Revoluţia de la 1821
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaşterea naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Contextul istoric Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi naţionale care au zdrucinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Toate aceste mişcări revoluţionare se disting o serie de ţeluri comune – liberate, independenţă şi unitate naţională – stipulate şi promovate în toată lumea de Revoluţia franceză de la 1789. Sistemul Sfintei Alianţe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o încercare de restaurare a regimurilor vechi feudale şi de conservare a sferelor de influenţă, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reuşit să stăvilească procesul de instaurare a noi orânduiri capitaliste. Toate mişcările revoluţionare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naţionale, sau de o combinatie a cestora: abolirea structurilor feudale, întemeiate pe autoritatea absolută a monarhului şi pe privilegiile aristocraţiei, câştigarea independenţei şi înfăptuirea unităţii naţionale. Mişcarea de eliberare a românilor s-a desfăşurat în condiţiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloş Obrenovici, grecii din Peninsula Peloponez şi din insulele Mării Egee luptau pentru independenţă în 1821, eliberând întreaga Moreea, iar mişcarea Eteria se pregăteau să declanşeze marşul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulţeau formele de nesupunere active şi lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene şi războiul ruso-turc din 1806 – 1812 a influenţat întro anumită măsură, în special din punct de vedere militar, revoluţia roă de la 1821. În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pătene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia roă de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Roe. Toate clasele şi păturile sociale roeşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau păteni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploarării şi jafului, condiţiile de viaţă deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduşi la ultima extremitate a celei mai spăitătoare mizerii” Corupţia era generalizată şi fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Şuţu a plătit 3 milioane de piaştri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boiereşti, pentru care a obţinut aproximativ 20 de milioane de piaştri. În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toţi bărbaţii ţării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii şi clerului. Abuzurile administraţiei locale făceau ca până la jumate din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuţie. Restul contribuabililor erau siliţi să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluţie care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forţă a factorilor care generau criza economico-politică şi naţională. În epocă, consulii puterilor străine prezente în cele Muntenia şi Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar şi despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franţei afirma într-o notă din 1816 ca „poporul ro aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi pe care o aşteaptă” , iar consulul britanic adăuga şi el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale dcât ţăranii din Moldova şi Muntenia”. La 1821, lupta revoluţionarilor români a avut un caracter naţional şi social, dar condiţiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naţionale. Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei de la 1821 Tudor Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data naşterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de ţărani liberi cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanmţii tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor moşii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinţi şi a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a IIIa şi înălţat la gradul de locotenent. A călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat câteva limbi străine şi a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant şi organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei de la 1821. Programul revoluţiei Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului roesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizare în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă.
În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan şi garantate de Austria şi Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă ţara, respectând acest act, care ţinea locul unei constituţii, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales şi hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile celor „păteni şi patrioţi”. Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să inceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urd să fie desfiinţate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc. „Cererile...” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţătul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul naţiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urd să fie puse pe baze noi, prin desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică. În ceea ce priveşte ţărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiţi”, dar fiind atent şi la reacţiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea ţăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcaşilor pentru folosirea pătului de care duseseră deposedaţi în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamaţia din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea şi încetarea vericăruia jăf şi nedreptate ce aţi cecat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” şi anunţa o „mare uşurinţă” în ceea ce priveau „toate celelalte dări şi orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-aţi aflat până acum”. În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forţă politică recunoscută de Imperiul Otoman şi de celelalte puteri, capabilă să-i susţină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii păteni şi aceia care erau susţinătorii şi beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluţiei, el a proclamat împărţirea „averilor rău agonisite”. Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naţionale permanentă, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” şi 200 de arnăuţi. Experienţele ultimilor decenii au impus acţiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacţiile marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanşarea unor lupte între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a nu da Porţii niciun motiv să-i justifice intervenţia armată. Aparenta lipsă de ostilitate faţă de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor” trimise la Istambul, tratativele duse cu paşalele de la Dunăre trebuie înţelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluţiei reiau ca un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale ţării. De fapt, cererea de înlocuire a domnilor fanarioţi era în sine o poziţiilor Porţii. O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acţiune a Eteriei şi după dezavuarea oficială de către ţarul Alexandru I al Rusiei a mişcării greceşti şi a celei roeşti. În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte provincii roeşti, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu fraţii de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând şi la un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-se unii pre alţii”. Pregătirea revoluţiei şi „Adunarea norodului” Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării antifanariote dar şi elementele mişcării Eteria care plănuia a amplă mişcare împotriva Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare roeşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie). După ce s-a aflat în strânsă legătură încă din decembrie 1820 cu boierii din „partida naţională” în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul folos”. Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor îşi făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca o iarbă din pătul ţării”. prin care el respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a siguranţei graniţelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuse cu mult timp înainte de izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea unor depozite de arme şi muniţie. Organizarea militară Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceştia fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii liberi) ci şi din rândul clăcaşilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă şi slobozenie” iar în rândurile ţăranilor clăcaşi prin asigurarea scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunţate în Proclamaţia de la Padeş. Efectivele oastei pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această ceştere rapidă a fost sesizată de reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Consulul austriac la Istambul compara nucleul iniţial al oastei pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se transforma într-o lavină”. Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiţia cu inovaţiile în domeniu militar ale acelor timpuri. În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică şi mai flexibilă – regimentul.
