Luceafărul Plan:
I.Încadrarea în operă Romantism Universul paradisiac Universul înstrăinat şi lumile compensative c ompensativee compensativ Asumarea tragică a rupturii în marile poeme
II. Operă romantică prin Temă Specie Motive literare
III. Poem romantic r omantic Poemul- specie literară consacrată de de romantism Amestecul genurilor Amestcul speciilor În spiriul libertăţii romantice
IV. Izvoare de inspiraţie V. Tema Problematica geniului Interprtarea alegorică oferită de Eminsecu Accepţiuni ale geniului: dezvăluind o anumită idee poetică Geniu schopenhaurian schopenhaur ian schopenhaurian Geniu şi titan: ipostaze romantice ale superioritîţii ale superioritîţii Geniul în interpretarea I. Em Petrescu Geniu în interpretarea lui Noica
VI Prozodia Ritm iambic Alternanţa rimei feminine cu cea masculină
VII Structura / Compoziţia (spaţii, personaje specifice dinamica dinamica numelor) 4 tablouri tablouri simetric şi antitetic 1. Întâlnirea uman-cosmic, comunicarea iluzorie 2, planul uman: iubirea-joc, iu birea-joc, Cătălin-Cătălina, Cătălin-Căt ălina, dualitatea şi nostalgia nos talgia Cătălinei iubirea-joc, Cătălin-Cătălina, nostalgia 3. Planul cosmic: peisajul astral şi lecţia oferită lui Hyperion de căte De Demiurg. miurg.
4. Simetric, apar din nou cele două planuri, dar, antitteic, nu mai comunică, ci se restabilesc graniţele
VIII Tablourile
Tabloul întâi Incipitul Unicitaea fetei Spa paţţiiu ull înch în chi is: otivul ul ch chi iipul pulu pu lui din cast castel el,, mist mister erul ul iul înc nchi his s: motiv chip ului uii din deschiderii, metafora mării Întâlnirea prinţesă-Luceafăr: Visul Oglinda Oximoronul Descântecul Întrupările Luceafărului: Antitezele, supracategorialul Totalitatea Genezele lumii Chemări, respingeri, apropieri eşuate Tabloul al doilea Dinamica numelor Portetul lui Cătălin Spaţiul închis Semnificaţia iubirii Monologul Monologul Cătălinei: Cătălinei: antitezele, antitezele, regimul dual al Cătălinei. Tabloul al treilea Peisaj cosmic: geneza întoarsî, Scrisoarea I Semnificaţia numelui Hyperion-Luceafărul Hyperion-L uceafărul Hyperion-Lu ceafărul Discursul Demirgului Condiţia umană Opţiuni ale naturii generale Refuzul Demiurgulu Demiurgului De miurguluii Tabloul al patrulea Atmosfera de idilă Ambiguitatea perchii: sacraliate, pluralitae, multiplu multiplu Motivul norocului Finalul
I. Încadrarea în operă Romantismul este un curent literar-artistic care s-a manifesta în secolul al XIXlea, ca reacţie împotriva clasicismului. Articolul programatic este considerat a fi Prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo (1872), iar în literatura română Introducţie la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu, 1840. Dintre principiile artistice ale romantismului, amintim: cultul eului, subiectivitatea, primetul sentimentului, imaginaţiei, sensibilităţii, evaziunea în trecut, exotism, vis, gustul misterului şi al fantasticului, sentimentul naturii, interesul pentru istorie şi folclor, culoare locală, pitoresc, antiteză, amestecul genurilor literare. Personajul romantic este eroul excepţional în situaţii excepţionale, provine din toate categoriile sociale şi evoluează între extreme (angelic, demonic). El este un geniu, revoltat, demonic, singuratic. singuratic. Opera lui Mihai Eminescu Em într esen Emiinescu nescu se încadrează într-un într--un un romantism de esenţă, esenţţă, ă, care duce mai departe teme, motive şi tehnici romantice prefigurate de literatura paşoptistă. Ioana Em Petrescu urmăreşte romantismul profund eminescian emines cian în trei etape de creaţie: eminescian 1. Prima etapă în care predomină un model cosmologi ccosmologic osmologicc armonios 2. A doua etapă în care sentimentul armoniei se pierde. Înstrăinarea, ruptura, este depăşită prin soluţiile existenţiale romantice de construcţie a unor universuri compensative (poezia, magia, somnul, moartea, iubirea) prin care se regăseşte armonia pierdută. 3. A treia etapă, a marilor poeme din ultimii ani constituie un univers tragic în care divinul este nefiinţa, legea inflexibilă, în faţa căreia rebeliunea romantică este inutilă, ca răzvrătirea Luceafărului în faţa Demiurgului.
