Aparitia Economiei si formele ei Referat
Proiect realizat de : Ene Marcela Gabriela Clasa a 12-a C Profesor Coordonator: Dumitrescu Elena 1
I.Sisteme şi structuri economice în perioada premergătoare constituirii statului român modern 1.Periodizarea istoriei a)Universală: -Epoca străveche( preistorie):prioada de timp cuprinsă între zorii apariţiei societăţii omeneşti şi formarea primelor state sclavagiste -Epoca antică: da le formarea primelor state sclavagiste până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus(476en) -Epoca medievală(Evul mediu):de la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, până la Revoluţia Burgheză din Anglia(1642) -Epoca modernă:între 1642 şi Primul Război Mondial -Epoca contemporană:de la încheierea Primului Război Mondial şi până în zilele noastre
b)Naţională: -Epoca Străveche:din cele mai vechi timpuri şi până în secolul VII î.e.n -Antichitatea(Epoca veche, sau geto-dacă, inclusiv perioada stăpânirii romane în Dacia):între secolul VII î.e.n şi anul 271 e.n.(retragerea trupelor şi administraţiei romane); Perioada cuprinsă între anul 271 şi sec IX-X este denumită perioada de trecere la feudalism -Evul mediu:între sec IX-X şi prima jumătate a secXIX -Epoca modernă:între 1821(Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu) şi 1918, sfârşitul primului război mondial -Epoca contemporană:de la sfârşitul primului război mondial până în zilele noastre
2.Sisteme economice din perioada premergătoare constituirii statului român modern Un sistem economic este acea modalitate de organizare şi funcţionare a societăţii în vederea producerii, distribuţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii necesare funcţionării ei. În perioada comunistă, noţiunea de sistem economic este utilizată în sens de formaţiune economico-socială care are ca esenţă modul de producţie alcătuit din forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Se consider că omenirea a cunoscut 5 tipuri de sisteme economice: -sistemul economiei închise -sistemul economiei artizanale -sistemul economiei capitaliste(de piaţă) -sistemul economiei colectiviste(socialist-comuniste) -sistemul economiei corporatiste În funcţie de modul în care se realizează consumul ele sunt: economie natural şi de schimb. În funcţie de modul de utilizare a resurselor ele sunt:economie de piaţă şi economie de comandă. Pentru caracterizarea dimensiunii economice a civilizaţiei româneşti(de la întemeierea statului dac centralizat până la formarea statului român modern) identificăm 4 tipuri de sisteme economice:
a)Economia sclavagistă Trăsătura fundamental o constituit-o munca sclavilor, omul fiind “singurul motor aflat la dispoziţia omului”(Fernand Braudel) S-a caracterizat prin proprietetea stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie, precum şi asupra sclavilor. Sclavii erau consideraţi “vite umane”, “unelte vorbitoare”. Sclavii proveneau în principal, din teritoriile ocupate ca urmare a unor acţiuni militare. Cu toate că prductivitatea muncii sclavilor era redusă, utilizarea lor în masă a permis nu numai realizarea unor construcţii ce impresionează şi astăzi dar şi dezvoltarea unei producţii de bunuri 2
economice destinate schimbului.Deşi economia sclavagistă a cunoscut moneda, capitalul commercial şi cămătăresc, ea a fost predominant naturală. Societatea sclavagistă s-a prăbuşit ca urmare a numeroase cause străns legate între ele: criza economică, dificultăţi în purtarea de războaie offensive prin care se procurau sclavi ieftini, numeroasele răscoale ale sclavilor şi ţaranilor aserviţi, presiunea popoarelor “barbare”. În perioada de descompunere a societăţii sclavagiste, pentru a face faţă necesităţii de a-şi cultiva moşiile, unii propietari şi-au eliberat o parte din sclavi colonizându-I pe anumite parcele, aceştia având obligaţia de a le da foştilor stăpâni o parte din producţia obţinută şi de a le presta anumite munci. Pe teritoriul Daciei, sclavia s-a dezvoltat mai mult în a doua jumătate a sec I î.e.n. şi s-a intensificat în perioada cuceririi romane(106-271)
b)Economia obştii săteşti A constituit principal formă de organizare social-economică a populaţiei rurale de pe teritoriile româneşti în intervalul cuprins între retragerea aureliană(271 e.n.) şi constituirea statelor feudale, prioadă pe care istoricii o numesc “de trecere la feudalism”. Structurată la nivelul unui sau mai multor sate, obştea sătească reprezenta o unitate economică şi politico-administrativă cu funcţii multiple: asigurarea desfăşurării normale a vieţii economice, mentinerea ordinii, executarea unor lucrări de interes obştesc, judecarea delictelor, paza şi apărarea teritoriului, repartizarea şi strângerea dărilor către stăpânitori. Trăsături: -Existenţa, alături de proprietatea somună asupra unor terenuri,apelor, pădurilor, păşunilor, a proprietăţii private ereditare, pe familii, asupra unor loturi de pământ, casei, curţii, uneltelor. -Munca în comun a suprafeţelor de pământ care alcătuiau partea nedistribuită(rezerva obştii) în scopul stisfacerii unor nevoi generale, respective folosirea în devălmăşie a păşunilor, apelor, pădurilor -Autohtonia membrilor, în obşte nefiind admişi aloheni decât prin căsătorii şi asimilare în colectivitate -Funcţionarea pe baza principiilor solidarităţii fiscal şi penale, ale dreptului prioritar al obştii de a-şi însuşi orice bun pe care un membru ar fi vrut să-l înstrăineze -Conducerea de către adunarea obştii care lua decizii în toate problemele colectivităţii
c)Economia feudală Este o formă de economie care a predominat în Evul Mediu, caracterizată prin existenţa marilor domenii funciare(latifundii) aflate în proprietatea laică sau bisericească, în cadrul cărora se produceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi munceau pe teritoriile aparţinând proprietarului funciar, producătorii direcţi(iobagi, şerbi) fiind în stare de dependenţă, nu numai economic dar şi personal faţă de feudali(nobili, boieri, biserică, rege, domn). Economia feudal era o economie închisă, preponederent natural, organizarea acesteia se limita la staisfacerea nevoilor populaţiei feudei, proprietarii neavând ca scop obţinerea profitului.În economia feudal, producţia se caracteriza prin predominanţa agriculturii şi a gospodăriei mici, printr-o tehnică mai avansată faţă de economia sclavagistă, dar încă mauală şi cu progrese obţinute într-un ritm foarte lent. Feudalismul s-an dezvoltat gradual într-un interval de timp de câteva secole, perioadă caracterizată prin nesiguranţă politică, răbufniri frecvente de violenţă, declinul activităţii comerciale şi specializării ocupaţionale, tehnică productivă primitivă. În forma sa clasică, feudalismul a apărut în secolul VIII-IX în zonele dintre răurile Loire şi Rin(nordul Franţei, sudul Ţărilor de Jos, vestul Germaniei) şi valea Po din nordul Italiei. În societatea romănească din veacurile XIV-XVII a existat “ un feudalism diluat, periferic” care convieţuia cu numeroase alte elemente de esenţă nefeudală, cum ar fi circulaţia monetară sau existenţa unei puteri central absolute. Principala formă de activitate economică în tot cursul Evului Mediu românesc a reprezentat-o agricultura care funcţiona pe baza unui system de relaţii de tip feudal, cu particularităţi impuse de condiţii istorice şi politici locale. Proprietatea funciară avea în esenţă urmatoarea structură: 3
-marea proprietate feudal,preponederentă, laică şi bisericească, între cele două forme neexistând deosebiri din punctual de vedere al economiei agrare -mica proprietate, deţinută de ţăranii liberi, răzeşi şi moşneni. Domeniul feudal, prin importanţa pe care a avut-o, a stat la baza întregii economii, nu numai a celei agrare.. Patrimoniul său cuprindea bunuri imobiliare de valori inegale, moşii de mari dimensiuni, uneori situate la mari distanţe una de alta, sate şi chiar târguri, sălaşe de ţigani robi aşezate pe aceste proprietăţi, precum şi diverse ateliere industrial, mori, brutării, măcelării, băcănii, cârciumi, toate acestea cu organizare şi funcţionare specific feudal. În 1831 Regulamentul Organic a hotărât creşterea suprafeţelor destinate loturilor tărăneşti stabilind proporţii fixe ale celor doua părţi: o treime pentru proprietar şi două treimi pentru ţăranii clăcaşi. Decalajul istoric de 2-3 secole ce o despărţea de ţările dezvoltate ale Europei Occidentale a fost determinat în esenţă de o serie de factori externi: • Dominaţia(politică) străină îndelungată, agravată şi de modul de organizare social şi economic de tip feudal, închistat, al unor puteri învecinate, în special Imperiul Otoman. Dominaţia a reprezentat o frână în calea promovării şi difuzării unor forme superioare de tehnologie, de producţie şi schimb, a unor deprinderi şi comportamente economice avansate, specific capitalismului Stăpânirea străină a dus la semiizolarea ţărilor române de marile fluxuri economice ale Europei(vest-est, nord-sud), cu urmări dintre cele mai grave şi îndelungate asupra forţelor productive autohtone Dominaţia otomană, după 1711/1716 a menţinut şi favorizat existenţa unui regim politic intern neproductiv, parazitar şi corrupt, interest prioritar de creşterea fiscalităţii. (chiverniseală) Iniţiativele, inovaţiile tehnice româneşţi nu s-au putut realize din cauza climatului instituit de stăpânirile străine şi înapoierea economic • Prelevarea de către puterile stăpânitoare, pe diverse căi, a unei părţi însemnate din produsul social, diminuându-se astefl posibilităţile de acumulare şi dezvoltare ale ţărilor române.Sistem de dominaţie economică: Tributul. Acesta s-a menţinut în limite rezonabile până la mijlocul sec al XVI-lea(300010000galbeni). Accentuarea aservirii politice după 1538 a dus la majorarea continuă a tributului ajungându-se la sume uriaşe. Daruri (peşcheşuri) periodice şi ocazionale. Au avut ca tendinţă pe de o parte, creşterea permanent a numărului şi valorii lor, iar pe de altă parte, creşterea ariei celor care lem primeau. Iniţial ocazionale şi simbolice, spre sfârşitul secolului al XVI-lea acestea au ajuns să depăşească tributul. Cumpărarea(mezatul) şi confirmarea domniei a reprezentat în secolele XVI-XVII principalul mijloc de stoarcere economic a românilor de către otomani Prestaţii în bani(contribuţii de război) şi prestaţii în natură, uneori plătite la preţuri impuse, sub valoarea mărfurilor, alteori scăzute din valoarea tributului, de cele mai multe ori ele fiind gratuite Monopolul otoman asupra comerţului exterior-stabilit din 1751-a reprezentat forma cea mai gravă de exploatare a tărilor române, fiind una dintre cauzele principale ale stagnării economice din secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea. • Numeroasele războaie purtate pe teritoriul ţărilor române. După instaurarea domniilor fanariote,ţările române au devenit principalul teren de confruntare dintre imperiile vecine. Între 1711 şi 1829, Principatele au fost ocupate timp de 25 de ani de armatele statelor beligerante, având loc 7 războaie care au provocat însemnate distrugeri, împiedicând astfel dezvoltarea economic normal.Locuitorii Principatelor erau obligaţi să hrănească trupele de ocupaţie, să 4
procure alimente, care de transport, oameni de muncă. Produsele dispăreau, creşteau preţurile, activităţile economice, în general, erau paralizate.