• • • •
Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauş. Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuţi, erau organizate pe escadroane nunite tot căpitănii. În subunităţile arnăuţeşti erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandureşti din câte 100 de luptători. Artileria dispunea la început de două tunuri, şi-a mărit putrea de foc la şapte piese. S-a încercat fărăr succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulţi fierari au fost instruiţi să fabrice ţevi de tun din clopotele bisericilor bucureştene. Subunităţile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Ţânţăreni şi de la Bucureşti, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor”. Tot în cadrul efortului de modernizare a oastei au fost create şi servicii pentru aprovizionare. Printre ei s-au remarcat Ioniţă Magheru, comandantul căpităniei Amaradia şi fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.
Revoluţia de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroşi comandanţi militari promovaţi exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga. Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier şi cu lănci”.[15] Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor. Fortificaţiile În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a ăstirilor olteneşti fortificate, un rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-a conscentrat majoritatea trupelor revoluţionare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. în Bucureşti s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe ăstirile Hihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat. Transformarea ăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung, ăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi muniţie. Tudor declara că „ăstirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; acolo mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”.
Declanşarea revoluţiei Mobilizarea efectivelor armatei revoluţionare şi marşul spre Bucureşti Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţaa aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru statornicia unui nou regim politic în ţară. Era o declaraţia patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi să e pe oameni la luptă”, o veritabilă „declaraţie de război” împotriva fanarioţiilor. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare. Tot la Padeş, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenţia străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului prin intermediul paşalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraţilor Rusiei şi Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianţe. Amploarea mişcarea izbucnită în Oltenia şi pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul domnitorului Alexandru Şuţu să iniţieze măsuri de forţă pentru stoparea înaintării către Bucureşti a pandurilor sau orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii regenţii l-au câştigat de partea lor pe consului general al Rusiei, Alexandr Pini. Reacţia lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului ţarist că orice măsură de forţă împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii boierilmi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului ţarului pentra ca „să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri şi de altă oştire ce au cugetat a trimite împotriva norodului.” Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra ăstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptăi, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluţie politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu a ajuns niciodată pe tronul ţării). Tudor trebuia să ţină cont şi de nemulţumirea neascunsă a autorităţilor ţariste faţă de caracterul de masă al mişcării iniţiate în Oltenia. Declanşarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mişcării eteriste, ale căror forţe au traversat graniţele Moldovei cu aprobarea autotităţilor ţariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coraborată cu declaraţia riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul ţarului , au dus la precipitarea evenimentelor şi complicarea situaţiei mişcării revoluţionare roe. Prin acţiunea lor, eteriştii au încercat să provoace o acţiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereuşind decât o reacţie contrară. Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acţiune care avea tendinţa să-i scape de sub control şi care ar fi putut zdrucina principiile de „legalitate şi ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianţe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ca urmare, ţarul s-a dezis imediat de acţiunile Eteriei dar şi de revoluţia roă. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine ameninţată de eterişti şi de panduri, imprudenţa lui Ipsilanti determinând contrareacţia ţaristă. Reacţia Rusiei a avut serioase implicaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre cele două mişcări de eliberare naţională. Dorindu-şi liberatatea de acţiune, Tudor a încercat să nu pericliteze şansele de reuşită ale românilor printr-o colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare faţă de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marşul eteriştilor spre Dunăre şi să le înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea unui diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre Bucureşti], care se află sub comanda prinţului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu ştiu pe ce bază se întemeiază această concentrare de
forţe şi nu aş vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea am somat pe prinţul Ipsilanti să răă în afara oraşului Bucureşti, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acţiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acţionez preintr-o comportare neînţeleaptă şi înfierbântată în dezavantajul poporului ro”. [20] Faţă de Eteria, ale cărei planuri le cunoştea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu revoluţionarii greci în sensul sprijinirii acţiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă Eteriştilor. Pentru a asigura controlu asupra ţării, pandurii au executat marşul spre Bucureşti. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluţionare roeşti au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptăă mai târziu. Ostaşii stăpânirii din tabăra de la Coţofeni – 800 de arnăuţi – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călare şi 6.000 pedeştri. S-a pornit din nou în marş către capitală, cu asigurarea flancurilor şi a unor trupe de ariergardă şi avangardă pe itinerarul Slatina – Şerbăneşti (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegaţie Divanului ţării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forţelor responsabile ale ţării. Pe 16/28 martie, la porţile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamaţie către bucureşteni, declarând că mişcarea pe care o conducea era menită câştigării „dreptăţilor cele folositoare la toată obştea”. În plus, el amintea că deţinea controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului şi că mişcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioţi şi a marilor boieri care se aliaseră cu aceştia, iar în condiţiile intrării iminente în Capitală a celor aproximativ 16.000 de ostaşi, cerea imediat în scris un răspuns „de voiţi bninele de obşte sau niu”.[21] Proclamaţia lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condiţiile în care consulii puterilor occidentale, (cu excepţia celui al Prusiei), şi caimacanii desemnaţi de Înalta Poartă, care aflaseră despre dezavuarea mişcării lui Tudor, părăsiseră îngrabă Bucureştiul. Tudor, care aflase şi el de atitudinea ţarului, a hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a arnăuţilor din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamaţie prin care cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de condiţia socială, să se unească pentru „obşteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti. Regimul lui Tudor
Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulţime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş, evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie politico-militară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceiaşi zi 23 martie/4 aprilie. Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare româneşti şi greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat forţele otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al forţelor Porţii.
