Grădinile Şi Parcurile-România

Universitatea de Agronomie „Ion Ionescu de la Brad” Facultatea de Horticultură

Referat bibliografic „Grădinile şi parcurile din România”

Îndrumător: Şef lucr.dr. Chelariu Liliana Studentă: Isar Minodora Specializarea Peisagistică An II, Gr.483 IAŞI-2015

CUPRINS

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Istoric.Generalităţi Grădinile din Transilvania până în secolul al XIX-lea Gradinile din Ţara Românească până în secolul al XIX-lea Grădinile din Moldova până în secolul al XIX-lea Grădinile şi parcurile din secolele XIX şi XX V.Ulysse de Marsillac,de la retiro la grădinile cu dulap Date istorice despre grădinile naturale şi amenajate din Bucureşti în secolul al XIX-lea Concluzii Bibliografie

1.Istoric.Generalităţi În contextul evoluţiei generale a artei grădinilor care a înregistrat analogii şi transfer de idei şi de material biologic de la un popor la altul, România s-a aflat în calea unor interferenţe ale occidentului cu orientul. Deşi există unele mărturii ale tradiţiei culturii plantelor ornamentale pe teritoriul ţării noastre încă din epoca dominaţiei romane, informaţii mai precise despre începutul grădinăritului datează din epoca feudală. Conform izvoarelor istorice,în sec.al II-lea î.Hr. în Dacia s-au produs cereale şi s-au cultivat pomi fructiferi.Denumirile de origine latină a unor specii de flori:salvie,busuioc,mentă,pomicole şi forestiere sunt o dovadă a faptului că aceste plante au fost cultvate de foarte mult timp în ţara noastră. Tranzitul popoarelor nomade,dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei au permis introducerea altor specii cultivate în curţi şi în jurul mănăstirilor,locuinţelor etc. Ceva mai târziu,în interiorul zidurilor de apărare a cetăţilor,se găseau grădini amenajate în scop utilitar şi estetic.Şi în apropierea cetăţilor au fost cultivate plante decorative în straturi de formă geometrică,în vase de piatră pe lângă heleşteie şi fântâni,iar ferestrele şi balcoanele caselor au fost împodobite cu diferite specii de flori.Ca şi în tot restul Europei cultivarea plantelor medicinale era o îndeletnicire des întâlnită. Până în secolul al XVIII-lea majoritatea grădinilor erau caracterizate în primul rând de funcţia utilitară,pe suprafeţe mici în incinta mănăstirilor,în jurul catedralelor şi bisericilor sau în apropierea reşedinţelor familiilor influente şi avute.Parcurile în stil clasic francez au fost expresia unei anumite trepte de dezvoltare a statului respectiv şi nu au avut corespondent în ţara noastră.Caracterul feudal al celor trei principate româneşti s-a resimţit şi în modul de amenajare a grădinilor pe lângă diferite construcţii.Datorită dezvoltării diferenţiate a principatelor româneşti determinate de evenimentele istorice,evoluţia grădinilor s-a deosebit până în secolul al XIX-lea.(Dagmar Vişoiu;2004.) Gradul de dezvoltare a artei grădinilor rezultă şi din modul lor complex de amenajare,din suprafaţa întinsă pe care o cuprindea adeseori,din diversitatea sortimentului de plante folosite,a severităţii cu care erau păzite etc.Astfel I.Biro în lucrarea Castelele Transilvaniei citează documente din care rezultă că,începând cu anul 1552,fuseseră introduse sancţiuni pentru cei care aduceau prejudicii grădinilor.El arată că la Alba-Iulia exista,încă din 1576,o grădină cu terase numeroase,considerată în scrierile vremii drept o adevărată „grădină suspendată.” În parcul de la Făgăraş,sortimentul de plante cuprinde,printre altele,tei,trandafiri,crini,rezede,micşunele,albăstrele şi lăcrămioare.Într-un act datat din 1672 se cerea unui consul din Italia să aducă în ţară rodii şi portocali în vederea cultivării lor. Mărimea grădinilor şi parcurilor rezultă dintr-un document din 1684 care certifică diverse amenajări executate în parcul de la Iernut,pe 400 de jugăre(peste 200 ha),şi dintr-un plan al Sibiului,unde la poarta Heltau este reprezentată o grădină având lungimea cât distanţa dintre 3 bastioane ale cetăţii. Aceste parcuri şi grădini înfiinţate,de regulă,pe lângă vechile curţi domneşti,cetăţi şi mănăstiri aveau în primul rând,un caracter utilitar si erau construite în stil regulat-geometric. Cu timpul însă,către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea,un oarecare avânt economic şi diversele influenţe de la curţile europene favorizează amenajarea la noi în ţară a unor parcuri supuse arhitecturii renaşterii.O ştire în acest sens ne furnizează,încă din 1660,Gabriel Thomasi,care semnalează la Tâgovişte o grădină realizată după „Moda italiană”, iar Del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brîncoveanu,în lucrarea Revoluţiile Valahiei,se referă la grădina palatului de la Mogoşoaia,aratând că aceasta avea o formă pătrată,fiind amenajată în stil italian.În Moldova, anul 1739, Grigore Vodă reconstruieşte la Iaşi „Curtea de la Frumoasa”,care avea la răsărit-după spusele unui cronicar anonim-„o grădină foarte frumoasă şi în grădină case domneşti pe forma de Ţarigrad”. În Transilvania amenajările din parcurile de la Avrig şi Bonţida(1750-1760),precum şi cele din Gorneşti(17891892) şi Albeşti sunt realizate în stil francez.În aceste parcuri,aleile se axează pe palat la fel ca în construcţiile lui Le Nôtre;scările sunt largi, iar monumentele, bazinele, glorietele etc. în stil baroc. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea,influenţa curentului romantic-englezesc se resimte în construcţia parcurilor şi la noi-la fel ca în întreaga Europă.În parcuri,aleile devin sinuoase,vegetaţia este dispusă în mod natural,se adaugă grote,pavilioane de vânătoare,ca în Parcul Stowe din Anglia, ferme, mori, mormînte ca în Parcul de la Ermenonville etc. Multe parcuri mai vechi sunt transformate în acest sens sau se aduc noi adăugiri.Astfel,într-un document din 1779 care se referă la parcul din Avrig,se arată că: „aleea şi boschetele se apropie cu încetul de desăvârşire, parcul englezesc arată din ce în ce mai bne.”Aceleaşi transformări sunt aplicate şi parcurilor din Bonţida şi altele.Parcuri cu elemente în stil natural au mai fost amenajate în comunele Vlaha, Surduc, Luna de Jos(Cluj), Brîncoveneşti, Dîmbovicioara, Corunca(Mureş), Criş, Tîrnăveni, Cetatea de Baltă, o parte din parcul de la Mogoşoaia, laVăcăreşti

şi Frăsneşti în Ţara Românească, la Căiuţi în Moldova etc.În Transilvania, în Moldova mai sunt evidenţiate în această perioadă o serie de grădini particulare orăşeneşti,din care unele deschise chiar pentru public.Astfel,după cum arată Teutch,la Sibiu,o grădină particulară de pe lângă poarta Heltau devine o grădină publică,iar în Moldova,A.Rosetii aminteşte de o grădină la Adjud. În secolul al XIX-lea se înregistrează o dezvoltare rapidă a oraşelor,a căror populaţie creşte simţitor. În aceste condiţii,zonele de apărare,care nu mai erau necesare,se transformă cu timpul în spaţii verzi exterioare,iar în interiorul oraşelor încep să fie executate grădini publice şi aşa-zisele „promenade”.( Sonea, V., Palade L., Iliescu Ana-Felicia, 1979)

2.Grădinile din Transilvania până în secolul al XIX-lea La Alba Iulia a fost înfiinţată la iniţiativa lui Gabriel Bethlen în 1567 o grădină cu mai multe terase descrise în documente drept o „grădină suspendată”. Moda timpului cerea înconjurarea cetăţilor cu grădini şi parcuri în care să apară şi specii exotice.Astfel la Alba Iulia se creează un parc în care s-au plantat tei,lalele şi narcise.Contele Apafi amenajează la Făgăraş un parc cu tei şi specii floricole:trandafiri, crini, lăcrămioare, albăstrele şi micşunele. Din izvoarele istorice rezultă preocuparea familiilor nobiliare pentru realizarea unor parcuri:în 1672 baroana Ana Bornemisa ar fi adus prin intermediul unui consul din Italia rodii şi portocali,în 1684 la Iernut a fost amenajat un parc de 400 de iugăre(peste 200 ha). Grădinile din Sibiul secolului al XVII-lea se regăsesc în cel mai vechi plan cunoscut al acestui oraş(1698).Lângă poarta Heltau,în afara zidurilor oraşului s-a situat o grădină pe o suprafaţă relativ mare,reşedinţa de vară a lu Brukenthal,cu un plan geometric şi multe caracteristici ale grădinilor din Evul Mediu-monotonie, rigiditate, lipsă de varietate si dispoziţie simetrică a plantaţiilor şi aleilor dar şi câteva elemente aparţinând Renaşterii. Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea,se caracterizează printr-un avânt al construcţiilor.Se creează câteva parcuri care amintesc de cele franceze(scările sunt largi.monumentele,bazinele şi glorietele în stil baroc),ca de exmplu în Parcul de la Avrig al baronului Brukenthal,cel de la Bonţida al familiei Banffy,precum şi cel din Gorneşti şi Albeşti.

Planul Parcului de la Avrig (jud. Sibiu), după Marcus, R., 1958 Parcul de la Avrig este dispus în două părţi distincte care reprezintă două etape succesive ce indică orientarea realizatorilor de parcuri din Ardeal.În curtea de onoare a fost o grădină cu partere de flori cu borduri din vegetaţie tunsă.Bazinul cu o formă tipic barocă,canalul de apă trasat riguros, aminteşte de arhitectura canalelor din marile parcuri ale Franţei secolelor XVII şi XVIII,zidul înalt care înconjoară micul parc din jurul castelului,vegetaţia fasonată în forme geometrice sunt dovezi pentru consecvenţa stilului francez adaptat.La sfârşitul secolului apar grădini-parcuri peisagere cu toate caracteristicile romantismului sec. al XVIII-lea.O a doua partea a parcului Avrig are aspectul unui parc englezesc,cu grupuri de conifere şi foioase pe o alee care duce spre sere.În această perioadă aleile şi boschetele unei părţi ale parcului din Avrig seamănă cu parcul englezesc,se introduc specii exotice ca Liriodendron tulipifera,iar grupurile de arbori şi arbuşti se dispun după principiile de compoziţie ale parcurilor peisagere.