II.Tranziţia de la economia feudală la economia modernă 1914)
(1859-
1.Nivelul dezvoltării economico-sociale a statului român modern la momentul constituirii sale Statul român creat la 1859 avea o suprafaţă de 123 700 km² şi o populaţie de circa 3,9 mil.loc. Societatea românească de la mijlocul sec XIX continua să fie una rurală, 90% cetăţeni locuiau în localităţi de tip rural, iar restul la oraşe. Agricultura-evolua de la structura în care predominau păşunile şi creşterea vitelor la cea în care se cultivau plante.Pământul ţării se afla în posesie feudal.Activitatea avea carecter manual şi tradiţional.Creşterea volumului producţiei agricole era determinată doar de extinderea suprafeţelor însămânţate.Economia de schimb la sate era puţin prezentă, gospodăriile ţărăneşti ofereau puţine produse pieţei interne. Domeniul feudal era principalul furnizor de produse agricole. Industria-bazată pe mună manual şi se desfăşura sub 3 forme: • Casnică:character conservator;se efectuau:torsul fibrelor de in, cânepă, bumbac, ţesutul pentru îmbrăcăminte, lenjerie, covoare, confecţionarea hainelor şi încălţămintei, prelucrarea lemnului, producerea de brânzeturi, alcool, conserve de carne • Meşteşugărească:reprezenta principal sursă de producţie de mărfuri şi servicii pentru cei de la sate şi oraşe;ramuri principale:industria ţesutului, confecţiilor şi lemnului • Manufacturieră:producţie destinată schimbului;domenii:textile, sticlă, paste făinoase,lumânări, alcool Mijloacele şi căile de transport:stare înapoiată faţă de cele din ţările occidentale;262km de şosea; o mare parte din drumuri erau de pământ;după succesul Angliei, calea ferată s-a răspândit în Europa şi SUA;în ţările româneşti vehiculul care satisfăcea nevoile de transport era carul cu boi;transportul naval se făcea pe Marea Neagră. Comerţul:-intern şi extern era dat de nivelul şi caracteristicile producţiei material -schimbul de mărfuri pe polan intern se desfăşura:permanent(în oraşe) sau periodic(târguri, iarmaroace) -comerţul intern se desfăşura într-un cadru legislative bazat pe codul commercial francez şi unele dispoziţii ale Regulametului Organic -structura comerţului ne oferă informaţii despre dezvoltarea economiei la acea dată: Exporta:cereal, sare legume, alcool Importa:bumbac, produse de lux, textile Sistemul monetar:cunoscut ca sistemul leului ca ban de calcul, sistem consuetudinary.Acest sistem se caracteriza prin urm.elemente: -existenţa unui etalon monetar-leul, care nu exista în circulaţie, cid oar ca unitate de calcul -existenţa în circulaţie a circa 70-80 de monede străine -reglementarea raportului de valoare între monede atât pe bază comercială cât şi prin acte de autoritate Creditul:se practica de cămătari cu dobânzi ridicate.Piaţa financiară românească în formare, avea ca trăsătură dominant insuficienţa şi scumpetea capitalului, în general, a celui intern, în special. Sistemul finanţelor publice:deşi avea o serie de elemente modernizatoare impuse de Reg.Org. nu eliminase haosul din trecut şi conţinea încă trăsături ale unei organizări de tip feudal: -impozabilitate o formau nu bunurile, ci persoanele, impozitarea direct fiind metoda cea mai folosită(capitaţia, patenta) -veniturile se realizau şi din dări indirect:taxele vamale, impozitul asupra sării -se întemeia pe privilegii şi scutiri de impozite pentru boieri şi străini 5
-un capitol important al cheltuielilor visteriei îl reprezentau tributurile şi peşcheşurile pentru puterile dominante Nivelul de trai-era unul scăzut -se caracteriza prin:analfabetism, mortalitate ridicată, absenţa asistenţei medicale -localităţile nu aveau iluminat stradal, canalizare, străzi pietruite Decalajul istoric ce despărţea economia României anilor 1859-1860 de ţările dezvoltate din Europa Occidentală poate fi măsurat cu ajutorul unor indicatori macroeconomici: • Nivelul şi strcutura avuţiei naţionale:2.393 milioane lei(463mil dolari) din care 55,9% avuţie nereproductibilă(bunuri natural, pământul) şi 44,1% avuţie reproductibilă.Niv. avuţiei naţionale pe locuitor era de 8,7 ori maim mic decât nivelul Marii Britanii • Ponderea populaţiei ocupate în industrie:49% Anglia, 6% România • Forţa motrice utilizată în industria mecanizată: Anglia-2580 mii CP(cai putere), România 400 CP. • Producţia industrial pe locuitor:570 franci în Anglia, 25-35 franci România • Producţii agricole medii la hectar: de 2-3 ori mai mici în comparaţie cu ţările occidentale În concluzie, putem spune că la 1859, din punct de vedere al mărimii şi structurii avuţiei material accumulate, al nivelului tehnic sub care se realize combinarea factorilor de producţie, al randamentelor cu care se utilizau resursele, al nivelului de trai al populaţiei, statul român proaspăt creat se afla în urmă cu 2-3 secole faţă de statele dezvoltate ale Europei Occidentale.
2.Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale în perioada 1859-1914 Agricultura:-populaţia muncea pentru a-şi asigura existenţa.S-au produs transformări radicale: Înlăturarea regimului agrar prin Reforma Agrară în 1864 Schimbarea structurii proprietăţii funciare Apariţia unui nou regim agrar Schimbarea structurii agrar-pastorală în cea cerealieră Înlocuirea mijloacelor de muncă tradiţionale cu cele moderne Reforma agrară din 1864-avea caracter limitat Ţărănimea clăcaşă devine liberă din punct devedere juridic Desfiinţareamonopolurile de tip feudal Împroprietărirea ţăranilor cu suprafeţe din moşiile boierilor sau patrimoniul statului în funcţie de numărul de vite Plata de către ţăranii eliberaţi a unor despăgubiri boierilor Deficienţe ale reformei agrare: Încălcarea drepturilor la pământ Excluderea de la împroprietărirea unui număr mare de ţărani Insuficienţa pământului acordat unei părţi a ţărănimii Lipsa păşunilor şi fâneţelor necesare hrănirii animalelor Caracteristici generale ale evoluţiei agriculturii în perioada 1859-1914: Numărul uneltelor a crescut mai repede decât numărul gospodăriilor şi populaţiei agricole Suprafaţa arabilă a cunoscut cea mai mare extindere Creşterea producţiei cerealiere Creşterea randamentelor la hectar Stagnarea creşterii animalelor În perioada 1859-1914 agricultura asigură: hrana populaţiei, materii prime necesare industriei 6
Industria:-are caracter general rural-ţărănesc de tip manual. Pentru a se dezvolta industria are nevoi de: Echilibru politic în viaţa socială Sectoare meşteşugăreşti şi manufacturiere dezvoltate Piaţă lărgită Capitaluri suficiente şi întreprinzători cu experienţă Tehnicămecanizată Forţă de muncă calificată Cel mai important factor care a determinat dezvoltarea industrială a fost dobândirea independenţei de stat o dată cu eliberarea de sub dominaţia otomană.Condiţii create după 24 ianuarie 1859: Instituţionalizarea şi legiferarea economiei de piaţă Crearea sistemului monetar naţional Formarea sistemului bancar Lărgirea pieţei interne a forţei de muncă Crearea şi dezvoltarea infrastructurii moderne Acumularea primitivă de capital Importuri masive de maşini şi utilaje Import de specialişti străini Începând cu anul 1866 promovarea industriei a cunoscut 2 direcţii: • România a adoptat un tarif vamal protecţionist:pentru materii prime din ţară, scutire de taxe la export de materii prime, taxe de import pentru materii prime sau produse industriale • Măsuri pentru încurajarea industriei: În 1887 a fost adoptată legea Măsurii generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale prin care se acordau o serie de avantaje investitorilor români sau străini pe o durată de 15 ani: scutirea de orice impozite directe către stat, judeţ sau comună; scutirea de taxe la importul de maşini şi utilaje necesare fabricii În 1912 a fost adoptată Legea pentru încurajarea industriei naţionale În pofida acestor indicatori ai dezvoltării cantitative, în preajma izbucnirii primului război mondial industria din România continua să fie slab dezvoltată: -3% din forţa de muncă din România era antrenată în industrie -forţa motrice utilizată era de 8-15 ori mai mică în comparaţie cu unele ţări din Europa Occidentală -industria era inegal răspândită pe teritoriul ţării Transporturile, telecomunicaţiile: După unirea principatelor situaţia drumurilor s-a schimbat. În 1868 s-a întocmit legea pentru drumuri prin care drumurile mari se construiau şi întreţineau din bugetul statului; iar drumurile judeţene şi locale din veniturile judeţene şi comunale. Apariţia căilor ferate în Europa a fost o adevărată revoluţie, benefică pentru circulaţia bunurilor şi persoanelor, devenind cel mai important mijloc de transport.În România au existat proiecte pentru construirea de căi ferate dinainte de unirea principatelor dar în lipsa capitalului nu s-au putut realiza. În 1865 Guvernul român a propus unei companii engleze construirea unei linii de 70 km pe distanţa Bucureşti-Giurgiu.Lucrările executate s-au realizat la preţuri foarte mari.La 1888 statul român a devenit proprietarul tuturor liniilor de cale ferate construite anterior(1868,1875). Cea mai remarcabilă lucrare tehnică a epocii, cu urmări economice însemnate a fost realizarea ieşirii la Marea Neagră prin construirea liniilor Bucureşti-Feteşti ,Făurei-Feteşti,Feteşti-Cernavodă, peste podurile proiectate şi construite de inginerul român Anghel Saligny. Consecinţe economice: -racordarea economiei naţionale şi a centrelor sale de producţie şi consum la reţeaua Europeană 7
-realizarea conexiunii între toate centrele economice şi culturale ale ţării, conectarea acestora la Dunăre şi Marea Neagră cu căile fluviale şi maritime internaţionale -itensificarea circulaţiei între provinciile istorice româneşti=>formarea pieţei unice -ieftinirea transportului intern de mărfuri şi persoane -creşterea preţurilor la export a produselor româneşti -creşterea siguranţei transporturilor Comerţul interior -până în 1887 Cadrul legislativ pentru desfăşurarea comerţului interior a fost asigurat de Condica de comerţ -în anul 1864 s-au înfiinţat Camere de comerţ şi industrie Principalele direcţii ale evoluţiei comerţului interior în 1859-1914 sunt: Modernizarea cadrului instituţional legislativ Modernizarea activităţilor de comerţ Creşterea volumului de mărfuri pe piaţă Creşterea concurenţei şi ofertei de mărfuri Apariţia unor instrumente de circulaţie şi schimb specifice economiei capitaliste:cambia, cecul.mandatul Apariţia reclamei pentru promovarea mărfurilor Organizarea de expoziţii Perioada 1859-1914 s-a caracterizat printr-o stabilitate a preţurilor Comerţul exterior După unire au fost luate măsuri pentru modernizarea comerţului exterior: -preluarea vămilor de la particulari -introducerea unui regim vamal prin legea vămilor din 1861 În perioada 1859-1916 evoluţia comerţului exterior a fost marcată de: Regimul liberului schimb Regimul perfecţionist Evoluţia comerţului exterior în perioada 1859-1914 este caracterizată de următoarele aspecte: -Creşteri însemnate ale nivelului cantitativ şi valoric -Modificări importante în structură -Modificarea orientării georgrafice a schimburilor externe de la zona orientală spre cea occidentală
3.Evoluţii în domeniul circulaţiei monetare, creditului şi finanţelor publice Crearea sistemului monetar naţional Bazele legale ale sistemului monetar au fost puse în Aprilie 1867 când Parlamentul a votat Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale.Legea prevedea: -emiterea de monedă de aur, argint, aramă -se recunoaşte existenţa Uniunii Monetare Latine -încetarea circulaţiei libere a monedelor străine pe teritoriul ţării Primele monede româneşti au fost cele de aramă. După dobândirea independenţei Banca Naţională creată în 1880 a devenit institut de emisiune monetară. Consecinţe pozitive a adoptării sistemului monetar din 1867: -a pus capăt dependenţei de sistemul monetar otoman -sistemul monetar a devenit sistem bănesc de stat -eliminarea unei largi categorii de bani străini 8
-eliminarea speculei -realizarea accesului către piaţa monetară occidentală Constituirea sistemului bancar şi de credit modern În ţarile Europei, sistemul bancar şi de credit modern a contribuit la dezvoltarea economică.În România procesul de constituire, pe baze moderne, a sistemului bancar şi de credit s-a derulat greu, vechiul sistem cămătăresc continuând să funcţioneze. După 1859 s-a încercat înfiinţarea mai multor bănci, dar majoritatea au dat faliment din cauze specifice perioadei:legislaţie deficitară, lipsa surselor de capital. Dintre instituţiile de credit înfiinţate până în 1880 cele mai importante au fost: -Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni -Societăţile de credit financiar Potrivit legii şi statutului său, Banca Naţională putea efectua urm.operaţiuni: -scontarea de efecte coemrciale -scontarea de bonuri de tezaur -comerţ cu aur şi argint -acordarea de avansuri pe aur şi argint -efectuarea de operaţii de casă -cumpărarea de efecte publice Chiar din primii ani de funcţionare Banca Naţională şi-a înfiinţat sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării.Banca Naţională a devenit centrul sistemului bancar naţional. Formarea sistemului modern de finanţe publice A reprezentat un proces compolex şi dificil pe parcursul mai multor decenii. În procesul de formare a noului sistem de finanţe publice s-au realizat principiile şi funcţiile moderne ale acestuia: -s-a introdus universalitatea impozabilităţii, prin eliminarea privilegiilor şi scutirilor -s-a adoptat principiul proporţionalităţii impozabilităţii în raport cu veniturile realizate -impozitarea cu precădere a bunurilor şi a veniturilor nu a persoanelor -aprobarea şi controlul bugetului de către organele puterii legislative în stat -s-a organizat evidenţa bugetară, ptin Ministerul de Finanţe În această perioadă sistemul finanţelor publice a devenit o componentă importantă, atât a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale dar şi a mecanismului statal.
