CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII PERSOANEI Secţiunea I Necesitatea ocrotirii vieţii persoanei prin mijloace mijloace de drept penal. Secţiunea a II-a Scurt istoric privind ocrotirea vieţii persoanelor Secţiunea a III-a Elemente de drept comparat CAPITOLUL II OMORUL CALIFICAT Secţiunea I Noţiune şi caracterizare Secţiunea a II-a Analiza elementelor circumstanţiale. CAPITOLUL III ASPECTE COMPLEMENTARE Secţiunea I Delimitarae infracţiunii de omor omor calificat de alte infracţiuni. Secţiunea a II-a Metodologia cercetarii infracţiunii de omor calificat. Secţiunea a III-a Profilul victimei şi al făptuitorului infracţiunii de omor calificat
1
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII PERSOANEI
SECŢIUNEA I Necesitatea ocrotirii ocrotirii vieţii persoanei persoanei prin prin mijloace mijloace de drept penal penal
Omul este singura fiinţă care creează valori şi le transmite generaţiilor viitoare, spiritul său neobosit tinzând continuu spre perfecţionare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea a tot ce este bun, frumos şi drept, se impune pe toate planurile şi dă dovada de personalitate, dominând impulsurile inferioare. Viaţa omului apare astfel, ca valoare primară şi absolută indispensabilă manifestării în sine a ceea ce este mai important, condiţie a continuităţii biologice a grupului social. Dar, mai presus de toate ea este un fenomen social, o valoare socială, adică acea acea relaţ relaţie ie socia socială lă,, ad adică ică acea acea rela relaţie ţie socia socială lă care, care, regle regleme menta ntată tă jurid juridice iceşte şte 1 constituie dreptul absolut la viaţă al persoanei umane . Totuşi, deşi nimeni nu contestă realitatea ne arată ca în societate s-au produs şi continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii omului, ceea ce este în discordanţă flagrantă cu idealurile de libertate şi dreptate pentru care a luptat omenirea. Infracţiunile de omucidere au ca au ca specific atingerea pe care ele o aduc fiinţei omului, adică acelui atribut sintetic şi fundamental al persoanei umane, atribut fără de care nu poate exista persoana şi fără de care celelalte atribute ale persoanei – integritate corporală, sănătate, libertate demnitate – pierd orice relevanţă relevanţă umană şi socială. socială. Gradul de pericol social pe care îl prezintă deci faptele prin care se aduce atingere vieţii este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, dar implicit şi a întregii colectivităţi, fără respectul vieţii persoanelor nefiind posibilă o liniştită convieţuire socială. Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. O.N.U. la 10.XII 1948 în art. 3 arată că „ orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei ”. Dreptul la viaţă face parte din categoria drepturilor 1
Al. Boroi – „Aspec „Aspecte te teoret teoretice ice şi practi practice ce privind privind infrac infracţ iunile iunile de omor omor şi loviril lovirile e sau vătămările rile cauz cauzat atoa oare re de moar moarte te”, ”, Ed. Ed. Na Naţ iona ionallă , Buc Bucur ureş eşti ti,, 199 1991, 1, pag. pag. 13. 13.
2
omului omului şi sunt reglementate în art. 6-17 şi 23-24 din pactul cu privire la drepturile drepturile civile şi politice. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art. 6 pct. 1, că „ Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar ”. Pedeapsa cu moartea, ca mod odal alit itat atee de sanc sancţi ţiun unee a infr infrac acţi ţiun unil ilor or va treb trebui ui să se ap apli lice ce nu numa maii în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul când fapta a fost comisă. Se face precizarea că această legislaţie nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului pact sau ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, iar pedeapsa nu se poate aplica decât în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţată de către tribunalul competent1. În vederea aplicării efective a actului drept, paragraful 4 al art. 6 prevede că orice condamnat la moarte are dreptul la graţiere sau la comutarea pedepsei, iar amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în orice situaţie. Pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunţată împotriva unui tânăr sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unei femei gravide. Consiliul Europei prin Pactul nr. 6 la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la 28 aprilie 1983 a abolit pedeapsa cu moartea, statuând faptul că nici o persoană nu poate fi condamnată la o astfel de pedeapsă şi nici executată. execut ată. Singura excepţie admisă conform art. 2 al Protocolului, este prevederea prevederea în legislaţia unui stat a acestei pedepse pedepse pentru acte comise în timp de război sau în caz de pericol iminent, de război, aplicată strict în conformitate cu aceste dispoziţii şi comunicându-se Secretarului general al Consiliului Europei aceste prevederi legislative. Nu sunt admise nici un fel de derogări sau referire la dispoziţiile Protocolului2. Pe plan internaţional, preocupările pentru adoptarea unui document în acest sens s-a încheiat mai târziu, la 15 decembrie 1989 fiind adoptat în al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care prevede abolirea pedepsei cu moartea3. În legislaţia penală a României, înainte de revoluţia din Decembrie 1989, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu închisoarea pentru unele infracţiuni contra securităţii statului, pentru omor calificat, deosebit de grav, pentru unele infracţiuni privind avutul obştesc. Prin Decretul - Lege nr. 6 din ianuarie 1990, s-a abolit pedeapsa cu moartea moartea din legislaţia noastră penală, iar prin Decretul nr. 68 din 20 noiembrie 1990 s-a aprobat cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul privind drepturile civile şi 1
I. Clo Cloşc şcă, I. Suc Sucea eav vă – „Tratat de drepturile omului”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995, pag.127-131 2 Ion Suceavă – „Omul şi drepturile sale” , Tipografia Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, pag. 180 3 I. Clo Cloşc şcă, I. Suce Suceav avă – op op cit, cit, pag pag.1 .145 45
3
politice. România aliniindu-se şi din acest punct de vedere la valorile democraţiei şi umanismului1. Acest drept – dreptul la viaţă – figurează şi în alte importante documente internaţionale, şi anume, în Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în art. 2, cât şi în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, reglementează şi garantează dreptul la viaţă. Acest drept este înscris în Titlul II ( Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale) , art. 22 sub titulatura „ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate . Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă”. Faptele ce duc atingere vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii sunt incriminate în Codul penal român în Titlul II – Infracţiuni contra persoanei, Capitolul I, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Acest capitol are trei secţiuni: Secţiunea I, intitulată „Omuciderea” (art. 174179), cuprinde infracţiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Faptele incriminate sub denumirea generică de „omucidere” constituie din punct de vedere al calificării de grup o subdiviziune în cadrul „infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii ” care la rândul lor constituie o subdiviziune în cadrul grupului de „infracţiuni contra persoanei”. Probleme juridice privind începutul şi sfârşitul vieţii în dreptul penal
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare. Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei, implicit a vieţii, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă. După o opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul a dobândit prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care îl marchează respiraţia copilului 2. Sub Codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căreia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din momentul respiraţiei copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină. Acest punct de vedere a fost realizat de unii autori şi după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după 1 2
Ion Suceavă – op. cit., pag. 132-135 Al. Boroi –„ Infrac ţiuni contra vieţ ii” , Ed. Naţională, Bucureşti, 1996, pag.113-120.
4
ce s-a declanşat procesul naşterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracţiune contra vieţii. Împotriva acestei păreri s-a susţinut că dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; ori despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia din momentul când acest proces luând sfârşit copilul este expulzat şi îşi începe viaţa sa extrauterină. În sprijinul acestei păreri s-au invocat şi dispoziţiile art. 177 Cod penal care descriind fapta de pruncucidere, arată că aceasta constă în „ uciderea copilului nounăscut, săvârşită imediat după naştere ”. Consecinţa acestui punct de vedere ar fi ca infracţiunea de omor n-ar putea fi concepută decât că săvârşindu-se asupra copilului născut; dacă acţiunea s-a desfăşurat asupra fătului în curs de expulzare fapta va constitui infracţiunea de întrerupere ilegală a cursului sarcinii1. Tranzacţia asupra dreptului la viaţă sau consimţământul de a fi ucis, comis în orice împrejurări, este inadmisibil şi nu produce efecte, fiind vorba de atingerea adusă unei valori fundamentale. Cel care ucide în baza unui asemenea consimţământ răspunde pentru omor, în condiţiile legii. Astfel, suprimarea vieţii unui bolnav, la rugămintea acestuia (eutanasie) şi, ca urmare a unor sentimente de adâncă milă şi compasiune pentru suferinţele prelungite şi inutile pe care le îndură nu înlătură aplicarea legii penale. Din punct de vedere juridic nu este admisibil nici un procedeu de natură să curme viaţa unui muribund2. Toate persoanele vii se bucură de protecţia legii penale, neexistând diferenţa între ele din punctul de vedere al stării fizice sau constituţiei lor (malformat, anormal etc.). Trebuie însă, pentru a încadra fapta într-o infracţiune de omucidere, să ne găsim în faţa unei persoane, adică a unei fiinţe umane aflate într-un anume stadiu de prezentare, identificabilă biologic. Fătul aflat în pântecele mamei este dependent de corpul matern şi ca atare, nu este persoană, ci o probabilitate de viaţă umană. Momentul de debut al vieţii persoanei este naşterea ei. În realitate, această naştere nu reprezentă un moment ci „un proces” care cuprinde diferite faze fiziologice şi care se desfăşoară într-un anume interval de timp. Din cauza aceasta există discuţii asupra problemei de a se şti în care moment pe parcursul acestui proces se poate vorbi de o persoană independentă fiziologic şi nu de un făt. Criteriul separării copilului de corpul mamei sau al respiraţiei copilului nu conving, căutându-se noi formule, mai adecvate ideii protecţiei vieţii copilului întro fază cât mai avansată. Astfel se consideră că fiinţa umană în perioada cuprinsă între declanşarea procesului naşterii, urmată de desprinderea treptată a copilului de organismul matern şi naşterea propriu-zisă (respectiv expulzarea copilului), deşi n1
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei şi colab. – „Drept penal – partea specială ” , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag.94. 2 Al. Boroi – „Aspecte teoretice şi practice privind infracţ iunile de omor şi lovirile sau vătămă rile cauzatoare de moarte”, M.I. Academie de Poliţ ie „Al. I. Cuza”, 1991, pag.134-150
5
are existenţă extrauterină, este fiinţa fiziologică independentă şi, ca atare, actul de ucidere îndreptat împotriva ei constituie omor 1. Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze, teoretic şi în abstract, momentul apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă a copilului, acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte. În semnificaţia legii penale, viaţa există atunci când omul s-a născut şi n-a murit încă, (în medicină începutul vieţii se leagă de momentul concepţiei, adică fecundarea de către celula sexuală masculină a celulei sexuale feminine). Practic, este recunoscut în ştiinţa dreptului penal momentul începutului condiţionat al vieţii – considerat ca fiind începutul naşterilor biologice, fapt ce nu corespunde întrutotul începutului existenţei de sine stătătoare extrauterine a copilului (separarea de uterul mamei, începutul respiraţiei ş.a.m.d.)2. Mult mai discutabilă, până în prezent determinând discuţii aprinse, rămâne întrebarea despre momentul morţii. După opinia dominantă în prezent, bazată pe criteriile medicinei moderne, momentul morţii este considerat momentul apariţiei acesteia sub caracterul biologic, când în urma opririi inimii încep procesele ireversibile de descompunere a celulelor cerebrale. Medicina modernă poate să „reînvie” inima chiar şi după câteva ore de la oprirea ei, mai mult, poate să-i transplanteze o altă inimă, susţinând până la acest moment activitatea organismului cu ajutorul tehnologiei speciale. Scoarţa cerebrală însă, în condiţiile obişnuite se distruge ireversibil după 5-7 minute de încetare a activităţii inimii. După Legea Federaţiei Ruse despre transplantarea organelor şi (sau) ţesuturilor omului din 22 decembrie 1992, încheierea cu privire la moartea omului se face pe baza constatării morţii ireversibile a întregului, creier uman.”3 Momentul final al vieţii unei persoane este şi el o problemă încă discutată în medicină. În ciuda aparatelor, cu excepţia unor aspecte rare, moartea persoanei nu se prezintă ca un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi, cu atât mai puţin, celelalte organe sau ţesuturi. Există stări de frontieră ale vieţii, caracterizate prin eşec, colaps, sincopă, comă, agonie sau moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, cu o succesiune care îngreunează surprinderea momentului morţii. În morţile violente prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi în unele morţi subite. În alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, bolile cu evoluţie supraacută, agonia este de scurtă durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii, ea este de lungă durată. În raport cu acest spectru destul de larg de posibilitate de a se stabili momentul morţii unei persoane, e dificil de adoptat reguli abstracte, totuşi medicii iau în considerare două situaţii distincte şi anume: moartea clinică, determinată de O. Loghin – Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti 1997, pag.154 2 O.A. Stoica – Drept penal Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică , 1976, pag.148-151 3 Michel Veron – Droit penal special, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, pag.68 1
6
funcţiile aparatului respirator şi aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă de durată mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de cauza morţii. Se are în vedere că, între aceste două variante determinate de situaţiile menţionate, deşi sunt oprite funcţiile sistemului nervos central, respiraţia şi circulaţia, în unele cazuri, se mai poate interveni, prin metode de reanimare ca viaţa să fie salvată 1. În practica judiciară se arată că omorul fiind suprimarea violentă a vieţii unei persoane care trăia în acel moment, stabilirea timpului cât ar mai fi trăit victima, dacă nu ar fi fost ucisă, este lipsită de relevanţă. Discuţii nu lipsite de interes au loc în prezent cu privire la procedurile medicale de prelevare pe cale chirurgicală de organe de la persoane în scopul transplantării lor la cei a căror viaţă se află în pericol. Pot oare medicii, în baza îndatoririlor de a salva viaţa unui pacient aflat în pericol, să efectueze operaţii de transplant de organe vitale de la un muribund, fără ca actul să fie considerat ilicit din punct de vedere juridic? Un răspuns afirmativ la această întrebare şi lipsit de orice rezerve aduce în cumpănă cel puţin conştiinţa profesională a medicului care, sacrificând cu o clipă mai devreme viaţa unei persoane pentru a obţine un transplant cu rezultate incerte pentru viaţa altei persoane intră în impasul creat de gândirea juridică nealterată şi necesitatea unei practici medicale de avangardă. Viaţa persoanei vii trebuie respectată, chiar dacă acea persoană este un muribund pentru care nu se întrevede nici o posibilitate de salvare, medicii nu au nicio justificare dacă suprimă cu un moment mai devreme viaţa unui muribund, invocând suferinţele inutile ale acestuia şi chiar rugăminţile lui2. Totuşi, operaţiile de transplant de organe se fac şi nicio legislaţie nu poate rămâne indiferentă la formele avansate de lucru pe care ştiinţa medicală le pune la îndemâna oamenilor şi în interesul vieţii lor. Depinde însă cum, în concret, asemenea modele îşi găsesc întruchipare, pentru ca să nu fie lezat simţământul adânc de respect pentru viaţa omului, oricare ar fi condiţia lui 3. În legătură cu prelevarea de ţesuturi sau organe de la persoanele decedate, operaţia respectivă, deşi necesită anume formalităţi comportă, cum e şi firesc, riscuri mai mici. Din alt punct de vedere operaţia se face în funcţie de o cerinţă care întâmpină reale dificultăţi în practica medicală. Este vorba de violabilitatea organului sau ţesutului care se prelevează. Cu alte cuvinte, deşi trebuie să se stabilească decesul persoanei respective, organul sau ţesutul necesar operaţiei de transplant trebuie să fie încă viu şi să rămână viu până în momentul transplantului. Constatarea medicală a morţii unei persoane nu exprimă întotdeauna certitudinea sau precizia ştiinţifică solicitată, în raport de timpul scurt pe care medicii îl au la dispoziţie pentru a efectua operaţia de transplant. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a adoptat un ansamblu de criterii aplicabile la determinarea 1 2 3
Vladimir Beliş - Medicină legală, Ed. Teora, 1992, pag. 200-209 Al. Boroi – op. cit., pag. 113-121 Vladimir Beliş – op. cit., pag. 209-211
7
momentului morţii unei persoane. Pentru determinarea morţii, adică a stării de abolire totală şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale, sunt necesare o serie de tehnici de diagnostic şi procedee, în care deosebit de importantă este “judecata clasică” ce se aplică fiecărui caz în parte.1 În marea majoritate a cazurilor medicale se constată stări de pierdere a vieţii considerate neîndoielnic, dat fiind întreruperea interrelaţiei organism-mediu, şi lipsei de eficienţă privind reanimarea organului sau organelor vitale ce caracterizează omul2. La 23 noiembrie 2000 în Olanda a fost aprobată legea de modificare a Codului penal după 27 de ani de discuţii contradictorii, prin care a fost legalizată eutanasia ca modalitate de a pune capăt vieţii unei persoane la cererea acesteia. Aceasta, respectiv, încetarea vieţii la cererea persoanei respective, va putea fi efectuată de către medici pentru persoanele grav bolnave, cum ar fi cazul unor maladii irecuperabile şi degradante. Ea este prevăzută pentru a oferi o alternativă persoanelor, aceea de a-şi sfârşi viaţa cu demnitate şi pentru a elimina suferinţele imense cunoscut fiind faptul că oricum viaţa nu-i mai poate fi salvată. Această reglementare se încadrează în specificul legislaţiei olandeze ce reprezintă avangarda europeană în domeniu şi în alte domenii cum ar fi prostituţia, consumul de droguri şi homosexualitate.
SECŢIUNEA a II-a Scurt istoric privind ocrotirea vieţii persoanelor
Apărarea persoanei şi îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi şi a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii individuale fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.3 1
Al. Boroi – op. cit., pag. 15 V. Dongoroz şi colab. – Explica ţ ii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag.139- 153 3 Vincenzo Manzini – Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, pag.8 2
8
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa s-a impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe idee de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea din comunitate şi numai atunci când era un pericol pentru trib, se lasă părţilor interesate posibilitatea răzbunării. Şi într-un caz şi în celălalt făptuitorul rămânea lipsit de protecţia tribului şi era, practic, supus pieirii. Treptat răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu „legea talionului”, care introducea în gândire ideea de compensaţie sub forma incipientă, ca acel care face rău să sufere tot atâta rău. După cunoştinţele de până acum, cele mai vechi legi ale omenirii au fost promulgate în Mesopotamia. Oraşele-state dintre Tibru şi Eufrat se mândresc a fi patria celor dintâi certificări. Trebuie precizat însă, că nu sunt coduri care să fixeze asemenea celor moderne un ansamblu de reguli privind o anumită ramură sau domeniu de drept ci selecţii de dispoziţii juridice, referitoare la problemele sociale mai importante care necesitau o soluţionare promptă şi corespunzătoare. Printre cele dintâi codificări, documentele mesopotamice îl amintesc pe Urukagino, rege al oraşului Lagos, care răsculându-se împotriva aristocraţiei în anul 2370 î.e.n. . Cele mai importante măsuri luate de Urukagino le constituie – după cum pomeneşte inscripţia – legile pe care acesta le-a întocmit pentru „ocrotirea cetăţenilor împotriva crimelor, jafurilor, hăicii” etc.1 Cea mai nouă colecţie de legi cunoscută pentru Codul regelui Hamurappi din Babilon (1792-1750 î.e.n.) care are la bază legea talionului şi conţine dispoziţii cu caracter destul de modest, cum ar fi diferenţa dintre omorul intenţionat şi omorul din imprudenţă. Codul lui Hamurappi reflectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor un sistem foarte sacru, caracteristic de altfel oricărui proces de formare şi dezvoltare a statelor. Pedeapsa capitală este prevăzută în cod de 34 de ori. Această pedeapsă se aplică spere exemplu în cazul asasinării bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153). În orânduirea gentilică victima putea sau să se răzbune personal sau să fie răzbunată de ceilalţi membrii ai gintei, ca o îndatorire ce rezultă din legătura de sânge ce-i urnea pe toţi congentilii. Cu timpul, răzbunarea nelimitată a fost îngrădită de aşa-zisa lege a talionului, în virtutea căreia victima sau rudele ei nu puteau pricinui delincventului un rău sau o pagubă mai mare decât fapta săvârşită de acesta. Codul prevede talionul în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197), dinte pentru dinte (art. 200). Uneori talionul păstrează forme specifice cunoscute sub denumirea de talionul „compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica delincventului.
1
Vladimir Hanga – Mari legiuitori ai lumii, citat in Al. Boroi, op.cit., pag. 18.
