A treia tranziţie - decomunizare, transformare şi restructurare (1989-1991) •

Criza sistemului comunist în anii 80.

•

Modele ale tranziţiilor: refoluţii şi revoluţii.

•

Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

2

I. Informaţii generale Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs:

•

Nume: Virgiliu Ţârău Birou: Str. Napoca, nr. 11, Telefon: 0264-589456, Fax: 0264-405326 E-mail: [email protected]

Date de identificare curs şi contact tutori: Tranzi ţ iiii în Europa central-estic ă  în secolul XX  Codul cursului: An III, sem II Curs obligatoriu Tutore: Virgiliu Ţâr ău

Consultaţii: în fiecare luni în intervalul orar 8-10

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite: Cursul Tranzi ţ iiii în Europa central-estic ă  în secolul XX propune studenţilor, la nivel introductiv, cunoaşterea şi înţelegerea sinuosului proces de modernizare pe care această parte a continentului european a cunoscut-o în ultimul secol.

Descrierea cursului: Cursul îşi propune să analizeze din perspectivă teoretică şi istorică dimensiunile tranziţiei în statele din regiunea central-est europeană în secolul XX. Într-un context mai larg, interdisciplinar, propunem o evaluare a teoriilor sociologice, politologice şi istorice asupra tranziţiilor de la regimurile politice autocrate la cele democratice. Vor fi avute în vedere perspective istorice şi geografice distincte, etapele democratizării în această epocă pe diferite continente, precum şi moştenirile lăsate de experienţele autoritare sau totalitare. Dezbaterea teoretică va fi ilustrată prin consistente studii de caz dedicate democratizării petrecute în statele din Europa Centrală şi de Est după 1900. În fapt, de trei ori de-a lungul acestui secol, 1918-1920, 1945-1947 şi după 1989 statele aflate în această regiune au tranzitat sub impactul unor factori externi, dar  şi în urma unor acumulări interne, spre alte forme de organizare şi funcţionare a sistemului politic. Strategiile tranziţiilor din acest areal geopolitic, la nivel naţional, vor fi analizate având în atenţie: evoluţia sistemelor politice; dinamica sistemelor electorale; pluralizarea politică (la nivelul partidelor  şi a discursului); reformele economice şi sociale; integrarea în structurile europene şi euro-atlantice.

3

Organizarea temelor în cadrul cursului: 1. Tema În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-estică este prezentă în Modulul I al cursului este accesibilă la modulul I al cursului în format electronic aferent

sunt

prezente

pe

platforma

de

învăţământ

la

distanţă

la

adresa:

https://portal.portalid.ubbcluj.ro/. 2. Tema Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale este accesibilă la Modulul II al cursului în format electronic aferent sunt prezente pe platforma de învăţământ la distanţă la adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/. 3. Tema A doua tranziţie (1945-1948) şi edificarea regimurilor comuniste la Modulul III al cursului în format electronic aferent sunt prezente pe platforma de învăţământ la distanţă la adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/. 4. Tema A treia tranziţie - decomunizare, transformare şi restructurare (1989-1991) este accesibilă la Modulul IV al cursului în format electronic aferent sunt accesibile pe platforma de învăţământ la distanţă la adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs: Cursul include expuneri, comentarii de texte, prezentarea anumitor noţiuni şi concepte specifice epistemelor din ştiinţele sociale şi istorie, precum şi discuţii în întîlnirile curente incluse în calendarul activităţilor. Tutorele va realiza împreună cu studenţii prelegeri interactive, în care conversaţia euristică, analiza de discurs sau prezentarea unor studii de caz se va realiza prin mijloace moderne (prezentări powerpoint, texte fundamentale, etc).

Materiale bibliografice obligatorii: rit de la Stalin la Havel, Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de R ă să rit

Polirom, Iaşi, 1999.

Idem, ed. The Revolutions of 1989, . London; New York, Routledge, 1999. (traducere în limba iile din 1989. Între trecut  şi viitor , Polirom, 1999) română de Cristina şi Dragoş Petrescu, Revoluţ iile

4

ritean ă  în secolul XX-lea şi după , Editura Curtea Veche, 2002 Richard Crampton, Europa Ră să ritean ia tranziţ iei. iei. O istorie a pr ă  b  uşirii comunismului în Europa de Est , Corint, Adrian Pop, Tentaţ ia ăbu

2002 Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century Norman and London: University of Oklahoma Press, 1991. Joseph Rotschild, East Central Europe in the Intewar Period, University of Washington Press, 1975. ră      opţ iune. iune. Primele scrutinuri parlamentare în centrul  şi estul Europei Virgiliu Ţâr ău, Alegeri f ă  ă r  ă după  cel de al Doilea R ă zboi zboi Mondial, Eikon, 2005

Janos Kornai, The Socialist System: The Political Economy of Communism, Princeton, Princeton University Press, 1992 Socialismul. Ce a fost şi ce urmează , Institutul European, Iaşi, 2003, 393p. Katherine Verdery, Socialismul.

Richard Rose, Democracy and its Alternatives: Understanding Post-Communist Societies, John Hopkins University Press, 1998

Materiale şi instrumente necesare pentru curs: Echipamentul necesar pentru curs este un calculator cu acces la interent, programele necesare sunt sistem de operare Windows, cu un browser de accesare a internetului (Explorer, Mozilla etc.). De asemeni, pentru fişierele video şi /sau audio este necesar  Windows Media Player. Pentru citirea articolelor de pe CD-ul ataşat este necesar programul Adobe Acrobat Reader care poate fi accesibil pe internet gratis. De asemeni varianta Office 2007 ofer ă posibilitatea citirii documentelor PDF. Este de asemeni necesar ă utilizarea pachetului Microsoft Office. Aceste programe sunt accesibile în magazinele de profil.

5

Calendarul cursului: 1. Modulul 1 - primul sfârşit de săptămână din luna martie 2010.

În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-estică în secolul XX. Prezentarea cursului, a structurii sale, a literaturii de specialitate şi a principalelor  concepte şi no ţiuni utilizate. Alegerea temei referatului, formarea grupelor, discutarea cu titularul cursului a designului de cercetare:1martie – 30 martie 2010.

Bibliografia care necesită să fie parcursă: 1. Mattei Dogan, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale” in Robert E. Goodin, HansDieter Klingemann, coord., Manual de Ş tiinţă  Politică , Polirom, 2005., pp.98-124. 2. Juan Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-communist Europe , Baltimore and London: The Johns Hopkins’University Press, 1996, capitolul 1. 3. Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century… , capitolul 1. Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu având ca subiect definirea geopolitică a spaţiului central-est european în secolul XX (3-5p.). Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseurilor: 1 martie- 15 martie 2010 Modulul I se abordează la prima întîlnire: primul weekend din luna martie.

2. Modul 2 Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale în perioada interbelică Bibliografia care necesită a fi consultată: Richard Crampton, Europa Ră să ritean ă  în secolul XX-lea şi după , Editura Curtea Veche, 2002, introducere şi cap. 1-3. 2. Joseph Rotschild, East Central Europe in the Intewar Period, University of Washington Press, 1975, Introductory Survey. 3. Idem, Întoarcerea la diversitate, Oradea, 1997, cap. dedicat perioadei interbelice. Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu având ca subiect cauzele destructur ării regimului democratic într-unul dintre statele central-est europene în perioada interbelică Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseurilor: 30 martie- 15 aprilie 2010 Modulul II se abordează la a doua întâlnire: al doilea weekend din luna aprilie.

6

3. Modulul 3 A doua tranziţie... Bibliografia care necesită a fi consultată: 1. Virgiliu Ţâr ău, Alegeri f ăr  ă    opţ iune.Primele alegeri parlamentare în statele din centrul  şi estul Europei după  cel de al Doilea R ă zboi Mondial, Eikon, Cluj, 2005,cap. II. 2. Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate...,cap. 4-7  3.Richard Crampton, Europa Ră să ritean ă  în secolul XX-lea... Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu având ca subiect sovietizarea unuia dintre statele central-est europene în perioada postbelică Termen pentru consultarea bibliografiei şi realizarea referatului: 30 aprilie 2010 Modulul III se abordează la a treia întâlnire: ultimul weekend din luna aprilie.

4. Modulul 4 A treia tranziţie.... Bibliografia care necesită a fi consultată: 1. Adrian Pop, Tentaţ ia tranziţ iei. O istorie a pr ăb  uşirii comunismului în Europa de Est , Corint, 2002, pp. 1-192. 2. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de R ă să rit de la Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1999. 3. Tismaneanu , Vladimir, ed. The Revolutions of 1989, . London; New York, Routledge, 1999. (traducere în limba română de Cristina şi Dragoş Petrescu, Revoluţ iile din 1989. Între trecut  şi viitor , Polirom, 1999. Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseului: 20 mai Modulul IV se abordează la a patra întâlnire: al treilea weekend din luna mai.

Predarea referatului final: 1 iunie 2010. Referatul final va avea ca subiect statul care a fost subiectul eseurilor realizate pe parcursul semestrului. Examen final: ultimul weekend din luna iunie 2010 (data va fi comunicată în timp util)/reexaminare în sesiunea de reexaminare corespunzătoare semestrului II, 2010. Politica de evaluare şi notare:

7

Nota finală constă dintr-un examen scris care cuprinde un număr de patru întrebări, unele având caracter general, altele cu un caracter punctual. Examenul reprezintă 60% din nota finală, restul de 40% reprezintă evaluarea referatului realizat de studenţi pe baza bibliografiei şi eseurilor  realizate în cursul semestrului. Data predării referatului de prezentare a cercetării proprii este 1 iulie 2010. Acesta se preda în format scris şi electronic, direct coordonatorului cursului. Tema proiectelor de cercetare este aleasă la începutul semestrului. În cazul în care nu este respectată data de predare a referatelor, nota finală nu va cuprinde punctajul corespunzător acestuia. Pentru studenţii care au fost activi pe perioada semestrului (i.e. şi-au întocmit la timp şi în condiţii calitative, eseurile şi referatul) vor fi acordate pînă la două puncte în plus la nota examenului. Corespondenţa cu tutorele se realizează prin email. Studenţii se pot prezenta la mărire de notă sau la sesiunea de restanţe, unde principiile de notare sunt aceleaşi ca la primul examen, exerciţiile, şi referatul este necesar să fie încă o dată trimise tutorilor cu cel tîrziu două zile înaintea datei de reexaminare.

Elemente de deontologie academică: Referatul final trebuie realizat după regulile artei în cercetarea ştiinţifică în sfera ştiinţelor socioumane. Este necesar ă precizarea surselor bibliografice, utilizarea citărilor, a referinţelor conform normelor ştiinţifice. Plagiatul se pedepseşte conform reglementărilor în vigoare ale universităţii. Pe forumurile de discuţii este necesar ă utilizarea unui limbaj adecvat. Coordonatorul acestui curs este dispus să ia legătura cu studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale, pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora. Pentru astfel de situaţii speciale putem fi contactaţi prin email sau puteţi veni în orarul de consulaţii afişat mai sus.

Strategii de studiu recomandate: Este necesar ă parcurgerea materiei treptat, aprofundarea bibliografiei selective, efectuarea eseurilor  şi a referatului final. Astfel estimăm: pentru efectuarea fiecărui eseu aferent unei teme, un interval de timp necesar de cca. 12 ore. Pentru consultarea bibliografiei sunt necesare cca. 40 de ore. Pentru realizarea referatului final puteţi lua în considerare un interval de timp de cca. 20 de

ore.

Pentru

parcurgerea

materiei,

procesarea

informaţiei

cca.

60

de

ore.

8

II. Suport de curs Obiective: Cursul î şi propune să familiarizeze studenţii cu problematica transformărilor, schimbărilor, evoluţiilor de natur ă politică, economică, socială şi intelectuală pe care popoarele şi statele din Europa central-estic ă le-au înregistrat pe parcursul scurtului secol XX (sintagma de

scurt secol ,

ce

desemneaz ă perioada cuprinsă între declanşarea revoluţiei bolşevice în Rusia octombrie 1917 - şi căderea regimurilor comuniste, în 1990, apar ţine lui Eric Hobsbawm). Într-o Europ ă la scală redusă, diversă etnic, religios, ca grad de modernizare sau de evolu ţie economică şi socială, studenţii vor urmări dezvoltarea tranziţiilor politice (ca momente de accelerare a timpului istoric, şi nu numai) în momentele de turnur ă 1918-1921; 1944-1948 şi 1989-1990. Semnificative prin noile modele politice introduse, aceste momente reprezint ă şi debutul unor noi tendin ţe de agregare social ă şi economică (naţionale, în esenţă, dar  şi regionale în form ă), dar  şi intrarea într-o epocă ideologică a politicii. Altfel spus, de trei ori, într-o formul ă regională, dar  şi naţională, statele din regiune au început proiecte de modernizare politic ă, într-o formă democratic ă. Două dintre aceste procese au e şuat destul de rapid. Cel interbelic, atunci când inapoierea politică, socială, economică şi-a pus amprenta asupra substan ţei democratice, rând pe rând statele din regiune e şuând în construirea unor democraţii veritabile. Diverse formule autoritare (personale, militare sau oligarhice) sau ideologice (totalitare, în esenţă) au luat locul proceselor de natur ă democratică. Cauze interne şi externe, conjuncturi economice sau politice specifice, caracteristici generale sau particularit ăţi naţionale, au condus la transformarea geopolitic ă a contururilor şi dinamicii spaţiului central-est european. Mai apoi, al Doilea Război Mondial, dar mai ales fluxurile strategice preliminate în ultimele sale etape de desf ăşurare, au condus la transferul de putere, chiar la protectoratul, Rusiei sovietice asupra acestei regiuni. Primii ani de dup ă r ăzboi, chiar dacă au adus o 9

refacere a contururilor statale de după 1918 (cu limitările impuse de ocupa ţia militar ă şi, mai apoi, de exigen ţele de securitate sovietice) şi promisiunea Marilor  Puteri de sprijinire şi garantare a reconstruc ţiei democraţiei (explicit formulată la Ialta, în februarie 1945), au condus, pe fondul degrad ării raporturilor interaliate şi a declanşării Războiului Rece, la transformarea statelor din regiune dup ă canonul sovietic. Astfel, din toamna anului 1947, putem constata existen ţa construcţiei socialismului nu doar într-o singur ă ţar ă, ci şi într-o întreaga regiune, aceea a Europei central-estice. Au urmat patruzeci de ani de ordine totalitar ă, de edificare a comunismului, de distrugere a structurilor democratice şi de marginalizare politică, economică şi socială a tuturor celor ce nu participau la acest efort sau erau indezirabili din perspectivă ideologică (i.e. duşmani reali sau imaginari ai comunismului). Sfâr şitul acestui sistem a venit la sfâr şitul decadei a noua, atunci când reformele din URSS, dar  şi problemele structurale ale regimurilor comuniste au impus negocieri pentru transformarea politic ă (Polonia şi Ungaria) sau au generat schimb ări de natur ă revoluţionar ă (Germania

Democrat ă, Cehoslovacia sau România). Prin parcurgerea acestor etape istorice studen ţii vor fi familiarizaţi cu atmosfera, cultura şi civilizaţia specifică unei regiuni definite istoric, politic şi economic pe parcursul secolului XX. Perspectiva intelectual ă asupra regiunii, proiectele de structurare regional ă sau doar dimensiunea cultural ă a acestora, vor creiona o înţelegere a fenomenelor  şi proceselor de natur ă politică din perspctiva

unor

concepte

precum:

tranzi ţie,

transformare,

schimbare,

restructurare. Perceperea ritmurilor moderniz ării, efectelor sale în plan social şi economic, al decalajelor est-vest, al structurilor de civiliza ţie şi a culturii politice şi intelectuale specifice din regiunea central-est europeană.

10

Modul 1.

În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa centralestică în secolul XX. Continentul european a avut o tumultoasă istorie pe parcursul secolului XX. Transformările economice, sociale sau spirituale s-au realizat într-un context politic specific, în care perioadele de pace, de acalmie internaţională, au fost dublate de accelerarea timpului istoric prin intermediul conflictelor, regionale sau continentale, cu efecte globale. Ca urmare, configuraţia politică a spaţiului european şi-a schimbat dimensiunile, a reconfigurat identităţile actorilor statali. Dacă în 1900 numărul statelor europene era de 19 (Austro-Ungaria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Muntenegru, Olanda, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Spania, Suedia) la sfâr şitul secolului XX numărul acestor actori internaţionali s-a dublat ( s-au adăugat Norvegia, în 1905; Albania, în 1912; Finlanda, în 1917; Austria, Cehoslovacia, Estonia, Ungaria, Lituania, Polonia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, toate în 1918; Irlanda în 1921; Islanda, în 1944; Germania Democrată şi cea Federală în 1949; Belarus, Croaţia, Slovenia, Bosnia Her ţegovina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Moldova, Ucraina, Serbia, Muntenegru, după 1991). Multiplicarea statelor a fost nu doar un proces de formare - de cele mai multe ori rezultat din divizarea unor imperii - ci şi unul de de redefinire calitativă, politică şi naţională, modenizatoare a acestora. Democratizarea şi modernizarea nu au fost însă procese liniare, în care acumulările treptate să se materializeze paşnic, ci au ilustrat fluxuri şi refluxuri generate de conflictele politice interne sau internaţionale de pe continentul european. Creşterea cantitativă a entităţilor politice a fost dublată şi de o redefinire a caracterului şi identităţii politice, etnice, economice sau sociale a acestora. Treptat sau brusc, locul marilor imperii a fost luat de state naţionale. Aceste schimbări, parte a unui proces istoric specific, au avut loc în perioade distincte, identificabile - aşa cum s-a putut observa şi din înşiruirea de mai sus - în anii 1917-1918, 19451949 şi după 1989. Accelerarea timpului istoric, în conjuncturi internaţionale dinamice (sfâr şitul r ăzboaielor mondiale şi a r ăzboiului rece), a condus la o redefinire spaţială şi identitar ă a continentului european mai ales în partea sa central-estică. Dacă în vestul Europei segmentarea 11

statală pe parcursul secolului XX a fost marginală (seccesiunea Norvegiei de Suedia în 1905 şi cea a Irlandei de Marea Britanie în 1921, respectiv fondarea Islandei în 1944), centrul şi estul continentului au fost un adevărat laborator de creare şi recreare a statelor europene. Destructurarea marilor imperii a fost urmată de un convulsiv proces de formare şi afirmare a statelor naţionale. Pe ruinele unor construcţii premoderne (Rusia ţaristă sau Imperiul Otoman) sau a unora care încercau să se modernizeze f ăr ă a ţine seama de aspiraţiile naţionalităţilor constitutive (Germania imperială sau Austro-Ungaria) s-au născut state noi, naţiuni politice a căror soartă a continuat să joace un rol major în istoria Europei pe tot parcursul secolului XX. În cele trei momente distincte amintite mai sus, destinul acestor noi naţiuni a creionat identitatea devenirii continentului european. În astfel de etape istorice, de sfâr şit şi început de epocă, de tranziţie de la o ordine politică la alta, pe care le-am putea semnifica calitativ ca fiind naşterea ( 1917-1918), redefinirea stalinist ă  (1945-1949) şi renaşterea democratic ă  (după 1989), statelor central-est europene, chiar identitatea Europei a fost redefinită.

