Primăvara popoarelor. Revoluţia Europeană 1848-1849 a) Cauze; Cauze; forţe forţe partici participant pante; e; caracte caracter; r; program. program. b) Desf Desfăş ăşur urar are; e; c) Impo Import rtan anţă ţă;; urmăr urmări. i.
Isto Istori ricu cul, l, filo filozo zofu full şipo şipoli lito tolo logu gull fran france cezz Alex Alexis is Tocq Tocque uevi vill llee îşiavertiza îşiavertiza compatrioţii, compatrioţii, la începutul începutul anului 1848, într-un discurs discurs fulminant fulminant ţinut în Camera Deputaţilor, de pericolul şivalul schimbărilor ce aveau să se abată asupra încercatului continent: “Dormim pe un vulcan… nu vedeţi că pământul se cutremură din nou? Suflă un vânt de revoluţie, furtuna e la orizont”1. În acee aceeaş aşip iper eriioa oaddă do doii tine ineri exila xilaţi ţi germ ermani, ni, Karl arl Marx arx şiFrie şiFrieder derich ich Engels Engels,, îşiexp îşiexprim rimau au princi principii piile le revolu revoluţie ţieii prolet proletare are la care care Tocqueville făcea referire, în programul pe care fuseseră însărcinaţi să îl alcătuiască de către Liga Comunistă Germană, publicat la Londra, în 24 februarie 1848, în limbile franceză, engleză, italiană, flamandă şidaneză, sub titlul de Manifestul Partidului Comunist. Comunist. Revoluţia europeană din anii 1848-1849, prevăzută de eminentul gânditor politic francez, a fost cel mai important eveniment unitar, pe care la consemnat consemnat istoria, în perioada anilor 1815-1914. 1815-1914. Au existat o mulţime mulţime de revoluţii mai mari şimai pline de succes în lumea modernă, dar nici una nu s-a răsp răspân ândi ditt ma maii rapid rapid,, ma maii prof profun undd şima şimaii cu cupr prin inză zăto tor, r, trec trecân ândd pe pest stee frontiere şichiar peste oceane. Statutul său istoric provine din înţelegerea sa ca un proces general european, chiar dacă au persistat “diferenţe naţionale” semnificative, datorate premiselor zonelor geo-politice foarte variate. Cu o forţă deosebită s-a manifestat ideologia naţională. De la Atlantic la Dunărea de Jos, din Danemarca până în Sicilia, se vor ciocni forţe revoluţionare şicontrarev şicontrarevoluţi oluţionare onare şise va manifesta manifesta asaltul asaltul victorios victorios al “Congresu “Congresului lui de la Viena” (Sfintei Alianţe) Alianţe) împotriva Europei Europei cuprinse de valul revoluţiei. Această primă revoluţie potenţial globală ( a cărei influenţă directă poate fi detectată în insurecţia de la Pernambuco din Brazilia- 1848 şicâţiva ani mai târziu în îndepărtata Columbie) a fost de două tipuri, în funcţie de ordinea în care au fost înscrise în program doleanţele democratice sau cele naţionale. Totodată, este singura revoluţie care a afectat în Europa, atât părţile dezvoltate, cât şipe cele înapoiate ale continentului. A fost, în acelaşitimp, cea mai răspândită şicea mai puţin plină de succes dintre revoluţiile de acest gen. La mai puţin de 6 luni de la izbucnire, înfrângerea ei universală era previzibilă, iar la mai puţin de 18 luni toate regimurile (cu excepţia unuia 1
Eric Hobsbawn, op. cit., p. 21
Republica Franceză) pe care le-a răsturnat fuseseră restaurate. Această “ Primăvară a popoarelor” s-a dovedit a fi foarte departe de a reprezenta punctul de cotitură, pentru o Europă doritoare de schimbare. Pentru aceasta, anul 1848/1849 rămâne izolat, o uvertură, dar nu o operă principală, o poartă pentru o perioadă care avea să fie dominată de marile imperii doritoare de menţinere a echilibrului politic, dar şio perioadă a apariţiei unor state naţionale independente. La originea valului revoluţionar de la 1848 s-a aflat o criză economică complexă, dar şio dorinţă din ce în ce mai puternică de afirmare naţională. În Franţa şiparţial în Sicilia şila Viena, s-au desfăşurat revoluţii democratice, care au urmărit fie lărgirea şiadâncirea cadrului politic democratic al statului, fie instaurarea acestuia. În Europa dintre Rin, Gurile Dunării, Marea Baltică şiSudul