Curs 1
NOŢIUNI DE PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI 1.1.Familia – orientări – orientări teoretice şi metodologice; 1.2.Triada cuplu- căsătorie-familie; 1.3. Relaţiile domeniului psihologiei familiei cu alte ştiinţe.
I.1. FAMILIA - ORIENTĂRI TEORETICE ŞI METODOLOGICE Familia
este nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează,
în miniatură, totalitatea funcţiilor societăţii ca mare sistem, reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea copiilor şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral -spirituale a societăţii. Familia constituie un sistem format din personalităţi aflate în interacţiune şi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se petrec intense schimburi comunicaţionale şi emoţionale – percepţii, evaluări şi valorizări interpersonale, se derulează procese de rol r ol marital, parental şi filial.
Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Astfel, corelatele istorice, socio-economice,
ideologice şi cultural -etnologice imprimă
deosebiri semnificative în structura şi funcţionalitatea familiei, de la o etapă la alta, de la un mod de viaţă la altul. Condiţiile existenţei sociale, modul de producţie şi necesităţile adaptării organizării sociale la acestea au impus în cea mai mare parte metamorfozele grupului familial. Astfel, forma
matriarhală a familiei a fost treptat înlocuită de -a lungul istoriei de forma patriarhală,
iar aceasta s-a diluat ulterior în forma individualizată. i ndividualizată.
Mutaţiile survenite în structura şi rolurile familiale au urmat paradigma de la extensie la nuclearizare, de la tradiţional la modern, de la dispersare afectivă şi concentrare autocritică
a puterii la condensarea afectivă şi democratizare, de la rigiditatea cadrelor normative funcţionale la o flexibilitate semnificativă a acestora, în sensul egalizării st atus-rolurilor familiale.
Prefacerile structurii familiale sunt în deplină rezonanţă cu progresul socio -economic, tehnic, cultural şi moral al societăţii, familia rămânând un sistem deschis, supus continuu restructurărilor. Încotro se îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la care criteriologii sunt din ce în ce mai tentaţi să formuleze răspunsuri. Dar oricum s -ar numi noile forme familiale pe care societatea industrială şi superindustrială le proliferează sau le -ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-agregat, familii geriatrice,
nefamilişti cu copii – A. Toffler (1983) – este o certitudine faptul că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a supravieţuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ştafetei vieţii paşnice şi creatoare de la o generaţie la alta. Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a
întreprins primele cercetări de natură sociologică asupra familiei. Meritul său este acela de a fi sesizat faptul că “schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie” (M. Voinea, 1978, p. 42).
Coexistând antitetic cu concepţia care acreditează determinarea social -istorică a familiei, o serie de
concepţii extremist - biologizante delimitează familia ca o unitate primară,
pur biologică, constituită pe baza şi în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel, pe linia concepţiilor freudiene, sociologul american R.M. MacIver definea familia ca “u n grup caracterizat printr-o
relaţie între sexe suficient de precisă şi de trainică pentru a asigura
procreerea şi creşterea copiilor” (I. Gould, W.L. Kolb, 1964, p. 258). P.W. Mousgrave în 1967 într-un manual de sociologie a educaţiei pune accent tot
pe aspectul biologic al relaţiilor
familiale, pierzând din vedere aspectul lor psihosocial. Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele decenii multiple
abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter - şi multidisciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului, psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prior itare. O serie de domenii conexe ca “educaţia părinţilor”, “interacţiunea părinţi -copii”, “designul ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de dreptul familiei, atrag atenţia asupra semnificaţiei şi responsabilităţii sociale a organizării şi evoluţiei familiei ca microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social. Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului şi funcţiilor familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale privind structurile şi tipurile familiale, rolul de soţ -soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi de grup
familial. Studiile asupra familiei s-au
intensificat în ultimul timp, urmărindu -se evidenţierea
evoluţiei relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special, fenomenele de psihosociologia şi psihosexologia familiei. După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) sau extinsă (care mai cuprinde şi alte rude). I.2. TRIADA CUPLU – CĂSĂTORIE – FAMILIE
Până nu demult, definirea acestor concepte (cuplu, căsătorie, familie) se făcea relativ uşor, pentru că definiţiile surprindeau aceleaşi elemente, chiar dacă erau privite din perspective diferite.