II. Operă romantică romantică Luceafărul este
o sinteză atât a elementelor specifice romantismului, cât şi a univer uni versu sului lui de creaţi creaţiee emines eminescia cian. n. Astfel Astfel,, inspir inspirând ându-s u-see din fo lclor, or, mitologi ogie, e, unive un iversu rsului din folcl folclo fol clor, r, mitol olog ie, filozofie romantică, tematica romantică a geniului este exprimată artistic într-un poem filozo filozofi fic, c,, prin prin mo motiv tive lit erare re roman ro mantic tice pr ecum: m:: noapt noa ptea, ea, astrul astrul,, marea, marea, visul vi sul, ozofic motive mot ivee litera liter li terare are romant rom antice icee precu precum pre cum: noaptea, visul, vis ul,, cosmogonia, timpul, iubirea ca aspiraţe spe absolut, toate, într-o structură duală, antitetică.
III. Poem romantic r omantic Ca specie, L este un poem filozofic. Poemul este o specie literară consacrată de romantici. Termenul provine din gr. Poiein, a face, a crea şi desemnează o operă literară în versuri, de obicei având proporţii proporţii mari, în care se îmbină epicul cu liricul şi uneori uneori cu dramaticu drama ticul.l. Această Aceast ă imbinare imbinare a diferitelor diferite diferitelor lor genuri genuri este specifică specifică specifică răzvrătirii răzvrătiri răzvrătiriii romantice romantic romanticee dramaticul. Această împotriva formelor fixe. În 1937 Alfred de Vigny definea poemul „o compoziţie mai amplă, în care o ideee filosofică e expusî în cadrul unei naraţiuni epice ori a unei confruntări dramatice”. Un exemplu de „idee poetică”, înrudită cu cea a Luceafărulu, apare chiar într-un poem de Alfred de Vigny, Moise, şi anume, singurătatea iremediabilă
a omului de geniu. Alte poeme scrise de Eminescu : Călin (file din poveste), Scrisori, Povestea magului călător în stele, Memento mori şi altele. Îmbinarea genurilor: în L se îmbină, în acelaşi spirit romantic, genul epic (structura epică de basm), genul liric (exprimarea sentimentelor, tensiunea interioară) şi genul dramatic (prin dialogul dintre personaje). Putem vorbi astfel de „narator liric”, de „personaje simbolice”, de „lirica măştilor”. Îmbinarea speciilor: în structura poemului, diferite fragmente pot fi încadrate în anumite specii literare, cultivate mai ales de romantism: meditaţia elegiacă, filosofică (monologul (monologul Cătălinei), pastelul cosmic (călătoria Luceafărului la Demiurg), idila (tabloul IV).
IV. Izvoare de inspiraţie Izvoarele de inspiraţie sunt multiple, dar elaborarea a cinci variante succesive au dus la crearea unei opere autonome, cu sensuri proprii. Este semnificativ pentru o operă romantică faptul că principala sursă de inspiraţie este folclorul: Eminescu subllimează un basm românesc, Fata în grădina de aur , publicat de Richard Kunisch. Acesta este prelucrat de Eminescu în poemul cu acelaşă titlu (187072) şi apoi în Luceafărul (cinci variante 1880-83).. Basmul cuprinde următorul fir epic: o frumoasă fată de împărat este izolată de tatăl ei într-un castel. Aceasta se îndrăgosteşte îndrăgosteş te de îndrăgosteşte un zmeu, dar se sperie de nemurirea lui şi îl respinge. Văzându-l că insistă, îi cere – ca să îi încerce tăria dragostei dragostei - să devină muritor muri Demiu rg,, doreşte să murittor or ca ea. Zmeul merge la Demiurg, Demiurg fie dezlegat de nemurire,dar este refuzat. Întors pe pământ,o pământ,o vede pe fată – care ître timp este refuzat. se îndrăgostise – fugind cu un fecior de împărat ce-o răpise, şi, furios, îi desparte: peste ea prăvăleşte o stâncă, iar pe el îl lasă să moară de durere într-o fabuloasă Vale a Amintirii. Mitul Zburătorului Zburătorului este de asemenea o sursă de inspiraţie folclorică, apărând şi în Călin (file (file din din poveste). poveste). Printre izvoarele filosofice de inspir sp aţie af llăă conce pţia spiiraţ ira raţ ţie ie se afl află conc co ncep epţi ţiaa lui lui Arthur Arth Ar thur ur Schopenhauer Sc hopenhauer despre antiteza (dar şi atracţia reciprocă) în legătură cu geniul şi omul Schopenhauer comun. De asemnea, apar aici şi elemente ale mitologiei greceşti (titanul), creştine (înger şi demon), indiene.