Italiei s-au desfăşurat revoluţii cu caracter predominant naţional. Aici drepturile şilibertăţile naţionale, precum şiproblemele specifice regimurilor feudale târzii (absolutismul monarhic, privilegiile şiinegalitatea juridică a cetăţenilor, lipsa libertăţilor şidrepturilor individuale şipolitice, marea proprietate agrară şicondiţia servilă a ţăranului etc.) au cerut înlăturarea structurilor sociale şipolitice feudalo-absolutiste, modernizarea societăţii şistatului prin instaurarea libertăţilor şidrepturilor cetăţeneşti fundamentale şipromovarea independenţei şiunităţii naţionale de sisteme de guvernare constituţional – parlamentare. Frământările politico-sociale din Europa anilor 1848-1849 se delimitează după densitatea şicaracterul lor, în trei zone: a) Prima, în care s-au desfăşurat revoluţiile propriu-zise (Franţa, Confederaţia Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române); b) A doua, în care au avut loc încercări de revoluţie sau tulburări pe cale de a se transforma în insurecţii (demonstraţia pentru vot universal din aprilie de la Londra, insurecţia cu caracter republican din mai de la Madrid, Sevilia şiBarcelona, răscoalele din sud-estul Irlandei din luna iulie); c) A treia, unde sub influenţa mişcărilor revoluţionare s-au impus legi constituţionale cu profund caracter liberal (Belgia, Elveţia, Olanda, Danemarca). Moştenirea revoluţionară a anilor 1789 şi1830 a creat în aproape toate ţările Europei, acolo unde s-a simţit influenţa revoluţiei industriale şicea a Declaraţiei Drepturilor Omului, un potenţial conflictual pe care numai intervenţia brutală a Sfintei Alianţe îl va dilua temporar. Preludiul a fost oferit de mişcările din Italia din ianuarie-februarie 1848 (revolta de la
Palermo – 12.I, constituţiile de la Neapole şiFlorenţa – 10.II), de tulburările din Madrid de la începutul lui ianuarie, de revendicările germane în Camera din Baden din februarie, epicentrul constituindu-l, totuşi, Franţa. Revoluţia din Franţa apare ca un caz particular. Confirmând eşecul sistemului monarhic, a doua republică pune în conflict burghezia, care din punct de vedere politic era conservatoare, cu susţinătorii unei Republici sociale care vor fi repede învinşi. Ea a fost precedată de o campanie în favoarea lărgirii dreptului de vot. Una din manifestaţiile acesteia a fost interzisă de poliţie la Paris, ceea ce a provocat ciocniri violente între forţele de ordine şiopozanţi, soldate cu morţi şirăniţi. Incidentul a declanşat o insurecţie generală în ziua de 23 februarie 1848, care l-a obligat pe regele Ludovic-Filip de Orleans să abdice şisă plece în străinătate. Urcat pe tron în iulie 1830, acest “rege-cetăţean” a satisfăcut dorinţele de afaceri ale burgheziei, a ştiut să se facă abil, să câştige încrederea adoptând drapelul tricolor şidepunând jurământul de respectare a Cartei revizuite. Pe plan social, ca şipe plan politic, a început domnia burgheziei. Noua dinastie, instaurată prin voinţa ziariştilor de la “Naţional” şia burgheziei doritoare de câştiguri, a devenit în scurt timp zidul de apărare împotriva oricăror mişcări sociale, care ar fi avut intenţia să repună în discuţie supremaţia burgheziei. După câţiva ani de la Revoluţia din 1830, monarhia lui Ludovic Filip era total ruptă de poporul care îi oferise puterea. Republicanii, muncitorimea şialte categorii sociale îşiarătau nemulţumirea socială, dar şinemulţumirea politică din ce în ce mai vehement. Astfel, în urma insurecţiei din 23 februarie, puterea a fost preluată de un guvern provizoriu, format din reprezentanţi ai întregului spectru politic al opoziţiei (monarhişti liberali, republicani moderaţi şiradicali, socialişti). Guvernul provizoriu a proclamat Republica la 25 februarie şivotul universal la 4 martie, dreptul la muncă şiînfiinţarea “Atelierelor Naţionale” (şantiere de lucrări publice) în care să fie angajaţi şomerii, şia fixat alegeri generale pentru o Adunare Constituantă în 23 aprilie 1848. Acestea au fost