În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în zonă. După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureştiului. Tudor a respins şi de această dată cererea eteriştilor de unire a celor două mişcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluţionare greceşti. Tudor a protestat faţă de intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând că rezolvarea problemelor interne ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenţii diplomatice. [23] Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înţelegere fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti. Ipsilanti s-a retras la Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni. În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de vedere militar: retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată. La începutul lunii mai 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru, pe de-o parte datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă în întâmpinarea comandantaului lor. Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână. Urmări
Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii cu otomanii până spre sfârşitul lunii iunie. Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să rezite otomanilor în faţa Târgoviştei pe 25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parţial planul lui Tudor de rezistenţă îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-şi croi drum spre Oltenia, eteriştii ar fi trebuit să înfrângă unităţile otomane de la Drăgăşani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutaţi de detaşamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric şi al dotării au reuşit să-şi înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci şi panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care şi Papa Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri şi au fost duşi la sud de Dunăre. Ecourile revoluţiei lui Tudor în Transilvania şi Moldova Vestea ridicării la luptă a pandurilor a avut un efect imediat în toate teritoriile locuite de români. În oastea revoluţionaă s-au înrolat aproximativ 1.500 de „ungureni” sau „dezertori din Transilvania” – militari români transilvăneni din regimentele grănicereşti, care desfăşuraseră o vie propagandă pentru „crăiuţul Todoraş”. Deşi autorităţile transilvănene au făcut eforturi pentru cenzurarea veştilor din Muntenia, aceste veşti nu erau doar transmise dar şi comentate la nord de Carpaţi. Astfel, trei ţărani români din comitatul Hunedoara erau judecati pentru instigare şi tulburarea liniştii publice, după denunţul unor nobili. Adam Bedia era acuzat pentru a fi citit în faţa consătenilor o hârtie în care era scris: „Se face înştiinţare că de cătră răsărit s-a ridicat un crăiuţ pe nume Todoraş, întâi cu puţină oaste, dar din zi în zi ea sporeşte; până acum s-au adunat vreo câteva sute şi mii, Dumnezeu o şi ajută, că vrea să facă dreptate şi acum îi în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi, de s-o sfârşi lucrul bine acolo până la Paşti, o da şi într-acocea, că un crăiuţ o să vină din jos, ca să se întâmple laolaltă să facă şi aicea dreptate”. Ignat Ungur afirmase că Tudor urma să vină de Sfântul Toader iar Toma Kiş afirmase „chiar dacă se vor lua armele, topoarele nu le pot lua încât la a 10 sau a 20-a casă să nu rămână unul şi cu acela ştie el să facă o măciucă mare cu aceea şi aşa loveşte la ureche pe ungur, că îndată moare şi-l aruncă la câine”. Ecourile în Moldova a revoluţiei din 1821 s-au resimţit mai ales pe plan politic şi ideologic. Între „vremelnica ocârmuire” din Ţara Românească şi „vemelnica ocârmuire” din Moldova de după părăsirea tronului ţării de către Mihail Şuţu s-au strâns legăturile şi s-a evocat posibilitatea ca o parte a trupelor revoluţionare să treacă la nord de Milcov pentru a acţiona pe aceiaşi bază ca în Muntenia. Concluzii Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine puterea suzerană să abolească regimului fanariot şi să restabilească domniile pământene în 1822, ceea ce a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Româneşti. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu a denumit „partida naţională”.