9
Deşi arhaică, norma a căpătat în cod un vădit conţinut de clasă, aplicabilitatea ei reducându-se numai la ocrotirea intereselor părţilor libere, cu includerea sclavilor şi chiar a păturilor mijlocii. În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi aparţine lui Ligenta (sec. al IX-lea î.e.n.). omorul era premeditat sau involuntar. Omorul premeditat consta în vătămarea sănătăţii persoanei făcute cu intenţie de a-i provoca moartea şi se judeca în Areopag, un complet alcătuit din mai mulţi arhanţi, deşi pe viaţă, prezidat de arhantele – rege. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se, în prealabil, concilierea părţilor.1 La români, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din sec. al V-lea e.n. Şi ea consacră în materie penală legea talionului şi făcea distincţie între „crimen publica” şi „delicta privata”. Omorul era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de parricidium. El se judeca în cauzele speciale şi se pedepsea , în general, cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii condamnatului. O deosebită activitate de codificare s-a desfăşurat în vremea împăratului Iustinian (527 – 565 e.n.) care a numit o comisie condusă de Tudorian – care a primit ca sarcină să revizuiască cele trei colecţii anterioare – codurile Gregorian, Hermagenian şi Teodorian - şi să colecţioneze constituţiile editate anterior ultimului cod. Selectând constituţiile publice în codurile anterioare şi adăugându-le pe cele mai importante apărute posterior, membrii comisiei au publicat noul cod cunoscut sub numele de Codul Iustinianus (Codul lui Iustinian) la 7 aprilie 529. Însă acest Cod se dovedi curând depăşit deoarece au fost decretate numeroase alte constituţii imperiale2. În consecinţă, Iustinian numi o nouă comisie, prezidată tot de Tudorian pentru redactarea unei noi cărţi a Codului. Această a II-a ediţie a fost publicată la 16 noiembrie 534 şi a intrat în vigoare la 29 decembrie acelaşi an. Codul era împărţit în cărţi, iar acestea în titluri. Codul începe cu o incantaţie religioasă, iar cartea I este dedicată dreptului bisericesc şi de stat. Începând cu cartea a II-a până la a VIII-a, codul conţine constituţii privind instituţia de drept privat; în cartea a IX-a sunt publicate constituţii de drept penal, iar în ultimele două – drept administrativ3. În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una din cele mai importante legi, Corpus iuris canonici (1140) a reglementat infracţiunile sub un dublu aspect : al nesocotirii ordinii divine şi al legiunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea, prin mijloacele cele mai crude. În anul 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria „Dei deletii et delle pure”, reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a ştiinţei penale. În ea sunt formulate 1 2 3
Al. Boroi – op. cit., pag. 8; Vladimir Hanga – op. cit., pag. 18; Ion Suceavă – op. cit., pag. 34.
10
pentru prima oară principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor morale.1 Tot în sec. al XVIIIlea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, de un imperativ categoric al raţiunii care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăşirii prin pedeapsă, pentru orice faptă, binele să fie răsplătit cu bine, iar răul cu rău. În secolul al XIX-lea apar şcolile penale. Şcoala clasică întemeiată de Francesco Carrara, consideră că fiinţa umană dispune de voinţa autonomă şi deci, infractorul răspunde pentru actul voluntar săvârşit de el şi care încalcă dispoziţia legii. Pozitivismul, din contră, stigmatizează încă de la naştere pe omul criminal, considerat ca deţinător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de şcoală antropologică (Cesare Lambrosso, L’normo delinguante, Milano, 1976), apoi de şcoala italiană (Enrico Ferri). Pentru susţinătorii ei, criminalul este o fiinţă instinctuală, animalalică, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiţi factori de reminiscenţă biologică. Pedeapsa trebuie să aibă rol de vindecare a animalelor, adică să fie un mijloc de apărare specială. Şcoala sociologică, reprezentată de G. Tarde şi E. Durkheim, accentuează asupra naturii sociale a omului şi încearcă să explice fenomenul criminalităţii prin factori sociali : şomaj, alcoolism, lipsă de locuinţă etc. Secolul XX este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, ca : existenţialismul, neocriptirismul, teoria apărării sociale. Teoriile menţionate au meritul de a proceda la analize mai nuanţate şi a scoate în evidenţă unele particularităţi ale actului infracţional2. La noi, geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sunt amintite de Iordanus, care arată că regele dac Burebista şi consilierul său Deceneu, mare preot, se bucura de o putere „aproape regească” şi a dat poporului dac legi scrise potrivit cu noua structură a societăţii. Puterea judecătorească era încredinţată – se pare – preoţilor, care o exercitau asemenea druizilor din Galia. În această privinţă, Iordanus vorbind despre marele preot Comosicus, urmaşul lui Deceneu, îl arată pe acesta ca fiind cel mai mare judecător 3. După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie a imperiului, astfel încât locuitorii sunt judecaţi de guvernator sau locţiitorul său. El avea „ius gladii”, adică dreptul de a pedepsi cu moartea. Totuşi când era vorba de un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de împărat. 1
Cesare Beccaria – Despre infrac ţ iuni şi pedepse, Editura ştiinţ ifică , Bucureşti, 1965, pag. 198-203; 2
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 2548; 3 Vladimir Hanga – op. cit., pag. 18.
11
După plecarea armatelor romane, în perioada răzvrătirii populaţiilor migratoare, continuă să se aplice dreptul roman, dar numai parţial, prioritate având decretul sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populaţiei autohtone. Potrivit acestor norme, pedeapsa cea mai grea care se putea aplica unui infractor nu era pedeapsa cu moartea, ci izgonirea din comunitate. În perioada stăpânirii bizantine (sec. VIII-X) se aplică Bazaticalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile de omor sunt moartea şi mutilarea făptuitorului. Oarecum enunţată apare dispoziţia privind diferenţa între tentativă şi infracţiunea consumată. În această perioadă, de cristalizare şi formare a statelor feudale române, cât şi în cea următoare, continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris. Primele legiuiri româneşti sunt „Cartea românească de învăţătură” şi ”Pravilele Împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mânăstirea „Trei ierarhi” din Iaşi şi „Îndreptarea legii” tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi omorul este reglementat în spiritul dominant al vremii, cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se pedepseşte cu moartea prin spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială din care provenea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate cauzele care pot înlătura pedeapsa (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauzele care micşorează pedeapsa (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, somnul, dragostea), ca o alternativă a circumstanţelor agravante sau atenuante. Omorul era considerat infracţiune gravă şi se judeca în prima epocă de căpităniile oştii, ulterior de către domn. Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie. Ultima legiuire feudală a fost Legiuirea Caragea, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1819 şi s-a aplicat până la 1 decembrie 1865. omorul, potrivit acestei legi este cugetat şi necugetat. Codul penal din 1865 reglementează omorul săvârşit cu voinţă (art. 225) pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit; omorul calificat (art. 234); omorul premeditat (art. 232); omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 230). În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare şi unele dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean. Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care are astfel, meritul de a fi primul cod penal românesc. El reglementează următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 469); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin imprudenţă (art. 467); omorul la stăruinţă (art. 468); omorul prin concurs (art. 469)1. 1
Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu – Explica ţ ii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, pag. 187- 200.
12
Aceste condiţii au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu numai că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine sistematizate, dar au introdus un spirit novator, ştiinţific, în abordarea problemelor de drept penal. La 1 ianuarie 1969 intră în vigoare actualul Cod penal în care omorul are trei modalităţi: omorul simplu (art. 174); omorul calificat (art. 175); omorul deosebit de grav (art. 126). Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile, începând cu codul Hamurappi (sec. XVIII î.e.n.), codurile chinezeşti (sec. XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Lycurg, Salon, Dracon (sec. VII – IX), legile romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului.
SECŢIUNEA a III-a Elemente de drept comparat
Viaţa, valoarea fundamentală a dezvoltării societăţii omeneşti, fără de care dezvoltarea omenirii nu ar fi posibilă a fost periclitată în toate timpurile şi pe toate meridianele şi pentru a putea fi apărate de faptele ce aduc atingere acestei valori, ce au fost incriminate sub diferite forme pretutindeni. Pentru a realiza acest aspect vom prezenta în continuare cum este apărată viaţa în legea franceză şi cea rusă.
13
În dreptul francez Noul Cod penal, ca şi cel anterior, sancţionează orice atingere adusă integrităţii fizice şi psihice a fiinţei umane, chiar şi cea mai uşoară, proporţional cu gravitatea acestei atingeri. Sistemul represiv, însă nu ţine seama numai de rezultatul actului imputat învinuitului. El se raportează în principal la intenţia vinovată a subiectului, operând o distincţie fundamentală între actele voluntare şi cele involuntare. În plus, completând dispoziţiile vechiului cod, noul Cod penal incriminează destul de uşor comportamentul periculos care, fără să se traducă în mod necesar într-o atingere a integrităţii corporale, periclitează viaţa, sănătatea sau siguranţa persoanei.1 Codul penal distinge net infracţiunile împotriva vieţii (secţiunea I), alte infracţiuni intenţionate împotriva integrităţii persoanei (secţiunea II) şi infracţiunile împotriva vieţii sexuale (secţiunea III), cărora le adaugă traficul de stupefiante (secţiunea IV). Infracţiuni împotriva vieţii Codul penal incriminează diferenţiat omuciderea prin orice mijloace sub denumirea genetică de „omor” (I) şi atentatul împotriva vieţii prin administrare de substanţe letale sub denumirea de „otrăvire” (II). I.- Omorul Deşi mijloacele represive în ceea ce priveşte omorul sunt diversificate în funcţie de numeroase elemente, totuşi omorul prezintă elemente constitutive comune. Elemente constitutive Fie că se defineşte omorul ca „omuciderea comisă intenţionat” (art. 295 Cod penal vechi), fie că „faptul de a determina intenţionat moartea altei persoane” (art. 221-1 Cod penal actual), esenţa rămâne : omor presupune întotdeauna un element material şi un element intenţional. Elementul material Se caracterizează prin săvârşirea unui act care determină moartea sau care poate să atragă moartea, căci omorul este o infracţiune pentru care tentativa este pedepsibilă. Cu excepţia incriminării speciale a otrăvirii, mijloacele utilizate pentru a determina moartea pot fi lovituri directe sau prin intermediul unei arme, ştrangulare, utilizarea unui vehicul etc. Este chiar posibil ca moartea să nu survină în urma unui act unic, ci dintr-o serie de fapte reclamate în timp. Absenţa incriminării simetrice prezintă inconvenientul de a interzice sinuciderea pentru 1
Michel Veron – op. cit., pag. 68.
14
complicitate la sinucidere. Dar această lacună poate fi suficientă prin încadrarea faptei ca neajutare a persoanei aflate în pericol sau ca incitare la sinucidere.
Elementul intenţional Definiţie : Este element intenţional al omorului căci singur permite distincţia acestei infracţiuni de altele care au acelaşi element material, moartea victimei, dar neintenţionată. Sub aspectul intenţiei, cele două coduri care utilizează termenul „intenţionat” nu definesc cu precizie acest element. Opinia generală este de a lua în considerare dorinţa de a cauza moartea în momentul în care actul este săvârşit. Este necesar şi suficient să existe concordanţă între intenţie şi acţiune spre a distinge simpla intenţie criminală de premeditare. II.- Variantele agravante ale omorului (omorul calificat) Codul penal enumeră o serie de variante agravate ale omorului, toate sancţionate cu detenţiunea pe viaţă şi care poate fi însoţită de o perioadă de securitate în condiţiile alin.1, 2, art. 132-23. Durata acestei perioade este în principiu de 18 ani în cazul detenţiunii pe viaţă, dar care poate fi redusă sau prelungită la 22 de ani prin hotărâre judecătorească specială a Curţii de Apel; adăugând pedeapsa complementară în aceleaşi condiţii ca şi la omorul simplu, art. 221-8, 9 şi 11 Cod penal. A.- Omorul cu premeditare (asasinatul) Art. 221-3 califică asasinatul drept omorul comis cu premeditare. Premeditarea e o cauză de agravare care prevede elementul intenţional cu care este comună tuturor infracţiunilor care presupun violenţa voluntare (intenţionate) sau vinovăţia sub forma intenţiei. Art. 132-72 reia definiţia fostului Cod penal (art. 297): „ premeditarea este reprezentarea formată anterior acţiunii ”. În asemenea ipoteze intenţia ucigaşe nu este doar concomitentă cu acţiunea, ea trebuie să preceadă săvârşirii faptei 1. În realitate, dincolo de reprimarea legală, nu atât intervalul de timp care separă decizia de executare şi mai ales executarea cu sânge rece a deciziei adoptate traduce exact premeditarea. Premeditarea presupune o relaţie probabilă, deci o hotărâre luată după o anumită chibzuinţă şi executată cu calm. Drept urmare, premeditarea va fi înlăturată dacă omorul a fost comis sub imperiul pasiunii, furii, sau în urma unui impuls dezordonat şi iraţional. Din contră, va fi reţinută atunci când reprezentarea anterioară nu se referă la un individ determinat, ci la „ oricare persoană care va fi găsită sau întâlnită”. Eroarea asupra persoanei nu influenţează premeditarea, după cum nici consimţământul victimei nu permite excluderea ei : uciderea din milă sau la cerere sunt de multe ori atent planificate şi organizate. 1
Michel Veron – op. cit., pag. 69.
15
Proba premeditării, a reflecţiei prealabile, implică o analiză detaliată a voinţei criminale a subiectului şi determină o dificilă cercetare psihologică. În realitate Camera penală a facilitat această probă, considerând că premeditarea trebuie cercetată circumstanţele care însoţesc actul. Spre exemplu, în cazul cumpărării de arme şi muniţii şi a ameninţărilor cu moartea proferate ori înainte de întâlnirea fixată cu victima, se va reţine premeditarea. Odată determinate elementele materiale care însoţesc acţiunea criminală realizate de autorul principal, premeditarea apare ca o circumstanţă agravantă reală, aplicabilă corupţiilor chiar dacă autorul principal e necunoscut. În cazul în care există mai multe victime în urma unei fapte unice, este necesară analiza diferenţiată, în raport cu fiecare victimă, premeditarea putând exista numai pentru unele dintre ele. Dacă victima asasinatului este un minor de 14 ani şi asasinatul este precedat sau însoţit de viol, tortură, acte de barbarie, Curtea poate prin decizie (specială) fie să ridice durata închisorii până la 30 de ani, fie să decidă că anumite măsuri dintre cele enumerate la art. 132-23 – suspendarea sau fracţionarea pedepsei; executarea în afara închisorii; permisiunea de a părăsi temporar închisoarea sau libertatea condiţionată – nu vor putea fi luate în favoarea condamnatului. Această dispoziţie reiese din legea din 1 ianuarie 1994 şi tinde să instituie o pedeapsă perpetuă 1.
B.- Omorul comis simultan cu o altă crimă Art. 221-2 alin.1 reia dispoziţiile vechiului art. 302 alin.1 şi agravează represiunea atunci când omorul, „precede sau însoţeşte sau urmează o altă cauză”. Generalitatea formulării presupune că textul se aplică indiferent de natura infracţiunii care i se alătură omorului – spre exemplu, un alt omor – şi indiferent de succesiunea celor două crime. Simultaneitatea presupune doar ca acelaşi individ să fie recunoscut vinovat pentru cele două infracţiuni, ca autor sau complice şi nu ca cele două infracţiuni să fie comise în exercitarea aceluiaşi plan, nici ca omorul să fie destinat să favorizeze execuţia unei alte infracţiuni sau să protejeze fuga vinovatului. Atunci când infracţiunile în concurs sunt două crime art. 304 nu cere să existe între ele o conexiune. Totodată dacă a doua crimă apare ca total distinctă de prima în timp şi spaţiu, trebuie îndepărtată circumstanţa agravantă şi se revine la regulile de drept comun în materia contopirii reale pentru două crime comise în zile şi locuri diferite. În schimb, circumstanţa agravantă se aplică dacă omorul şi o altă crimă au fost în acelaşi timp săvârşite, fie sub forma faptului consumat, fie a tentativei. C.- Conexitatea omorului cu un delict. Art. 221-2 alin.2 reia termenii art. 304 alin.2 din vechiul Cod penal şi agravează sancţionarea, atunci când omorul are ca scop fie să pregătească, fie să 1
Michel Veron op. cit., pag. 70.
16
faciliteze un delict, fie să favorizeze fuga sau să asigure nepedepsirea autorului sau a complicelui. Condiţiile aplicării acestui tact apar ca foarte stricte şi precise. O conexiune foarte strânsă este cerută când omorul şi delictul se computează într-un plan unic. Textul ia deci în considerare mobilul care îl animă pe autorul omorului : a facilita comiterea unui delict, a asigura nepedepsirea autorului şi a complicilor. Totodată conexitatea nu implică în mod necesar simultaneitatea, omorul şi delictul putând fi comise diferenţiat în timp şi spaţiu şi nici un autor unic pentru omor şi delict. De asemenea, ordinea în care sunt comise infracţiunile nu e relevantă: omorul asupra unui gardian înainte de comiterea furtului sau uciderea acestuia spre a permite fuga, omorul unui pădurar sau grănicer înainte sau după comiterea unui delict de contrabandă sau la regimul sănătăţii.