primele alegeri efective pe baza votului universal, la ele participând 7,8 milioane de alegători din cei circa 9 milioane chemaţi la urne. 2 În Constituantă a fost aleasă o majoritate republicană dar şio minoritate regalistă, neaşteptat de puternică. Opiniile regaliste ale republicanilor moderaţi, susţinute de regalişti au imprimat Constituantei, întrunite la 4 mai 1848, o orientare conservatoare “în raport cu revendicările sociale” cerute de muncitori. În iunie 1848, Constituanta a dizolvat Atelierele Naţionale şia concediat circa 100.000 de angajaţi, oferindu-le locuri de muncă în provincie sau în armată. Muncitorimea pariziană, 2
Camil Mureºan, op. cit., p.62
considerându-se dezavantajată de această măsură, a declanşat o violentă insurecţie care a fost înăbuşită de armată, cu grele pierderi de vieţi, urmate de condamnări la moarte, la detenţie, sau deportare în colonii. 3 Se inaugurează astfel, în viaţa politică a Europei, aspectul violent al relaţiilor dintre capital şimuncă, aspect ce va dezvolta mişcările muncitoreşti, sindicalismul şisocialismul modern. În noiembrie 1848, Constituanta a elaborat Constituţia celei de-a doua republici franceze, prin care s-a confirmat dreptul de vot universal şiprin care s-a prevăzut o Adunare legislativă unicamerală şiun preşedinte de republică, ce urma să fie ales direct de popor pe patru ani, cu largi puteri, dar fără a mai putea fi reales pentru un al doilea mandat consecutiv. Alegerile au provocat însă, o surpriză de proporţii: Ludovic Napoleon Bonaparte, nepot al fostului împărat Napoleon I a fost preferatul alegătorilor (75%). Acesta, prin forţă şiabilitate, ascunzându-şiopiniile conservatoare, a reuşit să înlăture din viaţa politică partidele de orientare democratică, să dizolve Adunarea Legislativă şisă iniţieze lovitura de stat din 2 decembrie 1851, preludiul restaurării imperiului şipreluării titlului de împărat în noiembrie 1852. ”Contaminarea revoluţionară” pe care prinţul de Metternich a denunţat-o ca pe un flagel, a fost favorizată de un teren pe care s-au amestecat aceleaşicauze explozive. Doar raporturile de forţe dintre diferiţii factori ai piesei revoluţionare au fost diferite. Revoluţia pariziană a constituit epicentrul undei de şoc care a zguduit întreaga Europă. Vestea căderii lui Ludovic-Filip a declanşat panică la Viena şila Budapesta, iar retragerea lui Meternich i-a determinat pe liberalii germani şiitalieni să pună mâna pe arme. Remodelând harta Europei, Congresul de la Viena a făcut din Imperiul Austriac marea putere a Europei centrale şia plasat practic Italia sub dominaţia acestuia. Imperiul habsburgilor, simbol al puterilor absolutiste a rămas înţepenit în structurile Vechiului Regim apărat de o poliţie bănuitoare şicopleşitoare. El reprezenta un mozaic de popoare, în care germanii nu erau decât o minoritate (italieni, cehi, polonezi, sârbi, români, sloveni, croaţi, italieni, maghiari). Unitatea acestui imperiu eterogen era menţinută prin forţă. Imperiul austriac a fost puternic zdruncinat de mişcări revoluţionare în anii 1848-1849 care au urmărit în Austria propriu zisă 3
Între 23-26 iunie s-a purtat un rãzboi nemilos de stradã, primul rãzboi de clasã “franco-francez” adevãrat. La sfârºitul acestei confruntãri Partidul Ordinii a obþinut definitiv victoria: 5.000 de morþi în rândurile insurgenþilor, aproximativ 1.000 în rândurile forþelor de ordine, mii de rãniþi, 25.000 de arestãri, 11.000 de condamnãri la închisoare sau la deportare. Partidul ordinii ºi-a consolidat succesul fãcând sã fie ales la preºedinþia Republicii prinþul Ludovic Napoleon Bonaparte despre care Thiers (strateg prost inspirat al partidului), a spus cã este “un cretin pe care îl vom manevra”. O nouã revoltã popularã a înlãturat pe radicali fãcându-l pe prinþul-preºedinte sã afirme: “Este timpul ca cei buni sã se liniºteascã, iar cei rãi sã tremure (Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. IV, Institutul European, Iaşi1998, p. 61.)
