Apartenenta la romantism Luceafarul Romantismul este un curent literar care a apărut la începutul secolului al XIX lea în Anglia, Germania şi Franţa şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă, el reprezentând o reacţie împotriva clasicismului care punea accentul pe raţiune şi viziune generică. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul, personajele sale fiind excepţionale surprinse în împrejurări excepţionale. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut, de infinitul spaţial şi temporal, realizând ample viziuni poetice asupra naturii, cosmosului şi istoriei omenirii. Eul romantic se sufocă în atmosfera mediocră a realităţii şi evadează în imaginare lumi exotice sau în trecut sau în folclor. Mijlocul compoziţional fundamental în romantism este antiteza. De asemenea, se observă amestecul genurilor şi speciilor literare , precum şi un limbaj poetic expresiv, retoric, baroc. Un prim argument de încadrare a poemului în romantism este reprezentat de sursele de inspiraţie folclorice. Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm românesc cules din Muntenia de călătorul german Richard Kunisch şi cuprins într-un memorial de călătorie Bukarest und Stambul. În perioada studiilor berlineze, Eminescu versifică acest basm în poemul Fata în grădina de aur. De asemenea rădăcinile folclorice ale Luceafărului trebuie căutate şi în mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu mitul erotic fundamental al culturii noastre. În geneza poemului se pot identifica şi surse filozofice din Platon, Schopenhauer, dar şi surse de inspiraţie romantice Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor literare, deoarece acest poem filozofic pe tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente epice, cât şi elemente lirice şi elemente epice. Trăsăturile epice rezidă în cadrul de basm, în incipitul specific acestei specii „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi în structura narativă pe care se ţese povestea alegorică. În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creaţia sa: elegia,meditaţia,pastelul terestru şi pastelul cosmic .Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din folosirea dialogului şi din construcţia în patru tablouri, în care există un dialog care focalizează atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi Luceafăr,în al doilea tablou, dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion , în al patrulea tablou există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi aopi cel dintre Cătălina şi Hyperion, din finalul poemului. Un al treilea argument în favoarea demonstrării caracterului romantic al poemului este tema condiţiei omului de geniu. Într-o poveste alegorică pe tema iubirii imposibile dintre o fată de împărat şi o stea, Eminescu redă condiţia omului de geniu . Prin intermediul liricii măştilor, poemul redă alegoric diferite trăsături ale omului de geniu. Protagoniştii sunt măşti ale unor trăsături contradictorii: fata de împărat prezintă omul de geniu ca fiinţă care aspiră la absolut, Hyperion şi Demiurgul sugerează accesul la eternitate şi transcendentul din condiţia omului de geniu,Cătălin surprinde latenţele senzuale, iar Cătălina trăsăturile lumesti. Astfel omul de geniu este o fiinţă duală, având atât atribute umane, cât şi divine. El aspiră la a-şi împlini condiţia efemeră de muritor prin iubire, însă i se refuză de Demiurg accesul la moarte pentru că ar fi generat dispariţia ontologică a universului. Poemul apare astfel ca o alegorie a cunoaşterii propriei condiţii de către geniu. Descoperind imposibilitatea totalităţii şi a accesului la iubire, geniul se abstrage din lumea contingentă, trăind doar în lumea contemplării apolinice. Geniul este un inadaptat, condamnat la o eternă singurătate. Într-un cuvânt, viziunea despre lume pe care autorul o asociază temei iubirii este aceea că ea reprezintă cheia de boltă a întregii arhitecturi a poemului. Un al patrulea argument în favoarea încadrării textului în romantism este prezenţa antitezei ca mijloc compoziţional. Poemul este alcătuit pe două planuri, universal cosmic şi uman terestru, care sunt paralele şi antitetice sugerând opoziţia dintre transcendent şi contingent, dintre eternitatea geniului şi efemeritatea condiţiei umane. De asemenea, poemul este alcătuit din 98 de catrene dispuse în patru tablouri : tabloul întâi, strofele 1-43, tabloul al doilea, strofele 44-64,tabloul al treilea,strofele 65-85, tabloul al patrulea, strofele 86-98.Primul şi al patrulea tablou sunt simetrice deoarece se referă la planurile cosmic şi teluric, pe când tabloul al doilea se referă doar la planul teluric, iar al treilea doar la planul cosmic. Primul tablou este alcătuit din următoarele secvenţe poetice: incipitul de basm, portretul fetei de împărat, secvenţa