Astfel, devine posibilă şi o lectur ă particular ă a istoriei lumii, dar  şi una a continentului în cursul secolului XX, una care nu va putea fi realizată şi înţeleasă f ăr ă a cunoaşte destinul comun, regional, dar  şi pe cel particular naţional al unor state precum Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia (separate din 1993 în Cehia şi Slovacia), Estonia, Letonia, Lituania, Iugoslavia (denumirea premită de Regatul Sârbilor Croaţilor  şi Slovenilor în 1929) Polonia, România şi Ungaria. Într-o interpretare particular ă, care a f ăcut carier ă pe parcursul secolului XX, geograful britanic, Sir Halford Mackinder a formulat o perspectivă geopolitică globală care avea în centrul său partea estică a continentului european. În căutarea pivotului geografic al lumii, al pulsorului acesteia în aşa numita "Hearthland" (1904) el a concretizat această viziune într-o formulă devenită de atunci celebr ă: Who rules East Europe commands the Heartland; Who rules the Heartland commands the World Island; Who rules the World Island commands the World 

(1919). Dacă previziunea sa nu a fost împlinită de experienţa istorică a ultimului secol, să convenim că mare parte din această s-a dezvoltat în jurul bătăliei pentru această parte a lumii. Dincolo de cauze generale, de o dinamică specifică a raporturilor internaţionale, r ăzboaiele mondiale au început în această parte a Europei. Conflictul dintre Austro-Ungaria şi Serbia, declanşat în jurul atentatului împotriva prinţului moştenitor al coroanei austro-ungare, la 28 iunie 194, dar şi Pactul Ribentropp-Molotov ce a generat atacul Germaniei şi Uniunii Sovietice, în 12

septembrie 1939, împotriva Poloniei, au fost evenimentele în jurul cărora cele două conflicte globalizante şi-au dezvoltat episoadele istorice. Tot din această regiune, la sfâr şitul anilor 80 s-a declanşat seismul care a condus la căderea regimurilor comuniste şi la încheierea r ăzboiului rece. Într-o atare perspectivă se poate susţine că la nivelul strategiilor de construire a puterii globale Europa central-estică a jucat un rol major în ultimul secol. Că într-o formă sau alta marile puteri au construit dinamica jocului mondial în jurul acestei regiuni sau că proiectele lor au fost dependente de soarta acesteia. Definită ca estică  în raport cu vestul  Europei, sau ca central ă  şi

estică  în raport de scenariile marilor puteri europene, dar  şi ca reflecţie a propriei

identităţi, această regiune a fost nu o periferie (geografică sau economică) a continentului, ci chiar un epicentru al dezvolt ării acestuia în secolul XX. Dincolo de semnificaţia sa geo (geopolitică, geostrategică, geoculturală sau geoeconomică) regiunea are o identitate proprie, istoric ă şi intelectuală, fiind o versiune condensată a întregii Europe din perspectiv ă culturală, construită după regula: cea mai mare varietate într-un spa ţiu cât mai mic (Milan Kundera, 1984). Diversitatea geografic ă (morfologia spaţiului nefiind de natur ă să predispună la o definire de aceast ă natur ă) este dublată de una lingvistică (limbile vorbite sunt de origine indoeuropean ă: slavonice: polona, ceha şi slovaca în vest, rusa, ucraineana şi bielorusa în est, sârbo-croata, bulgara, macedoneană, slovena în sud; germanice: germana şi idiş; latină : româna sau baltice: lituaniana şi letona; sau uralice, precum limba estonian ă şi ugrice, precum maghiara), ce a generat o particularizare etnic ă pe măsur ă (în care popoarele slave, din sudul sau nordul regiunii, coabiteaz ă şi se învecineaz ă cu cele germane, latine sau baltice). Istoria regiunii, dinamica rela ţiilor dintre marile puteri în perioada medieval ă şi modernă şi-a pus de asemenea amprenta asupra civiliza ţiei central-est europene. Dac ă este să avem în atenţie doar factorul religios vom observa c ă diversitatea religioas ă este legată nu doar de identităţile etnice sau lingvistice, ci şi de un context regional, respectiv de de unul local, care confer ă identităţi specifice, dincolo de cele geografice sau etnice. Dependen ţa diferitelor popoare de unul sau altul dintre imperiile regionale, de religia sus ţinută de puterea politică, a creionat în spiritul cuius regio, eius religio , o hartă diversă a

13

identităţilor religioase. Ca urmare, catolici şi protestanţi, ortodocşi şi catolici, cre ştini şi musulmani convieţuiesc într-un spaţiu care este definit nu doar etnic şi naţional, ci şi regional. Într-un astfel de context să consemnăm şi faptul că la începutul secolului XX regiunea era dominată de o ordine imperială, procesul de constituire a statelor moderne fiind întârziat. Cu excepţia Serbiei, României şi Bulgariei, care reuşiser ă o emancipare de sub suzeranitatea otomană în a doua jumătate a secolului XIX, ordinea politică era dependentă de puterile cu vocaţie imperială: Austro-Ungaria, Rusia şi Germania. Făr ă a putea limita politic efectele modernizării sociale şi economice, constituirea unor puternice identităţi naţionale, aceste imperii au încercat să se reformeze, f ăr ă însă a reuşi. Ca urmare, chiar Primul R ăzboi Mondial poate fi lecturat şi ca o încercare de reformare a ordinii regionale din acest areal geopolitic. Dezvoltările sale militare, dublate de cele strategic-politice, au generat prima transformare a regiunii. La sfâr şitul conflictului geografia politică a acestui spaţiu era complet schimbată. Imperiile au dispărut, locul lor fiind luat de state na ţionale. Povestea fondării şi refondării acestora, a tranziţiei lor politice de la o ordine statală la alta, a democratizării şi eşecului acestui proces în perioada interbelică va fi în atenţia noastr ă în următorul modul.

14

Modul 2 Prima tranziţie: de la ordinea imperială la statele naţionale în perioada interbelică. Ultimii doi ani ai Primului R ăzboi Mondial au adus mutaţii profunde pe harta Europei. Cronologic, transformările generate în cursul derulării r ăzboiului au vizat mai întâi spaţiul estic al continentului. Primordială pentru transformările din aceast spaţiu a fost ieşirea Rusiei din r ăzboi, petrecută în contextul revoluţia democratice din februarie 1917 şi, mai apoi, prin instituirea, prin for ţă, la putere a puterii bolşevice (oct. 1917). Pe ruinele fostului imperiu ţarist sau născut noi state. Finlanda şi republicile baltice, Ucraina sau Basarabia au primit dreptul de existenţă independentă pe ondul disoluţiei puterii de la Moscova. Unele state au reuşit să supravieţuiască şi după r ăzboi, altele au fost înglobate în alte construcţii statale pre-existente (Ucraina sau Basarabia). În toamna anului 1918 zona centrală a Europei a trecut printr-un proces similar. În octombrie-noiembrie 1918, înfrânte militar, dar şi temătoare pentru soarta Imperiului, Austria şi Ungaria au încercat să se salveze într-o formulă federală. Cum însă naţiunile din imperiu nu au acceptat formula, declarându-şi autodeterminarea naţională, proiectul federalist a fost depăşit de evenimente. Astfel, popoare şi teritorii din dubla monarhie s-au constituit în state naţionale (Polonia, Cehoslovacia, Austria sau Ungaria) sau, tot pe baza autodeterminării, s-au alipit unor naţiuni politice pre-existente (Transilvania şi Bucovina României, Croaţia, Slovenia, Bosnia, Regatului Serbia). Mai apoi, realitatea existenţei acestor state a fost confirmată de sistemul de tratate de pace consacrate la Paris-Versailles între februarie 1919 şi iunie 1920. Cu acel prilej, prin acte distincte au fost precizate contururile şi frontierele noilor entităţi, fiind stabilite şi regulile de drept internaţional ce urmau să guverneze asupra dezvoltărilor politice din regiune (exemplu cel mai adesea invocat - ce îşi are sursa de inspiraţie în cele 14 puncte expuse de preşedintele Wilson - este cel al autodeterminării naţionale cu respectarea drepturilor  minorităţilor). În fapt, în lumina dezbaterilor politice de la sfâr şitul r ăzboiului, a principiilor  wilsoniene, dar şi al intereselor puterilor aliate şi asociate învingătoare, pretutindeni în centrul şi estul Europei adierea democraţiei, ca sistem politic modern, devine un vânt puternic ce consacr ă noi forme constituţionale şi principii moderne de guvernământ. •

Dincolo de transformările politice, realităţile istorice din regiune şi-au pus amprenta profund asupra destinului acestor state tinere. Mai multe condiţii structurale au afectat întreaga regiune în transmformarea sa democratică. Între aceste, conform lui Joseph Rothschild, se înscriu:

15

–  –  –  –  –  –  –  –  – 

– 

Înapoierea economică Economii agrare, nemecanizate Suprapopularea Săr ăcia Lipsa unor reţele de comunicaţii Lipsa clasei de mijloc Lipsa sau ineficienţa birocraţiilor  Rata mare de analfabetism Lipsa de experienţă în politica internaţională, dar şi în compromisurile din politica internă Lipsa de investiţii str ăine...

Toate acestea, însă vor fi urmărite prin intermediul unor studii de caz, dedicate statelor esteuropene.

Structuri politice în Albania în perioada interbelică Eliberată de sub dominaţia otomană cu prilejul primului r ăzboi balcanic, dar lipsită de structuri sociale şi politice cât de cât modernizate, Albania a cunoscut de-a lungul perioadei interbelice un curs similar cu al celorlate state din regiune, tranzitând de la un regim politic formal democratic spre unul autocratic, indiferent că forma de guvernarea s-a numit monarhie sau republică. Însă, spre deosebire de acestea, Albania a importat forma unui regim democratic f ăr ă a avea structurile sociale şi politice necesare. Ca urmare, aranjamentele constituţionale adoptate după încheierea primului r ăzboi mondial - pe fondul unei situaţii politice interne mereu explozive, în care loviturile de stat au reprezentat regula schimbării – au însemnat importul unor  reguli în lipsa unor condiţii sociale, economice şi politice adecvate1. De altfel, chiar primul asemenea act, adoptat în ianuarie 1920 – încă în timpul conflictului cu Italia -, în care era men ţinută monarhia, fiind însă înlăturată dinastia str ăină, de şi consacra caracterul constituţional al acesteia, precizînd depozitarii acesteia, nu asigura şi

1

Exemplul relativei întârzieri în procesul de modernizare, poate fi şi felul în care a fost dimensionată conducerea statului albanez, în ianurie 1920, când cei patru membrii ai Consiliului de Regenţă au fost desemnaţi nu după criterii politice, ci pe baza reprezentării comunităţilor religioase (musulmanii, Bektashi şi Sunni, ortodocşi şi catolici). O bună şi succintă analiză a situaţiei politice interbelice în Albania vezi la Stevan K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor . 1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 221-226; 283-288.

16

garanţiile necesare respectării noii ordini, având doar şase articole2. O tendinţă similar ă putem să remarcăm şi în următoarele constituţii, adoptate în martie 1925 şi decembrie 1928. Ambele acte fundamentale îşi leagă existenţa de numele lui Ahmed Zogu, un tânăr şef de clan care a reuşit să obţină puterea în 1923, în urma desf ăşur ării unui proces electoral marcat de conflicte politice violente. Făr ă a putea să-şi exercite puterea, fiind îndepărtat de o insurecţie, care a instituit un guvern democratic condus de episcopul ortodox Fan Noli, Zogu a revenit la putere în urma unei lovituri de stat dată cu ajutorul armat al mercenarilor albi ai lui Vranghel şi al Iugoslaviei, în decembrie 1924. Foarte repede, în ianuarie 1925, el a promovat un nou act fundamental, votat de membrii a ceea ce mai r ămăsese din Adunarea Constituantă din 1923, care deşi î şi propunea să pună bazele unui regim democratic republican, consacra o mare influenţă preşedintelui, care ales fiind pe o perioadă de 7 ani de către Parlament, deţinea puterea executivă şi controlul asupra armatei3. Trei ani mai târziu, pe fondul personalizării puterii sale dar  şi a afirmării unui agresiv naţionalism, Zogu convoacă Adunarea Constituantă, care consacr ă într-un nou act constituţional, revenirea la forma de guvernământ a monarhiei parlamentare. Deşi democratic în principii şi reglementări, acest aranjament politic fundamental, permitea regelui să îşi exercite în mod autoritar puterea asupra societăţii albaneze, şi a şi a f ăcut-o, bazându-se pe alianţa cu reprezentanţii elitei tradiţionale, marii proprietari şi comercianţi, precum şi cu şefii tribali4. În fapt, se cuvine să observăm, că întregul sistem politic albanez era şubrezit de persistenţa aranjamentelor  şi ierarhiilor de tip feudal în plan economic şi social. Deşi populaţia beneficiază de drepturile şi libertăţile publice şi civile fundamentale, fiind implicată în dezbaterea chestiunilor politice, opţiunile exprimate nu se manifestau în baza unor principii ideologice sau doctrinare, ci mai degrabă ţinând cont de loialităţile personale, de familie sau clan. Lipsa culturii civice reprezintă constanta derulării procesului politic în Albania. Nu în ultimul rând clivajele religioase, dimensionate geografic şi ocupaţional5, au jucat un rol 2

În principal se stabilea ca puterea să fie exercitată de reprezentanţa naţională, în fapt, Senatul, compus din 37 de membrii, era cel care deţinea principalele pârghii de putere, membrii acestuia numind cei patru membrii ai regen ţei şi pe preşedintele Consiliului de Miniştrii. 3 Vezi constituţiile şi consideraţiile asupra acestora în B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de l’Europe nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930; Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa central ă şi de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, pp. 15-19. 4 Stavro Skendi, The Political Evolution of Albania, 1912-1944 , New York, 1954, pp. 11-14. 5 Albania era unicul stat din Europa care avea o majoritate musulman ă (cca.70%). Ortodocşii (cca.20%) şi catolicii (cca.10%) reprezentau o minoritate. În nord erau situaţi catolicii, în timp ce în sud ortodocşii erau majoritari, ambele zone fiind dominate de musulmani.Vezi Jean-Marie Le Breton, Europa central ă  şi oriental ă  între 1917  şi 1990, Cavallioti, Bucureşti, 1996, pp. 119-123.

17

important în păstrarea unor tradiţii politice conservatoare, puţin deschise spre democraţia modernă6. Ca urmare, în Albania interbelică partidele politice au avut o relevanţă aproape inexistentă, competiţia politică fiind doar mimată, adevărata origine a puterii politice aflându-se în leg ăt  urile şi aranjamentele realizate între diferitele triburi şi clanuri sub atenta, şi de multe ori brutala, supraveghere a regelui Zogu7. Lipsa de reforme în plan economic şi social, perpetuarea unor învechite loialităţi, dar  şi o falimentar ă politică externă – în care Italia şi Iugoslavia şi-au disputat în permanenţă preeminenţa asupra unui stat în care puseurile naţionaliste şi iredentiste erau omniprezente8 - au condus la dezastrul din primăvara anului 1939, atunci când Mussolini a invadat şi cucerit Albania9. În mod paradoxal, ocupaţia fascistă a ţării a condus la agregarea unor  nuclee de opoziţie politică şi militar ă ce au reuşit pe calea unui r ăzboi de guerilă să promoveze proiecte menite nu doar să distrugă ocupantul, ci să şi modernizeze politic economic şi social Albania.

I.

Tradiţii politice şi sisteme electorale în Bulgaria 1878-1944.

Devenită cvasi-independentă la sfâr şitul r ăzboiului ruso-turc din 1877-1878, Bulgaria a primit din partea propriilor politicieni liberali, dar mai ales a consilierilor ru şi, o constituţie care a constituit baza edificării instituţiilor politice moderne. Adoptat la Târnovo, în 1879, actul fundamental al regimului politic bulgar consacra un guvernământ constituţional modern, în care puterea legislativă era exercitată în comun de prinţ şi de o Adunare Naţională constituită din deputaţi aleşi (274), educaţi şi în vârstă de peste 30 de ani10. Aflată încă de la începuturile organizării sale moderne sub influenţa Rusiei şi/sau Imperiului Otoman, Bulgaria a cunoscut 6

Separate de râul Skumbini, cele două grupuri etnice din Albania (ghegi –în nord –  şi toscii - în sud ) erau diferite atât prin aspiraţiile sociale, cât şi prin dispoziţia civilizaţională şi socio-politică. Vezi discuţia la Isa Blumi, „The Politics of Culture and Power: The Roots of Hoxha’s Postwar State”, East European Quarterly, XXXI, no. 3, 1997, pp. 379-382. 7 Efectele limitate ale modernizării - uneori violente - societăţii albaneze în prima jumătate a secolului XX la Bernd J. Fischer, „Albanian Highland Tribal Society...”, pp. 281-287. 8 Vezi opiniile cu privire la persistenţa iredentismului în diferite zone ale Albaniei la Stevan K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor, pp. 221-223. 9 Vezi pe larg cauzele şi contextul politic şi extern al ocupării Albaniei la Bernd Jurgen Fischer, Albania at War. 1939-1945, (Central European Monographs), Purdue University Press, 1999. 10 Vezi bazele constituţionalismului şi evaluări ale sistemului politic bulgar la Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor , vol.I, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. .şi vol II, pp. 42-45; Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946. The Challenge of Choice, East european Monographs, Boulder, Columbia University Press, 1995, pp. 5-21; Stevan K  Pavlovitch, Istoria Balcanilor . 1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 134-140; Nicholas Antonoff, The Constitutional  Evolution of Bulgaria, Washington D.C., 1953, passim.

18

etapele specifice ale dezvoltării instituţiilor  şi practicilor democratice importate în Balcani şi adaptate realităţilor  şi moravurilor politice specifice. Deşi au fost consacrate formal instituţiile, mecanismele şi procedurile politice caracteristice unui sistem electoral modern, balansat şi propor ţional – chiar depăşind spiritul vremii prin acordarea votului universal pentru bărbaţi –  loviturile de stat sau controlarea rezultatului alegerilor prin măsuri administrative au viciat caracterul democratic al acestora11. Un elocvent exemplu este cel al alegerile fraudate în timpul guvernărilor lui Stefan Stambolov (1854-1895), politician liberal care a înţeles să îşi conserve puterea – pentru a moderniza Bulgaria şi a-i extinde teritoriul – prin mijloace care au indus în opinia publică internaţională o imagine negativă asupra funcţionării mecanismelor democratice12. În planul vieţii publice interne introducerea instituţiilor şi procedurilor electorale moderne a avut

şi efecte benefice. Între acestea, apariţia şi dezvoltarea partidelor politice, competiţia bazată pe opţiunile şi structurarea lor ideologică (liberali, conservatori, naţionalişti, democraţi sau agrarieni) a generat nu doar o viaţă politică agitată, ci şi o intensă socializare politică petrecută, aşa cum conchidea R.J Crampton, într-o epocă de peste 40 de ani de stabilitate socială a Bulgariei13. Deşi primele două decenii ale secolului XX au adus Bulgariei înfrângeri militare în conflictele iscate în zona balcanică, sistemul politic a r ămas relativ stabil, constituţia de la Tîrnovo şi dinastia fiind păstrate, chiar dacă ambele au fost primenite. Prima, cu modificări ce urmăreau să adâncească democratizarea statului bulgar, între care consacrarea sistemului de reprezentare propor ţională ocupa un loc primordial14, cea de a doua, prin abdicarea regelui Ferdinand în favoarea fiului său Boris. La fel ca şi în alte state din regiune, vechile loialităţi politice au fost bulversate de „r ănile produse de r ăzboi”, în primul rând de pierderile teritoriale, dar  şi de vinovăţia elitelor pentru situaţia dramatică în care se afla ţara, ceea ce a adus în viaţa politică un suflu nou, radical şi populist. Vechile partide, liberale, naţionaliste şi conservatoare, 11

Precum în alte state din regiune, în Bulgaria balanţa puterilor în stat înclina în favoarea monarhului, acesta având dreptul de a numi şeful guvernului, care mai apoi urma să obţină legitimitate prin intermediul alegerilor. În lipsa unei culturi politice adecvate, în majoritatea acestor state acest principiu consacrat constitu ţional s-a dovedit o pârghie utilă manevrelor politicianiste şi a afectat în mod direct caracterul democratic al scrutinurilor desf ăşurate. 12 Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor ..., pp. 136-138. La fel ca şi în alte state din Balcani, cei mai mul ţi autori consider ă că alegerile reprezentau o cale a legitimării puterii politice numite de monarh prin metode consacrate ca fiind clasice. Nu în ultimul rând, în mediile politice şi diplomatice occidentale, la sfâr şitul celui de al doilea r ăzboi mondial, era prevalentă ideea că date fiind tradiţiile electorale din regiune, mai ales lipsa de pre ţuire a electoratului pentru instituţiile parlamentare alese, era puţin probabil ca alegerile să conducă la o reală opţiune a cetăţenilor. 13 R.J Crampton, Bulgaria 1878-1918: A History, Columbia University Press, New York, 1983, pp. 510-511. 14 . Cf. Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor ..., p. 174.