D.- Omorul comis asupra unor persoane specifice. Art. 221-4 agravează răspunderea când omorul e comis asupra uneia dintre persoanele figurând pe o listă ce cuprinde cinci categorii. Este o inovaţie legislativă, căci o asemenea listă nu exista în vechiul Cod penal pentru omor, ci doar în materia lovirii sau violenţei voluntare. Totodată acest text reuneşte într-un articol unic anumite direcţii particulare, dispersate în vechiul Cod penal. Lista se referă la omorul concis: - asupra unui minor de 15 ani. În acest caz, dacă omorul e precedat şi însoţit de viol, tortură, acte de barbarie, Curtea de Apel poate prin decizie specială să ducă durata închisorii la 30 de ani. De asemenea, ea poate, ca şi în cazul asasinatului, să decidă pronunţarea unei pedepse fixe „incompresibilă”, refuzându-se acordarea unor măsuri dintre cele cunoscute la art. 132-23. Admiterea acestei agravante noi a avut drept contraefect dispariţia crimei de premeditare, sancţionând „asasinatul sau omorul unui copil nou-născut” (vechiul art. 3000 Cod penal), adică, practic, din momentul naşterii sau în timpul celor 3 zile necesare pentru declaraţia la starea civilă, dispar de asemenea circumstanţele atenuante prevăzute în favoarea mamei – autor principal sau complice la crimă. De acum înainte, mama vinovată, ca orice alt vinovat, pedeapsa prevăzută pentru această variantă agravantă a omorului. - asupra unui ascendent legitim sau natural sau asupra tatălui şi mamei adoptivi. Această circumstanţă agravantă compensează dispariţia incriminării speciale a paricidului din vechiul art. 299 Cod penal şi ridică probleme deja întâlnite anterior şi încă nesoluţionate. Mai întâi, textul realizează o enumerare limitativă ce nu va fi utilizată în cazul omorului asupra unui alt membru al familiei. În acest sens, textul se aplică omorului oricărui ascendent natural. În continuare, deşi nu ar fi necesar să se precizeze natura filiaţiei, existenţa legăturii de filiaţie poate ridica dificultăţi şi este la aprecierea instanţei penale de a tranşa dacă e necesar să apeleze la jurisdicţia civilă. 17
- asupra unei persoane a cărei vulnerabilitate particulară datorită vârstei, unei boli, unei infirmităţi, unei deficienţe fizice sau psihice sau unei sarcini este aparentă sau cunoscută autorului. - asupra unui magistrat, jurat, avocat, oficial public sau ministerial, un militar al jandarmeriei, un funcţionar al poliţiei naţionale, al serviciului vamal, al administraţiei penitenciare sau a oricărei alte persoane cu autoritate publică sau însărcinată cu o misiune de serviciu public, în exerciţiu sau cu ocazia exercitării func funcţii ţiilor lor sau sau misiu misiunii nii sale, sale, atunc atuncii când când calit calitate ateaa victi victime meii este este ap apat atrit rităă sau sau cunoscută autorului. - asupra unui martor, unei victime ori părţii civile, fie pentru a împiedica denunţarea faptelor, realizarea plângerii sau introducerea în justiţie, indiferent de motivele denunţului, a plângerii sau depoziţiei sale.1
În dreptul rus Constituţia Federaţiei Ruse în art. 2 declară că omul, drepturile şi libertăţile acestuia reprezintă valori supreme. Prin aceasta, în mod deosebit se evidenţiază faptul că drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului sunt în mod nemijlocit în vigoare vigoare (apărat (apărate). e). Ele determi determină nă semnifi semnificaţi caţiaa conţinu conţinutulu tuluii şi aplicar aplicarea ea legilor, legilor, activitatea puterilor legislative şi executive, fiind asigurate de către stat (art. 18 Constituţia F.R.). Capitolul 2 al Constituţiei declară dreptul fiecăruia la viaţă, ocrotirea onoarei personalităţii, libertatea şi inviolabilitatea personală, precum şi inviolabilitatea vieţii private, secretul personal şi familial, apărarea demnităţii şi moralei omului (art. 20-23). Statul acordă protecţie familiei, asigură apărarea matern ma ternităţ ităţii ii şi a copilăr copilăriei iei precum precum şi a drepturi drepturilor lor şi libertăţilo libertăţilorr social-p social-polit olitice ice (civile) ale cetăţenilor ruşi incluse în Capitolul 2 al Constituţiei Federaţiei Ruse. În conformitate cu acestea, un scop important al Codului penal, fundamentat pe Constituţia Federaţiei Ruse şi pe principiile şi normele dreptului internaţional (partea 2, art.1) este recunoscut ca fiind apărarea drepturilor şi libertăţilor omului faţă de atentatele criminale. Infracţiuni contra vieţii Viaţ Viaţaa om omul ului ui repr reprez ezin intă tă un da darr prim primit it de la na natu tură ră,, o va valo loar aree soci social alăă fundamentală. fundamentală. Prin săvârşirea infracţiunilor infracţiunilor contra vieţii se ajunge la urmări ce nu pot fi supuse restabilirii sau restituirii: pierderea pier derea vieţii este ireversibilă. ireversibil ă. Infracţiunile contra vieţii includ: omorul (art. 105 C.p.); uciderea de către mamă a copilului nou-născut (art. 106 C.p.); omorul săvârşit în stare de afect (art. 1077 C.p. 10 C.p.); ); om omor orul ul săvâ săvârşi rşitt prin prin de depăş păşire ireaa limite limitelor lor legiti legitime meii ap apără ărări ri sau sau prin prin depăşirea măsurilor necesare reţinerii persoanei care a săvârşit o infracţiune (art. 1088 C.p. 10 C.p.); ); pric pricin inui uire reaa mo morţ rţii ii din din impr imprud uden enţă ţă (art (art.. 10 1099 C.p. C.p.); ); de dete term rmin inar area ea sinuciderii (art. 110 C.p.). 1
Michel Veron – op. cit., pag. 75-80;
18
I. - Omorul (p.1 art.105 C.p.). Această formă a omorului denumită uneori şi „simplă”, reprezintă pricinuirea intenţionată a morţii unei persoane în lipsa unor circumstanţe agravante sau atenuante. II. - Omorul în circumstanţe agravante (p.2, art. 105 C.p.). În funcţie de seria întreagă a împrejurărilor privind aspectele obiective şi subiective ale omorului şi subiectului acestuia, legea indică treisprezece puncte (an), care determină formele de calificare a omorului. A. - Uciderea a două sau mai multe persoane (pct. a, partea 2, art. 105 C.p.). Aşa cum s-a pronunţat Plenul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse în decizia din 22.12.1992, în calificarea respectivă se va avea în vedere faptul că acţiunile făptuitorului, făptuitorului, care a lipsit de viaţă mai multe persoane, persoane, va trebui cuprinse de o singură rezoluţie rezoluţie şi săvârşire, săvârşire, de regulă, în acelaşi timp. Doar în unele cazuri, când subiectul acţionează acţionează sub unul şi acelaşi motiv (de exemplu, exemplu, soţul gelos ucide pe rând r ând soţia şi pe amantul acesteia), este posibilă această întrerupere între faptele respective, în acest caz rezoluţia făptuitorului poate fi numai directă. B. - Uciderea persoanei sau a rudelor acesteia în legătură cu îndeplinirea de către aceasta a activităţii de serviciu sau executarea unei îndatoriri sociale (pct. b, partea 2, art. 105 C.p.). Această Această formă a omorului presupune că vinovatul acţionează cu scopul de a împiedica o activitate legală din partea victimei pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau unei îndatoriri sociale, precum şi din motivul răzbunării pentru o astfel de activitate. Deci este obligatoriu, ca omorul să aibă loc imediat în procesul executării de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau îndeplinirii obligaţiei sociale. Prin rudă apropiată a victimei se înţeleg atât persoanele apropiate acesteia (părinţi, copii, fraţi şi surori, bunici, nepoţi, soţ, adaptatori), cât şi alte persoane, interesele interesele aborda în măsura relaţiilor relaţiilor familiale sau de viaţă, sunt importante importante pentru victimă (de exemplu, verişori, prieteni, concubin, persoana cu care s-a logodit). C. - Uciderea persoanei cunoscută pentru învinuit ca fiind în stare de neajutorare, precum şi în legătură cu răpirea persoanei sau luării de ostateci (pct. v, partea 2, art. 105 C.p.). Creşterea Creşterea cazurilor în ultimii ani de răpire a persoanelor persoanelor şi luării de ostateci, precum şi reacţia la gravitatea atentatelor asupra vieţii persoanelor aflate într-o stare de neajutorare, au cerut legiuitorului să introducă acest criteriu în conţinutul infracţiunii prin circumstanţele de calificare. După punctul „v”, partea 2, art. 105 C.p., urmează să calificăm uciderea victimei, aflată într-o stare de leşin, stare inconştientă, grad mare de ebrietate, boală gravă, persoană în vârstă sau care doarme. În unele cazuri o asemenea ucidere o poate reprezenta şi lipsirea de viaţă a unui copil. D. - Uciderea unei femei cunoscută pentru făptuitor ca fiind în stare de graviditate (pct. g, partea 2, art. 105 C.p.). 19
În cazul respectiv, răspunderea pentru omor se agravează în măsura faptului că este lipsită de viaţă nu numai femeia, dar şi sarcina acesteia – fătul, viaţa omenească viitoare. Această infracţiune presupune în mod obligatoriu cunoaşterea de către făptuitor a sarcinii victimei. E. - Omorul săvârşit cu cruzime deosebită (pct. d, partea 2, art. 105 C.p.). Plenul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse în decizia din 27.12.1992 indică că conceptul de cruzime deosebită este necesar a fi legat de modul săvârşirii omorul om orului, ui, de alte învinui învinuiri ri care mărturi mărturises sescc cruzime cruzimeaa deosebi deosebită tă exprim exprimată ată de făptuitor. Astfel a fost reţinută modalitatea de comitere a omorului cu cruzimi deosebite atunci când înainte de ucidere sau în procesul acesteia s-au aplicat torturi, chinuri sau batjocuri faţă de victimă (aplicarea unui număr mare de lovituri cauzatoare de vătămări corporale, folosirea unor substanţe otrăvitoare, arderi pe viu, lipsirea îndelungată de hrană, apă şi altele). Evide Evidenţ nţiem iem faptu faptull că distru distruge gere reaa sau sau de dezm zmem embra brarea rea trupu trupului lui în scop scopul ul ascunderii infracţiunii săvârşite precum şi manifestarea canibalismului din partea făptuitorului, nu prezintă aspecte de cruzime deosebită. F. - Omorul săvârşit printr-o modalitate social periculoasă (pct. e, partea 2, art. 105 C.p.). Pentru calificarea acestui tip de omor, este necesar ca aducerea la îndeplinire a rezo rezolu luţi ţiei ei cu privi rivire re la uc ucid ider erea ea un unei ei an anum umit itee pe pers rsoa oane ne,, făpt făptui uito toru rull să conştientizeze faptul că foloseşte o modalitate de ucidere periculoasă pentru viaţa altor persoane din apropiere. Înainte de toate aceasta înseamnă că în procesul actului infracţional secret foloseşte arme şi mijloace specifice, care creează pericol pentru viaţa mai multor persoane precum şi apariţia altor consecinţe dăunătoare (folosirea substanţelor explozive, otrăvitoare, radioactive, armelor de foc). G. - Omorul săvârşit de un grup de persoane, de un grup de persoane după o înţelegere prealabilă sau de un grup organizat (pct. j, partea 2, art. 105 C.p.). Metoda de acţiune în grup în mare măsură, uşurează comiterea infracţiunii indiferent de faptul că are la bază o înţelegere sau că a fost săvârşită fără această înţel înţeleg egee prea preala labil bilă. ă. Treb Trebui uiee reţinu reţinutt faptu faptull că se co cons nside ideră ră săvâ săvârş rşită ită în grup grup infracţiunea care are doi sau mai mulţi autori fără o înţelegere prealabilă şi infracţiunea săvârşită în grup după o înţelegere prealabilă, dacă au participat persoane ce s-au înţeles, să o săvârşească. Omorul săvârşit de o grupare organizată, în sensul unui grup stabil de persoane, format în vederea săvârşirii săvârşi rii uneia sau mai multor infracţiuni (nu neapărat omor) se califică califică numai după pct. j, partea partea 2, art. 105 C.p. C.p. Aceasta Aceasta se explică prin faptul că toţi participanţii grupului organizat, indiferent de rolul îndeplinit de fiecare dintre acestea sunt consideraţi coautorii infracţiunilor comise împreună. H. - Omorul săvârşit în scop material sau la comandă, comandă, precum şi în legătură cu o tâlhărie, şantaj sau banditism (pct. „z”, partea 2, art. 105 C.p.). Această modalitate a omorului în primul rând priveşte lipsirea de viaţă a victimei cu scopul de a obţine un oarecare avantaj material pentru sine sau pentru 20
altul sau cu scopul de a se elibera de oarecare cheltuieli materiale. Nu este obligatoriu ca aceste tendinţe să fie satisfăcute în urma infracţiunii, important este ca atentatul la viaţa victimei să fie condiţionat de acest motiv, care să fi apărut înainte de comitere. Omorul la comandă, în sensul normei respective, de asemenea, presupune un motiv material: făptuitorul consimte să ucidă o persoană, de regulă, în schimbul unei remuneraţii materiale. I. - Omorul din intenţii huliganice (pct. ”i”, partea 2, art. 105 C.p.). Intenţiile huliganice – intenţii care decurg din nerespect faţă de societate şi normele morale ale acesteia. Prin aceasta subiectul într-un mod demonstrativ să se contrapună faţă de oameni şi ordine socială demonstrând o atitudine plină de dispreţ. Deseori acest gen de omor se săvârşeşte fără nici un motiv, pricină, fapt însă care nu ne permite să-l considerăm drept „nemotivat”. Omorul din gelozie, răzbunare şi din alte motive, apărute pe terenul unor relaţii personale, indiferent de locul comiterii faptei, nu se va califica după pct. i, partea 2, art. 105 C.p. După acest articol nu se va califica nici omorul din aceasta sau bătaie, dacă vinovatul era însuşi victima, precum şi dacă motivul conflictului a servit comportamentului antisocial al acesteia. J. - Omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune de a înlesni comiterea acesteia, precum şi în legătură cu un viol sau acţiuni violente cu caracter social (pct. „k”, partea 2, art. 105 C.p.). Acest omor presupune că făptuitorul urmăreşte scopul de a ascunde o faptă de natură penală atât consumată cât şi neconsumată, săvârşită atât de cel ce o ascunde, cât şi de alte persoane. despre acest scop se poate vorbi până în momentul în care acţiunea nu a devenit cunoscută organelor competente. Omorul în legătură cu un viol sau cu acţiuni violente cu caracter sexual se prezintă (dar nu întotdeauna) ca o formă a omorului cu scopul de a ascunde o altă infracţiune. K. - Omorul pe motiv de discriminare naţională, rasă, religie sau răzbunare a sângelui (pct. „l”, partea 2, art. 105 C.p.). Motivul dominant al acestui gen de omor este tendinţa făptuitorului de a evidenţia inferioritatea victimei pe măsura apartenenţei acesteia la o naţionalitate sau alta (rasă) sau confesiune ori dimpotrivă, propagarea excepţionalităţii naţionalităţii sale (rasă, religie). Aşa nuanţele omorârii „rituale” ale căror motive sunt de natură naţională, rasială sau religioasă (discriminare) se califică după pct. „l”, partea 2, art. 105 C.p. L. - Omor în scopul de a folosi organele şi ţesuturile victimei (pct. „m”, partea 2, art. 105 C.p.). Dezvoltarea medicinii a condus la posibilitatea realizării cu succes a transplantării unui şir întreg de organe vitale şi ţesuturi ale organismului uman (inimă, rinichi, ficat, pancreas, ş.a.). În legătură cu aceasta a apărut şi necesitatea 21
de material din partea unui donator corespunzător, care la rândul său poate determina săvârşirea unui omor cu scopul de a folosi organele şi ţesuturile victimei, nemijlocit pentru transplantarea către o persoană ce are nevoie de ea, sau în scopul de a le vinde către organizaţiile şi persoanele interesate. De aceea legea prevede o răspundere mai mare pentru acest gen de omor. M. - Omorul săvârşit în mod repetat (pct. „n”, partea 2, art. 105 C.p.). În acest caz făptuitorul, în mod ilegal, lipseşte de viaţă pe un om pentru întâia oară (cel puţin a doua oară). Nu este necesar ca pentru prima infracţiune persoana să fie judecată; este suficient ca din ziua săvârşirii acesteia să nu depăşească termenul de prescripţie (art. 78 C.p.), iar dacă a fost a fost judecată pentru această infracţiune să nu fie achitată sau reabilitată (art. 86 C.p.). Omorul repetat se recunoaşte independent dacă prima infracţiune a fost săvârşită de o persoană nu în calitate de autor, ci în calitatea altui coparticipant, dacă a fost dusă până la capăt prima infracţiune sau nu (tentativă de omor). Dacă făptuitorul a săvârşit în diferite momente de timp două tentative la omor, prevăzute de partea 2 art. 105 C.p. pentru prima dintre acestea el nefiind judecat, fapta în întregime urmează a fi calificată după art. 30, pct. „m”, partea 2 art. 105 C.p. şi în afară de aceasta, după acele puncte, care prevăd circumstanţele agravante ale ambelor tentative de omor.
22
CAPITOLUL II OMORUL CALIFICAT
SECŢIUNEA I Noţiune şi caracterizare
Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieţii sexuale, privarea. Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure asistenţa şi dezvoltarea. Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă socială; în jurul şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interumane, conferind acestei valori caracterul de valoare socială, adică de valoare de a cărei existenţă este interesată întreaga societate şi, totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale. Săvârşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din valorile sociale care reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau vatămă însăşi relaţiile sociale care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale. Ansamblul faptelor care aduc atingere valorii sociale menţionate au fost incriminate în legea penală într-un titlu anume al Codului penal sub denumirea: Infracţiuni contra persoanei (titlul V din partea specială a Codului penal), ele formând grupul infracţiunilor contra vieţii persoanei. În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăruia din valorile sociale constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în acţiuni distincte, ţinând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup. O asemenea secţiune distinctă în cadrul infracţiunilor contra persoanei o constituie şi secţiunea intitulată omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care aduc atingere vieţii persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea, sinuciderea). Cuprinderea acestor incriminări într-o secţiune aparte ţine seama de existenţa unui obiect juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii şi anume, acel mănunchi de relaţii sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul
23
acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori sociale1. Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii apără viaţa omului nu ca bun individual (deşi este neîndoios că ea reprezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale şi implicit intereselor vitale ale comunităţii. Concepând viaţa ca pe o relaţie socială, se explică de ce este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-şi ia viaţa, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însuşi ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o valoare socială. Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică. 2 Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă să fie vorba de o persoană în viaţă, indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii, ori dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică au sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ia singură viaţa ; legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă, consimţământului victimei; de asemenea stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.3 Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.
Conţinutul legal Omorul, aşa cum apare definit în art. 174/C. pen., constã în uciderea unei persoane. Acest mod de exprimare nu reprezintã altceva decât o explicare mai precisã a denumirii marginale a infracţiunii, fãrã a reprezenta o descriere explicitã a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. 1 2 3
N. Dobrinescu – op. cit., pag. 66; Al. Boroi – op. cit., pag. 16. V. Dongoroz şi colab. – op. cit., pag.181.
24
Condiţii preexistente A.Obiectul infracţiunii. a)Obiectul juridic special al infracţiunii de omor constituie relaţiile sociale a cãror formare, desfãşurare şi dezvoltare normalã implicã respectul acelei valori sociale, care este viaţa omului. b) Obiectul material al omorului constã în corpul unui om în viaţã, indiferent de vârstã, sex sau a normalitãţii bio-antropologice(normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozitãţi anatomice sau antropologice, etc.). B.Subiecţii infracţiunii. a)Subiectul activ (infractorul) Autor al infracţiunilor contra persoanei poate fi orice persoană, deoarece, de regulă, legea nu prevede cerinţa ca subiectul activ să fie calificat, numai la unele infracţiuni legea cere ca subiectul să aibă o anume calitate, de pildă, la pruncucidere (subiectul trebuie să fie mamă a noului născut), la viol (subiectul trebuie să fie un bărbat) sau la infracţiunea de incest (subiectul trebuie să fie ascendent, descendent ori frate-soră). La unele infracţiuni, calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravantă a infracţiunii ca de exemplu, la omorul din culpă, când subiectul activ este conducătorul de autovehicul. De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite şi în participaţie (pluralitate de subiecţi activi ) fie că este vorba de participaţie proprie sau improprie. Uneori nu este posibilă participaţie (cazul infracţiunilor neintenţionate) ori nu sunt posibile aceste anumite forme de participaţie (de pildă, coautoratul nu este posibil la anumite infracţiuni).1 Coautoratul Există coautorat la omor atunci când mai mulţi făptuitori săvârşesc în mod intenţionat împotriva unei persoane, acte specifice de violenţă de natură să-i cauzeze moartea. Coautoratul se produce printr-o distribuţie a acţiunilor, ce au intensitate mai mare sau mai mică, dar toate orientate spre aceeaşi finalitate, suprimarea vieţii persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toţi împreună, indiferent dacă sunt construcţii simultane sau succesive, în acelaşi loc sau în locuri diferite 2. Complicitatea În materie de omor, complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană să-şi desfăşoare activitatea lui de ucidere. 1 2
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei şi colab. – op. cit., pag. 94; Gh. Nistoreanu, M. Apetrei şi colab. – op. cit., pag. 105.
25
Actele de înlesnire sau ajutor al uciderii unei persoane constau în pregătirea de mijloace necesare autorului pentru uciderea altei persoane, cum ar fi: punerea la dispoziţia armelor, dispozitivelor sau altor mijloace necesare uciderii sau a banilor necesari procurării lor; crearea de condiţii favorabile; înlăturarea obstacolelor; procurarea de informaţii; întreţinerea hotărârii criminale; promisiuni pentru ascunderea urmărilor omorului etc. Toate aceste acte trebuie să fie utile faptei, adică să exprime o contribuţie concretă la executarea omorului, inclusiv la menţinerea şi întărirea hotărârii de a ucide care constituie elementul subiectiv dinamizator 1. Instigarea Instigator este - potrivit art. 25 Cod penal - persoana care, cu intenţie determină a altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Acest cadru legislativ oferă şi definiţia instigării la omor fiind fapta de a determina o persoană să ucidă o altă persoană. Cercetarea instigării la omor impune situarea acesteia în cadrul legal al reglementării generale a acestei forme de participaţie principală şi examinarea realizării condiţiilor ei. Din definiţia dată de lege instigatorului rezultă că aceasta, după ce ia el cel dintâi hotărârea de a săvârşi o infracţiune, care este chiar instigarea, desfăşurând în acest sens acte materiale, transmite această hotărâre altei persoane care, fiind determinată, săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul nu face altceva decât să determine luarea de către cel instigat a hotărârii de a săvârşi o faptă penală, pe care o pune în executare, astfel încât instigarea nu reprezintă altceva decât o participare la realizarea unuia din elementele infracţiunii, elementul subiectiv, considerat pentru care este socotită alături de coautorat ca fiind o formă principală de participare.
b) Subiectul pasiv Subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană; numai rareori legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv pentru încadrea faptei la o infaracţiune cu subiect calificat ; alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii. După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă, poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a etiminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei.
1
Vintilă Dongoroz – Drept penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 115-120.
