Lucrare de Diploma Buna

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU SIBIU FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA DREPT

Analiza practicii judiciare în cazul infracţiunilor de vătămare corporală din culpă la judecătoria Agnita AG

Coordonator ştiinţífic: Lect.univ.dr. Vasile VIDRIGHIN

Absolvent: TUGUI FLORIN Sibiu 2011 1

CUPRINS

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE   Secţiunea I : Introducere  Secţiunea II : Consideraţii Con sideraţii generale referitoare la infracţiunile contra persoanei  1. Noţiune,definiţie 2. Clasificare 3. Necesitatea reglementării infracţiunilor contra persoanei.

3.1. Omul - suprema valoare a societăţii. 3.2. Ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii omului.

 Secţiunea III : Caracterizarea de ansamblu a infracţiunilor contra persoanei  1.

Noţiuni introductive

2.

Obiectul şi subiecţii infracţiunilor contra persoanei

3.

 Latura obiectivă a infracţiunilor contra persoanei

4.

 Latura subiectivă a infracţiunilor contra persoanei.

5.

Forme, modalităţi, sancţiuni

6.

 Aspecte procesuale

7.

 Aspecte criminologice

 Secţiunea IV : Scurtă privire istorică asupra infracţiunilor contra persoanei  CAPITOLUL II. ANALIZA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ   INCRIMINATĂ ÎN CODUL PENAL ROMÂN   Secţiunea I : Noţiuni introductive Subsecţiunea 1 – Consideraţii generale 1.1. Conceptul de vătămare corporală din culpă  1.2. Noţiunea de vătămare corporală din culpă .

 Subsecţiunea 2 – Cadru legislativ 2.1. Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 1944 2.2. Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 1936  2.3. Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 1969 2

2.4. Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 2004 2.5. Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român  potrivit legii nr. 286/2009

 Secţiunea II : Conţinutul constitutiv al infracţiunii   Subsecţiunea 1 - Obiectul infracţiunii  infracţiunii  1.1. Obiectul juridic 1.1.1. Obiectul juridic principal  1.1.2. Obiectul juridic secundar  1.2. Obiectul material 

 Subsecţiunea 2 – Subiecţii infracţiunii  2.1. Subiectul activ 2.2. Subiectul pasiv

 Subsecţiunea 3 - Latura obiectivă 3.1. Elementul material  3.1.1.Condiţiile elementului material  3.2. Urmarea imediată  3.3. Raportul de cauzalitate

 Subsecţiunea 4 - Latura subiectivă subiectivă  Subsecţiunea 5 - Formele infracţiunii. Modalităţi  5.1. Consumarea infracţiunii 5.2. Formele infracţiunii infracţiunii

 Subsecţiunea 6 - Sancţionarea infracţiunii   Subsecţiunea 7 - Aspecte procesuale CAPITOLUL III. DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN  CULPĂ DE ALTE INFRACŢIUNI 

CAPITOLUL IV. ANALIZA PRACTICII PRACTICII JUDICIARE IN MATERIE MATERIE DE VĂTĂMARE  CORPORALĂ DIN CULPĂ LA JUDECĂTORIA AGNITA 3

CAPITOLUL V. STUDIU CONTRA PERSOANEI 

DE

DREPT COMPARAT PRIVIND

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA  BIBLIOGRAFIE 

4

INFRACŢIUNILE 

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Secţiunea I: Introducere Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi  pedeapsa. Aceste instituţii sunt caracterizate ca fundamentale deoarece, indiferent dacă aparţin  părţii generale sau speciale a dreptului penal, în cadrul şi în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale. Între cele trei instituţii sus-menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că, instituţia infracţiunii determină apărarea şi funcţionarea celorlalte două instituţii. Astfel, fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Privită în sens larg, infracţiunea reprezintă un act de conduită exterioară a omului, care datorită vătămării unei anumite valori sociale este supusă sancţiunii penale. În ştiinţa dreptului  penal, conceptul de infracţiune este utilizat în mai multe accepţiuni:

a) infracţiunea este o faptă a omului, prin care se înfrânge o normă imperativă, se aduce o vătămare unei valori sociale şi pentru care făptuitorul urmează să suporte o pedeapsă; b) infracţiunea desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală, cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune1; c) infracţiunea este examinată ca instituţie fundamentală a dreptului penal, care alături de alte două instituţii tot fundamentale, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează structura dreptului penal. Infracţiunea, ca instituţie de drept, constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. În acelaşi timp, săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o  pedeapsă, iar pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită. Codul penal dă expresie acestei relaţii în art.17 al.2 în care se arată că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care, datărită unor cauze determinate   prevăzute de lege (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, de asemenea, nici pedeapsă. 1

G. Antoniu – Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J., nr.2/1980, p.143 5

Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, cea a infracţiunii este cea mai importantă, pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal”, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor  incriminatoare din acel sistem de drept penal. Prin urmare, infracţiunea, ca instituţie fundamentală presupune un ansamblu de norme  penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise de legea penală. Codul penal român în vigoare a consacrat instituţiei infracţiunii Titlul al II-lea al părţii sale generale, iar în cele 5 capitole ale acestuia s-au stabilit trăsăturile generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care aceste fapte sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a celor ce le-au săvârşit, indiferent de natura infracţiunii comise. Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi integritatea persoanei. Fiinţa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcţională, care a evoluat de la  primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să  poată fi protejată faţă de semeni. Apărută ca o condiţie  sine qua non a perpetuării şi dezvoltării societăţii umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a integrităţii fizice ale celui considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă, şi anume omul.2

Secţiunea II : Consideraţii generale referitoare la infracţiunile contra persoanei 1.Noţiune, definiţie Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale, care, fiind transmise din generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii. Totodată, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine  pornirile primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este  bun, adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate 2

Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 36. 6

ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte însăşi apărarea sa fizică şi atributele fundamentale ale  peronalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi, libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această pornire se realizează în maniera specifică dreptului  penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor legitime ale omului. Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitioare la apărarea fizică şi principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele atribuite împotriva altor  drepturi şi interese ale omului, pa de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distin distinctă ctă de infrac infracţiu ţiuni, ni, sub denumi denumirea rea ,,Infra ,,Infracţi cţiuni uni contra contra persoan persoanei’ ei’’. ’. Aceste Aceste infracţ infracţiun iunii constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului penal. Infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei constituie o subgrupă a infracţiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social, săvârşite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale. În Codul penal în vigoare, aceste infracţiuni sunt aşezate în titlul al II-lea din partea specială , capitolul I, secţiunea II, sub denumirea de  ,,Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii’’ 3.

2. Clas Clasif ific icar aree În Codul penal român, infracţiuni infracţiunile le contra persoanei sunt reglementate reglementate în partea specială, specială, titlul II, imediat după infracţiunile contra siguranţei statului. În cadrul acestui titlu se reglementează reglementeaz ă infracţiuni contra vieţii, integritatii corporale si sanatatii în Cap. I Sectiunea Sectiunea I art. 174-179, Sectiunea a II-a lovirea si si vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii art. 180-184, Sectiunea a III-a avortul art. 185, Cap. II infractiuni contra libertatii  persoanei art. 189-196, Cap. III infractiuni privitoare la viata sexuala art. 197-204 si Cap. IV infractiuni cotra demnitatii care au fost abrogate prin punctul 56. din Legea nr. 278/2006 incepand cu 11.08.2006. Cel mai detaliat capitol, dată fiind importanţa valorii sociale pe care o ocroteşte, este Cap. I, alcătuit alcătuit din 3 secţiuni: secţiuni: prima secţiune secţiune se intitule intitulează ază Omuciderea, unde sunt reglementate: 3

A se vedea Octavian Loghin şi Tudorel Toader,  Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii  –   Aspecte comune -, în Drept penal român, Partea aspecială , Casa de Editură şi Presă ,,Şansa’’, 2001, p.123. A se vedea şi Oliviu Aug. Stoica  , Infracţiuni contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei – Consideraţii  generale-, în Drept penal, Partea aspecială , Editura didactică şi pedagocică, Bucureşti, 1971, p. 86. 7

omorul - art. 174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de grav - art. 176, pruncuciderea art. 177, uciderea uciderea din culpa -art. 178 si determinarea determinarea sau inlesnirea inlesnirea sinuciderii sinuciderii prevazuta de art. 179. În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale şi sănătăţii, acest capitol are, în mod firesc, un conţinut mai restrâns, iar obiectul   juridic special al acestor infracţiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns, mărginindu-se numai la mănunchiul de relaţii sociale a căror ocrotire implică apărarea integrităţii corporale şi a sănătăţii.4 Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere integrităţii corporale corporale şi sănătăţii sănătăţii este destul de variat, variat, uneori foarte ridicat, ridicat, alteori alteori de proporţii reduse, ceea ce impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin deplin justificată. În raport cu caracteristicile vătămării aduse integrităţii corporale sau sănătăţii, aceste infracţiuni sunt împărţite în Codul penal în 5 categorii: loviri sau alte violenţe - art. 180, vătămarea vătămarea corporală corporală - art. 181, vătămarea vătămarea corporal grava – art. 182, lovirile lovirile sau vătămările vătămările cauzatoare de moarte - art. 183, si vătămarea corporală din culpă - art. 184. Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală numai când au fost săvârşite cu intenţie, faptele din celelalte categorii sunt sancţionate şi atunci când au fost comise din culpă, sau când urmările au depăşit intenţia. Întâlnim, deci, în aceasta secţiune, infracţiuni săvârşite cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie. În cadrul celei de-a III-a secţiuni este prevăzută infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

Infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt prevăzute la Cap. II şi cuprind: art. 189 lipsirea de libertate un mod ilegal, art. 190 - sclavia, art. 191 - supunerea la muncă forţată sau obligatorie, art. 192 - violarea de domiciliu, art. 193 - ameninţarea, art. 194 - şantajul, art. 195 violarea secretului corespondenţei, si art. 196 - divulgarea secretului profesional. După cum lesne putem observa, această subgrupă din cadrul infracţiunilor contra persoanei vizează unul dintre cele mai importante atribute ale existenţei, şi anume, libertatea ; incriminarea unor astfel de infracţiuni a apărut drept o de necesitate de ordin social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care abuzurile contra libertăţii erau la mare putere.

4

V. Dongoroz şi alţii , op. cit. 8

Tot din seria infracţiunilor contra persoanei fac parte şi infracţiunile privitoare la viaţa

sexuală, incriminate în Cap. III , care cuprinde: violul, actul sexual cu un minor, seducţia,  perversiunea sexuală, corupţia sexuală, incestul, hărţuirea sexuala. Caracterul conservator al infracţiunilor cuprinse în acest capitol a fost îndelung criticat de organismele internaţionale când au considerat că incriminarea relaţiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancţionat doar relaţiile sexuale între  persoane de acelaşi sex dacă produc scandal public. Infractiunile cuprinse in cel de-al IV-lea capitol, intitulat Infracţiuni contra demnităţii, au fost abrogate prin punctul 56. din Legea nr. 278/2006 incepand cu 11.08.2006.

3. Necesitatea reglementării infracţiunilor contra persoanei. 3.1. Omul - suprema valoare a societăţii. Faptul Faptul că imedia imediatt după regleme reglementa ntarea rea infracţ infracţiun iunilo ilorr contra contra siguran siguranţei ţei statul statului ui apar  apar  infracţiunile contra persoanei, nu este un lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul redă importanţa deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relaţiilor de orice tip din societate.  Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a avea în vedere cuvintele lui William Shakespeare: ″ Ce capodoperă este omul / Cât de nobilă este inteligenţa lui şi cât de mari facultăţile sale sufleteşti / Ce minunată este forma trupului său şi mişcările sale! / Ce lucru desăvârşit este omul / Ce aleasă este cugetarea / Şi cît de nemăsurate însuşirile / Ce falnic şi minunat în mişcările sale / Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui / Podoaba lumii / Pildă a virtuţilor! . ″    

Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor spirituale şi mate materi rial alee care, care, fiin fiindd tran transm smis isee din din gener generaţ aţie ie în gener generaţ aţie ie,, asig asigur urăă progr progres esul ul cont contin inuu uu al societăţii.5 Totodată, spre deosebire de celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine instinctele, pornirile primare şi să se ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă, tot ceea ce este adevărat, bun şi drept.

5

O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994. 9

În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să acorde cea mai mare importanţă ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte apărarea sa fizică dar şi atributele personalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate drepturile, libertăţile şi interesele pe care societatea este datoare să i le asigure. Importanţa omului nu poate nici pe departe să fie descrisă în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare: am putea vorbi de existenţa, progresul unei societăţi, sau de un stat, dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenţei sale? Nu! Şi astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în plenitudinea caracteristicilor fiinţei sale, aspect ce va fi tratat la punctul următor. Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar persoana umană a fost adesea batjocorită prin apărarea exploatării omului de către om, valoarea acţiunilor umane, capacitatea sa creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creaţiile milenare ca piramidele, templele greceşti, construcţiile romane, arta meşteşugarilor medievali ca şi minunatele realizări ale epocii moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creaţie a omului.