Palatul Brukenthal din Avrig (Sursă: http://www.cjsibiu.ro/tara-oltului/palatul-brukenthal-din-avrig/ ) Parcul de la Bonţida instalat în perioada 1750-1760(planurile au fost elaborate de Johann Kristian Erras) pe 230 ha în stil francez,are o asemănătoare istorie cu celelalte parcuri transilvănene,acesta este transformat pe parcurs întrun parc în stil peisager.După planul întocmit de Lazlo Ianoş în 1831 aleile devin sinuoase,vegetaţia nu mai este tunsă şi dispusă în aliniamente,elementele arhitecturale ale parcului se completează cu grote,ruine,pavilioane de vânătoare,morminte ca în parcurile Stowe sau Ermenonville. Influenţa stilului francez este resimţită şi în grădina creată în apropierea catedralei de la Alba Iulia.Conform unor mărturii în 1816 în această grădină s-ar fi aflat doisprezece brazi argintii,tunşi in formă de obelisc,o glorietă şi o fântână arteziană.Dintre speciile de flori au fost amintite:trandafirii, floarea soarelui şi nemţişorii, iar dintre arbori:stejarul, frecvent varietatea pyramidalis. Stejarul,mai ales forma sa piramidală,constituie un element des folosit în parcurile tramsilvănene. Între 1789-1792,în jurul castelului familiei Teleky s-a amenajat parcul de la Gorneşti,pe malul Muresului,tot sub influenţa stilului francez.Castelul a fost înconjurat de un şanţ cu apă legat de un braţ al Mureşului,aşadar traseul apei a fost sinuos(în cele franceze traseul canalelor era geometric),după pierderea utilităţii iniţiale, şanţurile au fost transformate într-un lac.Parterele de flori, au o compoziţie care exclude simetria rigidă urmărind forma naturală a terenului.Centrul grădinii este realizată dintr-o peluză fără flori;grădina simplu şi foarte rafinat amenajată, cu un aspect romantic, este oarecum izolată de restul parcului. În acest parc dintre arbori creşteau: stejari piramidali, molid înţepător, pin de Himalaia, mesteacăn, arţar, sălcii, sălcioare; şi dintre arbuşti:ienuperi târâtori, spirea, liliac, trandafiri, forsitia, viburnum, euonimus.În 1875 au fost aduse de la Budapesta din atelierul sculptorului italian Martineli un grup de şase statui: Junona, Neptun, Pan, Venera, Bachus şi Ceres, care au decorat parcul împreună cu cele două coloane în stil ionic, pe care urcau trandafiri agăţători. După Teutsch,în 1738 la Sibiu o grădină particulară lângă poarta Heltau devine grădină publică.În aceste grădini relativ mici în acea perioadă se amplasau şi pavilioane pentru distracţie,ca de exemplu:cafenele, chioşcuri de muzică şi popicării. În sec. al XIX-lea,odată cu dezvoltarea industriei şi creşterea numărului de locuitori din oraşe,spaţiile de apărare devenite inutile se vor transforma în parcuri şi grădini publice.Cele ce apar pe locul fostelor ziduri sau şanţuri,aflate chiar în centrul oraşelor se vor numi „promenade”,promenade ce sunt formate din simple aliniamente de

arbori(stejari sau castani) între care se plimbau pietnonii sau echipajele şi mici pavilioane pentru distracţii. La Cluj,în 1827 s-a început plantarea terenului denumit „Dumbrava furnicilor”,de-a lungul râului Someş,urmând a fi transformat într-o promenadă,cu alei plantate cu castani pe patru rânduri,pentru pietoni şi trăsuri, (circulaţia pietonilor a fost separată de cea a trăsurilor), pe traseul peisager a fost dispusă o şcoală de înot, un manej, o arenă fără tribune, un pavilion pentru muzică şi o cafenea.

Planul parcului-promenadă din Cluj (1838), după Marcus, R., 1958 Promenade mai mult sau mai puţin reuşite au fost amenajate la : Miercurea Ciuc, Făgăraş, Mediaş, Sebeş, Orăştie, Dej, Haţeg,Târgu Mureş, Oradea si Arad.Numai la Timişoara apare o situaţie de excepţie, la sfârşitul sec.al XVIIIlea şi începutul sec. al XIX-lea,se proiectează şi se amenajează cursiv un lanţ de parcuri în lungul canalului Bega.

3.Gradinile din Ţara Românească până în secolul al XIX-lea Locuitorii acestor ţinuturi au fost preocupaţi de grădinărit încă din secolele XIV-XV. Din opera lui Emil Cioran,”Călătoriile Patriarhului Macarie”(1900) reies impresiile lui Paul din Alep din timpul călătoriilor sale la mănăstirea Tismana(o fântână cu jocuri de apă la intrare şi plantaţii de vii şi castani-plantaţia de castani era din timpul lui Mircea cel Bătrân(386-1418)), Cozia(o fântână împodobită cu chipuri omeneşti şi un număr mare de nuci plantaţi cu ocazia vizitei patriarhilor la mănăstire,asemeni obiceiului)şi Mitropolia Târgovişte „înconjurată de grădini de trandafiri şi cu frumoase straturi de diferite flori.” Influenţa stilului italian asupra grădinilor de la sfârşitul sec.XVI şi XVII se datorează probabil legăturilor pe care Petru Cercel(1581-1583)le avea cu Italia. La sfârşitul sec.al XVII-lea apare un nou stil arhitectural în ţară,cel brâncovenesc,ce reprezintă o împletire a vechilor tradiţii româneşti cu elemente valoroase din arhitectura italiană şi orientală. Pridvorul,elementul arhitecturii populare româneşti,preluat şi de arhitectura religioasă este pus în evidenţă în arhitectura brâncovenească reprezentând „loggia”,un salon deschis spre terasele grădinii,terasele par o prelungire a încăperilor palatului prin detalii arhitecturale şi plantaţii. Un lord englez,Paget,a vizitat ţara în 1702 amintind că palatul domnesc din Bucureşti ar fi avut două grădini(una mare şi una mică).Crearea unei grădini mici separate pentru doamnă,atât la palatul domnesc din Bucureşti cât şi la Mogoşoaia,aminteşte de tradiţiile orientale de a izola femeile de la activitatea publică a curţii.Secretarul personal al domnului a consemnat observaţia în lucrarea „Revoluţiile Vlahiei”,forma pătrată în stil italian a grădinii palatului de la Mogoşoaia. Palatul Mogoşoaia era dispusă din două unităţi: grădina din incinta vechilor ziduri,cu terasele aflate spre lac influenţată de arhitectura brâncovenească şi arta grădinilor veneţiene şi restul parcului inclusiv malul lacului opus

palatului amenajat în genul celor peisagere englezeşti.Cu toate descrierile, nu au putut face aprecieri asupra compoziţiei sau artei peisagere, dar se pare că parcul a fost surprinzător de reuşit amenajat pentru acea perioadă.

Palatul Mogoşoaia (Sursă: http://pasiunirelaxare.blogspot.ro/2014/02/palatul-mogosoaia.html ) La sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XIX-lea,apar grădini deschise publicului mai ales la Bucureşti(un chioşc pe malul lacului Herăstrău şi unul înconjurat de o plantaţie de dealul Cotrocenilor,unde se remarcă şi o amenajare cu terase şi garduri vii).Grădina publică în Bucureşti apare efectv în acelaşi timp cu amenajarea celei de la şoseaua Kiseleff.În 1832,încep lucrările de pavare şi plantare a acesteia;iar pentru înfiinţarea unei grădini de-a lungul şoselei este invitat arhitectul peisagist Mayer de la Viena. Grădina peisageră de la şoseaua Kiseleff realizată după planurile lui Mayer este foarte reuşită,relieful destul de inexpresiv al terenului a fost îmbogăţit cu elemente create artificial:movile, stâncării, un lac, fântâni, plantaţiile au fost de mare efect şi au fost instalate locuri mai restrânse pentru relaxare şi odihnă.

Planul Grădinii Kiseleff, conceput de Meyer, după Marcus, R., 1958 Cea mai importantă lucrare a peisagistului Mayer este încă parcul Cişmigiu preocupările pentru amenajarea parcului Cişmigiu pe un teren mlăştinos cu izvoare subterane,unde creştea trestia şi papura sunt mai vechi decât creaţia lui Mayer.Începerea lucrărilor de secare conform documentelor din arhivă specific anul 1837.Deoarece apa Cişmigiului era la un nivel inferior Dâmboviţei a fost propus regularizarea cursului acesteia.S-au întreprins lucrări susţinute pentru amenajarea lacului,de fizare a malului şi înălţării terenului.Grădina creată la mijlocul sec. al XIXlea oglindeşte în aspectul său, ideile romantice ale vremii.

Planul iniţial al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958 Vegetaţia a fost compusă din specii autohtone:jugastru, arţar, stejar pedunculat, cer, tei, ulm, plopi albi şi negri, anini, salcie albă, răchite, carpen, com, mălin, măceş şi meri decortivi. Realizarea parcului naţional,situat de-a lungul lacului Herăstrău,a început din anii 1920-1930,când au fost elaborate proiecte concepute de Pinard şi Rebhund,iar între anii 1930-1935,după asanarea lacului din zona de sud şi vest,compoziţia generală şi traseul aleilor au aparţinut arhitectului Octav Doicescu,iar compoziţia vegetaţiei lui Fr.Rebhun.Din această etapă de amenajare au rămas insula trandafiririlor,plantaţiilor de pe maluri si alei,din care se evidenţiază cea a stejarilor roşii.Au fost folosite specii lemnoase diverse şi de mare efect peisagistic şi s-a urmărit valorificarea lacului prin deschiderea unor perspective cât mai lungi.Lângă aleile secundare au fost plantate foarte des grupuri de arbori şi arbuşti,aşa încât după numai câţiva ani perspectivele au fost limitate la înălţimea omului obţinându-se ambianţa de parc înainte de a ajunge vegetaţia lemnoasă la maturitate.Reuşite sunt plantaţiile de plopi piramidali şi sălcii pletoase de pe malul lacului,iar grupul de plopi piramidali plantaţi pe insula din mijlocul lacului amintesc de mormântul lui J.J.Rousseau din parcul de le Ermenonville.După 1944,parcul a fost extins spre nord,prin înfiinţarea unor plantaţii extinse şi construirea unui teatru în aer liber,a unor pavlioane pentru bibliotecă şi expoziţii, a unui grup de dotări pentru distracţii şi locuri de joacă pentru copii,stabilirea unui număr mare de partere şi realizarea multor mozaicuri în preajma costrucţiilor şi statuilor.

Parcul Cişmigiu (Sursă: http://www.eastcomfort.com/blog/tag/cazare )

Planul Grădinii Cişmigiu, reamenajată de Rebhun, după Marcus, R., 1958 La Craiova,grădina marelui logofăt Ioan Bibescu era celebră datorită extinderii(125 ha)şi amenajării deosebite şi serelor cu lămâi, leandri şi alte plante exotice,urmând a fi cumpărată în 1853 şi trecând în administraţia oraşului.

4.Grădinile din Moldova până în secolul al XIX-lea Înainte de sec. al XVII-lea nu se cunosc multe detalii,lipsesc documente istorice şi cercetări referitoare în acest domeniu,se presupune că monumentele civile şi religioase construite pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş,au fost însoţite de plantaţii decorative,nu numai utilitare.În Moldova,în 1739,Grigore Vodă,ridică în apropierea Iaşului o curte domnească pe locul „Frumoasa”,pe ruinele unei ctitorii mai vechi.Aşezată pe o înălţime,dar fără să domine oraşul,din balcoanele curţii de la „Frumoasa” se deschide panorama Iaşului până spre Dealul Copoului.În arhitectura clădirilor iau fiinţă elemente clasice influenţate de arhitectura rusă din acea perioadă.Existau „două grădini una de fructe şi alta de plimbare,lacul este realizat dintr-un izvor care curge de la baza colinelor şi este oprit de un dig puternic,întărit cu pari şi pământ şi care este delimitat de cca.800m lungime.În mijlocul digului se situează o deschizătură cu un canal prin care se scurge apa la o moară apropiată.Lacul este plin

de peşte şi are bărci de preumblat”după descrierea unui ambasador şi unui abate(N.A.Bogdan,Oraşul Iaşi,1913). Grădina Copou,amenajată la începutul secolului al XIX-lea este restaurată în timpul domniei lui Mihai Sturdza.Grădina cu arbori batrâni nu mai coincidea afluxului mare de vizitatori veniţi pe jos pentru plimbare,călare sau în căleşti.Din acest motiv în 1852,este creată o frumoasă promenadă care urcă versantul Dealului Copou pe o lungime de 50 m lăţime.Pentru întoarcerea caleştilor au fost prevăzute ronduri şi supralărgimi,pietonii se puteau deplasa pe un drum sinuos între arbori decorativi şi grupuri de flori.Din planul topografic al plantaţiilor de pe Dealul Copoului din 1859 rezultă compoziţia urbană de avangardă pentru acea vreme. În timpul războiului(1941-1944),grădina a fost parţial distrusă şi de aceea a fost necesară refacerea ei.