4.Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în preajma primului război mondial Pentru România izbucnirea PRM a însemnat sfârşitul unei epoci de excepţională însemnătate în evoluţia pe drumul modernizării.A parcurs un ansamblu de tranziţie de la vechea societate feudală spre cea modernă, caracterizată prin schimbări profunde, structurale în toate domeniile fundamentale, astfel: • În plan politic, s-a constituit sistemul statal modern, cu un nou cadru legislativ şi instituţii politice moderne • În plan social s-a produs o schimbare majoră a compoziţiei sociale • În plan cultural s-au realizat progrese însemnate:obligativitate învăţământului elementar, întemeierea învăţământului superior • În plan economic s-a reuşit desfiinţarea treptată a sistemului economic feudal prin punerea bazelor sistemului economiei moderne de mărfuri În intervalul de timp analizat, economia românească a parcurs un proces de creştere cantitativă şi calitativă, analizată cu ajutorul indicatorilor: Nivelul producţiei bunurilor materiale a sporit de peste 3 ori 9
Avuţia naţională a crescut de la 2.394 milioane la 18.331 milioane Cu toate acestea, România continua să aibe o economie periferică în poziţia economiei Europene: Venitul naţional pe locuitor era de 3-6 ori mai mic decăt în ţările dezvoltate Structura populaţiei active:ponderi mari în agricultură în România, iar în ţarile dezvoltate ponderi mari în ramuri neagricole Producţia şi consumul unor produse de bază mult mai mici decăt ale ţărilor dezvoltate Mărimea şi structura comerţului exterior Nivelul mecanizării, exprimată în cai putere era de 8-15 ori mai redusă în comparaţie cu Germania şi Anglia La nivelul anului 1914, România era o ţară slab dezvoltată, cu o economie precumpănitor agricolă.
III.Evoluţia economiei României în perioada interbelică.Consolidarea procesului de modernizare economico-socială 1.Cadrul internaţional al evoluţiei economiei româneşti în perioada interbelică Principalele trăsăturiale vieţii politice şi economice internaţionale din perioada interbelică: • Schimbarea radicală a configuraţiei politice a Europei S-au destrămat marile imperii, au apărut unele state naţionale noi, alte state şi-au reîntregit graniţele. Pe ruinele imperiului ţarist s-a ridicat un alt imperiu URSS cu un regim politic nou, dictatorial, cu ideologie comunistă şi economie centralizat-planificată. Distrus de război, echilibrul dintre marile puteri pe baza căruia s-a putu realiza timp de aproape o jumătate de secol, pacea şi progresul economico-social al continentului european, nu s-a putut restabili. • Declinul economic al Europei, expansiunea Statelor Unite şi Japoniei Primul război mondial a redus potenţialul uman, economic şi financiar al tuturor statelor, mai ales a celor europene Pierderile umane au fost simţite în modul cel mai crud. Pierderile materiale au fost considerabile, în spcial în zonele care au servit drept câmp de luptă La sfârşitul războiului producţia i9ndustrială a Europei scăzuse cu 40%, producţia agricolă cu 30%, căile de comunicaţie cu 30-40%. După război, bătrânul continent a pierdut supremaţia economică în materiale de producţie şi comerţ, în timp ce SUA se impune ca cea mai mare putere a lumii. • Creşterea economică inegală a ţărilor, alternare între perioade de avânt şi criză economică Criza economică din perioada 1929-1932, cea mai puternică din istoria economiei moderne, s-a manifestat prin prăbuşirea producţiei, investiţiilor, preţurilor şi veniturilor, diminuarea comerţului internaţional, creşterea şomajului. În intervalul 1919-1938, în economia europeană au alternat perioade de avânt şi criză astfel: -1919-1920 criză economică -1919-1924 refacere şi redresare -1924-1929 avânt economic şi stabilizare financiară -1929-1932 criza economică mondială -1933-1938 înviorare şi avânt economic • Criza sistemelor monetare naţionale Finanţarea cheltuielilor de război prin creşterea volumului emisiunilor monetare a generat inflaţie.Criza mondială din 1929-1933 a generat un fenomen de deflaţie.Pentru a face faţă crizei, statele puternic industrializate au luat măsuri protecţioniste(restricţii la importuri, creşterea taxelor vamale) 10
După prăbuşirea etalonului aur şi suspendarea convertibilităţii monedelor forte, lumea monetară s-a împărţit în mai multe zone: -blocul dolarului -blocul lirei sterline -zona francului • Destabilizarea circuitelor capitalurilor internaţionale Marile bulversări financiare au condus la inversarea poziţiilor antebelice. În Europa, care trece prin această criză financiară care a transformat-o din creditor în debitor, sfera capitalului exportat s-a restrâns foarte mult. • Creşterea gradului de intervenţie a statului în economie, manifestarea unor tendinţe de autarhizare a economiilor naţionale Una dintre consecinţele importante ale războiului a constituit-o creşterea rolului statului în viaţa economică.Statele participante la război au fost obligate să pătrundă rând pe rând în toate domeniile vieţii economice. Funcţii ale statului opuse liberalismului continuau să existe şi după încheierea păcii. Utilizarea pârghiilor statale viza: -frânarea scăderii economice -susţinerea monedelor naţionale -favorizarea acumulării de capitaluri -stimularea exporturilor -diminuarea importurilor -protejarea pieţei autohtone -rezolvarea conflictelor între patroni şi lucrători -scăderea numărului şomerilor • Instabilitatea politică, spirit revanşard, creşterea cheltuielilor cu destinaţie militară Ţările europene nemulţumite de prevederile tratatelor de pace, ameninţau securitatea şi pacea continentului Efectele influenţelor externe asupra economiei româneşti în perioada interbelică au fost negative: Consecinţele distructive ale PRM asupra continentului european, crzie politice şi economice Diminuarea potenţialului financiar al ţarilor europene dezvoltate Transferarea efectelor crizei economice din anii 1929-1933 şi asupra economiei româneşti Modificarea în defavoarea ţărilor slabe a foarfecii preţurilor de export Anul 1938 a reprezentat pentru România cel mai înalt nivel al dezvoltării economice-sociale din cele opt decenii parcurse de la înfiinţarea statului român modern..
2.Desăvârşirea unităţii naţionale şi integrarea ansamblului economic naţional În 1918 s-a realizat intrarea aproape simultană în graniţele Vechiului Regat a tuturor provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină.Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu România a dus la mărirea semnificativă a potenţialului economic, creându-se condiţii pentru o dezvoltare economico-socială mai susţinută. A sporit semnificativ patrimoniul economic naţional: -suprfaţa arabilă -vii şi livezi -suprafaţa forestieră -fâneţele naturale şi păşuni -reţeaua de căi ferate -intrarea în circuitul economic a noi resurse naturale 11
Întregirea teritoriului naţional a dus nu doar la sporirea resurselor naturale, îmbogăţirea structurii industriale, extinderea pieţei externe ci şi la valorificarea mai bună a resurselor ţării, ca rezultat al procesului complex de integrare economică.Procesul de integrare economică a dus la extinderea sistemului bancar şi a celui monetar.
3.Direcţii şi orientări ale politicii economice interbelice Desăvârşirea unitaţii naţionale a însemnat un nou sistem social-politic, trecerea de la liberalism nedemocratic la democraţia liberală. După dezintegrarea Partidului Conservator, scena politică interbelică a fost dominată de 2 partide: 1.Partidul Naţional Liberal(1922-1928 şi 1933-1937) 2.Partidul Naţional Ţărănesc(1928-1931,1932-1933) Măsurile de politică economică promovate de aceste 2 forţe politice au izvorât din două concepţii exprimate prin formulele:”prin noi înşine”, şi „porţi deschise capitalului străin”. În documentele PNL, concepţia „Prin noi înşine” este prezentată astfel: -refacerea şi dezvoltarea ţării prin capitaluri româneşti -participarea capitalurilor externe în cadrul unei colaborări în care rolul principal să aparţină capitalului autohton -partea cea mai importantă a aportului străin trebuia să se realizeze prin livrări în natură de maşini şi materii prime pe care România nu le avea -capitalul străin să fie atras în cadrul unui program naţional şi pentru activităţi care depăşeau capacitatea proprie a economiei naţionale -profitul dobândit de firmele străine să fie proporţional cu fondurile investite şi rezultatele obţinute ca şi la societăţile româneşti Formula „porţi deschise capitalului străin” a PNŢ avea concepţia că accelerarea dezvoltării economiei prin infuzie de mijloace financiare atrase din străinătate urma să contribuie, în viitor, la asigurarea independenţei economice şi, în consecinţă, a celei politice. În timpul guvernării ţărăniştilor a fost modificată legislaţia economică elaborată de liberari, capitalul extern fiind pus la egalitate cu cel autohton, mizându-se pe un aflux de capital care ar fi dus la revitalizarea economiei.Criza economică a stânjenit efectele scontate. Eşecul politicii „porţilor deschise” a fost recunoscut de către Virgil Madgearu, fost ministru în timpul guvernării PNŢ. În concluzie, cum ţărăniştii au guvernat mai puţin decât liberalii, şi pe deasupra în ani de criză economică, politica „prin noi înşine” a învins formula „porţi deschise” .