abolirea sistemului absolutist şiinstaurarea regimului constituţional liberal, iar în afara ei popoarele încorporate de-a lungul secolelor au dorit obţinerea autonomiei sau independenţei naţionale precum şitransformarea în spirit modern a structurilor sociale şipolitice, ceea ce însemna liberalizarea sau democratizarea vieţilor publice. În Austria, revoluţia a izbucnit la Viena, la 13 martie 1848, prin demonstraţii masive, care au determinat demisia şifuga în străinătate a ultrareacţionarului cancelar Metternich (prim ministru). Cei care i-au luat locul la guvernare au elaborat şiau supus spre promulgare Împăratului prima Constituţie din aristocraticul Imperiu Habsburgic. Dată pentru a linişti spiritele această lege fundamentală n-a satisfăcut opoziţia liberală şidemocratică. După o nouă insurecţie la Viena (mai 1848), Curtea Imperială s-a refugiat la Innsbruck, în Tirol. Revoluţionarii au impus revizuirea Constituţiei introducând votul universal, adunare naţională unicamerală şiau declanşat dezbaterea legii de abolire a drepturilor de origine feudală. La 6 octombrie 1848 la Viena a izbucnit a treia insurecţie, de orientare politică radicală, care a luat capitala sub controlul ei. Trupele imperiale au asediat Viena şiau cucerit-o după lupte grele (26-28 octombrie), înăbuşind mişcarea şiexecutând după procese sumare pe căpeteniile ei (cu excepţia lui Josef Bem care a reuşit să scape şis-a pus în serviciul revoluţiei maghiare). Armata imperială a reuşit să înăbuşe în sânge şiRevoluţia cehă de la Praga din iunie 1848, atrăgând de parte împăratului pe croaţi conduşide guvernatorul Jellacici. 4 Insurecţia pariziană şiabdicarea lui Ludovic-Filip a declanşat în Germania două serii de mişcări care s-au radicalizat după demisia cancelarului austriac: mişcări liberale în interiorul fiecărui stat şimişcări naţionale unitare. În prima fază, s-au desfăşurat aproape paralel în statele Confederaţiei germane, reuşind să impună guverne de orientare liberală şilegi cu caracter constituţional. Cea mai însemnată dintre le s-a desfăşurat în Prusia, debutând printr-o insurecţie de stradă la Berlin, între 15-20 martie 1848. Regele Prusiei a fost de acord să cheme la guvern pe liberali care au iniţiat un program de reforme. Acesta şi-a slăbit popularitatea din cauza inconsecvenţelor politice: neacordarea drepturilor naţionale polonezilor, tergiversarea desfiinţării obligaţiilor feudale ale ţăranilor, poziţia ezitantă în sprijinirea luptei germane din ducatele Holstein şiSchlezwig în obţinerea eliberării de sub stăpânirea Danemarcei etc. Regele Prusiei a organizat o lovitură de stat împotriva guvernului liberal, înlocuindu-l cu unul 4
În Boemia la 11 martie 1848 majoritatea cehã a format un “Comitet al Sfântului Wenceslas”, care a cerut reforme şiun statut de egalitate cu minoritatea germanã. Dupã ce împãratul a acceptat concesii minime printre care şistatutul de autonomie armata imperialã a intervenit în forþã.