26
Continut constitutiv A.Latura obiectivã.a)Elementul material se realizeazã, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adicã prin orice activitate materialã care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta într-o acţiune sau inacţiune; în oricare din ipotezele menţionate acasta se referã la incriminare, nu la fapta concretã, fiind vorba de un act care sã posede o anumitã forţã distructivã, adicã sã fie apt obiectiv sã provoace moartea persoanei în condiţiile date. O asemenea forţã distructivã exercitatã asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acţiuni fizico-mecanice(sugrumare, lovire, tãiere, împuşcare, înţepare, electrocutare, etc.), acţiuni chimice (otrãvire), acţiuni psihice (şocuri psihice), etc. Aceeaşi forţã distructivã este prezentã şi în cazul inacţiunii, atunci când fãptuitorul avea obligaţia (legalã, contractualã, socialã,etc.) de a face sau îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut împiedica sai înlatura desfãşurarea unor procese de naturã sã provoace moartea victimei (prin omisiunea intenţionatã de hrãnire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lãsarea în frig, etc.), şi a dat posibilitatea sã acţioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei. b)Urmarea imediatã. Rezultatul face parte, împreunã cu acţiunea (inacţiunea) din descrierea faptei incriminate1 şi se înfãţişeazã în cazul infracţiunii de omor, sub forma unei modificãri a substanţei obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane. c)Legãtura de cauzalitate. Între activitatea desfãşuratã de fãptuitor şi moartea victimei trebuie sã existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care sã sugereze legãtura cauzalã, însã aceasta rezultã, implicit, din descrierea acţiunii. B. Latura subiectivã. Omorul se sãvârşeşte fie cu intenţie directã, atunci când inculpatul demonstreazã perseverenţã sau premeditare în acţinunile sale , fie cu intenţie indirectã, când fãptuitorul a prevãzut rezultatul acţiunii sale şi fãrã a-l urmãri, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii morţii victimei. Latura subiectivã a omorului nu include cerinţa sãvârşirii feptei dintr-un anumit mobil. Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplã, de sãvârşirea faptei într-un anumit scop, însã art. 175/Cod penal prevede trei circumstanţe agravante determinate de scopul sãvârşirii faptei: omorul din interes material, pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmãrire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse si pentru a înlesni sau a ascunde sãvârşirea unei infracţiuni. 2
Forme. Modalitãţi. Sancţiuni 1 2
V.Dongoroz – op. cit., pag. 105 Al. Boroi – Drept penal. Partea specialã, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag. 64;
27
A.Forme. Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivã (care poate fi realizatã atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune) şi o infracţiune materialã condiţionatã de producerea unui rezultat distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este susceptibilã de desfãşurare în timp şi deci de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.1 Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepseşte, fiind posibilã în toate formele sale2. B.Modalitãţi. Consumarea are loc în momentul în care, datoritã acţiunii de ucidere, victima a decedat. Omorul calificat prezintã diferite modalitãţi normative prevazute de lit. a) - i) din atr. 175 C. pen. În afarã de aceste modalitãţi normative, omorul calificat poate prezenta numeroase şi variate modalitãţi faptice, determinate de împrejurãrile concrete în care a fost sãvârşitã fiecare faptã3. C.Sancţiuni. Omorul calificat se pedepseşte mai aspru decât omorul simplu, şi anume, cu închisoare de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi. 4
SECŢIUNEA a II-a Analiza elementelor circumstanţiale
Omorul savarsit cu premeditare (art. 175 lit. a Cod penal) Premeditarea, în sensul literar al cuvântului, înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activităţi viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal şi au considerat că premeditare, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă de durată îndelungată şi chibzuinţa făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburată de efecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditate 5. În realitate, premeditarea, în accepţiunea legii penale, presupune realizarea mai multor etape şi o gândire anticipată. Premeditarea înseamnă neîndoit trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până în momentul executării infracţiunii, durata acestui interval de timp nu este fixă, şi nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanţa de judecată va constata dacă această condiţie este sau nu îndeplinită, ţinând seama de împrejurările concrete ale cauzei şi, îndeosebi, de particularităţile făptuitorului. În funcţie de aceste 1 2
V. Dongoraz si colab. – op. cit., pag. 184; A se vedea Î.C.C.J., secţia penală decizia nr. 4245 din 14 septembrie 2007; D. Horia – Revista „ Dreptul” , Nr. 3/2003, pag. 142; Al. Boroi – op. cit., pag. 92; Gh. Nistoreanu şi colab. – op. cit., pag. 110-115. ,
3 4 5
28
particularităţi, premeditarea este prezentă când o persoană poate avea nevoie de un interval mare/mic de timp pentru a acţiona. În practica judiciară, s-a considerat îndeplinită această condiţie şi s-a reţinut omor săvârşit cu premeditare, în cazul inculpatului care, în urma unui conflict cu victima, a plecat de acasă, s-a înarmat cu un cuţit şi a revenit în acelaşi loc după o oră, pândind-o şi aplicându-i o lovitură cu efect mortal.1 Dimpotrivă, nu va exista premeditare dacă inculpaţii au comis fapta, în urma unui incident cu victima, produs întâmplător, în afara locului unde se aflaseră împreună, şi pe care au lovit-o cu ciomegele şi cu cuţitul, ce le aveau asupra lor, deoarece în condiţiile date ei nu au fost în situaţia de a cântări posibilităţile de săvârşire a faptei şi nici consecinţele legate de hotărârea luată. Pe lângă activitatea psihică a făptuitorului, de reflectare, de chibzuire a modului cum va săvârşi infracţiunea, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii executării acestei hotărâri, premeditarea mai presupune să se fi trecut la săvârşirea unor acte de pregătire, de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei. Pentru a se reţine săvârşirea omorului cu premeditare nu este suficient ca autorul să comită acţiunea agresivă după câteva minute de la momentul conflictului, ci după o perioadă de timp în care să poată reflecta asupra săvârşirii faptei, să ia hotărârea de a o comite şi să facă acte concrete de pregătire în acest scop.2 Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat în art. 174 raportat la art. 175 lit.a Cod penal. Instanţa a reţinut că în ziua de 11 iunie 1992, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, s-a cercetat cu altă persoană, după care a mers acasă, s-a înarmat cu un cuţit şi ajungând victima din urmă, a lovit-o în piept cu cuţitul, cauzându-i moartea. Recursul declarat de inculpat este întemeiat. Pentru existenţa premeditării ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de omor este necesară îndeplinirea cumulativă a cel puţin două condiţii şi anume: luarea rezoluţiei infracţionale trebuie să preceadă cu un oarecare interval de timp acţiunea agresivă, iar hotărârea mai dinainte luată trebuie să se concretizeze în anumite activităţi de pregătire a infracţiunii, cum ar fi obţinerea de informaţii în legătură cu victima, pândirea acesteia, procurarea de mijloace ori căutarea de complici3. Prima cerinţă nu presupune numai trecerea unui interval oarecare de timp de la luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi exteriorizarea acesteia, ci şi o chibzuire suficientă şi o pregătire de natură a înlesni săvârşirea infracţiunii. 1
Curtea Supremă de Justiţie, Secţ ia pen., dec. nr.622/1993, în “Dreptul” nr.8/1994, pag.70. 2 Curtea Supremă de Justiţ ie, Secţ ia pen., dec. nr.1014/1993, în Revista de Drept penal, anul II, nr.3/1996, pag.136. 3 N. Dobrinescu – op. cit., pag. 68-70.
29
Or, din împrejurarea constată de instanţă, şi anume aceea că inculpatul, după ce s-a cercetat cu victima a ameninţat-o, precum şi din faptul că după aproximativ 10 minute a revenit înarmat cu un cuţit, nu se poate reţine că el a comis omorul cu premeditare, intervalul de timp fiind insuficient pentru pregătirea omorului şi exclude ipoteza că inculpatul ar fi meditat cu privire la săvârşirea faptei. Premeditarea este aşadar compusă din două elemente care se completează reciproc, pe de o parte elementul de chibzuire pasivă exprimat prin prefixul „pre”, pe de altă parte elementul de chibzuire activă, de „meditare“ asupra aspectului tactic dat în vileag prin însăşi felul în care a fost realizată infracţiunea (pregătirea, înlăturarea de obstacole, precauţiuni pentru a împiedica descoperirea faptei sau a făptuitorului etc.).1 Agravanta premeditării, presupunând un proces care se desfăşoară în psihicul făptuitorului, s-ar părea că este o circumstanţă personală subiectivă care, potrivit art. 28 alin.1 Cod penal, nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Dacă cel care a premeditat săvârşirea omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea se converteşte într-o circumstanţă reală şi, ca atare, se răsfrânge asupra participanţilor 2. Circumstanţa agravantă a premeditării poate exista şi în cazul erorii asupra persoanei victimei, ca şi în cazul devierii loviturii, deoarece, ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieţii unui om3. Deşi premeditarea presupune o stare de calm, iar provocarea o stare de tulburare, totuşi nu este exclusă situaţia ca să fie îndeplinite condiţiile ambelor circumstanţe. Astfel, este posibil ca făptuitorul să premediteze omorul, condiţionând săvârşirea acestuia de un act provocator comis de victimă. De asemenea, este posibil ca cel provocat să nu riposteze imediat prin săvârşirea omorului, ci după scurgerea unui interval de timp, în care să mediteze asupra hotărârii luate şi să efectueze acte de pregătire4. Desigur, instanţa de judecată va aprecia fiecare caz, examinând cu atenţie împrejurările concrete ale cauzei, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa premeditării, şi dacă aceasta se intersectează cu existenţa provocării. Provocarea are la bază elementul specific al tulburării sau emoţiei puternice, rezultat dintr-un act de violenţă sau alt act ilicit grav. S-a emis părerea că premeditarea omorului este incompatibilă cu provocarea, deoarece chibzuinţa specifică premeditării contrazice prin concepţie spontaneitatea specifică provocării. Totuşi, există situaţii când starea de tulburare sau emoţia puternică îşi păstrează intensitatea şi după trecerea unui anume interval de timp, astfel încât reacţia făptuitorului se produce în condiţiile privitoare la agravarea premeditării. 1
V. Dongoroz şi colab. – op.cit., pag. 188; I. Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz – op. cit.; 3 George Antoniu, Constantin Bulai – Practica judiciară penală , vol. III., pag. 136; 4 Gh. Nistoreanu, V, Dobronoiu şi colab . – Drept penal Partea specială, Ed. Continent, XXI, Bucureşti, 1996, pag. 37-48. 2
30
Este, de asemenea, posibil ca făptuitorul să premediteze uciderea unei persoane, alcătuindu-şi un plan condiţionat de actul provocat al victimei. Şi într-o asemenea situaţie, provocarea are aplicare, deoarece comiterea omorului a fost determinată tocmai de actul considerat provocator 1. Obsesia este un complex psihic care poate (sau nu) să exprime o dorinţă reală. Când subiectul este urmărit de ideea fixă de a alcătui un plan şi de a lua măsuri cu scopul de a ucide o persoană, trebuie să ţină seama de condiţiile în care el acţionează. Dacă obsesia atestă o stare psihică anormală, cu alterarea gândirii, elementul chibzuinţei nu poate fi reţinut, dar dacă făptuitorul este stăpânit doar de gândul de a ucide, starea respectivă este compatibilă cu premeditarea. Beţia voluntară completă nu exclude săvârşirea omorului cu premeditare, căci făptuitorul însuşi, în mod voluntar, a intrat într-o asemenea stare şi a putut să-şi dea seama de consecinţele ei. Sunt totuşi două situaţii: cel care se îmbată pentru a săvârşi omorul, când evident, fapta are caracter premeditat, şi cel care, aflându-se în stare de beţie voluntară completă, săvârşeşte un omor. În acest din urmă caz, fapta poate să aibă caracter spontan, dar şi premeditat. Exemplu: unei persoane aflate în stare de ebrietate i se refuză băutura într-un restaurant. Se duce acasă, se înarmează cu un cuţit, revine la bufet şi îl înjunghie pe ospătarul care a refuzat să o servească. Fapta are caracter premeditat şi este săvârşită în stare de beţie2. Premeditarea atribuie omorului caracter calificat deoarece presupune pe de o parte, o concentrare a forţelor psihice a făptuitorului, iar pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei, ceea ce asigură şanse sporite de reuşită a omorului. În acelaşi timp, premeditarea relevă şi o periculozitate mai mare a făptuitorului, care înţelege să procedeze metodic, cu calm, pentru traducerea în fapt a hotărârii sale infracţionale3.
Omorul savarsit din interes material (art. 175 lit. b Cod penal) Această împrejurare constituie elementul circumstanţial al infracţiunii de omor calificat atunci când se constată că făptuitorul a săvârşit acţiunea de ucidere urmărind un interes material. Caracterul agravant al împrejurării decurge din pericolul grav pe care-l reprezintă recurgerea la acţiuni de ucidere pentru realizarea sau satisfacerea unor interese materiale. Interesele materiale sunt adesea provocate de necesităţi stringente, aşa că tentativa de a le realiza prin orice mijloace chiar şi prin omor, devine extrem de îmbietoare pentru elemente lipsite de orice scrupule, pentru firi 1 2 3
O. Loghin – op. cit., pag. 57; Al.. Boroi – op. cit., pag. 49; Gh. Nistoreanu şi colab., op.cit., pag. 130-140.
31
adânc pervertite. Ocrotirea vieţii oamenilor şi a relaţiile sociale aferente, nu ar fi suficient asigurată fără a sancţionare severă a unor astfel de elemente 1. Interesul material este un mobil de factură egoistă care asociat cu uciderea unei persoane relevă caracterul de josnicie a faptei. Înţelesul pe care îl are însă ca agravantă de calificare în materie de omor este mult mai diferit de cel comun, acela de folos sau avantaj material, respectiv bani sau bunuri obţinute din activităţile curente. Interesul material, care se poate prezenta sub diverse forme concrete constă în orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. De exemplu : dacă victima este ucisă de o rudă şi autorul omorului nu este identificat, el poate intra în posesia unor bunuri în eventualitatea că devine moştenitor. La aceste avantaje se referă această circumstanţă, nu la cele rezultate din sustragerea prin violenţă a bunurilor victimei în momentul uciderii ei. De asemenea, vocaţia patrimonială asupra unui bun sau drept, rezultată din legătura de rudenie care atrage dreptul de moştenire, beneficiul unui testament al victimei, renta viageră care se stinge prin moartea victimei, obţinerea de către făptuitor a unei poziţii privilegiate în administrarea bunurilor, toate acestea exprimă “interes material”, căci făptuitorul valorifică drepturi sau obţine bunuri sau avantaje pe calea aparent legală a faptului morţii victimei, ca izvor de efecte juridice2. În toate aceste cazuri este vorba de interese materiale pe care autorul şi le poate satisface în urma omorului şi după comiterea faptei. Dacă omorul se comite cu ocazia sustragerii unui bun material din posesia victimei, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie. În primul caz (omorul calificat), făptuitorul valorifică drepturi sau obţine bunuri sau avantaje pe cale aparent legală, în urma morţii victimei, moartea acesteia devenind un izvor de efecte juridice, pe când, în a doua situaţie (tâlhărie), bunul este dobândit ilegal prin smulgerea lui forţată din posesia victimei. În cazul omorului săvârşit din interes material, făptuitorul intră în folosinţa bunurilor sau drepturilor, pe faţă, invocând vocaţia patrimonială rezultată din faptul morţii victimei şi care nu poate fi înlăturată, în timp ce, în cazul însuşirii de bunuri prin mijloace vidente folosul material este clandestin, bunurile nu intră în patrimoniul făptuitorului cu titlu legal (nici chiar aparent) ci prin fraudă evidentă, iar făptuitorul ascunde bunurile jefuite sau le foloseşte pe ascuns, tocmai pentru a nu fi descoperită provenienţa lor. Elementul circumstanţial de agravare, constând dintr-un anumit mobil cu care acţionează autorul, în cazul în care interesul făptuitorului de a obţine avantaje materiale se dovedeşte a fi nereal (de exemplu: făptuitorul a considerat greşit că are vocaţie succesorală) cerinţa legii este îndeplinită, căci relevant este mobilul cu care s-a comis omorul, nu realizarea lui în concret3. 1 2 3
V. Dongoroz şi colab. – op. cit., pag. 188; Al. Boroi – op. cit., pag.49. N. Dobrinescu - op. cit., pag.70-85.
32
Nu interesează valoarea avantajelor sau bunurilor care pot fi obţinute. Este important însă ca aceste avantaje să fi constituit mobilul comiterii omorului. Sunt caracterizate ca fiind din interes material, nu numai obţinerea de bunuri mobile sau imobile prin faptul morţii victimei, dar şi stingerea unor datorii sau obligaţii, cât şi preţul sau răsplata materială promisă pentru săvârşirea omorului. În măsura în care există mobilul sus arătat (interesul material), nu interesează dacă autorul nu a putut să-şi realizeze mobilul urmărit, deoarece a ucis o altă persoană în locul aceleia a cărei moarte i-ar fi satisfăcut un anumit interes. În practica judiciară s-au pronunţat soluţii în sensul că nu orice mobil de ordin patrimonial acoperă noţiunea de interes material. Nu este îndeplinită cerinţa legii dacă omorul a fost săvârşit ca urmare a disputei între făptuitor şi victimă, pentru stăpânirea unui bun sau ca urmare a unui conflict în legătură cu folosinţa bunurilor. Pentru existenţa împrejurării agravante a interesului material este suficientă constatarea că făptuitorul a urmărit un astfel de interes prin comiterea acţiunii de ucidere, fiind indiferent pentru încadrarea juridică a faptei la omor calificat dacă a realizat sau nu acel interes. Săvârşirea omorului din interes material este o circumstanţă personală, deoarece priveşte latura subiectivă a infracţiunii. În consecinţă, ea nu este transmisibilă participanţilor. Dacă participanţii au acţionat însă din acelaşi motiv, agravanta va fi aplicabilă şi acestora.