19

au ieşit din prim planul vieţii politice în primii ani postbelici. Locul lor a fost ocupat de două partide, până atunci relativ marginale în viaţa politică: Uniunea Naţional Agrar ă ( în continuare UNA)15 şi Partidul Social-Democrat, din care în 1918 s-a desprins o facţiune, devenită comunistă din 1919 (în continuare PCB)16. La alegerile desf ăşurate în august 1919 aceste două partide au primit cele mai multe voturi, 31% pentru UNA şi 18% pentru PCB. Deşi apropiate din perspectiva ideologiei, mesajului politic şi doctrinei, cele două grupări nu au reuşit să coopereze, comuniştii urmărind înf ăptuirea revoluţiei, pe care au şi încercat să o producă în decembrie 1919. Agrarienii, conduşi de Stamboliiski au reuşit să oprească valul revoluţionar, preferând să realizeze mutaţii profunde în societatea bulgar ă pe calea constituţională prin organizarea unor noi alegeri parlamentare în martie 1920. La acest nou scrutin ambele partide şi-au mărit influenţa, UNA obţinând 39%, iar PCB 20% (51 locuri), formaţiunile de opoziţie reuşind împreună să realizeze 28% din voturi17. Prin metode tehnice – i.e., invalidarea mandatelor unora dintre cei aleşi pe liste – Stamboliiski a reuşit să obţină o relativă majoritate în Sobranie (Adunarea Naţională), fapt care i-a permis să introducă un ambiţios program de reforme sociale şi politice. Urmărind reconstruirea societăţii bulgare prin reforme derulate mai ales în domeniile agrar  şi educaţional, liderul agrarienilor a promovat şi o restructurare a sistemului electoral. Dacă primul sistem electoral al Bulgariei moderne a fost cel majoritar, ceea ce avantaja partidul care obţinea conducerea guvernului din partea regelui, pe fondul stabilizării vieţii politice şi al multiplicării actorilor din sistemul partidist, în 1910, guvernul condus de liderul Partidului Democratic, Aleksandăr Malinov a introdus principiul reprezentării propor ţionale în Parlament. După ce în martie 1920, pe fondul stării de necesitate a reuşit să câştige alegerile, Stamboliiski a început să schimbe regulile jocului electoral, renunţând la reprezentarea propor ţională şi votul pe liste în favoarea sistemului majoritar  şi a votului uninominal. Mai mult, guvernul agrarian a introdus obligativitatea votului şi a schimbat geografia electorală a distribuirii mandatelor, prin modificarea districtelor (circumscripţiilor) electorale. Aceste măsuri, 15

Înfiinţată în 1899 ca grup de presiune ce milita pentru îmbunătăţirea stării ţăr ănimii, a devenit în 1906 primul partid politic ţăr ănesc, sub numele de Uniunea Naţională Agrar ă Bulgar ă, din această zonă, sub conducerea învăţătorului Aleksandăr Stamboliiski (1879-1923). Pentru evoluţia acestei formaţiuni vezi John D. Bell, Peasants in Power: Alexand ŭr Stamboliski and the Bulgarian Agrarian National Union, 1899-1923 , Princeton, New Jersey, 1977. 16 Vezi condiţiile apariţiei Partidului Comunist la Joseph Rothschild,. The Communist Party of Bulgaria. Origins and Development, 1883-1936 , New York, Columbia University Press, 1959. 17 Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor ..., p.230; R.J Crampton, A Short History of Bulgaria , Cambridge University Press, 1987, p. 79; Jean-Marie Le Breton, Europa central ă  şi oriental ă  între 1917  şi 1990, Cavallioti, Bucureşti, 1996, pp. 131-132.

20

luate în contextul unei agresive campanii împotriva oponenţilor politici, dar şi creşterii valului de nemulţumire faţă de politicile agrariene în rândul, clasei de mijloc, urbane şi educate, a clerului (afectat de reforma agrar ă şi de reducerea învăţământului religios) şi a ofiţerilor din armată (măsurile antimilitariste şi subfinanţarea domeniului au fost cauzele principale), au fost interpretate de aceste din urmă categorii ca anunţând intenţia UNA şi a lui Stamboliiski de a institui un regim personal şi autoritar. Soluţia tactică prin care agrarienii au încercat să îşi consolideze puterea, având o majoritate parlamentar ă confortabilă a dat, pe termen scurt, rezultate bune. Ei au câştigat alegerile organizate în aprilie 1923, obţinând –  şi prin presiuni administrative – 54% din locurile din Parlament. Această victorie şi campania electorală ce a premers-o a generat însă mutaţii radicale pe scena politică bulgar ă. Acestea s-au materializat într-o conspiraţie care a reuşit să reunească reprezentanţi ai partidelor democratice situate în dreapta eşicherului politic – care în campania electorală reuşiser ă să formeze o alianţă electorală, Blocul Constituţional, care a obţinut 18% în alegeri – căruia i s-a alăturat un grup de ofiţeri ai armatei, organizaţi în Liga Militar ă, precum şi membrii Organizaţiei Revoluţionare Macedonene din Interior (ORIM). Conspiratorii au reuşit, în 8 iunie 1923, pe calea unei lovituri de stat să înlăture guvernul agrarian, şi având asentimentul monarhului – f ăr ă a avea însă şi o bază constituţională – să constituie un nou guvern, condus de Alexandăr  Ţankov. Acesta şi-a propus restaurarea păcii sociale şi a guvernământului constituţional, în acest sens decretând şi revenirea la sistemul propor ţional de desemnare a reprezentanţei naţionale. În noiembrie 1923 au fost convocate noi alegeri parlamentare, în care câştig de cauză au obţinut Alianţa Democratică (Armonia Naţională) formată din Partidul Progresist, Partidul Democrat, cel Radical şi social democraţii cu 59% din voturi18. Formaţiunile de stânga au obţinut reprezentare parlamentar ă, chiar dacă numărul voturilor invalidate a atins 8,5% din totalul celor care au votat, agrarienii câştigând doar 12%, iar comuniştii 8 locuri în noul legislativ19. Eşecul proiectelor revoluţionare de stânga a condus la o scădere accentuată a popularităţii partidelor din această zonă politică pe fondul măsurilor represive luate împotriva oricăror încercări revoluţionare. Mai întâi Partidul Comunist a fost scos în afara legii în aprilie

18

Victoria a fost explicată şi de eşecul revoltei comuniste din septembrie 1923, ceea ce a permis guvernului Ţankov să înăsprească legislaţia împotriva terorismului, respectiv să limiteze impactul mesajelor electorale transmise dinspre stânga eşicherului politic. Cf. Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor ..., p.233. 19 Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946 ..., p. 106.

21

1924, pierzându-şi reprezentarea parlamentar ă, iar sindicatele au fost desfiinţate,20. Represaliile din partea guvernului au condus la o radicalizare a soluţiilor politice din partea stângii. La 16 aprilie 1925, cu prilejul funeraliilor unui general la catedrala Sveta Nedelya din Sofia, la care erau prezenţi majoritatea liderilor politici, a fost organizat un atentat cu bombă, care a dus la moartea a peste 120 de persoane. A urmat o violentă campanie de eliminare a tuturor elementelor  ce prezentau periocol pentru stabilitatea sistemului politic bulgar. Au căzut victime acesteia nu doar comuniştii şi agrarienii, ci şi reprezentanţi ai intelectualităţii sau lideri ai ORIM. Deşi păstrase formalismul procedurilor democratice, guvernul bulgar s-a confruntat cu un val de critici din partea puterilor europene, violenţele petrecute nefiind de natur ă să asigure cadrul necesar unei cooper ări internaţionale. Ca urmare, Ţankov a pierdut susţinerea regelui, fiind obligat să demisioneze. Venirea la putere a liderului democrat Andrei Liapcev a inaugurat o epocă de relaxare în viaţa politică bulgar ă. Amnistierea deţinuţilor politici, permisiunea reînfiinţării sindicatelor, eliminarea cenzurii, au fost paşi importanţi în acest sens. Datorită fragmentării politice, 19 partide fiind reprezentate în Parlament în 1926, guvernul de coaliţie condus de Liapcev, a modificat la rândul său procedurile electorale. Precum în România, la mijlocul deceniului al treilea, dar  şi sub influenţa codului electoral elaborat de Musolini, în sistemul electoral din Bulgaria a fost introdus un principiu menit să confere o mai mare stabilitate politică şi guvernamentală, prin introducerea primei majoritare. Sistemul partidist a fost afectat de această măsur ă, reacţia imediată a grupurilor politice fiind aceea de a se coaliza, în vederea obţinerii pluralităţii politice în alegeri, pentru ca astfel să obţină majoritatea necesar ă guvernării. Păstrându-şi identitatea partidele politice s-au văzut obligate să coopereze în vederea exercitării puterii. Această coabitare a indus o mai mare stabilitate politică, chiar dacă pe termen mediu efectele perpetuării fragmentarismului politic, al volatilităţii coaliţiilor politice (realizate exclusiv din interese electorale), au fost negative21. Apariţia grupărilor politice extremiste, implicit a suportului electoral pentru soluţii politice radicale, dar şi erodarea credibilităţii vechilor partide, au creat premise favorabile pentru o nouă revoluţie politică. Petrecută cu acceptul tacit al monarhului, lovitura de stat dată de 20

El a reapărut sub numele de Partidul Muncitoresc Bulgar, în 1926, p ăstrând această denumire şi în primii ani postbelici (până în 1948, când a revenit la denumirea de Partid Comunist). După reformarea sa a reuşit să obţină, la începutul anilor treizeci, rezultate notabile în alegerile parlamentare sau locale (în 1932, spre exemplu, a ob ţinut majoritatea mandatelor în consiliul local din Sofia). 21 În perioada 1927-1934 au funcţionat doar trei guverne, două dintre acestea având mandate complete (cel al Alianţei democratice, condus de Liapcev, 1927-iunie 1931 şi cel al Blocului Popular, condus de Nicola Mu şanov). Vezi dinamica structurilor guvernamentale la R.J. Crampton, A Short History..., passim.

22

militarii reuniţi în Liga Militar ă şi de reprezentanţii grupului Zveno22, la 19 mai 1934, punea capăt regimului politic pluralist şi democratic, prin suspendarea constituţiei din 1879 şi desfiinţarea partidelor politice. Regimul politic bulgar a evoluat dinspre dictatura militar ă spre un regim monarhic autoritar  şi corporatist23. Guvernarea peste partide, non-partizană, eliminarea armatei din viaţa politică, realizate treptat de regele Boris, nu a exclus însă participarea politică a cetăţenilor. Mai mult, deşi fuseser ă desfiinţate formal, partidele politice, prin liderii lor, au continuat să funcţioneze şi cu asentimentul autorităţilor. Trei tendinţe politice au competiţionat în sistemul politic bulgar în anii premergători celui de al doilea r ăzboi mondial. Prima, cea susţinută de monarh şi camarila sa, de militari, şi partidele de extremă dreapta, naţionaliste, inspirate din fascismul italian, era orientată spre valori politice corporatiste. Beneficiind de avantajele guvernării autoritare, această tendinţă a devenit prevalentă în viaţa politică bulgar ă până la încheierea r ăzboiului. Cea de a doua era cea susţinută de reprezentanţii partidelor democratice şi liberale desfiinţate (Democrat, Liberal, Social Democrat - condus de Kristu Pastuhov, Radical şi centriştii din UNA - grupul Vrabtca condus Ivan Bagrainov şi Konstantin Muraviev). Aceştia au încercat pe de o parte să militeze pentru refacerea instituţiilor  şi procedurilor sistemului democratic, a drepturilor civile şi a mecanismelor electorale democratice şi, pe de alta, au încercat să găsească o platformă politică la care să adere toate grupărilor nefasciste24. Cel de al treilea grup politic relevant exprima valorile ideologiei comuniste, a unui front popular  revoluţionar, format din reprezentanţi ai PCB, Partidului Social Democrat şi a curentului stângist din UNA. Deşi măsurile luate pe parcursul anilor 1934-1936 au afectat guvernământul constituţional şi structurile democratice, obişnuinţele politice dobândite pe parcursul a peste 50 de ani de selectare a reprezentanţei naţionale nu au dispărut peste noapte. O anchetă realizată de Ministerul de Interne, în vara anului 1936, demonstra faptul că atât din perspectivă 22

Club politic fondat în 1927 de colonelul în rezervă Kimon Georgiev în jurul ziarului cu acelaşi nume (în traducere, “Veriga”). El a reuşit să atragă membri ai intelectualităţii şi armatei propunând guvernarea peste partide şi renaşterea naţională pe baze corporatiste. Vezi Stevan K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor…, pp. 267-268. 23 Regele Boris a caracterizat regimul politic instaurat în Bulgaria la mijlocul anilor treizeci prin sintagma de „democraţie controlată, organizată şi disciplinată”. 24 Eforturile f ăcute în această direcţie au dat roade: mai întâi, în mai 1936, s-a constituit Grupul celor Cinci, în care intrau partidele tradiţionale cu excepţia Partidului Democrat, care avea în continuare diferende serioase cu UNA. De abia în ianuarie 1937, în preajma alegerilor pentru consiliile municipale s-a reuşit o coordonare generală a partidelor  democratice, care au şi reuşit să-şi impună candidaţii în mediul urban. Vezi discuţia la Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946..., p.71.

23

organizatorică, cât şi din cea a preferinţelor electorale ale maselor, vechile partide politice se bucurau de simpatie. Alegerile municipale din octombrie 1937 au confirmat această tendinţă, reprezentanţii acestor grupări sau politicienii mai vechi, înrolaţ i în structurile puterii, fiind situaţi în prim-planul preferinţelor electoratului25. Conştient de necesitatea legitimării puterii sale pe calea alegerilor parlamentare, al doilea guvern condus de Kioseivanov a decretat o modificare a legii electorale, la doar câteva zile de la încheierea scrutinului pentru aleşii locali26. În conformitate cu acest act se revenea la sistemul majoritar, geografia electorală era redimensionată, colegiile electorale urmând să aibă între 20 şi 40 000 de votanţi pentru un deputat. Numărul aleşilor se reducea de la 274 la 160. În acord cu principiile guvernării peste partide, reprezentanţa naţională urma să fie constituită din candidaţi f ăr ă afiliere politică, care urmau să fie pentru întâia dată aleşi şi de către femei (căsătorite, divor ţate sau văduve) şi nu doar  de bărbaţi. Votul nu mai era obligatoriu, iar militarii, ofi ţerii armatei, poliţiei şi cei de frontier ă erau lipsiţi de dreptul de a-şi exprima opţiunile. În mod firesc principiile şi conţinutul noului act electoral au fost criticate de reprezentanţii partidelor politice tradiţionale27. Cu toate acestea, ei au decis să-şi prezinte candidaturile individual, acestea fiind susţinute de sloganuri specifice perioadelor anterioare. Votul pe bază de sloganuri mai fusese experimentat în sistemul politic bulgar în perioadele de funcţionare ale votului uninominal, având menirea de a-i ajuta pe alegători să identifice partidul şi astfel să poată fi realizată o majoritate parlamentar ă. Cum autorităţile au interzis şi anunţat aspre măsuri punitive împotriva candidaţilor ce foloseau asemenea sloganuri, „opoziţia” a decis boicotarea alegerilor. Anunţul autorităţilor cu privire la desf ăşurarea acestora în primăvara anului 1938, dar şi importul ideii de front popular 28 a dus la o re-evaluare a tacticii partidelor „ce apărau democraţia”. Ele au reuşit să se unească într-un astfel de front, numit Uniunea Democratic ă  a Blocului Constitu ţ ional, şi să participe la alegerile din

25

Candidaţii guvernamentali au fost special aleşi din rândul politicienilor care „dezertaser ă” din vechile partide. Fiind cunoscuţi electoratului, aceştia puteau influenţa rezultatul votului tocmai prin confundarea actualei lor pozi ţii cu cea anterioar ă.Vezi evaluarea şi rezultatele alegerilor locale la Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946..., p.7273. 26 Adunarea Naţională devenea, în fapt, o anexă a puterii executive. Legislativul urmând, în acord cu legea, s ă certifice măsurile legislative adoptate de guvern şi rege. 27 Restricţiile impuse prin noua lege au fost considerate ca exprimând „reac ţionarism şi practici medievale”. Cf. T. Kostadinova, Bulgaria..., p. 74, n. 4. 28 Francezul Poisson, un exponent al mişcării cooperatiste, a fost cel care a sugerat unificarea tuturor partidelor antifasciste cu prilejul unei vizite la Ruse în toamna anului 1937.

24

martie 193829. Prin măsuri administrative care au împiedicat desf ăşurarea campaniei electorale de către opoziţie, arestări sau contestări ale candidaţilor acesteia, guvernul a reuşit să obţină majoritatea parlamentar ă (94 locuri). Opoziţia a câştigat 64 de locuri, majoritatea în marile oraşe30. De remarcat este faptul că electoratul a ales în majoritate candidaţi care anterior f ăcuser ă parte din partidele politice acum desfiinţate (doar 10 dintre membrii Parlamentului nu f ăcuser ă anterior politică). Majoritatea parlamentar ă a „celor afiliaţi guvernului” era relativă, conferind legitimitate executivului, f ăr ă însă să-i poată asigura susţinerea necondiţionată a acţiunilor sale. Cum situaţia internaţională devenea tot mai tensionată, în toamna anului 1939 guvernul a dizolvat Adunarea, convocând noi alegeri în pentru lunile decembrie-ianuarie. Opoziţia a fost nepregătită şi debusolată de evoluţia evenimentelor internaţionale. Formaţiunile politice democrate şi liberale, având simpatii faţă de democraţiile vestice, au condamnat pactul dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, implicit agresiunea împotriva Poloniei, în timp ce formaţiunile de stânga, la indicaţia Moscovei, au început discuţiile pentru restructurarea Uniunii Democratice, pronunţându-se pentru continuarea unei atitudini prietenoase faţă de Uniunea Sovietică31. Ca urmare, partidele de stânga, Muncitoresc, Social-Democrat, şi două dintre facţiunile Uniunii Populare Agrare (Pladne şi Vrabtca)32, împreună cu grupul Zveno au realizat un cartel electoral (Frontul Unit), care a reuşit să propună cei mai mulţi candidaţi din partea opoziţiei. Guvernul şi-a luat măsuri pentru a-şi asigura de această dată o majoritate confortabilă, modificând prevederile electorale. A fost impusă nominalizarea unui singur candidat pentru fiecare circumscripţie electorală, s-a interzis participarea celor care se declarau membrii ai unui partid politic sau a celor ce sprijineau idei comuniste sau anarhiste, şi au fost intensificate măsurile de retorsiune împotriva candidaţilor nedoriţi. Rezultatele scrutinului au adus o majoritate covâr şitoare a candidaţilor guvernamentali, care deşi au obţinut la nivelul ţării un 29

Folosim întreaga lună martie pentru a preciza „data” alegerilor deoarece, în conformitate cu legea electoral ă, acestea s-au desf ăşurat în zile diferite, pe parcursul a patru săptămâni. Vezi calendarul şi evaluarea rezultatelor la T. Kostadinova, Bulgaria..., p. 75-76. 30 La Sofia, spre exemplu, a obţinut toate cele 9 locuri. De asemenea, a mai obţinut o majoritate relativă în districtul electoral Stara Zagora cu 11 mandate din totalul de 21. 31 După semnarea pactului de neagresiune între Germania şi U.R.S.S., în cercurile guvernamentale au început s ă se manifeste atitudini pro-ruseşti, constatabile şi în atitudinea mai „blândă” a autorităţilor în campania electorală faţă de acţinile iniţiate de către comunişti. 32 Mişcarea agrariană s-a scindat în a doua parte a deceniului al treilea. Două dintre facţiunile create au jucat un rol mai important în viaţa politică bulgar ă de până după r ăzboi. Prima, Pladne, era stângistă şi îşi luase numele de la ziarul care îi reprezenta interesele. A doua, centrist ă, „Vrabtca-1” îşi luase denimirea de la adresa pe care o avea în Sofia.