V. Tema Tema pemului este condiţia omului de geniu. Această problematică a geniului, definitorie pentru romantism, este dezvăluită de însuşi Eminescu, într-o notă descoperită pe marginea uneia dintre variante-manuscris: „în descri descriere ereaa unu unui vo ţările român ro mâne, e,, german germanul ul K. (Kunis (Ku nisch) ch)) pov povest esteşt eştee legend legendaa unuii voiaj voiiaj aj în ţările române rom âne, (Kuni nisch sch) Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nare nici noroc.” Accepţiunea filozofică a geniului romantic este consacrată de de filoyoful filoyoful german german Arthur Schopenauer care pune în evidenţă o serie de antinomii dintre omul comun şi geniu, înte care se manifestă însă o atracţie reciprocă.
Omul comun este caracterizat prin: 1. Individualitate 2. Subiectivitate 3. Incapacitatea de a-şi depăşi sfera 4. Voinţa de a trăi 5. Dorinţa de a fi fericit 6. Sociabilitate
Omul de geniu prin: 1. Inteligenţă, raţiune pură 2. Obiectivitate 3. Capacitatea de a-şi depăşi sfera 4. Aspiraţia spre cunoaştere 5. Puterea de sacrificiu 6. Singurătate
Prin personajul simbolic Luceafărul-Hyperion se asociază două ipostaze romantice ale superiorităţii: geniul, dar şi titanul. În mitologia greacă, Hyperion este unul dintre titani, fiul lu Uranus Uranus şi al lui Gaea. Uneori Hyperion Hyperion era identificat identifi identificat cat cu soarele soarele soarele însuşi. însuşi. De De cele cele mai multe ori, el ear considerat drept tatăl lui Helios (Soarele) şi al lui Eos (Aurora) şi al lui Selene (Luna). În comparaţie cu geniul, care este un spirit pasiv, titanul este un spirit activ, un răzvrătit împotriva ordinii universului.
VI Elemente de versificaţie versificaţie Poem Poemul ul este alcătu alcătuit it din din 98 de catr ca tren ene. e.. Alcă Alcătu tuir irea ea proz prozod odic icăă este este de o catre cat rene ne. „complexitate simplă”, alternând măsura versurilor de 7-8 silabe şi ritmul iambic, rima este este îmbrăţ îmbrăţişa işată. tă. Primu Pri mull şi al treile tre ilea vers se termi ter mină năă cu o silabă silabă accent accentuat uată, ă, tonul ton ul Primul treil eaa vers termin tonul coborând, celelalte se termină cu o silabă neaccentuată, cu o ridicare a tonului. Astfel, alternează rima masculină cu rima feminină, sugerând, în planul ideilor, năzuinţa celor două lumi opuse de a se întâlni, coborârea şi înălţarea lor.