Realitatea socială contemporană diversifică cadrul conceptual, iar noi, dacă am îngusta definiţiile, am limita şi înţelegerea conceptelor respective. În încercarea teoretică de a explica conceptele de bază ale acestui curs, vom pleca de la câteva întrebări esenţiale: “Cum să -mi găsesc un partener? Mă voi căsători, oare? Şi dacă da, când? Ce responsabilităţi implică formarea familiei? Voi avea copii? Câţi? Când?” Răspunsul la aceste întrebări, ca şi la multe altele, pe care şi le pune omul în decursul existenţei sale limitate este necesar pentru a înţelege cât mai clar relaţiile dintre sexe, pentru a
rezolva neliniştile, frustrările şi incertitudinile care domină individul înainte, în timpul şi după consumarea unei relaţii. Trebuie să conştientizăm faptul că existenţa umană are câteva coordonate clare, precise, care mai devreme sau mai târziu trebuie atinse. Una dintre coordonate este naşterea.
Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară, care este cuplul parental. Ne continuăm existenţa, devenind noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin, deci identităţi psihosexuale conştiente de sine şi de propria identitate. Devenirea
este a doua coordonată majoră a existenţei noastre. În continuare ne
exprimăm prin sex roluri şi ne integrăm social sub semnul a ceea ce rămâne specific întreaga viaţă, apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Încercăm apoi să ne găsim perechea, de regulă de sex opus, deoarece dimensiunea psihologică umană este profund marcată de şansa de a fi şi de a te remarca în cadrul convieţuirii ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către această structură arhetipală masculin -feminin, bărbat-femeie, structură bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia ne putem dezvolta afectiv, sexual, mental şi spiritual, unul prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, iar când satisfacţia generată de unul dintre aceşti doi factori sau de amândoi este destul de intensă, iar încrederea în partener este suficient de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când omul
face acest pas, înseamnă că el deja valorizează
instituţia familiei, înseamnă că este pregătit mai mult ca oricând să -şi pună problema descendenţilor, înseamnă că şi -a accentuat suficient de mult simţul responsabilităţii. După căsătorie, omul încearcă apoi, prin înţelegere şi armonie, să păstreze unitatea familiei, să socializeze eventualii urmaşi, pentru a le facilita integrarea în societate. Aici este momentul când putem observa că s -a reluat deja un ciclu existenţial bazat pe coordonatele eterne ale cuplului.
Oamenii încearcă să imprime un anumit specific acestor coordonate. Acest lucru face ca existenţa umană să fie dominată de o diversitate de comportamente, de o multitudine de stiluri de viaţă, ceea ce îngreunează şi mai mult încercarea de a defini realitatea vieţii familiale. Plecând de la acest ciclu de viaţă, putem înţelege mai bine triada cuplu – căsători – familie, triadă care este dependentă de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, care se modifică odată cu aceasta, fiind în continuă devenire (transformare) şi ale cărei coordonate viitoare nu pot fi stabilite cu precizie. Dacă privim din această optică, putem înţelege şi explica apariţia unor forme de organizate a familiei, ca şi dispariţia lor, pe diferitele trepte ale dezvoltării sociale şi putem desprinde, de asemenea, importanţa condiţiilor istorice, economice şi sociale în care evoluează familia. Iniţial, conceptele cuplu, căsătorie, familie, au fost definite asemănător, fi ind chiar confundate (Turliuc, 2004, p. 11). Acest lucru s- a
datorat relaţiei de interedependenţă dintre
cele trei concepte: cuplul premergător căsătoriei şi familia cu
descendenţi.
CUPLUL.
În această definire, vom pleca de la faptul că, deşi atracţia şi preferinţa interpersonală se manifestă ca fenomen psiho -social încă de la vârste fragede, atracţia de ordin erotico sentimental ocupă o pondere importantă, în special la vârsta preadolescenţei şi adolescenţei. Este mai puţin important care dintre cele două dimensiuni, respectiv atracţia sexuală sau cea sentimentală se manifestă mai întâi. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că în anii adolescenţei sentimentele sunt limitate, tinerii fiind dominaţi de idei şi fantezii erotice, peste care se suprapun emoţii şi dorinţe. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că, datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexuală, s -a generalizat tendinţa ca tinerii să -şi înceapă foarte devreme viaţa sexuală, erotismul devenind din ce în ce mai mult şi din c e în ce mai devreme un
domeniu de fascinantă atractivitate, un domeniu de exercitare a identităţii, a autonomiei şi afirmării eului. Este cunoscut faptul că un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite, (deşi nu este obligatoriu) ca re au pentru o vreme: - sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament, respect etc) - atracţie sexuală care duce (sau nu) la
relaţii sexuale
- scopuri comune - timp petrecut în comun (unul cu celălalt dar şi în sfera socială); - dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată.
Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplurilor. (teoria similarităţii, teoria complementarităţii trăsăturilor), dar aceste teorii nu satisfac integral, deşi explică şansa alegerii partenerului. Totuşi, ele nu justifică pe deplin actul decizional de formare a cuplului. Cea mai credibilă dintre aceste teorii accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic şi pe cel fizic. Factorul
fizic
acţionează prin intermediul modalităţii erotice, de expresie
comportamentală, în timp ce factorul psihologic alimentează stabilizarea relaţiei, necesitatea intensificării şi dezvoltarea acesteia în timp, inclusiv sau mai ales în cadrul căsătoriei. Cuplul poate fi definit ca
o structură bipolară, de tip bio -psiho-social, bazată pe
interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt. Iolanda Mitrofan (1998, p.14) Cuplul
mai poate fi definit ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează
fie:
o legătură constantă (cu sensul de lungă durată), fie
o legătura întâmplătoare (cu sensul de scurtă durată). Conceptul de cuplu este asociat cu cel de reproducere
şi de sexualitate, ceea ce sugerează
implicarea afectivă a partenerilor în contextual unor diade care tind să se menţină în timp. În tradiţia chineză, noţiunea de cuplu este asociată lui yin şi yang , ca reunire a două elemente opuse şi complementare (Turliuc, 2004, p.14). Conceptul de cuplu este definit de Irene Thery (1995):
în
sens
restrâns , ca fiind complementaritatea bărbat -femeie exprimată în
toate aspectele vieţii lor cotidiene, în
în sens larg , cuplul
care dominante sunt afectivitatea şi sexualitatea.
este asociat cu matricea concomitent biologică, emoţională,
culturală şi socială care rezultă din reunirea unor diferiţi parteneri (bărbat -femeie, bărbat-
bărbat, femeie-femeie) între care există relaţii afective şi/sau sexuale şi un puternic indeterminism mutual.
Pentru ambele situaţii, autoarea identifică cinci tipuri de cuplu ri : 1.
cuplul conflictual :
partenerii se află într -o dispută permanentă, dar constructivă.
Conflictul repr ezintă o “ieşire” din rutină/plictiseală. Acest tip de cuplu nu prezintă rezistenţă în timp. 2.
cuplul Pygmelion:
investirea inegală a partenerilor; unul din membrii cuplului este
foarte deschis şi îşi oferă resursele, iar celălalt nu oferă nimic. 3.
cuplul fuzional ,
(de tipul Tristan şi Isolda), trăiesc doar prin pasiunea unuia faţă de
celălalt, dar prin ochii celorlalţi. Nu există şi o comunicare între aceşti parteneri. 4.
cuplul aflat în decalaj,
5.
cuplul asociativ,
cuplu în care dispoziţia partenerilor este întotdeauna diferită .
se referă la participarea complementară a partenerilor care duce la
obţinerea rezultatelor optime în cuplu. Este tipul de cuplu rezistent şi stabil. Cu alte cuvinte, a trăi in cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică manifestarea dar şi dezvoltarea nostră ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor şi credinţelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, precum şi ale comportamentelor nostre. In cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină de noi, învăţăm ce este iertarea, toleranţa dar învăţăm şi să ne manifestăm şi emoţiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu,
ne implinim sexualitatea. De aceea, cred că a trăi în cuplu este o
mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare şi autoevoluţie. Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele dintre parteneri, ci dimpotrivă,
atunci când relaţia este foarte profundă şi satisfăcătoare, aceste diferenţe se
completează reciproc. E drept că până se ajunge la această completare, se trece prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoţională şi reveniri. (Vasile, 2007).
Orice relaţie presupune să ajungi şi „ pe culmile raiului şi în adâncurile iadului ” (P. Ferrini, 2002, p. 130).
Avem, desigur, în vedere pentru această definiţie cuplul heterosexual şi nu includem cuplul homosexual, care este cuprins în categoria experimentelor neofamiliale. Din
perspectiva acestei definiţii, cuplul poate fi armonic, adică satisfăcător şi stabilizator sau poate fi dezarmonic, adică nesatisfăcător şi distorsionat, tinzând către disociere. Ca atare, cuplu rile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare. În primul caz, factorii menţionaţi conduc de cele mai multe ori la o
permanentizare a relaţiei, care are mari şanse de a se transfo rma într-o căsătorie. Aceasta implică însă multiple consecinţe sociale, afective, morale, juridice care o diferenţiază net de simpla viaţă de cuplu. Ellyn Bader şi Peter Pearson (1988) identifică pentru formarea şi evaluarea relaţiilor de cuplu mai multe etape : 1.
Fuziunea se referă la diminuarea până la dispariţie a diferenţelor partenerilor: se simt
ca “unul”; 2.