Parcul Copou (Sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/Copou_Park )

Parcul Copou (Sursă: http://www.infopensiuni.ro/cazare-iasi/obiective-turistice-iasi/parcul-copou-din-iasi_334 )

5.Grădinile şi parcurile din secolele XIX şi XX În sec. al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea majoritatea grădinilor şi parcurilor au fost proiectate în stil mixt.În această perioadă au fost depuse eforturi mari pentru achiziţionarea multor specii exotice prin aclimatizarea plantelor din alte continente şi regiuni ale globului cu o climă oarecum asemănătoare cu cea din România. Cişmigiul este reamenajat de arhitectul german Fr.Rebhun,care începând din 1910 exercită o activitate importantă în numeroase parcuri din întreaga ţară. Fr.Rebhun a transformat în primul rând vechea promenadă cu plopi într-un parter mare,parter cu o compoziţie deosebită,conceput ca un imens covor neîntrerupt de alei,de la intrare până la ruinele de sub poalele dealului prin adâncirea peluzei care apare acum continuă,ţinând cont de dimensiunile reduse ale aleilor va fi plantat un rând dublu de tei tuns în formă geometrică.La început tăierea plopilor bătrâni a întâmpinat rezistenţă din partea edililor şi a publicului deoarece până la ridicarea teilor umbra urma să le lipsească.Arhitectul peisagist creează un parter de flori după modelul covoarelor româneşti şi completează plantaţia între rândurile de tei cu elemente verticale,din 5 în 5m;a fost plantat câte un exemplar de tisă tunsă ca o sferă, iar între tise pe stâlpi urcau glicine cu frunze verde-galbenă, cu flori violete combinate cu Poligonum cu flori albe, astfel încât ritmul de forme şi culori variază în cursul anului.Efectele obţinute prin combinarea tiselor, forsyithiilor, spireii vanhoutei, yucca filamentosa, clematitelor, buxusului tuns sunt completate de vase de ceramică dispuse pe pietre şi înconjurate de muşchi şi plante perene pitice.Peluza centrală cu Bellis perenis sugerează smalţul ceramicii vechi.În partea de nord a grădinii,este amplasată o grădină de trandafiri în diferite culori,în care se folosesc mici ziduri de piatră, pergole din lemn brut, lanţuri din fier forjat.Creaţia atinge o valoare deosebită.Perimetrul rondului este format din tise tunse sub forma unor conuri alungite; pe fondul verde al vegetaţiei compacte sunt proiectate pe socluri înalte de piatră, 16 statui din marmură albă a unor importanţi scriitori români. Tot Rebhund a reamenajat parcul de la şoseaua Kiseleff,aleile sinuoase se trasează din nou în general mai drept şi se lărgesc,legătura între căile de circulaţie majoră care traversează sau sunt tangente, iar grădinii îi este asigurată numeroasele alei transversale,compoziţia vegetală fiind foarte des dispusă; în aliniamente există multe piaţete sau supra lărgiri cu bănci sau locuri de joacă pentru copii şi cu toate că lipseşte unitatea compoziţiei acest parc rămâne un loc de plimbare important. Parcul Libertăţii care datează din sec. al XVIII-lea,în care locuitorii Bucureştiului se recreau sau sărbătoreau era construit dintr-o parte denumită”Trocadero”.Pe vechiul drum al Giurgiului a fost ridicată fântâna Cantacuzino în 1870,iar aliniamentele aleii din dreapta intrării,cu o lăţime de peste 15m erau create din plopi monumentali cu o vârstă de 150-200 ani.Pentru proiectarea parcului Libertăţii,cu prilejul organzării expoziţiei internaţionale din 1906,a fost chemat din Franţa E.Redont,un discipol a lui E.Andre.Planul general al expoziţiei a fost elaborat de arhitectul St.Burcuş,îndrumat de C.I.Istrati. Axa de compoziţie trasată de Redont începea dintr-o piaţă circulară de la intrare şi ducea la malul lacului amenajat la baza dealului Filaret,unde a fost amenajată o grotă artificială sub terasa superioară.În faţa grotei sunt amplasate sculpturi-opera lui Paciurea,sculpturi instalate pe grupurile de stânci care ieşeau din apa adunată din bolţile grotei,statui remarcabil încadrate în peisaj.La intersecţia aleilor principale transversale şi în piaţeta pavilioanelor principale sunt dispuse jocuri de apă diferite a căror efect ia amploare,culminând cu marea oglindă de apă a lacului şi grota.Diferenţe de nivel sunt eşalonate prin scări rustice. Parcul este amenajat în stil mixt,aleea centrală cu acces pentru mulţi vizitatori este tratată arhitectural,cu vegetaţie tunsă,bazine şi jocuri de apă,straturi geometrice de flori,o altă parte a parcului este în stil peisager cu vegetaţie grupată pitoresc,malurile sunt sinuoase,traseul aleilor este liber si elementele romantice specifice epocii cum ar fi: geamia, turnul lui Vlad Ţepeş.

Planul Parcului Carol I (1906), după Marcus, R., 1958 Alte realizări mai deosebite din Bucureştiul sfântului secol al XIX-lea şi începutul secolului XX sunt Grădina Puşkin,Parcul Palatului Regal(Cotroceni) şi Grădina Icoanei. În împrejurimile Bucureştiului există o serie de amenajări,dintre cele mai importante se precizează: Pădurea Băneasa,Pădurea-Parc Snagov,Parcul Palatului de la Mogoşoaia,Parcul complexului cinematografic Buftea,Pădurea Pusnicul,Andronache,Pantelimon şi Cernica. Parcul Herăstrău,amplasat în partea de nord a Bucureştiului,în cursul lacului cu acelaşi nume,se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 190 ha.În perioada 1920-1930 au fost elaborate diferite proiecte de către arhitecţii Pinard şi Rebhun.Până în 1935 au fost trasate aleile şi a fost rezolvată compoziţia generală după planurile arhitectului Octav Doicescu,de vegetaţie s-a ocupat în aceeaşi perioadă Fr.Rebhun.Din această primă amenajare a parcului se conturează valoarea insulei trandafirilor, a plantaţiilor de-a lungul aleilor şi a celor de pe maluri cu plop piramidal,(element vertical pentru introducerea ritmului şi în contrast cu sălciile pletoase). Prin utilizarea speciilor de arbori şi arbuşti variaţi a fost realizabilă deschiderea unor perspective cât mai lungi pentru a pune în evidenţă lacul. La sfârşitul secolului al XIX-lea,în Bucureşti au existat un număr de 60 de grădini mari,din păcate multe s-au evaporat odată cu sistematizarea oraşului. Amenajarea parcului Complexului Peleş din oraşul Sinaia,a început în 1881,după ce construcţiile au ajuns în faza finală cu lucrări de drenare şi terasare.Parcul de aproximativ 4 ha era în stilul celor englezeşti şi într-o armonie impecabilă cu peisajul şi arhitectura construcţiilor.Amenajarea parcului s-a continuat sub îndrumarea lui Rebhun.Chiar dacă cea mai mare parte a parcului este în stil peisager, terasele din împrejmuirea castelului amintesc renaşterea italiană.Zidurile de sprijin, treptele, balustradele, specii de flori, arbuşti şi liane, bazine sculptate în piatră, vase, statui ale zeităţilor greco-romane,cupe de fântâni,basoreliefuri sunt dovada talentului deosebit al peisagistului.Unitatea complexului arhitectural este conferită de plantaţiile alese cu gust care fac legătura între masivul verde-închis alcătuit din molid şi sporadice, exemplare de fag în apropierea văii şi vârfurile abrupte ale muntelui.Aleea de acces spre castel este reuşit trasată, plantată cu fag roşu, tuia, mesteacăn şi castan.Vizitatorul poate vedea mai întâi castelul iar după ce trece de corpul gardă i se înfăţişează valea cu celelalte palate :Pelişorul sau Foişorul.Farmecul deosebit al plantaţiilor i se cuvine şi asocierii diferitelor specii cu frunziş de culori diferite în toate anotimpurile.În imediata vecinătate a palatului se situează exemplare foarte mari de Chamaecyparis şi Thuja, precum şi specii cu un colorit deosebit cum ar fi :ienuperi albaştri, tuie aurie, arţar cu frunze panaşate.Şi colecţiile de

dalii şi trandafiri în straturi simple, întrerupte de vase sau răşinoase tunse în forme geometrice sau multicolore. Lianele ca:Hederă,Poligonum,Tecoma,Lonicera şi Ampelopsis,urcă pe zidurile de sprijin într-o combinaţie care oferă o înflorire aproape permanentă şi o variaţie de culoare şi a formei frunzelor.Spre Pelişor şi spre Foişor se-ntind alei sinuoase care traversează alternativ prin pădure, pajişti sau pe lângă pârâul Pelişor. „Grădina lui Plinius” este compusă din plante cultivate de romani: buxus, mirt, salvie, laur, iasmin şi trandafiri îmbinată armonios de statuia zeiţei Ceres şi de un sacrofag roman descoperit în apropierea Clujului.Totuşi aceasta nu poate fi considerată o adevărată grădină romană,numai o coleţie de plante folosite în acea perioadă lipseşte din compoziţie şi modul de grupare specific.Zona rezervată florei României remarcată nu numai ca suprafaţă este expusă pe regiuni şi anume:flora Olteniei şi a Banatului,flora Carpaţilor Meridionali şi Orientali,flora Moldovei şi a Bucovinei,a Dobrogei,flora munţilor Apuseni şi a Câmpiei Transilvaniei. A treia zonă importantă a acestei grădini este „secţiunea sistematică”,în care plantele sunt adăugate după principii fitogenetice.Tot în această parte sunt amplasate plantele medicinale şi cele economice. O plantaţie deosebită la Braşov,este prima promenadă numită „a castelului”,de la sfârşitul sec.al XVIII-lea,pe coasta muntelui Tâmpa şi cea care se întinde pe aproape 10 ha pe locul fostelor ziduri şi şanţuri de apărare dărâmate la începutul sec. al XIX-lea.Parcul oraşului are formă dreptunghiulară, compoziţia nu este deosebit de evidenţiată dar prezintă un centru de interes bine conturat.Cea mai mare parte a aleilor sunt drepte şi mărginite de plantaţii de aliniament,plantaţia este rigidă în raport peisajul înconjurător,vegetaţia a fost formată din salcâm globulos, castan şi conifere, gardurile vii au fost tunse şi au fost folosite statui ca ornament.Originalitatea acestei grădini are drept corespondent introducerea florilor perene ca: Lupinum poliyphillus, Delphinum cultorum, Phlox paniculata, Solidago, Dahlia variabilis. De amintit ar fi numeroasele scuaruri şi pieţe în a cărei amenajare au fost mult utilizate florile perene. Dintre parcurile şi grădinile României un loc important îl ocupă Parcul dendrologic de la Simeria,amplasat pe partea stângă a Mureşului,pe 70 ha,cea mai mare parte a acestei suprafeţe se găseşte pe prima terasă a albiei, în luncă iar o mică parte pe versantul celei de a doua terase.La începutul sec. al XIX-lea,lunca a fost transformată într-un parc de agrement lângă un conac.Aesculus hippocastanum e prima specie exotică adusă în 1850,în perioada 18701880 încercându-se introducerea a aproximativ 500 de specii din China şi Japonia din care numai o mică parte a putut fi aclimatizată şi păstrată.În 1920 s-a intensificat cultura speciilor exotice iar specifice acestui parc sunt magnoliile plantate în poieni precum şi diferitele specii rare:liriodendron, specii de carya, răşinoase monumentale – Thuja gigantea, specii de chamaericyparis, de bambus şi de polygonum.La trasarea aleileor nu s-a ţinut cont în mod deosebit de compoziţie,însă dispunerea vegetaţiei este foarte reuşită în raport cu orientarea faţă de lumină luând amploarea într-o succesiune diferită de luminişuri cu forme şi specii variate.Caracterul plantaţiei este peisager.