25

procent de doar 57,75% din voturi, în legislativ au ocupat 140 de locuri. Restul au fost împăr ţite între Frontul Unit (comuniştii 10; UNA-Pladne, 5 şi Zveno, 1) şi Mişcarea Naţional Socialistă condusă de Ţankov (2), Partidul Democrat şi Agrarieni din facţiunea Vrabtcha, câte 1 loc. Cu această componenţă a funcţionat, de-a lungul r ăzboiului, cea de a XXV-a Adunare Naţională, până în septembrie 1944, când regimul politic a fost schimbat. Aşa cum lesne se poate observa, în Bulgaria dinamica electorală a fost condiţionată de etapele modernizării sistemului politic33. Multiplicarea partidelor pe scena politică bulgar ă a generat în permanenţă schimbări în sistemul electoral, cel mai adesea fiind modificate regulile de selectare a reprezentanţilor din instituţia legislativă. Până în anul 1937, numărul mandatelor a r ămas constant, 274 parlamentari fiind aleşi în primele 23 de legislaturi. În ultimele dou ă legislaturi, 1937-1939 şi 1940-1944, numărul mandatelor a fost redus la 160. Deputaţii au fost aleşi pe baza sistemului majoritar până la sfîr şitul primului deceniu al secolului XX, atunci când datorită creşterii numărului de competitori politici s-a decis trecerea la reprezentarea propor ţională. Această formulă de selectare a reprezentanţilor în Adunarea Naţională a rezistat doar până la începutul următoarei decade, atunci când agrarienii au reintrodus sistemul majoritar  din dorinţa de a obţine necesarul suport al majorităţii parlamentare pentru ambiţiosul şi radicalul program de reforme iniţiat în economia şi societatea bulgar ă. Eliminarea agrarienilor, în 1923, a reprezentat şi revenirea la sistemul majoritar, cel care a generat o relativă stabilitate politică realizată prin susţinerea parlamentar ă a unor largi coaliţii. Noua lovitur ă de stat din 1934 a reprezentat şi o întrerupere a vieţii parlamentare, guvernarea realizându-se prin decrete-legi. Noua lege electorală adoptată în 1937 a marcat revenirea, în condiţiile unui regim politic autoritar în care competiţia politică instituţionalizată era interzisă, la sistemul majoritar şi la votul uninominal, cel care avantaja guvernul, care astfel putea să-şi legitimeze puterea prin intermediul electoratului. Dansul sistemelor electorale în Bulgaria în perioada 1879-1944 poate indica, pe de o parte, continua perfecţionare a mecanismelor de selectare a reprezentanţei naţionale şi, pe de alta, - aşa cum a şi fost de fapt – fragilitatea suportului politic şi folosirea acestora pentru legitimarea unui singur curent politic. Restrângerea treptată a libertăţilor publice şi reformele 33

Gradul de modernizare al unei societăţi poate să fie evaluat şi dacă se ţine seama de evoluţia indicelui de participare a electoratului în alegeri. Dacă ţinem seama de acest indicator, atunci vom observa că din 1908, când dintr-o populaţie de circa 4 200 000 au votat doar ceva mai mult de 460 000 de cet ăţeni (11 % din populaţie), şi până la începutul deceniului patru, atunci când dintr-un total de 5 808 000 de locuitori s-au prezentat la urne 1 315 107 –  adică 22,6% -, s-a produs o treptată socializare şi implicare a cetăţenilor bulgari în politică. Pentru evoluţia participării, respectiv pentru procentele obţinute de diferitele partide în alegeri vezi w.w.w. data.com.

26

instituţionale desf ăşurate în Bulgaria interbelică au afectat şi calitatea procesului electoral. Cu excepţia perioadei 1934-1937, guvernele s-au constituit doar în baza rezultatelor obţinute în alegeri, în căutarea obţinerii legitimităţii parlamentare. Chiar dacă pentru câştigarea lor, partidele politice au folosit măsuri coercitive sau administrative, repetarea exerciţiului electoral a asigurat formalismul constituţionalismului bulgar, precum şi posibilitatea schimbării garniturilor  guvernamentale. Democraţia mimată este o sintagmă adecvată pentru a explica felul în care legile şi mecanismele electorale au fost folosite în statele din sud-estul Europei pentru legitimarea puterii politice. Cum nici Bulgaria, aşa cum am văzut, nu a f ăcut excepţie, de la această regulă de aplicare inovatoare a reglementărilor, procedurilor  şi practicii electorale, o analiză asupra celor trei scrutinuri organizate –  şi două realmente desf ăşurate – în această ţar ă la sfâr şitul celui de al doilea r ăzboi mondial, trebuie să ţină seama de tradiţiile politice şi de principalii actori implicaţi în desf ăşurarea acestora. De asemenea, un factor decisiv în analiza procesuală a alegerilor  organizate în vara şi toamna anului 1945, respectiv în toamna anului 1946, în Bulgaria este cel al raporturilor dintre Marile Puteri. Repetarea operaţiunilor elective menite să desemneze o putere politică în acord cu voinţa populaţiei a fost decisă de implicarea directă a Statelor Unite şi a Marii Britanii în desf ăşurarea acestora. Datorită „bătăliei” diplomatice purtate de către emisarii politici ai Marii Britanii şi Statelor Unite în jurul alegerilor, Bulgaria a devenit un caz test pentru politica sovietică în regiune.

O democraţie central-europeană între formă şi substanţă. Sistemul politic şi electoral din Cehoslovacia în anii 1918-1944. Născută la sfâr şitul Primului R ăzboi Mondial, Cehoslovacia şi elitele sale politice aveau o misiune grea, aceea de a acomoda în cadrul aceluiaşi sistem politic democratic patru componente geografice, etnice şi culturale diferite: Moravia şi Boemia, cu păr ţi din Silezia sudică, în partea sa vestică şi Slovacia şi Rutenia în cea estică. Bazele acestuia au fost puse încă din timpul procesului de unificare, dar au fost consacrate definitiv prin Constituţia adoptată la 29 februarie 192034.

34

B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de l’Europe nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930; Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa central ă  şi de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.

27

Forma republicană de guvernământ (preşedintele fiind ales pe 7 ani de un vot calificat al Adunării Naţionale), separarea puterilor în stat, acordarea dreptului de vot universal, secret şi direct, pentru ambele sexe, drepturile şi libertăţile publice consacrate, egalitatea între diferitele etnii, au configurat par ţial democraţia politică cehoslovacă. Elemente moştenite din vechile sisteme politice, dar  şi necesităţile adecvării la noua realitate a vieţii politice, au dus la o structurare a procesului politic cu instituţii ale căror puteri nu erau consacrate constituţional: Hrad-ul şi Petka. Adoptarea unui sistem electoral de reprezentare propor ţională pentru cele două camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor, având 300 de membri, Senatul, doar jumătate) a f ăcut necesar ă nu doar protejarea minorităţilor etnice, ci şi dezvoltarea unui sistem guvernamental bazat pe alianţe largi. Explozia de partide etnice, dar şi unificarea pe aliniamente doctrinare a principalelor partide din Slovacia şi Cehia, a condus la apariţia unui sistem partidist dispropor ţionat, în care puterea de facto, rezultată dintr-un proces electoral democratic, apar ţinea celor cinci mari partide politice vechi: Social-Democrat, Agrarian, Naţional Socialist, NaţionalDemocrat şi Partidul Popular (PPC), care avea două aripi etnice, cehă, condusă de Jan Šrámec, şi slovacă al cărei lider era Josef Hlinka35. Stabilitatea guvernamentală era rezultatul unei politici de coaliţie angajate de aceste grupări politice, care deşi diferite doctrinar au cooperat pe aliniamente pragmatice, urmărind să asigure o continuitate a reprezentării partidelor lor în diferitele branşe ale executivului. Astfel, externele reveneau mereu naţional-socialiştilor, agricultura, agrarienilor, iar transporturile, socialiştilor, ceea ce ducea la o specializare a structurilor de partid. Coabitarea guvernamentală a diferitelor partide politice, nu a însemnat şi o reală combinare a electoratului pe aliniamente politice, care şi-a păstrat în linii mari un comportament determinat de etnicitate şi de vechile loialităţi politice36. La fel ca şi în alte state central-est europene, pe parcursul perioadei interbelice – cu precădere din anii ’30 –înregistr ăm o scădere relativă a participării electorale în Cehoslovacia şi chiar o scădere a suportului pentru grupările din petka şi o creştere a votului

35

Vezi o evaluare a evoluţiei vieţii politice în perioada interbelică în R.J. Crampton, Europa Ră să riteană  în secolul  al XX-lea, p. 80-88. 36 O evaluare tradiţională, pozitivă, a sistemului politic interbelic la Victor S. Mamatey, „The Development of  Czechoslovak Democracy, 1918-1938”, in Victor S. Mamatey and Radomir Luža, eds., A History of Czechoslovak  Republic, Princeton, 1973, pp. 99-166.

28

pentru partidele etnice, fenomen care a afectat politica de coabitare, în sensul creşterii numărului de partide care susţineau diferitele cabinete37. Propor ţionalitatea sistemului electoral a contribuit şi ea, pe de altă parte, la o scădere a interesului public faţă de partidele competitoare în alegeri, asta pentru că votul pe liste nu conferea posibilitatea înnoirii clasei politice, legătura dintre votant şi reprezentantul său fiind filtrată de partid. Aşa cum pe bună dreptate observa Jindrich Pecka, fetişismul partidist de care a dat dovadă elita politică din Cehoslovacia în anii ’30, a condus la transformarea Adunării Naţionale dintr-un corp format din individualităţi reprezentativ alese, într-o colecţie de partide politice care luptau pentru obţinerea sau menţinerea puterii38. Această particularitate şi ansamblul de valori politice promovate în spaţiul public din Cehoslovacia l-au îndreptăţit pe Jacques Rupnik să constate că fundamentul regimului politic cehoslovac interbelic a fost democra ţ ia egalitar ă  şi nu cea liberal ă39  

Cu toate acestea, aşa cum au semnalat majoritatea istoricilor din acest spaţiu sau din occident, comparată cu standardele şi formalismul existent în celelalte state din regiune, democraţia din Cehoslovacia s-a dovedit a fi una funcţională, atâta vreme cât realităţile internaţionale nu s-au deteriorat. Atunci însă, când a fost lipsită de suportul extern adecvat, Cehoslovacia a renunţat la organizarea sa democratică. Făr ă a ne alătura opiniei exprimate de Joseph Rothschild, care consider ă aproape un act de laşitate felul în care Edvard Beneš a acceptat să renunţe la apărarea valorilor politice şi a graniţelor statului cehoslovac, nu putem să nu acceptăm observaţia sa referitoare la fragilitatea construcţiei politice, care s-a destructurat la câteva zile după plecarea acestuia din fruntea statului40. De altfel, aşa cum nuanţat a demonstrat Jindrich Pecka, tendinţa de oligarhizare a partidelor politice în numele unor interese superioare, de apărare a integrităţii statului, a sfâr şit nu doar prin dispariţia democraţiei, ci şi prin cea a statului41. 37

În anii ’90 ai ultimului secol au început să apar ă şi evaluări mai nuanţate, care arată disfuncţionalităţile existente în acest sistem politic, numărul limitat de politicieni angrenaţi în activitatea publică, centralismul şi neglijarea reformării sistemului electoral. O evaluare par ţială a acestei istoriografii la T. Mills Kelly, „A Reputation Tarnished: New Perspectives on Interwar Czechoslovakia”, East European Studies (EES) News , november-december 2003, pp. 9-11. 38 Jindř ich Pecka, “The Czech Resistance, the Party System, and Party Allegiance during World War II”, The Prague Yearbook of Contemporary History, Prague, 1999, p. 65. 39 Jacques Rupnik, „The Politics of Coming to Terms with the Communist Past. The Czech Case in Central European Perspective”, Transit , nr.1, 2002. 40 Aut.cit., Istoria politică  a Europei Centrale şi de Est după  Al Doilea Ră zboi Mondial , Oradea, 1997, p.55. 41 Jindř ich Pecka, “The Czech Resistance…”, pp.67-68.

29

Deşi desfiinţate formal, prin suspendarea drepturilor  şi libertăţilor publice, în toamna anului 1938, odată cu renunţarea la ordinea constituţională democratică, partidele politice au încercat să supravieţuiască în forme diferite. Iniţial, cum Parlamentul continua să funcţioneze, partidele mari au propus şi analizat posibilitatea reformării sistemului de partide, în sensul simplificării sale. În decembrie 1938, a fost avansată reorganizarea sistemului de partide într-o contrucţie bipolar ă, stânga-dreapta, cu Partidul Unităţii Naţionale şi Partidul Naţional al Muncii, soluţie care nu a apucat să fie tradusă în practică datorită ocupării militare a Boemiei şi Moraviei în martie 1939. Distrugerea Cehoslovaciei, separarea teritoriilor sale, protectoratul german asupra celor  două unităţi politice, Boemia şi Moravia, pe de o parte, şi Slovacia, pe de alta, a reprezentat şi finalul sistemului politic partidist rodat în cei douăzeci de ani interbelici42. De acum viaţa politică a elitelor cehe, şi mai puţin a celor slovace, s-a dezvoltat pe trei direcţii: rezistenţa internă, exilul de la Londra şi cel de la Moscova. Ceea ce a adus însă r ăzboiul în activitatea tuturor acestor grupări a fost ideea necesităţii reformării radicale a sistemului politic, şi în special al rolului pe care partidele politice urmau să îl joace în noul stat. Dezvoltată într-o paradigmă culturalistă, analiza lui David Paul, a semnalat faptul că r ăzboiul şi efectele sale au fost diferit resimţite de cehi şi slovaci. Dacă primii au perceput r ăzboiul ca pe o maximă umilinţă, rezultat al tr ădării occidentului, ce a afectat valorile politice specifice şi coeziunea naţională, slovacii au considerat iniţial că schimbările vor constitui un avantaj în sensul dezvoltării propriilor instituţii politice, sfâr şind prin a fi divizaţi între susţinerea proiectelor naţionalist-catolice şi cea de rezistenţă împotriva protectorilor germani43. Obligaţi să intre în activitatea de ilegalitate, hăituiţi de germani, o mare parte arestaţi şi internaţi în lagăre de concentrare, liderii politici din fosta Cehoslovacie nu au găsit soluţii pentru reluarea activităţii decât în vara anului 1939, când în continuitatea vechilor obişnuinţe o parte dintre politicienii asociaţi grupării din Hrad şi ai Partidului Agrarian au fondat aşa numitele „Centre Politice” la care au aderat şi alţi membri ai petka-ei 44. Afectate de valul de represiuni 42

Vezi consistenta analiză f ăcută de Vojtech Mastny ( The Czechs under Nazy Rule: The Failure of National  Resistance, 1939-1942, New York, 1971) evoluţiilor din primii ani ai r ăzboiului şi a efectelor acestora în plan politic. 43 David W. Paul, The Cultural Limits of Revolutionary Politics. Change and Continuity in Communist  Czechoslovakia, New York, 1979, pp. 56-57. 44 Liderii Petka din Centrul Politic erau J. Ne čas (social-democrat), F. Richter (naţional-socialist), L. Feierbend (agrarian), L. Rašin (naţional-democrat) şi din partea Partidului Popular, monseniorul F. Hála, iar dup ă emigrarea acestuia, A. Procháska. Cf. Jindř ich Pecka, “The Czech Resistance…”, p. 69, n.24.

30

comandat de germani, căruia i-au căzut victimă o mare parte dintre activiştii săi, o altă parte fiind nevoiţi să se exileze, Centrele Politice au fost reorganizate în primăvara anului 1940, formând un firav grup de conducere al Rezistenţei Interne. În toamna anului 1940, un grup de intelectuali de stânga au lansat manifestul „Pentru Liberate. Pentru o Nou ă  Cehoslovacie ”, în care se pronunţau pentru un nou sistem politic, care să depăşească organizarea acestuia pe baza coaliţiilor de partid,

şi să deschidă por ţile pentru intrarea în viaţa politică a noi grupuri, care să activeze în rezistenţă. Acest document, adoptat de Centrele Politice şi de alte grupări din rezistenţă, în 1941, a stat la baza dezvoltării, cel puţin în Boemia şi Moravia, a unui curent de opinie anti-partidist menit să schimbe configuraţia politicii postbelice în întreaga Cehoslovacie. Ideea de rezistenţă într-un front comun a luat locul formulelor avansate de partidele politice. Exilul cehoslovac, reorganizat în Marea Britanie în jurul lui Edvard Beneš, a renunţat la o organizare pe linii partinice în primii ani de r ăzboi. Guvernul şi Consiliul de Stat, organizate la Londra ca instituţii politice legitime ale Cehoslovaciei, erau în opinia lui Beneš organisme compuse din indivizi şi nu din reprezentanţi ai unor partide. De abia în vara anului 1943, conform celor relatate de Ladislav Feierbend, preşedintele din exil a considerat că venise momentul ca membri Consiliului de Stat să înceapă să revitalizeze partidele politice, f ăr ă însă ca sistemul partidist să depăşească două sau trei componente45. Comprimarea sistemului de partide urma să fie în concepţia lui Beneš coroborată cu un set de reforme în plan social şi economic care să asigure bazele politice ale noii republici cehoslovace. În orice caz, fuziunile dintre diferitele partide pe etaje ale spectrului politic (stânga, centru, dreapta), aşa cum dorea liderul exilului, urmau să conducă la o balansare a acestuia înspre formaţiunile de orientare socialistă, chiar dacă la acea dată comuniştii încă nu se ar ătau dispuşi la o astfel de colaborare. La Moscova, pe de altă parte, se configura un alt sistem politic pentru Cehoslovacia postbelică, în care locul central urma să fie luat de Partidul Comunist Cehoslovac (PCC). Era vorba de un sistem în care, fructificând preeminenţa stângii politice din exil şi limitând exprimarea celorlalte curente politice, urma a fi instaurată hegemonia PCC în viaţa publică. Înfiinţat în 1921, după o încercare eşuată de revoluţionare a Cehoslovaciei, în decembrie 1920, Partidul Comunist din Cehoslovacia a reprezentat excepţia de la regula ilegalizării politice din statele din centrul şi estul Europei în perioada interbelică. Reunind nu doar facţiunea stângistă din Partidul Social-Democrat, ci şi minorităţile nemulţumite, germană, maghiar ă şi 45

Ibidem, p. 70.