VII. Structura poemului Lume Lumeaa poem poemul ului ui se stru struct ctur urea ează ză în două două plan planur uri: i: um uman an+t +ter eres estr truu şi universal+cosmic. Încercările personajelor din cele două planuri alcătuiesc o poveste dramatică (a iubirii imposibile, „peste fire”, din basm). Acestei dualităţi dinamice îi corespunde o compoziţie alcătuită din 4 tablouri: Strofe Strofele le 1-43: 1-4 3: cele cele dou două pl ri se află află în interf int erfere erenţ nţăă prin pr în tâlni nirea reaa prinţe pri nţesei seii cu 1-43: douăă planu plaanuri nuri inter in terfer ferenţ enţă priinn întâl întâln înt âlnire irea prinţ pr inţese esei Luceafărul. Spaţiul eset reprezentat de odaia fetei, dar care îşi găseşte deschiderea spre cosmic prin ferestră. Comunicarea eset iluzorie şi magică. Strofele 44-64: fiecare personaj ăşi va găsi esenţa (identitatea) întorcându-se în planul propriu, fiecre intră în dialog cu un prsonaj definitoriu pentru propia sa reaaliate. Acest tablou este dominat de planul uman terestru al prinţesei, care primeşte numele Cîtălina şi ăşi găseşte perechea- Cătălin. Spaţiul se închide, este „ungherul”. Strofele apare Strofe Str ofele le 65-85: 65-85 65 -85:: apa re aici aici doar doar planul planu pl anull cosmic. cosmic cos mic.. Luceafărul Luceaf Luc eafăru ărull îşi găseşte găseşt găs eştee şi el el numele numele num ele adevărat: Hyperion, numit astfel de Demiurg. Lumea este vastă, infinită, atemporală, amintind de Scrisoarea I. Strofele 86-98: tabloul este şi simatric, şi antitetic cu primul tablou. Din nou apar amândouă planurile: uman, prin „doi tineri”, şi cosmic, prin Luceafărul-Hyperion, dar nu interferează, ci doar restabilesc graniţele. Spaţiul, „crângul”, nu mai este închis, dar nu mai are nici deschiderea spre infinitul misterios al mării. Concluzie: ca în alte poeme, structura simetrică.
VIII. Desfăşurarea tablourilor TABLOUL ÎNTÂI Incipitul poemului: evocă încipitul basmului: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată”. „poetul [...] izbuteşte să şteargă de la început ideea de timp istoric şi să creeze totodată ideeea unui timp fabulos, prielnic înfloririi miturilor şi desfăşurării metaforice” (D. Popovici). Se cionturează portretul eroinei: deşi nu este fată de împărat, este doar „din rude mari, împărăteşti”, pare de o unicitate absolută. Superlativul popular („o prea frumo fru moasă asă fată”) şi compara comparaţii ţiile le „cum „cum e fecioa fecioara ra între între sfinţi sfinţi / Şi luna între între stele” ste le”” o frumoa să fată”) araţi ile stele st ele” delimi delimitea tează ză de condiţ condiţia ia umană, uma nă,, proiec pro iectân tând-o d-oo înspre înspre un destin destin excepţ excepţio ional nal. Aceastăă umană um ană, proie pr oiectâ ctândnd-o epţion ional. al.. Aceast unicitate va fi pierdută, prin găsirea perechii şi intrarea în multiplicitate. multiplicitate. Spaţiul este specific motivului eminescian al „chipului din castel”: palatul de la malul malul mării, mării, la fereastra fereastra ferea stra cărueroina cărueroina aşteaptă cărueroina aşteaptă aştea ptă răsăritul răsăritul răsăr itul soarelui soarelui _. soarelui _. Marcat Marcat prin prin închidere, închider înch idere, e, circularitate şi întuneric: „umbra falnicelor bolţi”, „umbra negrului castel”, acest spaţiu al umanului se descchide înspre infinitul mării şi lumina cosmică: „Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce”. Aceste „mişcătoare cărări” au rolul unor oglinzi acvatice care amplifică şi mediază lumina cosmică. Fata se îndrăgosteşte de Luceafăr –dar mai ales de ceea ce percepe ea + imaginea lui luminoasă: „lucifer” înseamnă „purtător de lumină”. Din lumi diferite, cei doi vor comunica într-un spaţiu magic, atemporal instituit în ccadru adru nocturn: de somnul şi de visul fetei, de fereastră şi de oglindă. Toate reprezintă motive ale imaginarulu romantic, specific specific e lui Eminescu. Emines primul rând ca lumină - elemnet