Diferenţierea, implică testarea solidităţii legăturii prin re -afirmarea propriei identităţi;
3.
Explorarea , testarea fidelităţii prin participarea la activităţi separate, în grupuri
separate; 4.
Re-apropierea, prin definirea motivului rămânerii împreună prin complementaritatea
diferenţelor precum şi stabilirea unei “hărţi” cu sarcini şi roluri; 5.
Cooperarea, reprezintă etapa dobândirii echilibrului funcţional a cuplului şi presupune
angajarea propriuzisă a ambilor parteneri; 6.
Sinergia , este stadiul ultim dar şi cel mai înalt al evoluţiei cuplului.
Diminuarea etapelor de cooperare şi sinergie, duc la Cuplul secolului trecut se referea
destrămarea cuplului.
la relaţia exclusivă dintre soţ şi soţie, iar astăzi a suferit
modificări, termenul incluzând şi cuplurile premaritale, consensuale sau homosexuale. CĂSĂTORIA Când elemente prezentate la cuplu, devin
statuate şi prin lege, atunci cuplul erotic se
transformă în cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicţionarul Explicativ al limbii romane ca fiind uniunea legală, liber consimţită între cei doi parteneri, pentru intemeierea
unei familii. Mai este denumită şi mariaj. Tot DEX-ul ne mai
spune că mariajul reprezintă o convenţie încheiată printr -un act de stare civilă între un bărbat şi o femeie (la noi în ţară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată şi între două persoane de acelaşi sex) care şi -au luat obligaţia să trăiască impreună. Acest concept are o istorie veche şi poate fi definit din mai multe perspective. Cu toate acestea, căsătoria prezintă unele particularităţi generale:
modalitate acceptată la nivel social, prin care două sau mai multe personae constituie o
familie (Mihăilescu, 1998, p.91)
implică consecinţe afective, sexuale, morale, juridice, sociale, economice – ceea ce o
diferenţiază de noţiunea de cuplu (Turliuc, 2005, p.15)
este situată la intersecţia domeniului public cu cel privat (idem Turliuc)
este sancţionată juridic sau/şi religios (Mihăilescu, 1998, p.91),
comportă reguli de constituire a cuplurilor maritale (Mihăilescu, 1998, p.92)
existenţa tabuu-lui incestului (idem Mihăilescu). Maria Turliuc (2005) evidenţiază trei perspective ale căsătoriei :
1.
Perspectiva juridică a căsătoriei,
2.
Perspectiva psihosocială a căsătoriei,
3.
Perspectiva sociologică.
1.Din punct de vedere juridic,
căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un
bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, în scopul întemeierii unei familii. Conform
definiţiei din Tratatul de drept al familiei( I.P.Filipescu,2000) ”căsătoria
reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii”.
Termenul de căsătorie poate fi interpretat ca:
Act juridic (soţii consimt să se căsătorească);
Situaţie juridică (statut de persoană căsătorită);
Instituţie juridică (norme ce reglem. Situaţia juridică a căsătoriei);
Ceremonie (prezenţa ofiţerului stării civile pentru încheierea căsătoriei). G.Lupşan (2001;25 -30,apud.Turliuc,2005), evidenţiază câteva trăsături juridice
principale ale căsătoriei :
Căsătoria reprezintă o uniune dintre un bărbat şi o femeie(prin această specificare este
exclusă uniunea dintre homosexuali şi o face dificilă pentru transsexuali)
Căsătoria este liber consimţită( sunt prevăzute specificaţii pentru cadrele mili tare)
Căsătoria este monogamă(bigamia sau poligamia este sancţionată penal
Căsătoria are un caracter solemn(prin prezenţa în instituţia de stare civilă ,în faţa
martorilor şi a ofiţerului de stare civilă care oficiază căsătoria)
Căsătoria are un caracter civil(se încheie în faţa autorităţilor de stat se înregistreză şi
nu poate fi desfăcută decât de instanţele judecătoreşti
Căsătoria se încheie pe viaţă (încetează doar prin decesul unuia din membrii cuplului
sau prin declararea judecătorească a morţii acestuia;se poate desface prin divorţ)
Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie, dar şi
între părinţi şi copiii lor. Căsătoria se încheie în scopul întemeieriiunei familii(nu neapărat cu scopul procreării
ci şi în scopul constituirii unei comunităţi de viaţă) În ceea ce priveşte natura juridică a căsătoriei, se remarcă următoarele teorii
(M.Minow, M.L.Shanley, 2001, p.124-132,):
Teoria contractuală:încheierea unui act juridic prin voinţa proprie a indivizilor
implicaţi Teoria comunitară:respectarea normelor tradiţionale şi religioase în oficierea şi
celebrarea căsătoriei Teoria mixtă, conform căreia căsătoria reprezintă atât o asociaţie cu character privat
dar şi o entitate ce trebuie să se conformeze ordinii comunitare(politice )dar şi legislaţiei în vigoare.