3.2. Ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii omului. Bunul cel mai de preţ al omului, din toate timpurile, este viaţa. Ea ne este dăruită o singură dată şi trebuie trăită în aşa fel încât, spre sfârşitul vieţii, să nu ne ruşinăm de nimic ci, dimpotrivă, să putem spune întocmai ca Pascal: „ Dacă ar fi să reîncep, aş merge pe acelaşi drum”. Legea penală ocroteşte viaţa persoanei chiar înainte de a ieşi din pântecele mamei,  pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună ştiinţă, o femeie însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă suprimarea vieţii nici dacă noul-născut este diform, căci, aşa cum prevăd dogmele religioase şi chiar normele de drept care au cârmuit societatea încă din faza incipientă, toţi suntem egali în drepturi, fără discriminare şi, prin urmare, toţi avem dreptul să trăim. Ocrotirea vieţii se extinde până la moarte. Ea are în vedere atât persoanele sănătoase cât şi  pe cele care suferă de o boală incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viaţa cuiva, oricât de puţin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferinţe îi pricinuieşte bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima îşi dă consimţământul. 10

Mai mult chiar, legea penală sancţionează şi pe cei care determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la ideea că viaţa aparţine societăţii şi că individul nu are dreptul să renunţe la viaţă şi nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea sau să o determine să se sinucidă.6 În afară de grija pentru viaţa oamenilor, societatea contemporană se preocupă şi de integritatea corporală, de sănătatea membrilor ei, valori deosebit de preţioase pentru menţinerea  persoanelor în capacitate de a-şi clădi o carieră, un trai liniştit fără suferinţe sau necazuri. În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, legiuitorul în materie penală a urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate. Grija umanităţii în a ocroti persoana umană s-a materializat cel mai clar în ″ Declaraţia

universală a drepturilor omului″ , adoptată şi proclamată în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile fundamentale, arătându-se printre altele: toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi, orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi ţinut în sclavie nici în servitute, sclavia şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora, şi ca să fie satisfăcute  justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.7 Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea faptului că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării personalităţii indivizilor ca atare ci şi societăţii şi, într-un sens mai larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale zilelor noastre. Promovarea acestor drepturi şi libertăţi indispensabile fiinţei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi garantate prin acte normative de către legiuitori. Iar garanţia cea mai  puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, şi în aceasta constă marea lor  utilitate. Acest lucru reiese şi din cuvântarea lui Ralph Cramssow: “Există mai multe raţiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. De  pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o protecţie precară dacă ne-am limita la a le enumera ca 6 7

Idem, pag. 166. V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 89. 11

 pe tot atâtea dorinţe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător din punct de vedere juridic”.8 Din această afirmaţie se naşte o situaţie oarecum paradoxală, specifică şi necesară oricărui stat de drept, statut la care şi România tinde de după 1989. Pe de-o parte, protecţia juridică a drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea interesului social general. Această situaţie este oarecum clarificată prin următoarea prevedere: “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor celuilalt şi a satisfacerii justelor exigenţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.9   Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul II, intitulat “Infracţiunile contra

persoanei ”, au o importanţă deosebită pentru realizarea unui climat democratic şi armonios de desfăşurare a relaţiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact acele abateri împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului consfinţite pe plan internaţional prin documente unanim respectate de întreaga populaţie a globului.

Secţiunea III : Caracterizarea de ansamblu a infracţiunilor contra persoanei 1. Noţiuni introductive Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei sunt fapte prin care se aduce atingere şi se vatămă integritatea fizică sau psihică a persoanei ori sănătatea acesteia. Sunt fapte periculoase pentru societate, fiindcă prin atingerea pe care o aduc acestor atribute esenţiale ale omului, ele pun în pericol însăşi existenţă societătii. Viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât în condiţii de securitate deplină pentru integritatea fizică şi sănătatea tuturor  membrilor societăţii. Integritatea corporală şi sănătatea reprezintă atribute esenţiale ale persoanei şi în acelaşi timp importante valori sociale ocrotite de legea penală. Prin incriminarea faptelor prevăzute în art. 174 - 204 Cod penal, legiuitorul a urmărit să apere persoana, să o pună la adăpost de suferinţele fizice care îi pot fi cauzate de actele de violenţă săvârşite împotriva ei de altă persoană. Incriminând aceaste fapte, legea reacţionează

8 9

”Drepturile omului şi Poliţia”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2. 12

împotriva vătămării persoanei precum şi împotriva pericolului ce rezultă pentru societate din acele activităţi care aduc atingere corpului sau sănătăţii persoanei. Inviolabilitatea fizică a persoanei umane constituie o valoare socială a cărei apărare contribuie la statornicirea unor raporturi normale între oameni în societate, la crearea unui climat de sigurantă, securitate individuală şi de respect pentru persoana fiecărui membru al societăţii10. Ca mod de executare, infracţiunile contra integrităţii corporale se deosebesc în mod esenţial de infracţiunile contra vieţii. Spre deosebire de infracţiunile contra vieţii, această infracţiune, la fel ca şi celelalte din categoria infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, pot fi săvârşite în formă continuată 11, atunci când făptuitorul loveşte aceeaşi persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii12. Infracţiunea de bază, în cadrul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii, este cea de lovire sau alte violenţe, celelalte fiind variaţiuni de specie ale acesteia, de care se deosebesc prm gravitatea şi intensitatea urmărilor, primind astfel o denumire proprie. În literatura juridică s-a afirmat că, în cazul vătămărilor, activitatea de lovire sau alte violenţe nu intră în conţinutul acestor infracţiuni ca element constitutiv, ci numai urmările acestei activităţi. Acest lucru este inexact pentru că textele respective se referă la orice "faptă" care a avut ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi aceasta include şi lovirile sau alte violenţe care constituie conţinutul material al infracţiunii de bază din art.180 alin.(1) C.pen. Mai mult, lovirea sau alte violenţe caracterizează tentativa la infracţiunea de vătămare corporală gravă, când, deci, rezultatul specific infracţiunii consumate nu s-a produs13. Lovirile sau alte violenţe fac deci şi ele parte din conţinutul infracţiunilor de vătămare, fără a se confunda cu urmările lor care determină încadrarea juridică a faptelor respective. Infracţiunea de lovire sau alte violenţe îşi pierde apărarea de sine stătătoare şi este absorbită ca element component în infracţiunile de vătămare corporală, vatamare corporala din culpa si loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În raport cu gravitatea lor, infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii au fost grupate în Codul Penal în felul următor: 10

Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, Codul   penal comentat şi adnotat. Partea specială , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 121. 11 Gheorghită Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară , Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1995,  p. 185. 12 Vasile Dobrinoiu,  Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, v. I, p.127 13 Constantin Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al RSR , Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p.156 13

- lovirea sau orice acte de violenţă, care au cauzat fie suferinţe fizice, fie vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin. 1 şi 2 C.p.); - vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 C.p.); - vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile sau care au ca urmare pierderea unui simţ, încetarea funcţionării acestora, sluţirea ori avortul, o infirmitate permanentă fizică sau psihică ori au  pus în primejdie viaţa persoanei (art. 182 C.p.); - lovirile sau vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii care au avut ca urmare moartea victimei (art. 183 C.p.). - lovirile sau vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii savarsite din culpa (art. 184 C.p.)

2. Obiectul şi subiecţii infracţiunilor contra persoanei Obiectul oricărei infracţiuni constă în valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.14 În analiza obiectului acestei categorii de infracţiuni vom distinge între obiectul juridic

generic al infracţiunilor contra persoanei, între obiectul specific fiecărei infracţiuni din cadrul acestei grupe şi obiectul material al infracţiunii. Obiectul juridic generic sau de grup desemnează valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un grup de infracţiuni. În cazul infracţiunilor contra  persoanei, aşa cum deducem din titulatură, obiectul juridic generic îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea atributelor sale ( viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).15 Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol social şi acest fapt este determinat pe de o parte de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei   penale şi gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârşirea unor astfel de infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă,

14

15

C. Bulai, op. cit., pag. 145. V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 92. 14

 prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.16

Obiectul juridic în cadrul aceluiaşi grup de infracţiuni îl reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic şi aflată faţă de aceasta întrun raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracţiunile componente ale unui grup de infracţiuni. La infracţiunile contra persoanei, obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esenţiale ale persoanei, luate în parte (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) şi privite ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga omnes.17 Aceste drepturi, denumite şi drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil şi indisolubil legate de persoana omului; prin ele însele este garantată şi se ocroteşte personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenţei fiinţei umane ori integrităţii sale corporale, cât şi sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor personalităţii sale. În doctrina penală se recunoaşte că în sfera protecţiei penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană, denumite şi drepturi ale personalităţii, care sunt garantate prin relaţiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute fundamentale ale omului.

Obiectul material al infracţiunii constă în lucrul, bunul sau persoana fizică împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea incriminată. Obiectul material nu există la toate infracţiunile, deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate materială fizică. Acest lucru nu se  poate spune şi despre infracţiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în corpul victimei, atunci când prin acţiunea sau inacţiunea ilicită sunt vizate valori precum: viaţa, integritea corporală, sănătatea, libertatea ori viaţa sexuală. Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecinţele vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăţilor mintale sau fizice.18 Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a putea constitui obiect material al acestei infracţiuni, trebuie să îndeplinească o condiţie definitorie, şi anume persoana să fie în viaţă iar  făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu asupra propriului corp; această condiţie nu

16

V. Dongoroz şi alţii, op. cit., pag. 171. O. Loghin, A. Filipaş, ”Drept penal român. Partea specială”, pag. 34. 18 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93. 15 17

 prezintă relevanţă penală decât dacă se aduce concomitent atingere şi altor valori, de exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar. Toate activităţile ilicite pe care o persoană le săvârşeşte asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viaţă, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legii penale care reglementează infracţiunile contra persoanei, ci vor căpăta o altă încadrare juridică, respectiv art. 319 C. penal  profanarea de morminte.   Normele dreptului penal adresându-se, în principiu, tuturor membrilor societăţii, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârşi o infracţiune; în egală măsură, toţi membrii societăţii, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau   punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă în situaţia de a suporta consecinţele dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte prevăzute de legea  penală.19 Din formularea de mai sus rezultă două categorii de persoane: unele care comit fapta  prevăzută de legea penală şi altele care suportă consecinţele dăunătoare ale faptei respective. Prin urmare, prin subiecţi ai infracţiunii, în general, înţelegem persoanele implicate în săvârşirea

unei infracţiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei.20 Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două categorii de subiecţi ai infracţiunii, şi anume subiectul activ (persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune) şi subiectul pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecinţele dăunătoare ale faptei penale). a)  Subiectul activ nemijlocit  (autor) al infracţiunilor contra persoanei poate fi orice  persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerinţa ca subiectul activ să aibă o anumită calitate. Excepţie de la această regulă fac doar anumite infracţiuni din cadrul infracţiunilor contra  persoanei, şi anume: infracţiunea de pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului); la infracţiunea de incest, subiectul trebuie să fie ascendent, descendent, frate sau soră.21 De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite şi în participaţie (pluralitate de subiecţi activi), fie că este vorba de participaţie proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ  participaţia, cum este cazul infracţiunilor neintenţionate sau nu sunt posibile decât anumite forme

19

A. Boroi, „Drept penal. Partea generală”. C. Bulai, op. cit., pag. 148; C. Mitrache, op. cit., pag. 85. 21 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93. 16 20

de participaţie, şi aici avem în vedere coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracţiuni. Pentru a fi subiect activ al infracţiunilor contra persoanei, făptuitorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, general valabile în cazul tuturor infracţiunilor, şi anume: să fie o

persoană fizică, să îndeplinească condiţia de vârstă, să fie responsabilă şi să aibă libertate de voinţă şi de acţiune. Condiţia specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracţiuni este cea conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate specială, iar  în acest sens am făcut referire mai sus.  b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viaţă, integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate de norma penală. Uneori şi victima are un rol în producerea rezultatului infracţional, însă studierea rolului victimei în declanşarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine victimologiei.22 Este vorba de infracţiunea de viol, când comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă făptuitorul la săvârşirea faptei penale. Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească condiţiile generale referitoare la vârstă, discernământ, ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiţii speciale, cum ar fi: o anumită calitate - la viol în forma agravată sau la pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii, de exemplu, calitatea de soţ sau de rudă apropiată, la infracţiunea de omor calificat.23 Subiectul pasiv al infracţiunilor contra persoanei se împarte în două categorii: subiect  pasiv general şi subiect pasiv special.

Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de infracţiuni este statul, ca reprezentant al societăţii, deoarece orice infracţiune săvârşită împotriva unei persoane are repercusiuni negative şi asupra societăţii în general, afectând ordinea de drept şi influenţând negativ din punct de vedere psihologic pe toţi membrii societăţii. Subiectul pasiv special şi principal, în acelaşi timp, este persoana fizică asupra căreia acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod efectiv. 3. 22

Latura obiectivă a infracţiunilor contra persoanei

T. Bogdan, I. Sintea, „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, Edit. Ministerului de Interne, 1988, pag.153. 23 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 94. 17

Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, care cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru apărarea infracţiunii.24 La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente: elementul material, care constă în acţiunea sau inacţiunea incriminată; condiţii de timp, loc, mod şi împrejurări, când au rol de cerinţe esenţiale sau elemente circumstanţiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie într-o stare de pericol, de ameninţare, produsă valorii sociale pe care norma penală o apără; şi nu în cele din urmă, raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită de infractor şi rezultatul socialmente periculos.

a)Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunile contra persoanei se comit, de regulă, prin acţiune, aceste acţiuni fiind de o mare varietate: ucidere, lovire, ameninţare, raport sexual, atingere adusă onoarei. La unele infracţiuni, elementul material nu se poate realiza decât printr-o acţiune, cum este cazul infracţiunii de viol, calomnie; la alte infracţiuni, elementul material constă şi într-o inacţiune, şi aici ne referim la infracţiunea de omor, pruncucidere, ucidere din culpă etc.

b)Urmarea imediată. În toate cazurile, infracţiunile contra persoanei produc şi o urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare. În raport de apărarea urmării imediate, deosebim infracţiunile de rezultat şi cele de simplă acţiune. Infracţiunile de rezultat reprezintă forma tipică a infracţiunii şi constau în acele fapte ilicite care, după terminarea actelor de executare, produc rezutatul specific acelui tip particular de infracţiuni, pe când infracţiunile de simplă acţiune sau infracţiunea - fapt epuizat o întâlnim în cazul infracţiunilor continue şi au ca specific faptul că acţiunea care constituie elementul material al faptei este susceptibilă de prelungire şi după consumare, caz în care - în mod paralel are loc şi o amplificare a rezultatului.

c)Condiţii de timp, loc, mod de săvârşire a infracţiunii.

24

AL. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Ed. All Beck , Bucureşti, 1999. 18

Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general, irelevante, pentru apărarea infracţiunilor contra persoanei (incriminări cu conţinut deschis) totuşi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează apărarea fie a infracţiunii în forma simplă (violenţa sau ameninţarea în cazul şantajului) fie apărarea unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane în cazul omorului calificat)25. De asemenea, uneori, locul şi timpul comiterii faptei condiţionează apărarea infracţiunii ca atare sau a unei forme calificate (comiterea infracţiunii de calomnie în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârşirea infracţiunii de

violare de domiciliu în timpul nopţii, dacă ne referim la factorul timp). d)Raportul de cauzalitate. Atunci când legea condiţionează incriminarea unei acţiuni sau inacţiuni ilicite de apărarea unei urmări materiale imediate, va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă şi rezultat. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi rezultatul consecutiv va fi definită ori de câte ori se poate stabili o corelaţie între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată, indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau a inacţiunii acestuia. Nu are relevanţă faptul că la producerea infracţiunii au concurat şi alţi factori: preexistenţi, concomitenţi sau ulteriori acţiunii incriminate, atâta timp cât aceştianu întrerup legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi rezultatul produs, şi nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.26 4.