elemnet al naturii sale sale Eminesccu. u. El apare în primul divine, o lumină supranaturală, depăşind posibilităţile de percepere umane: sugerată de oximoronul oximoronul „ţesând cu recile-i scântei o mreajă de vîpaie”. El este este atra atrass de desc descân ânte tecu cull fete fetei. i. Pent Pentru ru a se întrup upaa recu recurg rgee la două două se într mettam me amoorfoz rf oze: e:: ang angeli elică şşii dem de monică ni că, eoar eooarec „geniu concil ci lliaz iază ază îîn n ssi ine innee rfo foze ze: dem emo nic ică, ă,, dde deo arecee „gen eniiul iull con cili sine cont contra radi dicţ cţii iile le”( ”(Că Căli line nesc scu) u).).. De seme semene nea, a, îşi îşi rele relevă vă natu natura ra nonnon-ca cate tego gori rial ală, ă, este este ”(Căl Călin ines escu cu). independent faţă de o formă dată, în opoziţie cu fixarea într-o anumită, unică formă a umanului,: „chip de lut” (precum sugerează descierea lui Cătălin: „obrăjori”). Întruparea angelică: - Născut din cer şi mare, ca totalitate total itate spaţială cosmică, uneşte uneşt totalitate uneştee înaltul cu adâncul - Repetă geneza din apă, prin motivul cerculu, al rotirii: „Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”. - Imaginea lui este neptunică, îi oferă lumea oceanului - Predomină elemente thanatice: „un vânăt giulgi”, „ca de ceară”, „un mort frumos”. Întruparea demonică: - Întruparea: din cer şi din chaos, amintind de scrisoarea I - Îfăţişare plutonică, asociind negrul şi focul - Se întrupează din noapte noapt întuneric, zi şi noapte, depăşind depăşind noaptee şi soare - lumină şi întuneric, limitele temporale, uneşte ziua cu noaptea. - Predomină, Predo mină,, de asemenea, asemenea, elemntele elemntele thantice: thantice: „negru „negr u giulgi” giu lgi”, „marmoreelee Predomină „negru giulgi”, giul gi”,, „marmoreel braţe” Este esenţiall aici imaginea cercului: în apă sau în cer, marchează mişcarea, geneza.
Incompatibilitatea dnte cele două lumi este sugerată şi de reacţia contradictorie a fetei: „şi ochiul tău mă-ngheaţă”, „Privirea ta mă arde”, care marchează diferenţa dintre nemurire şi moarte, percepute diferit de către prinţesă şi Luceafăr : „Eu sunt nemuritor şi tu eşti muritoare”, fata: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ociul tău mă-ngheată”. Luceafărul promite fetei că-şi va schimba condiţia pentru „o oră de iubire”. TABLOUL DOI Tablourile II şi III vor fi în ooziţie, Noica afirmă: „Acum lumile se despart, până la contra con trastu stul crud, până până la incred incredib ibila ila opoziţ ziţe din tree uşurătatea umană uma nă şi contr trast astul ull cel mai crud, redibi la opo opozi op oziţe ţee dintre dintr di ntre umană gravitatea cosmică”. Schimbarea planului spre terestru atrage după sine şi schimbarea limbajului, care devine comun Cîtălinei, lui Cătălin, dar şi vocii poetice: „bată-i vina”, „ia du-t de-ţi vezi de treabă”, „Să-mi dai o gură”. Spaţiul se schimbă: devine mai închis decât la început şi oarecum insignifiant: „într-un ungher”. Prinţesa îşi primeşte nume, astfel eset individualizată şi „fixată” în planul terestru. De asemenea, îşi promeşte şi perrechea: Cătălin. Nu mai este unică, excepţion excepţională: ală: „prenumele „pren umele sug reducere a amplitud amplitudinii inii personaju perso najului lui „prenume „pre numele le fetei poate sugera sugeera ra o reducere personaj pers onajului ului feminin la simplu element într-o serie derivativă”, sunt „nume expresive, menite săţi fixeze dintru început ca o pereche pe pământ”. De semenea, numele-pereche sugerează şi „jumătăţi ale aceleiaţi făpturi androginice” androginice” (P.M.Gorcea). Portretul lui Cătălin „cea mai pură întruchipare a naturii întâmplătoare a fiinţei umane” se construieşte antitetic cu cel al Luceafărului. În timp ce Luceafărul era în afara planului de existenţă uman, Cătălin este fixat chiar prin poziţia sa socială inferioară: „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă // Un paj...”