4.Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale Agricultura Evoluţia agriculturii în perioada interbelică a fost puternic influenţată de restructurarea funciară şi socială a proprietăţii prin reforma agrară din anul 1921.Reforma a realizat prioritar funcţii sociale şi poltitice, scopul economic rămânând în subsidar: -asigurarea cu pământ a marii majorităţi a ţărănimii -consolidarea unităţii statului naţional prin împroprietărirea sutelor de mii de ostaşi care au luptat pentru apărarea graniţelor statului -reducerea tensiunilor politice existente în interiorul clasei ţărănimii În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul sec XIX cea din 1921 a reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii proprietăţi.Primeau pământ preoţii, învăţătorii, funcţionarii publici, absolvenţii şcolii de agricultură, cu condiţia ca toţi să locuiască la ţără şi să se oblige să muncească pământul.După reformă, şi din cauza modului în care s-a făcut, procesele spcifice dezvoltării capitaliste în această ramură au fost frânate, agricultura României diminuându-şi capacitatea productivă, contribuţia la economia naţională. 12
În urma restructurărilor fundamentale în domeniul proprietăţii din anii 20, agricultura românească a evoluat în perioada interbelică pe două paliere: 1. Mica proprietate ţărănească:supusă unui proces de diferenţiere, cu resurse slabe şi randamente scăzute, fără perspectiva unei dezvoltări superioare 2. Exploataţiile mijlocii şi mari, cu tendinţe de consolidare si concentrare, capabile de dezvoltare şi acumulare, dar fără forţa necesară pentru modificarea tendinţei generale regresive a ramurii Principalele caracteristici ale evoluţiei agriculturii în perioada interbelică sunt: • Modificarea structurii proprietăţii şi exploataţiei agricole:pulverizarea proprietăţii rurale şi a exploataţiilor agricole • Evoluţii inegale în domeniul înzestrării tehnice:isuficienţa dotării tehnice cauză principală a randamentului scăzut • Stagnarea dezvoltării producţiei agricole vegetale • Regresul domeniului zootehnic, diminuarea contribuţiei acestuia la producţia agricolă • Utilizarea incompletă a muncii ţărăneşti: densitate rurală considerabilă • Slabă capacitate de autodezvoltare În concluzie, rezultatele generale mediocre ale dezvoltării agriculturii în perioada interbelică pot fi explicate prin următoarele cauze: Pulverizarea proprietăţii agricole, caracterul său parcelar care bloca organizarea marii exploataţii agricole moderne Nivel scăzut de înzestrare cu mijloace de muncă, slabă calificare profesională a forţei de muncă, starea de retardare culturală din rândul ţărănimii Utilizarea metodelor tradiţionale, înapoiate, de cultivare a pământului Capacitate redusă de a face faţă concurenţei de pe piaţa mondială Existenţa unei suprapopulaţii agricole Industria, transporturile,comunicaţiile Industria a avut o evoluţie ascendentă semnificativă, efectele negative fiind atenuate de existenţa unor factori interni stimulatori: • Creşterea patrimoniului economic al ţării ca urmare a desăvârşirii unităţii naţionale • Extinderea pieţei interne, creşterea cantitativă şi calitativă a resurselor de muncă • Existenţa unor preţuri mai mici ale resurselor interne decât cele de pe piaţa mondială • Politica economică a statului român de protejare şi încurajare a industriei autohtone: Adoptarea legislaţiei privind dezvoltarea industriei: Legea Minelor-1924, Legea comercializării şi controlului întreprinderilor economice ale statului-1924,Legea energiei1924 Adoptarea unor tarife vamale protecţioniste Politica de finanţare şi de creditare a ramurilor industriale: S-a înfiinţat Societatea naţională de credit industrial Industria mecanizată s-a dezvoltat mai repede decât orice alt sector al producţiei materiale, importanţa acesteia consta în: -se racordase şi penetrase în toate sectoarele societăţii româneşti -avea rolul de consumator al materiilor prime agricole, fiind în acelaşi timp şi furnizor al unor bunuri industriale şi unelte pentru agricultură -constituia un mare utilizator de credite al sistemului bancar -reprezenta susţinătorul principal al comerţului exterior -era principalul client al transporturilor Transporturile şi telecomunicaţiile au avut evoluţii marcate de ritmul şi natura transformărilor economice din această perioadă: 13
• •
• • •
Transporturile pe căi ferate: a sporit de la 3500km la 11000km Transporturile rutiere:rezultatele obţinute nu au fost deosebite Transporturile navale:în anul 1939 flota de pe Dunăre sub pavilion românesc (725 de vase) reprezenta doar 20%, restul aparţinând unor companii germane, austriece Transporturile aeriene: aviaţia civilă a debutat în 1920 Telecomunicaţiile:au cunoscut un proces de extindere şi modernizare.Circuitele de telegraf s-au menţinut, în medie, la 20000km, în schimb traficul telegrafic şi radio-telegrafic a scăzut din cauza sporirii tarifelor. Telefonia a înregistrat un progres rapid, în spcial în marile oraşe
5.Evoluţia monedei, preţurilor şi veniturilor Procesul de deteriorare a sistemului monetar a continuat şi după încheierea păcii, puterea de cumpărare a scăzut dramatic, cu consecinţe grave asupra evoluţiei generale a economiei româneşti.Valoare aurului scade de 32 de ori faţă de 1890, această scădere este indusă de factori negativi: • Criza mondială:hemoragia continuă de devize, scăderea genrală a preţurilor • Inflaţia şi instabilitatea monetară • Cursul de schimb Ieftenirea leului a scumpit importul, în special de maşini şi utilaje ncesare dezvoltării economiei. Preţurile şi evoluţia lor reprezintă aspecte extrem de importante în istoria economiei, ele reflectând situaţia şi puterea economiei naţionale în diverse etape.Nivelul şi dinamica preţurilor se află în strânsă coleraţie cu valoarea şi gradul de stabilitate a monedei, care, la rândul ei reflectă situaţia preţurilor. Veniturile individuale, mărimea şi distribuţia lor, au stat sub semnul evoluţiilor prezentate până acum. Structura preponderent agrară a economiei româneşti, nivelul tehnico-economic scăzut, cât şi mecanismul de formare a preţurilor, au influenţat puternic nivelul veniturilor obţinute. Salariile primite de muncitorii români erau de câteva ori mai mici decât în ţările dezvoltate, fapt explicabil prin nivelul redus al productivităţii muncii sociale de la noi, numărul mare de persoane în căutare de lucru de pe piaţa muncii.
6.Comerţul exterior Structura comerţului exterior: • Până în 1929 importul de produse finite forma centrul de greutate al comerţului exterior • Între 1930 şi 1934, bunurile de consum au fost importate, în general numai sub formă de semifabricate • Începând cu 1935 se continuă tendinţa de scădere a volumului produselor finite şi de creştere a importului de materii prime, ca urmare a faptului că industria autohtonă şi-a mărit capacitate de producţie Structura exportului nu a avut modificări spectaculoase, cu excepţia vânzării petrolului, care după 1926 a devenit centrul de greutate al comerţului exterior românesc
7.Nivelul dezvoltării economice a României la sfârşitul perioadei interbelice Nivelul dezvoltării economice atins de România la sfârşitul perioadei interbelice poate fi analizat cu ajutorul câtorva indicatori economici: • Avuţia naţională pe locuitor: creşte de la 587 lei aur în 1860-1864 la 2213 lei aur în 1938-1939 • Venitul naţional pe locuitor:în anul 1938 în România era de 76 dolari, iar în SUA de 521,Anglia 378 14
• •
Ponderea diferitelor sectoare în venitul naţional:agricultura rămâne ponderea cea mai ridicată Structura populaţiei active pe ramuri de activitate:spre deosebire de ţările dezvoltate unde majoritate populaţiei era strcturată în industrie, în România era localizată în agricultură • Nivelul productivităţii muncii: în raport cu ţările industrializate, productivitatea muncii din România era mai mică de 2-3 ori în industrie şi de 3-7 ori în agricultură • Nivelul consumului pe locuitor la principalele produse:Romănia se situează şi din acest punct de vedere pe ultimele locuri între statele Europene. Acest fapt atestă caracterul limitat al pieţei interne, nivelul scăzut de trai al marii majorităţi a populaţiei În concluzie, România anului 1938, cu toate progresele incontestabile de dezvoltare şi modernizare obţinute, de recuperare a unei părţi însemnate din rămânerea în urmă faţă de Occidentul dezvoltat, se situa în ultima parte a clasamentului economic al Europei.
