Rolurile parentale în cadrul familiei Rolurile parentale în cadrul familiei sunt o continuitate a rolurilor conjugale. În acest context, Iolanda Mitrofan şi Nicolae Mitrofan definesc rolul conjugal-parental ca „o formaţiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări verbale şi expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor familiale aşteptate legitim de fiecare dintre cei doi parteneri şi copiii lor.” Adoptarea, interiorizarea şi exercitarea defectuoasă a acestui rol conduc la distorsiuni ale structurii de rol familial, periclitând semnificativ stabilitatea şi echilibrul diadei conjugale şi, prin aceasta a întregului sistem familial. „Intrarea” în rolul parental, expectat, nu este deloc simplă şi lipsită de probleme, nici măcar în cadrul cuplurilor formate din personalităţi înalt compatibile sub aspectul concepţiilor, aspiraţiilor şi trebuinţelor reciproc proiectate. Deşi se preia iniţial prin imitaţia modelelor de rol familial cunoscute în familia de apartenenţă, se învaţă a fi adoptat şi se perfectează prin exersarea în propriul nucleu conjugal. Rolurile parentale sunt privite de Elisabeta Stănciulescu ca „un ansamblu de comportamente (supraveghere, îngrijire, educaţie) pe care părinţii le desfăşoară în raport cu copiii: copiii: orice societate prescrie, printr-un sistem de norme (culturale, instituţionale, juridice) conţinutul rolurilor parentale în funcţie de sex (roluri materne şi roluri paterne) şi emite un set de aşteptări legitime; totuşi comportamentele reale ale actorilor nu coincid cu prescripţiile, iar rolurile sânt în permanenţă reconstruite.” Comportamentele familiale contemporane, inclusiv cele parentale, par a fi produsul unei combinaţii - dependentă întotdeauna de situaţiile situaţiile particulare - între - între o ordine relaţională (interacţională) şi una statutară (normativă). Jones propune ca în sfera competenţei parentale să intre activităţile şi comportamentele din sfera îngrijirii primare, realizate cu scopul de a oferi autonomie copiilor. copiilor. O serie de lucrări britanice recente consideră că scopul activităţilor parentale este acela de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, întrîntrun mediu sigur, aceste activităţi având mai multe dimensiuni: de îngrijire, de control, de dezvoltare, iar pentru pentru realizarea acestui scop, părinţii au nevoie de o serie de resurse în categoria cărora intră: cunoştinţe (legate de nevoile copiilor şi de modul în care acestea pot fi preîntâmpinate, cum poate fi dezvoltat potenţialul copilului etc), motivaţie (pentr (pentru u a investi timp şi energie), energie), resurse resurse (materiale şi nemateriale) şi oportunităţi.
Alvy propune patru funcţii de responsabilităţi legate de parentalitate: 1. acoperirea nevoilor de bază ale copiilor (asigurarea resurselor şi îngrijirea mediului domestic); 2. protecţia copiilor; 3. sprijinirea dezvoltării fizice şi psihice a copiilor; 4. reprezentarea intereselor copiilor în comunitate. Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea condiţiilor ce asigură
supraveţuirea: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, accesul la servicii medicale de bază. Variabilele din mediul familial care pot afecta modul de realizare al acestei funcţii sunt: nivelul de educaţie şi profesia părinţilor, nivelul veniturilor, proprietăţile şi strategiile de consum ale acestora. Uneori, acest ultim aspect devine foarte important, pentru că familii care au niveluri comparabile ale veniturilor sau statusurilor economice sunt însă foarte diferite din punct de vedere al competenţelor parentale, în special în raport cu această funcţie de satisfacere a nevoilor de bază ale copilului. De asemenea, structura familiei de îngrijire poate afecta calitatea parentală, prin influenţarea nivelurilor veniturilor: prin numărul adulţilor care sunt aducători de venituri, prin suportul financiar oferit de părintele absent copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară, prin gradul de specializare al adulţilor, care influenţează eficacitatea şi disponibilitatea lor pe piaţa muncii. Funcţia protectivă este legată de responsabilitatea părinţilor pentru
integritatea fizică, psihică, spirituală, etnică şi culturală a copiilor în relaţiile lor cu mediul înconjurător, cu persoane, grupuri şi instituţii. Small şi Eastman consideră că funcţia de protecţie a părinţilor, în raport cu copiii lor este acoperită de două tipuri de comportamente: cele de monitorizare parentală sau control parental ( care se referă la supravegherea nutriţiei, stării de sănătate a copilului, a comportamentelor acestuia în raport cu o serie de factori de risc, cum ar fi consumul de tutun, de alcool, activitatea sexuală etc) şi cele de transmitere a abilităţilor de autoprotecţie. Acestea devin extrem de importante în perioada adolescenţei, când gradul de autonomie al copiilor în raport cu adulţii este avansat, iar supravegherea de către părinţi devine din ce în ce mai dificilă, mai ales în condiţiile existenţei unei mari varietăţi de aranjamente familiale în care sunt îngrijiţi copiii şi a exigenţelor pieţii muncii din societatea contemporană, cu care sunt confruntaţi adulţii care sunt părinţi. În studiul realizat de Gallisky în SUA în anul 1999 se arată că regularitatea cu care părinţii interacţionează cu copiii lor în activităţi precum servirea mesei împreună, realizarea temelor sau
diverse jocuri este esenţială pentru percepţia pe care o au copiii despre părinţii lor: cei care sunt mai implicaţi în aceste activităţi sunt văzuţi de copiii lor gestionând cu succes problemele personale şi profesionale, ca punând pe primul plan importanţa familiei în raport cu munca şi sunt apreciaţi de copii ca persoanele „care îi fac să se simtă importanţi şi iubiţi, petrec timp vorbind cu ei pentru a şti ce se întâmplă cu adevărat în viaţa lor, îi încurajează să înveţe şi le inspiră plăcerea de a învăţa etc”. Deşi studiile arată o proporţionalitate inversă între nivelul controlului parental şi frecvenţa unor comportamente predelicvente şi delicvente, Dornbusch crede că optim este comportamentul parental implicat şi interesat, fără a fi unul intruziv. Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică se referă la
promovarea tuturor aspectelor legate de dezvoltarea copilului, incluzându-le pe cele fizice, emoţionale, cognitive, sociale, morale, sexuale, spirituale, culturale şi educaţionale. Small şi Eastman trec în revistă următoarele competenţe parentale, legate de această responsabilitate: stricteţea, ataşamentul emoţional şi controlul asupra balanţei de putere în relaţia dintre părinţi şi copii. Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat
de părinte în interacţiunile dintre copii şi diverse persoane, grupuri, instituţii din comunitate mai ales atunci când vârsta copilului nu îi permite să se reprezinte singur.
Bibliografie:
Mitrofan, I., Mitrofan N. Familia de la A... la Z : Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 1991. Stănciulescu, E. Sociologia educaţiei familiale: ed. Polirom, Iaşi. 1997. Alvy, K. T. Parent training today: a social necessity: Studio City, Center for the improvement of child caring, CA. 1987. Gallinsky, E. Ask the Children: What America's Children Really Think About Working Parents in Harper Collins Publishers, New York. 1999. Jones, D. The assessment of parental capacity in Horwarth, J. (ed.) The child’s world: assessing children in need, London: Jessica Kingsley. 2001. Small S. A., Eastman, G. Rearing adolescents in contemporary society: a conceptual framework for understanding the responsibilities and needs of family parents in Family relations, vol. 40, 455-462.