. originea sa: „băiat din flori şi de pripas”, este semn al iubirii întâmplătoarea şi instinctuale. Portretul fizic accentuează înfîţişarea profund umană, plină de vitalitate, a acestui „chip de lut”. Amănuntele asupra cărora se insistă (ca la metamorfozele Luceafărului) sunt ochii şi faţa: „îndrăzneţ cu ochii”, „Cu obrăjei ca doi bujori / de rumeni”. Cătălin îi propune o lecţie de iubire Cătălinei („ars armandi”)insistând, armandi”)insi stând, spre deosebire de armandi”)insistând, promisiunile promisiuni le cosmice ale Luceafărului, asupra gesturilor gesturilor concrete: banale, aproape promisiunile triviale. Răspunsul Cătălinei Cătălinei este un monolog în care îşi revelează natura duală, antitetică: O parte a făpturii ei se potriveşte cu Cătălin O altă parte tânjeşte după Luceafăr, ca absolut de neatins Această sfâşiere interioară a fetei este pusă pusă în evidenţă prin antiteze: 1. La nivelul limbajului: familiar „Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...” şişi grav: „Dar un Luceafăr răsărit / Din liniştea uitării, / Dă orizon nemărginit / Singurătăţii mării” 2. La nivelul registrului nocturn – diurn: „De-aceea zilele îmi sunt / Pustii ca nişte stepe, / Dar nopţile-s de.un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” şi sunt accentuate prin pri n conjuncţia adversativă adversat ivă dar. Această conjuncţie conjuncţ ie marchează opoziţa prin adversativă conjuncţie dintre iubirea absolută pentru luceafăr, cu lumina şi deschiderea spre infinit şi neputinţa de a se împlini: „Luceşte c+un amor nespus / Durerea să-mi alunge, /Dar se înalşă tot mai sus, Ca să nu+l pot ajunge.”. aceasta reprezintă o ipostază a iubirii romantice, ca nostalgie a omului către o stea, ceea ce implică: voluptate voluptate şi durere, nesaţiu şi infinit. (T. Vianu).
TABLOUL III: LUMEA HYPERIONICĂ Lumea descrisă aici este cea cosmică, deschisă de către călătoria către Demiurg pentru a acere nemurirea. nemurirea. Tablo Tabloul ul încep începee cu o secven secvenţă ţă descri descripti ptivă vă a cosmo cos mosul sului, ui, un pastel pastel al naturi nat uriiiii cosmos ului, natur cosmice, care s-a bucurat de o deosebită atnşie la romantici. G Călinescu afirmă că „Atenţa „Atenţa romanticului romanticului pentru pentru câmpul câmpul sideric sideric (care (care ţine ţine de de aştri, aştri, de de astral) astral) este este oo noţiune noţiune curentă şi iese din dispoziţia contemplativă faţă de macrocosm. Contemplaţia se complică cu teoria pluralităţii lumilor, a strului ca duh superior sau ca sediu al individului, cu sentimentul dependenţei dependenţei de constelaţii şi cu zborul pe cer”. Zborul intergalactic presupune, de asemena antitetic, existenţa a două ordini temporale: una omenească , terestră şi una cosmică, crae se realizează prin negarea elementelor fizice obişnuite ale terestrului, şi negarea categoriilor umane de percepţie. Inversiunea predicatului „Porni Luceafărul” dinamizează imaginea. Categoriile spaţio-temporale spaţio-tempor ale ale lumii obişnuite obişnuite sunt negate: nu mai există există sus şi jos (prin imaginea spaţio-temporale metaforică „un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele”), spaţiul fuzionează cu timpul anticipând viteza luminii, iar atemporalitatea anulează diferenţele dintre ani şi clipe: „Şi căi de mii de ani treceau/ în tot atâtea clipe”. Îndepărtarea înseamnă, din contra, creşterea în orizontaliate: „Creşteau în cer a lui aripe”. Comparaţia „părea un fiulger neîntrrupt” neîntrrupt” accentuează dinamismul. Călătoeşte ăn spaţiu şi în timp, la momentul genezei lumior, asemănătoare cu Scrisoarea I. Este o geneză gene inversă: de la lumile lumile create, la izvorârea izvorârea lor, apoi la haosul haosul iniţial genezzăă inversă: (increatul). Acest „punct” aspaţial, atemporal, est Neantul Fiinţei: „goluri”, o „sete care-l soarbe”, „un adânc asemenea / uitării celei oarbe”. Luceafărul călătoreşte spre momentul iniţial al creţiei, spre vidul primordial, pentru