conservator (1 noiembrie). Din acest moment Prusia a devenit principalul agent al înăbuşirii revoluţiei prin forţă armată din toate statele Confederaţiei. Episodul cel mai semnificativ al revoluţiei germane a fost convocarea unui parlament pe data de 18 mai 1848 la Frankfurt, format din deputaţi aleşidin toate statele confederaţiei. El trebuia să fie o Adunare Constituantă. A fost elaborată o Constituţie care a pus bazele unificării viitoare a Germaniei. Deputaţii au optat pentru un imperiu cu structură federativă (având în frunte un împărat, asistat de organisme centrale, executive şilegislative, dar păstrând o autonomie internă limitată a statelor princiare şia oraşelor libere din care fusese compusă Confederaţia. Regele Prusiei a refuzat să joace acest rol deoarece n-a vrut să guverneze după o Constituţie asupra căreia el nu se pronunţase. Astfel parlamentul de la Frankfurt a fost dizolvat iar înfăptuirea unităţii naţionale a fost amânată. În 15 martie 1848 la Pesta a izbucnit revoluţia maghiară. Ea a urmărit iniţial autonomia Ungariei sub un guvern propriu, concesie care ia fost făcută fără întârziere de Curtea Imperială. Obiectivul principal a fost însă refacerea statului maghiar în limitele teritoriale “istorice”, ceea ce implica reanexarea Transilvaniei (principat cvasiindependent sub suveranitate otomană între 1541-1691, iar ulterior provincie distinctă în cadrul Imperiului Austriac). Punctele “naţionale” din programul revoluţiei maghiare au pus-o în conflict cu naţiunile care urmau să fie înglobate în viitoare Ungarie “istorică”. Aceste naţiuni, ridicate la luptă revoluţionară au înscris în programul lor drepturi civile şipolitice, drepturi naţionale specifice precum şirespectarea autonomiei teritoriului în care ele formau majoritatea. Printre aceste naţiuni care îşicereau drepturile au fost şiromânii din Transilvania. Guvernul revoluţionar maghiar a considerat ostile aceste revendicări, greşeală politică care avea să ducă la înfrângerea revoluţiei. Revoluţia maghiară a intrat în luptă armată atât cu austriecii (octombrie 1848) cât şicu naţionalităţile ce îşisusţineau cu armele programul lor naţional (români, slovaci, sârbi). Curtea Imperială habsburgică a apelat la ajutorul Rusie ţariste în temeiul tratatului Sfintei Alianţe pentru a înfrânge Revoluţia maghiară care la 14 aprilie 1849 proclamase independenţa Ungariei. Trupele ruseşti au intrat în Ungaria şiîn Transilvania, au învins armatele ungare. Acestea au capitulat iar majoritatea conducătorilor politici şimilitari au fost executaţi. Odată cu înfrângerea revoluţiei maghiare a luat sfârşit şirevoluţia românilor transilvăneni. În Principate, revoluţia a izbucnit mai întâi la Iaşi(27-19 martie 1848) unde Mihail Sturza a intervenit cu armata arestând pe
conducători. În Muntenia (Islaz, 9 iunie 1848) revoluţia a fost mai amplă, ea fiind victorioasă în plan intern. Înlăturarea protectoratului străin şideplina autonomie internă a ţării, emanciparea şiîmproprietărirea iobagilor cu despăgubirea proprietarilor, desfiinţarea privilegiilor, adunare legislativă formată din reprezentanţii tuturor categoriilor societăţii, constituţie, drepturi politice egale pentru toţi locuitorii, au fost punctele ce au dat caracterul modern, occidental programului din Ţara Românească. La 13 septembrie trupele otomane au intrat în Bucureşti şiau restaurat vechiul regim, iar după două zile au pătruns în Muntenia şitrupele ruseşti, care intraseră în Moldova de