IV.Economia de război în România Economia de război a unui stat poate fi definită ca acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice apărută într-o anumită conjuctură ca urmare a politicii duse de guvern pentru pregătirea şi participarea la un conflict armat internaţional.Aceasta este caracterizată printr-o serie de trăsături: • Creşterea rolului statului în economie • Micşorarea volumlui investiţiilor cu caracter productiv • Dificultăţi în combinarea factorilor de producţie • Creşterea consumului cu destinaţie militară în dauna celui al populaţiei • Creşterea datoriei publice, dezechilibre bugetare, inflaţie accelerată, şomaj
1.Economia României în perioada primului război mondial 1914 Izbucnirea primului război mondial a întrerupt procesul lent de transformare şi modernizare a economiei început în a doua jumătate a sec XIX, după crearea statului modern. Desfăşurarea evenimentelor militare din perioada 1914-1918 avea să pună în faţa economiei României probleme complexe ce pot fi grupate în 3 categorii: 1.Necesitatea adaptării la situaţiile apărute după izbucnirea războiului 2.Susţinerea unui efortmilitar uriaş, diminuarea volumului resurselor 3.Refacerea şi înlăturarea urmelor războiului La 15/28 iulie România şi-a declarat neutralitatea menţinută aproximativ 2 ani Datorită faptului că ţările cu care România avea relaţii comerciale au luat măsuri cu privire la export, numeroase întreprinderi care depindeau de imprtul de utilaje, pise de schimb, materii prime şi semifabricate din această zonă au fost nevoite să-şi restrângă producţia Întreprinderile din industria petrolului, forestieră, alimentară au fost rupte de pieţele unde îşi exportau produsele. Închiderea de către Turcia în 1914 a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele a dat o lovitură puternică relaţiei economice ale României cu Anglia, Franţa, Belgia, Olanda. Întreruperea relaţiilor cu ţările occidentale a favorizat Puterile Centrale Restrângerea importurilor din ţările industrializate, ca şi diminuare exportului a dus la diminuarea activităţii în alte domenii, precum şi micşorarea veniturilor bugetului de stat provenite din taxe vamale. 1915 După o perioadă în 1915 guvernul român a înfiinţat „ Comisiunea Centrală pentru vânzarea şi exportul cerealelor şi a derivatelor” Comisia devena singura instituţie prin care se puteau vinde produse agricole în străinătate. 15
În aceeaşi perioadă a mai funcţionat „ Comisia pentru exportul vinului” şi „ Comisia de import”. Reducerea importurilor de materii prime, maşini, piese de schimb au făcut ca o serie de bunuri de provenienţă industrială să se găsească mai greu, ceea ce a determinat creşterea preţurilor. Simultan cu acţiunile privind crearea de stocuri şi rezerve au fost luate măsuri pentru trecerea economiei de pace la economia de război. La data declanşării conflictului mondial, România avea o armată slab înzestrată. Insuficienţa înzestrării armatei aieşit la iveală în august 1914:armatele slabe, lipsa artileriei grele şi de munte, armament insuficient, muniţie insuficientă şi de proastă calitate, vehicule puţine, echpament necorspunzător. După producerea dezastrului militar a fost nevoie să se recunoască faptul că România nu era în măsură să ducă un război de lungă durată. Guvernul României prin Ministerul de Război şi Marele Stat Major a trecut la elaborarea unor planuri pentru a mobiliza resursele şi capacităţile interne de producţie în scop militar. Pentru îndeplinirea acestor obiective la 1 aprilie 1915 a fost înfiinţată Comisia Tehnică Industrială. Slaba dezvoltare industrială a României ca şi timpul scurt pe care l-a avut la dispoziţie, au făcut ca Direcţia generală a muniţiilor să nu-şi poată îndeplini programul de producere în ţară a 30% din muniţiile necesare armatei. După 1915, Germania şi Austro-Ungaria au încetat livrarea oricăror materiale care ar fi putut căpăta destinaţie militară. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către unele firme furnizoare, dificultăţi apărute în transport, reţinerea unor materiale de către ruşi au creat greutăţi în procesul de înzestrare a armatei române. Îndeplinirea obiectivelor din domeniul pregătirii pentru război a necesitat fonduri bugetare sporite, cheltuieli totale, respectiv cele militare, crescând simţitor faţă de perioada interbelică. După o perioadă de timp 1900-1916 în care bugetul de stat a fost excedentar, începând cu anul 1916/1917 acesta este deficitar, situaţie ce va dura până în 1922. Nivelul scăzut de dezvoltare economică la izbucnirea conflictului mondial, incapacitatea economiei de a se adapta la cerinţele războiului au constituit cauza majoră a prăbuşirii militare a României, fapt ce a avut drept rezultat ocuparea de către trupele Puterilor Centrale la sfârşitul lunii ianuarie 1917 a trei sferturi din ţară. În aceste condiţii, statul român a continuat să functîoneze pe teritoriul rămas liber(Moldova) până la 26 nov/9 dec 1917 când Rusia iese din război şi România e obligată să încheie armistiţiu cu Puterile Centrale. În perioada dec 1916-oct 1918 partea de ţară ocupată de inamic a fost supusă unui program de exploatare economică. Teritoriul ocupat a fost împărţit din punct de vedere administrativ în 4 zone militare: 1.Teritoriul administraţiei militare 2.Zona etapelor 3.Zona de exploatare a Armatei a 9-a de operaţii 4.Zona Dobrogea Obiectivele acestora au fost: -asigurarea hranei pentru militarii aflaţi în zonele de operaţii şi în spatele frontului -sechestrarea bunurilor statului român care puteau servi operaţiilor de război -limitarea consumului populaţiei Conducerea acţiunilor de jefuire a resurselor economice din teritoriul ocupat a revenit Statului Major Economic. În realizarea obiectivelor sale, Statul major economic a fost sprijinit de către Marea comisie a prăzii de război şi Statul Major Administrativ. Retragerea autorităţilor româneşti în Moldova a dus la dezorganizarea întregii vieţi politice, economice şi sociale, instituţiile statului din teritoriul ocupat încetându-şi activitatea. 16
Mecanismul financiar prin care s-a oficializat exploatarea teritoriului românesc aflat sub ocupaţie vremelnică l-a constituit emiterea b”leului de ocupaţie” de către Banca Generală Din Bucureşti, filială a unei bănci germane. Jefuirea sistematică a teritoriului ocupat a avut consecinţe economice şi sociale însemnate, a dus la sărăcirea accentuată a populaţiei din această zonă, îngreunând procesul de refacere a economiei natîonale. Valoare totalăa costului financiar al participării noastre la PRM ajunge la suma de 1,6 miliarde dolari SUA.
2.Economia României în perioada celui de-al doilea război mondial Criza internaţională din anii 1938-1939 urmată de izbucnirea celui de-al doile război mondial a influenţat puternic şi evoluţia economiei româneşti. Pentru a-şi păstra suveranitatea naţională şi integritatea teritorială, statul român a fost obligat să ia măsuri specifice: -alocarea unor fonduri financiare din ce în ce mai mari pentru înarmare -creşterea gradului de intervenţie în reglementarea vieţii economice -creşterea fiscalităţii -sporirea emisiunii monetare -apelarea la împrumuturi externe pentru cumpărarea de armament -reorientarea politicii economice externe Sub influenţa evenimentelor politic-militare, în anii 1939-1940, economia României a ieşit treptat din sfera de influenţă a ţărilor cu regim democratic, intrând în spaţiul economic dominat de Germania Economia de război în perioada 1940-1944 Creşte rolul statului în economie, mergând până la dreptul de a intervenii în întreprinderile particulare.Principalele acţiuni ale guvernării mareşalului Antonesc în această direcţie au fost: • Crearea Ministerului Coordonării şi a Statului major Economic • Legiferarea dreptului statului de a controla şi folosi capitalurile din întreprinderile industriale şi comerciale • Marirea participaţiilor statului în întreprinderile partizulare din ramurile legate direct de efortul de război • Înfiinţarea obştilor agricole • Măsuri pentru finanţarea agriculturii • Controlul vânzărilor de cereale, declarate proprietate a statului • Numirea de îndrumători ai armatei pe lângă fabricile de armament • Investirea Ministerului Economiei Naţionale cu atribuţii în controlarea producţiei industriale • Adoptarea unor măsuri pentru încurajarea industriilor legate de efortul de război • Măsuri în scopulcontrolării utilizării resurselor, minerale în special • \Înăsprirea regimului de muncă • Introducerea regimului de muncă forţată în agricultură • Introducerea de pedepse aspre pentru nerespectarea unor reglementări, mergând până la pedeapsacu moartea în cazul sabotajului producţiei de război • Introducerea raţionalizării consumului de alimente de bază prin cartele Evoluţii în principalele ramuri ale economiei naţionale în această perioadă: Industria:în perioada 1940-1943 s-a înregistrat o creştere a investiţiilor de capital şi a producţiei industriale Agricultura:măsurile au avut ca scop creşterea producţiei, micşorarea suprafeţelor agricole, dificultăţile în asigurarea cu forţa de muncă, valoarea redusă a investiţiilor au reprezentat principalele cauze ale diminuării producţiei agricole şi aefectivelor de animale 17
Evoluţia economiei după 23 august 1944 În perioada de timp cuprinsă între lovitura de stat de la 23 august 1944 şi 9 mai 1945, data încheierii războiului In Europa, economia României a trebuit să facă faţă unor presiuni extraordinare:susţinerea efortului militar al armatei române pe frontul de vest şi achitarea obligaţinuilor asumate prin Convenţia de Armistiţiu din 12/13 sept 1944 de la Moscova care prevedea: Ducerea războiului alături de Aliaţi cu cel puţin 12 divizii Restabilirea frontierei de stat stabilită prin acordul sovieto-român Asigurarea înlesnirilor pentru libera mişcare pe teritoriul României a forţelor militare sovietice Predarea prizonierilor de război sovietici şi aliaţi Desfiinţarea oricărei legislaţii discriminatorii Dizolvarea imediată a tuturor organizaţiilor „prohitleriste” Restabilirea drepturilor şi intereselor Naţiunilor Unite Funcţionarea sun controlul Înaltului Comandament Aliat a sistemului de telecomunicaţii şi a poştei, cenzurarea tipăririi Majoritatea articolelor cu consecinţe economice aveau o redactare foarte elastică. Pe timpul negocierilor, experţii români au intuit consecinţele unui asemenea mod de redactare, dar eforturile lor pentru a obţine precizarea conţinutului unor asemenea articole a rămas fără rezultat. Efortul financiar al statului român pentru executarea armistiţiului în perioada 1 sept 1944-31 martie 1947 se ridică la suma de 7.000 miliarde lei. Evoluţia României în perioada 12 septembrie 1944-10 februarie 1947 a fost puternic influenţată de prevederile Convenţiei de Armistiţiu. Efortul pentru aplicarea sa reprezintă o sumă uriaşă. Ea este impresionantă, mai ales în raport cu capacitatea economiei româneşti din acea perioadă.