Planul Parcului de la Simeria (Sursă: http://www.replicahd.ro/images/replica193/Special1.htm )

Panoramă Parcul Simeria (Sursă: http://www.panoramio.com/photo/78548864 ) În 1898,primarul Craiovei îl aduce din Franţa pe arhitectul peisagist Redont,elevul cunoscutului peisagist Eduard Andre,pentru elaborarea proiectului şi reamenajarea parcului Bibescu.Proiectul elaborat de Redont a prevăzut şi naşterea unui lanţ de bulevarde plantate,constituit numai parţial.Pe malurile Jiului a apărut parcul-pădure Lunca

Moflenilor,plantaţiile au fost concepute într-un sistem unitar,iar elementele componente au avut scopuri şi rezolvări diferite.Lucrările întreprinse pentru realizarea parcului oraşului au fost publicate în 1904 la Paris de E.Redont şi au constat în asanarea Văii Fetei şi instalarea unei succesiuni de lacuri la nivele diferite.Trasarea aleilor a fost făcută în stilul şcolii peisagere franceze de la sfârşitul sec.al XIX-lea, aleea sinuoasă de centură, largă, a permis accesul călăreţilor şi trăsurilor, de-a lungul aleilor principale vegetaţia a fost itrodusă liber pe peluze şi aliniamente, romantismul specific este îmbinat prin ridicarea unei „ruine” şi podului suspendat, iar cel rustic printr-o lăptărie şi case pentru grădinari şi paznici, nelipsind o belvedere. Planul lui Redont nu a putut fi realizat în totalitate, în partea centrală nu a mai fost ridicată marea construcţie, păstrându-se traseul vechi al grădinii Bibescu şi nici colţul botanic nu a fost înfiinţat.Dispoziţia vegetaţiei este deosebită, foarte deasă la marginea parcului în aşa fel încât construcţiile înconjurătoare nu pot fi văzute, imprimându-se în acest fel impresia că parcul ocupă o întindere mult mai mare.Răşinoasele apar în grupuri compacte şi nu sunt asociate cu foioasele,în plantaţiile de aliniament de-a lungul aleilor apar întreruperi pentru privirea luminişurilor din masive.Pe malurile lacului se găsesc grupuri de chiparoşi de baltă şi sălcii plângătoare,de pe pod se puteau vedea nuferii din lacul superior.Cu toate că unele specii de arbori şi arbuşti introduşi iniţial, au dispărut acest parc.

Planul Parcului Bibescu, după Marcus, R., 1958 Parcurile din Timişoara,care în majoritate se întind de-a lungul canalului Bega,au fost înfiinţate succesiv în decursul unui secol şi jumătate.În 1850,pe un teren mlăştinos între cartierele Cetate şi Iosefin este costruit de Scudier un parc,după care se amenajează promenada care ducea la Teatrul Naţional şi Parcul Poporului între cartierul Cetate şi Fabric. Datele istorice găsite până în prezent specifică anul 1858 ca dată a începutului de amenajare a primelor două parcuri din Timişoara. În parc a fost ridicată statuia generalului Anton Scudier care a fost demontată în 1921 şi pus un ceas care în timpul celui de-al doilea război mondial a fost luat de armata sovietică.În acea vreme parcul purta numele Stalin.Exemplarele de arbori rămaşi din acea perioadă, platani, câţiva stejari, frasini şi câteva exemplare exotice de nuc negru, salcâm japonez şi castan sălbatic au fost plantate în pepiniera lui Alfred Mühle. Parcul Scudier(Parcul Central) trasat la început ca un parc peisager în stil englezesc avea mari peluze pe care au fost plantate grupuri de arbori estetici,compoziţia aleilor nefiind unitară,intrările au fost întâmplătoare şi din acest motiv la începutul sec. al XX-lea se reamenajează parcul,aleile vor fi trasate pe baza unor principii judicioase,se dispun două axe de compoziţie aproape perpendiculare, tratate arhitectural, cu partere cu flori şi arbuşti.Pentru a înlătura nepotrivirea între aleea principală, cu vegetaţie bine dezvoltată care nu putea fi transplantată, cu un traseu care nu era în prelungirea intrării a fost creat un fel de vestibul axat pe intrare, o soluţie ingenioasă pentru o asemenea situaţie.Aleea principală este încadrată de castani, parterul are la fiecare colţ o tisă tunsă în formă de con

care imprimă aleii ritm.În intersectarea aleilor principale este un rond instalat de trandafiri pitici în centrul căruia există un soclu pe care a fost amplasat un vas plat care centra compoziţia cu un mic palmier.Azi în locul vasului se află monumentul Soldatului necunoscut. Aspectul general al parcului este cel al unui parc de oraş.Dintre specii se pot remarca: pini, ienuperi piramidali, platani, brazi argintii, tui.De la intrarea situată în dreptul podului peste Bega,cu doi metri peste nivelul general al parterului se cuprinde cu uşurinţă compoziţia acestei părţi a parcului. În jurul anului 1852,guvernatorul Timişoarei Cronin Cromberg a dispus plantarea de arbori şi efectuarea într-o primă formă a parcului care face legătura cu cartierul Fabric.Denumirea sa de-a lungulu timpului a fost Parcului Cronin Stadtpark, Regina Maria, Poporului.Înainte de amenajarea parcului,pe acest teren au existat fortificaţii militare.Terenul a fost cumpărat de Primăria oraşului Timişoara şi toate şanţurile au fost acoperite.Actualul parc se suprapune peste cel vechi, dar ultimul se întindea foarte mult spre est, până la actuala catedrală catolică Milenium.Parcul era străbătut de Canalul Morilor, un braţ al Begăi.Analizând planul se constată că reţeaua de alei era total diferită de cea de astăzi, în centrul parcului exista o cabană militară şi un chioşc pentru fanfara militară, a căror arhitectură apare desenată pe plan.Restul parcului se înfăţişează ca o alternanţă de suprafeţe înierbate.Aleile sunt mărginite de garduri vii. Dacă la parcul Central nu exista un caracter specific al parcului,parcul Poporului putea fi denumit parcul „tiselor”.De la intrarea pe aleea principală care cobora spre braţul mort al Begăi(azi asanat),au fost aliniate pe o parte şi cealaltă un şir de tise bătrâne frumos tunse.Tisele de diferite vârste tunse geometric în conuri,cuburi şi cilindri au amintit de „arta topiaria”.În mijlocul peluzei de la capătul aleei cu tise s-a aflat un fag roşu impreşionant,înconjurat de tufele colorate de hortensii.Un efect deosebit s-a obţinut prin amplasarea unui plop alb pletos în spatele tiselor de un verde închis.Pe malul râului plopii,aninii şi sălciile pletoase au adus o atmosferă de luncă.

Parcul Tiselor din Timişoara (1858), după Marcus, R., 1958 Parcul Copiilor a fost amenajat în perioada 1858-1891,dus la capăt cu prilejul expoziţiei agroindustriale.Fiind parcul cel mai apropiat de „cetate”,purtând şi numele împăratului Franz Josef,cu siguranţă că funcţia primordială a fost cea recreativă.Nici un vestigiu nu atestă amenajarea acestui parc într-un stil regulat.Se deduce,pe baza arborilor existenţi,care au fost plantaţi în acea perioadă că stilul adoptat a fost cel peisager,în care accentul principal s-a pus pe amenajarea falezei pentru promenadă şi câteva goluri în jurul cărora au fost plantaţi pini,stejari şi Ginkgo biloba.Tot de atunci datează şi aleea de stejari înfiinţată pe suprafaţa parcului, central.Cele câteva exemplare monumentale de stejari,cu vârste mult mai mari sunt desigur vestigiile unei plantaţii mai vechi.Este posibil ca ele să

aparţină etapei de amenajare a malurilor canalului Bega.Denumirile ulterioare ale parcurilor au fost: după 1919 Mihai Eminescu, după 1950 Parcul Pionerilor iar în prezent Parcul Copiilor. Parcul Copiilor cuprindea o plantaţie impresionantă de stejari, grupuri de molizi şi pini.Înălţimile stejarilor monumetali sunt impresionante,iar asocierea stejarilor cu grupurile de pini creează contraste de culoare şi formă reuşite.Pavilionul pentru comercializarea jucăriilor şi alimentelor, aşezat într-un luminiş era un element arhitectural cu culori vii şi armonioase bine reuşit.La intrarea în oraş exista un parter bogat cu elemente vegetale variate şi cu statui colorate de pitici.Terenurile de joacă şi sport erau nelipsite în acest parc având destinaţii speciale.Traseul aleilor era sinuos şi întâmplător,nu judicios. Din şirul de parcuri care însoţesc Canalul Bega face parte şi Parcul Rozelor.Într-o hartă care datează din jurul anului 1900,în care este preconizată sistematizarea oraşului,este amintită existenţa unui patinoar situat în adâncitura în care astăzi se află terenurile de tenis. Creşterea interesului pentru plante ornamentale se manifestă pe de o parte prin pătrunderea în Banat a celor mai noi varietăţi create pe plan european şi prin creşterea remarcabilă a producţiei de astfel de plante.Încă din 1770,istoricul italian Francesco Griselini menţionează existenţa unei pepiniere care oferea plante ornamentale persoanelor doritoare.La sfârşitul secolului al XIX-lea exista una din cele mai mari pepiniere de specii ornamentale din sud estul Europei,aparţinând lui Alfred Mühle. Din această pepinieră s-au remarcat până astăzi câteva exemplare de arbori rari de dimensiuni excepţionale.Statisticile vremii consemnează că, anual, bănăţenii produceau la sfârşitul deceniului al treilea al secolului XX aproape o jumătate de milion de exemplare de trandafiri aparţinând la circa 2000 de varietăţi.Din necesitatea de a împărtăşi publicului această largă colecţie şi de a crea premisele selecţiei celor mai bune soiuri a fost amenajat în anul 1928 Parcul Rozelor.Concomitent s-a înfiinţat şi Uniunea Amicii Rozelor din România.În toamna anului 1940,în urma dictatului de la Viena,Institutul Botanic al Universităţii din Cluj se mută la Timişoara.Conducerea municipiului încredinţează acestei instituţii crearea unei Grădini botanice municipale la Timişoara din care va face parte şi rozariul.Parcul Rozelor va deveni un „rozariu ştiinţific” sub îndrumarea directorului Alexandru Borza.Catalogul varietăţilor de trandafiri cultivaţi în rozariu include 834 de specii şi varietăţi.O primă încercare de reabilitare a Parcului Rozelor este în anii 1954-1955,în stilul caracteristic culturii comuniste parcul primind numele de Parcul de Cultură şi Odihnă. Într-o denivelare a terasei râului au fost amenajate terenuri de sport şi un amfiteatru care ocupă întreaga lăţime a terenului între stradă şi râu.Amplasarea acestui teatru de vară este defectuoasă ca orientare şi blochează circulaţia în parc nepermiţând folosirea integrală a parcului în timpul spectacolelor.Arhitectura scenei cu forme care amintesc de evul mediu închide perspectiva spre râu şi nu se potriveşte nici timpului şi nici scopului,acesta fiind elementul cel mai discordant din acest parc.Pergolele albe,învăluite în trandafiri urcători, tisele tunse în forme geometrice simple, aranjate armonios toate elementele vegetale şi vasele de piatră artificială,au amplificat punctele de atracţie. Alpinetul(Flora),a ocupat 0,6 ha şi a fost delimitat spre stradă de un aliniament de Prunus pissardi,iar spre Bega de sălcii pletoase.Terasele şi treptele din zidărie de piatră brută mărgineau plantaţiile în forme geometrice.Dintre specii se enumeră:ienupărul târâtor, varietaţi de Sedum, Saxifraga, irişi, narcise.Aspectul acestui alpinariu a fost complet schimbat în anii 1970. Scuarul Gheorghe Doja,este o amenajare foarte reuşită ce are între formă şi conţinut, corespondenţă.Compoziţia este subordonată punctului central-monumentului, fapt necesar într-o asemenea amenajare comemorativă.Terenul este puţin denivelat faţă de străzile care îl împrejumuiesc, accesul este permis cu ajutorul unor trepte.Intrarea majoră a fost marcată prin şase plopi piramidali excepţionali care marchează prin verticalitatea lor şi amintesc de calităţile revoluţionare ale eroului Doja,pe axa principală. Arboretumul Bazoş,situat la o distanţă de 20 km de oraşul Timişoara,se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 70 ha.În jurul anilor 1910-1915, s-a constituit o colecţie valoroasă de arbori şi arbuşti, dintre care mulţi exotici.O compoziţie arhitecturală a întregului parc nu poate fi sesizată, este o amenajare a unor porţiuni în colecţieexpoziţie.Planul iniţial al parcului şi planşe de detaliu originare(1910-1913) mai există, poate fi remarcată marea varietate a formelor, culorilor şi esenţelor.Varietatea este caracteristică tuturor grupelor, nu există nicăieri un singur fel de vegetaţie.Unele din speciile exotice sunt unicate în ţară, iar acest parc ar trebui să constituie o sursă pentru specii decorative şi exotice. (Dagmar Vişoiu 2004) În secolul al XIX-lea se realizează Şoseaua Kiseleff din Bucureşti;Pădurea-parc Băneasa este amenajată pentru plimbări;se plantează malul Lacului Tei şi dealul Mitropoliei lângă vechile curţi domneşti;se inaugurează,în anul 1844,Grădina Cişmigiu executată după planurile arhitectului peisagist Mayer care,pentru început,plantează aici 30