la 28 iunie. Intervenţia armată comună a puterii suzerane (Turcia) şia puterii protectoare (Rusia) a pus capăt revoluţiei din Principatele Române. În Italia, revoluţia a început în ianuarie 1848, în Sicilia, la Palermo. Ea s-a ridicat împotriva absolutismului monarhic din sudul Italiei şipentru autonomia Siciliei, instaurând un guvern liberal de sine stătător. Sub presiunea evenimentelor de aici şidin Neapole, regele a acordat o Constituţie. Valul mişcărilor constituţional-liberale şiantiabsolutiste a cuprins în lunile februarie-martie, toate statele italiene, unde s-au formulat în grabă legi constituţionale de către suveranii ameninţaţi cu pierderea tronului. Începând cu 17-18 martie 1848 Revoluţia din Italia a intrat într-o a doua fază, aceea a luptei pentru eliberare naţională. S-au răsculat oraşele Veneţia şiMilano împotriva austriecilor. A urmat întreg nordul Italiei. Veneţia s-a proclamat independentă, sub numele de Republica Sfântului Marcu. Statul Piemont, singurul stat italian independent a declarat război Austriei. Voluntari şiforţe armate au pornit de pretutindeni, revoluţia transformându-se într-un război de eliberare naţională. Între timp guvernul revoluţionar din Neapole a fost înlăturat de către rege iar Papa Pius al IXlea, pe considerente etic-religioase (biserica nu luptă cu armele) a interzis trupelor napolitane să participe la războiul împotriva Austriei. În aceste condiţii în iulie 1848, în localitatea Custozza, din nordul Italiei, armata piemonteză a fost învinsă de cea austriacă. Răsculaţii din Lombardia au trebuit să suporte represiunile austriece e o duritate excesivă (sate şioraşe rase cu tunurile). În noiembrie 1848 forţele politice radicale din statele italiene au preluat iniţiativa dezlănţuind o revoluţie la Roma. Puterea laică a Papei a fost desfiinţată ( s-a refugiat din oraş) a fost proclamata Republica Romană şiau fost puse în aplicare reforme precum impozitul progresiv pe venit, naţionalizarea bunurilor bisericii etc. În Toscana (Florenţa) a izbucnit o revoluţie republicană. În martie 1849 regele Piemontului a reluat războiul cu Austria, dar a fost înfrânt la Novara (la nord de Milano). El a încheiat pace
şia abdicat în favoarea fiului său. Austriecii au înaintat cu armatele în nordul şicentru peninsulei ocupând Toscana şicucerind Veneţia după un asediu de un an. Franţa şialte ţări au organizat un corp expediţionar în ajutorul Papei. Republica Romană a fost înfrântă şidesfiinţată, Roma fiind ocupată de trupele intervenţioniste. Punerea în practică a visului de libertate al italienilor ca şial altor popoare s-a amânat. Revoluţia a constituit însă baza de plecare a dezvoltării într-un cadru naţional atât pentru victoria mişcării Risorgimento (1859/1861), pentru compromis (dualismul austro-ungar 1867), pentru fondarea imperiului german (1871), pentru mişcarea naţională a croaţilor, sârbilor, românilor, cehilor. Dimensiunea socială a revoluţiei a scos în evidenţă problema agrară. Eliberarea ţăranilor în zona Europei Centrale iar mai apoi şiîn estul şisudestul Europei a permis avântul industrial cu o intensitate însă descrescândă de la vest la est. Pentru burghezie şiţărănime revoluţia de la 1848/1849 nu a fost nicidecum un eşec. De acum înainte ţăranii vor fi aproape pretutindeni liberi. În Franţa burghezia îşiva afirma puterea politică iar în Germania ea va primi compensaţii economice pentru înfrângerea politică. De acum încolo, prin imboldul revoluţiilor de la 