3.Despre monedă Primele forme de monedă: vârfuri de săgeţi, scoici, pietre, etc. Apariţia banilor este o realizare a umanităţii la fel de mare, precum au fost: focul, arcul cu săgeţi. După ideile marxiste, se consideră că banii sunt rezultatul acţiunilor economice ale producţiei de mărfuri. În realitate apariţia banilor reprezintă un proces complex, din care nu se pot exclude elemente ca întâmplarea, intenţia deşi ca orice descoperire de mare utilitate în momentul respectiv, va interfera si impulsiona dezvoltarea . Începuturile preistorice (care sunt prea puţin cunoscute) se pare că au cunoscut schimbul. Comunităţile primitive de atunci s-au aflat într-o permanentă mişcare, impusă de necesităţile existenţei, ceea ce a determinat ocuparea unor noi spaţii si naşterea unor contacte directe sau indirecte cu alte nuclee umane. Înainte ca schimbul să se efectueze între membrii aceleiaşi comunităţi, el s-a desfăşurat la hotarele dintre doua sau mai multe colectivităţi distincte. Apariţia primelor relaţii de schimb între comunităţi nu poate fi determinată cu precizie. Însă chiar dacă aceasta a avut loc la sfârşitul paleoliticului sau odată cu neoliticul, trebuie afirmat că încă de la cele mai îndepărtate începuturi, schimbul s-a desfăşurat sub cea mai simplă formă posibilă, adică în natură, dându-se un dar pentru un alt dar, un produs pentru alt produs (troc). Iniţial a fost practicată forma schimbului direct al unei mărfi pentru o alta marfă. Problema care a fost pusă de îndată pentru partenerii antrenaţi în acest proces, a fost ceea a valorii, echivalente sau nu, a produselor schimbate. Valoarea mărfii era exprimată prin valoare de întrebuinţare a unei alte mărfi, a aceleia cu care era schimbată. Ulterior apariţia schimbului mai regulat a făcut schimbul unei mărfi pentru o altă marfă să se desfăşoare în cadrul unui proces mai complex, la care 18
participau mai multe mărfuri, fiecare din ele jucând rolul de echivalent. Se caută stăruitor o unitate de valoare, cerută strident de stadiul de dezvoltare la care ajunsese societatea. Un pas înainte a fost făcut prin dispariţia schimbului direct si apariţia unei mărfi devenite echivalent general pentru toate celelalte mărfuri. În acest stadiu a servit ca echivalent general pentru toate celelalte mărfuri. În acest stadiu a servit pentru o întreagă gamă de obiecte, fluctuând potrivit cu momentul istoric şi cu diversele colţuri ale lumii ( vite, blănuri, scoici, pietre, etc) odată cu descoperirea topirii metalelor şi confecţionarea din metal a diferitelor unelte de muncă şi de luptă au făcut ca rolul de echivalent general să-l îndeplinească cu timpul, metalele, începând cu arama şi bronzul şi terminând cu cele preţioase. Adesea, obiectele de metal care erau destinate acestui scop căpătau şi forme specifice: inele, bare, topoare, vase, etc. Pe teritoriul ţării noastre, primul metal, care a îndeplinit rolul de echivalent general, a fost probabil arama care a început să capete însemnătate economică în neoliticul final. Arama a circulat în formă de lingouri sau de obiecte, de la centrele de extracţie şi prelucrare până la consumatori. Numeroase comunităţi nu puteau obţine bronzul decât pe calea schimbului. Astfel în Moldova, lipsa zăcămintelor de aramă n-a permis dezvoltarea unei metalurgii a bronzului, triburile de păstori şi-au procurat obiectele de bronz pe calea schimbului, în special pe animale, de la triburile din Transilvania, unde depozitele de obiecte de bronz sunt deosebit de numeroase. Odată cu intensificarea relaţiilor de schimb şi cu permanentizarea lor, aria teritorială pe care se manifestă acestea se extinde simţitor, cuprinzând mari întinderi în spaţiul est-european. Arme tipic transilvănene pătrund in bazinul Oderului până în Panerania, probabil pe drumul chihlimbarului, şi mai departe în bazinul Elbei, iar în ţara noastră se constată în schimb prezenţa perlelor de faianţă şi a săbiilor de provenienţă elado-miceniană. În epoca fierului se poate presupune că noul metal a îndeplinit şi el rolul de echivalent general, în măsură restrânsă îngăduită de caracterul lui impropriu pentru îndeplinirea funcţiilor banilor. Este foarte bine cunoscut că în aria circum-mediteraneană, aurul şi argintul au fost utilizate de timpuriu ca echivalent general. Din prima jumătate a mileniului II î.Hr. datează tezaure de obiecte bani, care cuprind piese de aur de aceeaşi mărime, în general sub formă de inele sau verigi. Tezaurele aparţineau aristocraţiei tribale, care locuia probabil, separat de ceilalţi membri ai comunităţii, ceea ce indică existenţa unor diferenţieri sociale şi patrimoniale. În procesul de trecere de la marfă-bani la monedă pe teritoriul ţării noastre, un factor stimulator, l-a constituit contactul cu oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre, create în perioada colonizării greceşti şi mult mai avansate din punct de vedere social-economic. În regiunile de contact, schimbul relativ intens al populaţiei băştinaşe cu negustorii greci din aceste oraşe a grăbit adaptarea monedei metalice, în timp ce în restul regiunilor procesul a fost mai lent. În acest proces rolul hotărâtor l-a avut nivelul atins de dezvoltarea istorică dintr-o anume regiune într-un anume moment. Influenţa lumii greceşti în unele regiuni ale ţării noastre nu a constituit decât un factor extern favorabil, care a împins înainte procesul intern de dezvoltare a forţelor de producţie. Putem presupune doar că moneda a apărut datorită comerţului, însă în chip cert ea va fi folosită şi răspândită datorită acestuia. În consecinţă se poate considera că schimbul în natură a precedat pe cel intermediat şi i-a pregătit condiţiile necesare. În cadrul comerţului în natură profilul este adesea mai mare decât în cazul celui monetar aşa încât unii cercetători au presupus că utilizarea monedei a fost frânată intenţionat, putând fi socotită ca o etapă arbitrară a comerţului arhaic. Un pas înainte spre apariţia monedei a reprezentat emisiunea de mici delfini de bronz, puşi în circulaţie de oraşul Olbia. La început aceşti delfini nu au purtat nici o legendă, însă mai târziu ei au fost marcaţi, se pare, cu iniţiala magistratului oraşului. Greutatea lor variază între 1,40 şi 3,50 g. Cercetările au arătat că aceste piese circulă într-o altă arie decât cea a vârfurilor de săgeţi şi din punct de vedere 19
cronologic existând un decalaj între cele două semne monetare, ”delfinaşii” sau „peştişorii” fiind ceva mai recenţi. Apariţia lor este legată tot de aceiaşi emigranţi ionieni amintiţi care au adus cu ei şi cultul lui Apollo Delphinios, ca şi cel al lui Apollo Tămăduitorul, de altfel. Ultimul cult poate fi pus în relaţiile cu vârfurile de săgeţi, cât şi delfinaşii nu îndeplineau numai un rol economic, ci includeau şi un adânc sens magico-religios.
4.Condiţiile apariţiei primelor monede pe teritoriul României Chiar în interiorul cetăţilor greceşti din Pont, monedele se impun treptat şi nu neapărat predominant în cadrul schimburilor. Pe măsura dezvoltării relaţiilor de schimb dintre populaţia locală şi negustorii greci din colonii, atestate încă din sec. al VI-lea î.Hr. prin numeroase obiecte de ceramică arhaică provenite din Histria şi găsite departe de oraş, obiectele-bani nu au mai putut satisface cerinţele schimbului şi s-a trecut treptat la folosirea monedelor. Printre monedele folosite de negustorii greci în interiorul oraşelor pontice au fost şi cele provenite din primele emisiuni de bronz ale Olbiei. La ele s-au adăugat monedele de metal preţios, mai răspândite pe atunci în lumea greacă (emisiuni lydiene, din Milet, Rodos, Atena, darici). Acestea nu au pătruns însă, practic, deloc în interiorul Dobrogei. Încă de timpuriu (sec. al V-lea î.Hr.) apar piesele moneteforme de bronz turnate la Histria şi care aveau pe avers o roată cu patru spiţe, asemănătoare cu una din primele emisiuni, dar de dimensiuni mai mici. Reversul poartă de regulă legenda I ? T, iar diametrele şi greutăţile lor variază substanţial. Forma literelor greceşti, în special braţele mult deschise ale literei sigma, şi faptul că piesele sunt turnate ne îndreptăţesc să le considerăm contemporane sau foarte apropiate în timp ce primele emisiuni histriene de argint la care apar aceeaşi formă a literei sigma, deci databile în secolul al V-lea î.Hr. Primele monede pontice au fost depistate pe o suprafaţă relativ restrânsă a teritoriului dobrogean. Mai târziu aria de răspândire a acestor monede s-a lărgit în special spre sudul Moldovei, pe văile Siretului şi Prutului. Pentru restul teritoriului României, condiţiile economico-sociale necesare acceptării şi folosirii banilor aveau să apară ulterior într-o vreme când monedele care predominau erau cele macedonene. În cursul sec. al IV-lea î.Hr. triburile geto-dacice, sau cel puţin o parte din ele, au intrat în cea de-a doua epocă a fierului, ceea ce indică ridicarea lor pe o treaptă superioară de dezvoltare economică. Pe măsură ce populaţia geto-dacă se obişnuia cu noul mijloc de schimb, moneda a pătruns în interiorul societăţii locale, restrângând într-o oarecare măsură trocul şi schimbul pe bază de metal cântărit. Este însă de remarcat faptul, constatat chiar într-o vreme mai recentă (sec. II – I î.Hr.) că argintul din unele tezaure daca provenea din topirea monedelor străine ajunse în Dacia în acea vreme. Asta dovedeşte că, în procesul de schimb, metalul monetizat servea nu numai sub formă de monede, dar şi ca marfă, sub formă brută. Cele mai vechi monede bătute pe teritoriul României sunt cele ale Histriei. Întemeiată de coloniştii veniţi din Milet, iniţial cu scopul de a desface mărfurile produse în metropolă şi de a lua de aici grâne, peşte şi probabil, sclavi, Histria a cunoscut curând o dezvoltare independentă. În noua perioadă de dezvoltare economică a Histriei, se constată apariţia produselor locale de ceramica de calitate mai modestă, dar tocmai pentru acesta mult mai ieftine , ceea ce le asigura desfacerea în cantităţi relativ importante în rândurile populaţiei băştinaşe. Primele drahme histriene de argint datează exact din sec. V î.Hr. şi se pot diviza în două mari grupe: cele mai grele sau didrahmele şi altele mai uşoare , drahmele. În ultima vreme s-a propus împărţirea acestor monede în funcţie de greutatea lor şi anume în patru grupe: peste 8 grame, în jur de 7 grame, peste 6 grame, între 5 şi 6 grame. Monedele de argint ale Histriei poartă efigiile care aveau să rămână tradiţionale pentru toate emisiunile sale de argint: pe avers, acvila ţine în gheare un delfin, emblema cetăţii, comună cu cele ale altor două colonii milesiene pontice, Olbia şi Sinope. Emisiunile Histriei şi celelalte monede pontice au fost emisiuni oficiale - erau de la început destinate nevoilor locale, în interiorul cetăţii şi în relaţiile cu locuitorii din jur. Provenienţa metalului 20
necesar baterii monedelor nu au putut fi încă slăbite. Este de presupus că metalul era obţinut prin topirea pieselor uzate ale altor cetăţi greceşti şi prin importul de argint nemonetizate din care o parte putea veni din munţii Daciei.