000 de arbori şi arbuşti aduşi đin diferite locuri.Tot Mayer realizează parcuri la Măgurele,Filipeştii-de-Pădure ş.a. La Craiova,în anul 1853,pe locul unde era grădina marelui logofăt Ion Bibescu,pe o suprafaţă de circa 125 ha,se pun bazele actualului „Parc al Poporului”. Alte parcuri sunt înfiinţate la Cişmigiu,Brăila,la Sinaia în jurul Castelului Peleş-Bran etc.O serie de parcuri mai sunt semnalate în această perioadă în Bucureşti în jurul caselor familiilor Brîncoveanu, Ghica, Filipescu, Moruzi, Golescu, Cantacuzino; Parcul Bălenilor de la Rădila de lîngă Ploieşti se bucură,de asemenea,de frumoase aprecieri. În Moldova,Grădina Copou din Iaşi,cunoscută încă de la începutul secolului al XIX-lea,este reamenajată pe vremea lui Mihai Sturza.Obeliscul cu lei din această grădină este executat de Sungurov şi Gheorghe Asachi.Grădina fiind neîncăpătoare,în anul 1852 se amenajează în apropierea ei aleea Grigore Ghica-Vodă de 500 m lungime şi 50 lăţime.Nicolae Iorga pomeneşte la Iaşi de existenţa unei grădini domneşti a lui Mihai Sturza la briera Socola.Un plan datând din 1859 arată modul de organizare a parcului în jurul Palatului domnesc din Iaşi,astăzi Palatul culturii. În Transilvania se creează în secolul al XIX-lea numeroase parcuri pentru public.Astfel,la Cluj,în anul 1838,pe locul „Dumbrăvii furnicilor” care fusese plantată în 1827,se amenajează „Parcul Promenadă”,iar în 1872 se pun bazele actualei grădini botanice.Tot aici se semnalează exstenţa,în anul 1865,a unei societăţi a parcurilor.La Sibiu,în 1857 se incep lucrările la parcul „Sub arini” şi „Dumbrava”,la Braşov se amenajează promenada „Tîmpa” şi „Varte”.Alte parcuri şi promenade se amenajează la Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Mediaş, Sebeş, Dej, Orăştie, Arad.La Timişoara se realizează începînd cu ultimele decade ale secolului al XVIII-lea un şir de parcuri de-a lungul canalului Bega. Începutul secolului al XX-lea găseşte la lucru alţi arhitecţi.Astfel,E.Redont conduce o serie de lucrări de amenajare în Parcul Libertăţii din Bucureşti,începând cu anul 1906,iar Rebhun continuă lucrările din Grădina Cişmigiu,şi reamenajează şi extinde parcul Kiseleff.Tot Redont mai amenajează:Grădina Puşkin (Ioanid) din Bucureşti(reamenajând-o în stil peisager francez),actualul Parc al poporului din Craiova ş.a.,iar Rebhun execută planurile pentru Parcul din Buzău şi pentru Grădina Copou din Iaşi.

Grădina Ioanid, Bucureşti, după Marcus, R., 1958

Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958 În aceeaşi perioadă mai au fiinţă şi alte parcuri şi grădini din ţară,în timp ce altele sânt reamenajate sau extinse.Se

continuă lucrările începute la Grădina botanică din Bucureşti ale cărei baze au fost puse de prof. Dimitrie Brîndza,în 1865,se amenajează Grădina din Roman pe 16 ha,Parcul expoziţiei din Iaşi,se îmbogăţeşte în plante exotice Parcul din Simeria,se reamenajează la Timişoara o serie de parcuri printre care Pădurea verde,Parcul tineretului. După 23 August 1994 amenajarea parcurilor şi grădinilor la noi în ţară ia un mare avânt. Ceea ce caracterizează,în primul rând,aceste amenajări este grija faţă de om.Spaţiile verzi sunt contruite pentru a satisface multiple necesităţi.Ele se construiesc pe lângă fabrici şi uzne ca mijloc de luptă împotriva poluării aerului,pe lângă sanatorii şi instituţii curative,pe lângă centrele de învăţământ,grădiniţe de copii, în cartierele de locuinţe,în cadrul acţiunii de sistematizare a satelor, pe lângă terenuri sportive,ca centuri verzi în jurul oraşelor etc.În parcuri şi grădini iau adeseori fiinţă zone cultural-educative(teatre de vară,biblioteci etc.), zone destinate practicării sporturilor, zone prevăzute cu distracţii pentru copii etc.La amenajarea acestor parcuri participă numeroşi oameni ai muncii care prestează ore de muncă patriotică. În Bucureşti există parcul Herăstrău(190 ha),unde s-a construit un teatru de vară cu 3500 locuri,două biblioteci,trei pavilioane pentru expoziţii, restaurante, terenuri de joc pentru copii etc. Parcul Tei s-a reamenajat. Parcul sportiv 23 August(70 ha) prevăzut cu un stadion de 80 000 de locuitori pentru spectatori, un teatru de vară cu 3500 locuri şi alte terenuri sportive:parcul Tineretului(83 ha), avînd inclusă Sala polivalentă(planşa I), parcul Nicolae Bălcescu din cartierul Griviţa Roşie(15 ha), numeroase parcuri şi grădini în noile cartiere de locuinţe Floreasca, Titan, Colentina, Drumul Taberei(planşa III) etc., Pantelimon(parcul Morarilor-planşa II).Au fost reamenajate numeroase parcuri şi grădini mai vechi :parcul Libertăţii, grădina din Piaţa Palatului etc.Au fost reamenajate pădurile-parc din zona verde a Bucureştiului:Băneasa, Snagov.Au fost create spaţii verzi pe tot întinsul litoralului românesc.De asemenea au fost extinse pe mari suprafeţe. Parcul Tineretului (planşa I) Situat la capătul bulevardului Dimitrie Cantemir,parcul ocupă o suprafaţă de 83 ha,în zona denumită altă dată „Valea Plîngerii.” Condiţiile dificile de teren (prezenţa unor depozite masive de gunoi,a unor rîpr puternic erodate şi a unei bălţi insalubre)au ridicat probleme grele atît proiectării cît şi execuţiei parcului. Proiectul,întocmit de către arh.V.Donose(Institutul Proiect Bucureşti),a avut în vedere realizarea unui vast spaţiu verde pentru satisfacerea necesităţilor de odihnă şi de recreare a populaţiei din zona sudică a oraşului,constituind totodată un cadru interesant pentru desfăşurarea unor manifestăr organizate ale tineretului bucureştean. În acest scop,în cuprinsul parcului a fost amplasată Sala polivalentă,destinată unor acţiuni-culturale de amploare şi competiţiilor sportive;de asemenea ,o mare platformă dalată,decorată cu grupuri statuare,poate găzdui serbări în aer liber.Dotările parcului cuprind şi spaţii mari de joacă pentru copii,situate în apropierea zonelor de locuinţe,spaţii pentru odihnă,un debarcader,grupuri sanitare. Parcul dispune de un lac de formă alungit-sinuoasă,însumînd 13 ha;cele trei insule,dintre care două sînt legate de mal prin mici poduri,constituie repere vizuale agreabile,încadrîndu-se armonios în configuraţia malurilor. Prin modelarea terenului,cu diferenţe de nivel pînă la 16 m,variabile în funcţie de microrelieful iniţial şi de necesităţile compoziţiei,se pune în valoare oglinda lacului,se creează poziţii favorabile de observare a diferitelor sectoare ale parcului. Compoziţia de ansamblu a ţinut cont de prezenţa Sălii polivalente,plasată pe taluzul sudic al lacului.Către ea conduce artera principală de acces în parc şi de la ea se deschid vederi ample,avantajate de cota mai rdicată. Traseul aleilor este simplu şi funcţional,conferind unitate compoziţiei.Intrarea principală,în prelungirea Bd.D.Cantemir,deschide spre interiorul parcului o perspectivă monumentală,încadrată de bazne cu fîntîni în perdea verticală.În mod ingenios,deşi artera principală descrie o curbă largă,vederea dominantă de la intrare în lungul acestea interceptează axial un mare bazin circular cu jocuri de apă,punct focal şi pentru perspectiva dinspre Sala polivalentă. Alte elemente interesante ale compoziţiei sînt:un rozariu circular,uşor concav cu diametrul de 200 m,prevăzut cu alei interioare dalate-piesă care concentrează perspectivele dinspre cotele superioare învecinate;un parter curbat,cu lăţime variabilă,încadrat de alei plantate cu platani,conducînd spre marea platformă dalată care domină priveliştea. Aleile urmăresc relieful terenului,permiţînd observarea gradată a peisajului de pe cote diferite. Dispunerea plantaţiilor creează deschideri pentru liniile de vedere,separă diferitele zone ale parcului,maschează aleile de pe cotele superioare şi aleile cu trepte care străbat pantele,îmbracă taluzurile etc.Peluzele largi sînt decorate cu pete de flori sau,în apropierea aleii principale,sînt străbătute de covoare şerpuitoare de flori. Compoziţia de ansamblu este interesantă,caracterizată printr-o judicioasă echilibrare şi dimensionare a elementelor componente,prin unitatea şi,în acelaşi timp,prin varietatea peisajului.

Planul Parcului Tineretului din Bucureşti,după Marcus, R., 1958

Parcul Tineretului (Sursă: http://www.eastcomfort.com/blog/tag/cazare )

Parcul Morarilor(planşa II) Parcul este în curs de realizare,după proiectul întocmit de arh.Sofia Popescu(Inst.Proiect-Bucureşti). Terenul destinat amenajării,în suprafaţă de 12 ha,este cuprins între şos.Pantelimon şi şos. Vergului,ocupând spaţiul dintre blocurile de pe aceste artere.Acest aspect deficitar al amplasamentului,lipsit de contractul direct cu strada,determină un caracter închis şi o folosinţă mai restrînsă a parcului. Caracteristicile iniţiale ale terenului (o fostă groapă plină de reziduuri de la fabrica de postav din apropiere)au impus o modelare general concavă(cu o diferenţă maximă de nivel de 10 m),avînd în centru o oglindă de apă în suprafaţa de 1,2 ha,cu o formă neregulat sinuoasă,alimentată din pînza freatică. Dată fiind poziţia parcului,dotările prevăzute au avut în vedere necesităţile locuitorilor cartierului:două zone rezervate terenurilor de joacă pentru copii(unele dispuse denivelat şi legate cu trepte),o zonă cu terenuri de tenis,un debarcader pentru agrementul cu ambarcaţiuni mici,numeroase spaţii de odihnă.În apropierea acceselor din Şos.Pantelimon şi în vecinătatea lacului,s-a proiectat o mini-expofloră care va găzdui frumoase decoraţii florale. Traseul aleilor este sinuos,cu excepţia acceselor printre blocuri dinspre arterele exterioare de circulaţie.Aleea de centură urmăreşte cotele ridicate ale telenului şi face legătura cu căile principale de intrare. Compoziţia vegetaţiei,dispunerea liberă a acesteia,în armonie cu formele conturate de alei,va alcătui un peisaj interesant,plin de varietate.

