Luceafarul – Eseu structurat
Poezia “Luceafărul” este “Luceafărul” este considerată de considerată de către critici către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga conţine întreaga plajă plajă tematică a tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia şi ideologia romantică ce romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a filosofică a lui Eminescu. “Luceafărul” se “Luceafărul” se încadrează în încadrează în specia literară a literară a poemului, specie de interferenţă a interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic conţinut filozofic şi caracter şi caracter alegoric. Totodată, Totodată, “Luceafărul” este “Luceafărul” este un poem romantic, realizat prin amestecul a mestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi dramatic) şi al şi al speciilor. Asfel, lirismul susţinut de susţinut de meditaţia filozofică şi de şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a epică a basmului şi are elemente dramatice (secvenţele realizate (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul şi dramatismul sentimentelor). Poezia “Luceafărul” pune “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul şi omul de rând. Originalitatea textului eminescian constă, deci, constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre existenţă dintre f iinţa iinţa geniului şi a şi a omului comun, în condiţiile în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată fost preluată de de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două două basme: basme: “Fata din “Fata din grădina de grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa şi frumoasa fără corp”. Tema romantică a romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent naşte lent din starea de contemplaţie şi de şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive romantice: luceafărul, marea, luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se romantică se concretizează prin concretizează prin opoziţia planurilor opoziţia planurilor cosmic şi terestru, şi terestru, respectiv prin opoziţia a opoziţia a două două ipostaze ipostaze ale cunoaşterii: geniul cunoaşterii: geniul şi omul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în ilustrată în text prin două două poveşti poveşti de de dragoste care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea iubirea este o cale superioară de superioară de cunoaştere pentru cunoaştere pentru care merită sacrificiul merită sacrificiul morţii (acceptând morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de doreşte, de fapt, să cunoască ceva cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci existenţial, deci să cunoasca să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când iubirea ilustrată în ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune Cătălina, pune în lumină o lumină o definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului. Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre lume, conţine formula conţine formula specifică basmului specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A fost “A fost odată ca-n odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care faptele sunt unice şi irepetabile. şi irepetabile. În aceste condiţii, fata condiţii, fata de împărat va împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite din ieşite din limitele comunului, particularizată comunului, particularizată prin prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea “O prea frumoasă fată // fată // Şi era Şi era una la părinţi / părinţi / Şi mândră-n mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / sfinţi / Şi luna Şi luna între stele”. De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria susţine alegoria pe tema romantică a romantică a locului geniului în lume, văzut ca văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, că povestea, personajele, relaţiile dintre relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de suită de metafore, personificări metafore, personificări şi simboluri. şi simboluri. Totodată, titlul Totodată, titlul uneşte două două mituri: mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul şi altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care (“cel care merge pe deasupra”), sugerând deasupra”), sugerând natura duală a duală a personajului de tip romantic. În ceea ce priveşte ce priveşte motivele motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera susţin atmosfera de contemplaţie şi de şi de visare în care se naşte iubirea naşte iubirea dintre Luceafăr şi Luceafăr şi fata de împărat. Motivul împărat. Motivul îngerului şi motivul şi motivul demonului sugerează chipurile sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a lirică a trăirii emoţiei erotice. emoţiei erotice. În antiteză cu antiteză cu imaginea angelică a angelică a primei întrupări, a întrupări, a
doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute, se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”. Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patimi”. Totodată, par ticularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare” – “răsare” , “plec” – “împle”). În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice.