5.Monedele în perioada Burebista – Decebal până în sec. III Începând cu sec I î. Hr. cultura geto-dacă cunoaşte o vreme de înflorire, monedele autohtone dispar, iar nevoile locale sunt acoperite aproape exclusiv de denarii români, mai întâi de denarii republicani, apoi de ce imperiali. Cerinţele de monedă sunt suplinite acum prin afluxul de emisiuni provenit din extinderea comerţului cu negustori străini şi din prăzile de război. Astfel în perioada primei jumătăţi a sec. I î. Hr., dispariţia definitivă a emisiunilor autohtone geto-dace ar arăta că necesarul de monedă a Daciei era acoperit cu prisosinţă de cantităţile disponibile de denari republicani şi de drahmele oraşelor Dyrrhachium şi Apollonia. Acestea sprijineau tendinţele de unificare economică, care determina şi necesitatea unei monede unice. O încercare cu totul izolată, dar care se încadrează cronologic în această epocă, poate fi considerată curioasă monedă de aur cu reprezentări inspirate din emisiunile de denari români republicani şi purtând legenda KOSON, a cărei interpretare a făcut obiectul unei controverse între numeroşi cercetători. Din această perioadă se mai cunosc unele imitaţii de denari republicani şi imperiali care apar pe teritoriul ţării noastre. Descoperirile de la Sarmizegetusa dovedesc existenţa unor ateliere monetare, aparţinând fără îndoială unor căpetenii geto-dace, care emiteau denarii republicani de un stil suficient de bun, astfel încât numai cu greu, dacă nu imposibil, puteau fi deosebiţi de originale. Aceste constatări dovedesc că în perioada Burebista-Decebal, tehnica monetară din Dacia atinsese un nivel superior. Numeroase semne şi litere contramarcate pe denarii republicani, presupune mai de mult a fi de origine geto-dacă se datorează unor persoane particulare, dar şi unor autorităţi, cum au fost cele din Roma. Mai trebuie avut în vedere faptul că emisiunile cele mai importante de denari romani republicani s-au efectuat între anii 100 şi 50 î.Hr. pentru baterea lor folosindu-se în mare parte argintul luat ca pradă de război în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, după care a început sub Cezar, baterea monedelor de aur. Mai târziu reforma monetară a lui Nero, care a deteriorat denarul, reducându-i din anul 60 d.Hr. greutatea la 3,41g a constituit, probabil o piedică pentru introducerea noilor emisiuni imperiale în Dacia. În ce priveşte monedele romane de aur, care au apărut pe timpul lui Cezar, ele au pătruns în Dacia mai târziu, după cât se pare în deosebi în urma cuceririi Daciei de către romani. Una din principalele preocupări ale împăraţilor romani, începând cu sec. I d.Hr. a fost scoaterea la iveală şi exploatarea de noi zăcăminte de metal preţios. Sistemul monetar roman se bazează pe emisiuni monetare în trei metale: aurul, argintul şi bronzul (arama), moneda de aur (aureus) reprezintă 1/42 dintr-o libră (aproximativ 7,8 grame) iar moneda de argint (denarius) a fost slăbită la a 96-a parte dintro libră (3,41 grame). Ca subdiviziune a denarului a existat guinarul (1/2 denar) care în Dacia a circulat foarte puţin. Moneda de metal comun era bătută în trei valori principale: sestenţul (bronz) care cântărea în acea perioadă 25 – 27g, dupondiul (orichalc) de 13 – 14g şi assul (aramă) de 11 – 12g sau mai mic. În prima perioadă a Daciei romane, monedele romane care au circulat trebuie considerate, printre cele mai reuşite ale Antichităţii. Execuţia şi tratarea efigiilor sunt foarte înainte, realiste, mai ales dacă se ţine seama de mijloacele tehnice existente pe atunci. Efigiile şi legendele sunt extrem de variate, ele culminând cu foarte numeroase emisiuni ale împăraţilor Traian şi Hadrian, pentru care monedele serveau ca mijloc de propagandă pentru victoriile lor. Dacia fiind integrată în viaţa economică şi în administraţia Imperiului Roman, circulaţia bănească a purtat amprenta situaţiei generale din imperiu. Cu tot progresul economic realizat în acest timp, Dacia romană nu a fost scutită de urmările crizelor şi convulsiilor prin care a trecut în sec. II – III Imperiul Roman. Sunt indici că după anul 167, minele de aur din Dacia nu au mai fost exploatate decât într-o măsură mult mai scăzută. Deşi în perioada succesorilor imediaţi ai lui Traian nu au intervenit schimbări esenţiale în sistemul monetar roman imperial iniţiat de Augustus, primele semne ale declinului au 21
apărut sub forma dificultăţilor financiare ale împăraţilor, care i-au determinat să recurgă la deteriorări ale banilor. Încă sub Antonius Pins, conţinutul de argint al denarilor a fost redus prin micşorarea titlului aliajului de la aproximativ 900 ‰ la circa 800‰. Paralel poate fi observată şi tendinţa de diminuare a greutăţii denarului. În felul ăsta se crea o nouă sursă de venituri pentru monetăria imperială, silită în această vreme să facă faţă unor cerinţe care-i depăşeau, probabil posibilităţile. Pe de altă parte spre sfârşitul domniei lui Marcus Aurelius emiterea monedelor de bronz a rămas în urma nevoilor circulaţiei. Insuficienţa acestor monede a fost probabil o consecinţă a creşterii cheltuielilor de extracţie şi prelucrare a celor două metale care intrau în compoziţia aliajului monetar, valoarea reală a monedelor mărunte devenind astfel superioară valorilor nominale. Dacă la început majoritatea monedelor locale erau „autonome” în sensul că nu puteau efigia împăratului său, chiar dacă o purtau, menţineau pe revers reprezentările tradiţionale şi aveau la bază unitatea ponderală proprie (4 – 5,5g) iar aria de răspândire era restrânsă, în schimb monedele pontice apărute de la Marcus Aurelius încoace se caracterizează prin tipuri şi reprezentări împrumutate în cea mai mare parte de la monedele imperiale, iar difuzarea lor are loc în Dacia şi Moesia Inferior. Pentru a asigura încadrarea în sistemul monetar roman a monedelor emise, cetăţile pontice şi în special Tomis au introdus practica notării pe reversul monedelor a valorii lor nominale cu ajutorul literelor greceşti: alfa, beta, gama, delta având valoare numerică şi notând astfel unitatea monetară de bronz (A) şi multiplul ei până la de cinci ori valoarea unitară. Pentru a-şi asigura câştigul la emisiunile de bronz, oraşele pontice au bătut în general monede cu greutate redusă decât monedele cu aceeaşi valoare nominală emise la Roma. Emisiunile oraşelor pontice au încetat brusc pe timpul domniei lui Gordian al III-lea (Histria) şi Filip Arabul (Tomis şi Callatis) ca urmare a crizei monetare care se accentua. Începând cu Gordian al III-lea (138 – 144) circulaţia a fost dominată de antonian, monedă de argint cu titlu inferior, care va suferi o depreciere considerabila, în timp ce monedele de bronz emise de senatul roman şi-au menţinut în linii mari greutatea încă sub Traian Decius şi chiar Gallien, ajungând ca valoarea lor reală în raport cu antonianul să depăşească cu mult valoarea nominală. În ceste condiţii, emiterea monedelor de bronz, chiar cu greutatea redusă, nu mai era rentabilă şi este de înţeles de ce oraşele pontice au renunţat să mai bată monede de bronz.
6.Monedele în circulaţie în sec.X - XVII Începând din sec X, dată la care procesul de formare a poporului român este definitiv încheiat, relaţiile de schimb economic şi circulaţia bănească sunt marcate de revenirea monedei bizantine la Dunărea de Jos. În cursul acestui secol sistemul monetar al Imperiului Bizantin cuprindea trei unităţi: una de aur, nomisma; a doua de argint, miliaresian şi în fine a treia de cupru, follis. Între ele erau stabilite următoarele raporturi: 1 nomisma = 12 miliaresia = 288 follis. Încă de la început sec. al X-lea, monedele bizantine emise de împăratul Leon al VI-lea între anii 886 – 908 sunt semnalate pe teritoriul ţării noastre, în mai multe descoperiri izolate ce cuprind follis de cupru şi se extind în Dobrogea şi până în Banat, pe linia Dunării dar şi în Moldova. Traficul desfăşurat pe Dunăre apoi şi pe afluenţii ei, a contribuit la dezvoltarea producţiei locale de mărfuri, ceea ce explică revenirea monedei bizantine în spaţiul carpato-dunărean. Cu toate acestea circulaţia bănească locală va continua să aibă un caracter limitat, în condiţiile preponderenţei economiei de tip natural. Această caracteristică se va menţine şi în secolele următoare. În sec XI pe teritoriul românesc continuă să circule moneda Imperiului Bizantin, emisă în continuare până la 1092, în cadrul sistemului creat din secolul al VIII-lea. Atât în Dobrogea cât şi la nord de 22
Dunăre, predomină însă nominalul de bronz, follis, provenind în continuare mai ales din emisiuni anonime ce s-au succedat până în primii zece ani ai domniei împăratului Alexius I Commenul (1081 – 1118). În anii 1092 – 1093 Alexius I Commenul procedează la o reformă radicală a sistemului monetar bizantin, înlocuind vechiul nomisma de aur devalorizat tot de un nominal nou, tot de aur, dar de o calitate mult mai bună, denumit hyperyon sau perper. Noul nomina de aur avea greutatea de 4,42 – 4,43g şi titlul de 836/1000,deci un nivel foarte ridicat. La începutul sec. al XIII-lea, are loc la Veneţia un eveniment care va avea însemnate urmări în dezvoltarea economiei monetare din cuprinsul întregului spaţiu sud-est european. Veneţia începe să emită monedă proprie din sec. al IX-lea, dar numai un nominal mărunt dinarul de bilon, destinat circulaţiei locale. În 1202 în timpul dogelui Enrico Dandolo, Veneţia iniţiază baterea unei monede de o valoare mai ridicată, în raport cu dinarul de uz curent în tot occidentul Europei, de la reforma lui Carol cel Mare. Astfel de la 1202, dinarul veneţian avea greutatea de 0,36g şi titlul argintului de numai 250/1000, noul nominal emis de dogele Enrico Dandolo, cântărea 2,2,178g, cu titlul argintului de 965/1000. Iniţial aceasta monedă a fost denumită ducat, fapt consemnat de Martino de Canale, cronicar veneţian din sec XIII. Când însă în 1284 sub dogelui Giovanni Dandolo, Veneţia bate pentru prima dată monedă de aur, ce va primi şi ea numele de ducat nominalul de argint creat în 1202 va fi denumit în continuare gros sau matapan. După 1204, veneţienii introduc în circulaţie noul lor nominal de argint pe întreg teritoriul smuls din Imperiul Bizantin şi stăpânit acum de ei sau de Imperiul Latin de Constantinopol. Datorită calităţii sale superioare, grosul veneţian va domina circulaţia monetară din spaţiul respectiv, fiind adoptat ca nominal şi chiar de unele state din această zonă pentru emisiuni proprii. Începând din a doua jumătate a sec. al XIII-lea, a fost adoptat ca model mai întâi de Uros I, regele Serbiei (1243 – 1276) nominalul său fiind denumit însă dinar, apoi acelaşi nominal este emis de Imperiul Bizantin sub numele de basilikan, în timpul domniei comune a împăraţilor Andronic al. II-lea şi Mihail al. IX-lea (1294 – 1320) în sfârşit nominalul de tipul grosului veneţian va fi adoptat şi de ţarul bulgar, sub denumirea de gros, fiind emis mai întâi de Mihail ?işman (1323 – 1330) şi apoi în continuare la Târnovo şi la Vidin. Faptul ca în sec. al XIV-lea grosul veneţian era desemnat la Bizanţ tot sub numele său iniţial de ducat, ne explică de ce la 1365, când Vlaicu Vodă a creat sistemul monetar al Tării Româneşti, nominalul de argint adoptat ca unitate a acestui sistem a primit numele de ducat. În sec. al XIV-lea, are loc apariţia primelor monede emise de voivodatele româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Tara Românească a început să emită monedă (ducaţi şi bani de argint) în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364 – 1377). Sistemul monetar al Tării Româneşti avea corespondenţa atât cu sistemul monetar bulgăresc, cât şi cu cel unguresc. Ducatul de argint cântărea în medie de 1,05g, fiind echivalent cu grosul emis de Sracimir la Vidin în preajma anului 1365. Al doilea nominal (dinarul) avea o greutate medie de 0,70g, asemănător cu dinarul unguresc emis după reforma monetară a lui Carol Robert. Al treilea nominal (banul) avea o greutate medie de 0,35g şi era echivalent cu obolul unguresc (1/2 dinar). Emisiunile Tării Româneşti vor continua şi în timpul voievozilor Radu I (1377 – 1383), Dan I (1383 – 1386), Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi Vlad I (1395 – 1396). În prima parte a sec. al XV-lea producţia monetară proprie este mai mică, unii voievozi ne mai bătând monedă ( Radu II Prosnaglova şi Alexandru I Aldea). Ultimele emisiuni monetare aparţinând sistemului creat de Vladislav Vlaicu vor înceta la sfârşitul domniei lui Basarab Tepeluş (1477 – 1481). În Moldova, primele emisiuni monetare datează din timpul domniei lui Petru Muşat (1375 – 1391). Grasul de argint avea o greutate medie de 0,96g, având corespondenţe în sistemul monetar polonez. În număr mic au fost emise şi jumătăţi de graşi cu o greutate medie de 0,24 grame. Sistemul monetar iniţiat de Petru Muşat va continua sa funcţioneze şi în sec. al XV-lea cu unele modificări realizate de Alexandru cel Bun (1400 – 1432) şi ?tefan cel Mare (1457 – 1504). În Moldova sunt de semnalat monedele de bronz emise de Cetatea Albă la mijlocul veacului al XV-lea. Emisiunile au pe avers stema Moldovei iar pe revers stema oraşului şi numele vechi: Asprokastron. 23