Podul Morarilor (Sursă: http://www.hailabord.ro/2013/06/parcul-national-morarilor-apusuri-duminica.html )

Parcul Morarilor (Sursă: http://lomo.ro/imagine/12047/ ) Parcul Drumul Taberei(planşa III) Terenul,în suprafaţă de aproape 12 ha,beneficiază de o poziţie bună în cartierul Drumul Taberei,fiin amplasat între arterele Drumul Taberei,Alex.Moghioşoi şi Compozitorilor. Proiectul de amenajare,realizat de ing.Tamara Ionescu(Inst.Proiect-Bucureşti),se bazează pe o compoziţie liberă,avînd ca element central o frumoasă piesă de apă cu suprafaţa de 1,2 ha.Amplasarea intrărilor principale,schema aleilor şi distribuţia vegetaţiei s-a făcut ţinînd cont de crearea unor perspective care să pună în valoare oglinda de apă,situată în uşoara denivelare a terenului(circa 3 m faţă de limitele exterioare). Aleea de centură,reunind intrările în parc,înlesneşte petonilor parcurgerea direcţiei străzilor în interiorul limitelor parcului,la adăpostul plantaţiei compacte de arbori şi arbuşti. Traseul sinuos al aleilor urmează direcţiile fireşti de străbatere a parcului pe toate direcţiile. Centrul compoziţional-piesa de apă şi decoraţiile florale din apropierea ei-poate fi admirat de pe înălţimea unei belvederi,amplasată pe movila artificială din limita sud-vestică a parcului(diferenţă de nivel 7 m). Pentru jocurile copiilor s-au prevăzut trei terenuri înconjurate de vegetaţie. Proiectul prezentat în planşa III reprezintă o soluţionare estetică şi funcţională valoroasă care ar fi fost de dorit să fie transpusă fidel pe teren.Actuala configuraţie a parcului Drumul Taberei a preluat din proiect întăririle,piesa de apă,movila artificială.Modificările făcute de beneficiar,fără concursul proiectantului,aici,ca şi în alte situaţii,nu sînt totdeauna în măsură să îmbunătăţească nivelul calitativ al soluţiei de amenajare. Considerăm că şi în cazul spaţiilor verzi,relaţia proiectare-execuţie este necesar să urmeze aceleaşi reguli şi obligativităţi ca şi în alte domenii de activitare.(Sonea V., Palade L., Iliescu Ana-Felicia, 1979)

Grădinuţa lui Negruzzi În scrisoarea din 1839,Negruzii vorbea despre “grădinuţa” de la moşia sa. Nu ştiu dacă “grădinuţa” românească,atribuită în text persoajului masculin Onisim Cerenţel,era în realitate chiar aceea de la Iaşi a autorului,cum credea G.Călinescu. “Toată grădinuţa mea înconjurată cu gard viu – acum tot înflorit – încape într-o singură plat-bandă a grădinei dvoastră.Asta însă va să zică că nu sînt într-însa reproduse în miniatură mai toate cele ce se află într-a dvoastre.Parcul meu se compune de doi plopi plutaşi,trei paltini,cîţiva ulmi şi salcii,şi ca lux am şi un vişen cu flori pline.Pîrîul meu are izvorul său într-o bute mare,ascunsă într-un ungher şi îmbrăcată cu iederă şi cu hamei,pe care argatul o împle în toată dimineaţa,şi apoi prin un cep sloboade apa care,după ce şerpuieşte pe un pat de prundiş,vine de se aruncă prin o cascadă de o palmă de naltă,într-o băltiţă,unde merlele,cintiţile şi gangurii se scaldă.Acest clepsydru ţine două ore,de aceea nu-mi permit luxul de faire jouer les eaux decît cînd văd că băltiţa va să sece,sau cînd vreun oaspe îmi face onoare a-mi vizita grădina.Parterul meu e semănat cu chir agropyron,neghină lolium perenne şi trifoi.Neghina,atît de uricioasă în grîu,face cel mai frumos efect ca gazon,încît pare că e un covor verde împestriţat de dediţe pulsatilla şi de brînduşe galanthus nivalis.Unde şi unde am răsădite flori,însă numai flori române.” Împestriţarea ,eterogenia şi amestecul(plopi,sălcii,vişin),înălţimea şi vigoarea copacilor,verdeaţa invadatoare şi abundentă care se caţără şi îmbracă,ciripitul păsărilor,toate intră în componenţa acestui model de locus amoenus. Dacă citim atent fragmentul de mai sus,constatăm că este structurat pe două paradigme.Prima se referă la grădina doamnei,la cea de tip francez în general,cea de a doua la „paradisul” lui Cerenţel: plat-bandă grădinuţă parc doi plopi pîrîu o bute mare cascadă de o palmă faire jouer les eaux băltiţă parter pir gazon neghină

6.V.Ulysse de Marsillac,de la retiro la grădinile cu dulap „Bucureştiul are trei promenade pe care le-aş numi civilizate şi altele care,din fericire,nu sînt aşa.Prima se numeşte Şoseaua Kieseleff...Se compune dintr-un drum lat,pietruit,pe care merg,fără osebire,căruţe cu fîn,caleşti trase de cai superbi şi care trase de boi sau de bivoli.Nu rareori vezi cîte o trăsură căreia nu i-ar sta rău nici în Bois de Boulogne,oprită de un şir de căruţe care îţi amintesc de migraţiile primitive...La intrarea în Şosea se află o fîntînă arteziană...,la dreapta şi la stânga alei de tei,masive de verdeaţă,covoare de gazon,iar în spate,într-o vîlcea pe care nimeni nu o vizitează,un bazin înconjurat de stînci artificiale care îi dau aspectul unui lac căruia nu-i lipseşte decît limpezimea...O alee în diagonală duce la o grădină vestită odinioară în cronica galantă bucureşteană, Herăstrăul...Scuarul Sfîntul Gheorghe datează de un an numai şi este umbros şi cu flori.Înconjoară biserica şi se află pe locul fostei mînăstiri pe care incendiul a distrus-o acum cîţiva ani.Un grilaj elegant îi desenează incinta,alei sinuoase înconjurate de masive îsi oferă meandrele plimbăreţilor...”(La Voix de la Roumanie,11 octombrie 1861). „Domnul Thillaye,arhitectul Guvernului,a fost însărcinat să facă un plan care a fost aprobat şi care va fi adus la îndeplinire.E simplu şi va fi foarte frumos.Se suprimă strada ce merge de-a lungul Palatului,care va fi regularizată şi mutată de-a lungul cladirii numite hanul Kretzulescu.Tot terenul care rămîne ,inclusiv acela al fostei străzi,va fi transformat în grădină.Se va profita că terenul este în pantă,pentru a se face trei terase care se succedă,cu o trecere lină de la una la alta.Pe strada Mogoşoaia,un perete cu grilaj în partea superioară va proteja prima terasă.Aceasta va fi împodobită în mijloc cu o frumoasă fîntînă arteziană,cu exaedre,vase de flori şi efecte de gazon.Dacă,mai tîrziu,vor fi destui bani,se vor pune şi statui.Urmează apoi o grădină englezească terminată cu o grotă de stîncărie,iar în partea cea mai joasă a terenului,o alee de arbori batrîni formînd arcadă.Înspre Palat,o scară în spirală din fontă modelată va permite Pricipelui şi principesei să coboare în grădină.Înspre stradă,va exista o poartă deschisă publicului mai multe ore pe zi şi,de asemenea,ori de cîte ori Alteţele lor nu se vor afla în Bucureşti”(La Voix de la Roumanie,16 iunie 1864). „Pe nedrept sînt calomniate promenadele din Bucureşti,căci există unele fermecătoare...Nimic mai minunat,de

exemplu,decît grădina Cişmigiu,de la 4 la 8 dimineaţa.De cîţiva ani,vegetaţia,activată căldurile verii şi de terenul nemaipomenit de fertil,a devenit magnifică.Peluzele sînt verzi şi catifelate de ar umple de gelozie faimoşii boulingrins din parcurile englezeşti.Parterele au flori superbe.Copacii sînt stufoşi şi aleile umbroase.Cînd briza matinală scutură toate acele parfumuri şi face să cadă ca o ploaie de perle roua nopţii,o nespusă voluptate pune stăpînire pe toate simţurile şi ai vrea să uiţi viaţa.nemaigîndindu-te decît la plăceri.Singurul lucru neplăcut în Cişmigiu e acela care ar trebui să-i dea tot farmecul.Vreau să zic lacul.Ţi-e milă să vezi lebedele murdărindu-şi pieptul de satin alb de acea mîzgă verzuie ce locuieşte în apă.Neajunsul ar fi uşor de îndreptat.N-ar trebui decît să se paveze sau să se asfalteze fundul lacului, ceea ce nu ar costa prea mult,apoi să se desfunde canalul ce trebuie să aducă aici apa Dîmboviţei.Am avea astfel o apă curgătoare şi limpede care nu numai că ar fi plăcută vederii,dar ar şi asana întreaga grădină şi cartierul vecin.Nimic nu ar împiedica să se adauge şi farmecul canotajului.S-ar plasa pe lac gondole elegante, în care ar fi plăcut să visezi, în sunetele muzicii lăutarilor, ascunşi într-un masiv de verdeaţă.Nădăjduim chiar că am putea vedea atunci o cabană-restaurant pe insulă.Mesele ar fi delicioase acolo.O promenadă mai puţin poetică, dar mai salubră pentru moment este cea din piaţa Sfîntul Gheorghe. Trotuarul care merge acum de-a lungul străzii Mogoşoaia face ca Şoseaua să fie accesibilă tuturor.Ne grăbim să adăugam că un serviciu de omnibuze,destul de bine organizat,îi ajută pe cei ce nu vor să meargă pe jos sau nu pot plăti luxul unei trăsuri.Oamenii de lume nu cunosc decît marea alee de tei,unde obişnuiesc să admire,să se admire şi să fie admiraţi .Dar înafară de această alee banală,mai există alei umbroase,masive stufoase,ronduri de flori şi fermecătoare retiros,locuri solitare unde privighetoarea dă concerte în fiece noapte...O plimbare pe clar de lună în aceste grădini prea solitare este unul dintre lucrurile cele mai fermecătoare la care poţi visa...”(Le Journal de Bucarest,4 iunie 1871). “Cultura florilor e foarte răspândită în România;la ţară aproape fiecare casă de ţăran are o grădinuţă consacrată florilor şi plantelor mirositoare,ca busuiocul,măghiranul,nalba,trandafirul,garoafa,micsandrele,narcisele galbene etc.În oraşe,casele sînt îconjurate de grădini de agrement,sere şi oranjerii.Oraşul Bucureşti are două mari grădini cu aspect foarte pitoresc şi mai multe scuaruri,unde se cultivă florile şi esenţele cele mai variate;are,de asemenea,şi o grădină botanică.La Iaşi şi în multe alte oraşe,municipalităţi şi persoanele particulare întreţin grădini de agrement,de comerţ şi de experienţă. Printre plantele mirositoare care cresc în cîmp în stare sălbatică,apar mai ales izma, salvia, muşeţelul, cimbrul, levănţica şi sulfina,care sînt frecvent folosite în familii...”(Le Journal de Bucarest,6 iunie 1872). „Pentru a compensa pierderea acelor promenade fermecate,nu s-ar putea oare consacra cîteva dintre acele milioane risipite în lume spre a face promenade unde arta ar veni în ajutorul naturii,completînd-o?Aţi ghicit poate că iar vreau să vă vorbesc despre grădina de iarnă de pe Bulevard.Voi reveni pînă ce orice speranţă va fi pierdută,aşa cum este pentru frumoasa mea terasă de la Sărindar... Iată cum aş face.Aş săpa mai întîi o imensă subterană,de la strada Mogoşoaia pînă la Colţea.S-ar coborî printr-o grotă făcută în grădină.În acea subterană,luminată cu globuri colorate,aş plasa acvarii,caverne acoperite cu stalactite,cascade etc.,fără ca ele să afecteze pivniţele diverselor stabilimente care s-ar afla în grădină...Sub bolţile de cristal,aş desena un parc magnific,căruia i-aş da toate rafinamentele de lux pe care le presupun asemenea stabilimente.Stufoase,vaste alei cu nisip,peluze,rîuri curgînd printre flori,fîntîni arteziene în bazine de marmură,statui ce se înalţă în mijlocul verdeţii,chioşcuri,saloane de conversaţie etc.Ar fi indispensabil şi foarte uşor să se pună în parc o scenă unde s-ar juca piese şi vodeviluri,unde s-ar da concerte...”(Le Journal de Bucarest,1 august 1872).