31

ruteană, PCC a reuşit pe parcursul perioadei interbelice să navigheze ideologic şi politic în tolerantul spaţiu public din Cehoslovacia. Explicaţiile supravieţuirii sale legale în perioada interbelică nu sunt legate doar de reala democraţie ce funcţiona în privinţa dreptului de asociere

şi exprimare a opiniilor politice, cât mai ales de adaptarea politicilor sale la moderaţia ce a caracterizat transformările economice şi sociale din Cehoslovacia. Apoi, cum nu era singurul partid care vorbea de o construcţie centralistă şi artificială a statului cehilor şi slovacilor – sudeţii germani şi popularii conduşi de Hlinka în Slovacia devenind adevăraţi campioni în acest sens din anii ’30 – PCC a reuşit să r ămână nu doar legal, ci să şi obţină procente semnificative în alegerile parlamentare: în 1925 a reuşit să devină al doilea partid ca număr de locuri în Parlament (41), fiind votat de aproape un milion de persoane46. La sfâr şitul anilor ’20, pe fondul desf ăşur ării unor acţiuni subversive, comuniştii şi-au pierdut din suportul electoral. Revitalizarea partidului s-a produs odată cu venirea în fruntea sa a lui Klement Gottwald, cel care şi-a propus nu doar să bolşevizeze partidul, ci să îl şi stalinizeze, lucru pe care l-a reuşit la sfâr şitul decadei. Principalul adversar politic al comuniştilor, în toată perioada interbelică, a fost Partidul Social-Democrat, deşi în mai multe rânduri aceştia au propus, în pofida violentei şi abjectei campanii lansate de comunişti împotriva lor, o unificare a celor două for ţe de stînga. Cu excepţia scurtei perioade de la mijlocul deceniului patru, când politica de front popular  a adus o stare de acalmie în relaţiile PSD-PCC, raporturile dintre cele dou ă partide au fost cu precădere antagonice. În 1939, după ce Cominternul a revenit la sloganul „socialismului fascist”, Klement Gotwald, unul dintre liderii PCC, a declarat că misiunea partidului său era aceea de a „lupta împotriva partidelor social-democrate”47 şi, r ămânând pe criteriile stricte ale luptei de clasă, de a organiza acţiuni greviste, şi nu de a activa împotriva naziştilor şi a participa la lupta de eliberare naţională.

46

Cea mai consistentă reconstituire a organizării şi activităţii PCC în perioada interbelică r ămâne lucrarea lui Jacques Rupnik, Histoire du Parti Communiste Tchécoslovaque, Paris, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1981. 47 Jindř ich Pecka, “The Czech Resistance…”, p.75.

32

Iugoslavia interbelică. Specificităţile procesului politic între democra ţie şi autoritarism, 1919-1941. Făr ă a ne propune o trecere în revistă a tuturor aspectelor vieţii politice din Iugoslavia, în această perioadă, studiate şi analizate suficient şi nuanţat48, pe parcursul acestui capitol ne vom opri asupra unor fenomene semnificative ale procesului politic din perspectiva dinamicii procesualităţii electorale. Dincolo de unele interpretări revizioniste, procesul de unificare a teritoriilor dominate de slavii sudici a fost determinat de dorinţa principalelor popoare din regiune de a tr ăi în interiorul unui singur stat, o monarhie constituţională, sub dinastia Kargeorgevici, exprimată ca atare, în declaraţia comună a guvernulul sârb şi a Comitetului Iugoslav adoptată în insula Corfu, în iulie 1917. Până la încheierea armistiţiului de la Padova, între Austria şi puterile Antantei, pe teritoriile locuite de slavii din fosta dublă monarhie, fuseser ă structurate instituţii specifice care să reprezinte interesele acestora şi care controlau politic aceste teritorii. Consiliul na ţional al sârbilor, croaţilor  şi slovenilor a instituit la 29 octombrie un guvern, la Zagreb, care a proclamat unirea teritoriilor locuite de aceste naţionalităţi pe cuprinsul imperiului şi a chemat la unirea cu Serbia şi Muntenegru. La Belgrad, la 1 decembrie 1918, în urma acceptării de către prinţul regent Alexandru a declaraţiei Consiliului Naţional de la Zagreb, a fost semnat actul de naştere al Regatului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, denumire ce a r ămas în vigoare până în 1929, când în urma loviturii de stat regale, statul a luat denumirea de Iugoslavia49. Trimiterea la procesul de unificare are o mare relevanţă pentru felul în care a fost dimensionat sistemul politic din statul iugoslav în perioada postbelică. Uniunea benevolă a ridicat probleme majore, deoarece fiecare dintre principalele naţiuni constitutive îşi imagina viitorul stat ca având o structur ă politică internă diferită. Moştenirile culturale şi politice istorice, diferenţele etnice şi economice, au condus la o abordare diferită din perspectiva elitelor politice a procesului de unificare administrativă, juridică şi legislativă. Dacă sârbii au fost partizanii unei 48

Din lunga listă a scrierilor dedicate perioadei vom nota excelentele studii monografice ale lui Stevan Pavlowitch, Yugoslavia, London, 1971 şi The Improbable Survivor – Yugoslavia and Its Problems, 1918-1988, Columbus, 1988. 49 Consistente reconstituiri ale evenimentelor  şi proceselor unificării la: Ivo J. Lederer, „Nationalism and Yugoslavs” in Peter F. Sugar, Ivo. J. Lederer, Nationalism in Eastern Europe, Seattle, 1969, pp.403-436; idem, Yugoslavia at the Paris Peace Conference , New Haven, 1963; Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XXlea, vol. II, Iaşi, 2000, pp.135-141; John R. Lampe, Yugoslavia as History. Twice there was a country , Cambridge University Press, 1996, pp. 99-111; Joseph Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars , vol. IX în seria A History of East Central Europe, Peter şi Donald W. Treagold, eds., University of Washington Press, Seattle, 1974; Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor . 1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002.

33

Iugoslavii unitariste, croaţii şi slovenii s-au pronunţat pentru o structurare federalistă a noului stat. Dincolo de victoria sârbilor, care au extins propriul sistem adminsitrativ asupra întregului teritoriu, exercitând un control prin intermediul guvernului asupra armatei, poliţiei şi finanţelor, se cuvine să remarcăm c ă cei doi ani ce au urmat declaraţiei de unire au fost marcaţi de dispute cu privire la viitoarea constituţie a statului Iugoslav. Misiunea de a pregăti adoptarea constituţiei a revenit Parlamentului Naţional Provizoriu constituit la 10 decembrie 1918, prin numirea, în acord cu propor ţiile deţinute în adunările de dinaintea r ăzboiului, de către partidele politice din diferitele provincii a 296 de reprezentanţi50. Făr ă a putea înregistra reuşite în activitatea legislativă, cu excepţia unei uniuni vamale, adunarea parlamentar ă a reuşit să adopte legea electorală – în septembrie 1920 - pe baza căreia au fost organizate, în noiembrie 1920, alegerile pentru Adunarea Constituantă. Modernă în concepţie şi în acord cu aranjamentele electorale ale vremii, legea electorală instituia sistemul de reprezentare propor ţional pe baza votului universal, secret şi direct, exprimat de populaţia masculină de peste 21 de ani51. Erau exceptaţi de la dreptul de vot universal cei care aveau dublă cetăţenie (cca. 1 milion de germani şi maghiari rezidenţi în Voivodina) şi femeile. Un atare sistem electoral favoriza continuitatea structurilor politice antebelice, în acord cu reprezentarea geografică şi cu loialităţile etnice şi religioase. Ca urmare, reprezentarea în Adunarea Constituantă, stabilită în urma prezenţei la vot a peste 65% din populaţia având acest drept, la 28 noiembrie 1920, a consacrat o dominaţie a partidelor tradiţionale din Serbia, Partidul Radical (în continuare PRS) condus de Nicola Pašić (91 de reprezentanţi) şi Partidul Democrat (PD), format în urma contopirii Partidului Radical Independent din Serbia, având ca lider pe Ljuba Davidović, şi Partidului Independent Sârb din Croaţia, condus de Svetozar Pribićević (92 reprezentanţi). Pe locul al treilea s-a situat surprinzător nou înfiinţatul Partid Comunist (PCI), care a reuşit să obţină 58 de locuri în adunare, din mai multe provincii52, urmat de Partidul Republican Ţăr ănesc din 50

Serbia, Macedonia şi Kosovo aveau 84 reprezentanţi, Croaţia 62, Bosnia-Her ţegovina 42, Slovenia 32, Voivodina 24, Dalmaţia şi Muntenegru câte 12, Istria 4. Singurii reprezentanţi aleşi proveneau din Kosovo şi Macedonia, restul fiind numiţi de către partidele politice. În dezavantaj s-au aflat Partidul Ţăr ănesc Croat – căruia i-au fost oferite 2 locuri şi au fost refuzate – şi Partidul Comunist. Cf. John R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 119. 51 Una dintre criticile cele mai vehemente f ăcute acestei legi era aceea că prevedea alegerea reprezentanţilor în acord cu recensământul din 1910, neînregistrând schimbările demografice din diferitele provincii, ceea ce era în avantajul sârbilor. R.J. Crampton ( Europa r ăs  ă riteană  în secolul al XX-lea ... şi după , Bucureşti, 2002, p. 158) semnala faptul că pentru alegerea unui reprezentant la Belgrad erau necesare 2737 voturi, în timp ce la Zagreb erau necesare 4954 voturi. 52 Înfiinţat în aprilie 1919, la Belgrad, Partidul Comunist a primit procentele de vot cele mai mari în Macedonia şi Muntenegru (cca. 38%), dar şi în Dalmaţia, Voivodina şi Serbia a reuşit să obţină peste 10%, transformate în 58 de

34

Croaţia (PŢC), al cărui lider era Stepan Radić, ce obţinuse peste jumătate din voturile din această provincie, având 50 de deputaţi, de partidele clericale din Slovenia şi Croaţia, cu 27 locuri, de musulmanii bosniaci cu 24 locuri, şi de social-democraţi cu 10 locuri. La scurt timp după convocarea Constituantei, deputaţii comunişti şi ţăr ăniştii din Croaţia s-au retras din adunare, primii fiind interzişi, ceilalţi refuzând să participe la orice negociere ce nu avea în vedere o federare a Iugoslaviei, astfel încât dezbaterile pe marginea actului fundamental s-au purtat în lipsa principalelor partide de opoziţie. Asigurându-şi suportul reprezentanţilor musulmani, Pašić

şi Pribićević, exponenţii alianţei radical-democrate, au impus un aranjament constituţional apropiat de modelul celui adoptat în Serbia în 1903. Dezbaterile din Adunare s-au concentrat pe patru mari probleme: numele statului, statutul bisericii şi religiilor, existenţa celei de a doua camere şi, cea mai importantă, natura adminsitraţiei locale. Dacă numele a r ămas cel convenit în decembrie 1918 şi s-a statuat deplina egalitate şi toleranţă a religiilor, problema celei de a doua camere şi cea a adminsitraţiei locale a fost discutată în proiectele croate şi slovene care au propus scheme federale de organizare a statului53 şi decisă de proiectul depus de coaliţia sârbă radicalodemocrată în mai 1921. Conform acestuia puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi un de un corp parlamentar unicameral - Skupştina – ales pe baza votului masculin, universal, direct

şi secret, iar organizarea statului era unitar ă şi centralizată, diriguitorii celor 33 de districte fiind numiţi şi dependenţi de Ministerul de Interne, iar acestor structuri administrative le era interzis să realizeze combinaţii de natur ă regională54. La 28 iunie 1921, Adunarea Constituantă a adoptat proiectul guvernamental de constituţie cu o majoritate relativă şi în lipsa celor peste 160 de deputaţi anticentralişti, ceea ce punea dintru început sub semnul întrebării continuitatea legitimităţii ideii iugoslave şi a consensului care stătuse la baza unificării din 1918. Dificultăţile unificării au fost resimţite nu doar pe palierul vieţii politice. Economia şi justiţia au fost domenii în care până în 1929 s-au păstrat vechile structur ări. Legislaţia în materie juridică, codurile şi procedurile judiciare au r ămas intacte în diferitele provincii, ceea ce l-a f ăcut locuri în constituantă. Vezi formarea şi activitatea partidului în legalitate la Ivo Banac, „The Communist Party of  Yugoslavia During the Period of Legality, 1919-1921”, in Ivo Banac, ed., The Class War after the Great War: The Rise of Communist Parties in East Central Europe , Boulder, 1982, pp. 188-230. 53 Vezi discuţia asupra acestor proiecte în Charles Beard, George Radin, The Balkan Pivot: Yugoslavia, New York, 1929, apud. J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp. 124-125. 54 Aceste districte nu au fost constituite pe aliniamente istorice sau pe unele care s ă ţină seama de interese economice, sociale sau etnice, fiind separate în 4 până la 24 judeţe fiecare. Prefecţii numiţi în acestea - conform legii trebuiau să aibă cel puţin 15 ani experienţă în administraţia guvernamentală – erau în majoritatea lor sârbi, chiar  dacă populaţia era de altă etnie. Vezi J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars, pp. 202210.

35

pe Leonard Cohen să concluzioneze că, cel puţin în acest domeniu, a existat un federalism „de facto”55. Şi în economie evoluţiile s-au perpetuat într-un cadru relativ regional. Reforma agrar ă a fost singura măsur ă luată de autorităţile centrale care a afectat societatea iugoslavă în ansamblul său, chiar dacă la 10 ani de la adoptarea ei doar 10% din teritoriile agricole fuseser ă redistribuite56. Ceea ce era mai important este faptul că la un deceniu de la adoptarea Constituţiei, viaţa economică continua să aibă cadre provinciale, dezvoltarea economică fiind inegală, iar structura ocupaţională r ămăsese relativ aceeaşi: peste 76% din populaţie continua să tr ăiască de pe urma activităţilor agricole, 10% din activităţi industriale şi meşteşugăreşti, 4% din comer ţ, transporturi şi bănci, funcţionarii, armata şi liber profesioniştii ocupând restul pieţei de muncă57. Loialităţile politice regionale, perpetuarea partidelor politice etnice şi confesionale, incapacitatea liderilor politici de a realiza construcţii politice reprezentative la nivel naţional, dar 

şi continua fragmentare a reprezentării, generată de sistemul propor ţional, combinată cu o scădere a participării electoratului, a f ăcut dificilă construcţia de alianţe politice parlamentare care să confere stabilitate guvernamentală. Multipartidismul (după unii autori chiar un pluralism partidist extrem 58) şi propor ţionalitatea electorală au f ăcut necesar ă coabitarea radicalilor, în

alianţe nu doar cu partidele mici, ci şi cu principalele partide rivale. Supremaţia sârbilor în domeniul construcţiei politice şi administrative, consacrată constituţional, nu a evoluat la fel de sigur în planul procesului politic. Formal, la nivel institu ţional, aceasta a fost asigurată aparent prin faptul că cele 24 de cabinete care au funcţionat în perioada 1918-1929 au fost conduse, cu excepţia unuia, de premieri sîrbi. Şi la nivel portofoliilor ministeriale sârbii au deţinut, în această perioadă o majoritate confortabilă59. Cu toate acestea, viaţa politică a fost caracterizată de o maximă instabilitate guvernamentală, rezultat al schimbării bruşte a strategiilor de alianţă ale principalelor partide politice. Deşi între 1921 şi 1926, până la moartea sa, Pašić a condus 10 cabinete, nici unul dintre acestea nu a beneficiat de o susţinere parlamentar ă consistentă, fiind 55

Leonard J. Cohen, The Socialist Pyramid, Elites and Power in Yugoslavia, Oackville, Ontario, 1989, pp. 258-263. J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp. 146-148. 57 Ibidem, tabelul 5.2, p. 149. 58 Vezi discuţia la Vojislav Koštunica and Kosta Čavoški, Party Pluralism or Monism. Social Movements and the Political System in Yugoslavia, 1944-1949, Boulder, 1985, p.19, n.24. 59 Este vorba de ultimul cabinet, cel condus de monseniorul Anton Korošek din iulie 1928, pân ă în ianuarie 1929. Vezi suprareprezentarea sârbilor la nivel guvernamental la Wayne S. Vucinich, „Interwar Yugoslavia”, in Wayne S. Vucinich, ed., Contemporary Yugoslavia: Twenty Years of Socialist Experiment , Berkley, 1969, p. 10-11, apud. Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor , p.143. 56

36

nevoit să apeleze la alianţe cu principalii săi competitori, democraţii din Serbia şi Bosnia, fie la cele cu duşmanii ţăr ănişti din Croaţia. Până în 1925, Partidul Republican Ţăr ănesc Croat a fost principalul adversar politic al partidelor sârbeşti. Liderul acestuia, Stepan Radić, politician dinamic, cu un caracter vulcanic, a reuşit să-şi menţină partidul la o cotă electorală constantă, chiar dacă a fost în permanenţă acuzat de către politicienii sârbi de subminare a statului iugoslav, fiind arestat în mai multe rânduri. În urma participării, în 1924, la lucr ările Internaţionalei ţăr ăneşti (Krestintern), organizate sub auspiciile Cominternului, autorităţile de la Belgrad au scos partidul său în afara legii, el şi principalul său colaborator, Vladko Macek, fiind duşi din nou la închisoare. Cum rezultatele alegerilor din februarie 1925 au situat PŢC la un nivel apropiat de rezultatul obţinut în 1923 (67 de locuri faţă de 70), Radić a decis să renunţe la nerecunoaşterea constituţiei şi s ă coopereze cu radicalii. Ca semn al schimbării sale de atitudine, a renunţat la particula republicană a numelui partidului şi a anunţat că va participa chiar  şi la activitatea guvernamentală. Ceea ce s-a şi petrecut, membrii PŢC luându-şi locurile în Skupştina, patru dintre liderii săi – între care şi Radić, numit ministru al educaţiei în locul lui Pribićević – fiind cooptaţi în noul guvern condus de Pašić. Atunci când părea că elitele politice iugoslave găsiser ă calea de a colabora, la începutul anului 1926, regele Alexandru a decis să intervină, în contextul acuzaţiilor de corupţie adresate fiului lui Pašić, refuzând să îi mai acorde acestuia postul de prim-ministru. Numirea unui alt radical, Nicola Uzunović, lung timp ministru al lucr ărilor publice, în aceast poziţie nu a adus şi necesara linişte politică. Cele patru cabinete conduse de acesta pe parcursul anului 1926 au dus la distrugerea marii alianţe dintre PRS, PŢC şi Partidul Democrat Independent60, la sfâr şitul anului

ţăr ăniştii croaţi retr ăgându-se din cabinet alături de democraţii lui Pribićević. Radicalii au intrat şi ei într-o perioadă de criză, în urma decesului lui Pašić, din decembrie 1926, pierzându-şi unitatea şi prezentându-se în alegerile din septembrie 1927 cu trei liste separate în Serbia şi Bosnia. Rezultatele alegerilor din 1927 în loc să rezolve criza politică au dus la adâncirea acesteia. Cum propor ţiile de reprezentare au r ămas relativ aceleaşi (vezi tabelul 1), regele a oferit iniţial mandatul lui Radić, pentru a stopa guvernările dominate de radicali. Acesta nu a reuşit s ă obţină sprijinul nici unei facţiuni radicale, aşa încât şi-a predat mandatul. Rezultatul a fost formarea 60

Partid format şi condus de Pribićević, după ruptura de Democraţii din Serbia, în 1924.