Omorul savarsit asupra sotului sau a unei rude apropiate (art. 175 lit.c Cod penal) Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate constituie o împrejurare agravantă, deci un element circumstanţial în conţinutului omorului calificat. Împrejurarea constă din calitatea pe care o au reciproc subiectul activ şi pasiv al omorului. Această legătură dintre autorul infracţiunii şi subiectul pasiv al acesteia formează în esenţă conţinutul agravantei. Infracţiunea de omor calificat prevazutã de art. 174, art. 175 lit. c din Codul penal, ca forma agravantã a infracţiunii de omor simplu, conţine douã modalitãţi în ce priveşte elementul circumstanţial, şi anume: omorul sãvârşit asupra „soţului” şi omorul sãvârşit asupra unei „rude apropiate”. Gravitatea omorului sãvârşit în împrejurãrile ce constituie agravante speciale constã în aceea cã, între “soţi” precum si între “rude apropiate”, trebuie sã existe raporturi de afecţiune, respect reciproc, sprijin moral si material". 33
Omorul sãvârşit asupra “soţului”. În acest caz împrejurarea agravantã generalã şi specialã - este aceeaşi, în ambele situaţii, atat victima cât şi fãptuitorul au calitatea de soţ. În literatura juridica s-a susţinut, iar în practica juridicã s-a decis, cã o împrejurare determinatã dacã face parte, ca element circumstanţial agravant, din conţinutul infracţiunii calificate, nu poate fi reţinutã, în acelaşi timp, şi sub forma unei circumstanţe agravante generale. Sintagma “rude apropiate” ca modalitate a elementului circumstanţial special potrivit art. 175 lit. c din Codul penal îşi pãstreazã înţelesul dat de expresia “rude apropiate” reglementatã de art. 149 din Codul penal şi cuprinde toate acele persoane enumerate limitativ, indiferent dacã locuiesc şi gospodãresc împreunã sau separat cu fãptuitorul. În concluzie, în cazul infracţiunii de omor calificat, prevazuta de art. 174, art. 175 lit. c din Codul penal, atunci când victima şi fãptuitorul au calitatea de soţi sau de ruda apropiata, chiar dacã aceasta din urma locuieşte şi gospodãreşte împreunã cu fãptuitorul, deoarece ar avea drept consecinţã dubla agravare a pedepsei.1 Potrivit art. 149 Cod penal, „rude apropiate” sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite, prin înfiere, astfel de rude. Testul sus citat incluzând în această enumerare şi copiii fraţilor sau surorilor, rezultă că sunt „rude apropiate”, în sensul prevederilor sale şi verii primari. În consecinţă, uciderea, cu intenţie a unui văr primar constituie infracţiunea de omor calificat prevăzut în art. 174, 175 lit. c Cod penal. 2 De asemenea, nu interesează gradul de rudenie pe linie ascendentă sau descendentă. O asemenea faptă relevă un pericol extrem, deoarece victima, mizând pe acţiunea presupusă a autorului, nu este avizată despre intenţiile acestuia şi nu ia măsuri de apărare, ceea ce poate să înlesnească comiterea infracţiunii. În acest caz autorul încalcă, nu numai îndatorirea de a respecta viaţa celorlalte persoane, dar şi pe aceea de a respecta viaţa membrilor familiei 3. Sfera subiecţilor pasivi este precis limitată de lege pentru a opera agravanta pe care o analizăm. Această circumstanţă se referă la calitatea de soţ sau de rudă apropiată a făptuitorului în raport cu victima infracţiunii. Calitatea de soţ rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată. Ca urmare, concubinii, chiar dacă au convieţuit în acest mod multă vreme având şi copii recunoscuţi nu sunt asimilaţi cu soţii. Căsătoria durează până la desfacerea ei, potrivit legii, până când pronunţarea unei hotărâri de divorţ a rămas definitivă. 1
Revista "Dreptul", Nr. 5/2003, autor: Popa Adrian Valeriu, pag. 133; Curtea de Apel Timişoara, Dec. pen. nr. 104/A/1994, în “Revista de drept penal” anul II, nr.3/1995, pag. 136; 3 I. Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz – op. cit. 2
34
Despărţirea în fapt a soţilor nu are relevanţă. Calitatea de soţ a subiectului activ şi pasiv trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă această calitate a încetat, desigur ca urmare a divorţului, fapta constituie omor simplu. De asemenea, nu constituie omor calificat în cazul în care căsătoria făptuitorului cu victima a fost anulată sau dacă făptuitorul şi victima era legaţi printr-o căsătorie nulă datorită bigamiei. În cazul nulităţii căsătoriei, dacă hotărârea care constată nulitatea rămâne definitivă după pronunţarea condamnării pentru omor calificat, această din urmă soluţie poate fi supusă revizuirii. Nu se cere ca, la data săvârşirii faptei, soţii să fi convieţuit în fapt. În caz de divorţ, instanţa trebuie să verifice cu atenţie dacă hotărârea a rămas sau nu definitivă, deci dacă a încetat sau nu calitatea de soţ înainte de săvârşirea infracţiunii. Dacă, împotriva hotărârii de admitere a divorţului, s-a declarat apel de una din părţi, va trebui să se verifice dacă nu este expirat termenul de recurs sau dacă apelul are în vedere desfacerea căsătoriei ori numai soluţionarea unei cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului locuinţei.1 Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la calitatea de soţ sau de rudă apropiată a victimei, răspunderea sa penală se stabileşte pentru omor simplu. Dacă eroarea este inversă, în sensul că autorul credea că omoară o rudă, deşi în realitate victima este o persoană străină de familia inculpatului, răspunderea autorului va fi limitată la infracţiunea de omor simplu, deoarece legea nu ia în considerare decât agravantele efectiv realizate2. Fiind vorba de o circumstanţă personală, aceasta nu se răsfrânge asupra participanţilor lipsiţi de calitatea respectivă, chiar dacă aceştia au cunoscut legătura de rudenie dintre părţi. Astfel, s-a decis că inculpatul care ucide pe tatăl său, răspunde pentru omor calificat, în timp ce inculpatul care ţinea pe victimă pentru a nu se putea apăra, va răspunde pentru omor simplu, deoarece agravanta reţinută în sarcina autorului infracţiunii este o circumstanţă personală, care nu răsfrânge asupra participantului. Tot astfel, dacă o persoană lipsită de calitatea cerută de lege, ucide copilul mamei, cu ajutorul acesteia, autorul răspunde pentru omor simplu, iar mama copilului pentru complicitate la omor calificat. Omorul este simplu, şi nu calificat – s-a decis în practică – în cazul uciderii unui afin în linie dreaptă, dacă victima era soţul surorii tatălui inculpatului, cât şi în cazul când făptuitorul se afla cu victima numai în raporturi de obligaţii materiale. 3 Copiii adoptaţi au calitatea de rude apropiate faţă de adoptator. Adopţia cu efecte depline nu permite să opereze agravanta între înfiat şi ascendentul său natural sau fratele său de sânge, iar adopţia cu efecte limitate nu permite aplicarea agravantei între adoptat şi un ascendent sau frate al adoptatorului. Desfacerea adopţiei produce efecte numai la data când hotărârea judecătorească a rămas 1 2 3
Curtea Supremă de Justiţ ie, Sec. pen., dec. nr.869/1991, în Dreptul nr. 3/1992, pag. 74. Al. Boroi – op. cit., pag. 70-75; Gh. Nistoreanu, şi colab. – op. cit., pag. 104.
35
definitivă (art. 82 Codul familiei). Ca urmare, agravanta are deplina aplicare, dacă omorul a fost săvârşit în perioada validităţii adopţiei. Calitatea de soţ sau rudă apropiată a autorului cu subiectul pasiv este o condiţie care se referă exclusiv la persoanele limitativ prevăzute de lege; ea nu se poate extinde la alte persoane, cum ar fi: cumnat şi socrii, ori cei care l-au îngrijit şi crescut pe inculpat de când era copil şi faţă de care subzistă obligaţii naturale. Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 175 lit. c Cod penal nu poate fi reţinută în situaţia în care inculpatul, deşi recunoscuse pe victimă ca fiind copilul său, astfel cum rezultă din certificatul de naştere al victimei, a introdus ulterior o acţiune prin care a solicitat să se constate că nu este tatăl copilului, iar acţiunea a fost admisă, constatându-se că inculpatul nu este tatăl victimei. În această situaţie, infirmarea paternităţii inculpatului cu privire la copilul pe care l-a ucis, are efect retroactiv de la data naşterii copilului. Menţionăm că în terminologia dreptului penal omorul calificat datorită calităţii de soţ sau rudă apropiată a victimei şi a făptuitorului se dau uneori denumiri speciale ca: uxoricid, paricid, fratricid. Infracţiunea de omor calificat prin sãvârşirea faptei de ucidere asupra soţului sau a unei rude apropiate - nu exclude, ci impune aplicarea circumstanţei agravante generale, reglementata prin prevederile art. 75 lit. b din Codul penal, în teza sãvârşirii infracţiunii prin violenţã asupra membrilor familiei. Legiuitorul a instituit o circumstanţã agravantã legalã generalã, constând în sãvârşirea infracţiunii prin violenţã asupra membrilor familie, în care atât subiectul activ, cât şi cel pasiv, sunt membrii aceleiaşi familii 1. În toate cazurile în care, împrejurarea de circumstanţiere în sens agravant este unica şi inclusã ca element circumstanţial în conţinutul calificat ori agravat al diferitelor infracţiuni, ea nu mai poate fi reţinutã şi aplicatã separat ca circumstanţã agravanta legalã. Prin prevederile art. 175 lit. c din Codul penal, este incriminat omorul calificat sãvârşit asupra soţului sau a unei rude apropiate. El constituie, indiscutabil, cea mai grava infracţiune care se sãvârşeşte prin violentã, pe care o implicã necesarmente împotriva unui membru al familie2i. Violentele exercitate împotriva soţului sau a unei rude apropiate, calificând omorul astfel sãvârşit, constituie circumstanţã specialã de calificare a acestuia pierzându-şi statutul de circumstanţã legalã agravantã generalã3. Examinând şi soluţionând problema concursului între douã agravante legale, una generalã şi alta specialã, constituite de aceeaşi împrejurare, practicã judiciarã a statuat în mod constant cã: agravanta legalã generalã prevazuta in art. 75 lit. b sãvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime - nu poate fi aplicata în cazul 1 2
3
C. Niculeanu - Revista „Dreptul” nr.11/2002, pag.132; A se vedea decizia penala nr. 239 din 1 septembrie 2003, Curtea de Apel Suceava; A. V. Popa - Revista „Dreptul” nr.1/2003, pag.217.
36
infracţiunii de omor deosebit de grav, prevãzutã şi pedepsitã de art. 176 lit. a din Codul penal, care include în conţinutul sau constitutiv o circumstanţã similara. 1
Omorul savârşit profitandu-se de starea de neputinţã a victimei de a se apara (art. 175 lit. d cod penal) Se consideră calificat potrivit acestei prevederi, omorul pe care făptuitorul l-a săvârşit asupra unei persoane care nu avea posibilitatea fizică de a se apăra, iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite omorul. Omorul comis într-o asemenea împrejurare este o faptă odioasă care vădeşte că făptuitorul este un detracat lipsit de conştiinţă, ajuns la un grad de perversitate care reclamă o sporită sancţionare.2 Agravanta se justifică prin aceea că, pe de o parte, omorul asupra unei persoane care se află în stare de neputinţă de a se apăra, se săvârşeşte mai uşor, iar pe de altă parte, că cel care profită de o asemenea stare a victimei pentru a o ucide, vădeşte un grad sporit de pericol social. Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care datorită unei stări fizice sau psihice, ori datorită altor împrejurări nu pot reacţiona împotriva agresorului (persoanele care suferă de o infirmitate fizică sau psihică, cele de vârstă fragedă, cele aflate în totală stare de epuizare fizică sau în stare de beţie completă etc.). Această circumstanţă este incidentă şi în situaţia când omorul a fost săvârşit asupra unei persoane care, deşi nu suferea de nici o infirmitate în momentul faptei nu a avut posibilitatea de a se apăra (de exemplu, dormea), iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite fapta. Starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei de a reacţiona apărându-se în faţa atacului, trebuie să fie exterioară activităţii autorului, adică să nu se datoreze faptelor acestuia. Astfel, constituie această agravantă, dacă părintele îi aplică copilului, în vârstă de două luni, ori de 11 luni, lovituri cu palma în cap, provocându-i fracturi de boltă , sau ţine victima (copil de 3 ani) în condiţii de exterminare (în încăperi neîncălzite pe timp friguros, insuficient alimentată şi îmbrăcată)3. În speţă, inculpaţii au luat în căruţă victima, o femeie bătrână, şi aflată în completă stare de ebrietate, apoi au violat-o şi abandonat-o pe câmp în condiţiile unui timp geros, ceea ce a şi dus la decesul acesteia, ca urmare a şocului hipodermic.
1 2 3
D. Horia – Revista „ Dreptul” , Nr. 12/2003, pag. 141; V. Dongoroz şi colab. – op. cit., pag. 191; Gh. Nistorenu, V. Dobrinoiu şi colab. – op. cit., pag. 178.
37
Prima instanţă i-a condamnat pe inculpaţi pentru comiterea infracţiunilor de viol şi omor calificat prevăzute de art. 197 alin.2 lit. b Cod penal, şi respectiv, art. 174 raportat la art. 175 lit. d Cod penal. În apel, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din prevederile art. 174 raportat la art. 175 lit. d Cod penal, în infracţiunea de omor simplu prevăzută de art. 174 Cod penal pe considerentul că fapta inculpaţilor nu era posibilă decât în condiţiile unei intenţii directe ori, aceştia nu au avut intenţia de a se folosi de starea de neputinţă a victimei. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs procurorul, care este întemeiat. Inculpaţii au constatat starea de neputinţă a victimei de a se apăra ori de a-şi exprima în vreun mod voinţa, stare de care au şi profitat violând-o, după care au abandonat-o pe câmp pe vreme geroasă, fapt ce a şi dus la decesul ei. Ca atare, abandonarea victimei în condiţiile şi cu consecinţele arătate constituie infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. d Cod penal, întrucât inculpaţii au prevăzut în contextul arătat, rezultatul faptei lor şi chiar dacă nu l-au dorit au acceptat producerea acestuia.1 Textul utilizează expresia „profitând de starea de neputinţă” ceea ce înseamnă că alături de condiţia imposibilităţii de apărare, trebuie să subziste şi condiţia „folosirea acelei stări” de către făptuitorul în cauză. Avem, deci, două condiţii corelative, şi anume, una privind victima, cealaltă pe făptuitor iar una fără cealaltă nu este suficientă pentru a caracteriza această formă a omorului calificat2. Prin sentinţele penale nr. 7 şi nr. 11 /1994 Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpaţii, părinţi care şi-au ucis copiii în vârstă de câteva luni, reţinând agravanta prevăzută de art. 175 lit. d Cod penal. În legătură cu această agravantă „ profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra”, în doctrină, s-a considerat că este necesar a fi îndeplinite cumulativ două condiţii : victima să fie o persoană în stare de neputinţă de a se apăra (aceasta fiind o stare exterioară activităţii făptuitorului) şi făptuitorul să profite de această stare. Unii autori au considerat că uciderea copilului nou născut de către mamă, în măsura în care nu sunt întrunite condiţiile pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere, constituie infracţiunea de omor calificat, aplicându-se pe lângă agravanta prevăzută de art. 175 lit. c Cod penal, şi cea, prevăzută de art. 175 lit. d Cod penal. În acelaşi sens s-a pronunţat suprema noastră instanţă. Ne raliem la aceste soluţii, inclusiv cele pronunţate de Tribunalul Suceava, întrucât omorul se comite mai uşor în aceste condiţii, iar cel care profită de astfel de situaţii este mai periculos3. 1
penală, dec. nr. 2296 / 21.09.1995 în Curtea Supremă de Justiţ ie, Secţia “Dreptul” nr. 5/1996, pag. 129; 2 Gh. Nistoreanu, M. Apetrei şi colab. - op. cit., pag. 132-145. 3 V. Păvăleanu - Aspecte practice referitoare la săvârşirea infracţ iunilor de “omor calificat” şi “omor deosebit de grav” , în “Dreptul” nr. 8/1995, pag. 48.
38
A profita de starea de neputinţă a victimei de a se apăra, presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei precare a victimei şi hotărârea acestuia de a se folosi de această stare a victimei pentru a o ucide. Cele două elemente, trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Într-o speţă soluţionată în practica judiciară s-a stabilit că inculpatul a intrat în camera unde, în mod obişnuit se odihnea victima şi prefăcându-se că citeşte o carte, a urmărit dacă aceasta a adormit. După o oră, când victima dormea, inculpatul a ucis-o. Fapta prezintă un grad de pericol social mai grav din punct de vedere obiectiv (neputinţa victimei de a se apăra), cât şi din punct de vedere subiectiv (perversitatea făptuitorului care a ucis, profitând de această împrejurare).1 În situaţiile în care făptuitorul, deşi cunoştea starea de infirmitate a victimei, nu se foloseşte de ea în executarea omorului (spre exemplu, se toarnă otrava în mâncarea din care consumă mai multe persoane, printre care şi un orb; se provoacă o explozie în locul unde se află un infirm), agravanta respectivă nu are aplicare. Starea de beţie nu provoacă întotdeauna neputinţa de apărare; uneori, o asemenea stare duce la reacţii mai violente decât ale omului normal. Ca urmare, fiecare caz se rezolvă în concret, ţinându-se seama de împrejurările particulare în care acţionează făptuitorul. Condiţia priveşte şi pe ceilalţi participanţi la infracţiune; deci atunci când această împrejurare nu a fost cunoscută şi nu s-a profitat de starea victimei, agravanta nu va fi pusă în sarcina lor fapta constituind un omor simplu potrivit art. 174 Cod penal. Eroarea făptuitorului cu privire la starea victimei înlătură aplicarea agravantei.2
Omorul savarsit prin mijloace care pun in pericol viata mai multor persoane (art. 175 lit. e cod penal) Pericolul social al omorului săvârşit în această împrejurare decurge din faptul că, mijloacele folosite pentru uciderea victimei, prin natura lor, sau prin modul cum sunt folosite, pun în pericol viaţa mai multor persoane, creează posibilitatea uciderii unei pluralităţi de subiecţi pasivi. Împrejurarea agravantă există atunci când făptuitorul a ales ca mijloc de săvârşire a omorului un mijloc a cărui folosire e de natură să pună în pericol viaţa mai multor persoane şi cu toate că şi-a dat seama de posibilitatea acestui pericol, 1 2
Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec. nr.430/1984, în C.D. 1974, pag.377; A se vedea şi I.C.C.J., Secţia penală, dec. nr. 88 din 11 ianuarie 2007.
39
prevăzând existenţa lui, totuşi s-a folosit de acel mijloc la săvârşirea acţiunii de ucidere1. Este vorba de acele mijloace ,care prin ele însele, prin natura lor (exemplu, maşini infernale gaze asfixiante), sau prin modul cum sunt folosite pot pune în pericol viaţa mai multor persoane (ca otrăvuri, reptile). Astfel, punerea unei bombe într-un loc pe unde în mod obişnuit trece persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea de ucidere, loc pe unde pot trece însă şi alte persoane, punerea otrăvii în mâncarea destinată persoanei pe care şi-a propus s-o ucidă făptuitorul dar din care s-ar putea să mănânce şi alte persoane; infectarea apei din fântâna persoanei vizate de făptuitor, fântână de la care uneori iau apă şi vecinii, fapta inculpatului de a ucide cu o rafală de pistol mitralieră o persoană care stătea în picioare în mijlocul unei camere în care dormeau alte trei persoane, constituie omor calificat, deoarece, trăgând mai multe gloanţe asupra victimei în direcţia în care se aflau şi alte persoane, a fost pusă în pericol şi viaţa acestora; iată câteva exemple de folosirea unor mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane2. Pericolul pentru viaţa mai multor persoane nu este obligatoriu să rezulte, în mod exclusiv, din materialitatea mijloacelor de ucidere folosite, ci şi din împrejurările sau circumstanţele cu care, în concret, se asociază acele mijloace, sporind pericolul. În toate cazurile, făptuitorul trebuie să aibă cunoştinţă de existenţa acestor circumstanţe de pericolul la care se supune, prin fapta sa, viaţa mai multor persoane, urmărind sau acceptând producerea rezultatului. Acela care amplasează un dispozitiv exploziv într-un loc aglomerat, chiar dacă reglează dispozitivul astfel încât să ucidă o anume persoană, are reprezentarea că prin fapta sa ar putea să producă mai multe victime. În acest caz, chiar dacă explozia nu se produce sau, dacă se produce şi nu provoacă moartea nici unei persoane, autorul va răspunde totuşi pentru tentativă de omor calificat. În speţă inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide două persoane, dar numai una dintre ele a decedat, cealaltă fiind salvată datorită unor intervenţii chirurgicale, motiv pentru care fapta în ceea ce priveşte cea de-a doua persoană, a rămas în faza de tentativă. În această situaţie, nu mai există unitatea legală infracţională, faptele inculpatului de omor calificat şi de tentativă la omor calificat având fiecare caracteristici diferite3. Dacă infractorul foloseşte un mijloc de ucidere apt să provoace moartea mai multor persoane (de exemplu, o explozie), dar acest rezultat, nu este cu putinţă să se producă, la locul vizat neaflându-se ori neputând să se afle decât o persoană (de pildă, provoacă o explozie într-un loc complet izolat), agravanta nu operează. Existenţa acestei circumstanţe presupune simpla folosire a unor mijloace care pun în pericol viaţa a două sau mai multe persoane, dacă în fapt, inculpatul, prin 1
Al. Boroi - op. cit., pag.78-85; V. Dongoroz şi colab. – op. cit., pag. 108. 3 Curtea de Apel Timişoara, dec. pen. nr. 84/A din 28 iunie 1995, în “Dreptul” nr. 7/1996, pag. 125; 2
40
acţiunea sa, a ucis două sau mai multe persoane, el va fi tras la răspundere pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Din punct de vedere subiectiv este necesar să se stabilească că făptuitorul a ştiut că mijloacele folosite la uciderea victimei sale au pus în pericol viaţa mai multor persoane1. Gradul de pericol social sporit al omorului săvârşit cu astfel de mijloace decurge deci din împrejurarea că făptuitorul, pe lângă vinovăţia gravă de a săvârşi un omor, s-a făcut vinovat de efectuarea unei activităţi care pune în primejdie şi viaţa altei persoane decât victima, situaţie evident mai gravă în comparaţie cu omorul simplu prevăzut de art. 174. În ceea ce priveşte latura subiectivă, în cazul acestei împrejurări agravante a omorului, vinovăţia făptuitorului constă în intenţia directă în raport cu persoana vizată ca victimă şi intenţie indirectă în raport cu folosirea mijloacelor care pun în pericol viaţa altor persoane, pericol pe care făptuitorul l-a prevăzut şi l-a acceptat. În acest sens este şi modul de exprimare al legiuitorului în lămurirea textului „ A pune în pericol viaţa mai multor persoane ”, înseamnă a prevedea rezultatul mai grav, care însă nu este urmărit de infractor, ci numai acceptat ca posibilitate 2.