Latura subiectivă a infracţiunilor contra persoanei

Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.27 Elementul de bază, uneori singurul, care intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. La alte infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii referitoare la scop şi mobil. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor  25

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 94. A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 40. 27 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 169. 19 26

socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor  socialmente periculoase ale acesteia, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.28 Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia. Scopul, ca un ultim component care întregeşte latura subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor - de regulă - schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al faptei.

a)Vinovăţia. Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra presoanei pot fi săvârşite cu intenţie (omorul, calomnia), fie cu praeterintenţie (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul şi a modalităţilor acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, prezintă o importanţă deosebită pentru încadrarea juridică a faptei şi uneori pentru individualizarea infracţiunii.

b)Mobilul şi scopul. De regulă, mobilul şi scopul cu care a acţionat făptuitorul, nu prezintă importanţă pentru apărarea infracţiunii, ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.   Numai ca excepţie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerinţă a conţinutului incriminării, fie ca circumstanţă agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 175 C. penal. Omorul calificat este o variantă a omorului simplu, în al cărui conţinut intră elemente sau împrejurări agravante.

5. Forme, modalităţi, sancţiuni a)Forme. Infracţiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp, ca urmare pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.29 28 29

C. Bulai., op. cit., pag. 118. V. Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95. 20

1)  Actele pregătitoare sau preparatorii  sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită. 30 Aceste acte pregătitoare sunt: −

 procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor necesare comiterii infracţiunii;

−

culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă sau să uşureze săvârşirea infracţiunii;

−

luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.

Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracţiunilor contra

persoanei, are o importanţă

deosebită, deoarece de multe ori, aceste acte trădează intenţia concretă a făptuitorului (omor cu  premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corectă a faptei şi la individualizarea pedepsei penale. Actele pregătitoare, deşi sunt posibile la infracţiunile contra persoanei, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul, devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat.

2 )Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa infractorului.31 La infracţiunile contra persoanei, tentativa este posibilă aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancţionează decât la o parte din infracţiuni, cum ar fi infracţiunea de omor, viol etc. 3)Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol). b)Modalităţi. Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalităţi normative: simple, calificate (atenuate sau agravate). Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său, nenumărate modalităţi faptice, de realizare efectivă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul şi timpul în care s-a săvârşit infracţiunea, cu relaţiile dintre infractor şi victimă, cu mobilul infracţiunii. c)Sancţiuni. Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate, şi anume omul, cu toate drepturile şi atributele existenţei sale, este firesc ca şi pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni să fie foarte mari în comparaţie cu cele aplicate pentru alte infracţiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o garanţie efectivă a acestor drepturi şi atribute fundamentale ale fiinţei umane. 30

V. Dongoroz, op. cit., pag. 261; I. Oancea în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, pag. 182. Din acest punct de vedere, putem spune că legislaţia româna s-a raliat legislaţiei occidentale, dacă avem în vedere că şi Codul penal francez sau cel german definesc în mod asemănător tentativa. 21 31

Pedeapsa principală pentru infracţiunile contra persoanei diferă, după importanţa relaţiilor sociale ocrotite de legea penală, pentru fiecare incriminare 32; astfel, omorul deosebit de grav este sancţionat cu   pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe când alte infractiuni doar cu amendă. Pedeapsa cu amendă este  prevăzută şi alternativ cu pedeapsa închisorii ( vatamarea corporala din culpa). Pedeapsa închisorii poate fi prevăzută şi singură, cum este cazul infracţiunilor de omor, viol, ucidere din culpă etc. La unele infracţiuni se prevede şi pedeapsa complementară care constă în interzicerea unor  drepturi; la altele, această pedeapsă se prevede expres, în baza şi în condiţiile art. 65 Cod penal. În situaţia în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile generale cuprinse în art. 21 C. penal. 6.

Aspecte procesuale

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală şi vătămarea corporală din culpă, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la art. 180 alin. 11 si 21 şi art. 181 alin. 11, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Împăcarea părţilor  înlătură răspunderea penal, producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Fapta este de competenţa judecătoriei, în primă instanţă. Nu puţine au fost situaţiile în care acţiunea penală s-a exercitat concomitent cu acţiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că infracţiunea de vătămare corporală este o infracţiune de rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât şi material, prejudicii din culpă care nu se pot înlătura decât pe calea acţiunii civile prin  plata unor despăgubiri. În cauzele penale privind infracţiunea de vătămare corporală din culpă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară o perioadă de îngrijiri medicale, fie că s-a produs vreuna dintre consecinţele enumerate de legea penală (pentru forma agravată). La determinarea gradului de gravitate a vătămărilor corporale sunt luate în considerare, în general, diverse criterii, ca de pildă: - criteriul curativ , al duratei îngrijirilor pentru vindecare; - criteriul fizico-patologic , al gradului tulburării sau vătămării provocate integrităţii corporale sau sănătăţii; - criteriul social-economic , al gradului pierderii sau reducerii capacităţii de muncă.

32

V.Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95. 22

În legislaţia noastră penală a fost adoptat, în principal, criteriul curativ, al duratei îngrijirilor medicale pentru vindecare. Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei învinuite. În acest sens se folosesc următoarele mijloace de probă:

Declaraţia învinuitului sau inculpatului: această probă poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor  administrate în cauză. În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecţi activi, fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se consemnează în scris, i se citeşte făptuitorului şi se semnează pe fiecare pagină atât de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului cât şi de persoana ascultată. Dacă învinuitul refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.

Declaraţia persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct de vedere al tacticii ascultării, regulile sunt puţin modificate. Declaraţiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând duce la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor administrate în cauza penală. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul şi i se pune în vedere de către organul   judiciar că, în caz de nerespectare a acestui jurământ, comite infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este o măsură procedurală ce are o importanţă deosebită în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă; de exemplu, ridicarea de înscrisuri ce conţin ameninţări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei prevăzute Efectuarea de percheziţii domiciliare în vederea identificării şi ridicării mijloacelor  materiale de probă şi a corpurilor delicte, ridicarea de haine pe care se află pete de sânge ale victimei, arma sau obiectul cu care a fost comisă infracţiunea. La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar trebuie să asigure prezenţa unor  martori asistenţi, cel puţin doi, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute expres de lege: să fie în vârstă de peste 14 ani, să nu prezinte interes în cauză, să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural.

23

Dacă una dintre părţile implicate într-un caz de vătămare corporală gravă nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima, atunci organul de urmărire penală sau instanţa de  judecâtă îi asigură prezenţa unui interpret.

Expertizele sau constatările medico-legale au o valoare probatorie deosebită deoarece   pot dovedi apărarea sau inapărarea consecinţelor Efectuarea expertizelor şi a constatărilor  medico-legale se cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata apărarea diferitelor urme ale infracţiunii de vătămare corporală gravă. Uneori, aceste constatări pot ilustra apărarea intenţiei nu numai pentru cauzarea vătămării dar şi pentru producerea consecinţelor acesteia. Intenţia, cu privire la producerea acestor urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală, poate rezulta uneori expres, adică din "modus operandi", care poate reieşi din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea  plăgilor tăiate sau înţepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori, această intenţie va   putea fi dovedită folosind în acest scop orice mijloace de probă (declaraţiile martorilor, înscrisurile). În tot cursul urmăririi penale dar şi al judecăţii, făptuitorul infracţiunii prevăzute de art. 184 C. penal are dreptul să fie asistat de un apărător iar organele judiciare sunt obligate să-l înştiinţeze de acest lucru. Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistenţa judiciară se asigură obligatoriu, cum ar  fi statutul învinuitului de militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ. Alte cazuri de obligativitate a asigurării asistenţei  judiciare apar când făptuitorul este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză.

7. Aspecte criminologice 1. Probleme ce trebuie soluţionate cu ocazia cercetării. Unul din cele mai importante aspecte în ce priveşte infracţiunea prevăzută la art. 184 C.  penal este metodica investigării ei. Odată ce s-a primit o sesizare despre comiterea unei astfel de infracţiuni, trebuie să se soluţioneze anumite probleme, ca:

24

Apărarea sau inapărarea faptei, în sensul dacă făptuitorul a aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final, au avut drept rezultat vătămarea din culpă a integrităţii corporale şi a sănătăţii victimei; O altă problemă de o importanţă vitală în stabilirea existenţei elementului material al acestei fapte este confirmarea legăturii de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea vătămătoare a făptuitorului şi rezultatul socialmente periculos al faptei.

Stabilirea datei şi locului săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă. Vătămarea corporală din culpă, prin natura ei, este o faptă penală care poate lăsa urme la locul faptei; dacă se stabileşte cu exactitate locul comiterii infracţiunii, ia naştere posibilitatea efectivă, concretă de a descoperi urme şi mijloace de probă care pot fi valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor medico-legale. Cunoaşterea aspectelor legate de locul şi data comiterii infracţiunii permite stabilirea cu exactitate a  prezenţei făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare, a activităţilor desfăşurate de acesta înainte, în timpul şi după comiterea infracţiunii şi, de aici, posibilitatea de a fi sesizate anumite înscenări. O altă problemă ce trebuie lămurită cu ocazia cercetărilor este identificarea făptuitorilor, calitatea lor şi contribuţia lor la comiterea infracţiunii. În cazul vătămării corporale din culpă, calitatea făptuitorului nu prezintă nici un fel de importanţă sub aspectul existenţei conţinutului constitutiv al infracţiunii sau, cu alte cuvinte, legea nu cere o calificare a subiectului activ pentru apărarea faptei; în consecinţă, subiectul activ nu este circumstanţiat, aceasta din punct de vedere al individualizării faptei, prin prisma legii   penale, însă, sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea persoanei are o importanţă considerabilă din următoarele motive: face legătura cu victima (cum ar fi situaţia unei răzbunări),  pentru a verifica martorii. Stabilirea numărului făptuitorilor şi contribuţia lor la comiterea infracţiunii prezintă relevanţă mai ales în faza de judecâtă, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.

Stabilirea concursului de infracţiuni. Atât practica judiciară cât şi doctrina au stabilit că există atâtea infracţiuni de vătămare corporală din culpă câte victime sunt de pe urma comiterii faptei prevăzute de legea penală.  Nu există concurs de infracţiuni dacă, în urma acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, rezultă mai multe consecinţe dăunătoare dintre cele prevăzute la art. 196 C. penal, însă acest fapt are o importanţă sporită la individualizarea pedepsei. 25

Alteori, infracţiunea de vătămare corporală din culpă poate fi comisă în concurs cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (după ce autorul aplică victimei corecţia, o leagă în scopul de a o împiedica să anunţe organele judiciare) sau cu infracţiunea de violare de domiciliu (în speţă, s-a reţinut că, fără consimţământul victimei, făptuitorul a pătruns în apartamentul acesteia care, de frică, se aruncă de la etajul I, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat spre vindecare 10 - 60 zile de îngrijiri medicale). În astfel de situaţii, obligaţiile organelor de cercetare penală sunt multiple: să adune toate   probele cu privire la infracţiunea în cauză, să stabilească infracţiunile concurente şi să administreze probele pentru a argumenta apărarea infracţiunilor şi, totodată, să stabilească,  pentru fiecare infracţiune concurentă, strategia de anchetă33. Stabilirea consecinţelor dăunătoare ale faptei, sub raportul prevederilor legii penale şi actelor care demonstrează aceste urmări dăunătoare. În speţă, este vorba de certificatul medicolegal ce trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la comiterea faptei, astfel încât, acest act, care constituie o probă puternică la dosar, să oglindească cu obiectivitate şi cât mai detaliat urmările faptei prevăzute de legea penală, atât sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale cât şi al consecinţelor prevăzute de art. 196 C. penal.

2.Activităţi specifice care se întreprind cu ocazia cercetării infracţiunii de vătămare corporală din culpă a)cercetarea la faţa locului; Este una dintre activităţile cele mai importante care se efectuează odată cu ajungerea echipei de cercetare la faţa locului. Această activitate, pentru a produce efectele scontate, trebuie să urmărească anumite reguli, bine stabilite de doctrina criminalistică: 

căutarea unor urme de natură biologică :sânge, salivă, fire de păr, resturi de ţesut;

acestea vor fi ridicate, conservate, trimise spre examinare la specialişti de la Institutul de Medicină Legală sau alte subunităţi de profil subordonate acestuia; 

căutarea de instrumente folosite de infractori şi urmele făcute de acestea; este vorba de

căutarea şi ridicarea obiectelor corp-delict cu ajutorul cărora s-a comis infracţiunea; importanţa acestor obiecte rezidă din faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare care, prin comparaţie, pot duce la identificarea făptuitorului şi la dovedirea prezenţei sale la locul faptei;

33

V. Berchesan şi alţii, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpaţi, 26

Craiova, 1994.



examinarea corpului victimei pentru a se descoperi şi a se consemna în procesul verbal:

leziunile existente, zona corpului în care acestea se află, natura lor (dacă au fost provocate prin lovire, tăiere, prin înţepare cu diferite corpuri contondente); 

întocmirea schiţei locului faptei , în scopul de a avea o reprezentare cât mai exactă şi mai

detaliată a modului în care s-a săvârşit fapta; 

identificarea martorilor oculari şi ascultarea urgentă a lor, a celor ce au perceput direct

împrejurările comiterii faptei; este vorba de "luarea la cald" a unor declaraţii de la persoane care au asistat efectiv la săvîrşirea infracţiunii. Aceste declaraţii sunt foarte importante mai ales sub aspectul conţinutului infracţional, care ajută organul de cercetare penală la elucidarea faptei (se  pot afla semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acţionat şi, de aici, poate rezulta intenţia sau praeterintenţia, lucruri esenţiale la încadrarea juridică a faptei).   b)dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili: apărarea leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora, vechimea lor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare  pentru vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de infractor. c)dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice în raport cu urmele descoperite la faţa locului sau cu prilejul desfăşurării altor activităţi de urmărire penală (percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reconstituirea, etc.). Dintre aceste constatări, putem aminti: −

constatarea tehnico-ştiinţifică bio-criminalistică;