37

unui nou guvern dominat de radicali, minoritar din perspectiva susţinerii parlamentare. Divergenţele din sânul radicalilor  şi intrarea în dezbaterea publică a Convenţiilor comerciale semnate cu Italia la Nettuno61, înaintate spre ratificare Parlamentului, au dus la o tensionare major ă a vieţii publice. Opozanţi ai acestor aranjamente economice, foştii inamici Radić şi Pribićević au decis formarea unei alianţe în opoziţie – numită Blocul Democratic - care să se opună ratificării. După aprinse dezbateri în presă, demonstraţii în Dalmaţia şi mai apoi în marile oraşe, în mai 1928, problema a ajuns în Parlament. Starea de tensiune a dus nu doar la dep ăşirea limitelor în privinţa limbajului politic, ci şi la focuri de armă în clădirea Skupştina-ei. La 20 iunie 1928, un deputat sârb naţionalist, din Muntenegru, a tras mai multe focuri de revolver asupra liderilor opoziţiei. Nepotul lui Radić a murit pe loc, alţi trei deputaţi croaţi au fost r ăniţi uşor, iar  liderul PŢC a fost grav afectat de un glonte care i-a provocat o rană la stomac. Rana s-a dovedit în cele din urmă a-i fi fatală, în august 1928, Radić decedând la Zagreb. Escaladarea tensiunilor a continuat, deputaţii PŢC, PDI şi o parte a membrilor PD păr ăsind lucr ările Parlamentului, chiar dacă regele l-a numit în funcţia de premier, într-un guvern de consolidare na ţ ional ă , pe monseniorul Anton Korošec, liderul Partidului Popular Sloven (PPS).

Pribićević şi succesorul lui Radić la conducerea PŢC, Vladko Maček au considerat că era momentul pentru o reorganizare structurală a statului iugoslav pe baze federale. Respingerea propunerilor venite din Croaţia şi Bosnia de către radicali, uciderea de către trupele de poliţie a 12 studenţi protestatari la Zagreb, la 1 decembrie 1928, neînţelegerile apărute în Parlament pe tema numirii unui general sârb ca prefect la Zagreb, au condus la demisia lui Korošec, la 30 decembrie 1928. Acesta a fost momentul în care regele Alexandru a decis să intervină brutal şi decisiv în viaţa publică, dizolvând, la 6 ianuarie 1929, Skupştina – deşi nu avea acest drept –  şi interzicând activitatea partidelor politice etnice, în numele găsirii unor  noi că i spre iugoslavism. Era sfâr şitul regimului politic parlamentar şi începutul dictaturii regale. Într-o atât de agitată viaţă politică, mecanismul reglator al sistemului politic ar fi trebuit să fie cel electoral. Conform Constituţiei Vidovdan alegerile pentru reprezentanţa naţională urmau să aibă loc din patru în patru ani, însă fragilitatea coaliţiilor politice a f ăcut ca în deceniul al treilea 61

Starea de antagonism instituită între Italia şi statul iugoslav, după venirea la putere a lui Mussolini, a fost întreruptă de negocierile prin care Italia a oferit reglementarea statutului ora şului Fiume. În ianuarie 1924 a fost încheiat un tratat, la Roma, între cele două state care rezolva nu doar disputa teritorială, ci stabilea şi un acord de prietenie încheiat pe cinci ani. În iulie 1925, după negocieri intense, la Nettuno au fost semnate mai multe convenţii comerciale care avantajau comer ţul Italiei şi care îi nemulţumeau pe slavii din vest, croaţi şi sloveni. Cf. J.R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 154.

38

acestea să aibă loc din doi în doi ani: 1923, 1925, 1927. O evaluare a acestor scrutinuri62, poate fi extrem de ilustrativă pentru evoluţia sistemului partidist în funcţie de loialităţile regionale, etnice

şi confesionale. Tabel 1. Distribuţia mandatelor în alegerile parlamentare din anii ’20. Partid politic/alegeri(mandate) Partidul Radical

1920 91

1923 108

1925 143

1927 112

Partidul Democrat

92

51

37

61

Partidul Democrat Independent

-

-

21

22

Partidul Comunist

59

-

-

-

Partidul Ţăr ănesc Croat

50

70

67

61

Uniunea Agrar ă

39

11

3

9

Partidul Popular Sloven

27

24

21

21

Organizaţia Musulmană Yugoslavă

24

18

15

17

Social Democraţi

10

-

-

1

Alţii

27

31

8

11

Total mandate

419

313

315

315

Sursa: Enciklopedia Jugoslavije , vol. III, Zagreb, 1983, p. 269, apud J. R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 135. O primă constatare care s-ar putea face pe marginea rezultatelor obţinute de partidele politice în alegeri ar fi aceea că etnicismul  şi nu ideologiile au determinat distribuţia locurilor  parlamentare, în această perioadă. Partidul Radical, principalul actor politic al deceniului trei, a obţinut în alegerile ce au urmat adoptării actului constituţional, constant, mai mult de o treime din voturi, aproape toate venite din partea populaţiei sârbeşti. Din acelaşi rezervor etnic s-a alimentat şi Partidul Democrat, cu precizarea că în cazul acestuia, o parte importantă a voturilor  obţinute au provenit din Bosnia-Her ţegovina. Partidul Ţăr ănesc Croat aşa cum era de aşteptat a obţinut, în exclusivitate, voturile croaţilor, după cum şi principalul partid sloven – Partidul Popular Sloven –  şi cel al minorităţii musulmane, au atras sprijinul conaţionalilor  şi coreligionarilor lor. Singurele partide care au asumat o condiţie determinată ideologic – Partidul Comunist, în principal datorită suspendării activităţii sale, precum şi social-democraţii şi agrarienii, prin redistribuirea voturilor - au intrat în regres pe m ăsur ă ce sistemul politic s-a aşezat. 62

O excelentă şi nuanţată trecere în revistă a proceselor electorale în anii ’20 la J. Rothschild, The East Central  Europe between the Two World Wars, pp. 205-280.

39

Apoi, deşi se poate observa o relativă stabilitate a procentelor  şi locurilor parlamentare, obţinute de principalele partide politice, tendinţa descrescătoare este evidentă, ceea ce, coroborat cu scăderea participării electoratului – în 1925 participaser ă 77% din cei cu drept de vot, iar în 1927, doar 69% se mai prezentaser ă la urne -, ne indică nu doar o fragilizare a corpului electoral, ci şi o scădere a încrederii în funcţionarea sistemului politic bazat pe guvernări în coaliţie. La această evoluţie o contribuţie esenţială a avut-o faptul că instabilitatea guvernamentală nu înceta nici după alegeri, iar cutuma constituţională conform căreia regele avea misiunea de a numi primul ministru a afectat nemijlocit rezultatele obţinute în alegeri. Mai ales de la mijlocul decadei, regele Alexandru a înţeles să numească în funcţia de premier persoane care nu aveau suficientă reprezentativitate pentru a forma coaliţii guvernamentale stabile, astfel că guvernele minoritare fie nu primeau investitura, fie cădeau în urma respingerii unor proiecte de lege de către opoziţia parlamentar ă. Dincolo de cifre, este important să semnalăm faptul că, la fel ca şi în alte state din regiune, calitatea democratică a procesul electoral a fost afectată de interpretări particulare ale legislaţiei electorale şi de ingerinţe ale administraţiei în campaniile electorale şi în cursul votării. Cea mai criticată dezvoltare politică a desf ăşur ării procesului electoral, cel puţin în primele trei scrutinuri, a fost cea legată de numărul celor care aveau drept de vot. Calcularea lor pe baza recensământului din 1910 a condus la o suprareprezentare a păr ţii sârbeşti a corpului electoral, în plus, intervenţiile permanente ale for ţelor Ministerului de Interne împotriva minorităţilor din Kosovo, Macedonia şi Voivodina, a dus la absenţa masivă a acestora din faţa urnelor, în scrutinul din 1923. De altfel, din cauza acţiunilor poliţiei în campania electorală din 1923, în Croaţia şi Bosnia-Her ţegovina, lupta politică a degenerat, apărând conflicte violente între diferitele comunităţi, în ceea ce un istoric sârb a numit, „cele mai violente alegeri din anii ’20”63. Chiar  dacă în scrutinul din 1925, violenţele au scăzut în intensitate, corupţia a fost mult mai prezentă, aceasta şi datorită faptului că PŢC nu a putut să-şi numească observatori în secţiile de votare. Instaurarea regimului personal al regelui Alexandru nu a reuşit să confere mai multă stabilitate vieţii politice, chiar dacă majoritatea liderilor politici au acceptat la început restructurarea produsă de acesta. Iniţial, toate puterile în stat au trecut în mâinile monarhului, care a suspendat activitatea tuturor organizaţiilor social-politice cu bază regională, etnică sau 63

Branislav Grogorević, Parlament i politič e stranke u Jugoslaviji, 1919-1929, (Parlamentul şi partidele politice în Iugoslavia, 1919-1929), Belgrad, 1979, pp. 138-149.

40

religioasă, a instituit cenzura, interzicând publicarea a peste o treime din ziarele ce apăreau pe motiv de afiliere politică. Joseph Rothschild, în analiza începuturilor dictaturii regale, a subliniat energia reformelor instituţionale întreprinse în domeniul politic, adminsitrativ, juridic şi educaţional64. Cele 163 de decrete emise de rege, pe parcursul primului an al regimului său, au restructurat Iugoslavia65, f ăr ă însă a-i mulţumi pe politicienii acesteia. Mai ales reforma administrativă, din octombrie 1929, prin care cele 33 de districte au fost dizolvate în 9 provincii mai mari –  banovine – structurate pe criterii geografice, ce nu urmăreau specificităţile etnice şi regionale66, a stârnit cele mai multe controverse. Croaţia, pe râul Sava şi Muntenegru, pe Zeta, aveau aliniamente istorice în configuraţia administrativă, chiar dacă o parte din teritoriile lor  istorice erau alipite altor provincii. Teritoriile istorice ale Bosniei erau incluse în patru unităţi administrative, nici una dintre acestea neavând o majoritate musulmană, iar cele ale Serbiei, deşi împăr ţite tot în patru, asigurau o majoritate etnică sârbească. De asemenea, distrugerea vechilor  autonomii ale musulmanilor bosniaci, uniţi de acum într-o singur ă unitate islamică iugoslavă, împreună cu turcii din Macedonia şi albanezii din Kosovo, precum şi închiderea şcolilor  religioase în Slovenia, au dus la adâncirea nemulţumirilor politice, astfel încât principalii lideri politici ai croaţilor, slovenilor, sârbilor prečani şi musulmanilor din Bosnia şi-au retras sprijinul faţă de politica monarhului intrând într-un conflict deschis cu acesta de la sfâr şitul anului 1929. Iniţial regele a reacţionat dur, arestându-l pe Pribićević şi orchestrând o acţiune juridică împotriva lui Maček, însă în faţa presiunilor externe şi a creşterii nemulţumirilor din provincii a decis să reconfigureze regimul politic, prin adoptarea unei noi constituţii, în septembrie 1931, prin care renunţa la dictatur ă, instituind un regim autoritar, interpretat de unii istorici ca fiind specific unei democra ţ ii dirijate. Din perspectivă electorală mutaţiile produse de noul aranjament constituţional, au condus la restrângerea drepturilor politice şi civile ale populaţiei şi la o reconstruire institu ţională a sistemului politic pe baze autoritare. Parlamentul era divizat în două camere: Skupştina, formată din 303 deputaţi aleşi pe baza votului deschis (ridicare de mâini), universal, direct, al populaţiei masculine, şi un Senat ai cărui 96 de membrii erau jumătate nominalizaţi de monarh şi restul 64

J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars, pp. 257-259. La 3 octombrie 1929 numele oficial al statului a devenit Regatul Iugoslaviei. 66 Văile principalelor rîuri au devenit graniţele acestor unităţi administrative, ale căror nume era inspirat de cel al fluviilor respective: Savska (Croaţia), Primorska (Dalmaţia), Dravska (Slovenia), Vrbska (Croa ţia, vestul BosnieiHer ţegovina), Dunavska (Voievodina), Drinska (Serbia şi Bosnia-Her ţegovina), Vardarska (Macedonia), Moravska (Serbia) şi Zetska (Muntenegru). 65

41

aleşi indirect din rândul consiliilor banovinelor 67. Cum partidele politice r ămâneau desfiinţate, se instituia un mecanism electoral tipic pentru regimurile autoritare, anume votul pe liste de candidaţi independenţi, constituite după reguli extrem de restrictive. Conform acestora pentru ca o listă să poată fi acceptată în competiţia electorală ea trebuia să obţină 60 de semnături din cele 300 de districte electorale în care fusese împăr ţită Iugoslavia şi 200 din districtele unde urma să fie depusă. O atare măsur ă era menită să ducă la constituirea de conglomerate politice, capabile să obţină reprezentare la nivel naţional68. Mai mult, în lege, se preciza, pentru a se evita guvernarea în coaliţie, faptul că învingătoare era declarată lista care obţinea o pluralitate de voturi, ceea ce se traducea prin acordarea a două treimi din locurile din Camera inferioar ă. Alegerile ce au avut loc în noiembrie 1931, în condiţiile noii legi electorale, au adus o participare electorală scăzută, mai ales în zonele nedominate de sârbi (35% în Croaţia). Lista propusă de guvern a obţinut peste 60% din voturi, iar sârbii îşi continuau dominaţia asupra legislativului, având 219 din cele 306 locuri, comparativ cu cele 55 obţinute de croaţi, 25 de sloveni, 3 de bosniacii musulmani, câte 2 pentru macedoneni şi muntenegreni şi câte unul pentru germani şi maghiari69. Legislaţia electorală, neîndeplinirea promisunilor regale cu privire la autonomia administrativă a banovinelor, la care s-au adăugat efectele crizei economice, au generat o nouă strategie a opoziţiei, care a solicitat – pe fondul instabilităţii guvernamentale – în noiembrie 1932, renegocierea constituţiei şi acordarea autonomiei culturale a provinciilor  istorice, în aşa-numitul document de la Zagreb, în 12 puncte70. R ăspunsul regelui a fost negativ la principalele cereri, el acceptând totuşi amendarea legii electorale, în sensul reducerii numărului de semnături (30) şi de districte (150) pentru depunerea unei liste în alegeri. Făr ă a modifica substanţa legii, regele a deschis calea spre participarea limitată a opoziţiei în viaţa politică. În paralel însă, în baza Legii pentru Protejarea Statului, la începutul anului 1933 i-a arestat pe principalii lideri ai opoziţiei: Maček, Korošec, Trumbić şi trei conducători ai bosniacilor musulmani. Aceştia au r ămas acolo până la asasinarea regelui Alexandru, în 1934. 67

Regele îşi luase măsuri de precauţie, reţinându-şi un drept de veto, pentru cazul în care era necesar arbitrajul între cele două camere (art.64). Vezi evaluarea constituţiei din 1931 în: B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de l’Europe nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930; Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa central ă şi de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, pp. 31-33. 68 În acest sens, în 1931, a fost format un Partid Naţional Iugoslav de către membrii Parlamentului ales în acelaşi an, având o structur ă determinată de interese electorale şi nu de obiective de natur ă organizatorică. 69 J.R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 167. 70 Elaborarea şi susţinerea acestui document, cunoscut sub numele de punktacije, a apar ţinut PŢC, PDI, Federaliştilor din Croaţia, şi a fost urmată de o cerere similar ă a slovenilor, în decembrie 1932. Ibidem, p. 167-168.

42

Moartea violentă a monarhului s-a datorat radicalizării anumitor grupuri politice din spaţiul iugoslav. Imediat după instaurarea regimului său comuniştii, macedonenii din ORIM şi ustaşii croaţi71 au început să adreseze chemări la revoltă violentă şi să încerce să organizeze acţiuni care să destabilizeze viaţa publică. După mai multe încercări eşuate, în 9 octombrie 1934, la Marsilia, regele Alexandru şi ministrul de externe francez Louis Barthou, au căzut victimă atacului terorist organizat de ustaşi şi de liderii ORIM. Moartea violentă a regelui a avut, pe lângă efectele constituţionale – instituirea regenţei pe perioada minoratului regelui Petru –  şi menirea de a da un suflu nou şi o nouă şansă politică statului iugoslav. Eliberarea liderilor  politici arestaţi până la sfâr şitul anului 1934 a anunţat schimbarea de optică a regenţei conduse de vărul fostului monarh, prinţul Paul. Apropiat de Marea Britanie acesta a reorganizat guvernul

şi a anunţat organizarea de alegeri în mai 1935. Bineînţeles că lista guvernamentală a reuşit să obţină pluralitatea de voturi necesar ă pentru formarea guvernului (60,6%), însă Blocul Opoziţiei, format de Maček împreună cu PDI şi bosniacii musulmani a reuşit să obţină pe o listă proprie 37,4% din suportul electoral. Cel chemat să formeze guvernul a fost un radical sârb, Milan Stojadinović, care a încercat să refacă în cadrul constituţional dat, relativul consens politic al deceniului anterior. În acest sens el a chemat în guvern nu doar pe militarii care sprijiniser ă regimul lui Alexandru, ci şi pe liderii musulmanilor  şi slovenilor, Mehmet Spaho şi Anton Korošek, cărora le-a îndeplinit solicitările legate de autonomia culturală. Croaţii, la rândul lor, au stat în atenţia noului premier. Încheierea Concordatului cu Vaticanul, în 1935, a deschis posibilitatea refacerii şcolilor bisericeşti şi a reorganizării Acţiunii Catolice. Stojadinović a renunţat, pe de altă parte, la politicile represive în domeniul presei şi a libertăţilor civile, eliberând şi circa 1000 de arestaţi politici, reţinuţi cu prilejul alegerilor din 1935. Cel mai important aspect al deschiderii politice realizate de Stojadinović a fost legat de formarea unui nou partid politic guvernamental, Uniunea Radicală Iugoslavă, al cărui slogan „un stat, un popor, un rege ”, exprima dorinţa de a continua materializarea ideii iugoslave în plan 71

Ustaša-hrvatska revolucionarna organizacija (Insurecţ ia-Organizaţia revoluţionar ă din Croaţia) a fost formată de către Ante Pavelić, avocat naţionalist croat născut în Bosnia, care după ce a obţinut un mandat de parlamentar în 1927, a început să organizeze formaţiuni paramilitare care să lupte pentru separarea Croaţiei şi Bosniei de Serbia. În 1929, el a primit ajutor nemijlocit din partea lui Mussolini şi Horty, care i-au permis organizarea de tabere de antrenament în ţările lor. Cu toate eforturile sale organizatorice şi cu tot suportul extern, mişcarea sa a r ămas marginală, neatr ăgând decât câteva sute de tineri, organizaţi după tipicul fascist al epocii. Făr ă bază de masă, Pavelić a trecut la organizarea de acte teroriste, îndreptate împotriva celui pe care îl considera principalul vinovat de situa ţia Croaţiei, regele Alexandru.