Omorul sãvaârşit în legãturã cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale persoanei (art. 175 lit. f cod penal) Considerarea acestei împrejurări ca agravantă se justifică prin aceea că omorul săvârşit în legătură cu îndatoririle de serviciu sau obşteşti ale victimei capătă caracterul de act de rebeliune sau de răzbunare, aşa încât alături de obiectul juridic special al omorului se mai adaugă şi atingerea adusă autorităţii obşteşti. Această circumstanţă de calificare are în vedere, de regulă, omorul care se comite dintr-un sentiment de nemulţumire sau de răzbunare pentru modul în care victima, în cadrul îndatoririlor de serviciu sau publice, a satisfăcut interesele ori pretenţiile autorului. Există această circumstanţă şi atunci când făptuitorul ucide pentru a împiedica victima să-şi exercite îndatoririle de serviciu. În esenţă, inculpatul, care consumase băuturi alcoolice, conducea cu mare viteză autoturismul proprietate personală, fără a avea permis de conducere. Întrucât motorul producea un zgomot specific, fiind ambalat şi având totodată viteză mare, trei poliţişti aflaţi în zonă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au semnalizat 1
A se vedea decizia penala nr. 1 din 9 ianuarie 2006 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara; 2 Gh. Nistorenu, V. Dobrinoiu şi colab. – op. cit., pag. 188.
41
oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ţinut seama de semnalizare şi nu a acţionat sistemul de frânare, lovind frontal pe unul dintre poliţişti şi părăsind locul faptei. Prima instanţă a considerat că lovirea poliţistului s-a comis din culpă şi, în consecinţă, a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20(tentativa) raportat la art. 174, 175 lit. F şi h, în art. 184 alin.2 şi 4 Cod penal. Curtea de Apel a admis apelurile declarate de procuror şi partea civilă şi a schimbat din nou încadrarea juridică a faptei, revenindu-se la tentativa la infracţiunea de omor. S-a reţinut că inculpatul, deşi a observat pe cei trei lucrători de poliţie care au semnalizat pentru oprirea autoturismului, a continuat să cricule cu viteză la fel de mare ca şi înainte , ba chiar a şi accelerat, lovindu-l frontal pe un poliţist, aşa încât, din modul cum a acţionat s-a tras concluzia că inculpatul a acceptat rezultatul faptei sale şi că astfel infracţiunea a fost comisă cu intenţie şi deci constituie tentativă la omor calificat şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă din culpă, aşa cum a considerat prima instanţă.1 De remarcat că, în cazul în care victima îndeplineşte o funcţie importantă pe linie de stat sau politică, fapta se încadrează în art. 160 Cod penal, dacă sunt realizate şi celelalte condiţii cerute în cazul acestei infracţiuni. Din modul cum se exprimă legiuitorul, pare să rezulte că în toate cazurile de omor în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu operează agravanta, deoarece nu face nici o deosebire după cum victima şi-a îndeplinit corect, ori incorect obligaţiile de serviciu. Pericolul sporit al faptei de omor, în aceste cazuri constă în aceea că autorul acţionează condus de dorinţa de a se răzbuna pe victimă, dar nu pentru o neînţelegere personală ci din cauza felului în care aceasta îşi exercită, în general, atribuţiile de serviciu. Nu interesează dacă nemulţumirea inculpatului faţă de victimă era justificată sau nu, este suficient ca omorul să fi avut ca mobil acest sentiment al răzbunării legată de îndeplinirea funcţiei. Împotriva funcţionarului există alte căi legale de soluţionare, nefiind permis nimănui să suprime viaţa funcţionarului pentru modul cum acesta a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu. Ceea ce agravează fapta este mobilul răzbunării cu care acţionează autorul, dorinţa lui de a-şi face dreptate singur, pedepsind pe funcţionar pentru fapte comise în legătură cu serviciul. O asemenea atitudine anarhică, de negare a autorităţii este periculoasă pentru ordinea de drept, fie că atitudinea funcţionarului, victimă a omorului, a fost corectă sau nu în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. În doctrină se subliniază, de asemenea, că agravanta operează, fie că nemulţumirea făptuitorului faţă de funcţionar era justă sau injustă2. Calitatea deţinută de victimă privind exerciţiul unor îndatoriri de serviciu se referă în mod evident şi la exerciţiul autorităţii de stat, caz în care orice faptă de 1
Curtea Supremă de Justiţie, Secţ.pen., dec.,nr.1710 din 14 iunie 1995, în „Dreptul” nr.6/1996, pag. 16. 2 Gh. Nistoreanu şi colab. - op. cit., pag. 114-120;
42
omor constituie şi un act de ultraj la adresa funcţionarului respectiv. Acest act este absorbit în forma calificată a omorului şi ca atare, instanţele vor face aplicarea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. F Cod penal, cu menţiunea că art. 239 Cod penal privind ultrajul se include, în agravanta de calificare a omorului.1 În fapt inculpatul a insultat şi ameninţat pe un ofiţer de poliţie, aflat în exerciţiul funcţiunii, după care i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzândui leziuni grave ce au necesitat intervenţia chirurgicală. Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal şi infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin.2 Cod penal. În apel, a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune, respectiv în tentativa de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. Nu s-a declarat recurs, dar s-a introdus recurs în anulare, fiind din nou schimbată încadrarea juridică a faptelor şi anume, în tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 lit. f Cod penal, acţiunea de ultraj fiind absorbită în modalitatea arătată de art. 175 lit. f Cod penal care se referă la săvârşirea omorului în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei. În consecinţă, recursul în anulare este admis şi se schimbă încadrarea juridică a faptelor în tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 şi 175 lit. f Cod penal.2 Textul de lege nu pretinde simultaneitatea şi nici măcar concordanţa în timp între calitatea deţinută de victimă şi din care decurg îndatoririle de serviciu, pe de o parte şi momentul săvârşirii faptei, pe de altă parte. Este suficient ca fapta să fie în legătură cu îndatoririle de serviciu ale victimei, indiferent dacă aceasta s-a aflat în exercitarea obligaţiilor de serviciu chiar în momentul faptei, ori aceste atribuţii au fost exercitate în trecut, înainte de săvârşirea faptei. Această interpretare decurge firesc, atât din înţelesul expresiei, „în legătură cu îndatoririle de serviciu sau obşteşti” ale victimei, folosită de textul de lege, cât şi din raţiunea ce a stat, la baza acestuia. Într-adevăr, ceea ce a determinat sancţionarea mai gravă a omorului în aceste cazuri este pericolul social al unei asemenea fapte, ce nu face diferenţa, după cum ea a fost săvârşită în momentul când victima îşi îndeplinirea îndatoririle de serviciu şi în legătură cu care făptuitorul era nemulţumit, sau la un interval de timp după îndeplinirea unor acte în cadrul îndatoririlor de serviciu. 1
Al. Boroi – op. cit., pag. 51. Curtea Supremă de Justiţ ie, secţ . pen., dec.nr.109 din 19 ianuarie 1999, în „Dreptul” nr.2/2000, pag. 185. 2
43
Omorul sãvârşit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la efectuarea urmãririi penale, arestarii sau executãrii pedepsei. (art. 175 lit. g cod penal) Împrejurarea agravantă constă în aceea că făptuitorul a săvârşit omorul pentru a se pune pe el sau pe altul (legea nu prevede vreo limitare în această privinţă) la adăpost de o urmărire penală, de măsura preventivă a arestării sau executării unei pedepse. Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este căutat spre a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la consecinţele faptei, comite un omor. Nu este obligatoriu ca în cauză să fi început urmărirea penală în sensul Codului de procedură penală. Pericolul social sporit al omorului săvârşit în această împrejurare decurge din scopul antisocial urmărit de făptuitor şi anume sustragerea sa ori a altei persoane de la răspunderea penală (de la urmărirea penală, de la arestarea preventivă sau de la executarea unei pedepse). Termenul „urmărire” are atât sensul de urmărire fizică (făptuitorul surprins în flagrant delict este urmărit de o persoană pentru a fi prins şi predat organelor de stat) cât şi sensul de urmărire penală (făptuitorul de exemplu, săvârşind o faptă pentru care s-a început urmărirea penală contra sa, comite un omor pentru a împiedica activitatea de tragere la răspundere penală). Această fază a procesului penal are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea infractorilor şi stabilirea răspunderii acestora. Prin „arestare” se înţelege atât arestarea ca măsură preventivă, cât şi arestarea în vederea executării pedepsei, măsură luată în baza unei hotărâri de condamnare definitivă, iar prin „executarea unei pedepse” se înţeleg măsurile luate pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind executarea pedepselor principale, complementare sau accesorii1. Întrucât legea nu condiţionează agravanta de existenţa unei activităţi de urmărire penală, a unei arestări sau executări de pedeapsă care să aibă un temei legal, înseamnă că agravanta va opera în orice situaţie. Eventualele nemulţumiri ale inculpatului împotriva urmăririi penale, arestării, executării pedepsei etc., vor fi supuse organelor competente spre soluţionare, în nici un caz nu este permis inculpatului să evalueze legalitatea măsurilor luate împotriva sa ori a altor persoane. 1
Gh. Antoniu, Constantin Bulai – op. cit., pag. 134;
44
În cazul agravantei prevăzute în art. 175 lit. g Cod penal, fapta inculpatului nu aduce atingere numai relaţiilor sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii de omor, dar şi relaţiilor sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei; acestea din urmă fiind periclitate prin orice fapt care zdruncină, ştirbeşte încrederea în aceste organe şi implicit aduce prejudicii prestigiului justiţiei; au acest caracter, orice act prin care o persoană se opune măsurilor luate de organele justiţiei. Aşa cum, de pildă, nu este apărată de răspunderea penală persoana care evadează dintrun loc de deţinere, motivând că este nevinovat şi că pedeapsa legal aplicată ascunde o eroare judiciară; tot astfel, n-ar putea împiedica aplicarea agravantei pe care o analizăm, susţinerea că urmărirea, arestarea ori executarea pedepsei la care inculpat a fost supus nu are, în fond temei legal1. În practica judiciară se întâlneşte acţiunea de sustragere prin evadare de la urmărire ori de la executarea pedepsei. În asemenea situaţii, trebuie să se ţină seama că atât evadarea (art. 269 Cod penal) cât şi înlesnirea evadării (art. 270 Cod penal) sunt infracţiuni distincte. Ca urmare, se aplică pedeapsa pentru omor calificat şi se procedează la contopirea ei cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită. Dacă făptuitorul săvârşeşte omorul în scop de a evada de la executarea unei pedepse, se face aplicarea agravantei de omor, precum şi, după caz, a dispoziţiilor privind recidiva ori a dispoziţiilor privind pedeapsa în cazurile în care nu există recidivă. În ipoteza în care evadarea a reuşit, iar cel evadat a ucis o persoană, există trei infracţiuni: aceea pentru care făptuitorul a fost arestat, cea de evadare şi cea de omor calificat. În situaţiile de înlesnire a evadării, dacă este ucisă o persoană, se face, pentru cel care a înlesnit evadarea, aplicarea dispoziţiilor privind această infracţiune, precum şi a dispoziţiilor privind săvârşirea omorului calificat, procedându-se la contopirea pedepselor. Pentru existenţa elementului circumstanţial la care ne referim, nu interesează dacă scopul în care a acţionat făptuitorul, a fost sau nu realizat, este suficient să se constate că el a fost urmărit prin săvârşirea omorului. Dacă scopul lipseşte, agravanta nu poate fi aplicată. În practica judiciară, agravanta nu a fost aplicată – de exemplu – în cazul unui omor săvârşit în următoarele împrejurări: inculpatul fiind invitat de organele de poliţie pentru cercetări într-o cauză penală, a părăsit localul poliţiei, deşi prezenţa sa era necesară în continuare. Observând aceasta, victima – un elev practicant al şcolii de subofiţeri, s-a deplasat la domiciliul inculpatului cerându-i să revină la poliţie; ca răspuns, inculpatul i-a aplicat victimei mai multe lovituri de cuţit. Instanţa de judecată a considerat – pe drept cuvânt – că lipseşte scopul cerut de lege, deoarece, împotriva inculpatului nefiind luată nici măsura reţinerii şi nici măsura arestării, nu se poate vorbi de un omor săvârşit în scopul sustragerii de la urmărire penală.2 1 2
O. Loghin – op. cit., pag. 67. Trib. Suprem, secţ. pen., dec. Nr.1289 din 1984, în RRD nr,.6/1985, pag. 73.
45
Omorul savârşit pentru a ascunde sau a înlesni sãvârşirea unei infracţiuni (art. 175 lit. h Cod penal) În cazul acestei circumstanţe nu contează dacă infracţiunea, a cărei săvârşire a fost înlesnită sau ascunsă, a fost săvârşită chiar de cel care comite omorul sau de o altă persoană. Pentru existenţa împrejurării este necesară şi suficientă dovada scopului urmărit. Într-o speţă soluţionată de Tribunalul Suceava, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 174 combinat cu art. 175 lit. h Cod penal, pentru că, încercând că întreţină relaţii sexuale cu victima a lovit-o şi a strâns-o de gât cauzându-i leziuni ce a dus la decesul ei. După unii autori trebuie făcută distincţia între situaţia juridică când autorul a acţionat ab initio cu intenţia de a suprima viaţa victimei în scopul de a o viola (caz în care încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 175 lit. h Cod penal ar fi contradictorie, deoarece violul presupune un subiect pasiv în viaţă) şi situaţia juridică care se caracterizează prin aceea că autorul după ce a violat victima, i-a suprimat viaţa pentru a ascunde infracţiunea comisă (caz în care încadrarea juridică cea mai corespunzătoare ar fi în art. 175 lit. h , teza a II-a). În speţa soluţionată de Tribunalul Suceava, situaţia de fapt diferă de cea menţionată anterior, întrucât autorul a intenţionat doar să violeze victima şi în acest caz a aplicat acesteia lovituri care au dus la decesul ei. Deci, în acest caz inculpatul nu a acţionat de la început cu intenţia de a omorî victima, ci această urmare s-a produs ulterior şi făptuitorul a acceptat-o, acţionând, deci, cu intenţie indirectă. Sub acest aspect, în doctrină s-a susţinut că infracţiunile contra vieţii (cu excepţia uciderii din culpă) se săvârşesc cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Iar, Curtea Supremă de Justiţie a decis, într-o speţă, că constituie infracţiunea prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. h Cod penal, fapta inculpaţilor de a încerca să violeze, stăruind în acţiunea lor chiar şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastra care se afla la o înălţime de 13 m. Aşa fiind, considerăm că soluţia Tribunalului Suceava este corectă, neputându-se susţine că inculpatul a acţionat cu praeterintenţie şi că deci fapta sa ar fi putut să fie încadrată în prevederile art. 197 alin.3 Cod penal. În realitate, autorul a acţionat cu intenţie indirectă, acceptând posibilitatea suprimării vieţii victimei, deşi nu a dorit-o.1 Pentru încadrare nu prezintă importanţă dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit prin săvârşirea acesteia, s-a consumat sau a rămas în faza tentativei; de 1
Vasile Păvăleanu –op. cit., pag. 48;
46
asemenea, nu interesează nici natura acelei infracţiuni, nici împrejurarea dacă, săvârşind omorul, făptuitorul a reuşit efectiv să înlesnească comiterea ori ascunderea ei, după cum nu prezintă importanţă nici faptul dacă mijlocul ales pentru aceasta, comiterea omorului, era sau nu adecvat scopului propus 1. În raport cu cele arătate mai sus, în speţă, agravanta prevăzută în art. 175 lit. h Cod penal este aplicabilă chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să comită infracţiunea de viol, din moment ce s-a stabilit că el a săvârşit omorul în acest scop. Împrejurarea că inculpatul nu a urmărit uciderea victimei nu este de natură atribuit faptei o altă încadrare juridică, atâta vreme cât el, pe de altă parte, a acţionat cu intenţie directă pentru săvârşirea infracţiunii de viol, iar pe de altă parte a acţionat în ceea ce priveşte omor cu intenţie directă. Textul de lege foloseşte expresia „altă infracţiune” în sens larg, referindu-se la orice faptă care corespunde cerinţelor fundamentale pentru existenţa infracţiunii. Agravanta are aplicare şi omorul se consideră calificat şi în cazul în care infracţiunea a cărei ascundere s-a urmărit, a rămas în fază de tentativă pedepsibilă. Legea pretinde că această „altă infracţiune” să fi alcătuit scopul actului de ucidere într-o dublă semnificaţie: pentru înlesnirea ei – când infracţiunea înlesnită se află efectiv în mintea făptuitorului – ori pentru ascunderea ei, când infracţiunea ascunsă trebuie să se afle cel puţin sub formă de tentativă pedepsibilă. Aceste situaţii diferite provoacă, cum e şi firesc, soluţii diferite în legătură cu condiţia „altei infracţiuni”. Când infracţiunea este înlesnită indiferent dacă făptuitorul a trecut sau nu la un act concret de realizare a ei, apare scopul în sine, precum şi caracterul de infracţiune al faptei înlesnite, acestea fiind elemente suficiente pentru aplicarea agravantei. Când însă infracţiunea este efectiv săvârşită şi făptuitorul, prin omor, încearcă să o ascundă, atunci instanţa trebuie să determine precis elementele care alcătuiesc conţinutul său constructiv şi încadrarea juridică, pentru a se aplica concursul între ea şi omorul calificat. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că fapta unei persoane de a aplica unei femei – în vârstă de 73 de ani şi suferindă – multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de inconştienţă şi de a avea apoi raport sexual cu ea, în timpul căruia victima a decedat, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. d şi h Cod penal în concurs cu infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin.1 Cod penal.
Omorul sãvârşit în public O asemenea împrejurare evidenţiază un grad sporit de periculozitate a infractorului, iar fapta are un mare ecou social, determinând o nesiguranţă publică privind viaţa ca valoare socială. Omorul este săvârşit în public atunci când s-a comis într-un loc public (stradă, piaţă, parc public, gară, port etc.) sau în orice alt loc accesibil publicului 1
O.A. Stoica – op. cit., pag. 112.
47
(sală de spectacole, şcoală, muzeu, instituţie, etc.), dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, ori chiar într-un loc neaccesibil publicului, dar dacă fapta a fost comisă cu intenţia să fie auzită sau văzută, iar acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; sau într-o adunare ori o reuniune de mai multe persoane, cu excepţia celor cu caracter de familie(la o reuniune studenţească,la balul bobocilor,la o întâlnire festivă după un număr de ani de la terminarea unei facultăţi) sau, în fine, prin orice mijloace despre care făptuitorul şi-a dat seama că, folosindu-le fapta lui va ajunge la cunoştinţa publicului1. Şi soluţiile date în practica judiciară sunt în concordanţă cu accepţiunea locului public dată în art.152 C.pen. . Astfel, într-un caz concret,din actele dosarului rezultă că la data de 9 martie 1997, după un prim conflict, inculpatul a mers la poarta părţii vătămate, i-a cerut să iasă în stradă şi, fiind lovit cu pumnul, a reacţionat, agresându-l cu un par în regiunea fronto-temporală. Leziunile corporale produse au necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale şi au pus în pericol viaţa părţii vătămate. Prima instanţă a încadrat fapta inculpatului în dispoziţiile art. 20 raportate la art. 174 combinat cu art. 175 lit. i Cod penal, cu aplicaţia art. 73 lit. b şi 76 alin. penultim, Cod penal, condamnându-l la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, c din Cod penal. Apelul inculpatului vizează schimbarea încadrării juridice în tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportată la art. 174 Cod penal, pe considerentul că la momentul săvârşirii faptei nu se afla nicio persoană în stradă şi deci, nu este realizată condiţia publicităţii cerută de art. 175 lit. i Cod penal. Critica inculpatului în speţă nu se justifică. Este de principiu că strada constituie un loc public prin natura sa, fiind accesibilă oricărei persoane.2 Or, faţă de explicaţiile arătate sub art. 152 lit. a Cod penal, indiferent că în împrejurările descrise strada a fost folosită sau nu de o altă persoană, este realizată condiţia comiterii faptei “în public”, iar condamnarea inculpatului pentru tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 combinat cu art. 175 lit. i Cod penal este legală.3 Dupã modificarea Legii nr. 61/1990 de cãtre Legea nr. 169/2002, portul de arme albe devine infracţiune şi este pedepsit cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. În aceste condiţii se pune problema concursului de infracţiuni dintre omorul calificat (art.175 lit.i/Cod penal) şi portul ilegal de arme albe (art. 1^1 pct. 1 din Legea nr. 61/1990). 1
Al. Boroi – op. cit., pag. 96; A se vedea şi Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală , sentinţa nr. 571 din 12 mai 2006 . 3 Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu - Curtea de Apel Ploieşti, dec. pen. Nr. 58/A din 3 martie 1998 în “Practică şi literatură juridică 1997-2000”, Ed. Argessis, 2000, pag.726. 2
48
Omorul ca infracţiune în sine presupune, în cele mai multe cazuri folosirea unei arme albe pentru suprimarea vieţii victimei. Dar aceasta se poate realiza, în cadrul unei intenţii imediate, anterioarã sau concomitentã cu intenţia de a suprima viaţa victimei şi în cele mai multe cazuri inculpatul nu poarta asupra sa arma, ci foloseste drept armã un obiect gãsit in imediata apropiere". Infractiunea de omor calificat, savarsita în locuri publice, prevazutã de art. 174 alin. 1 - art. 175 alin. 1 lit. i din Codul penal intra în concurs real (art. 33 lit. a din Codul penal) cu infractiunea de port fãrã drept al unei arme albe prevazuta de art. 1^1 pct. 1 din Legea nr. 61/1990.1
1
Liviu Herghelegiu - Revista "Dreptul", Nr. 1/2004, pag. 137.