−

expertiza dactiloscopică;

−

constatarea tehnico-ştiinţifică grafoscopică;

−

constatarea traseologică .

d)efectuarea percheziţiei domiciliare asupra unei persoane suspecte, atunci când există  probe temeinice că ar fi putut comite infracţiunea. Scopul acestei activităţi este de a descoperi instrumente sau obiecte cu care a acţionat făptuitorul, obiecte de îmbrăcăminte de pe care se pot ridica urme biologice, încălţăminte, pentru a se face comparaţie cu urmele traseologice descoperite la locul faptei. e) ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare ce ar trebui să conţină,   printre altele, întrebări cu privire la: data şi locul unde a fost agresată, dacă l-a văzut pe infractor, semnalmentele acestuia, acţiunile pe care le-a întreprins ulterior acţiunii, dacă a existat  provocare din partea victimei şi în ce a constat, modul în care a acţionat făptuitorul şi cei care lau ajutat, în caz de participaţie, ce activităţi a întreprins victima pentru a se apăra, să numească  persoane care cunosc despre împrejurările comiterii faptei şi modul în care au aflat despre 27

aceasta, să specifice, dacă ştie, situaţii în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte şi cine sunt victimile. g) identificarea şi ascultarea martorilor şi anume a celor care au fost de faţă la comiterea faptei; cei care au cunoştinţă despre apărarea unor stări conflictuale între infractor şi victimă şi faptul că făptuitorul s-a exprimat de mai multe ori sub forma de ameninţări la adresa victimei;  persoanele care au descoperit victima şi i-au acordat primul ajutor; vecinii, în legătură cu modul de comportare în societate al făptuitorului; persoane care au confecţionat pentru făptuitor  anumite obiecte sau instrumente fără a şti care este precis destinaţia acestora; h) ascultarea făptuitorului; i se pun întrebări în legătură cu modul în care a comis vătămarea corporală, întrebări care să stabilească provocarea din partea victimei şi a motivelor   pentru care învinuitul a depăşit legitima apărare; i) prezentarea spre recunoaştere a persoanei - are loc în momentul în care făptuitorul nu este cunoscut şi este necesară identificarea lui din rândul cercului de suspecţi. Stabilirea şi efectuarea acestor elemente de metodică criminalistică este foarte importantă   pentru ştiinţa dreptului penal şi, în genere, pentru înfăptuirea justiţiei. Dacă dreptul penal construieşte fundamentul teoretic cu privire la relaţiile sociale ce trebuie protejate, criminalistica,  prin regulile ei bine determinate, contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi la identificarea şi prinderea făptuitorilor.

Secţiunea IV Scurtă privire istorică asupra infracţiunilor contra persoanei Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esenţiale ale existenţei fiinţei umane, au diferit în funcţie de perioada în care acestea îşi duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeaşi colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăţie ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului34.

34

I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987. 28

Corectivele care se luau, în aceste condiţii, împotriva aceluia care se manifesta ostil faţă de alte persoane, erau alungarea din trib şi numai atunci când nu era în joc securitatea comunităţii, se lăsa părţilor posibilitatea răzbunării. Şi într-un caz şi în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecţia tribului şi era, practic, supus  pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată şi a fost înlocuită cu legea talionului care se baza  pe dictonul ″ ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte .

Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri, ideea compensaţiei sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut. Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe  parcurs, odată cu apariţia legilor scrise. Codul lui Hamurappi din Babilon (1962 1750 î.Hr.). La romani apare Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului şi promova ca element de noutate în acel timp distincţia dintre delicte publice şi Cea mai veche colecţie de legi scrise este

delicte private ; în acest context, faptele săvârşite împotriva persoanei erau considerate delicte

 publice şi se sancţionau necruţător. În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar,

Corpus iuris canonici ( 1140) care a reglementat infracţiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine şi cel al leziunii aduse ordinii umane35. feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi era

Sub influenţa dinamicii sociale, a evoluţiei spirituale a umanităţii în ştiinţa penală, apar  diferite curente şi teorii care au implicaţii deosebite asupra apariţiei unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului. Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, aşa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu ″ care se bucura de o putere aproape regească şi a dat poporului legi scrise”. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie romană aflată în spaţiul carpatodanubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parţial, mai ales în perioada năvălirii   popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populaţiei autohtone.

35

I. Dobrinescu, op. cit., pag. 17. 29

Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârşite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.

Bazilicalele (colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit). Sancţiunile care se În perioada stăpânirii bizantine - sec. X-XIII - se aplicau

aplicau celui care atenta la viaţa sau la integritatea corporală a altei persoane erau moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparţinea clasei dominante, aceste sancţiuni erau transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluate erau dispoziţiile referitoare la diferenţa dintre tentativă şi infracţiunea continuată.36 În această perioadă, cât şi în următoarea, odată cu declanşarea procesului de cristalizare şi formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de

ius Valachio

sau

Valachorum

antique lex consuetodo . Primele legiuiri româneşti sunt

Cartea românească de învăţătură de la pravilele

 împărăteşti , tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi

Îndreptarea legii

din

Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în 1948. Aceste acte cu caracter normativ au o importanţă covârşitoare deoarece normele penale prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariţiei primului 1652 tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit fiind

Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1944; acesta prevedea infracţiunea de vătămare gravă la art. 240.

36

Idem. 30

CAPITOLUL II. Analiza infracţiunii de vătămare corporală din culpă incriminată în codul penal român Secţiunea I : Noţiuni introductive În sistemul codului penal vătămarea corporală este cea de-a doua infracţiune din cadrul subgrupei infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, atât ca succesiune, cât şi ca gravitate. În art. 181 C.pen., este reglementată o formă de bază  (alin. 1) şi o formă agravată a infracţiunii (alin. 11 ). Potrivit art. 181 alin. 1 C.pen. vătămarea corporală constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”, forma agravanta constand in savarsirea faptei asupra

membrilor familiei. Pentru înţelegerea corectă a conţinutului acestei infracţiuni şi a celor ce urmează trebuie să ţinem seama de sistemul de incriminare şi de tehnica legislativă adoptate de codul penal în vigoare şi anume acela de a incrimina faptele săvârşite cu intenţie sau praeterintenţie îndreptate împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii în articole distincte şi sub denumiri adecvate, în ordine progresivă după criteriul gravităţii crescânde a urmărilor. Datorită acestui fapt, trăsăturile tipice şi comune ale acestor infracţiuni nu mai sunt repetate în fiecare articol, ci sunt prevăzute numai elementele noi, prin care infracţiunile  prevăzute în art. 181 - 184 se deosebesc de infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 C.pen., care este infracţiunea de referinţă. În esenţă, faptele prevăzute în art.180 alin. 2, 181, 182, 183 si 184 C.pen. nu reprezintă altceva decât forme agravate ale faptei prevăzute în art. 180 alin. 1 C.pen. şi ar fi avut exact acelaşi conţinut şi sens dacă s-ar fi adoptat soluţia tehnică a prevederii lor ca alineate distincte într-un singur articol (soluţie adoptată de altminteri în art. 184 C.pen.). Subliniem din capul locului aceste premise deoarece ignorarea lor poate conduce la construcţii teoretice de tip speculativ lipsite de temei legal.

Subsecţiunea 1 – Consideraţii generale 31

1.1.

Conceptul şi noţiunea de vătămare corporală din culpă.

Legea penală apără integritatea corporală şi sănătatea persoanei nu numai împotriva faptelor săvârşite cu intenţie, ci şi împotriva faptelor comise din culpă. Astfel, sub denumirea de „vătămare corporală din culpă” art. 184 C.pen. incriminează fapte similare celor intenţionate  prevăzute în art. 180 C.pen., dacă sunt comise din culpă. În cazul de faţă legiuitorul a optat  pentru soluţia tehnico-legislativă a includerii tuturor faptelor de vătămare corporală din culpă într-un singur articol (184 C.pen.) care prevede o formă simplă  (de bază) a infracţiunii ( alin.1),  precum şi  patru forme agravate (alin. 2, 3, 4 şi 5). Forma simplă a infracţiunii de vătămare corporală din culpă constă în „ fapta prevăzută în art. 180 alin. 2 si 2 1 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă” .

 Definiţie: Astfel, potrivit art. 184 C.pen. constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpa: Fapta prevazuta la art. 180 alin. 2 si 2 1 , care a pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum si cea prevazuta la art. 181, savarsite din culpa. Daca fapta a avut vreuna din urmarile prevazute la art. 182 alin. 1 sau 2. Cand savarsirea faptei prevazute in alin. 1 este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale  sau a masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii, ori pentru indeplinirea unei anume activitati. Fapta prevazuta in alin. 2 daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere aratate in alineatul precedent. Daca faptele prevazute la alin. 3 si 4 sunt savarsite de catre o persoana care se afla in stare de ebrietate.  Pentru faptele prevazute in alin. 1 si 3, actiunea penala se pune in miscare la plangerea  prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.  Pentru faptele prevazute la alin. 2 si 4, impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

Subsecţiunea 2 32

Cadru legislativ Fapta savarsita in modalitatea simpla, se pedepsste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda. In formele agravante prevazute in art. 184 alin. 2 si art. 184 alin. 3, infractiunea se  pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, daca fapta a produs una din urmarile aratate in art. 182 C. pen. Si daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru indeplinirea unei anume activitati ( art. 184 alin. 4). Daca faptele prevazute in alin. 3 si 4 sunt savarsite de o persoana aflata in stare de ebrietate, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 3 ani in cazul alin. 3 si de la unu la 5 ani in cazul alin. 4. Pentru faptele prevazute in alin. 1 si 3, actiunea penala se pune in miscare la  plangerea  prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Pentru faptele prevazute la alin. 2 si 4, impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Asa cum se observă, conţinutul normativ al infracţiunii se amplifică in cazul formelor  calificate - prin includerea in acest conţinut a unor agravante legale care se referă fie la gravitatea urmărilor vătămării, fie la condiţiile in care a avut loc săvârşirea faptei.37

2.1.

Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 1944

Primele legiuiri româneşti sunt

Cartea românească de învăţătură de la pravilele

 împărăteşti , tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi

Îndreptarea legii

din

Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în 1948. Aceste acte cu caracter normativ au o importanţă covârşitoare deoarece 1652 tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit fiind

normele penale prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariţiei  primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1944; acesta prevedea infracţiunea de vătămaredin culpă la art. 24938. 37

Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Vlaerica Lazar,  Drept penal.  Partea speciala , Ed. “Continent XXI”, Bucuresti, 1995, p.128; 38 1. Omucidere, raniri si lovituri fara voie 248. Ori-care, din nedibacie, din nesocotinta, din nebagare de seama, din neingrijire sau din nepazirea regulamentelor, va savarsi omur fara voie, ori va fi cauza involuntara de a se savarsi omorul, se va pedepsi cu inchisoarea dela trei luni pana la un an si jumatate si cu amenda dela 50 pana la 1000 lei*). *) In art. francez corespunzator, 324, lipsesc cuvintele: <>. Art. francez 324 face trimitere si la art. 336, si acesta la art. 399. Art. 336 francez trebuie pus in legatura cu art. 270 Codul penal roman. 33

Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului

2.2.

penal român din 1936 Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal ( în continuare denumit Codul penal anterior)39 care prevedea infracţiunea de vătămare din culpă a integrităţii şi sănătăţii la art. 478.40 Codul penal din 1944 şi cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine sistematizate, introducând totodată un spirit novator, ştiinţific în abordarea problemelor de drept  penal. Doctrina ştiinţifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce au provocat discuţii aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârşesc infracţiuni împotriva  persoanei. Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre şcoala clasică a liberului arbitru, cu unele poziţii utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influenţa lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda ştiinţelor  exacte.41

2.3.

Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 1969

Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerinţele noii orânduiri. În aceste condiţii, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal

al Republicii Socialiste România, care exprima relaţiile sociale de tip socialist şi avea „rolul 

249. Daca din una din cauzele precedente vor fi rezultat numai raniri ori lovituri, inchisoarea va fi dela 15 zile pana la doui luni si amenda dela 26 pana la 500 lei*). *) In art. francez corespunzator, 324, lipsesc cuvintele: <>. Art. francez 324 face trimitere si la art. 336, si acesta la art. 399. Art. 336 francez trebuie pus in legatura cu art. 270 Codul penal roman. 39 V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971. 40 Art. 478 Acela care, fără intenţie, săvârşeşte din orice culpă vreuna din faptele prevăzute în art. 471, 472, 473 şi 475, comite delictul de vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii prin imprudenţă şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela una la 6 luni şi amendă dela 1.000 la 2.000 lei în cazul art. 471 şi 472, cu închisoare corecţională dela 6 luni la 2 ani şi amendă dela 2.000 la 3.000 lei în cazul art. 473 şi cu pedeapsa din art. 467, în cazul art. 475. 41 I. Dobrinescu, op. cit. 34

de a apăra interesele imensei majorităţi a populaţiei” , aşa cum se exprima doctrina politică

comunistă. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă este prevăzută în art 184.42 Preocuparea juriştilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi : umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor   persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare, instanţa va dispune, de regulă, ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.43

2.4.

Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român din 2004 (abrogat)

Legea 301/ 28 iunie 2004 a fost abrogată. În cadrul acestei legi infracţiunea de vătămare corporală a fost prevăzută la art. 189.44

42

Art. 184. - Fapta prevăzută în art. 180 alin. 2 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 alin. 1, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de  prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Pentru faptele prevăzute în alin. 1 şi 3, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. 43 Idem. 44 Vatamarea corporala din culpa Art. 189. - (1) Fapta prevazuta in art. 185 alin. (3) care a pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum si cea prevazuta in art. 186, savarsite din culpa, se pedepsesc cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu zile-amenda. (2) Daca fapta a avut vreuna din urmarile prevazute in art. 187 alin. (1) sau (2), pedeapsa este inchisoarea de la 3 luni la un an sau zile-amenda. (3) Cand savarsirea faptei prevazute in alin. (1) este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de  prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru indeplinirea unei anumite activitati, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la un an sau zile-amenda. (4) Fapta prevazuta in alin. (2), daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere aratate in alin. (3), se pedepseste cu inchisoare stricta de la un an la 3 ani sau zile-amenda. (5) Daca faptele prevazute in alin. (3) si (4) sunt savarsite de catre o persoana care se afla in stare de ebrietate,  pedeapsa este inchisoarea stricta de la un an la 3 ani sau zile-amenda, in cazul alin. (3), si inchisoarea stricta de la un an la 5 ani, in cazul alin. (4). 35

2.5.