Grădina Preotului Ilie În ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al celui următor,a existat la Bucureşti o grădină frumoasă precum raiul.Din păcate,mărturiile despre ea sînt rare,nu pentru că era particulară,căci altele,de pildă aceea a lui Eliad sau a lui Ioanid,par a fi fost,cam pe la aceeaşi dată,mult mai bine cunoscute.Acestea erau însă lăsate spre petrecere publicului,de sărbători,în timp ce grădina preotului Ilie putea fi numai vizitată.În 1934,ea ţinea deja de domeniul trecutului,iar D.Caselli,care o prezintă în nr.140 al Gazetei municipale,la rubrica „Bucureştii odinioară”,nu mai avea despre ea decît informaţii livreşti,preluate de G.M.Ionescu şi Al.Macedonski.Ce-i drept,ambele surse erau de prima mînă,căci grădina se găsea în plină splendoare în 1902,cînd G.M.Ionescu publica Istoria Cotrocenilor.Mai mult,anumite amănunte conţinute în paginile respective,precum şi extinderea capitolului ne fac să credem că însuşi preotul furnizase date orale sau scrise pentru redactarea lor.De asemenea,Macedonski văzuse el însuşi grădina,nu pe la 1913,cum credea Caselli.Atunci era doar publicat textul în care autorul declara că văzuse grădina cu mult înainte şi nici măcar nu mai ştia dacă mai există.Dar,cu toate că o văzuse cu ani de zile în urmă,relatarea lui concordă cu prima,dovedind fidelitatea memoriei bazată pe o impresie extraordinar de puternică:

„Se afla pe înălţimea acelui deal,şi-n stînga şoselei prăfuite,o casă cum sînt mai toate în mahalalele noastre.Dar la spatele gardului înalt,ce întidea curticica popei,dealul se prăvălea deodată pînă spre o întinsă cîmpie şi întocmea o largă şi adîncă văgăună scobită acolo de mîncătura apelor. În acea văgăună,spre a nu zice prăpastie,îşi făcuse înţeleptul popă de la Cotroceni faimoasa lui grădină ce va fi rămas,cred,în mintea acelor cari vor fi văzut-o,ca un petic de rai.Trebuie a se şti însă că acea grădină era sădită şi răsădită numai din trandafiri,afară de o boltă de coacăze ce se afla în fundul ei.Trandafirii acestei grădini,vestiţi în toţi Bucureştii,se vindeau,cei de rînd cu cinci lei suta,iar cei mai de seamă cu zece.Cum treceai pe portiţa gardului,dupăcare nici nu bănuiai că poate să fie aşa cuib de fericire,privirea ţi se rătăcea deodată pe ceva greu de spus.Pe amîndouă coastele văgăunei se agăţau trandafirii stufoşi,încărcaţi de frunze şi flori;iar în vale,tocmai în fund,alţi trandafiri ,numai unul şi unul...;necrezut de frumoşi erau trandafirii ce scînteiau ca purpura,ce păreau cîteodată sînge şi cîteodată flacără.Petalele lor erau aici rubine şi aici hiacint şi granat.Mă prind că nicăieri nu se vor fi adunat atîtea popoare de trandafiri la un loc.Se aflau printre dînsele şi trandafiri de argint curat,şi galbeni ca aurul cel mai feciorelnic...” Fie realitate,fie imagine a istoricului,gradina nu se făcea remarcată prin formele,dispunerea sau hibridările arborilor,ci numai prin mulţimea şi varietatea lor.Lista domeniilor în care acţionează ştiinţa şi tehnica grădinarului Ilie mai cuprindea viticultura,despre care se spune ca doar fusese „pusăpe aceleaşi baze raţionale”,şi apicultura,asupra căreia popa Ilie făcea „studii”,”fiind în curent cu tot ce se produce mai nou”:”peste 100 de stupi împodobesc” locul. Aprecierea că stupii împodobeau poate să fie,desigur,a istoricului.Dar simpla lor prezenţă în grădină este semnificativă,căci nu şi-ar fi avut locul în nici una franţuzească,artistic aranjată sau unde se practica horticultura adevărată.Grădina preotului Ilie avea ceva din acestea amîndouă:avea o bază ştiinţifică şi conţinea nu plante oarecare,ci „specii,diferenţiate şi inventariate,asupra cărora se intervine tehic pentru ameliorare,altoire sau aclimatizare.Apoi era artistic aranjată,desigur nu după modelul arhitectural,ci după acela pictural:plantele erau ordonate,repartizate în compartimente,dispuse pe verticală sau după culori.”Aranjamentul grădinii este pitoresc;pe coastă se văd:brazii,pinii,molifţii şi alte plante rare,pe vale sălcii,plopi etc.,fiecare gen şi specie de arbori,arbuşti,flori etc.,toate plantele sînt aranjate în răzoare după locul ce convine fiecăreia dintr-însele”(oricum,de subliniat că aranjamentul era făcut după locul ce le pria lor,şi nu după acela dat de criteriile artistice). De fapt,grădina preotului Ilie se deosebea radical de cele cu care ar fi putut să se înrudească.Modelul ei imaginar pare a fi fost mai degrabă...grădina Domnului,în care se află de toate,şi stupi,şi viţă-de-vie,şi plopi,şi cireşi,trandafiri împărăteşti şi flori de cîmp,bolţi de coacăze şi ape curgătoare.Aşa o şi percepea Macedonski,spunînd rînd pe rînd despre ea că era „un petic de rai”,”o grădină fermecată”,una precum cele „de prin O mie şi una de nopţi”.Era aranjată,dar într-o manieră care o făcea să fie percepută nu ca lucrare umană,ci ca loc nepămîntean prin luxurianţa vegetaţiei,curcubeul culorilor,belşugul florilor sau „îmbătarea dumnezeiască” a miresmelor.Popa Ilie re-creează hortus deliciarum,readucînd în acelaşi microspaţiu plantele astfel diseminate pe pămînt ca printr- spargere în cioburi a celulei iniţiale.El readuce laolaltă plantele de la munte(brazi,pini,molifţi)cu cele de la şes(sălcii,răchite),pomii cu florile,pe cei fructiferi cu cei de pădure,trandafirii cu florile de cîmp,viţa-de-vie cu mărăcinii.Dacă pentru grădina geometrică operaţia fundamentală era aceea de a despărţi plantele,de a le izola unele de altele şi de a le ordona,pentru grădina paradisiacă esenţială era reunirea lor,într-un spaţiu atît de benefic încît sa le cuprindă pe toate şi unde să crească în voie,încîlcite şi viguroase,dese şi înalte.Nu te miri aflînd că „variaţiunea” hortus-ului preoţesc era atît de mare încît „la fiecare pas-se spunea în Istoria Cotrocenilor-găseşti ceva nou,care te interesează,care-ţi produce o nespusă placere.”

7.Date istorice despre grădinile naturale şi amenajate din Bucureşti în secolul al XIX-lea „Aşa cum am mai spus,spaţiile naturale de folosinţă publcă,mari şi mici,din afara sau din incinta oraşului,au fost extrem de numeroase în tot cursul secolului al XIX-lea.Dacă ar fi să le amintim pe cele mari şi exterioare,ar trebui să începem cu Filaretul,de peste 40 hectare,care „a fost din vremuri vechi un parc cetăţenesc”,după cum aprecia G.Costescu.Pe la 1814 „La Filaret,la izvoare/Unde-i umbră şi răcoare”,se adunau meseriaşii-povestea Eliade Rădulescu – pentru a petrece împreună,cu mese întinse,şi pentru ceremonialul prin care erau acceptaţi în rândurile lor ucenicii merituoşi.François Recordon ,care a văzut locurile pe la 1815,descria atît geridul la care se întreceau arnauţii,aruncându-şi suliţele din goana cailor,cît şi valea largă,înconjurată de dealuri împodobite cu vii,chioşcul şi „superbul bazin de la care plecau drumuri şi mai multe rânduri de sălcii mari,la umbra cărora se vedea o fîntînă turcească destul de frumoasă”.Chioşcul „de priveală” fusese construit pe la 1792,apoi imediat renovat cu picturi şi stîlpi de piatră,iar fîntîna era cît o construcţie foarte înaltă,pardosită cu marmură albă,pe unde apa curgea prin nişte canale.O scară de marmură ducea la etaj,iar de streşini atîrnau clopoţei de sticlă.(Montaigne,(Euvres complètes,Journal de voyage en Italie,Gallimard,Paris,1962,p.1234)) Să mai spunem,revenind la Filaret,că în 1835 Genilie spunea că acolo există „cea mai frumoasă şi mai desfătătoare plimbare şi adunare mare toamna:pentru verdura cîmpiei,bunătatea apei izvorîtoare şi viile ce înfrumuseţează culmea delului arcos”. Pentru Pappasoglu,Filaretul îşi păstra încă, în 1871, farmecul şi statutul de grădină, după ce multe altele, artistice, fuseseră create(„frumoasa preumblare în grădina spaţioasă a Filaretului, zisă Cîmpul Libertăţii,unde sînt şi frumoase fîntîni de izvoare”). O alta,la fel de apeciată,a fost Colentina,pe care atît de entuziast o descris Evlia Celebi pe la jumătatea secolului al XVII-lea:rîu,heleşteu,livadă plină cu lalele,mare de trandafiri şi ierburi,copaci fără număr şi păsări cîntătoare.În 1821,Grigore Ghica avea acolo un puţ cu 12 găleţi pentru udatul florilor(C.C.Giurescu),ceea ce constituia la data aceea un efort considerabil.Ceva mai înainte,în 1816,Ludwig von Sturner o indica drept loc de plimbare publică. De la Mărcuţa la Plumbuita,domeniul Colentina cuprindea toată partea estică a oraşului,incluzînd şi Grădina Tei,ulterior de sine stătătoare.În estul extrem al domeniului,înspre mînăstirea Pantelimon,unde tot Ghiculeştii îşi aveau palatul,existase un chioşc „de priveală” pe culmea dealului şi o cişmea.Să reţinem nu numai geometria perfectă a formelor naturale(balta semicerc sau cîmpia ovală)despre care am mai vorbit şi care nu ar fi putut decît să facă superfluă sau să relativizeze geometria formelor artificiale. Pe la 1877 Colentina părea că nu mai este un astfel de spaţiu.Marsillac o trecea în rîndul promenadelor solitare,deci puţin interesante pentru alţii decît el. Un alt loc devenit solitar la data la care scria Marsillac,loc ce se bucurase şi el de o intensă frecventare pînă atunci,era Băneasa(cam pe lîngă fîntîna Mioriţa).Pappasoglu atesta că dumbrava Bănesei fusese „întâlnirea cea desfătătoare a societăţii bucureştene”,locul unde se cînta,se juca şi se făceau întreceri cu caii, „cu butcile şi mai tîrziua cu droştile şi cabrioletele”. Dar gloria dumbrăvii Bănesei avea să se stingă.Băneasa nu mai este numărată în rîndul grădinilor,căci între timp termenul îşi pierduse semnificaţia de spaţiu natural originar,sinonim cu zăvorul,crîngul sau livada,referindu-se numai la spaţiile naturale amenajate,în special la grădinile de vară,cu multă vegetaţie,dar şi cu restaurante şi spectacole.De la vechea la noua accepţie a grădinii,trăsăturile definitorii s-au păstrat.Printre ele nu s-a aflat niciodată componenta estetică. Alături de Filaret,Colentina şi Băneasa,Herăstrăul a fost una dintre cele mai vechi grădini naturale din afara oraşului. Potrivit mărturiei lui Recordon,care a stat cîţiva ani pe la noi şi a fost secretarul lui Caragea,puţine locuri erau,pe la 1815,atît de plăcute şi de frecventate ca Herăstrăul : „Ei îşi îndreaptă foarte adesea caii către un loc numit Kerestro,nu mai departe de oraş,iar acolo coboară din trăsuri pentru a face cu piciorul plimbări în sus şi în jos,pe malurile unui încîntător lac,în mijlocul căruia se află o insulă unde s-a clădit o mînăstire;tabloul prezintă o înfăţişare minunată mai ales datorită verdeţii ce înconjoară mînăstirea.Numeroasele şi strălucitele echipaje care se încrucişează pe cîmpia învecinată,ca şi grupurile de lume bună care se plimbă pe peluză,contribuie şi ele la farmecul locului...” Marsillac afirmă că Ferestreul sau Herăstrăul era unul dintre locurile celebre pe harta întîlnirilor galante.S-ar zice ca grădina,pentru călătorii străini îşi pierduse cu totul imaginea de oază a fericirii amoroase pe care o avusese pentru înaintaşii lor din Evul Mediu şi după aceea.Departe de contrazice caracterul sacru al acestui spaţiu,imaginea era congruentă cu el.Grădina era închipuită ca un paradisium voluptatis,un loc edenic,tainic şi protejat,al fuziunii erotice libere şi primitiv inocente.Dacă toposul livresc şi cu atît mai mult cel iconografic al grădinii erotice au fost modeste la noi,practica ei a fost intensă şi a durut mult mai mult decît dincolo,unde spaţiul ei real a fost de timpuriu supus