2.
Din perspectivă psihosocială, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relaţie psihologică între doi oameni conştienţi, ea alcătuind o construcţie complicată în care se însumează o serie întreagă de date subiective şi obiective, având în mod indiscutabil o natură heterogenă. Ca atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalităţii, care dă posibilitatea metamorfozării omului de la o stare în care este unealta naturii sale instinctuale către o altă stare în care este rezultat al prefacerii naturii în
cultură şi a
instinctului în spirit.
Din perspectivă psihologică, căsătoria inseamnă o "relaţie psihologică" intre doi oameni
conştienţi, ea fiind "o construcţie complicată, alcătuită din tr-o serie intreagă de date subiective şi obiective, avand indiscutabil o natură foarte eterogenă" (C.G. Jung, 1994, p. 63). Ea este „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii” (I. Mitrofan, 1998, p.16). Căsătoria reprezintă şi “ construcţia complicată a relaţiei psihologice dintre cei doi soţi” (Mitrofan, Ciupercă, 1997). Apare ca un proces în construcţie ce se desfăşoară în timp. David Mace (1983 ), (apud.Turliuc, 2005) analizează câteva mituri ale căsătoriei:
Căsătoria este ruptă din rai- partenerii cred ca o anume divinitate le păzeşte relaţia şi ei
nu fac nici un efort pentru a se implica )
Căsătoria este o căsnicie – căsătoria este un eveniment dar şi un process de durată, pe
când căsnicia reprezintă durata căsătoriei.
căsătorite trebuie să fie împreună la bine şi la rău – există credinţe care
Cuplurile
atestă faptul că destinul decide cursul vieţii lor;nu iau în considerare resursele pe care le aduc cu ei în cuplu.Relaţia maritală nu trebuie menţinută în orice fel de condiţii, uneori divorţul fiind recomandat.
Partenerii trebuie să fie compatibili pentru ca mariajul să se realizeze - orice căsătorie
reprezintă un amplu proces de acomodare care durează uneori toată viaţa cuplului
Cuplurile conjugale fericite nu se ceartă niciodată – idea este de menţinere reciprocă a
autonomiei membrilor cuplului,şi de abilităţi de comunicare , negociere a divergenţelor în mod amiabil.
Cuplurile care rămân împreună sunt cele mai fericite – este doar o prejudecată sau
scuză faţă de un motiv considerat mai important decât calitatea relaţiei partenerilor.
Problemele personale nu trebuie discutate cu partenerul – evitarea
discuţiilor între
partenerii unui cuplu conjugal împiedică realizarea susţinerii şi a simpatiei reciproce, condiţii necesare pentru un bun
mariaj.Nici ideea ca partenerul sa fie un un inamic care să suporte
frustrările şi experienţele negative accumulate .
Cuplurile căsătorite nu trebuie să discute dificultăţile lor conjugale cu alte cupluri -
regulă numită şi tabu-ul intermarital;comunicarea cu alte cupluri i-ar putea ajuta să găsească mai repede un răspuns la problemele lor.
Soţii nu au nevoie de consiliere sau terapie decât atunci când sunt profund afectaţi –
există varianta ca sprijinul professional să ajungă prea târziu şi relaţia să fie deja compromisă. Psihologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individuale prin şi în căsătorie are loc la intrarea în a doua jumătate a vieţii, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorinţa devine necesitate, iar surprizele şi descoperirile din tinereţe devin obişnuinţe. Ce este mai important de reţinut este faptul că nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individuale, astfel încât trăirile celor doi soţi să fie absolut identice.
De obicei, unul dintre soţi îşi găseşte mai repede locul într -o căsătorie decât
celălalt. Unul va avea mai puţine dificultăţi de adaptare decât celălalt, ceea ce înseamnă că, în fond, căsătoria este în permanenţă
o instituţie de adaptare .
3.