43

politic. Au aderat la această organizaţie,pe lângă membrii fostului Partid Radical – mai ales cei din tânăra generaţie –  şi liderii musulmani şi sloveni, Mehmet Spaho şi Anton Korošek, care au obţinut posturile de vicepreşedinţi, tocmai pentru a întări imaginea de corp politic unificat şi nu de coaliţie. Croaţii au fost şi ei tentaţi de autorităţi să adere la noul construct politic, Maček, însă a refuzat să participe la orice discuţie – deputaţii săi boicotând lucr ările Skupştina-ei – atâta vreme cât revizuirea constituţiei nu era inclusă în pachetul negociat. În ianuarie 1937, ţăr ăniştilor  croaţi li s-a propus participarea la guvernare (cinci portofolii) şi locuri separate pe viitoarele liste electorale, în schimbul participării la viaţa politică a Iugoslaviei şi renunţarea la secesionism. Liderul croat a refuzat şi această formulă, acceptând în schimb să participe la alianţa de opoziţie a partidelor Agrarian, Republican şi Democrat din Serbia72 şi la formarea, împreună cu aceste for ţe, în octombrie 1937, Blocului Acordului Naţional care să se constituie într-o opoziţie puternică la Uniunea Radicală Sârbă. De altfel, în alegerile din decembrie 1938, această alianţă electorală a reuşit să obţină circa 45% din voturi, în condiţiile participării a doar 40% din electori, ceea ce a condus la căderea lui Stoiadinović, mai ales că deputaţii au decis să se reunească la Zagreb şi nu la Belgrad . Pe fondul unei refaceri economice accelerate, datorată unei inteligente strategii de schimburi economice cu Germania nazistă, Stojadinović a avut rezolvat nu doar spinoasa problemă sârbo-croată, ci şi aceea a securităţii externe a statului iugoslav, în condiţiile degradării relaţiilor internaţionale la sfâr şitul deceniului patru. Păstrând deschise vechile alianţe, cu democraţiile occidentale, statul iugoslav a dus în anii premergători celui de al doilea r ăzboi mondial o politică externă oportunistă, menită să-i asigure integritatea naţională. Ca urmare, a iniţiat tratative cu două dintre puterile revizioniste aflate la graniţele sale, Bulgaria şi Italia, reuşind să încheie acorduri de neutralitate pe parcursul anului 1937 şi, pe baza bunelor relaţii economice, a obţinut din partea lui Hitler asigur ări privind securitatea Iugoslaviei73. Evenimentele internaţionale de la sfâr şitul anului 1938 şi începutul anului 1939 (Cehoslovacia şi Albania), precum şi impasul politic intern în problema Croaţiei, au generat schimbări profunde în raporturile politice interne. Regentul Paul, în condiţiile relativului succes obţinut în alegeri şi a continuării politicii de boicot a P ŢC, l-a nominalizat în funcţia de premier  72

Primele două grupări politice au r ămas marginale pe parcursul perioadei interbelice, particip ările în competiţiile electorale aducând procente mici (în jur de 6% pentru agrarieni) sau nesemnificative (mai pu ţin de 15 pentru republicanii conduşi de Ljuba Jovanović). Vezi evaluarea activităţii acestora la Vojislav Koštunica and Kosta Čavoški, Party Pluralism or Monism , pp.16-17. 73 R.J. Crampton, Europa Ră să ritean ă ..., pp. 164-165.

44

pe Dragiša Cvetcović, deschizând astfel calea pentru obţinerea unei înţelegeri cu croaţii. Maček, deşi avea mai multe opţiuni, confrunat cu o scădere a popularităţii sale în condiţiile ascensiunii ustaşilor, a decis să accepte tratativele în vara anului 1939, să intre în guvern, şi să încheie Sporazum , acordul prin care Croaţia a reuşit să obţină autonomia mult dorită în interiorul

Iugoslaviei, la 20 august 1939. Prin acest acord, comparat de mulţi istorici cu pactul dualist Austro-Ungar, Croaţia obţinea nu doar o mărire a teritoriului (30% din Iugoslavia, adică Slavonia, Dalmaţia, Croaţia şi păr ţi din Bosnia locuite de croaţi) şi populaţiei sale (4,4 milioane) ci şi un statut politic autonom în administraţie şi finanţe, o adunare proprie (Sobor) şi un ban74, dependent de rege şi nu de Parlament. Belgradul păstrându-şi supremaţia în domeniile apăr ării, comer ţului extern, afaceri externe şi, depăşind aranjamentul dualist, comunicaţii şi transporturi75. Dincolo de nemulţumirile (în special sârbii şi musulmanii) şi opoziţia (comuniştii, ustaşii, Partidul Democrat din Serbia) generate de acest acord, şi de neîmplinirea tuturor aspectelor  prevăzute în el, este de acceptat ideea că el oferea un compromis acceptabil pentru continuitatea existenţei primei Iugoslavii şi că nu a contribuit la destructurarea sa76. R ăzboiul a adus însă sfâr şitul său. Din perspectivă electorală evoluţiile politice din deceniul patru au adus nu doar  experimente în materie legislativă, concretizate în planul participării electorale printr-o scădere de peste 20% (de la 65% în 1931, la 45% în 1935, încheind cu 40% în 1938)77, ci şi o completă restructurare a sistemului de partide. Formal acestea au încetat s ă existe, în 1929, însă activitatea liderilor şi alegerile au permis o continuare a prezenţei lor în spaţiul public, iar după 1935, chiar  o legalizare a funcţionării lor. Semnificativă este însă tendinţa de unificare a opoziţiei faţă de regim în două forme principale. Aceea a constituirii de alianţe electorale pe baza unui program politic minimal acceptat de păr ţi (Opoziţia Unită şi Blocului Acordului Naţional), în care fiecare partid îşi păstra identitatea, propunând liste comune din raţiuni precizate în legea electorală şi, cea susţinută de Partidul Comunist, a Frontului Popular . Imediat după adoptarea de către al VIIlea congres al Comintern-ului a strategiei sus-amintite, de constituire a unei mi şcări sociale largi, antifasciste şi democratice, PCI a emis un apel la unificarea for ţelor de stânga, materializat în 74

Primul, şi ultimul, ban al Croaţiei autonome a fost Ivan Šubašić, un ofiţer croat ce luptase pe Frontul de la Salonic în prima conflagraţie mondială şi care va avea un rol important în primii ani postbelici. 75 J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp.191-193; J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World  Wars, pp. 260-261. 76 Ibidem, p. 192; Dennis Rusinow, „Popoarele iugoslave” ‚în Peter F. Sugar, ed., Naţ ionalismul est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti, 2002, p. 314. 77 Enciklopedia Jugoslavije, vol. III, Zagreb. 1983, p. 274, apud J.R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 177.

45

1935 în Partidul Unit Muncitoresc şi în 1937 în Partidul Poporului Muncitor, f ăr ă însă să-i poată convinge pe socialişti să adere la un atare construct politic. În cursul anului 1935, reprezentanţi ai unor facţiuni de stânga a partidelor agrariene şi socialiste din Serbia, au încercat să persuadeze liderii partidelor din Opoziţia Unită să accepte includerea PCI şi adoptarea formei de organizare a Frontului Popular. Perceput ca un partid minor din perspectiva suportului electoral, ilegal, ca o secţie a Comintern-ului, PCI a fost respins de către opoziţie şi pentru că alături de unii dintre avocaţ ii săi din alte partide, propunea organizarea unitar ă a acestui front, ceea ce ducea la

distrugerea pluralismului partidelor politice, formulă adoptată de către Tito în perioada postbelică78. Perpetuarea discuţiilor cu privire la unificarea opoziţiei de jos în anii premergători r ăzboiului a indus în opinia publică posibilitatea ca o astfel de formulă politică să conducă şi la o întărire a ideii iugoslave , teren propice pentru creşterea popularităţii politice, mai ales că PCI se f ăcea vinovat de faptul că denunţase pe baze ideologice induse de Moscova, la sfâr şitul anilor  douăzeci, existenţa Iugoslaviei ca pe un construct imperialist, cerând destr ămarea ei79. Ideea de front politic, aşa după cum am văzut, s-a insinuat într-o ţar ă al cărui sistem politic era predispus la realizarea de conglomerate politice. Spre sfâr şitul anilor treizeci, dincolo de divergenţele etnice sau de cele religioase, principalii actori politici s-au regăsit într-o formă sau alta incluşi în alianţe sau coaliţii, f ăr ă însă a-şi pierde identitatea aşa după cum urmăreau, şi după cum în cele din urmă au realizat, comuniştii. Însă drumul lor spre putere, sau mai bine zis cursa lor din marginea spre vârful sistemului politic, a trecut prin r ăzboiul pe care Iugoslavia a încercat, f ăr ă şanse, să îl evite.

Antecedentele interbelice ale votului comunist din Polonia Observatorii contemporani ai evenimentelor timpului şi cercetările istorice au evidenţiat că, la fel cu ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări est-europene, regimul comunist a fost impus şi în Polonia prin voinţa conducătorilor Uniunii Sovietice. Această realitate nu poate să ascundă un alt adevăr, acela că datorită consecinţelor generale lăsate de al doilea r ăzboi mondial şi în societatea poloneză exista o dorinţă generală în direcţia efectuării unor reforme sociale şi economice, fapt care impunea şi anumite transformări politice. La începutul anilor cincizeci ai secolului trecut, în două căr ţi care reconstituiau instaurarea comunismului la scara întregii zone, 78

Vezi pe larg discuţia la Vojislav Koštunica and Kosta Čavoški, Party Pluralism or Monism , pp. 8-14. Dennis Rusinow, „Popoarele iugoslave”, p. 317.

79

46

Hugh Seton Watson a ar ătat că procesul de dezvoltare a unor posibile “revoluţii est-europene” paşnice, generate şi legitimate din interiorul societăţilor în cauză, a sucombat datorită dominaţiei sovietice şi implantării unui sistem politic impus de la Moscova80. În bine documentata şi sofisticata analiză publicată un deceniu mai târziu, Zbigniew Brzezinski a subliniat la rându-i că o parte a măsurilor de reformă socială şi economică operate de guvernele pro-sovietice din Europa de Est, între anii 1944-1947, a beneficiat de o susţinere popular ă destul de consistentă. Brzezinski a denumit domesticism (în engleză) fenomenul de mobilizare în acest scop al elitelor  comuniste, dar şi al unor păr ţi însemnate din societăţile respective, şi a nominalizat Polonia drept unul dintre exemplele cele mai elocvente ale acestei cazuistici81. Originea acestor aspiraţii sociale trebuie căutată, în afara fermenţilor induşi de r ăzboi, în trecutul interbelic al Poloniei şi în eventualele insatisfacţii cauzate de regimul politic şi sistemul electoral din acea perioadă. Structura etnică şi socială a populaţiei din perioada interbelică a reprezentat una dintre problemele cele mai incomode pentru statul polonez. Ambele aspecte au fost caracteristice între cele două r ăzboaie mondiale majorităţii statelor est-europene, însă Polonia s-a situat pe primul loc în privinţa caracterului compozit al populaţiei: numai 66% dintre locuitori erau nativi polonezi, în timp ce 19% erau slavi estici (14% ucrainieni şi 4% bieloruşi), 10% evrei (îşi declaraser ă drept limbă maternă idiş şi germana), 4% germani şi 0,5% ruşi)82. Cealaltă tr ăsătur ă a societăţii poloneze, preponderenţa populaţiei rurale, care reprezenta 75% din total în 1920, scăzând până la 60% în 1939, a avut urmări directe şi profunde asupra politicii din Polonia interbelică. Atomizarea proprietăţii agricole şi surplusul populaţiei ocupată în acest domeniu s-au constituit în factori obturatori ai progresului şi modernizării83. Acestora li s-a adăugat o altă specificitate, caracteristică şi celorlalte societăţi est-europene, rolul pasiv jucat de clasa de mijloc, o structur ă ocupată majoritar de aşa-numita intelighen ţ ie, un corp de oameni educaţi, mulţumiţi să ocupe funcţii de demnitate publică şi care n-au găsit, decât rareori, motivaţia de a-şi asuma rolul de dinamizatori ai progresului social şi economic84. 80

Hugh Seton Watson, The East European Revolution, London, 1951; Idem, The Pattern of Communist Revolution, London, 1951. 81 Zbigniew K. Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict , Cambridge, Massachusetts, 1971 (prima ediţie a fost publicată în 1960), pp. 51-58. 82 Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars , Seattle, 1974, p. 384. 83 Hugh Seton Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, New York, 1967, p. 81. 84 Definirea funcţiilor specifice ale intelighenţ iei est-europene la Oskar Halecki, Borderlands of Western Civilization, New York, 1952. Vezi şi explicaţiile date de Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă . Cultura română  sub Ceauşescu, Bucureşti, 1994, pp. 34-40.

47

La fel ca celelalte ţări est-europene Polonia interbelică a avut de înfruntat dificultăţi cauzate de înapoierea economică. Structurile social-economice substanţial diferite ale provinciilor reunite la 1918 şi distrugerile cauzate de r ăzboi au reprezentat greutăţi care au putut fi remediate par ţial în timp, în comparaţie cu cele două disfuncţii majore şi de durată ale economiei poloneze: dispariţia vechilor pieţe de desfacere, situaţie care n-a mai putut fi remontată datorită noilor configuraţii politico-statale, şi fluxul redus de investiţii, în special cele externe. Nu este mai puţin adevărat că cercurile conducătoare poloneze au promovat din r ăsputeri o politică protecţionistă, prin care au descurajat infuziile de capital extern, în special a vechilor patroni şi corporaţii din Austria şi Germania. Rezultatul a fost că statul polonez şi-a păstrat suveranitatea economică, dar nivelul de dezvoltare a r ămas la cote modeste85. De altfel, Polonia s-a remarcat prin faptul de a fi practicat, cu excepţia Suediei, cel mai extins sistem capitalist de stat din întreaga Europă. Această realitate a avut efecte directe asupra performanţelor economice, guvernele poloneze din perioada interbelică fiind nevoite să acopere

şi să susţină în continuu, din fondurile bugetare şi bancare, pierderile produse de companiile de stat şi stagnarea înregistrată în sectoarele de producţie asupra cărora opera monopolul de stat86. Protecţionismul economic exagerat promovat de politicienii polonezi şi-a avut originile în percepţiile acestora vis-à-vis de vecinătatea ostilă, Germania şi Rusia Sovietică fiind identificate drept principalele pericole. Sistemul politic al Poloniei interbelice a fost afectat din plin aceste realităţi, iar neîmplinirile de ordin economic şi problemele sociale cauzând numeroase situaţii de criză în plan intern. Oarecum paradoxal, dacă ţinem seama de tradiţiile istorice şi de starea de fapt a timpului, prima Constituţie poloneză, intrată în vigoare în 1921, a conferit puteri sporite legislativului, căruia îi erau subordonate atât guvernul cât şi preşedinţia. Motivele care au condus la alegerea acestui model constituţional pot fi explicate prin teama că preşedintele în funcţie, mareşalul Pilsudski, recunoscut pentru propensiunile sale autoritare, şi-ar fi putut extinde prerogativele legale până la a deveni un dictator. Intrarea în vigoare a acestui sistem constituţional nu au condus la obţinerea unor rezultate benefice pentru stabilitatea politică a Poloniei, în condiţiile în care a fost adoptat sistemul electoral reprezentativ. Prima dovadă în acest sens s-a înregistrat odată cu desf ăşurarea primelor alegeri constituţionale, în 1922, când treizeci şi unu de partide au intrat în Seim şi nici unul n-a obţinut majoritatea necesar ă formării 85 86

Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939 , New York, 1982, pp. 288-294. Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars , pp. 39-42.

48

cabinetului87. În următorii patru ani Polonia a fost guvernat ă de o coaliţie largă, în care au intrat partide cu ideologii opuse, Naţional Democraţii, plasaţi la dreapta spectrului politic, Partidul

Ţăr ănesc “Piast”, aflat la centru şi două partide de stânga, Partidul Ţăr ănesc Radical, “Wyzwolenie” (Eliberarea) şi Partidul Socialist, intrat în declin de popularitate după retragerea lui Pilsudski din funcţia de preşedinte. În mod firesc, următorii patru ani au fost caracterizaţi printr-o accentuată instabilitate guvernamentală - între noiembrie 1918 şi mai 1926 nu mai puţin de patrusprezece cabinete s-au perindat la conducerea Poloniei – cauzată şi gravele probleme economice88. Instalarea regimului de autoritate al mareşalului Pilsudski, în mai 1926, a inaugurat o perioadă de stabilitate politică în Polonia, dar nu a reuşit să rezolve decât în mică măsur ă problemele cronice din societate şi economie. Pilsudski a reuşit să impună cu abilitate o formulă prin care să controleze viaţa politică. Constituţia a fost amendată în favoarea sporirii atribuţiilor  puterii executive, preşedintele primind dreptul de a dizolva Parlamentul şi a convoca noi alegeri într-un interval de nouă luni. Majoritatea parlamentar ă a fost asigurată prin votul deputaţilor din Partidul Socialist şi al celor din Blocul Făr ă de Partid, care s-au menţinut în această postur ă de superioritate până la al doilea r ăzboi mondial. Pluralismul politic şi libertatea de exprimare au fost păstrate, dar protestele, uneori vehemente, ale opoziţiei au fost sancţionate cu arestarea foştilor deputaţi, lipsiţi de imunitatea parlamentar ă în perioada în care Seimul era dizolvat89. Autoritarismul regimului Pilsudski a l ăsat consecinţe profunde asupra sistemului politic polonez. În fapt, după 1926, accesul opoziţiei de centru-stânga la guvernare a fost în permanenţă blocat. Cu toate că guvernele din această perioadă s-au ar ătat deschise faţă de problema minorităţilor –  însuşi mareşalul Pilsudski, conducătorul de facto al Poloniei, a încurajat o asemenea atitudine –  grupurile etnic minoritare s-au simţit în continuare discriminate. Noua Constituţie, adoptată în iulie 1935, la două luni de la decesul lui Pilsudski, al cărei proiect a fost respins de opoziţie, a consacrat subordonarea Parlamentului faţă de executiv, a redus numărul locurilor în Seim, de la 444 la 208, dar a lărgit drepturile electorale şi a introdus în districtele cu populaţie mixtă sistemul dublului mandat, care dădea minoritarilor posibilitatea de a-şi alege proprii deputaţi. În pofida 87

R. F. Leslie, ed., The History of Poland since 1863, Cambridge, 1980, pp. 153-154; Jacek Jedruch, Constitutions, Elections and Legislatures of Poland, 1493-1977. A Guide to Their History , Washington, D.C., 1982, p. 367. 88 Privitor la instabilitatea guvernamentală vezi Ibidem, pp.350-353; E. Garrison Walters, The Other Europe. Eastern Europe to 1945, Syracuse, 1988, pp. 183-185. Pentru impasul economic traversat de Polonia între 19231926 vezi Richard M. Watt, Bitter Glory, pp. 204-205. 89 Jacek Jedruch, Constitutions, pp. 355-356.

49

acestor măsuri, rata participării la vot s-a diminuat accentuat şi progresiv, în condiţiile în care opoziţia a boicotat alegerile acuzând politica dictatorială a guvernului. Ca atare, la alegerile desf ăşurate în 1935 doar 46,5% din electorat şi-a exercitat dreptul de vot, în comparaţie cu 67,9% în 1922 şi 78,3% în 192890. Susţinătorii noului regim constituţional au încercat să depăşească efectele acestei situaţii. În 1937 Blocul celor f ăr ă de Partid şi-a schimbat titulatura în Blocul Unităţii Naţionale (OZN – sigla în poloneză) , încercând astfel să îşi legitimeze poziţia conducătoare. Propor ţia participării alegătorilor la alegerile generale din noiembrie 1938 a crescut la 67%, iar Blocul Unităţii Naţionale a obţinut 161 din cele 208 locuri din Seim. Cu toate acestea, la alegerile locale, desf ăşurate o lună mai târziu, la care Partidul Ţăr ănesc “Piast” a refuzat să participe, Partidul Socialist Polonez, susţinut de grupul socialiştilor evrei, a câştigat cele mai multe locuri. Toată această evoluţie pare să indice for ţa deosebită a Blocului guvernamental, promotor al unei politici profund etatiste. Statisticile alegerilor pentru Seim pot fi considerate a sprijini asumpţie: Numărul de deputaţi obţinut la alegerile pentru Seim PARTIDE Blocul Pilsudski Conservatorii Naţional Democraţii Creştin Democraţii Partidul Naţional al Muncii Partidul Ţăr ănesc “Piast” Uniunea Ţăr ănească Ţăr ănesc Partidul Radical ”Wyzwolenie” Partidul Socialist Partidul Comunist Partide evreieşti Grupări ucrainiene Partide germane Deputaţi independenţi

26.01.191 9

5.11. 1922

44 72 31 25 90

19 101 41 18 53 33 26

24 34 2 16 2 29

41 17 35 21 17 19

4.03.1928

16.11.1930

8.09.1935

6.11.1938

135

247

153

161

37 61

63 30

boicot boicot

boicot boicot

41

41

boicot

boicot

64 7 13 43 19 18

21

boicot

boicot

7 20 5 9

6 19

5 19

30

18

Sursă: Jacek Jedruch, Constitutions, Elections and Legislatures of Poland, 1493-1977 , p. 365, Tabelul nr. 51. În realitate, blocul guvernamental a condus ţara cu autoritarism şi există mai multe indicii care atestă că, la sfâr şitul decadei a patra a secolului trecut, Partidele Socialist şi Ţăr ănesc “Piast” întruneau majoritatea simpatiei populaţiei. Ambele grupări promovau o orientare politică de stânga, iar susţinătorii lor erau într-o propor ţie covâr şitoare etnici polonezi. Simpatizanţii stângii 90

Ibidem, pp. 361-362.