49
Omorul calificat in noul Cod penal În Codul penal în vigoare împrejurãrile care agraveazã omorul au fost grupate în douã categorii, sub denumirile de omor calificat şi omor deosebit de grav. Noul Cod penal prevede o singurã variantã agravatã de incriminare a crimei de omor, anume omorul calificat (art. 179 lit. a-i) atunci când fapta se comite cu premeditare, asupra soţului sau unei rude apropiate, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, profitând de starea de neputinţã a victimei de a se apãra, şi a unei femei gravide, prin cruzimi, asupra a doua sau mai multe persoane, pentru a sãvârşi sau ascunde sãvârşirea unei tâlhãrii sau piraterii şi în timpul sau în legãturã cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei. Nu au mai fost preluate ca circumstanţe de agravare omorul din interes material, omorul comis prin mijloace care ar pune in pericol viaţa mai multor persoane, pentru a se sustrage şi pentru a sustrage pe altul de la urmãrire sau arestare ori de la executarea unei pedepse, pentru a înlesni sau ascunde sãvârşirea unei infracţiuni, întrucât acestea au devenit circumstanţe agravante generale prevãzute în art. 89 din noul Cod penal. Nu au mai fost preluate ca circumstanţe agravante omorul calificat sãvârşit în public prevãzut în art. 175 lit. i C. pen. actual şi omorul deosebit de grav comis de o persoana care a mai sãvârşit anterior un omor. Dacã împrejurarea omorului sãvârşit în public ar putea fi reţinutã în noul cod ca o circumstanţã judiciarã de agravare în condiţiile art. 91 din noul Cod penal, omorul sãvârşit de o persoanã care a mai comis anterior un omor, credem cã este o împrejurare deosebit de gravã care trebuia reţinutã ca circumstanţã calificatã a crimei de omor şi în noua reglementare. Comiterea unui omor de cãtre o persoanã care a mai sãvârşit anterior un omor nu este mai puţin gravã decat împrejurarea comiterii omorului asupra a douã sau mai multe persoane reţinutã ca circumstanţã a crimei de omor calificat în art. 179 lit. g din actualul cod. Atât în literatura juridicã cât şi în practica judiciarã s-a subliniat cã agravanta comiterii omorului asupra a doua sau mai multor persoane existã atunci când se sãvârşeşte prin aceeaşi acţiune sau prin acţiuni diferite, dar in aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie. Or, suprimarea mai multor vieţi la diferite intervale de timp, în împrejurãri diferite nu face mai puţin periculoasã activitatea infracţionalã pentru a nu se aplica o pedeapsã în aceleaşi limite cu fapta prin care se suprimã mai multe vieţi omeneşti cu aceeaşi ocazie sau prin aceeaşi acţiune. Aplicarea numai a regulilor concursului de infracţiuni sau a recidivei nu ar face decât sã sporeascã pedeapsa cu cel mult 5 ani, pânã la maximul general de 30 de ani, niciodatã sã se aplice pedeapsa detenţiei pe viaţã. Pentru aceste considerente credem cã agravanta comiterii unui omor de cãtre o persoanã care a mai savarsit anterior un omor trebuie sã fie reintrodusã în noul Cod ca o variantã de sine stãtãtoare sau ca o variantã a agravantei prevãzutã 50
în art. 179 lit. g, care ar urma sã aiba urmatoarea formulare: “asupra a douã sau mai multor, persoane sau de cãtre o persoana care a mai comis anterior un omor”. 1
1
Lefter Ion - Revista de drept penal, Nr. 2/2006, pag. 71.
51
CAPITOLUL III ASPECTE COMPLEMENTARE
SECŢIUNEA I Delimitarea infracţiunii de omor calificat de alte infracţiuni
A. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de omor. Infracţiunea de omor se deosebeşte de cea de omor calificat prin existenţa circumstanţelor agravante prevazute de art. 175, lit a) – i): Omorul calificat constã în uciderea unei persoane în una din urmãtoarele împrejurãri: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra soţului sau unei rude apropiate; d) profitând de starea de neputinţã a victimei de a se apãra; e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; f) în legãtura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; g) pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a înlesni sau ascunde sãvârşirea altei infracţiuni; i) în public. Dupã cum se observa, omorul calificat nu este decât incriminarea omorului simplu, atunci când acesta este comis în anumite condiţii care îi conferã un pericol deosebit, condiţii descrise limitativ în norma de incriminare şi de naturã sã caracterizeze aceastã categorie de omor.1 B. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de omor deosebit de grav. Legiuitorul a împãrţit circumstanţele agravante în circumstanţe care atribuie infracţiunii caractec calificat, pe care l-a prevazut în art. 175 C. pen. şi circumstanţe care atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav. Acestea din urmã sunt prevazute în art. 176 C. pen. şi ele constau în sãvârşirea omorului: a) prin cruzimi; b) asupra a douã sau mai multe persoane; c) de cãtre o persoanã care a mai sãvârşit un omor; d) pentru a sãvârşi sau ascunde sãvârşirea unei tâlharii sau piraterii; 2 e) asupra unei femei gravide; 1 2
Al. Boroi – op.cit., pag. 81; A se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2080 din 19 aprilie 2007.
52
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legãturã cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora; g) de cãtre un judecãtor sau procuror, poliţist, jandarm sau militar în timpul sau în legãtura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora. Împrejurãrile prevãzute în art. 176, lit. a) – g), reprezintã, de asemenea, comportãri antiumane, care alarmaezã şi revoltã societatea în cel mai înalt grad; ele conferã omorului un pericol care depãşeşte gradul de pericol social al formelor calificate de omor, înscrise în art. 175 C. pen.1 C. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de pruncucidere. Infracţiunea de pruncucidere reprezintã o varietate a infracţiunii de omor sãvârşitã în condiţii specifice care justificã incriminarea distinctã şi atenuarea sancţiunii penale. Aceste condiţii au determinat distincţia între omorul calificat, prevãzut de art. 175, lit. c), C. pen – omorul sãvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate, şi infracţiunea de pruncucidere, faptã prevãzutã şi pedepsitã de art. 177 C. pen., şi se referã la subiectul activ calificat care este mama copilului nou-nãscut şi starea de tulburare a mamei imediat dupã naştere. În lipsa acestor circumstanţe ne aflãm în prezenţa infracţiunii de omor sau omor calificat, în functie de calitatea subiectului activ2. D. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de ucidere din culpã. Diferenta între cele douã infracţiuni constã în latura subiectivã. În timp ce uciderea din culpã este sãvîrşitã în lipsa unui element volitiv, omorul este sãvârşit cu intenţie directã sau indirectã, adicã autorul prevede rezultatul acţiunii sale şi îl urmãreşte sau prevede rezultatul dar, deşi nu îl urãreşte, acceptã producerea posibilitatea survenirii acestuia. E. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de lovituri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte. Spre deosebire de omorul calificat sau uciderea din culpa, loviturile sau vãtãmãrile cauzatoare de moarte au ca formã de vinovãţie specificã praeterintenţia. Lovirea sau vãtãmarea este produsã cu intenţie, iar urmarea mai gravã produsã, moartea victimei, are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte fãptuitorul vrea sã loveascã victima sau sã-i producã o vãtãmare corporalã, dar nu urmãreşte şi nici nu acceptã posibilitatea producerii morţii; dacã totuşi acest rezultat se produce, el va atrage rãspunderea penalã a subiectului dacã a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziţia subiectivã caracteristicã culpei, fie în modalitatea uşurinţei (subiectul a prevazut rezultatul mai grav, dar a scontat cu 1 2
Al. Boroi – op. cit., pag. 93. A se vedea decizia penala nr. 239 din 1 septembrie 2003, Curtea de Apel Suceava
53
uşurinţã cã nu se va produce), fie în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a prevazut rezultatul, deşi trebuia şi putea sa-l prevadã). F. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de viol. În aceastã situaţie deosebirea dintre cele douã infracţiuni se face prin analiza scopului urmãrit de fãptuitor. Constituie viol, în modalitate agravatã, fapta care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Rezultatul mai grav, praeterintenţionat, se va reţine în sarcina autorului numai dacã acesta, deşi nu l-a prevãzut, putea şi trebuia sã-l prevadã sau dacã prevãzându-l, autorul a sperat, fãrã temei, cã el nu se va produce. Dacã moartea a fost provocatã cu intenţie, va exista concurs între viol şi infracţiunea de omor calificat, prevazutã de art. 175, lit. h), C. pen. În practica judiciarã s-a decis cã fapta unei persoane de a aplica unei femei, în vârstã de 73 de ani şi suferindã, multuple lovituri la cap, aducând-o în stare de inconştienţã şi de a avea, apoi, raport sexual cu ea, în timpul cãruia victima a decedat, constituie infracţiunea de omor calificat prevãzutã de art. 175, lit. h), C. pen.1 G. Delimitarea infracţiunii de omor calificat de cea de ultraj. Diferenţa dintre cele douã infracţiuni constã în pericolul social al fiecãreia. În timp ce ultrajul face referire la ameninţarea, lovirea sau orice alte acte de violenţã sãvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implicã exerciţiul autoritãţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, omorul calificat incrimineazã uciderea în legãturã cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei - art. 175, lit. f), C. pen. Dacã victima este magistrat, poliţist, jandarm sau militar în timpul sau în legãturã cu îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, fapta constituie omor deosebit de grav conform art. 176, lit. e), C. pen.
1
Trib. Suprem, secţia penalã, decizia nr. 2642/1989
54
SECŢIUNEA a II-a Metodologia cercetarii infracţiunii de omor calificat
Unul dintre aspectele comune cuprinse în secţiunea „Omucideri” este acela că acţiunea penală pentru acestea se pune în mişcare din oficiu. Infracţiunea prevăzută de textul art. 175 nu face excepţie de la această regulă.1 Atunci când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale aşa cum rezultă din art. 228 Cod procedură penală. În cazul infracţiunilor de omor competenţa de cercetare revine procurorului de la Parchetul de pe lângã Tribunalul pe a cãrui razã teritorialã s-a sãvârşit infracţiunea. Dupã cum este cunoscut, în cazul infracţiunilor sãvârşite pe teritoriul României, competenţa dupã teritoriu este determinatã de: locul unde a fost sãvârşitã infracţiunea, locul unde a fost prins fãptuitorul, locul unde locuieşte acesta şi locul unde locuia victima. În conformitate cu aceleaşi prevederi legale, judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, în a cãrei razã teritoralã s-a efectuat urmãrirea penalã. Infracţiunile sãvârşite în afara teritoriului ţãrii se judecã, dupã caz, de cãtre instanţele civile sau militare în a cãror razã de competenţã îşi are domiciliul sau locuieşte fãptuitorul. În situaţia în care fãptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, competenţa – dupã materie şi calitatea persoanei – este instanţa din municipiul Bucureşti. Omorul sãvârşit pe o navã este de competenţa Tribunalului în a cãrui razã teritorialã se aflã primul port român în care ancoreazã nava, în afarã de cazurile în care prin lege se dispune altfel. În mod similar, dacã infracţiunea a fost sãvârşitã pe o aeronavã, competent este Tribunalul în a cãrui razã teritorialã se aflã primul loc de aterizare pe teritoriul român. În sfârşit, dacã aeronava nu aterizeazã pe teritoriul român, este competentã – dupã materie şi calitatea persoanei – instanţa din municipiul Bucureşti. Tot în materie de competenţã trebuie reţinut faptul cã atunci când urmãrirea penalã s-a efectuat de cãtre Parchetul General de pe lângã Înalta Curte de Casaţie si Justiţie de catre parchtele de pe lângã curţile de apel ori de pe lângã tribunale sau de cãtre un organ de cercetare central sau judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte cãreia dintre instanţele prevãzute – pe criteriul teritorialitãţii – îi revine competenţa de a judeca, ţinând cont cã, în raport cu împrejurãrile cauzei, sã fie asiguratã buna desfãşurare a procesului penal. Mai trebuie reţinut faptul cã încãlcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa dupã materie ori dupã calitatea persoanei atrage dupã sine nulitatea care nu poate fi înlãturatã în niciun mod. Din acest considerent, prima 1
V. Dongoroz şi colab. – op.cit., pag. 190.
55
sarcinã a procurorului sesizat despre sãvârşireaunui omor este aceea de a-şi verifica competenţa şi dacã constatã cã nu este competent sã efectueze urmãrirea penalã, sã trimitã de îndatã cauza procurorului competent.1 În primă instanţă judecata este de competenţa Tribunalului – art. 27 C.pr.pen. Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe se depune în termen de 10 zile (dacă nu este o infracţiune flagrantă sau alte cazuri speciale prevăzute de lege), în formă scrisă sau orală la instanţa a cărei hotărâri se atacă, în speţă la tribunal. Instanţa competentă să judece apelul declarat este Curtea de Apel – art. 28 C.pr.pen. În cauzele penale privitoare la omor, indiferent cã este simplu, calificat sau deosebit de grav, pentru a se stabili cauzele morţii, este necesară efectuarea unei constatări medico-legale – art. 114 C.pr.pen. Constatările medico-legale trebuie efectuate într-un moment cât mai apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii, dispunându-se de regulă numai în faza de urmărire penală. Prin excepţie, exhumarea se poate face atât în timpul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.2 Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului (art. 114 C.pr.pen.). Concluziile constatării medico-legale se trec într-un raport de constatare scris, care, dacă instanţa apreciază că nu este complet sau concluziile nu sunt precise, poate fi returnat prin refacere sau completare (art. 115 C.pr.pen.). Constatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către organele de cercetare penală sau de către procuror. Dacă raportul medico-legal nu este precis se poate cere efectuarea unei expertize, precum şi dacă nu s-a întocmit de loc un astfel de raport. Expertiza se dispune la cererea părţilor sau din oficiu. Experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. Examinarea medico-legală presupune atât examenul victimei cât şi al autorului. Examenul victimei în cazurile de omor constă în necropsia medicolegală şi în examinările complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru în condiţiile impuse de cauza respectivă. Examenul autorului sau a presupusului autor al faptei cuprinde: a. - Examenul clinic privind diferite afecţiuni patologice, infirmităţi fizice preexistente, ca şi leziuni traumatice recente. b. - Recoltarea de probe de laborator (alcoolemie, grupă sanguină etc.). c. - Examen psihiatric şi patologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice sau afectarea discernământului. 3 V. Bercheşan – Metodologia investigãrii criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 52; 2 Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, şi colab. – op. cit., pag. 110; 3 Vladimir Beliş – op. cit., pag. 140- 150. 1
56
Cercetările medico-legale şi expertizele au o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, fiind apreciate în coroborare cu ansamblul probelor administrate în cauză.
SECŢIUNEA a III-a Profilul victimei şi al făptuitorului infracţiunii de omor calificat
Caracterizarea criminologicã a infracţiunilor de violenţã Din punctul de vedere al criminologiei, categoria de „infractiuni de violentã” desemneazã ansamblul faptelor penale, considerate intr-o perioadã de timp in cadrul teritoriului naţional, a caror sãvârşire implcã cel puţin un act de consrângere, o conuduitã abuzivã, agresivã a participanţilor(autori, instigatori sau complici) care provoacã victimei suferiţe fizice sau psihice, vãtãmarea ori suprimarea unui drept sau libertaţi inerente persoanei, inspirând teamã, fricã sau oroare – actiuni sau omisiuni strãine spiritului tradiţional non-violent al natiunii române si profund dãunãtoare desfãşurãrii normale a relaţiilor dintr-o societate. Agresivitatea (în latinã ad gresus – a încãlca dreptul altuia cu intenţie ostilã) se constituie ca o laturã a omului si a societãţii ce nu poate fi neglijatã. Fiind o componentã inseparabila a existenţei umane, ea reprezintã o calitate a organismelor vii care, pentru supraviaţuire, adptare, dezvoltare, actioneazã asupra mediului înconjurator pentru apãrare, asigurarea hranei, perpetuarea speciei. Sub acest aspect trebuie sa intelegem latura pozitivã a agresivitatii. Înscrisã în codul genetic al organismelor ea determinã o motivaţie la nivel primar, instinctiv, cu finalitate biologicã. Când aceastã acţiune asupra mediului înconjurãtor depãşeşte cadrul definit prin supravietuire, nefiind motivatã de nevoile individului si ale speciei, ea capãtã distructiv, negativ. În acest sens se poate spune cã agresivitatea reprezintã o acţiune care primejduieşte echilibrul si integritatea unui sistem viu, iar în sens biologic si etiologic, agresivitatea apare ca o atitudine intolerantã si ofensivã a unui individ faţã de alt indivit. În literatura de specialitate se acceptã ideea cã agresivitatea are componente înascute (pentru apãrare, nevoi de hranã) si altele prin educaţie, în cadrul unor entitãţi nosologice sau prin inducere1. V. Dragomirescu, O. Hanganu, D. Prelipceanu – „Expertiza medico-legalã psihiatricã” , Ed.Medicalã, Bucureşti, 1990, p.134 si urm.; 1
57
Freud descrie agresivitatea şi sadismul ca instincte primare, înnascute care se manifestã în mod particular la copii, care îşi pot controla reacţiile şi exploziile motorii. Formele de manifestare a agresivitatii în cazul infracţiunilor de omor sunt complexe şi variate şi reflectă natura şi esenţa factorilor ce stau la baza acestor fapte periculoase care ocupă o pondere relativ importantă în ansamblul fenomenului infracţional din ţara noastră. Examinând practica judiciară ni se oferă posibilitatea de a constata că, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor contra vieţii, un rol important îl au mijloacele juridice, dreptul nostru penal, constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime a cetăţenilor, de asigurarea securităţii persoanelor. Cercetarea criminologică a acestor infracţiuni cu urmări ireversibile implică abordarea complementară a fenomenului infracţional cu studierea aspectelor comportamentului făptuitorilor.1 Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane primitive şi josnice, elemente inadaptate ale căror structuri psihologice şi etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilitate intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături esenţial recente inarmonice, ori cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoide, sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exagerată ş.a. Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează conceptul de “personalitate criminală” ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.2 Din cauzele şi condiţiile favorizatoare acestui gen de infracţiune enumăr câteva, fără a da aceste enumerări cu caracter limitativ: - nivelul de cultură şi educaţie scăzut al făptuitorilor în marea lor majoritate; - unele deficienţe în cadrul familiei; - neîncadrarea în muncă sau insuficienta integrare la locul de muncă; - unele trăsături negative de comportament; - afecţiuni psihopatologice, apărând deficienţe în ceea ce priveşte capacitatea de înţelegere, dovedesc imaturitate, manifestă atitudine agresivă refractară la ordine, sunt dificili în raporturi interumane, rebeli; Mulţi dintre făptuitori sunt marcaţi de neîncredere, sunt vicleni, simulanţi, ostentativi în comportament, iar unii dintre ei au suferit de o maladie psihiatrică sau / şi neurologică. - existenţa unor stări conflictuale între anumite persoane răzbunătoare; 1 2
Al. Boroi – op. cit., pag. 158. Al. Boroi – op. cit., pag. 132;
58
- unele cazuri ereditare, temperament, grad de civilizaţie; - consumul excesiv – statornic sau întâmplător – de alcool sau, mai nou, de substanţe toxice euforizante şi halucinogene; - aportul victimei la săvârşirea unor astfel de infracţiuni, ştiindu-se faptul că există între agresor şi agresat o interrelaţie care nu poate fi trecută cu vederea. De-a lungul timpului au existat numeroase teorii care, abordând criminalitatea, mai bine zis “personalitatea criminală” dintr-un punct de vedere complex (cauze şi condiţii favorizatoare, personalitatea şi caracterul făptuitorului, mod de acţionare etc.) şi coroborând rezultatele unor cercetări criminologice, sociologice, psihiatrice, biologice, au încercat să explice acest fenomen al „personalităţii criminale”, dar şi să găsească soluţii adecvate combaterii unor asemenea fapte şi a tratamentului celor care le-au săvârşit 1. Astfel din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, care consideră că personalitatea umană cuprinde Eul (Ego) – conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, Supereul (Super – Ego) – conştiinţa morală achiziţia recentă a individului dezvoltată în conformitate cu normele şi nivelul socio-cultural al comunităţii din care face parte – şi Sinele (Id) – polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instructive predominant sexuale şi agresive, entităţile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât şi Supereul. La nivelul Sinelui comportamentul violent este un rezultat al declanşării necontrolate a pulsurilor organice antisociale, care în unele cazuri înlătură cenzura impusă de Eu şi Supereu. La acest nivel, intelectual, orice persoană este considerată capabilă să săvârşească infracţiuni grave cu violenţă. Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul. Structura negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund-antisociale care în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. În această categorie se plasează infractori care săvârşesc infracţiuni de omor calificat şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa efectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană2. Pe aceeaşi linie etiologică se situează şi argumentarea teoretică a criminologului John Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reprezintă o reacţie la o situaţie frustrantă. Reacţia poate fi atât de spontană, încât şi Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalităţii antisociale cu caracter agresiv. În opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lung de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă la săvârşirea actului infracţional. 1 2
Gh. Nistoreanu, C. Păun – op. cit., pag. 78- 90; Idem.