Reglementarea vătămării corporale din culpă în viziunea codului penal român potrivit legii nr. 286/2009 .

Victoria revoluţiei române din decembrie 1989 a scos ţara din coşmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noastre libere, iar îmbogăţirea lui în conţinut - o perspectivă a viitorului acestei ţări.45  Noile realităţi social-economice, politice şi culturale existente în România în această   perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La Constituţia României adoptată în 1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, se raliază şi noua legislaţie penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul  juridic optim pentru protecţia şi garantarea prevederilor constituţionale privitoare la apărarea  persoanei. Apărarea persoanei, prin dispoziţiile cuprinse în titlul mai sus menţionat, priveşte pe om în ansamblul atributelor ce caracterizează fiinţa umană ( viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea) . Infracţiunea de vătămare corporală din culpă in acest C.penal este prevăzută la art. 196.46

45

Irina Moroianu Zlătescu, “Drepturile omului”, Ed. Andre, Bucureşti, 1993, pag. 5. Vătămarea corporală din culpă Art. 196. - (1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârsită din culpă de către o persoană aflată sub influenta  băuturilor alcoolice ori a unei substante psihoactive sau în desfăsurarea unei activităti ce constituie prin ea însăsi infractiune se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârsită din culpă se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. (3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârsită ca urmare a nerespectării dispozitiilor legale sau a măsurilor de  prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităti, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. (4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs fată de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale  pedepsei se majorează cu o treime. (5) Dacă nerespectarea dispozitiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfăsurarea activitătii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) si alin. (3) constituie prin ea însăsi o infractiune se aplică regulile privind concursul de infractiuni. (6) Actiunea penală se pune în miscare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 46

36

Secţiunea II Conţinutul constitutiv al infracţiunii vătămare corporală din culpă Subsecţiunea 1 - Obiectul infracţiunii 1.1. Obiectul juridic 1.1.1. Obiectul juridic principal Infracţiunea cuprinsă în art. 184 C.pen. nu se deosebeşte, sub aspectul obiectului juridic generic, obiectului juridic special si al obiectului material sau al subiecţilor (activ si pasiv) de infracţiunile prevăzute în art. 180 alin. (2), 181 si 182 C.pen. De asemenea, nu există nici la această infracţiune vreo condiţie de loc si timp pentru săvârsirea infracţiunii. Obiectul juridic principal al infracţiunii de vătămare corporală din culpă este identic, în mare parte, cu cel al celorlalte infracţiuni contra persoanei şi anume, ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală şi sănătatea persoanei, viaţa, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei.

1.1.2. Obiectul juridic secundar Obiectul juridic secundar al infracţiunii de vătămare corporală din culpă se referă la relaţiile sociale care se nasc şi privesc ocrotirea integrităţii corporale sau a sănătăţii fiecărei  persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esenţiale existenţei umane.

1.2. Obiectul material Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică.

37

Subsecţiunea 2 Subiecţii infracţiunii 2.1. Subiectul activ Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală din culpă poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o calitate specială. Totuşi calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra faptei sale, interesează, trebuind să se ţină seama la individualizarea pedepsei (cum ar fi în cazul calităţii de profesor sau dacă persoana respectivă este superior sau inferior  ierarhic faţă de victimă)47. Persoana care constituie subiect activ al acestei infracţiuni trebuie să îndeplinească condiţiile de vârstă şi responsabilitate prevăzute de lege.  Participaţia  penală nu este posibilă . Infracţiunea poate fi însă comisă şi de o pluralitate de

făptuitori sub forma  participaţiei improprii (art. 31 alin. 1 şi 3 C.pen). În acest caz autorul va răspunde pentru vătămare corporală din culpă, iar participantul impropriu (instigator sau complice) pentru infracţiunea intenţionată corespunzătoare.

2.2. Subiectul pasiv Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părţi: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv şi direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în faţa  subiectului pasiv  principal ); pe de altă parte, prin această infracţiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune şi panică în rândul populaţiei, dat fiind faptul că această infracţiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua situaţie, societatea desemnează subiectul    pasiv general).

O condiţie esenţială a subiectului pasiv principal este ca acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală.  Nu sunt cerinţe esenţiale cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii.

47

T. Vasiliu, G. Antoniu şi alţii, “Codul penal - comentat şi adnotat, partea specială”. 38

Subsecţiunea 3 Latura obiectivă 3.1. Elementul material De cele mai multe ori, infracţiunile de lovire si vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se realizează prin acţiune (lovire cu un corp dur, injunghiere etc.). Aceasta nu exclude insă posibilitatea săvârşirii lor si prin inacţiune (neluarea unor măsuri pt. a preveni lovirea sau imbolnăvirea unei persoane). Acţiunea sau inacţiunea trebuie sa aibă ca rezultat o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane. Totodată, in cazul acestor infracţiuni, este necesar sa se stabilească raportul de cauzalitate intre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului si rezultatul produs48.  Actul de executare al infracţiunii de vătămare corporală din culpă poate consta într-o acţiune sau inacţiune (lovire sau alte acte de violenţă) care prezintă trăsăturile arătate cu prilejul

analizei infracţiunilor intenţionate contra integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ca particularitate remarcăm faptul că în timp ce infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale sau sănătăţii comise prin inacţiune reprezintă o raritate în practica judiciară, cele de vătămare corporală din culpă comise prin inacţiune sunt relativ frecvente. Din raportarea dispoziţiilor art. 184 alin. (1) C.pen. la dispoziţiile art. 180 alin. (1) si (2) si 181 C.pen., rezultă că ne găsim în prezenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă numai dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare este mai mare de 10 zile, dar cel mult de 60 de zile. Dacă lovirea sau actul de violenţă săvârsit din culpă a produs numai suferinţe fizice sau o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale ce nu depăşesc 10 zile, fapta nu va constitui infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) C.pen. si, totodată, nici o infracţiune. Soluţia se desprinde chiar din cuprinsul textului. Ar fi de adăugat că, în măsura în care fapta inculpatului nu poate constitui infracţiunea prevăzută în art. 184 alin. (1) prin lipsa duratei de îngrijiri medicale, acesta nu va putea răspunde nici pentru forma agravată prevăzută de art. 184 alin. (3) (chiar dacă celelalte condiţii ale acestei - agravante ar fi întrunite), deoarece textul  presupune apărarea unei fapte care să întrunească mai întâi cerinţele din art. 184 alin. (1).49 48

Octavian Loghin, Tudorel Toader, Tratat de procedura penala. Partea generala, Casa de editura si presa “SANSA” S.R.L., Editia a III-a, Bucuresti, 1995, p.109; 49

A se vedea: G. Antoniu si colab., Practica judiciară penală, vol. III, p. 81;

 A. Sisinovici ,

ConsideraŢii privind infracţiunea prevăzută de art. 184 C.pen. si cea prevăzută de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaŢia pe drumurile publice, Dreptul nr.

39

3.1.1.Condiţiile elementului material Pentru apărarea laturii obiective a acestor infracţiuni trebuie întrunite următoarele trăsături generale: a) fapta poate să constea în acţiune sau omisiune susceptibilă a cauza consecinţe vătămătoare, indiferent de mijloacele întrebuiţate, de locul sau timpul în care a fost săvărşită;  b) fapta să fie ilicită , caracterul ilicit al faptei fiind înlăturat în caz de legitimă apărare, stare de necesitate, consimţământul victimei (în limitele şi situaţiile de excepţie indicate mai sus), sau în alte cazuri admise sau autorizate de lege ori de anumite cutume c) fapta să fi cauzat sau produs un anumit rezultat vătămător .

3.2. Urmarea imediată Urmarea imediat ă a infracţiunii, constă în producerea uneia din vătămările menţionate în

art. 180 alin. (2) si (21), art.181 si 182 C.pen. Urmarea imediată  trebuie să constea într-o vătămare corporală  care să necesite pentru

vindecare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale, deci cel puţin 11 zile şi cel mult 60 de zile Producerea mai multor urmări determină răspunderea făptuitorului pentru o singură infracţiune dar în forma agravată. Dacă printr-o singură acţiune sau inacţiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai multor persoane, adică ne aflăm în faţa unei pluralităţi de subiecţi pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, în raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală şi sănătate a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este vătămarea.

3.3. Raportul de cauzalitate Trebuie să existe leg ătur ă de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului si rezultat. Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidenţa art. 184 C. penal, trebuie ca între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe consecinţe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea săvârşită de făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit şi fără echivoc urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată trebuie produsă în concret, efectiv de acţiunile sau inacţiunile înfăptuite de subiectul activ. 1/2004, p. 150.

40

Inapărarea acestei legături cauzale face ca o persoană să fie exonerată de răspundere  penală, deci să fie declarată nevinovată.

Subsecţiunea 4 Latura subiectivă Fapta de vătămare corporală se încadrează în dispoziţiile art. 184 atunci când este săvârşită din culpă. Există, în principiu, culpă atunci când activitatea materială, fiind săvârşită în vederea altui rezultat decât cel care s-a produs, făptuitorul nu a prevăzut, desi ar fi trebuit si putut să prevadă rezultatul intervenit sau, desi a avut previziunea lui, a sperat, în mod uşuratic, că el nu se va produce. În literatura juridică, culpa este adesea gradată în culpa lata, culpa levis si culpa levissima. Din punct de vedere al legii penale, această distincţie nu are nici o înrâurire asupra

existenţei infracţiunii, dar poate servi la individualizarea pedepsei. Aşa cum rezultă chiar din denumirea sa această infracţiune se caracterizează prin săvârşirea faptei din culpă sub ambele forme (cu prevedere sau fără prevedere).

Subsecţiunea 5 Formele infracţiunii. Modalităţi 5.1. Consumarea infracţiunii Infracţiunea se consumă in momentul când se produce rezultatul periculos, adică vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, care necesită pentru vindecare ingrijiri medicale de cel puţin 10 de zile şi cel mult 60 de zile.

5.2. Formele infracţiunii În afară de modalităţile formei simple, si anume, lovirea si actele de violenţă, infracţiunea de vătămare corporală din culpă cuprinde si 3 modalităţi normative agravate. Astfel, potrivit art. 184 alin. 2, vatamarea corporala grva savarsita di culpa este sanctionata mai aspru cand actiunea sau inactiunea faptuitorului a produs o vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii victimei  pentru a carei vindecare au fost nevoie de ingrijiri medicale de peste 60 de zile, cand s-a produs  pierderea unui simt sau organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori  psihica, slutirea, avortul, ori punerea in primejdie a vietii persoanei. 41

Cea de-a doua modalitate agravata, prevazuta in art. 184 alin. 3 si 4 se refera la  producerea unei vatamari corporale ca urmare a nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor  de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii, ori pentru indeplinirea unei anume activitati. A treia modalitate agravata se refera la savarsirea faptelor prevazute in alin. 3 si 4 de o  persoana aflata in stare de ebrietate.

Pluralitatea de infracţiuni. Dacă prin aceeaşi acţiune sau inacţiune se produce vătămarea corporală din culpă a două sau mai multor persoane vor exista tot atâtea infracţiuni (aflate în concurs ideal ) câte victime. Când vătămarea corporală din culpă este consecinţa neluării sau nerespectării măsurilor de  protecţia muncii, se va realiza - în concurs cu aceasta -  şi una dintre infracţiunile la regimul   protecţiei muncii, dar nu şi în cazul în care este vorba de nerespectarea dispoziţiilor legale

 privind circulaţia pe drumurile publice, deoarece în cazul respectiv nu se încalcă norme de  protecţia muncii. Când infracţiunea de vătămare corporală din culpă este comisă în condiţiile ultimelor două forme agravate de către un conducător de autovehicul se va realiza un concurs real cu infracţiunea rutieră de conducere în stare de ebrietate au unui autovehicul, dacă sunt îndeplinite şi elementele constitutive ale infracţiunii respective.

Subsecţiunea 6 Sancţionarea infracţiunii Fapta savarsita in modalitatea simpla, se pedepsste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda. In formele agravante prevazute in art. 184 alin. 2 si art. 184 alin. 3, infractiunea se  pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, daca fapta a produs una din urmarile aratate in art. 182 C. pen. Si daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru indeplinirea unei anume activitati ( art. 184 alin. 4). Daca faptele prevazute in alin. 3 si 4 sunt savarsite de o persoana aflata in stare de ebrietate, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 3 ani in cazul alin. 3 si de la unu la 5 ani in cazul alin. 4. Pentru faptele prevazute in alin. 1 si 3, actiunea penala se pune in miscare la  plangerea  prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Pentru faptele prevazute la alin. 2 si 4, impacarea partilor inlatura raspunderea penala. 42

Subsecţiunea 7 Aspecte procesuale Din punct de vedere al dreptului procesual penal, infracţiunea de vătămare corporală din culpă nu se individualizează faţă de celelalte fapte antisociale din grupa infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei. Fapta este de competenţa judecătoriei, în primă instanţă. Actiunea penală se pune în miscare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

CAPITOLUL III. 43

Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de alte infracţiuni Infracţiunea de vătămare corporală din culpă este o faptă penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracţiunilor contra persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală demonstrând că nu de puţine ori, omul, sub impactul unor impulsuri de ordin social sau  psihologic, recurge la acte de violenţă şi agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în care este implicat. Nu puţine sunt situaţiile când această faptă penală apare în concurs cu alte infracţiuni, este absorbită de alte fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul conţinutului constitutiv, la limita încadrării juridice cu alte infracţiuni. De aceea apare ca o necesitate prezentarea comparativă a infracţiunii de vătămare corporală din culpă cu alte infracţiuni, în scopul unei depline înţelegeri a conţinutului constitutiv dar şi pentru aplicarea cu justeţe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul penal român.

1. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativa de omor.  Nu de puţine ori, organele judiciare s-au aflat în dificultate în ceea ce priveşte încadrarea  juridică a faptei la art. 184 Codul penal. Ambele infracţiuni, respectiv vătămare corporală din culpă în teza privind punerea în  pericol a vieţii persoanei şi cea de tentativă de omor, au acelaşi obiect juridic şi anume viaţa  persoanei. Aceleaşi infracţiuni au şi o urmare imediată comună şi anume punerea în primejdie a vieţii persoanei, care prezintă două accepţiuni: a) cea juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, prin   punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce suprimarea acesteia (moartea) şi caracterizată de intenţia de omor;  b) accepţiunea medico-legală care constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa  persoanei, generat de natura şi gravitatea vătămărilor corporale produse prin fapta comisă,  pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potenţial, important fiind ca leziunea să fie susceptibilă de a provoca moartea victimei, indiferent de îndepărtarea lui, prin tratament medical sau prin reactivitatea crescută a organismului. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă nu poate avea în vedere decât cea de-a doua accepţiune, cea medico-legală50. Punerea în primejdie a vieţii persoanei, în sens medico-legal, reprezintă în acest fel unicul criteriu de încadrare juridică a faptei de vătămare corporală din culpă, ceea ce la tentativa de 50

Gh. Mateut, Micle B., în R.R.D. nr. 10/1993. 44

omor nu poate reprezenta decât un element de fapt, fiind necesar să se coroboreze cu alte circumstanţe reale şi personale - de ordin juridic - cum sunt, de pildă, intenţia, premeditarea, regiunea corporală vizată şi instrumentul folosit la comiterea infracţiunii. În unanimitate, doctrina a considerat că acest criteriu subiectiv care diferenţiază infracţiunile de vătămare corporală din culpă şi tentativa de omor trebuie dedus din elementele obiective ale faptei: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta pot releva sau nu intenţia de a ucide; natura obiectului vulnerant cu care a fost lovită victima, cu alte cuvinte, instrumentul folosit, trebuie să fie apt de a produce leziunile şi, implicit, starea morbidă.

2. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de infracţiunea de provocare ilegală a avortului. Infracţiunea de provocare ilegală a avortului este prevăzută şi pedepsită de art. 185 C.  penal, care la alin. 2 prevede că: "întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”, iar la alin. 3: “dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (…)”. Ambele infracţiuni aflate în discuţie sunt asemănătoare sub aspectul urmării imediate şi anume provocarea fără acordul femeii însărcinate a unui avort. Ceea ce diferenţiază aceste două infracţiuni este obiectul juridic: la infracţiunea prevăzută de art. 185 este constituit de relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu apărarea vieţii şi integrităţii corporale a femeii împotriva faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, apărarea dezvoltării intrauterine a fătului şi asigurării natalităţii 51 , pe când la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în teza privind provocarea avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva actelor de vătămare corporală. Diferenţierea între infracţiunile prezentate mai sus apare şi sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de vătămare corporală din culpă, acţiunea făptuitorulul se declanşează nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari corporale. Chiar dacă făptuitorul realizează pe plan mintal că femeia este însărcinată şi că prin activitatea ilicită ar   putea provoca avortul, el nu urmăreşte acest lucru, considerând fără temei că el nu se va produce. În cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului, acţiunea făptuitorului urmăreşte nemijlocit 51

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 135. 45

atât corpul femeii însărcinate cât şi produsul de concepţie; cu alte cuvinte, făptuitorul urmăreşte să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare, alta decât cea inerentă avortului.

3. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de purtarea abuzivă în varianta agravată. Infracţiunea de purtare abuzivă în forma agravată este oglindită în art. 250 alin. 2 C. penal şi constă în “loviri sau alte acte de violenţă săvârşite asupra unei persoane de către un funcţionar   public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”. Asemănarea constă în faptul că ambele infracţiuni vizează incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă urmările acestei acţiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită spre vindecare nu mai mult de 20 de zile, faptele de loviri sau alte violenţe sunt absorbite de infracţiunea de purtare abuzivă. Dacă asupra subiectului pasiv circumstanţiat se produc vătămari corporale în sensul art. 184 C. penal, atunci infracţiunea de purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală din culpă.

4. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Infracţiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte, cuprinsă în art. 183 C. penal,  presupune: „provocarea morţii victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de art. 181-175”. Această infracţiune, prin urmarea sa imediată, se aseamănă mai mult cu infracţiunea de omucidere, însă, prin obiectul juridic special şi prin cel material cât şi datorită aspectului subiectiv al ei, această infracţiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală din culpă în teza  privind punerea în pericol a vieţii victimei, cu deosebirea că în cazul infracţiunii de la art. 183, rezultatul este cu mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, şi anume constă în moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeterintenţie constituie şi raţiunea care a stat la  baza voinţei legiuitorului de a situa această infracţiune în secţiunea faptelor penale care vizează integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

5.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de tâlhărie.

46

Infracţiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal, constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru  păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”. În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, în comparaţie cu cea de vătămare corporală din culpă, putem afirma că, fiind o infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de infracţiunea de tâlhărie, cu condiţia ca aceste vătămări să fie comise, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie. Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte  producerea urmării, adică, prevăzând-o, a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa  penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravată a infracţiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din tâlhărie şi vătămare corporală gravă, în forma simplă sau în forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute de art 175 C. penal52.

6.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de infracţiunea de viol în varianta agravată. Violul, în varianta art. 197 alin. 1 C. penal, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 89 din 29 iunie 2001, constă în “Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaţi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de aşi exprima voinţa”. Fapta este mai gravă dacă, potrivit alin. 2 lit. c, “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”. Varianta agravată a infracţiunii de viol se reţine numai dacă vătămarea corporală a victimei a fost comisă din culpă. Prin urmare, forma de vinovăţie a infracţiunii de viol în varianta agravată trebuie să fie praeterintenţia, caz în care infracţiunea de vătămare corporală din culpă este absorbită de infracţiunea de viol. Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, voind să coboare un etaj, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au necesitat spre vindecare 10 - 60 de zilede îngrijiri medicale53. 52 53

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 228. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1482/1985, în “Culegere de decizii”, 1985, pag. 306. 47

7.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este prevăzută de art. 306 C. penal şi constă în “punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere sau educare”. Scopul acestei prevederi este protejarea minorului de fapte de violenţă menite a prejudicia dezvoltarea sa fizică sau psihică. Desigur că legea permite părinţilor sau persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare să recurgă, în unele situaţii, la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea anumitor limite pentru a nu dăuna sănătăţii sau dezvoltării fizice,   psihice, intelectuale şi morale a minorului. Aplicarea unor corecţii minorului nu înseamnă  producerea, la adăpostul legii, a unor vătămări ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecţilor activi circumstanţiaţi se produc leziuni ce dăunează integrităţii corporale şi sănătăţii minorului, există concurs de infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un  băţ pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri comise de acesta şi de a-i  produce leziuni ce au necesitat spre vindecare 10 - 60 de zilede îngrijiri medicale, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracţiunea de vătămare corporală din culpă54.

8.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de infracţiunea de încăierare. Prin încăierare, în conformitate cu art. 322 C. penal, se înţelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane”. Fapta prezintă un caracter mai grav dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane şi   prezintă un maximum de gravitate dacă, în condiţiile arătate mai sus, s-a produs moartea victimei”. Există încăierare numai atunci când mai multe persoane împărţite în grupuri adverse îşi aplică unele altora lovituri sau alte violenţe, când toţi au calitatea de subiecţi pasivi dar pot avea, în acelaşi timp, şi calitatea de subiecţi activi55. Astfel, observăm că în cadrul acestei infracţiuni se  poate realiza elementul material al infracţiunii de vătămare corporală din culpă. Dacă urmarea imediată a infracţiunii de încăierare constă în vătămare grava (art. 182), aceasta se absoarbe în conţinutul infracţiunii care devine o infracţiune complexă faţă de 54 55

Tribunalul Judeţean Harghita, decizia nr. 486/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag. V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 596. 48

154.

încăierarea simplă, aceasta indiferent dacă se ştie sau nu cine a comis vătămarea. Dacă vătămarea corporală este din culpă şi nu se cunoaşte cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a infracţiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se cunoaşte cine a cauzat vătămarea corporală din culpă, se pedepseşte pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se reduce cu un an.

CAPITOLUL IV. Analiza practicii judiciare in materie de vătămare corporală din culpă la  judecătoria Agnita Jurisprudenta reprezinta activitatea desfasurata de organele de urmarire penala si instantele de judecata si rezolvarile date de aceste organe in cazurile concrete de competenta lor. 49

In sens restrans practica judiciara cuprinde ansamblul solutiilor pronuntate de instantele  judecatoresti, precum si cele pronuntate de Curtea Suprema de Justitie, ca urmare a exercitarii recursului in interesul legii. Practica judiciara nu este izvor de drept. In continuare voi prezenta, in mod concret, activitatea desfasurata de Judecatoria Agnita  privind materia infractiunii de vatamare corporala din culpa.

I. Prin Rechizitoriul nr. 323/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Agnita inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămară corporală din culpă prev. de art.184 al.2,4 Cod penal. În sarcina inculpatului T.F. în fapt s-a reţinut că la data de 23 iulie 2008 în jurul orelor  14,00 conducând mopedul cu nr. de înmatriculare ……. Z. pe raza localităţii Agnita, jud. Sibiu a fost implicat într-un eveniment rutier care s-a produs din vina lui iar pasagera T.E. a suferit leziuni traumatice corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile. Din actele şi lucrările dosarului instanţa constată următoarele: Inculpatul a fost condamnat de mai multe ori pentru săvârşirea infracţiunii la legea circulaţiei cât şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Ultima oară, prin sentinţa penală nr. 192/14.04.2005 a Judecătoriei Agnita a fost condamnat la 2 ani şi 8 luni închisoare cu suspendarea pe 4 ani şi 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptele fiind comise de inculpat în timpul minorităţii. La data de 23 iulie 2008 în jurul orei 14,00, inculpatul conducea mopedul cu numarul de înmatriculare …….. Z. pe raza localităţii Agnita. Ca pasager pe moped se afla partea vătămată T. E. La un moment dat într-o curbă inculpatul nu a adaptat viteza la condiţiile de drum, pierzând controlul mopedului şi intrând în contrasens, tocmai în clipa în care din sens invers circula autoutilitara marca M. cu numărul de înmatriculare SB………., condus regulamentar de G.I. . Impactul nu a mai putut fi evitat, rezultând vătămarea corporală gravă a numitei T.E., ea fiind transportată la Spitalul orasenesc Agnita, unde a şi fost internată la secţia ortopedie timp de 19 de zile. Din certificatul medico-legal eliberat de Cabinetul de Medicină Legală Medias rezultă că T.E. a suferit leziuni traumatice corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile. Spitalul orasenesc Agnita s-a constituit ca parte civilă în cauză cu suma de 2.314 lei. Deoarece inculpatul a achitat suma de 2000 lei părţii vătămate, reprezentanta legală a acesteia, numita T.K. a declarat că nu se mai constituie ca parte civilă în cauză. 50

Ambii conducători au fost testaţi cu aparatul etilotest marca D., rezultatele fiind negative. Vinovat de producerea accidentului rutier se face inculpatului care nu a respectat condiţiile  prev. de art. 123 lit.b din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice în sensul neadaptării vitezei la condiţiile de drum, în cauza de faţă într-o curbă deosebit de periculoasă. Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală  din culpă prev. de art. 184 la.2,4 Cod penal.

Prin declaraţia dată în faţa instanţei partea civilă T.E. reprezentată prin mama sa, T.K., a susţinut pretenţiile civile pentru suma de 1000 lei, arătând că inculpatul parţial a achitat despăgubirile solicitate în sumă de 2000 lei, în care sunt incluse atât daunele materiale suferite cât şi cele morale. La individualizarea şi dozarea pedepsei instanţa a tinut cont de pericolul social concret al faptei raportat la condiţiile de săvârşire şi persoana inculpatului, apreciind că pot fi reţinute în favoarea lui prev. art. 74 lit. a,b,c şi aplicarea unei pedepse pecuniare va atinge efectul preventiv educativ urmărit. Cu privire la latura civilă instanţa a apreciat că pretenţiile părţii civile sunt întemeiate, de natură a remedia prejudiciul material şi moral suferit şi va admite cererea formulată în acest sens. Având în vedere cele de mai sus instanţa a pronuntat o sentinta de condamnare a inculpatului T.F. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 al . 2,4 Cod  penal cu aplicarea art. 63 pct. 3 Cod penal cu aplicarea art. 74, 76 lit.e Cod penal, la 1000 lei amendă. Totodata instanta l-a obligat pe inculpat să plătească pe seama părţii civile numitei T.E. reprezentata prin T.K. suma de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri civile. De asemenea l-a obligat pe inculpat să plătească pe seama părţii civile Spitalului orasenesc Agnita suma de 2.314 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare a părţii civile. Instanta de judecata l-a mai obligat pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 400 lei reprezentand cheltuieli judiciare.

