Luceafărul, Mihai Eminescu, 1883 Încadrarea (curent literar, specii) Romantismul este un curent literar-artistic care s-a manifestat în secolul al XIX-lea, ca reacţie împotriva clasicismului. Articolul programatic este considerat a fi Prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo (1872), iar în literatura română Introducţie la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu, 1840. Dintre principiile artistice ale romantismului, amintim: cultul eului, subiectivitatea, primatul sentimentului, al imaginaţiei, al sensibilităţii, evaziunea în trecut, exotism, vis, gustul misterului şi al fantasticului, sentimentul naturii, interesul pentru istorie şi folclor, culoare locală, pitoresc, antiteză, amestecul genurilor literare. Personajul romantic este eroul excepţional în situaţii excepţionale, provine din toate categoriile sociale şi evoluează între extreme (angelic, demonic). El este un geniu, revoltat, demonic, singuratic. Operă romantică Luceafărul este o sinteză atât a elementelor specifice romantismului, cât şi a universului de creaţie eminescian. Astfel, inspirându-se din folclor, mitologie, filosofie romantică, tematica romantică a geniului este exprimată artistic într-un poem filosofic, prin motive literare romantice precum: noaptea, astrul, marea, visul, cosmogonia, timpul, iubirea ca aspiraţe spe absolut, toate, într-o structură duală, antitetică. Poem romantic Ca specie, specie, L este un poem filosofic. filosofic. Poemul este o specie literară consacrată de romantici şi desemnează o operă literară în versuri, de obicei având proporţii mari, în care se îmbină epicul cu liricul şi uneori cu dramaticul. Această imbinare a diferitelor genuri este specifică răzvrătirii romantice împotriva formelor fixe. Îmbinarea genurilor: genurilor: în L se îmbină, în acelaşi spirit romantic, genul epic (structura epică de basm), genul liric (exprimarea sentimentelor, tensiunea interioară) şi genul dramatic (prin dialogul dintre personaje). Putem vorbi astfel de „narator liric”, de „personaje simbolice”, de „lirica măştilor”. Îmbinarea speciilor: speciilor: în structura poemului, diferite fragmente pot fi încadrate în anumite specii literare, cultivate mai ales de romantism: meditaţia elegiacă, filosofică (monologul Cătălinei), pastelul cosmic (călătoria Luceafărului la Demiurg), idila (tabloul IV). Izvoare de inspiraţie Izvoarele de inspiraţie sunt multiple, dar elaborarea a cinci variante succesive au dus la crearea unei opere autonome, cu sensuri proprii. Este semnificativ pentru o operă romantică faptul că principala sursă de inspiraţie este folclorul: folclorul: Eminescu sublimează un basm românesc, românesc, Fata în grădina de aur, aur, publicat de Richard Kunisch. Mitul Zburătorului este de asemenea o sursă de inspiraţie folclorică, apărând şi în Călin (file din poveste). poveste). Printre izvoarele filosofice de inspiraţie se află concepţia lui Arthur Schopenhauer despre geniu. De asemnea, apar aici şi elemente ale mitologiei greceşti (titanul), creştine (înger şi demon), indiene.
Tema Tema poemului este condiţia omului de geniu. Această problematică a geniului, definitorie pentru romantism, este dezvăluită de însuşi Eminescu, într-o notă descoperită pe marginea uneia dintre variante-manuscris: „în descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. (Kunisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nare nici noroc.” Accepţiunea filosofică a geniului romantic este consacrată de filosoful german Arthur Schopenauer care pune în evidenţă o serie de antinomii dintre omul comun şi geniu, înte care se manifestă însă o atracţie reciprocă. Omul comun este caracterizat prin: Individualitate, Subiectivitate, Incapacitatea de a-şi depăşi sfera, Voinţa de a trăi, Dorinţa de a fi fericit, Sociabilitate Omul de geniu prin: Inteligenţă, raţiune pură, Obiectivitate, Capacitatea de a-şi depăşi sfera, Aspiraţia spre cunoaştere, Puterea de sacrificiu, Singurătate Prin personajul simbolic Luceafărul-Hyperion se asociază două ipostaze romantice ale superiorităţii: geniul, dar şi titanul. În mitologia greacă, Hyperion este unul dintre titani, fiul lu Uranus şi al lui Gaea. În comparaţie cu geniul, care este un spirit pasiv, titanul este un spirit activ, un răzvrătit împotriva ordinii universului. Elemente de versificaţie Poemul este alcătuit din 98 de catrene. Alcătuirea prozodică este de o „complexitate simplă”, alternând măsura versurilor de 7-8 silabe şi ritmul iambic, rima este