59
De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalităţii criminale. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitate psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă) nu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate. În consecinţă, între personalitatea infractorilor şi cea a noninfractorilor ar exista diferenţă cantitativă şi nu calitativă. D. Favard, cu ocazia Congresului Francez de Criminologie din 1971 de la Biarritz, a prezentat rezultatele unei cercetãri retrospective foarte vaste purtate asupra unui numãr de 512 minori delincvenţi. Aceste rezultate i-au permis sã defineascã variabilele relative faţã de dimensiunea unei „personalitãţi criminale” care se poate caracteriza in felul urmãrtor: a ) Un aspect static si fundamental (labilitate si impulsivitate); b ) Un aspect dinamic (egocentrism si indiferenţã afectivã). Aceastã dimensiune, care este bine diferenţiatã de aceea care se referã la variabilele relative, la stãrile psihopatologice şi elementele de inadaptare generale sau speciale, este legatã de comportamentul recidivist. Ştiindu-se faptul că violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele, ar apărea un lucru mai curios, faptul că escaladarea criminalităţii contra vieţii în ţara noastră a luat o amploare ce este strâns legată de perioada de criză pe care o traversăm. Devalorizarea sistemului de norme şi valori a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Dar aceasta nu este o caracteristică particulară specifică numai ţării noastre, criminalitatea cauzată de violenţă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile din întreaga lume, recrudescenţa şi escaladarea criminalităţii în acest domeniu manifestându-se deosebit de acut în ţările occidentale.1 Având în vedere că se manifestă o creştere vertiginoasă a infracţiunilor de omor este necesar să se ia măsuri de prevenire şi combatere cu toată fermitatea a acestora.2
Elemente de victimologie Victimologia este o disciplinã ce s-a constituit dupã cel de-al doilea Razboi Mondial, graţie cercetãrilor nord-americane si europene. Ea a debutat prin cercetãrile fundamentale ale criminologilor-jurişti. Perspectiva semanticã •
1
Procentul de omoruri în marea majoritate a acestor ţă ri în ultimii ani s-a dublat. “Caruselul violenţei” V. Isopescu; 2 A. Dincu - Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 45;
60
Termenul de victimologie este definit in dictionarul Larousse ca „ramurã a criminologiei care se ocupa de personalitatea victimelor, de crime sau delicte, precum şi de statutul lor psihosocial.” Cuvântul victimologie se presupune cã derivã din latunescul „victima”. Acest termen desemneazã, dupã Littre: „ o fiinţã vie oferitã divinitãţii;acela care este sacrificat pentru interesele sau pasiunile altcuiva”. Robert considerã victima ca „o fiinţã vie oferitã ca sacrificiu zeilor; o persoanã care suferã ura, chinurile si nedreptãţile din partea altcuiva sau de pe urma unor evenimente nefaste.” Perspentiva istoricã Primul autor care a utilizat termenul de „victimologie” este americanul F. Westham, in lucrarea „The show of violence”1 în 1948: „Nu putem înţelege psihologia asasinului dacã nu întelegen sociologia victimei. Ceea ce ne trebuie este o stiinţã a victimologiei”. Un an mai devreme, H. von Henting, considerat ca parintele victimologiei, publicã o lucrare în care face constatarea cã : „Cele mai multe crime sunt dirijate împotriva unei persoane determinate, vietii, proprietãţii sau libertãţii sale sexuale. Pentru motive practice, cea din urmã manifestare vizibilã a energiei umane care precede un rezultat indezirabil social este actul criminal iar autorul este criminalul cãruia îi este imputabil acest act. Gradele şi nivelurile diferite de stimulare sau de rãspuns, jocul complex de forţe care acţioneazã unele asupra altora, sunt şi simple şi practicabile”. Or, dupã von Henting, victima participã, uneori, prin comportamentul sãu, la actul criminal comis împotriva persoanei sale. Fattah retine cele trei concepte ale cercetarii fundamentale elaborate de Henting: criminalul-victima, victima latenta si relatia specifica criminal-victima. Conceptul de criminal-victima atrage atenţia asupra faptului cã, în funcţie de circumstanţe, subiectul poate deveni succesiv criminal sau victimã. Copilul maltratat poate deveni paricid. Delincventul liberat poate deveni victima exploatarii angajatorului sãu. Într-o încãierare, unde se dau şi se primesc pumni, poziţia este ambiguã si finalul incert. Victima latentã se refera la atracţia pe care anumite persoane o exercitã asupra criminalilor (vârstã, solitudine, tendinţe masochiste, neatenţie, naivitate, fatalism afişat, stãri psihopatologice, etc.). Relaţia specificã criminal-victimã vizeazã un anume tip de relaţii preexistente între criminal şi victimã. Aceasta conduce la constatarea unui raport de reciprocitate studiat de criminologul-victimolog Ellenberger. Este vorba de o relaţie nevroticã(des întâlnitã în releţiile de paricid), de o relatie psiho-biologicã ce caracterizeazã atracţia reciprocã a douã tipuri constituţionale complementare (prostituatã-proxenet, sadic-masochist, cuplul de •
1
“Imaginea violentei”
61
alcoolici, cãlãul familial-persecutatul, etc.) ca şi relaţia genetico-biologicã bazatã pe o ereditate similarã. Criminologul-victimolog german Exner merge mai departe susţinând existenţa unei predispoziţii victimogene. Ea se referã la „persoana împotriva cãreia este comisã infracţiunea, calitaţile sale, maniera sa de a fi, constituţia sa, acţiunile sale, relaţia sa cu infractorul. Existã ceva asemãnator unei predispoziţii personale pentru a deveni victima unui anumit tip de agresiune criminalã. Prezenţa acestei predispoziţii ar fi, dupã Exter, o parte determinantã a situaţiei criminale”. Criminologul Ernst Seeling, în Tratatul sãu de criminologie scrie: „Victima reprezintã în general o cauzã înlocuibilã a infracţiunii, dar care devine o cauzã specificã de vreme ce o caracteristicã determinanta a victimei incitã trecerea la act”. Marvin E. Wolfgang considera cã existã o victimã „catalizatoare” care, poate provoca, precipita sau facilita comiterea infracţiunii. Vasile V. Stanciu publicã numeroase articole şi o lucrare referitoare la victimã. Dupã pãrerea lui „pacea socialã rezultã din echilibrul între drepturi si îndatoriri de vreme ce dacã nu toţi infractorii sunt vinovaţi, nici toate victimele nu sunt inocente”. În lucrarea sa „Drepturile victimei”, el considerã cã cele douã trãsãturi caracteristice statutului de victimã sunt suferinţa şi nedreptatea, cã nu trebuie refuzatã calitatea de victimã unei persoane care suferã în urma unor acţiuni legale, cã în procesul penal infractorul este actorul principal şi victima sa constituie adesea, un cuplu penal, un veritabil cuplu psihologic. Acest cuplu funcţioneazã printr-o interacţiune, „de manierã conştientã, inconştientã sau subconştientã”. În zilele noastre Emilio Viano este unul dintre cei mai activi autori de grup de cercetare empiricã în victimologie. El reuşeşte în activitatea sa sã uneascã acumulãrile şi bogãţia tradiţiei cercetãrii fundamentale cu modernitatea acţiunii concrete din teren. La finalul acestei priviri istorice este de menţionat contribuţia Centrului Internaţional de Ştiinţe Criminale din Paris care, prin crearea în 1993 a unui curs de victimologie, în parteneriat cu Universitatea Americanã Washington D.C., a permis constituirea unei baze de date, sub forma unor cercetãri individuale restrânse, prezentate ca referate de cãtre stagiari în scopul validãrii universitare a cursului la Washington si la Paris. Perspectiva juridicã Printre primele legislaţii care recunosc victima ca atare se înscrie Codul de Procedurã Penalã din RSFSR (actualmente Federaţia Rusã) care în art. 53 spune: „victima unei infracţiuni este persoana cãreia infracţiunea i-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau patriminoal.” Nici codurile cele mai atente în explicarea termenilor utilizaţi, cum sunt cel polonez, norvegian sau olandez, nici codurile unor ţãri care reprezintã modele de umanism democratic, nu cuprind definiţia victimei. •
62
Dacã în codurile penale nu se regãseşte definiţia victimei, practica judiciarã, în schimb, o recunoaşte ca fiind partea vãtãmatã, care suferã o pierdere sau un prejudiciu în urma infracţiunii. Aşadar, în limbaj juridic, victima este persoana care suferã consecinţele dãunãtoare ale unei infracţiuni. Noul Cod de Procedurã Penalã francez recunoaşte victima în cuprinsul textului referitor la indemnizaţie la fel şi Codul Penal, în special art. 221-4, al.5: „Omorul este pedepsit prin condamnare pe viaţã atunci când este comis asupra unui martor, unei victime sau unei pãrţi civile”. Din punctul de vedere al cercetãrii fundamentale sub aspectele sale juridice, Fattah constatã cã existã mai multe tipuri de infracţiuni în ceea ce priveşte raportul lor cu clitatea de victimã: Infracţiunea fãrã victimã. Suntem în prezenţa a doi vinovaţi care 1. participã amâmdoi la comiterea infracţiunii. Este cazul, în legislaţiile care le pedepsesc, a incestului între persoane majore, a homosexualitãţii, a practicilor sexuale perverse, a consumului de droguri. Infracţiunea cu victimã delincventã. Este vorba de o persoanã care 2. reuneşte în personalitatea sa calitatea de victimã lezatã şi de delicvent. Este cazul duelului, al mutilãrii voluntare pentru un interes determinat, al consumului de droguri, al suicidului printr-o persoanã interpusã, în legislaţiile care pedepsesc aceste acte. Infracţiunea contra unei victime specifice. Ea poate fi o persoanã 3. naturalã, persoanã moralã sau un anumal. a. Persoana naturalã este persoana fizicã, fiinţa umanã vie (omicidul, loviri, vãtãmãri, etc.) sau moartã (profanarea de morminte, necrofilia); b. Persoana moralã este un bun public (statul, localurile publice, etc.) sau un bun privat (asociaţii, localuri private, sindicate, etc.) sau internaţional (ONU, UNESCO, OMS, etc.); c. Animalul poate fi victima specificã în infracţiunile de bestialitate sau de tratamente crude. 4. Infracţiunea împotriva unei victime nespecifice. Victima nespecificã este, prin excelenţã, publicul, populaţia, comunitatea lezatã în totalitatea sa. Infracţiunea victimizeazã prin încãlcarea Constituţiei sale, a legilor sale, a pãcii publice, a moralei publice, a ordinii publice, a sãnãtãţii publice, etc. 1 „Prin definiţie, publicul este întotdeauna victima infracţiunii. Populaţia suferã de pe urma criminalitãţii fie pierderi directe (cum este cazul trãdãrii sau furtului şi distrugerii proprietãţii publice), fie pierderi indirecte (cum ar fi cheltuielile necesare poliţiei sau tribunalelor, insecuritatea şi chiar teroarea
G.Ungureanu, C.Voicu – “Introducere î n criminologia aplicat ã” , Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2006, pag. 317-318; 1
63
provocate de criminalitate). Din acest punct de vedere, orice cetãţean este victima infracţiunii.”2 Pe de altã parte, se considerã cã cercetarea fundamentalã în victimologie ar gãsi un teren interesant în studiul mai aprofundat al anumitor definiţii juridice, cum ar fi, de exemplu, cea a legitimei apãrãri sau a provocãrii. Perspectiva criminologicã Dacã juristul considerã cã existã un vinovat (infractorul) şi un nevinovat (victima), criminogii-victimologi studiazã infracţiunea atât ca fenomen social cât şi ca fenomen individual. În cosecinţã, ei gãsesc un infractor, o victimã colectivã directã sau indirectã şi o victimã directã: individul vãtãmat. Legãtura preexistentã între aceşti actori constituie unul dintre terenurile fertile de cercetare. Criminologii s-au aplecat asupra studiului victimei de mult timp, aşa cum rezultã din paragraful nostru istoric, fãrã sã fi gãsit încã o definiţie a victimei unanim acceptatã. La sfârsitul secolului trecut, criminologii relevanţi ai curentului de gândire cunoscutã sub numale de Şcoala Pozitivistã Italianã(Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raphaele Garfalo, etc.) contrazic opiniile vechii Şcoli Penale Clasice, pentru care sancţiunea ar trebui sã corespundã gravitãţii actului comis. Pozitiviştii italieni se separã de studiul actului şi îşi concentreazã atenţia asupra persoanei infractorului. Prin aceastã întoarcere, actul comis iese din aria de interes criminologic şi, odatã cu el, şi victima actului. Timp de decenii, criminologii cerceteazã infractorul, încercând sã-i cunoascã personalitatea, sã-i punã un diagnostic criminologic pluridisciplinar, de a aplica o medicaţie salutarã şi apoi sã integreze fostul infractor „vindecat” în mediul social. În ciuda nobleţei speranţei investite în criminologia „tratamentului” personalitãţii, ea a sfârşit într-un eşec, la care stau martore ratele de recidivã din ce în ce mai semnificative şi creşterea îngrijorãtoare a ratelor delincvenţei juvenile. Intenţia a fost frumoasã, analizele teoretice briliante dar instrumentele cunoaşterii ştiinţifice nu au fiabilitatea doritã, iar fiinţa umanã se dovedeşte a nu fi „modelabilã”. Numeroşi psihologi şi psihiatrii o afirmã. Din studiile realizate în cadrul anumitor discipline a „ştiinţelor umane” , rezultã, din ce în ce mai mult, ca însuşi comportamentul uman reflectã reunirea mai multor factori individuali si exigeni. Este evidenţiat rolul stimulilor. Or, aceşti stimuli sunt de douã tipuri: endogeni sau exogeni. Printre factorii externi care pot influienţa criminogeneza se situeazã uneori, în conformitate cu rezultatele mai multor anchete victimologice, comportamentul victimei, atitudinea sa prealabilã. În unele cazuri, victima poate nu numai sã provoace actul victimizant dar sã şi producã tentaţia comiterii acestuia (neglijenţa, •
2
G. Ungureanu, C. Voicu – op. cit., citat din Ezzat A. Fattah – “Principles of Criminology” , Ed. Sutherland & Cressey, 1993, pag. 326-327.
64
imprudenţa, cuvinte sau acţiuni injuste, exibiţionism al bunurilor pe care le posedã, etc.). În aceste cazuri, se remarcã prezenţa a doi actori (infractorul şi victima) şi a unei situaţii precriminale. Interdependenţa poate fi uneori notabilã, aşa cum rezultã din cercetãrile criminologilor-victimologi. Dupã Fattah: „Autorul, actul şi victima formeazã o structura în interiorul cãreia nu se poate tranşa fãrã a o denatura. Studiul exaustiv al fenomenului criminal implicã în mod ineluctabil studiul victimei. Fãrã a considera procesul criminal în ansamblul sãu, toate personajele implicate în drama criminalã şi cursul evenimentelor care a dus la comiterea sa, personalitatea delincventului va rãmâne o enigma insolubilã. De altfel, şi sancţiunea penalã va rãmâne arbitrarã şi ineficace atâta timp cât se va faca abstracţie de personalitãţile implicate.”1
1
G.Ungureanu, C.Voicu – op. cit., pag. 317-328.
65
BIBLIOGRAFIE Legislaţie Constituţia României Codul penal român Codul de procedură penală Legea nr. 140/1996 Legea nr. 141/1996 Tratate, cursuri, monografii George Antoniu, Constantin Bulai
„Practica judiciară penală”, vol. III.
Cesare Beccaria
„Despre infracţiuni şi pedepse”, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965.
V. Beliş
„Medicină legală”, Editura Teora, Bucureşti, 1992
V. Bercheşan
Al. Boroi
„Metodologia investigãrii criminalistice a omorului”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998
„Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de omor şi loviturile şi vătămările cauzatoare de moarte”, M.I. Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”, 1991
Al. Boroi
„Infracţiuni contra vieţii”, Editura Naţional, 1996
Al. Boroi
„Drept penal. Partea specialã”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
I. Cloşcă,
„Tratat de drepturile omului”, Editura 66
I. Suceavă
Europa Nova, 1995.
M. Constantinescu, I. Deleanu, şi colectivul
„Constituţia României comentată şi adnotată”, Regia autonomă Monitorul Oficial, 1992.
Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu
„Practica şi literatura juridică”, 1997-2000, Editura Argessis, 2000
A. Dincu
„Bazele criminologiei”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993
N. Dobrinoiu
„Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei RSR, 1987.
Vintilă Dongoroz
Tipografia Curierului judiciar, Bucureşti, vol. I, 1924, Vol. II, 1925, vol. III, 1927.
Vintilă Dongoroz
„Drept penal”, Bucureşti, 1969.
Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu
„Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, Partea generală, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1970.
V. Dongoroz şi colectivul
„Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român”, vol. III, partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971. 67
V. Hanga
„Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1997.
O. Loghin
„Drept penal român – Partea specială”, Casa de editură şi presă, Şansa, 1997.
Vincenzo Manzini
„Trattato di diritto penale italiano”, volume Otavo Torino, 1937.
I. Muraru
„Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, 1997.
Gh. Nistoreanu, Dobrinoiu şi colaboratorii
„Drept penal Partea specială”, Editura V. Continent, XXI, 1996.
Gh. Nistoreanu, C. Păun
„Criminologie”, Editura Europa Nova, 1996.
Gh. Nistoreanu, Alex. Boroi, V. Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică lazăr
„Drept penal Partea generală”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997.
Gh. Nistoreanu şi colab.
„Drept penal Parte specială”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999.
O.A. Stoica
„Drept penal – Partea specială”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976.
I. Suceavă şi colectivul
„Omul şi drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991.
I. Tanoviceanu,
„Tratat de drept şi procedură penală”, 68
Georgeta Ungureanu Costicã Voicu
„Introducere în criminologia aplicatã” Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2006
Michel Veron
„Droit penal special”, Ed. Armand Colin, 1999.
Studii, articole, Practică judiciară în publicaţii de specialitate judiciară Tribunalul Suprem
Secţia penală, Dec. nr. 430/1984 în C.D. 1974, p. 377;
Tribunalul Suprem
Secţia penalã, Dec. nr. 2642/1989, p.233;
Tribunalul Suprem
Secţia penală, Dec. nr.1280/1994, în R.R.D. nr. 6/1985, p. 73;
Tribunalul Bucureşti
Secţia penală, sentinţa nr . 571 / 2006;
Curtea de Apel Timişoara
Secţia penalã, Dec. pen. nr. 84/A/1995;
Curtea de Apel Timişoara
Secţia penalã, Dec. pen. nr. 1/2006;
Curtea de Apel Suceava
Secţia penalã, Dec. nr. 239 / 2003 ;
Î.C.C.J.
Secţia penală , Dec. nr. 88 / 2007;
Î.C.C.J.
Secţia penală , Dec. nr. 2080 / 2007; 69