II. La data de 03.11.2005 ora 22,00, inculpatul se deplasa cu autoturismul marca Daewoo Tico cu nr. de înmatriculare … pe strada Avram Iancu din Agnita, în autoturism aflându-se concubina sa şi încă o persoană. Intenţionând să vireze la stânga spre strada Spitalului, inculpatul a trecut de pe banda 2 pe banda 1 de circulaţie, însă fără să se asigure, împrejurare în care autoturismul pe care-l conducea a intrat în coliziune cu autoturismul marca Renault, care a 51

circulat regulamentar pe banda nr. 1. În urma impactului a rezultat lovirea părţii vătămate care se afla în autoturismul condus de concubinul său. În urma loviturii aceasta a prezentat: redoare genunchi drept după fractura de rotulă dreaptă cu deplasare, leziune ce a necesitat pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, timp în care se include şi recuperarea funcţională, cu incapacitate de muncă pe această  perioadă, conform certificatului medico-legal nr. 3353/2005. Această situaţie de fapt, a fost reţinută de instanţă pe baza declaraţiilor părţii vătămate coroborate cu celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei dar şi cu declaraţiile martorilor  audiaţi atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti care au confirmat în totalitate situaţia de fapt:

- plângerea şi declaraţiile părţii vătămate în care a relatat împrejurările în care s-a produs impactul, recunoaşterea de către inculpat a culpei sale în producerea accidentului ; - procesul verbal de cercetare la faţa locului întocmit de către organele de poliţie la data de 03.11.2005 privind împrejurările constatate după producerea accidentului; certificatul medicolegal nr. 3353din 19.12.2005, eliberat de I.M.L. Sibiu care a concluzionat că partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile de îngrijiri medicale de vindecare, timp ce include şi recuperarea funcţională, cu incapacitate de muncă pe această perioadă ; - declaraţia concubinului părţii vătămate şi a conducătorului autoturismului marca Renault nr. 19 având nr. de înmatriculare …, care a arătat că circula cu aproximativ 50 km pe oră când autoturismul taxi condus de către inculpat, fără a se asigura, a schimbat banda de mers, ieşindu-i brusc în faţă; - declaraţia martorilor; - procesul verbal de constatare tehnică privind autoturismele implicate în accident; - raportul de expertiză criminalistică nr. 202 din 11.10.2006 întocmit în cursul urmăririi  penale care a concluzionat următoarele că accidentul ar fi putut fi prevenit de către inculpat dacă ar fi schimbat banda de deplasare respectând normele legale specifice, respectiv dacă ar fi semnalizat intenţia cu cel puţin 50 de metri înainte de efectuarea manevrei şi s-ar fi asigurat că  poate pătrunde pe banda de deplasare fără a periclita alţi participanţi la trafic;

- declaraţiile inculpatului, date în ambele faze procesuale, prin care a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa. Fapta inculpatului care, la data de 03.11.2005, aflându-se la volanul autoturismului marca Daewoo Tico cu nr. de înmatriculare …, a încălcat dispoziţiile art. 54 alin. 1 din O.U.G. nr. 52

195/2002 şi disp. art. 107 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, împrejurare în care autoturismul pe care îl conducea a intrat în impact cu un alt autoturism, din impact rezultând şi vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „vătămare corporală din culpă ” prev. si ped. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal. Sub aspectul laturii obiective , elementul material al infracţiunii este realizat prin acţiunea inculpatului care a încălcat dispoziţiile art. 54 alin 1 din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cărora „conducătorul de vehicul care executa o manevra de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o alta  banda de circulaţie sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează sa efectueze o întoarcere ori sa meargă cu spatele este obligat sa semnalizeze din timp şi sa se asigure ca o  poate face fără sa perturbe circulaţia sau sa pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic” . De asemenea, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 107 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cărora” la intersecţiile prevăzute cu indicatoare şi/sau cu marcaje pentru semnalizarea direcţiei de mers, conducătorii de vehicule trebuie sa se încadreze  pe benzile corespunzătoare direcţiei de mers voite cu cel puţin 50 m înainte de intersecţie şi sunt obligaţi sa respecte semnificaţia indicatoarelor şi marcajelor.” Urmarea periculoasă  a infracţiunii săvârşite de către inculpat a constat în vătămarea

integrităţii corporale a părţii vătămate care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare . Totodată, instanţa a mai reţinut că legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice  provocate de fapta inculpatului şi vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate este directă. Sub aspectul laturii subiective , atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările acesteia îmbracă forma vinovăţiei în modalitatea culpei, în sensul art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b din Codul penal, deoarece nu a prevăzut rezultatul faptei sale, vătămarea integrităţii corporale a  părţii vătămate deşi trebuia şi putea să-l prevadă . În consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. 2 Cod procedură  penală, instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă ” prev. si ped. de art. 184 alin. 1, 3 Cod penal .

La individualizarea judiciară a pedepsei pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv limitele de pedeapsă, 53

gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În concret, instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social relativ ridicat avându-se în vedere modalitatea de săvârşire a faptei precum şi urmările produse (vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare) . De asemenea, instanţa a mai reţinut că pe parcursul judecăţii inculpatul a avut o poziţie  procesuală corespunzătoare, de recunoaştere şi regret a faptei reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei. Faţă de aceste considerente, văzând şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente  penale, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientate spre minimul special prevăzut de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, fără reţinerea de circumstanţe atenuante, este o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 Cod penal. Faţă de aceleaşi criterii instanţa şi-a format convingerea ca reeducarea inculpatului şi realizarea integrală a scopului pedepsei pot fi atinse şi prin lăsarea în libertate a inculpatului , motiv pentru care, constatând că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, în temeiul dispoziţiilor articolului 81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare calculat conform dispoziţiilor art.82 Cod penal. A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în caz de săvârşire a unei noi infracţiuni  pe durata termenului de încercare cu consecinţa executării integrale a pedepsei in regim de detenţie, alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune sau în caz de neexecutare cu rea credinţă a obligaţiilor civile din prezenta sentinţă penală. Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că în cadrul procesului penal s-au constituit părţi civile atât partea vătămată cât şi unităţile spitaliceşti în care aceasta a primit îngrijiri medicale după accident. Acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin infracţiune se face în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 14 alin. 1 din Codul de procedură penală acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului. Potrivit dispoziţiilor art. 998 Cod civil orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, 54

obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite anumite condiţii şi anume existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât s-a stabilit existenţa faptei ilicite, reţinută din punctul de vedere al legii penale sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prejudiciul nu a fost recuperat, există legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu suferit, respectiv cauzarea unor suferinţe fizice şi psihice părţii vătămate şi s-a stabilit vinovăţia inculpatului . În ceea ce priveşte cuantumului prejudiciului moral cauzat părţii vătămate, instanţa a apreciat că prin fapta inculpatului ce a provocat vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, aceasta din urmă a suferit un prejudiciu moral afectiv, constând în suferinţele psihice ale acesteia. Faptul că partea vătămată a primit îngrijiri medicale, că a fost internată în spital, în condiţiile în care avea în întreţinere şi îngrijire mai mulţi copii minori, unul dintre aceştia trebuind alăptat, a format instanţei convingerea că aceasta a suferit ca urmare a incidentului în care a fost implicată. În raport de această consecinţă suferită de partea vătămată, în lipsa unui criteriu matematic şi obiectiv de stabilire a acestuia, instanţa a apreciat că suma solicitată de partea vătămată, respectiv 10.000 lei este de natură să compenseze efectul negativ al faptei ilicite imputabilă inculpatului şi anume suferinţa psihică cauzată de urmarea produsă. Cât priveşte daunele materiale solicitate (cheltuielile efectuate cu repararea maşinii, deplasarea copiilor la şcoală şi grădiniţă, laptele pentru minorul pe care nu a putut să îl alăpteze) instanţa a constatat că partea vătămată fie nu a făcut dovada despăgubirilor solicitate fie nu sunt  justificate. Astfel, cu privire la cheltuielile efectuate cu repararea maşinii, altele decât cele acoperite de societatea de asigurare, instanţa a constatat că societatea de asigurare SC „U. A.” S.A., în baza  poliţei de asigurare, a achitat contravaloarea reparaţiilor autoturismului marca Renault 19 aparţinând părţii civile, în cuantum de 4969 lei conform bonului de comandă–chitanţă nr. 6186978 din 14.01.2006 emis de SC AUTO CD SERV SRL, partea civilă nefăcând dovada altor  cheltuieli suplimentare. 55

III. Prin sentinţa penală nr. 131 din 4 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Agnita în dosar nr. 194/2005, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., a fost achitat inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă,  prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C.pen.; s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C., cheltuielile judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia. Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut faptul că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Agnita din 21.04.2005, a fost trimis în judecată inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. În fapt, în data de 08.08.2004 inculpatul circula cu autoturismul, în direcţia Agnita- Sibiu. La kilometrul 8 al drumului, într-o curbă deosebit de periculoasă la dreapta, inculpatul a intrat în coliziune cu un alt autoturism, care era condus din sens invers de către A.R., autoturismul fiind acroşat în partea stângă. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a părţii vătămate S.C., care ocupa locul din dreapta faţă a autoturismului condus de A.R. Leziunile suferite de partea vătămată au necesitat un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale. Partea vătămată S.C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit. Iniţial, în faţa instanţei s-a constituit parte civilă şi A.R., care însă, a renunţat la această calitate, fiind audiat ca martor. Din probele administrate în cauză instanţa de fond a reţinut următoarele: În data de 8.08.2004, în jurul orelor 18,00, autoturismul marca condus de inculpatul A.M.Z, se deplasa pe DJ 106, în direcţia Agnita- Sibiu. În acelaşi timp însă, din direcţia opusă, se deplasa autoturismul condus de A.R. În zona kilometrului 7, într-o curbă deosebit de periculoasă spre dreapta, în direcţia AgnitaSibiu, inculpatul a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autovehiculului, pătrunzând astfel pe sensul de deplasare Sibiu-Agnita. În aceste condiţii s-a produs impactul între partea frontală stângă a autoturismului condus de inculpat şi partea laterală stângă a autoturismului condus de A.R. Instanţa a considerat că accidentul în care au fost implicate cele două autoturisme, generat de  pătrunderea pe sens invers a autoturismului condus de inculpat, este rezultatul intervenţiei unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către acesta. Infracţiunea de vătămare corporală din 56

culpă presupunea sub aspect subiectiv, că inculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul faptei sale. Potrivit expertizei efectuată în faza de urmărire penală, pentru a nu fi intrat în derapaj inculpatul ar fi trebuit să circule cu o viteză situată sub 30 km/oră. În speţă, inculpatul circulând  pe un drum judeţean, avea fixată de lege, viteza maximă de 90 km/oră. Aşa fiind, şi în lipsa unei limitări suplimentare a vitezei de deplasare de către administratorul drumului, nu i se putea  pretinde inculpatului să circule cu o viteză de sub 30 km/oră, adică cu mai puţin de jumătatea limitei legale, mai ales că înainte de curbă drumul era, pe o anumită porţiune în linie dreaptă. Prin urmare instanţa de fond a considerat că inculpatul nu putea să prevadă că, circulând în mod legal, din punct de vedere al vitezei admise va intra în derapaj şi va pătrunde pe contrasens au autoturismul pe care-l conducea. În consecinţă, constatând că inculpatul nu avea impusă obligaţia de a circula cu o viteză situată sub 30 km/oră, instanţa a considerat că acesta nu putea să prevadă că circulând în mod legal se va declanşa o stare de pericol pentru alţi conducători auto, prin pătrunderea autoturismului său pe sensul invers de circulaţie. Aşa fiind, prima instanţă, văzând că rezultatul faptei inculpatului este consecinţa intervenţiei unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută de către acesta, fiind deci în prezenţa cazului fortuit cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată în cauză, lipsind vinovăţia ca şi condiţie necesară a antrenării răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 şi urm. C.civ., instanţa a respins-o. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Agnita şi partea civilă S.C.. Parchetul de pe lângă Judecătoria Agnita a criticat sentinţa pentru netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat faptul că soluţia primei instanţe este vădit netemeinică, activitatea inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă. Partea civilă S.C. a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate, inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2), (4) C.pen., întrucât a avut posibilitatea să observe indicatorul care semnaliza o curbă deosebit de periculoasă şi trebuia să îşi ia măsurile de precauţie necesare, respectiv să reducă viteza de deplasare. 57

Partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu - Clinica de Ortopedie II s-a constituit  parte civilă în apel cu suma de 1429,14 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate S.C., cerere de constituire însoţită de documente justificative, constituirea fiind făcută în această fază imediat după comunicarea înscrisurilor solicitate în mai multe rânduri la prima instanţă, însă necomunicate până în apel. În apel s-au administrat noi probe, fiind luată o nouă declaraţie inculpatului şi depunându-se o serie de înscrisuri. Prin decizia penală nr. 89 din 11 iunie 2007, pronunţată în dosarul nr. 194/2005, Tribunalul Sibiu, în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.proc.pen. a admis apelurile formulate de apelanta S.C. şi de apelantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Agnita împotriva sentinţei penale nr. 131 din 4 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Agnita în dosarul nr. 194/2005, a desfiinţat sentinţa  primei instanţe şi, examinând cauza pe fond: În baza art. 184 alin. (2), (4) C.pen., cu aplicarea art. 74, 76 alin. (1) lit. e) C.pen., a condamnat pe inculpatul A.M.Z. la o pedeapsă de 3.000 lei amendă penală. A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C.pen. În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu - Clinica de Ortopedie II şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 1429,14 lei către această parte civilă, cu titlu de despăgubiri materiale. În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 3000 euro către partea civilă, reprezentând daune morale şi la plata sumei de 5000 lei, reprezentând daune materiale. A respins cererea de acordare de cheltuieli judiciare efectuate în primă instanţă, formulată de  partea civilă S.C. În baza art.191 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata sumei de 700 lei cheltuieli  judiciare în favoarea statului(pentru tot ciclul procesual). Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că: Judecătoria Agnita a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică, bazându-şi achitarea exclusiv  pe o supoziţie referitoare la imposibilitatea inculpatului de prevedere a traiectoriei autoturismului  pe care îl conducea în data de 08.08.2004, imposibilitate de prevedere apreciată prin raportare la capacităţile omului comun, adăugată la condiţiile meteorologice nefavorabile. În realitate, prima 58

instanţă a ignorat cu desăvârşire restul probatoriului administrat în cauză, preluând incomplet concluziile expertizei tehnice administrate în cauză. În aceste condiţii, instanţa de control judiciar  a procedat la desfiinţarea în totalitate a sentinţei primei instanţe şi a examinat cauza pe fond. În acest sens, tribunalul a constatat faptul că în partea de concluzii a raportului de expertiză criminalistică la care a făcut referire Judecătoria Agnita în motivarea soluţiei de achitare, s-a menţionat expres că inculpatul putea preveni producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat pe  partea dreaptă a drumului public, fără a depăşi axul acestuia, în momentele în care din sens opus se deplasa celălalt autoturism". Aceasta cu atât mai mult cu cât în aceleaşi condiţii de trafic şi în aceeaşi perioadă a zilei, alţi conducători auto care rulau pe porţiunea de drum respectivă au putut să prevadă gradul de dificultate al respectivei porţiuni, o parte dintre ei atestând prin declaraţiile de martori date în faţa primei instanţe faptul că inculpatul circula cu viteză ridicată şi depăşea toate maşinile din faţa sa, rezultând astfel că nu a adaptat deloc deplasarea autoturismului pe care-l conducea la condiţiile de trafic. Sunt elocvente în acest sens declaraţiile martorilor I.I. şi S.O.I., persoane absolut neutre faţă de evenimentul rutier care s-a soldat cu accidentarea părţii vătămate S.C., declaraţii care converg în sensul celor arătate mai sus. Mai mult chiar, cel de-al doilea martor a arătat că inculpatul a depăşit o coloană de aproximativ 4 maşini şi că maşina acestuia era pe sensul opus în momentul în care a ajuns el la locul accidentului. Incriminatoare   pentru inculpat a fost însăşi coroborarea declaraţiei sale dată în cursul urmăririi penale (declaraţie potrivit căreia acesta ar fi derapat şi ar fi pierdut controlul volanului datorită faptului că partea carosabilă era umedă) cu declaraţia martorului A.R. care a afirmat în faţa instanţei că a observat că inculpatul nu mai controla maşina, venind în derapaj spre maşina condusă de el". Ori tocmai acest fapt demonstrează culpa inculpatului, care avea obligaţia să adapteze conducerea maşinii sale la toate condiţiile de circulaţie (incluzând aici caracteristicile drumului pe care rula, condiţiile de trafic, condiţiile meteo), nefiind suficientă doar respectarea limitei legale de viteză. În consecinţă, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen., inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea respectivei infracţiuni. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptei, atitudinea inculpatului pe parcursul întregului proces penal (cu referire la prezentarea sa în faţa autorităţii şi la comportamentul relativ sincer), lipsa antecedentelor penale, precum şi circumstanţele comiterii faptei, aspecte care au putut fi reţinute ca şi circumstanţe atenuante, circumstanţe care au atras coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, în acord cu 59

dispoziţiile art. 76 lit. e) C.pen.. În consecinţă respectiva pedeapsă a fost o amendă penală orientată spre mediu.