îmbrăţişată. Structura poemului Lumea poemului se structurează în două planuri: uman-terestru şi universal-cosmic. Încercările personajelor din cele două planuri alcătuiesc o poveste dramatică (a iubirii imposibile, „peste fire”, din basm). Acestei dualităţi dinamice îi corespunde o compoziţie alcătuită din 4 tablouri: Primul tablou: cele două planuri se află în interferenţă prin întâlnirea prinţesei cu Luceafărul. Spaţiul este reprezentat de odaia fetei, dar care îşi găseşte deschiderea spre cosmic prin ferestră. Comunicarea eset iluzorie şi magică. Al doilea tablou: fiecare personaj îşi va găsi esenţa (identitatea) întorcându-se în lumea proprie, fiecare intră în dialog cu un personaj definitoriu pentru propria sa realitate. Acest tablou este dominat de planul uma- terestru al prinţesei, care primeşte numele Cătălina şi îşi găseşte perechea- Cătălin. Spaţiul se închide, este „ungherul”. Al treilea tablou: apare aici doar planul cosmic. Luceafărul îşi găseşte şi el numele adevărat: Hyperion, numit astfel de Demiurg. Lumea este vastă, infinită, atemporală, amintind de Scrisoarea I. I. Al patrulea: patrulea: tabloul este şi simetric, şi antitetic cu primul tablou. Din nou apar amândouă planurile: uman, prin „doi tineri”, şi cosmic, prin Luceafărul-Hyperion, dar nu interferează, ci doar restabilesc graniţele. Spaţiul, „crângul”, nu mai este închis, dar nu mai are nici deschiderea spre infinitul misterios al mării. Concluzie: Concluzie: ca în alte poeme, structura simetrică. și, specific romantismului, este antitetică.
1
Desfăşurarea tablourilor Tabloul 1 Incipitul poemului: evocă încipitul basmului: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată”, şi sugerează ideea unui timp fabulos, Se conturează portretul eroinei: deşi nu este fată de împărat, este doar „din rude mari, împărăteşti”, pare de o unicitate absolută. Superlativul popular („o prea frumoasă fată”) şi comparaţiile „cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” o delimitează de condiţia umană, proiectând-o înspre un destin excepţional. Această unicitate va fi pierdută, prin găsirea perechii şi intrarea în multiplicitate. Marcat prin închidere, circularitate şi întuneric: „umbra falnicelor bolţi”, „umbra negrului castel”, acest spaţiu al umanului se deschide înspre infinitul mării şi lumina cosmică: „Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce”. Aceste „mişcătoare cărări” au rolul unor oglinzi acvatice care amplifică şi mediază lumina cosmică. Fata se îndrăgosteşte de Luceafăr –dar –dar mai ales de ceea ce percepe ea - imaginea lui luminoasă: „lucifer” înseamnă „purtător de lumină” El apare în primul rând ca lumină - element al naturii sale divine, o lumină supranaturală, depăşind posibilităţile de percepere umane: sugerată de oximoronul „ţesând cu recile-i scântei o mreajă de văpaie”. Din lumi diferite, cei doi vor comunica într-un spaţiu magic, atemporal instituit în cadru nocturn: de somnul şi de visul fetei, de fereastră şi de oglindă. Toate reprezintă motive ale imaginarului romantic, specific lui Eminescu. El este atras de descântecul fetei. Pentru a se întrupa, recurge la două metamorfoze: angelică şi demonică, deoarece „geniul conciliază în sine contradicţiile”(Călinescu). De asemenea, îşi relevă natura non-categorială, este independent faţă de o formă dată, în opoziţie cu fixarea într-o anumită, unică formă a umanului,: „chip de lut” (precum sugerează descierea lui Cătălin: „obrăjori”). In amandouă întrupările predomină se îmbină elemente ale Erosului (viața) și elemente ale Thanatosului (moartea). În prima ipostază, L unește cerul și marea, înaltul și adâncul, reprezentând totalitatea spațiului, iar în a doua, unește ziua cu noaptea, reprezentând totalitatea timpului. Este esenţială aici imaginea cercului: în apă sau în cer, marchează mişcarea, geneza; Incompatibilitatea dintre lumea fetei şi a Luceafărului este din nou accentuată „Eu sunt nemuritor şi tu eşti muritoare”, fata: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău mă-ngheată”. Luceafărul promite fetei că-şi va schimba condiţia pentru „o oră de iubire”. Tabloul 2 În tabloul doi, planul este cel terestru. Spaţiul se schimbă: devine mai închis decât la început şi oarecum insignifiant: „într-un ungher”. Prinţesa îşi primeşte nume, astfel este individualizată şi „fixată” în planul terestru. De asemenea, îşi primeşte şi perechea: Cătălin. Nu mai este unică, excepţională: Portretul lui Cătălin se construieşte antitetic cu cel al Luceafărului. În timp ce Luceafărul era în afara planului de existenţă uman, Cătălin este fixat chiar prin poziţia sa socială inferioară. Amănuntele asupra cărora se insistă sunt ochii şi faţa: „îndrăzneţ cu ochii”, „Cu obrăjei ca doi bujori / de rumeni”, sugerează vitalitatea. Cătălin îi propune o lecţie de iubire Cătălinei („ars amandi”) insistând,
