ILIE MOROMETE caracterizarea personajului – – caracterizarea Opera lui Marin Preda, unitară sub raportul temelor şi al viziunii, constituie o nouă vârstă a romanului românesc, iar prin formula estetică se încadrează în realismul postbelic şi ilustrează sfârşitul romanului romanului doric, „renunţarea parţială la omniscienţă ” (N. Manolescu) şi naşterea unei obiectivităţi moderne. Vocaţia realistă a prozei lui Marin Preda îşi află confirmarea în volumul I al romanului Moromeţii publicat în 1955, volumul al II-lea II- lea a apărut în 1967. Scriitorul afirma că a intenţionat să alcătuiască o tetralogie din Moromeţii (I, II) şi Delirul (1975), având drept epilog Marele singuratic (1972). Moromeţii prezintă povestea prezintă povestea unei unei familii de ţărani dintr -un sat din Câmpia Dunării, SilişteaSiliştea -Gumeşti, care cunoaşte de-a de -a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică destrămare. Tema acestui roman aduce în prim- plan prim- plan condiţia ţăranului în istorie, a familiei şi a modului de existenţă patriarhal, specific satului tradiţional românesc r omânesc.. Un triplu conflict macină familia lui Ilie Moromete, generat de dorinţa de împărţire a pământului, sau de valorificare a produselor lui. Primul este provocat de Achim, Nilă şi Paraschiv, băieţii dintr -o primă căsătorie a lui Ilie, care resping modul de viaţă oferit de părintele lor. În final, vor fugi de acasă, luând şi o parte din avutul gospodăriei. gospodăriei. Cel de-al doilea conflict izbucneşte izbucneşte între Moromete M oromete şi Catrina, soţia lui. Există un conflict mocnit între Ilie Moromete şi sora lui, Maria, poreclită Guica; aceasta ar fi dorit ca fratele să nu se mai fi căsătorit a doua oară, ca să fi rămas ea să se ocupe de gospodărie şi de creşterea celor doi băieţi. Un alt conflict, secundar, este acela dintre d intre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae, care îşi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală. Naratorul nu mai este omniscient, nu domină cu autoritate universul diegezei. Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în vol. I, şi Niculae, în vol. al II-lea), II-lea), ca şi prin aceea a informatorilor (personaje - martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de exemplu al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la fii, la Bucureşti). Din punctul de vedere al perspectivei narative , în „ Moromeţii" este preferată focalizarea internă, centrată cel mai des, pe protagonist. Focalizarea neutră este rară, de exemplu, scena secerişului ce este văzută de un narator neutru, cu putere de abstractizare şi generalizare. El transformă începutul secerişului într-o într-o simfonie rurală în care personajele/actorii devin actanţi, nu mai e Moromete cu familia, ci Ţăranul, Nevasta şi Copiii. Copiii. Diegeza se desfăşoară pe mai multe planuri, diferite ca importanţă: al familiei Moromete, al lui Birică, apoi Ţugurlan, Boţoghină şi alţii, alţii , această această "acţiune plurivocă" (Ion Bălu), Bălu), e modernă în raport cu naraţiunea bipolară a înaintaşilor,. La o privire globală, câteva personaje distincte dau impresia că sunt ipostaze ale aceluiaşi individ: Ţăranul român Pisică e un Moromete care ar fi avut prea mulţi copii, Boţoghină unul atins de boală, iar Ţugurlan unul rămas fără pământ. Compoziţia primului volum care utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii, este structurată pe mai multe planuri p lanuri narative. SilişteaSiliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două biserici bi serici - devine spaţiul ficţional în care prefacerile politice politic e şi economice vor duce la dispariţia dispariţ ia unei civilizaţii civilizaţ ii.. Din lumea pestriţă a satului se diferenţiază categoric figura lui Ilie Moromete - replica literară a lui Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Ilie Moromete este personajul principal (apare în toate momentele subiectului), exponenţial (înzestrat cu funcţia de d e reprezentare), un personaj dinamic (portretizat în mişcare prin acumularea progresivă progr esivă a trăsăturilor), tr ăsăturilor), reflector (un alter-ego alter-ego al autorului, susţine sistemul de valori al acestuia), eponim zat succint şi exact", E. M. Forster), tipic (dă numele operei), realist şi rotund (care nu poate fi caracteri zat pentru pătura pătur a socială a ţărănimii ţărăn imii legate vital vita l de pământul pământ ul care asigură asigur ă existenţa familiei. Este un ţăran mijlocaş cu o familie numeroasă, trăind la limita normalităţii: are pământ pă mânt care îi asigur ă traiul, casă cas ă cu acareturi, oi ş i cai, este un ţăran ţă ran care se deosebeşte de ceilalţi ceilalţi prin complexitatea sufletească sufleteasc ă, prin gândirea superioar ă şi prin şi prin spiritul contemplativ. inereţe Contingent '911, cu zece ani mai mare decât Catrina, făcuse războiul, Ilie Moromete, aflat între "t inereţe şi bătrân bătrâneţe eţe,, când când numai numai nenor nenoroci ociri ri sau bucuri bucuriii mari mai mai pot pot schimba firea cuiva , este axul familiei, personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional. În tradiţional. În centrul romanului stă st ă familia Moromeţilor alcătuită din Ilie – tatăl, – tatăl, ţăran din SilişteaSiliştea-Gumeşti Gumeşti,, Catrina - cea de-a de- a doua soţie, Nilă , Achim, Paraschiv , copiii lui Moromete din prima căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculae - copiii făcuţi cu Catrina, Guica (Maria) - sora lui 1
Moromete. Modalităţile utilizate în portretizarea Ilie Moromete sunt caracterizarea direct ă făcută de către narator, de către alte personaje şi autocaracterizarea. Caracterizarea indirect ă este făcută făcută prin limbaj, fapte, gesturi, gândurile personajului, dar şi din relaţiile cu alte personaje, încadrarea într-un anumit mediu. mediu. Ca personaj literar, Ilie Moromete M oromete este o apariţie inedită, fascinant ă pentru toţi cei toţi cei din jurul să s ău datorită datorită magiei cuvântului. El este un om al pământului, al satului tradiţional, o fire reflexiv ă, cel mai complex tip de ţăran din literatura român ă prin adâncimea şi frumuseţea spiritului său.
Portretul se constituie finalmente din suma detaliilor acumulate pe parcurs. Caracterizarea directă făcută de către narator, dezvăluie un Moromete cu o personalitate complexă şi marcantă în lumea satului; naratorul nu formulează trăsături, ci numai le sugerează era tăcut " , "era vesel", "era tulburat", "era ţeapăn şi sumbru", în funcţie de motivele ce-i ce -i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit. Caracterizarea directă realizată de celelalte personaje nu e prea diversificată: soţia sa Catrina îl consideră leneş şi păcătos şi îi face reproşuri considerând că "are sufletul negru de răutate şi tutun", scoţând în evidenţă ateismul lui: lui : "...toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii" sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: ".. .lovi-o-ar .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie". Cocoşilă îl face prost, deşi în realitate îl admiră şi chiar îl invidiază pentru că "ştia să găsească în ziar zi ar astf as tfel el de lucr lu cr uri" ur i" ( subtilităţi); Bălosu crede că Moromete timpu l că Moromete e un om sucit, care îşi pierde timpul stând de vorbă cu Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc să să negustorească negustorească pământul, pământul, Ţugurlan este singurul care îl înţelege şişi-i imită metodele. metodele. Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte mi- ar fi nu ştiu cum să -i iau băiatul la secţie". Primarul Aristide îl că: "Moromete este un om de care mi-ar consideră "ciudat" şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu -şi plăteşte datoriile: " Rasă de om ca dumneata dumne ata n -am mai pomenit. Sărac nu eşti, copii mici n -ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani". ândea şi gândirea lui era limpede, n-avea n -avea Niculaie, deşi copil, realizează că tatăl său era "un om care g ândea nevoie să se înghesuie în ea. ea . Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a i -a guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare: "Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă " , sau prin sau prin focalizare focalizare internă, internă, în scenele monologate monologate (pe piatra (pe piatra de
hotar)
necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune. Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât din faptele pe care le săvârşeşte, cât din di n comportamentul său inimitabil, din atitudinile - cu totul originale - faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp - dar nu se prea omoară cu munca - vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui I ocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate copi ii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care -1 ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică mod ifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru cei din jur. Fire autoritară, Ilie Moromete este pater familias, capul familiei numeroase, greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare "ca să se mire proştii", educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei, hărniciei, "mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă" , se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare. În familie ocupă poziţia unui tată autoritar, îşi domină familia chiar şi prin locul ocupat la masă. De stăpânindu-i parcă cu privirea », glasul lui Moromete pune capăt pe prag, "stând deasupra tuturor" « stăpânindunemulţumirilor din familie cu fermitate şi uneori chiar cu agresivitate, cu glas «puternic şi Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de
ameninţător, făcându-i fă cându-i pe pe toţi să tresară tresar ă de teamă
În scena cinei sunt relevate raporturile dintre membrii familiei Moromete. În Î n această secvenţă pot fi distinse grupurile de forţă din interiorul familiei, relaţiile de simpatie sau de opoziţie, prin observarea locului pe care îl are la masă fiecare. fiecare . Tot acum, pot fi intuite viitoarele conflicte care vor constitui suportul epic al romanului. Astfel, Astfel, înspre ieşire stau grupaţi, făcând front comun «cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim … ca şi când ar ar fi fost gata în orice clipă să se s coale de la masă şi să plece afară , în vreme ce, în partea opusă, se află copiii din căsătoria cu Catrina, Niculae, Tita şi Ilinca, adunaţi în preajma mamei ». Autoritatea lui Ilie reuşeşte să-i să -i ţină încă uniţi. Nici una dintre „acţiunile " sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea, 2
Moromete are timp să stea de vorbă, să -i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele problemele care îi ameninţă liniştea sunt „ amânate", pentru că nu numai el are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar , liniştit , glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume mod de viaţă . Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „ liniştit " apare întotdeauna urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit , dar îndesat îi îi este adresat lui glasu l încet şi rar îi subliniază Niculae, Niculae, care-1 care-1 supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui; glasul neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de aa -1 lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „ cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească ". Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „ liniştit şi încet" devine „turbure şi însingurat "; "; glasul stăpânit , care părea blând şi sfios, anunţă, de fapt, furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv Par aschiv glasul devine „ un urlet sfâşietor de durere şi mânie ". Maestru al disimulaţiei, Ilie Moromete M oromete regizează mici spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă ss -a hotărât săsă-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 i-1 vândă, dar se poate să nu-l nu -l vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că ss -ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul. tăind salcâmul. Reprezentaţia Reprezentaţia jucată în faţa agenţilor fiscali veniţi pentr u plata fonciirii este de un comic irezistibil. este Deranjat de aceştia în toiul unei discuţii de duminică, părăseşte stănoaga, intră în curte, trecând pe lângă cei doi agenţi ca şi când ar fi invizibili, strigă iritat la o Catrină, care oricum nu se afla acasă , ci la biserică, la biserică, şi la un Paraschiv la fel de inexistent, supărat că acesta nn -a pus la locul ei o furcă, pentru furcă, pentru ca apoi să se întoarcă N-am ”, subliniindu-şi brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „ N-am” subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: desfăcându- şi şi braţele braţ ele în lătur i". Se aşază calm pe prispă, „desfăcânduprispă, cere o ţigară şi prostit, Jupuitul îi dă, se „Uită-te la ăsta! minunează când agentul spune că statul nu -1 plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uităse miră Moromete cu oarecare veselie , Ce, te ţiu eu?" , îl lasă pe lasă pe celălalt agent scrie o chitanţă de 3000 de lei, după care reia acelaşi refren: „ N-am", spre furia Jupuitului, care încearcă să ia altceva în contul banilor. contul banilor. În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „ Lăsaţi ţoalele aici, ce vv -aţi repezit la ele!", a lui Paraschiv: „ Nu, caii nu-i nu- i luaţi" şi ironia lui Moromete când vor să s-o poţi duce ?". În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar cu o mie de ia căruţa: „Crezi c-ai s-o vrei să înţelegi că nn -am? ia ici o mie de lei, şi mai încolo o să mai discutăm noi! Ce, crezi că lei: „ De ce nu vrei să noi fătăm bani? "După "După plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudată voioşie" şişi-i mărturiseşte lui "l-am păcălit cu două sute de lei ... i -am dat numai o mie .... Bălosu se uita la el cu o privire rece şi Bălosu "l-am buimacă. Nu buimacă. Nu înţelegea." Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată, neputinţa, indignarea sunt prezente în comportamentul omului, sublimate fiind de gesturi şi de o mimică expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp . Deşi Deşi se frige cu fasolea fierbinte, nu se exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându -1 să se frigă - sancţionând în felul acesta lăcomia - , se apoi, prevenitor, prevenitor, îi oferă apă rece şi se interesează grijuliu dacă s -a fript rău: „ Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, Morome te, apucând bota în braţe şi întinzându întinz ându-i-o -i-o grijuliu. Te-ai Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv." Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă
provocare, provocare, Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că te -am văzut ", stătuse toată ziua în ograda lui, se se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te", înseamnă de fapt, că nu 11-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic " încât să fie văzut. întâmplăr i devin devi n aventuri, ave nturi, iar În gura lui, cuvântu l capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări povestitorul are puterea de a-i a- i convinge pe ascultătorii carecare -l ascultă vrăjiţi. E suficient să amintim relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu , pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitatea celor dispuşi să-1 să -1 asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de -a face aici în sat, anunţă el cu el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi ! Relatarea propriu-zisă propriu-zisă include
uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor, răspunsurile lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intervenţiile nevestei lui Pisică, urletele Ciuleai. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele Moromete, pauzele în rostire, r ostire, interjecţiile interjecţ iile folosite, hazul prin pr in care înfăţişează gestu rile celor cincisprezece suflete aflate într-o într-o singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie „ auditoriului ", lacom de a afla şi alte 3
amănunte picante despre cel care îşi „amendează " copii, vânzându-le vânzându- le pământul. pământul. O altă trăsătură asociată spiritului reflexiv este autoiluzionarea că timpul are răbdare, că familia îl înţelege şi că va rămâne unită, că băieţii vor continua să trăiască din munca pământului, că taxele pot fi amânate. Dimensiunea tragică a personajului provine din acest mod de raportare la lume şi istorie. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete . Poiana este un amfiteatru simbolic, cu acelaşi ritual ca la vechii greci. Dacă ţăranii din poiană reprezintă, pe de o parte corul, iar pe de altă parte spectatorii, cei doi protagonişti, Moromete şi Cocoşilă , sunt corifeii, ei fiind întâmpinaţi cu urale la apariţia lor pe scenă. Interesant este felul cum reacţionează corul (spectatorii) la apariţia pe scenă a fiecăruia dintre cei doi corifei: expansiv (cu explozii de ex clamaţii) la vederea lui Moromete, şi regresiv (mimând alarma) la venirea lui Cocoşilă. Pentru Moromete, dialogul ca spectacol devine monolog, iar interlocutorul se transformă în spectator, dat fiind faptul că eroul nu comunică, ci se comunică. Tehnica am ânării este un alt concept al filozofiei de viaţă vi aţă a lui Moromete, care încercă încerc ă să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu -i convenea. Meditând asupra propriei vieţi, când este părăsit de fiii cei mari şi familia fami lia se afla în pragul pragu l ş i-o închipuia el" şi că destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa cum şi-o nenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi î nsuşi,, deoarece "cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?". O secvenţă ilustrativă este aceea când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar, "cu capul în mâini", punându-şi punându- şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în care se af la af la familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi le-am dat ... fiecăruia ce-a ce-a vrut .... I-am iertat mereu". se consolează: "Am făcut tot ce trebuia ... le-am Presat de datorii, fără caii şi oile pe care lele-au luat cu ei băieţii fugiţi la Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, prăbuşeşte, ca odinioar od inioarăă salcâmul salcâm ul a cărui căru i tăiere tăier e poate poat e fi f i considerată consid erată primul prim ul semn al declinulu decl inului,i, salcâmul salcâ mul fiind dublul vegetal al eroului (Eugen Simion). Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleşesc, dovedind că într -adevăr numai "nenorocirile mari" pot schimba firea puternică firea puternică a lui Moromete. M oromete. În finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, "nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind", Din Ilie Moromete de acum rămăsese numai "capul de humă arsă", pe care i-1 modelase cândva din lut Din să - şi şi Vasilescu, nu mai partici pa pa la adunările din d in Poiana P oiana lui I ocan, care, "lipsite însă de omul lor ... aveau să piardă şi ele curând curâ nd orice interes. i nteres." " Volumul al doilea este "cartea însingur ării ării bătrânului şef al clanului şi cartea morţii sale" (C. însing urarea , dar mai ales înstrăinarea de sine Ungureanu) . Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea
însuşi. Mai face o ultimă ultimă încercare, nereuşită, de aa -şi aduce băieţii acasă, în sat. Dar toate iluziile în care crezuse se risipesc rând pe rând: păstrarea pământului intact, băieţii şi dragostea lui dureroas ă, neînţeleasă de aceştia, rostul existen ţei sale. Dizolvarea familiei Moromete continuă continu ă prin moartea lui Nilă Nilă în luptă luptă la Cotul Donului, Paraschiv va sfârşi lovit sfârşi lovit de o boală boal ă de piept, numai Achim se va descurca în comerţ. comerţ. Părăsit la bătrâneţe de către Catrina, către Catrina, Moromete rămâne doar rămâne doar cu fata cea mică mic ă şi cu un număr de număr de prieteni noi. no i. Dar el nu mai e implicat, ci priveşte indiferent la ceea ce se întâmplă în jur. Autoritatea lui scade, oamenii nu-1 nu-1 mai ascultă ca altădată: "îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă las ă fruntea frunt ea în jos, jos , şi nu zice zic e nimic" (observă Niculae). Bătrân, aproape de 80 de ani, împuţinat la trup, rătăceşte rătăceşte în neştire, neştire, cu ciomagul în î n mână mână, pe lângă lâng ă garduri, pe câmp. Căzut Căzut la pat, el exprimă exprim ă în câteva vorbe crezul vieţii sale, în care a rămas rămas neclintit: " Domnule, .. .e u întotdeauna am dus o via ţă independent ă. " Este axa fundamental ă a filozofiei sale de viaţă via ţă.. Moartea lui Moromete simbolizează stingerea unei lumi. În opinia mea , Ilie Moromete Moromete este un personaj dramatic care, în ciuda simplităţii condiţiei sale de ţăran, are o viziune despre lume şi o putere de interiorizare care îi conferă adâncime psihologică, fiind un ţăran atipic, şi tocmai de aceea capabil să trăiască în conş tiinţă drama proprie dar şi a familiei şi a colectivităţii. S-a spus că dispariţia lui Ilie Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică; "Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior " . " . (Mihai Ungheanu) 4