Din perspectivă sociologică, actul căsătoriei semnifică unirea a două neamuri între care în mod obişnuit nu există legături de consanguinitate. Această unire poate fi de două tipuri: endogamică (atunci când partenerul este ales din acelaşi grup, comunitate, rasă, religie ) sau exogamică (atunci când partenerul vine din afara grupului). Această perspectivă se referă la regulile fundamentale ale căsătoriei care ghidează alegerea partenerului:exogamia şi endogamia. Goodman (1998) evidenţiază patru modalităţi diferite de dobândire a partenerului marital:
Căsătoria prin rapt- formă rară întâlnită în comunităţile cu număr mic de femei.Este
asociată cu “furtul miresei”;
Căsătoria prin cumpărare- implică stabilirea unui” preţ al miresei”;
Căsătoria prin aranjament (părinţii cuplului aranjează căsătoria);
Căsătoria prin consensul părţilor (este lăsată la latitudinea părţilor alegerea
partenerilor).
Actul căsătoriei presupunea parcurgerea a trei paşi/etape:
desponsatio(promisiune)
pactum conjugale(logodna) ceremonia contractului(nunta),(Aries,1998:156-157)
Recunoaşterea religioasă a căsătoriei apare între secolul IX -XI, cu binecuvântarea patului nupţial, iar din sec.XII, biserica este lăcaşul ceremoniilor. Căsătoria poate fi patrilocală, adică cu stabilirea reşedinţei noii familii împreună sau aproape de familia soţului, neolocală, adică cu reşedinţă neutră, distinctă de a familiilor de origine sau matrilocală, cu reşedinţa împreună sau aproape de familia
soţiei.
În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi îndeoseb i cele neolocale, primele având o motivaţie economică, celelalte fiind datorate urbanizării şi mişcărilor de populaţie. Căsătoriile neolocale conduc adesea la dificultăţi de adaptare a noii familii, în special în comunităţile cu grad scăzut de permisivitate şi cu un nivel ridicat al xenofobiei, ceea ce se asociază cu o marginalizare spaţială şi socială a familiei tinere. După modul de transmitere a rudeniei, se poate face distincţie între un sistem matrilinear,
în care soţia îşi păstrează numele şi bunurile pe care le transmite copiilor ei şi
sistemul patrilinear,
paternă.
în care transmiterea rudeniei, numelui şi bunurilor se face pe linie
În prezent, există însă sistemul bilinear, care este şi cel mai răspândit, în care transmiterea rudeniei se face atât pe
linie maternă cât şi pe linie paternă. Totuşi, în lume,
dintre aceste 3 sisteme, predomină patrilinearitatea. În final, din perspectivă istorică, căsătoria poate avea cele două forme: poligamia şi monogamia.
FAMILIA.
Ultimul element din triadă - familia. Aceasta reprezintă în orice societate o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând în măsuri diferite o latură biologică şi/sau o latură psiho socială. În general, viaţa indivizilor în cadrul instituţional al familiei cuprinde două laturi esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă nemodificată de -a lungul istoriei şi o latură socială, care este în permanentă schimbare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice şi Familia
psihosociale.
reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi
indivizi,
uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizand, mai mult sau mai puţin latura biologic şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.17). Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă
că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei de a forma
personalitatea copiilor apăruţi in cadrul ei. In cadrul familiei, fiecare dintre noi dobandim caracterisicile care ne vor defini ca persoane. Aici invăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală,
exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din
condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul. Familia
reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel
puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială. Această definiţie rezultă din faptul că realitatea socială a generat o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul din cele două aspecte prezentate în perechi. Astfel, familiile monoparentale sunt doar paterne şi realizează doar latura psihosocială. În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de -a
lungul timpului şi o latură socială, veşnic schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. (M. Voinea, 1993). Din punct de vedere sociologic ,
familia reprezintă “exemplul tipic de grup primar”
(Mendras, 1987), caracterizat prin relaţii de tipul “face to face”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie, putem aduce în discuţie o serie de tipologii. Una dintre ele face deosebirea între familia de origine şi familia de procreare. Familia de origine (consanguină) reprezintă familia în care te naşti şi creşti, familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie. Se distinge
familia de origine (consanguină), în care individul se naşte şi evoluează şi
familia de procreare (conjugală), cea constituită prin căsătorirea proprie. După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi: nucleară, alcătuită din soţ, soţie şi copiii acestora sau familie extinsă, la care se adaugă, pe lângă familia nucleară, şi alte rude.
După modul de exercitare a autorităţii în familia, sistemele fa miliale pot fi patriarhale (autoritatea aparţine soţului sau celui mai în vârstă dintre bărbaţii din familie), matriarhală (autoritatea aparţine soţiei sau celei mai în vârstă dintre femeile din familie), egalitare, în care puterea şi autoritatea sunt egal distribuite între soţi. Cele mai semnificative dintre schimbările care au avut efect inclusive asupra familiei (Vasile D., 2007).:
dezvoltarea materială a societăţii, care a transformat omul intr-un individ centrat pe
acumulare şi mai puţin pe existenţă . Acum oamenii se definesc mai mult prin ceea ce au, decat prin ceea ce fac sau sunt. Valorile personale şi sociale au cunoscut o bulversare semnificativă; de aceea există tendinţa oamenilor de a se responsabiliza mai puţin pentru dezvoltarea şi implinirea emoţională, cat mai mult pentru cea materială.
depersonalizarea omului , care derivă destul de direct din caracteristica de mai sus.
