În epoca modernă și contemporană, marile realizări romanești de natura economică, socială și politică au fost indiscutabil legate de prezentă și de activitatea Statului. Momentul de referință al discuției raportului Stat-economie îl reprezintă Marea Unire de la 1918 și constituirea Statului național unitar roman.Pe fondul general al unor speranțe de bunăstare fără precedent pentru poporul roman, teoretizarea rolului economic al Statului în gândirea economiștilor romani parcurge câteva etape esențiale : I. În concordantă cu curentele de idei ale lumii în care trăiau, economiștii romani înțeleg necesitatea unui Stat-actor economic, a extinderii funcțiilor tradiționale ale Statului care trebuia să-și depășească statutul de simplu administrator si să devină simplu întreprinzător într-o economie mixtă și mai mult, forță exogenă pentru restabilirea dezvoltării economiei pe de o parte, catalizator al solidarității și armoniei sociale, pe de altă parte. II. În a doua etapa rolul economic al Statului este încurajarea și protejarea industriei naționale și a capitalului romanesc în economie, iar politică economică subordonată acestui obiectiv este una protecționistă de tipul « prin noi înșine ».Pe de altă parte, țărăniștii propun o politică a « porților deschise », care poate stimula reciprocitatea între dezvoltarea agriculturii și a întreprinderilor industriale. III. Etapa discuțiilor despre strategia de dezvoltare a economiei romanești este urmată de restructurarea mecanismului economiei și de unificare legislativă.Strategia de industrializare a României trebuie să pornească de la trei coordonate majore :*tipul de economie existent în România (o « economie mixtă agro-industrială »), *rolul Statului și tipul de politică economică necesară (o « politică economică națională », o politică protecționistă), *armonizarea intereselor naționale cu cele internaționale. IV. În toată perioada modernă și contemporană, Statul a fost chemat în ajutor de toate partidele politice romanești pentru realizarea solidarismului social.I. N. Angelescu arată în acest
1
sens că una din îndatoririle fundamentale ale Statului este aceea de a « reprezenta solidaritatea economică și socială », iar politică economică trebuie concepută astfel încât să evite conflictele economice și sociale, prin menținerea echilibrului într-o viată economică nestatornică. Argumentele care pledează pentru implicarea Statului în economie sunt următoarele:
Necesitatea corectării disfunctiunilor de alocare ale pieței libere;
Necesitatea corectării inegalităților economice grave, determinate de mecanismul
concurențial;
Necesitatea reglării relațiilor de piață, în anumite cazuri;
Insuficientă inițiativei private cu privire la activitatea sau bunurile de interes general sau
național (bunuri colective că : apărarea națională, justiția, infrastructura rutieră, energia electrică);
Modificări ale conjuncturii naționale și internaționale. Pornind de la necesitatea implicării sale în economie, modalitățile specifice de implicare a
Statului sunt variate și determină, fiecare în parte, un rol economic specific :
Implicarea prin administrațiile publice (centrală, locale și a securității sociale) cu rolul de a
furniza (presta) servicii colective nemarfare, fără contraprestație directă din partea consumatorilor, prin alocarea unor resurse bugetare, dar și cu rolul de a redistribui veniturile ;
Implicarea că actor economic nemijlocit, jucând rolul de producător și consumator de
bunuri și servicii ;
Organizarea și instituționalizarea la scara națională a puterii publice prin elaborarea
regimului juridic al proprietății și al activităților economice și crearea cadrului instituționalorganizatoric necesar activităților economico-sociale ;
Elaborarea și aplicarea de politici și programme economice sectoriale, regionale și generale
prin care se stabilesc obiectivele generale și specifice, precum și modalitățile concrete ale implicării Statului în economie. Tipologia cel mai frecvent folosită pentru a descrie rolul pe care îl joacă statul în viată economică se sprijină pe cele trei funcții propuse de Richard Musgrave în Teoria finanțelor publice (1959) : alocarea, stabilizarea și distribuția.
2
A.