50

politice erau însă mult mai numeroşi, între aceştia găsindu-se reprezentanţi din toate grupurile etnice minoritare, atât doar că orientările acestora erau foarte diverse. Germanii din Polonia au votat cu precădere, până la instalarea lui Hitler la putere, în favoarea social-democraţiei. La fel sa manifestat o bună parte a evreilor, în pofida existenţei unor prejudecăţi ferme, conform cărora aceştia ar fi sus ţinut cu fermitate şi ar fi votat consecvent în favoarea comuniştilor. Reputatul eseist Czesław Miłosz, fost membru al Partidului Comunist Polonez, a notat în memoriile sale c ă în opinia publică poloneză interbelică celebrarea zilei de 1 Mai era considerată o sărbătoare specifică a evreilor 91. M ărturisirea lui Miłosz, care nu poate fi bănuit de antisemitism, dezvăluie mentalitatea predominantă între nativii polonezi, dar larg r ăspândită şi la alţi est-europeni, după care mai toţi evreii unelteau în slujba comunismului. Cartea publicată de istoricul american Richard Burks la începutul deceniului şapte al secolului XX a adus o primă clarificare asupra modului în care au participat şi s-au mobilizat grupurile etnice minoritare din ţările est-europene în favoarea comunismului şi a Uniunii Sovietice. Burks a remarcat existenţa a două grupuri etnice minoritare, evreii şi maghiarii, care sau înrolat masiv în această direcţie. Referitor la situaţia din Polonia, specialistul american a adus în sprijinul demonstraţiei sale mai multe mărturii şi situaţii statistice care ar ătau activismul şi sprijinul acordat comunismului din Polonia de varii categorii de evrei: studenţi şi foşti studenţi ai

şcolilor sefardice, membrii ai unor asociaţii profesionale şi sindicale etc92. Burks nu a neglijat nici rolul jucat în mişcarea comunistă din Polonia de comunităţile bielorusă şi ucrainiană, dar a considerat că prin militantism şi fervoare ideologică tot evreii au r ămas principalii actori. Studiul recent publicat de Jeffrey Kopstein şi Jason Wittenberg prezintă concluzii în parte diferite sau cel puţin mult nuanţate faţă de cele consacrate de Richard Burks. Cercetările întreprinse de cei doi autori iau adus la constatarea că doar o mică parte a votanţilor comunişti, circa 15%, au fost evrei. În acelaşi timp, o majoritate covâr şitoare a electoratului evreiesc – în medie 93% - a votat de-a lungul perioadei interbelice cu partide necomuniste, iar circa o jumătate dintre aceştia au susţinut din 1928 Blocul celor f ăr ă de Partid. Kopstein şi Witteberg au reliefat

91

Czesław Miłosz, Native Realm: A Search for Self-Definition, New York, 1968, p. 95. Richard Burks, The Dynamics of Communism in Eastern Europe, New Jersey, 1961, pp. 160-162, 223. O relativ recentă evaluare a rolului evreilor în mişcarea comunistă la Jaff Schatz, The Generation. The Rise and Fall of the Jewish Communists of Poland , Lund, 1989. 92

51

în schimb comportamentul şi opţiunile electorale ale bieloruşilor  şi ucrainienilor din Polonia, care s-au pronunţat în majoritate în favoarea “comunismului revoluţionar”93. Cu toate că n-a fost lipsită de aderenţi, mulţi dintre aceştia fiind chiar nativi polonezi94, mişcarea comunistă din Polonia a fost respinsă de majoritatea straturilor sociale. Pentru cea mai mare parte a societăţii poloneze, comunismul a fost asociat cu acţiuni îndreptate împotriva statului naţional, iar prezenţa minoritarilor evrei şi slavilor estici (bieloruşi şi ucrainieni) în structurile de conducere ale Partidului Comunist Polonez nu a f ăcut decât să întărească această viziune95. Pe de altă parte, relativa susţinere popular ă înregistrată de Partidul Comunist din Polonia în anii douăzeci, când a fost creditat cu circa 10% din opţiunile de vot96, a intrat într-un declin accentuat în anii treizeci. La acest rezultat au contribuit în bună informaţiile despre ororile staliniste din Uniunea Sovietică şi însuşi desfiinţarea Partidului Comunist Polonez, dictată de Stalin în 1938. Cu toate acestea, în Uniunea Sovietică, dar  şi în Polonia a fost păstrat un nucleu dur al comuniştilor polonezi, al cărui potenţial s-a manifestat în timpul şi mai ales după sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial.

I.

Evoluţia sistemului electoral în Ungaria interbelică.

Pentru prima dată, în aprilie 1848, au fost introduse în Ungaria mecanisme specifice, moderne, de selectare a reprezentanţilor poporului într-o instituţie legislativă democratică. Era un sistem electoral propor ţional şi general, care ducea la alegerea într-un legislativ bicameral, a 377 de deputaţi, pentru o perioadă de trei ani. Textul legilor IV şi V, care reglementau procedurile şi instituţiile electorale, consacra votul deschis, în circumscripţii uninominale, înlocuind criteriul selectării pe baza privilegiilor nobiliare, cu cel cenzitar, bazat pe avere şi pregătire intelectuală, a bărbaţilor de peste 20 de ani, apar ţinând unor culte religioase recunoscute oficial. Pentru acea epocă, reglementările amintite, consacrau un sistem electoral şi un mecansim de selectare 93

Jeffrey Kopstein and Jason Wittenberg, “Who Voted Communist? Reconsidering the Social Bases of Radicalism in Interwar Poland”, Slavic Review, vol. 62, nr. 1, Spring 2003, pp. 87-109. 94 Vezi Czesław Miłosz, Gândirea captivă , Bucureşti, 1999. 95 M. K. Dziewanowski, The Communist Party of Poland: An Outline of History , Cambridge, Massachusetts, 1959, pp. 229-332; Jan de Weydenthal, The Communists of Poland , Stanford, California, 1978, p. 26. Chiar  şi un autor  evreu, Moshe Mishkinsky, “The Communist Party of Poland and the Jews”, in Yisrael Gutman, Ezra Mendelsohn, Jehuda Reinharz, Crone Shmeruk, eds., The Jews of Poland between the Two World Wars , Hanover (USA), 1989, pp. 56-74, a fost de acord cu acest punct de vedere. 96 Cf. Joseph Rothschild, East Central Europe , p. 42.

52

modern, progresist, care acorda dreptul de vot la circa 7,2% din populaţia Ungariei. Înfrângerea revoluţiei maghiare a dus la distrugerea unora dintre principiile liberale ce st ătuser ă la baza actului de la 1848, astfel că numărul celor îndreptăţiţi să voteze să se reducă la 4-5% în următoarele două decenii. Nici reorganizarea statulşui maghiar în formula dualistă, nu a adus modificări de substanţă în sistemul electoral. Până la destr ămarea dublei monarhii, sistemul electoral a fost revizuit, prin legea nr. XXXIII, adoptată în 1874. Făr ă a aduce multe modifcări, acest text legislativ înăsprea condiţiile de acordare a dreptului de vot, impunând criteriul cuantumului de impozit anual plătit către stat. Ca urmare, numărul celor îndreptăţiţi să voteze s-a redus la 6,4%, ceea ce, aşa cum semnala Ereni Tibor, a condus la un anacronism în viaţa politică a Ungariei97. Nu doar tendinţa de descreştere a celor îndreptăţiţi să voteze – în 50 de ani s-a produs o creştere demografică de 40%, în timp ce corpul electoral a crescut cu doar 5%98 -, ci şi păstrarea sistemului de circumscripţii electorale pe aliniamentele de la 1848, care a generat apariţia fenomenului „burgurilor mlăştinoase”, constituie dovezi ale conservatorismului sistemului electoral, care nu a contribuit la modernizarea sistemului politic maghiar 99. O reformare timidă a acestuia a fost încercată în 1913, când a fost adoptată legea TiszaLukács, prin care a fost mărit numărul de locuri din Parlament (de la 413 la 435) şi a fost introdusă în câteva oraşe mari practica votului secret, măsuri r ămase neaplicate datorită declanşării primului r ăzboi mondial. Sfâr şitul acestuia, la fel ca şi în alte state din regiune, a adus modernizarea sistemului electoral prin introducerea votului universal, masculin, egal şi secret (legea 1/1918). În baza acestor principii a fost adoptată, în februarie 1919, cu puţine zile înainte de declanşarea „revoluţiei sovietice” a lui Béla Kun, o nouă lege electorală (legea XXV/1919), care a fost modificată în toamnă, după sfâr şitul republicii sfaturilor, de mai multe ordonanţe, numerele 5984-5985100. Conform acestora, în noul parlament, ales pentru o perioadă de doi ani, de către toate persoanele având cetăţenie maghiar ă de cel puţin şase ani, având 24 de ani, ce domiciliază în aceeaşi localitate de cel puţin şase luni. Dreptul de vot era restricţionat pentru 97

Tibor Erenyi, „Tobbpárti választások es palamentarizmus Magyarorszagon, 1920-1947” in Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képviosel ő  választások, 1920-1990, Budapest, 1994. 98 La 1848 aveau drept de vot 800 000 de cetăţeni la o populaţie de 11,2 milioane, iar în 1910, la ultimele alegeri antebelice, la un total al populaţiei de cca. 18,2 milioane, corpul electoral era de 1 162 000 cet ăţeni. Vezi, discuţia pe larg, la Gero Andras, Az elsopro kisbbeseg. Nepkepviselet a Monarchia Magyarorszagon, Budapest, 1988. 99 Spre exemplu, la începutul secolului XX, dispropor ţionalitatea sistemului era evidentă pentru că la Bereck un deputat era trimis în parlament de 142 de c ăteţeni, în timp ce 123 000 de cetăţeni maghiari, din sectorul VII al Budapestei, trimiteau tot un deputat. 100 Vezi evaluarea acestor acte la Geregely Jenő, „Titkos válastás és ellen farradalom”, in Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képviosel ő  választások, 1920-1990, pp. 43-51.

53

femei, cadrele active ale armatei, poliţiei şi jandarmeriei şi pentru cei care prin sentinţă judecătorească definitivă şi-au pierdut această capacitate. Puteau să devină deputaţi cetăţenii maghiari care împliniser ă vârsta de 30 de ani, cu excepţia celor care nu se retr ăseser ă din funcţiile publice cu 20 de zile înainte de scrutin, a membrilor ordinelor monahale. Potrivit ordonanţei 5985/1919, selectarea reprezentanţilor parlamentari era realizată pe baza votului secret, în circumscripţii uninominale. Procedurile electorale stipulate în ordonanţa nr. 5988, prevedeau secretizarea votului în buletine introduse în plicuri sigilate, în vederea alegerii cu 50+1% a deputatului, în unu sau două tururi de scrutin. Adoptate într-o situaţie internă explozivă, aceste reglementări au fost afectate şi de presiunile exercitate de comunitatea internaţională. Condiţionările internaţionale dar  şi tensiunile politice interne au f ăcut grea stabilizarea sistemului electoral, la începutul anilor ’20. Clivajele din societatea maghiar ă, persistenţa curentelor politice conservatoare, a dus la reformarea acestuia doar cu jumătăţi de măsur ă. Extinderea corpului electoral a devenit o realitate în 1920, când mai mult de jumătate din populaţie a primit dreptul de a vota. Instabilitatea regimului politic de la începutul anilor  douăzeci, a fost vizibilă şi în plan electoral, practica reformării acestuia prin ordonanţe guvernamentale, ducând la modificări structurale până în 1925. Astfel, deşi principiul votului universal nu a fost abandonat, condiţionările de vârstă – de la 24 ani, pentru bărbaţi, de la 30 ani pentru femei -, de şcolaritate, rezidenţă sau statut civil – în 1922, femeile care aveau drept de vot trebuiau să aibă 4 clase, iar din 1925, 6 clase – au limitat accesul la scrutin, trei sferturi de milion de cetăţeni pierzând acest drept în 1922 (corpul electoral era de circa 29,5%, din totalul populaţiei, conform ordonanţei nr. 2200 a cabinetului Bethlen), procentul celor cu drept de vot reducându-se cu alte 3% până în 1926. Pe de altă parte, în Ungaria interbelică nu a existat o unitate de vederi cu privire la structura legislativului, de la unicameralism la început, în 1926 se reintroducea bicameralismul. De asemenea, de la un sistem propor ţional de reprezentare, din 1922, s-a trecut la un sistem mixt, în care votul pe liste era combinat cu cel în circumscripţii uninominale101. A fost afectat şi caracterul secret al votului, din 1922 reintroducându-se în unele circumscripţii practica votului deschis, tendinţă accentuată prin noua lege electorală din 1925, care consacra ocuparea locurilor  101

Conform art.3, în Budapesta, în locul celor 22 de circumscripţii uninominale erau introduse trei circumscripţii în care erau se vota pe liste. Cf. Szabó Ágnes, „A konsolidáció kezdete. Az 1922 évi nemzetgyűlési választások”, in Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képviosel ő  választások, 1920-1990, p. 88.

54

parlamentare după cum urmează: din cele 245 locuri parlamentare, 199 erau ocupate pe baza votului deschis. De la mijlocul decadei a treia, sistemul electoral s-a stabilizat, deşi în cadrul Parlamentului şi în viaţa publică dezbaterile privind reformarea sa au continuat, extinderea sau restrângerea dreptului de vot, caracterul secret al acestuia, introducerea primelor electorale, unficarea sistemului de reprezentare pe baza propor ţionalităţii, obligativitatea votului, f ăcând obiectul unor  iniţiative legislative care au suscitat dispute între curentele conservatoarea sau progresiste din viaţa politică a Ungariei. Chiar dacă treptat, de la începutul anilor ’30, regimul politic a evoluat spre valori specifice dreptei politice, sistemul electoral a r ămas până în 1938 relativ stabil102. Noua lege electorală, adoptată în mai 1938 (nr. XIX), structurată pe 8 secţiuni, având 16 capitole, 228 articole, consacra instituţia parlamentar ă bicamerală, ambele camere având 260 de reprezentanţi, aleşi tot pe baza unui sistem mixt, din 135 circumscripţii uninominale şi 125 plurinominale. În marile oraşe scrutinul urma să se desf ăşoare exclusiv pe baza reprezentării propor ţionale, iar în celelate regiuni, alegătorii operau în două direcţii, în propria circumscripţie uninominală, dar  şi în cea teritorială, având deci de ales reprezentanţii atât în baza sistemului majoritar, cât şi a celui propor ţional. Se introducea, prin această lege, şi în Ungaria prima electorală, ob ţinerea a 40% din voturi, în ambele sisteme de reprezentare, aducând o majoritate, ceea ce favoriza partidele mari. Deşi consacra votul secret şi universal, noua lege introducea alte măsuri de restrângere a sufragiului, alte 300 000 de persoane pierzând dreptul de a participa în procesul electoral103. Scurta noastr ă incursiune în evaluarea tradiţiilor electorale din Ungaria modernă nu se poate încheia f ăr ă o trecerea în revistă a efectelor pe care diversele sisteme electorale le-au avut asupra sistemului politic, implicit a sistemului de partide, în perioada interbelic ă. În primul rând, se cuvine să subliniem că instabilitatea sistemelor electorale nu a afectat decât în mică măsur ă numărul de partide, competiţia politică r ămânând o constantă –chiar dacă restrictivă – a sistemului politic interbelic. Reprezentarea mai multor curente politice, acoperind spectrul ideologic stânga-dreapta, a r ămas o constantă, chiar dacă preeminenţa for ţelor dinspre dreapta a r ămas constantă. A fost un siostem de partide politice restrîns, în care, cel pu ţin în timpul a ceea 102

Vezi evaluările acestuia la Péter Sipos, „Őrszégváltás szavazo cédulákkal, 1935” in Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képviosel ő  választások, 1920-1990, pp.104. 103 Vezi funcţionarea noului sistem în alegerile din 1939, la István Pintér, „A kényszerpáyára szavazott ország”, in Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képviosel ő  választások, 1920-1990.

55

ce istoricii au numit sistemul Bethlen, „partidul guvernamental” domina toate celelate for ţe politice, social-democrate, agrariene sau liberale. Fragilitatea acestor curente politice deriva şi din felul în care a fost restructurat sistemul electoral. Conservatorismul, promovat de elitele tradiţionale, aşa numiţii magnaţi, a avut efecte limitate în ceea ce priveşte participarea electorală, restrângerea corpului electoral fiind mai degrabă rezultatul iniţiativelor de a păstra stabilitatea politică, decât al limitării drepturilor cetăţeneşti. Combinarea sistemelor electorale, după 1922, a indus un vot diferenţiat, în zonele urbane şi rurale, ce a fost ilustrat de limitarea universalităţii exprimării electorale şi de mixarea votului secret cu cel deschis. În comparaţie cu celelalte state din regiune, sistemul electoral maghiar pare a fi uşor anacronic, măsurile liberale fiind afectate de persistenţa unor reglementări care afectau capacitatea politică a electoratului. Restrângerea posibilităţii de exprimare pe baza vârstei, rezidenţei sau capacităţii intelectuale, combinată cu folosirea unor metode de selectare diferite în mediul rural, a permis conservarea tradiţiilor  politice şi a vechilor clivaje sociale. Pe când în oraşele mari constatăm o relativă libertate şi democratizare a sistemelor de reprezentare şi a exprimării opţiunilor politice, în mediul rural restricţiile erau mai numeroase. De la mijlocul anilor ’30, pe fondul apariţiei şi consacr ării electorale a unei noi drepte, mai ideologizate şi apropiate de modelele dreptei extremiste, sistemul politic maghiar a înregistrat noi limitări, mai ales în ceea ce îi prive şte pe evrei. Ca urmare, regimul politic păstorit de Horty, poate fi considerat cel puţin din perspectiva evoluţiilor  sale în plan electoral, unul conservator în plan politic şi social, limitativ în structurarea sistemului de partide, fragilitatea celor neguvernamentale fiind o constantă de-a lungul întregii perioade interbelice. Guvernările în coaliţie au fost o altă constantă, aceasta fiind şi cauza unei relative instabilităţi guvernamentale în prima decadă interbelică. Doar un singur parlament a reuşit s ă îşi ducă mandatul până la sfâr şit, cel ales în 1926. Toate aceste „tradiţii” îşi vor pune accentul pe evoluţiile electorale şi politice postbelice, nevoia de reformare şi liberalizare a sistemului politic fiind expoinenţială atât pentru curente politice progresiste – liberale, agrariene sau social-democrate – cât şi pentru grupruile sociale nedreptăţite, a elitelor intelectuale şi a marii mase de ţărani menţinuţi într-o stare de cvasidependenţă politică. Cel de al doilea r ăzboi mondial nu a adus modificări de substanţă în viaţa politică din Ungaria. Perpetuarea conflictului între cele două curente de dreapta, tradiţională şi radicală, a r ămas constantă, vizând atât orizontul reformării sistemului politic intern, cât şi opţiunile politice

56