La aceasta se mai adaugă şi tendinţa de a valoriza mai degrabă individul unic, decat familia sau grupul. Astăzi se foloseşte mai mult „eu”, decat „noi”. Se pune accent pe dezvoltarea individuală, decat pe cea impreună. Asta influenţează şi creşterea varstei la care se căsătoresc tinerii, la creşterea varstei la care femeile aleg să devină mame.
creşterea ritmului de viaţă şi a variantelor de petrecere a timpului , atat in zona
profesională, cat şi in cea personală, ceea ce a avut ca efect apariţia unor noi nevoi care se cer satisfăcute. Merită insă să ne intrebăm dacă aceste nevoi sunt reale sau sunt „create” de
mintea noastră sau de societate (care devine din ce in ce mai presantă cu toate invenţiile şi aritificialităţile ei).
conştientizarea dezavantajelor ale familiilor tradiţionale , care puneau accent pe
stabilitatea familială, şi mai puţin pe satisfacţia reciprocă a membrilor ei. Astăzi tinerii sunt mult mai orientaţi spre satisfacţia maritală, spre implinirea emoţională in cuplu, decat să urmărească cu orice preţ longevitatea cuplului sau a familiei.
pozitivarea atitudinii faţă de femei , de la bum-ul feminismului, la incercările actuale
de echilibrare a atitudinii faţă de cele două sexe.
relaxarea atitudinii faţă de sarcinile şi copiii proveniţi din afara relaţiile de cuplu
stabile sau faţă de adopţii;
deschiderea faţă de metodele contraceptive şi folosirea lor pe scară largă, care a dus
la controlul sarcinilor şi deci la controlul varstei mariajului şi a tipului de relaţie de cuplu dorit de cei doi parteneri;
schimbarea mentalităţii, din una stigmatizatoare in una de acceptare, şi toleranţă faţă
de modelele noi de viaţă familială, cum ar fi familia cu un singur părinte, cuplurile aflate in concubinaj, cuplurile şi căsătoriile intre parteneri de acelaşi sex, adolescenţii care devin părinţi etc., dar şi faţă de fenomene precum divorţul, separarea, locuitul impreună inaintea căsătoriei.
tendinţa la libertinaj, inclusiv (sau mai ales) sexual şi de a fi furaţi de modelele
familiale „la modă”, cum ar fi, de exemplu concubinajul şi cuplul homosexual.
relaxarea presiunii bisericii asupra relaţiilor sexuale şi instituţiei familiei.
I.3. RELAŢIILE DOMENIULUI PSIHOSOCIOLOGIEI FAMILIEI CU ALTE ŞTIINŢE Psih ologia famil iei este unul dintre domeniile care se studiază in ultimii ani de studiu
la toate facultăţile de profil. Este firesc acest lucru deoarece el necesită cunoştinţe acumulate din primii ani de studiu şi este foarte legat de multe alte arii ale psihologiei. Domeniul psihologiei familiei se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul unei familii.
Pentru aceasta
este necesar să dăm atenţie atat la elementele comune familiilor, cat şi
celor care diferenţiază familiile intre ele. Astfel, nici abordările nomotetice, nici cele idiografice nu sunt fertile luate individual, ci doar impreună. Psihosexologia este un domeniu foarte strans legat de psihologia familiei. Cu toate
acestea, se poate vorbi de o existenţă independentă a sa, alături de celelate ramuri ale psihologiei. Din punctul de vedere al Iolandei Mitrofan (1997, p. 8), psihosexologia este domeniul de studiu al „ particularităţilor comportamentale ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale erotico- sexuale, interactive şi de intercunoaştere”. După aceeaşi autoare, acest domeniu işi
propunse să: explice şi evalueze din
punct de vedere psihosocial experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/sau conjugal) şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din persepctiva intimităţii. Psihosexologia
este un domeniu bine delimitat, constituit la graniţa dintre medicină şi
psihologie. El are o istorie destul de scurtă, in sensul că a apărut mai tarziu ca psihologia şi medicina ca arie individuală. Cunoştinţele de psihosexologie există insă de mult, evi dent. „ Multiplele interferenţe interdisciplinare...îi consolidează şi justifică domeniul ”, aşa cum afirmă Constantin Enăchescu în Tratatul său de psihosexologie (2003, p. 17). Tot acest autor consider ă
că obiectul de studiu al psihosexologiei este reprezen tat de instinctul sexual şi
comportamentele legate de el (2003, p. 18).