a ajunge la punctul în care se instituie Legea lumilor: aici el cere „altă lege”. Demiurgul – numit de luceafăr „Părinte” sălăşluieşte în acest Neant, este o voce impersonală, întruchipare a Legii implacabile. Ca răspuns la cererea Luceafăruluiâ: a) Îl numeşte Hyperion – dezvăluindu-i numele ascuns, care-i surprinde esenţa fiinţei_ ipostaza pe care Cătălina nu o bănuia, la care nu avea acces: pe-deasupramergătorul (Noica: şi titanul). În opoziţie cu efemeritatea muritoare, îi aduce aminte cine este şi veşnica identitate cu sine, chiar dacă el încearcă să uite: „Iar tu, Hyperion rămâi”. Aici se dezv dezvăl ălui uiee prin prin urma urmare re natu natura ra esen esenţa ţail ilăă a lui lui Hy Hype peri rion on,, ca fiin fiinţă ţă b) Aici intermediară între Dumnezeu şi om. c) Răspun Răs punsul sull Demiur Dem iurgul gului ui se contur conturează eazăă o viziu viziune ne asupra asupra condi condiţie ţieie ie um umane Răspu punsu nsul Demiu iurgu rgului lui tureaz umaane ne asemănătoare celor prezentate în Glossă, Scrisoarea I: 1. Identitatea de măşti a oamenilor: „piarî oqmenii cu toţi / s-ar naşte iarăşi oameni” 2. Deşertăciunea „vanitas vanitatum” vanitatum” 3. Efemeritatea 4. Supunerea la norc, ciclul existenţei: „Căşi toţi se nasc spre a muri / şi mor spre a se naşte” Luceafărul cere să fie muritor, cere adică „devenirea întru devenire”.
Demiurgul îi refuză moartea, ăi oferă în schimb trei ipostaze ale genialităţii, ca formele nemuritoare ale existenţei, ăi arată adică faptul că natura generală poate fi de mai multe feluri: 1. Erou al spiritulu spirituluii (înţeleptul) (înţeleptul) 2. Creator orfic (poet, artist) 3. Erou al faptei (Cezar)
TABLOUL PATRU Cuplul omenesc, cei doi tineri, sugerează o generalizare a fiinţei umane, ei reprezintă, anonimi, întreaga condiţie umană, perechea. Cronotopul pare a fi sacru şi armonios, asemenea asemenea idilei idilei din din Sara Sara pe pe deal deal prin: prin: momentul momentul asfinţit asfinţitului ului,, răsăritul răsăritul lumii, lumina lunară, lunară, singurăta sing urătatea tea perechii pere chii. lumii,i, lumina lumi singurăt atea perechii. perec hii.. Ceea ce lipseşte totuşi pentru perfecta armonie este natura, centralitatea şi unicitatea: spaţiul este, din contra, unul al şirului, al multiplicitîţii (seria, şirul formelor lumii): „cărările din crânguri”, „şirul lung de mândri tei”. Cîtîlin este transfigurat parcă de lumina din sufletul fetei, care, la rândul ei, reflectă lumina Luceafărului. Prin acest transfer de lumină, Luceafărul îşi împlineşte menirea, ca om de geniu: „Cum de nu vede vede Luceafărul Luceafărul lucrarea ce a şi şi început început să să facă facă pe pe pământ, pământ, înfrumuseţând înfrumuseţând viaţa celor de aici?” Cuvintele lui sunt înnobilate, au o anumită gravitate liniştită Hyperion îşi păstrează numele revelat, în timp ce cei doi şi l-au poierdut: „doi tineri”, „doi copii”. Prin chemarea fetei se situează şi ea printre cei cu noroc: şi ea este, ca orice natură individuală, întîmplării, al contingenţei. contingenţei individuală, stă sub semnul întîmplării, contingenţei.. Ultima strofă accentuează această diferenţă: Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece
Om: CD omul este trăit
geniul rămâne la sfera lui, la identitatea cu sine
IX. Interpretări Noica: nelămurit sentiment sentiment al armoniei Noica: armonia, un nelămurit „dacă Luceafărul se trage îndărăt în nefericirea sa de a fi „nemuritor şi rece”, lumea aceea de jos a învăţat cu adevărat sa-ţi ridice privirile către el” o altă interpretare a geniului. „cel ce ştie despre sensurile generale ale sinelui, despre legi şi necesitae”, cel care ridică lumea norocului: „trecerea geniulu prin lume, ca şi trecerea lui hyperion-pe-deasupra-mergătorul, lasă în urmă-i o dâră de lumină şi un zvon al ordinii”
Vianu: seninătate Rodica Marian: senină împăcare cu sinele, o descopperire a esenţei sale sufleteşti, identică cu absolutul sufletului sufletului lumii.