Numeralul existent în circulaţia monetară a Tărilor Române în sec. al XIV-lea era alcătuit din specii monetare de valori şi provenienţe diferite precum perperi de aur mai vechi de la Ioan Votatzes, împărat la Niceea (1222 – 1254) sau mai noi de la Andronic II (1295 – 1320). Perperii bizantini sunt prezenţi atât ca monedă reală cât şi ca monedă de cont. Monedele de argint aparţin unor sisteme monetare diferite: groşii sârbeşti şi bulgăreşti, dinarii ungureşti şi dinarii banali şi apoi regali din Slavonia, la care se adaugă emisiunile proprii. În sec. al XV-lea, în Tările Române au circulat emisiunile proprii, dar mai les monedele străine precum ducatul unguresc de aur sau ducatul veneţian de aur. La sfârşitul veacului o pondere însemnată în circulaţia monetară au căpătat –o asprii turceşti. La începutul secolului al.XVI-lea, baza circulaţiei monetare din Tările Române sunt monedele mărunte (dinarii ungureşti, jumătăţi de graşi polonezi şi aspri turceşti). De la sfârşitul sec. al XVI-lea există însă tendinţa de scădere a ponderii pieselor mărunte şi mijlocii în circulaţia monetară ca urmare a pătrunderii accentuate a pieselor din categoria talerului emis în spaţiul german. Între 1500 -1580 moneda otomană de argint (aspru) domină categoric piaţa monetară din Tara Româneasca şi Moldova, după 1580 rolul lor fiind marginal, pierzând teren în favoarea dinarilor ungureşti ori a triplilor groşi polonezi. Rolul pe care l-a avut asprul turcesc este preluat în secolul al. XVII-lea de piesele de trei groşi polonezi care au cunoscut o ascensiune continua începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea. Documentele menţionează această monedă, care este tot mai mult folosită în tranzacţiile comerciale din prima jumătate al sec. al XVII-lea. Producţia uriaşă de tripli groşi din ultimul deceniu al sec. al XVI-lea a permis acestui nominal să ocupe detaşat primul loc în categoria monedelor mici şi mijlocii, înlocuind asprul turcesc. Se vor menţine în circulaţia monetară până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când vor fi înlocuite de piesele austriece de trei şi şase kreuzeri sau de nominalurile mijlocii emise de atelierele turceşti. Polgroşii (1/2 groşi) au fost emişi în marea majoritate în sec.al XVIlea, pătrunzând în Tările Române fie în această perioadă, fie odată cu afluxul de tripli groşi polonezi de la sfârşitul acestui secol şi începutul secolului următor. Piesele poloneze de şase groşi şi groşii au completat necesarul de monede măruntă împreună cu piesele de trei groşi. Polturile (1,5groşi) au jucat un rol modest în circulaţia monetară din Tara Românească şi Moldova fiind întâlnite în număr mai mare în Transilvania. Probabil cauza o reprezintă rapida depreciere la care a fost supus acest nominal la scurt timp după ce a fost lansat pe piaţă. Un număr mare de polturi au fost falsificate, pătrunzând şi în Tările Române, după cum se poate observa în descoperirile monetare. Ele vor rămâne totuşi în circulaţie sporadic până la sfârşitul secolului al XVII-lea, piaţa monetară de la sud de Carpaţi fiind alimentată cu polturi din Transilvania, unde acest nominal ocupă un loc important. Fenomenul de acumulare în tezaure monetare a talerilor începe în ultimele doua decenii ale secolului al XVI-lea, şi va continua şi în secolul următor, atingând o pondere importantă din totalul pieselor aflate în circulaţie. Talerii pot fi întâlniţi şi în documentele din prima jumătate a secolului al. XVII-lea, sporadic în primele trei decenii, pentru ca în următoarele decenii să devină o prezenţă constantă. Principala sursă de aprovizionare cu talerii au fost Tările de Jos, la care se adaugă cei emişi în Spania şi Imperiul Romano – German. De altfel, în această perioadă talerii Tărilor de Jos sunt nelipsiţi din aproape toate tezaurele, reuşind să se impună datorită valorii şi a numărului mare de piese care inundă piaţa monetară. 24
Emisiunile monetare proprii ale Tărilor Române, atât de abundente în secolele XIV şi XV s-au rărit în secolul al. XVI-lea pentru a înceta în veacul următor. Astfel în Tara Românească, pe parcursul a doua secole remarcăm doar încercarea lui Mihnea III Radu, în 1658, de a emite monedă de argint şi aramă (şilingi) dar fără influenţă asupra ansamblului circulaţiei monetare. Un nou sistem monetar în consens cu realităţile de pe piaţă va încerca să il impună Ioan Iacob Heraclide (Despot Vodă) în anii 1561 – 1563. Astfel monetăria din Suceava va emite în aceşti ani ducaţi (aur), taleri, orţi, dinari (argint) şi oboli (aramă). Ioan Vodă cel Viteaz (1572 – 1574) va încerca să instituie un sistem monetar orientat după sistemul otoman, emiţând acceaua de aramă. ?tefan Răzvan (1595 aprilie – august) şi Ieremia Movilă (1595 – 1600) şi (1600 – 1606) emit tripli groşi de argint în sistem polonez. Pentru a jumătate de veac monetăria din Suceava va înceta să mai emită monedă proprie. În timpul lui Eustratie Dabija (1661 – 1665)vor fi bătuţi şilingi de bronz cu numele domnitorului şi imitaţii ale şilingilor suedezi, polonezi şi brandenburghezi. Cu excepţia imitaţiilor bătute de Eustratie Dabija, celelalte emisiuni moldoveneşti au jucat un rol nesemnificativ în circulaţia monetară din Tările Române. În Transilvania monetăriile vor funcţiona cu mici întreruperi, până la căderea sub dominaţie Habsburgică (1690). Emisiunile monetare ale principatului transilvan aflat sub dominaţie turcească vor împrumuta din normele sistemului monetar al regatului Ungariei cu influenţe germane şi poloneze, purtând însă efigia şi numele principilor locali. Spre deosebire de emisiunile moldoveneşti şi munteneşti, cele transilvane vor avea un rol semnificativ pe piaţa intracarpatică în principal şi mai puţin în regiunile extracarpatice. În sec. al XVIII-lea, circulaţia monetară se intensifică datorită dezvoltării unor relaţii economice noi. Preţurile erau exprimate în lei (monedă principală de calcul) şi în subunităţile acestora (parale) în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turceşti, ruseşti, spaniole. În prima jumătate a secolului al. XVIII-lea, piesele otomane domină structura circulaţiei monetare în special în Muntenia şi Moldova, mai puţin în Oltenia, unde în timpul stăpânirii austriece se constată un aflux de monedă măruntă şi mijlocie venită din spaţiul german controlat de Habsburgi. După revenirea Olteniei sub autoritatea domnitorilor de la Bucureşti, se accentuează pătrunderea monedei şi în această regiune. În a doua parte a secolului al. XVIII-lea se constată o mai bună difuziune a pieselor otomane în Tara Românească şi Moldova, la care se adaugă răzleţ monede emise de Ragusa. Ponderea monedelor otomane la sfârşitul secolului al XVIII-lea este atât de mare încât în mai multe cazuri avem de a face cu tezaure compuse exclusiv sau aproape exclusiv din piese venite din sudul Dunării. Deşi în Tara Românească şi în Moldova nu a mai existat emisiuni proprii totuşi, în timpul războiului din 1769 – 1774 ruşii au iniţiat baterea unor monede care să aibă curs în cele doua provincii româneşti. Astfel din 1770 a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuţi, o monetărie ce a bătut piese cu valoare nominală exprimată în parale, copeici şi denghi. Pe avers cu stemele celor doua Principate Române iar pe revers valoarea nominală şi anul de emitere. Monedele tip Sadagura au circulat atât în Moldova cât şi în Tara Românească între anii 1772 – 1774, iar la retragerea trupelor ruseşti ele au ieşit din uz. Circulaţia monetară în Transilvania este grevată de instaurarea stăpânirii austriece, şi implicit de noua orientare economică. Odată cu lichidarea principatului autonom al Transilvaniei, activitatea monetară proprie a încetat, deşi, până în timpul domniei Mariei Theresa au mai fost
25
bătute monede cu emblema Provinciei. Moneda otomană, rusească sau poloneza au jucat un rol nesemnificativ pe piaţa monetară transilvană.
7.Monedele în sec. XIX - XXI În prima jumătate a sec. al XIX-lea circulau în teritoriile româneşti o multitudine de monede, dintre care cele mai cunoscute erau: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac şi diferite nominaluri otomane. Haosul monetar existent în Moldova şi Tara Românească la mijlocul veacului al XIX-lea a generat proiecte de înfiinţare a unui sistem monetar naţional, fapt împlinit la opt ani după Unirea Principatelor din 1859. Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar naţional a fost adoptată la 22 aprilie 1867. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu şi era împărţită în 100 bani, fiind adoptat în sistemul monetar bimetalism (aur şi argint) al Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia). În acelaşi an au fost emise primele monede româneşti din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1; 2,5 şi 10 bani. În 1868 este emisă prima monedă de aur, iar în 1870 este bătută prima monedă de argint. În sec. XX soarta banilor cunoaşte o istorie intensă. Marile evenimente, politice, sociale, economice, schimburile repetate de sisteme politice duc la modificări repetate şi esenţiale în sistemul monetar românesc. România cunoaşte profunde mişcări istorice şi odată cu ele şi banul ca mijloc existenţial al românului se schimbă permanent. Trecerile de la capitalism la socialism din nou la capitalism, de la monarhie la republică fac ca banii să cunoască profunde transformări de valoare, de formă, de conţinut. Monedele au fost şi sunt din aliaje de metal, aluminiu, bronz, cupru. Fiecare dintre monede au personalizare atât elementele de valoare cât şi un design reprezentativ al epocii în care acestea au circulat sau circulă, realizate în tehnici speciale. Din iulie 2005, ne vom întoarce la suta lui Bălcescu, şi odată cu aderarea la UE, leul greu va rămâne obligatoriu singur pe piaţă. Deci leul românesc, prin noile monede şi bancnote, va circula după aproape doua secole până în 2012 când, în România va fi adoptată moneda unică europeană.
26