spre deosebire de promisiunile cosmice ale Luceafărului, asupra gesturilor concrete: banale, aproape triviale. Schimbarea planului spre terestru atrage după sine şi schimbarea limbajului, care devine comun Cîtălinei, lui Cătălin, dar şi vocii poetice: „bată-i vina”, „ia du-t de-ţi vezi de treabă”, „Să-mi dai o gură”. Răspunsul Cătălinei este un monolog în care îşi revelează natura duală, antitetică: • parte a făpturii ei se potriveşte cu Cătălin • altă parte tânjeşte după Luceafăr, ca absolut de neatins Tabloul 3 Lumea descrisă aici este cea cosmică, deschisă de către călătoria către Demiurg pentru a acere nemurirea. Tabloul începe cu o secvenţă descriptivă a cosmosului, un pastel al naturii cosmice, care s-a bucurat de o deosebită atenţie la romantici.. Inversiunea predicatului „Porni Luceafărul” dinamizează imaginea. Categoriile spaţio-temporale ale lumii obişnuite sunt negate: nu mai există sus şi jos (prin imaginea metaforică „un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele”), spaţiul fuzionează cu timpul anticipând viteza luminii, iar atemporalitatea anulează diferenţele dintre ani şi clipe: „Şi căi de mii de ani treceau/ în tot atâtea clipe”. Comparaţia „părea un fiulger neîntrrupt” accentuează dinamismul. Călătoreşte în spaţiu şi în timp, la momentul genezei lumilor, asemănătoare cu Scrisoarea I. I. Este o geneză inversă: de la lumile create, la izvorârea lor, apoi la haosul iniţial (increatul). Neantul Fiinţei de dinainte de creație este sugerat prin metafore precum: „goluri”, o „sete care-l soarbe”, „un adânc asemenea / uitării celei oarbe”. Luceafărul călătoreşte spre momentul iniţial al creaţiei, spre vidul primordial, pentru a ajunge la punctul în care se instituie Legea lumilor: aici el cere „altă lege”. Demiurgul – numit de Luceafăr „Părinte” sălăşluieşte în acest Neant, este o voce impersonală, întruchipare a Legii implacabile. În răspunsul lui, Demiurgul îl numește Hyperion – dezvăluindu-i numele ascuns, care-i surprinde esenţa fiinţei ipostaza pe care Cătălina nu o bănuia, la care nu avea acces: pe-deasupra-mergătorul. Aici se dezvăluie, prin urmare, natura esenţială a lui Hyperion, ca fiinţă intermediară între Dumnezeu şi om (daimon) Refuzul Demiurgului conturează o viziune asupra condiţiei umane asemănătoare celei prezentate în Glossă, Scrisoarea I: I: • Identitatea de măşti a oamenilor: „piară oamenii cu toţi / s-ar naşte iarăşi oameni” • Deşertăciunea „vanitas vanitatum” • Efemeritatea • Supunerea la noroc(„ei doar au stele cu noroc”) • ciclul existenţei: „Căci toţi se nasc spre a muri / şi mor spre a se naşte” Luceafărul cere să fie muritor, cere adică „devenirea întru devenire”(Noica). Demiurgul îi refuză moartea, îi oferă în schimb trei ipostaze ale genialităţii, ca formele nemuritoare ale existenţei, îi arată adică faptul că natura generală poate fi de mai multe feluri: înţeleptul, poetul (artistul reprezentând motivul orfic), geniul militar.
2
Tabloul 4 Cuplul omenesc, cei doi tineri, sugerează o generalizare a fiinţei umane, ei reprezintă, anonimi, întreaga condiţie umană, perechea. Cronotopul pare a fi sacru şi armonios, asemenea idilei din Sara pe deal prin: momentul asfinţitului, răsăritul lumii, lumina lunară, singurătatea perechii. Cătălin este transfigurat parcă de lumina din sufletul fetei, care, la rândul ei, reflectă lumina Luceafărului. Cuvintele lui sunt înnobilate, au o anumită gravitate liniştită. Ei și-au pierdut şi numele: „doi tineri”, „doi copii”. Ultima strofă reinstituie opoziţia dintre lumi: Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece Geniul rămâne la sfera lui, își identitatea cu sine, iar omul închis în lumea norocului, Concluzii / Viziune asupra lumii lumii În concluzie, viziunea asupra lumii în acest poem, este una romatică, mai ales prin: sistemul de opozi ții creat, răzvrătirea Luceafărului împotriva Legii date și năzuința de neatins a Cătălinei înspre o dragoste ideală, absolută. Complexitatea poemului a atras numeroase interpretări, de la cele care pun în evidenţă pesimismul schopenhauer-ian, pînă la cele care accentuează rolul geniului de a aduce armonie şi lumină în lumea umană (Noica).
3