Funcț ia de alocare
Eficacitatea economică constă în utilizarea totalității resurselor disponibile astfel încât să se obțină maximum de satisfacție pentru indivizi.Alocarea resurselor între diferitele posturi posibile este optimă atunci când nu mai putem îmbunătăți satisfacerea individului fără a dauna satisfacerii celuilalt. Alocarea optimă a resurselor reprezintă transformarea rezultatelor productive în bunuri și servicii de consum.Alocarea optimă a resurselor impune respectarea principiului eficientei economice, ceea ce înseamnă, pe de o parte eficientă productivă (maximizarea cantității produse pe unitate de factori de producție consumați sau minimizarea consumului de factori de producție pe unitatea de produs); pe de altă parte –eficienta alocativă (adaptarea optimă a ofertei la cerere). Disfunctiunile de alocare ale pieței se manifestă prin prețuri care nu exprimă costurile sau utilitățile marginale, prin dezechilibre între cerere și oferta.Cauzele acestor disfunctiuni, care justifică acțiunea publică în domeniul alocării resurselor pot fi :
lipsa transparentei perfecte a pieței ;
monopolizarea producției sau a cererii ;
monopolul tehnic sau natural ;
existentă bunurilor colective și a externalitatilor. Principalele deficiente ale economiei de piață rămân serviciile colective pure și
externalitatile.Un serviciu colectiv pur este un serviciu utilizat în același timp de toți membrii unei comunități și pentru care un producător particular nu ar putea exclude pe beneficiarii ce nu doresc să contribuie la finanțarea serviciului respectiv.(Ex. : apărarea națională, ordinea publică, justiția, rețeaua rutieră etc) Vorbim de externalitate atunci când preferințele unui individ au efecte asupra bunăstării altor indivizi care nu pot fi luați în considerare în schimburile de mărfuri.Cheltuielile pentru sănătatea și educația indivizilor produc efecte externe pozitive (economii externe), în timp ce poluarea și toate prejudiciile aduse mediului constituie exemple de efecte externe negative (dezeconomii externe).
3
B.
Funcț ia de stabilizare Politicile de stabilizare tind să regleze evoluția variabilelor macro-economice în așa fel încât
să evite sau să limiteze principalele dezechilibre susceptibile de a afecta economia națională.În acest domeniu se rețin în mod frecvent patru obiective (« patrulaterul magic » al lui Nicholas Kaldor) : creștere, locuri de munca, stabilitatea preturilor și echilibrul extern. Creșterea este destinată să constituie o ameliorare a bunăstării colective, permițând sporirea locurilor de munca, a venitului național și a venitului pe cap de locuitor.Creșterea activității interne antrenează și presiuni asupra creșterii preturilor și stimulează importurile. Obiectivul referitor la locurile de munca semnifică o utilizare optimă a factorilor de producție, adică angajări care permit obținerea celei mai ridicate productivitati posibile.Acest obiectiv constă în reducerea șomajului la șomajul voluntar minimal, necesar bunei funcționări a pieței muncii. Obiectivul stabilității preturilor vizează deci o rata a inflației nu atât nulă, cat relativ scăzută. Prin echilibru extern se înțelege echilibrul balanței plaților, calcul ce reflectă suma plaților primite sau vărsate în restul lumii.Importante sunt cele trei componente esențiale : plați curente (totalitatea schimburilor de bunuri, servicii și venituri cu restul lumii), mișcări de capitaluri nonmonetare (mișcările de capitaluri pe termen lung și mișcările de capitaluri pe termen scurt ale sectoarelor private și nebancare) și variația rezervelor de schimb ale sectorului bancar sau oficial (balanță globală a plaților este suma celor două balanțe precedente.Dacă e excedentară, agenții non-bancari rezidenți primesc mai multe plați externe decât varsă în exterior ;în schimb, un deficit al balanței globale se traduce printr-o ieșire netă a devizelor și printr-o diminuare a rezervelor de schimb). C.
Funcț ia de distribuț ie Statul operează o redistribuire directă între diferiții agenți prin prelevări obligatorii și prin
transferuri, precum și în favoarea funcțiilor sale de alocare și de stabilizare.O relansare a economiei prin consum poate să se facă cu prioritate în beneficiul salariaților cei mai defavorizați ; o relansare prin investiții poate să îmbunătățească cu prioritate profitul întreprinderilor.Funcția de distribuire nu este deci separabilă de celelalte funcții ale statului.
4
Funcția de distribuire este în mare măsură neglijată de teoria politicii economice.Ea pune problema deciziei, însă nu există nici un criteriu operațional de evaluare recunosut de teoria economică.Teoria și informațiile politicii economice sunt cel mai frecvent centrate pe studiul politicilor de stabilizare.
Concluzie Învinuit fie că este un prost administrator, fie că este nepăsător fata de problemele societății, fie că este un factor de ineficientă, fie că este un prost reglator al economiei sau chiar « un spoliator la lumina zilei », fie că se erijeaza în stăpân absolut și atotștiutor, Statul rămâne un actor cu rol principal pe scena economică, principalul mijloc prin care sunt definite și apoi aplicate « regulile jocului ». Bibliografie 1.
Razvan Papuc, Economia sectorului public, Ed. Universtitatii din București, 2009, p. 19
2.
Magdalena
Platis,
Economia
sectorului
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/2.htm 3.
Viorel Cornescu, Ion Bucur, Gheorghe Cretoiu, Economie, CH Beck,2011 p 215
5
public,