1848, democraţia politică şiidealul naţional au devenit valori curente ale societăţii europene. Regimurile absolutiste, cu excepţia Rusiei şiImperiului Otoman, rând pe rând vor deveni constituţionale. Revoluţia europeană de la 1848/1849 a zdruncinat zona continentală situată la vest de Rusia, unde s-a manifestat puternic forţa explozivă a noilor mişcări naţionale şisociale. Victoria reacţiunii (1849) şiurmătoarea conjunctură favorabilă (1850-1857) au adus o aparentă stabilitate politică, în umbra căreia, sub influenţa directă a industrializării, se vor pregăti viitoarele conflicte. Problemele naţionale şi“Problema Orientală” s-au acutizat după 1848/12849. Vechile rivalităţi dintre marile puteri au căpătat noi accente fenomenul fiind stimulat de crearea celui de al-II-lea Imperiu de către Napoleon al III-lea (1852-1870). Tensiunile au explodat în cadrul războiului Crimeii (1853-1856) şiîn conflictele generate de diferitele răspunsuri obţinute de 4 probleme naţionale: cea italiană (1859/1861), cea poloneză (1863), cea ungară (1867) şicea germană (1867/1871). Franţa a fost profund implicată în toate aceste conflicte. Întrebări de verificare:
1. Enumeraţi cauzele declanşării revoluţiei europene din anul 1848-1849, forţele participante, caracterul şiprogramul? 2. În ce a constat revoluţia în Franţa? 3. Cum s-a desfăşurat revoluţia în Imperiul Habsburgic şiîn ce a constat eşecul ei? 4. Care au fost problemele urmărite de către revoluţionarii români (transilvăneni, moldoveni şimunteni)? 5. Cum s-a desfăşurat revoluţia în Confederaţia Germană şicare a fost rezultatul ei? 6. În ce a constat importanţa revoluţiei şicare au fost urmările ei imediate?
Studiu de caz (seminar): 1. Franţa între două revoluţii: 1830-1848. 2. Revoluţia română: caracterul unitar şiurmările revoluţiei. 1848
Cronologie: -
2-4.01 tulburări la Madrid; 12.01 – revoltă la Palermo; 10.02 – constituţiile din Neapole şiFlorenţa; 12.02 – reprezentanţa naţională germană; moţiunea bassermann în Camera din Baden; 22 –24.02 – revoluţia din Paris; a II-a republică (1848-1852); 13.03 – revoluţia în Viena; 15.03 – revoluţia în Budapesta; 17.03 – revoluţia în Veneţia; 18.03 – revoluţia în Berlin; 18 – 22.03 – revoluţia în Milano; 20.03 – revoluţia în Parma; 24.03 – declaraţia de război a Piemontului împotriva Austriei; 26.03 – tulburări la Madrid; 27.03 – revoluţia de la Iaşi; 12 – 20.04 – revolta republicană din Baden; 25.04 – tulburări la Cracovia; 3-28.06 – primul Congres al slavilor la Praga; 12.06 – revoluţia de la Praga; 23 – 26.06 – înfrângerea muncitorilor la Paris; bătălia din iunie; 09.06 – proclamaţia de la Islaz; 13.06 – revoluţia de la Bucureşti; 13.09 – înfrângerea revoluţiei de la Bucureşti prin intervenţia trupelor turceşti şiapoi a trupelor ruseşti; 06.10 – revoltă în Viena; 16.11 – revoluţie la Roma;
-
10.12 – Ludovic Bonaparte devine preşedintele celei de-a II-a Republici;
1849 - 08.02 – republica la Florenţa; - 09.02 – republica la Roma; - 23.03 – victoria Austriei asupra Piemontului la Novara; - 12.04 – restaurarea monarhiei în Florenţa şila Toscana; - 14.04 – declaraţia de independenţă a Ungariei; - 05 – revolte în Pfalz, Dresda, Baden; - 15.05 – înfrângerea revoluţiei din Sicilia; - 05.06 – Danemarca adoptă monarhia constituţională; - 06 – ofensivă ruso/austriacă împotriva Ungariei; - 01.07 – capitularea Republicii Romane sub conducerea lui Mazzini; - 13.08 – capitularea Ungariei; - 28.08 – capitularea republicii veneţiene;