Capitolul V Studiu de drept comparat privind infracţiunile contra persoanei Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă relaţiile sociale privitoare la persoana umană, legislaţiile tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracţiunile contra  persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la apărarea sa ( viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea) este ocrotit de normele dreptului penal. Spre exemplu, în Codul penal italian, infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute, în Cap. I, delictele contra vieţii şi integrităţii sau sănătăţii, în Cap. II - delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt prevăzute 60

delictele contra libertăţii individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţii domiciliului şi al secretului 56.  Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate împotriva vieţii persoanei, în două secţiuni ale Cap. I, şi anume: Fapte voluntare contra vieţii - Secţiunea I - şi fapte involuntare contra vieţii - Secţiunea a II-a. În prima secţiune este incriminat omorul ( art. 221-1) , omorul agravat ( art. 221-2) , omorul comis în alte circumstanţe agravante ( art. 221-4) , atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire ( art. 221-5) . În cea de-a doua secţiune sunt incriminate omorul involuntar ( art.221-6) , răspunderea din culpă a persoanelor morale ( art.221-7) . În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrităţii fizice şi psihice a  persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură şi actele de barbarie ( art.221-1 în forma simplă şi în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4) , violenţele simple şi agravate ( art. 222-7 - 222-16) , ameninţările ( art.222-17)

sau involuntare ( art.222-19) . În Secţiunea a III-a

a Cap. II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul ( art. 222-23) , alte agresiuni sexuale ( art.222-23) , iar în secţiunea a IV-a este incriminat traficul de stupefiante. Cap. III cuprinde infracţiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertăţii  persoanei sunt incriminate în Cap. IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau oricărui alt miloc de transport). În Cap. V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnităţii persoanei, sub forma infracţiunii de discriminare ( art. 225-1) , proxenetism ( art. 225-5) , supunerea la condiţii de muncă şi de locuinţă incompatibile cu persoana umană ( art.225-13) , fapte contrarii respectului datorat morţilor ( art.225-17) .

Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Cap. XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiţii agravante ( paragraful 211) , uciderea unei persoane în condiţii neagravante (  paragraful 212) , uciderea unei persoane în condiţii atenuante, ( paragraful

213) , omorul la cererea victimei ( paragraful 216) , pruncuciderea ( paragraful 217) ,

întreruperea sarcinii ( paragraful 218) . În Cap. XVII sunt incriminate faptele contra integrităţii corporale, cum ar fi vătămarea simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă. În Cap. XVIII sunt incriminate fapte contra libertăţii 56

V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 91. 61

 persoanelor. În Cap. XIII sunt prevăzute faptele care aduc atingere inviolabilităţii sexuale, în Cap. XIV sunt reglementate faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate iar Cap. XV incriminează faptele contra secretului vieţii private şi a secretului corespondenţei.

Codul penal spaniol cuprinde infracţiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt reglementate infracţiunea de paricid - art. 405, asasinatul - art. 406, omorul simplu - art. 407; în Cap. II este incriminată infracţiunea de pruncucidere - art. 410; în Cap. III este prevăzut avortul - art. 411; Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracţiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracţiuni contra libertăţii sexuale, Titlul X cuprinde infracţiuni contra onoarei: calomnia - art. 453, injuria - art.457; Titlul XI incriminează infracţiunile contra statutului civil al persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc infracţiunile contra libertăţii şi securităţii persoanei - art. 489.

Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1 şi art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau din neglijenţă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 - 211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave şi la ameninţările în scopul terorizării victimei ( violenţe psihice) . Infracţiunile contra libertăţii sunt incriminate în art. 211-1 şi art. 212-5 iar faptele ilicite contra vieţii sexuale sunt incriminate în art. 213-1 - 213-5.

Codul penal al Federaţiei ruse cuprinde în Secţiunea a VII-a infracţiunile contra  persoanei. Această secţiune este împărţită de legiuitorul rus în 5 capitole. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăţie şi după cel al gravităţii urmărilor rezultate din comiterea infracţiunii ( art. 111-18) . Pentru aprecierea gravităţii, Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanţelor de  judecâtă. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleaşi, însă ceea ce ne atrage atenţia este numărul mare de consecinţe agravante - în general, aceleaşi ca la omucidere.

Concluzii şi propuneri de lege ferenda Această secţiune am dedicat propunerilor de lege ferenda în materia circumstanţelor. Analiza aprofundată a instituţiei circumstanţelor atât în lumina doctrinei penale cât şi a  jurisprudenţei, ţinând seama şi de reglementarea acestei instituţii în alte ţării, în special în ţăriile Uniunii Europene, relevă unele aspecte care ar putea exista şi în atenţia legiuitorului român, în 62

cadrul procesul de reformă a legislaţiei penale şi de adaptare a legislaţiei române exigenţelor  europene. Am putea împărţi aceste aspecte după cum se referă la experienţa legii penale române în vigoare sau la experienţa altor legislaţii penale europene, în special la legislaţia penalăa Uniunii Europene. Referindu-ne la experienţa legislaţiei penale române, adicăla obiecţiunile care s-au adus în doctrina noastrăpenală reglementării circumstanţelor atenuante legale, sugerăm unele modificări ale poziţiei acestor circumstanţe. După părerea mea, împrejurarea prevăzută la art. 73 lit. a C. penal ca circumstanţă atenuantă legală , îşi găseşte locul mai potrivit în art. 74 C. penal, care reglementează circumstanţele atenuante judiciare, constituind împrejurări care pot avea caracterul unor circumstanţe atenuante. În doctrină s-a motivat că n-ar fi just ca persoana care a depăşit cu ştiinţă limitele legitimei apărări, urmărind să-1 pedepsească pe agresor pentru îndrăzneala acestuia de a se manifesta agresiv pentru un conflict anterior, să beneficieze de circumstanţa atenuantălegală57. Atât excesul scuzabil în materia legitimei apărări, când apărarea este disproporţionată faţă de atac, cât şi depăşirea limitelor stării de necesitate, presupun existenţa unei anumite lucidităţi a făptuitorului, reacţia exagerată neavând la bază nici starea de tulburare sau temere, nici necunoaşterea împrejurării că ar provoca urmări mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă n-ar fi intervenit, întrucât această luciditate ar putea reflecta intenţia făptuitorului de a-1  pedepsi pe agresor ori de a-i provoca pagube mai mari pentru a se răzbuna pe cel pretins salvat,  beneficiul automat de reducere a pedepsei apare ca nejustifîcat; de aceea, propunem transferarea împrejurărilor prevăzute în art. 73 lit. a C. penal în categoria circumstanţelor atenuante judiciare. În felul acesta instanţa nu va fi obligată la o reducere automată a pedepsei, ci va putea aprecia de la caz la caz dacă depăşirea limitei legitimei apărări sau a stării de necesitate s-a datorat unor  cauze care îl pun într-o lumină favorabilă pe inculpat ori, dimpotrivă, reflectă intenţia acestuia de se răzbuna ori „de a da o lecţie” celui care a iniţiat acţiunea de apărare ori de salvare. Totodată, având în vedere datele rezultate din activitatea practică, observăm că legiuitorul ar putea identifica şi alte împrejurări sau situaţii care să reprezinte circumstanţe atenuante  judiciare. Ne gândim la situaţia în care fapta penală este comisă cu discernământ diminuat şi care nu atrage iresponsabilitatea58, ori în cazul nivelului cultural redus sau a lipsei de experienţă a Şt. Daneş, V. Papadopol „Individualizarea judiciară a pedepselor”, . ed. a II-a, Ed. Juridica, Bucureşti,2003;  p. 159 58 Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 44/1961, în C.D. 1961, p. 433; 63 57

infractorului, dar şi atunci când mobilul ori scopul cu care a acţionat infractorul pune în evidenţă  pericolul redus al persoanei acestuia. De asemenea, legiuitorul român se poate inspira, în ce priveşte circumstanţele atenuante legale sau judiciare, şi din legislaţia ţăriilor membre ale Uniunii Europene sau a altor ţării. Avem în vedere urm_toarele împrejurări semnificative care ar putea fi preluate şi în viitorul Cod  penal român:

- atunci când capacitatea făptuitorului de a înţelege caracterul penal al faptei sau de a acţiona a fost grav diminuată în momentul săvârşirii faptei (Codul penal german); - atunci când făptuitorul, după comiterea faptei, informează autorităţile despre pregătirea unei infracţ uni, înlesnind identificarea complicilor şi a autorilor (Codul penal francez); - făptuitorul a comis infracţiunea la o vârstă apropiată de cea a copilăriei sau în timpul minorităţii (Codul penal ceh); - atunci când delictul a fost comis de către o femeie însărcinată sau de o persoană înaintată în vârstă (Codul penal estonian); În ce prive_te circumstanţele agravante legale, consider că formularea circumstanţei  prevăzută în prezent în art. 75 al. 1 lit. a C. penal „săvârşirea faptei de trei sau mai multe   persoane împreună”, ar putea fi îmbunătăţită, deoarece semnificaţia expresiei „săvârşită împreună” a fost şi este controversată. După unii autori, expresia a fost identificată cu participaţia, fiind considerată că se realizează ori de câte ori la comiterea infracăiunii au contribuit, în orice mod sau calitate, cel pu_in trei  participanţi Acest punct de vedere nu a fost împărtăşit de alţi autori, arătându-se că săvârşirea faptei împreună înseamnă o săvârşire în comun, o conlucrare conjugată, simultană, concomitentă, a mai multor persoane59. Consider că ar putea fi identificate şi alte împrejurări care să constituie circumstanţe agravante legale, cum ar fi de exemplu:

- săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra În acest sens, redau mai jos unele împrejurări semnificative cu caracter  - comiterea delictului din culpă mod împotriva unei persoane având vârsta mai mic_ de 18 ani sau care este gravidă ori cu vârstă înaintată şi care avea nevoie de îngrijire ori prezintă tulburări mentale importante (Codul penal estonian); 59

Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 162; 64

- săvârşirea infracţiunii prin atragerea unor persoane cu grave tulburări psihice sau în stare de ebrietate, ori a unui minor iresponsabil (Codul penal al Federaţiei Ruse). Prevederile art. 80 C. penal, privind concursul între cauzele de agravare şi de atenuare, necesită de asemenea o rezolvare superioară, întrucât actuala reglementare este incompletă şi imprecisă. Această problemă nu este uşor de rezolvat, întrucât activitatea practică ne poate pune în diverse situaţii şi anume:

- concurs între două sau mai multe circumstanţe atenuante; - concurs între două sau mai multe circumstanţe agravante; - concurs între circumstanţe agravante şi atenuante; - concurs între stări de agravare (recidivă, infracţiune continuată, concurs de infracţiuni) şi circumstanţe agravante;

- concurs între stări de agravare şi circumstanţe atenuante; - concurs între stări de atenuare (tentativă) şi circumstanţe atenuante. Consider că soluţia adoptată în Codul penal italian şi preluată de legiuitorul român prin Legea nr. 301/2004, potrivit căreia pedeapsa se stabileşte în funcţie de preponderenţa cauzelor şi echivalenţa acestora, ni se pare raţională şi eficientă.

Bibliografie 1. Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii

corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004 2. I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987. 3. V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971. 4.

Irina Moroianu Zlătescu, “Drepturile omului”, Ed. Andre, Bucureşti, 1993,

5. O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994. 6.

”Drepturile omului şi Poliţia”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8

7.

decembrie 1995. 65

8.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2.

9. T. Bogdan, I. Sintea, „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul  judiciar”, Edit. Ministerului de Interne, 1988, 10.

AL. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Ed. All Beck , Bucureşti

A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, 11.

12.

I. Oancea în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I,

13. O. Loghin, A. Filipaş, “Drept penal român. Partea specială”, Cartea de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992. 14.

T. Vasiliu, G. Antoniu şi alţii, “Codul penal - comentat şi adnotat, partea specială”. 15. V. Dongoroz şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, vol. III, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971.

16.

Trib. Reg. Iaşi, Dec. pen. nr. 2651/1967 în R.R.D. nr. 6/1968,

17. Dorin Clocotici, în R.R.D. nr. 3/1973.

18. R.R.D. nr. 2/1973, pag. 19. R.R.D. nr. 5/1996, C.S.J., secţia penală, Decizia nr. 2561/19 octombrie 1995. 20. C. Pletea, “Violenţa împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 1999 G. Antoniu, C. Breban, “Comentarii. Practica Judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. 21. V. Gazdac, “ Diferenţa dintre scop şi urmarea imediată”, în R.R.D. nr. 4/1993, C. Crişu, N. Crişu, St. Crişu, “Doctrina şi jurisprudenţa română”, Ed. Argessis, 1995. 22. Gh. Mateut, Micle B., în R.R.D. nr. 10/1993. 23. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1482/1985, în “Culegere de 1985,

decizii”,

24. V. Berchesan şi alţii, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpaţi, 1994.

Craiova,

66