Evident, psihologia familiei şi psihosexologia folosesc multe dintre conceptele şi modalităţile de analiză ale celorlalte ramuri ale psihologiei. De aceea, pentru a putea inţelege aceste două arii de care ne vom ocupa in acest manual este necesar ca informaţiile pe care le -
aţi studiat anii anteriori să fie bine asimilate. Iată care sunt domeniile psihologice şi non psihologice cu care psihologia familiei şi psihosexologia stabileşte relaţii: Psihologia generală -
de aici avem numeroase informaţii despre procesele psihice şi
sistemul de personalitate, cu precădere la formarea lor, deoarece, după cum bine este cunoscut, acestea se modelează in mare măsură in interiorul familiei. Familia es te cea care pune bazele personalităţii individului, mai ales in ceea ce priveşte caracterul său şi stimularea şi dezvoltarea aptitudinilor sale. Psihologia socială - este ramura psihologiei din care a izvorat practic psihologia
familiei. Ea ne vorbeşte despre relaţiile dintre oameni, despre diade sau cupluri, despre grupurile mici, iar familia este un astfel de grup. De asemenea, psihologia socială se ocupă de studiul proceselor şi fenomenelor psihosociale cum ar fi: cunoaşterea interpersonală, comunicarea,
conflictele, competiţia, cooperarea, atracţia interpersonală, formarea coaliţiilor,
fenomenul atribuirii, manipulare, negociere etc. Toate aceste fenomene sunt regăsite şi in cadrl cuplurilor şi familiilor. Psihologia vârstelor sau a dezvoltării - se ocu pă de
evoluţia şi dezvoltarea persoanei
de-a lungul etapelor de viaţă.
Psihanaliza - este domeniul care ne introduce in analiza aprofundată a dezvoltării
noastre psihosexuale, a dinamicii dintre instanţele psihicului uman (conştient, inconştient şi subconştient sau sine, eu şi supraeu), a relaţiilor dintre părinţi şi copii şi in special a modului in care funcţionarea psihică la maturitate este puternic influenţată de relaţiile pe care noi le avem cu părinţii in timpul copilăriei. Psihoterapia şi consilierea psihologică - sunt ramuri ale psihologiei care folosesc
foarte mult informaţiile din psihologia familiei şi din psihosexologie pentru a putea ajuta persoanele, cuplurile sau familiile aflate in impas existenţial. Medicina - mai ales prin aria ei denumită medicina de familie, se află in stansă
legătură cu psihologia familiei, deoarece inţelegerea modului de funcţionare a unei familii determină şi inţelegerea mecanismelor ei de funcţionare fizică, a bolilor şi transmiterea lor transgeneraţională (mai multe detalii veţi afla cand veţi studia capitolul despre abordarea transgeneraţională şi cel despre genogramă). Antropologia - prin studiile ei privind diversele culturi umane, ea furnizează
psihologiei familiei şi psihosexologiei informaţii cu privire la: diferenţele dintre familiile aparţinand altor culturi; dificultăţile care apar in famili ile mixte (cu parteneri provenind din culturi diferite); ritualurile ce sunt folosite de familie in momentele sale importante de
evoluţie (ex. Ritualurile de trecere: botezul, nunta, inmormantarea); manifestările impulsului şi al comportamentelor sexuale d in diferite culturi. Sociologia - indeosebi sociologia familiei, studiază şi ea familia, dar ca instituţie
socială şi in relaţie cu societatea. Astfel, informaţiile ei vin să imbogăţească cunoştinţele despre familie, dar oferă şi sprijin in inţelegerea funcţionării sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de practicile sexuale considerate ca fiind acceptabile pentru o societate dată. Dreptul - in special cel al familiei, se bazează mult pe datele psihologiei familiei
pentru a putea elabora şi aplica legi cu privire la protecţia familiei şi a membrilor ei, precum şi cu privire la manifestarea sexuală a membrilor societăţii.
Glosar de termeni folosiţi Cuplu
„o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism
mutual (parteneri i se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)”
(I . M itr ofan 1998, p.14) Căsătorie
„un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi,
de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei
este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii” (I. M itr ofan, 1998, p.16) Familie
„o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizand, mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă,
1998, p.17) Psihologia
domeniul al psihologiei care se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al
familiei
mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc in cadrul unei familii.
