Caracterizarea fetei de imparat din “Luceafarul” de Mihai Eminescu Fata de imparat este personajul principal si individual din poemul filozofic “Luceafarul”. Inca din prima strofa a poemului, poetul realizeza portretul fetei. In versul “Din rude mari imparatesti” este evidentiata originea imparateasca a fetei. De asemenea, prin superlativul absolut de factura populara “o prea frumoasa fata”, scoate si exprima perfectiunea frumusetii fizice. Totodata versul “si era una la parinti” scoate in evidenta unicitatea terestra. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile: “Si mandra in toate cele/Cum e fecioara intre sfinti /Si luna intre stele” propun o posibila dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimi astrale, dar in acelasi timp ii confirma unicitatea. Fata nu e o fiinta obisnuita, e un personaj feminin de o frumusete desavarsita cu o multitudine de calitati. Fata de imparat este o fire romantica si visatoare trasaturi care se desprind prin caracterizare indirecta. Aceasta tinde spre perfesctiune, iubeste o fiinta superioara, dorind sa se atodepaseasca. Ea este indragostita de astrul ceresc a carui iubire ii e impartasita. Insa iubirea dintre cei doi e imposibila, ei apartinand unor lumi diferite. De aceea ei nu pot comunica decat in vis. Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a treia oară chemarea, dar de această dată Luceafărul semnifică steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!". La sfarsitul partii intai a poemului fata de imparat dobandeste un nume, Catalina, ea devenind o pamanteana ca oricare alta. Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar: “ O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Acest “dor de moarte” ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana spre absolut , dar si atractia spre fiinta inaccesibila. Ea apare lipsita de iubirea astrului(luceafarul), cautand-si o pereche pamanteana. Poetul o distanteaza de Luceafar. Catalin si Catalina, cele doua prenume asemanatoare seminifica identitatea de a destin a celor doi indragostiti. Desi, banal la inceput, cuplul celor doi pamanteni, la sfarsit, e infatisat sub ploaia de flori de tei la adapostul codrului. Catalina renunta la iubirea pentru Luceafar, intalnindu-l pe Catalin, alaturi de care isi va implini visul de iubire. In finalul poemului, ea va ramane cu nostalgia astrului ceresc, cerandu-i acestuia sa ii ocroteasca fericirea. procedeele artistice utilizate în poem menţionăm: alegoria pe baza căreia este construit poemul; antiteza structurală; epitetele ornante, cu rol în portretizare; prezenţa metaforelor accentuează ideea iubirii absolute:„palate de mărgean", „cununi de stele") imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de
soare'''; comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi în prezentarea călătoriei cosmice a Luceafărului.