îndrăgostirii, dialogul oniric dintre Luceafăr şi fata de împărat, întrupările angelică şi demonică ale Luceafărului. Incipitul introduce în atmosfera feerică a poveştii de iubire şi justifică şi portretul excepţional al fetei de împărat. Aceasta are trăsături romantice, deoarece este excepţională în serie umană, având şi atribute divine care o fac aptă de comunicare cu Luceafărul „Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” Fata de împărat se îndrăgosteşte de astrul ceresc, iar acesta îi împărtăşeşte iubirea. Strofa „Îl vede azi, îl vede mâni/astfel dorinţa-i gata/el iar privind de săptămâni/îi cade dragă fata” surprinde prin antiteză opoziţia dintre lumea efemeră a fetei de împărat şi lumea eternă a Luceafărului, de asemenea se observă că prin iubire fiinţa 1
pământeană aspiră la absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Comunicarea dintre cei doi se desfăşoară în vis deoarece fiind fiinţe incompatibile, doar în spaţiul oniric şi prin reflectarea în oglindă se pot întâlni. Fata îl invocă pe Luceafăr, iar acesta se întrupează întâi într-o imagine angelică a unui tânăr voievod şi apoi într-un zeu demonic, un mort frumos cu ochii vii. Cele două ipostaze sunt plasate într-o relaţie de opoziţie şi surprind dimensiunea paradoxală a omului de geniu. Epitetele „faţă de fecioară”, „mort frumos” au menirea de a spori impresia de straniu, iar comparaţia „Dar ochii mari şi minunaţi/lucesc adânc, himeric/ca două patimi fără saţ/ şi pline dentuneric” are sensuri metafizice. Odată cu fiecare întrupare fata de împărat evidenţiază incompatibilitatea dintre ea şi Luceafăr, iar rezolvarea acesteia este identificată în coborârea în moarte, în condiţia de muritor a Luceafărului. Al doilea tablou surprinde doar planul teluric şi anume întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina şi invitaţia la iubire a „vicleanului copil de casă”.ca şi în prima parte a poemului, este prezent un discur al seducţiei, mult mai insistent şi mai explicit însă.Totodată se observă o altă trăsătură romantică în ideea că barierele sociale pot fi depăşite prin iubire. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră la iubirea ideală pentru Luceafăr. Ea sugerează astfel aspiraţia umană spre absolut . Al treilea tablou este construit în antiteză cu cel de-al doilea şi redă zborul uranic al Luceafărului spre Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire. Acest tablou este construit prin înlănţuirea următoarelor secvenţe poetice: zborul uranic, cosmogonia, dialogul gnomic cu Demiurgul, refuzul acestuia. Prezenţa cosmogoniei este un alt element romantic. Într-un discurs încifrat şi gnomic, Demiurgul refuză accesul lui Hyperion la moarte şi prezintă în antiteză condiţia muritorilor şi cea a oamenilor de geniu. „Ei doar au stele cu noroc/Şi prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/Şi nu cunoaştem moarte.” Al patrulea tablou prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina într-un cadru romantic, creat prin prezenţa naturii feerice. Cuplul de îndrăgostiţi este plasat într-un cadru natural specific imaginarului poetic eminescian: „Căci este sara-n asfinţit/Şi noaptea o să-nceapă;/Răsare luna liniştit /Şi tremurând din apă”. Luna este astrul tutelar care guvernează fericirea perechii de îndrăgostiţi ce se armonizează cu ritmurile eterne ale naturii. Tabloul reprezintă o eglogă în care iubirea se împlineşte în cadrul natural securizant. Profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii îl scot pe Cătălin din ipostaza lumeasca, îl spiritualizează, el alcătuind alături de iubita sa perfecţiunea cuplului androginic.Simţirea lui Cătălin este acum înnobilată de iubire şi discursul său prezintă cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din poezia eminesciană. Fata de împărat îl cheamă din nou pe Luceafăr pentru a-i binecuvânta norocul, însă acesta refuză comunicarea. Semnificaţia finalului surprinde interiorizarea omului de geniu, trecerea în planul contemplării apolinice, în lumea ataraxiei stoice. Antitezele cercul –lumea, vostru-mea distanţează geniul de lumea muritorilor conferindu-i trista aureolă din manuscrisul eminescian : „El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Având în vedere trăsăturile identificate în acest eseu, rezultă că poemul Luceafărul de Mihai Eminescu dezvoltă o multitudine de elemente romantice prin care devine emblematic pentru manifestarea acestui curent literar în literatura română. „Luceafărul este un poem despre iubire, despre iubirea care înalţă umanul spre cer sau până la zei, despre iubirea care mişcă soarele şi alte stele(...) o iubire care transcede limita dintre uman şi suprauman. O iubire absolută şi sublimă, care nu se poate împlini însă, pentru că limita nu poate fi trecută din nicio parte.” (George Gană Melancolia lui Eminescu)
2