interdicţiilor şi disciplinei. Un loc important îl ocupă şi Cotroceniul,poate mai cu îndreptăţire decît altele,pentru că pe la 1855 el chiar avea statutul de grădină publică,alături de Kiseleff şi de Cişmigiu. Dar,cu mult înainte de a-l avea şi de a fi amenajat,fusese unul dintre locurile naturale cele mai apreciate.Avea,întru aceasta,toate componentele tipice:iazvoare,fîntînă de marmură cu icoana Maicii Domnului,chioşc;în plus,se afla pe lîngă o mînăstire,cuprindea un spaţiu întins şi variat(deal,cîmpie).Cişmeaua Beizadelelor a fost magnetul care a transformat spaţiul din jur într-un minunat loc de petrecere al bucureştenilor(Ionnescu-Gion).Reparată periodic,Cişmeaua Beizadelelor a funcţionat pînă la începutul secolului XX,cînd a fost abandonată. Recordon văzuse Cotroceniul pe la începutul secolului al XIX-lea,găsinsu-i „une infinité d’agréments”,dintre care nu explicita,din păcate,dect pliveliştea întregului oraş pe care o oferea chioşcul.Cotrocenul devine foarte prezent după 1855.Apare atunci o „însemnare de copacii şi tufele ce sînt a se scoate din păduri sau a se lua din pepinierele grădinilor publice”,în scopul „completării şi îndreptării boschetelor şi grupelor grădinii Cotroceni”.Plantaţiile,printre cele cerute se aflau plopi,mesteceni,frasini,ulmi,salcîmi,dar şi bignonia catalpa, spirea, caprifoi, lemn-cîinesc, liliac, dracilă, călin.De plantaţii se ocupa Ulrich Hofmann,director al Grădinilor publice.Şi în dosarul 43/1857 din Arhivele Ministerului Lucrărilor Publice se vorbeşte despre plantaţii la Palatul de la mînăstirea Cotroceni.Un alt act arată că în 1860 Costovici urma să răsădească 3000 de porumbari(prunus spinosa),o plantă comună,ghimpoasă,cu fructe comestibile mici şi negricioase.O hîrtie din anul următor vorbea despre cei 150 de araci vopsiţi în verde cu care să se lege „florile precum şi daliile” puse acolo.Dacă vopsitul în verde trădează o oarecare grijă estetică,necesitatea aracilor şi a daliilor indică prezenţa unei flore viguroase,de factură comună,aşa cum erau şi porumbarii răsădiţi mai înainte. Ar mai fi de amintit în seria aceasta şi alte mari grădini naturale periferice,deşi datele despre ele sînt mult mai sărace.Mogoşoaia,cu frumoasa ei pădure de pe lîngă reşedinţa Ştirbei,unde tot Marsillac afirmă că se ţineau mari serbări cîmpeneşti,mai ales în lunea Rusaliilor.Apoi Bellu,care a fost pînă la jumătatea secolului al XIX-lea o celebră grădină de petrecere.Studiile spun că transformarea ei în cimitir s-a produs după 1864,dr sunt documente care arată că schimbarea avusese deja loc în 1856(„o hîrtie din 11 mai vorbea despre „apa pentru udatul grădinii cimitierului”).Este adevărat că tot pe atunci se vorbea despre „celelalte grădini publice”,ceea ce înseamnă că era încă socotită una din ele,avînd pentru moment nu un statut ambiguu,ci unul dublu.

Grădina Giafer

(Sursă:http://www.amosnews.ro/arhiva/amintirile-bucurescilor-gradina-giafer-01-06-2008) Era deja cunoscută sub numele acesta pe la 1817.În Ciocoii vechi şi noi,Nicolae Filimon o enumera printre acelea în care locuitorii oraşului mergeau să petreacă.Locul respectiv,cu mulţi nuci,era doar o parte din fosta Livadă Domnească şi se afla vizavi de biserica Sfîntul Constantin,ocupînd toată întinderea pînă la căminele studenţeşti de

pe Bulevardul Elisabeta,clădite în 1933.Pe la 1870 mai exista încă un heleşteu,la întretăierea Căii Plevnei cu Strada Berzei.Giaferul se pare că era un punct de întîlnire al tuturor meseriaşilor,unde veneau să benchetuiască la mese sau pe iarbă,să asculte lăutarii sau să joace poarca(aşa se numea golful nostru),să admire turci pe frînghie,maimuţe,cadîne cu dairea,scamatori sau să privească spectacolul comico-satiric al Geamalei. Ceva mai departe,între Operă şi Casa de Cultură a Studenţilor,se afla Crîngul Procopoaiei,considerat la rîndu-i „grădină”.Aşa a rămas pînă cînd nemţii veniţi în timpul ocupaţiei din 1916-1918 s-au găsit să o cultiveze cu zarzavaturi.Dar ei puseseră varză şi cartofi pînă şi în Cişmigiu,preferînd practicile utilitare celor de petrecere.Tot acolo,de cealaltă parte a Dîmboviţei,se afla „localitatea de la Sfîntul Elefterie care a fost încă de la finea veacului XVIII pentru Bucurescenii cheflii un loc de petrecere”(G.M.Ionescu).Elementul ei central îl constituia insula de pe Dîmboviţa,pe care se afla biserica,înconjurată de o pădure deasă.Sulzer o descria ca pe un paradis terestru: „poziţia ei cea răpitoare,situată sub poalele colinelor acoperite cu vii,care se pierd în grădinile cele mai plăcute de pometuri,ce se întind pînă în malurile Dîmboviţei.”Pe un braţ al acesteia,în faţa insulei,se afla casa de petrecere a marelui vornic Filipescu,avînd în faţa ei,înainte de 1800,o preafrumoasă grădină.Principelui Alexandru Ipsilanti i-a fost oferit acolo un bal cu focuri de artificii.Pînă catre 1870 pădurea,crîngul şi pajiştile înflorite au continuat să existe,după cum îşi amintea cu nostalgie Marsillac,impresionat şi el de farmecul lor natural. De acolo,pe aceeaşi parte,revenind către Izvor,urma Grădina Castrişoaia.Către sfîrşitul secolului,Pappasoglu o mai pomenea sub numele acesta,deşi de o bună bucată de vreme era mai degrabă numită Warenberg,după cel ce devenise în 1841 „proprietarul grădinii cu apă rece cu cascadă”.În altă parte băile acestea ar fi fost cu siguranţă numite... duşuri,dar la noi referinţa naturală era mai familiară şi poate char mai atrăgătoare.Se pare că în anii următori au împodobit-o cu patru sute de lămpi colorate,căci seara ştrandul se transforma în sală de spectacole,unde evoluau orchestre şi cîntăreţi străini.Se spune că însuşi Tolstoi a trecut pe acolo.Potrivit lui Potra,grădina Warenberg a existat până pe la 1880. Aproape de ea,în direcţia arătată se afla Grădina lui Mimi.Am găsit o referire într-un document din 1853,cînd era vorba să se construiască un pod în partea care o despărţea de Grădin cu cai.Avea şi ea „băi cu cascadă,unde se aruncă cu repeziciune apa pe trupul omului” şi se pare că era frecventată de femeile galante.Urma Grădina cu cai,de acolo şi pînă în piaţa Kogălniceanu,pe strada care îi poartă şi azi numele.Ocupînd şi ea o parte din fosta Livedea Gospod,se întindea pe malul Dîmboviţei peste un zăvoi.Nu se ştie exact de cînd data,dar în documentul din 1853 amintit puţin mai sus i se spune deja aşa,după caruselul cu căluţi coloraţi şi după caii adevăraţi ai circului de acolo.Oferea şi ea băi,restaurante şi spectacole în aer liber.Se spune că reprezentaţiile teatrale de acolo erau renumite şi că Eminescu a lucrat ca sufleor.Grădina cu cai a existat pînă în 1882.

Kiselefful

Planul Grădinii Kiseleff, conceput de Meyer, după Marcus, R., 1958

Puţină lume ştie astăzi că acolo a existat cea mai mare promenadă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIXlea.Şi mai puţini ştiu că acolo a fost şi o grădină artistică minunată,amenajată într-o măsură ce ne poate părea incredibilă astăzi.În ce au constat acele amenajări şi de ce se ştie atît de puţin despre ele,iată două întrebări la care voi răspunde în paginile următoare. Capul Podului Mogoşoaiei,adică începutul Şoselei Kiseleff,fusese de mult un loc fast pe harta oraşului.Avea întru aceasta toate dotările standard: havuz cu apă bună de izvor,desemnată ca „zoodopighi” ,adică Izvorul Tămăduirii,adusă de departe pe olane în 1786;chioşc „cu toată podoaba”,înălţat de Mavrogheni;grădină, „spre podoaba şi mîngîierea privelei de obşte”,de două hectare şi jumătate,desenată,pare-se,tot de domnitor,cu un rond central de la care porneau 16 triunghuri;avea alei cu pomi,lalele,garoafe şi trandafiri.Pentru primiri oficiale şi alte solemnităţi era luminată feeric şi se dădeau focuri de artificii.(C.C.Giurescu). Doar biserica ,ce dăinuie şi azi,şi chioşcul mai existau pe la 1831,aşa cum reiese clar din Regulamentul Organic. Sigur este faptul că unele plantaţii s-au făcut atunci,de vreme ce printr-un contract din noiembrie 1840 un oarecare Ioan Ioanovici se angaja să sădească la aleea publică 2000 de tei pe lîngă „ceilalţi ce sînt mai diainte puşi”,dar care între timp se uscaseră”.Tot din actul respectiv aflăm că şoseaua era plină de gropi,pe care acelaşi antreprenor urma să le acopere,punînd nisip peste toată şoseaua „în fiinţă astăzi”,adică de la începutul ei pînă la „ocolul din mijloc”.Îi revenea respectivului fînul din spaţiile ce despărţeau copacii.Dată fiind modestia acestor „amenajări”,doar numărul paznicilor poate să surprindă,şi anume trei.Înţelegem reacţia lui Genilie,care se arăta rezervat faţă de „aleaua cea mare,lungă de un cart de ceas si lată de zece stînjeni,compusă de trei drumuri printre tei,începută la 1832 şi încă neinsprăvită...” Aşa stăteau lucrurile şi acestea erau săvîrşite atunci cînd Adunarea Obştească hotărăşte să i se ridice o statuie generalului Kiseleff drept recunoştinţă.Acesta refuză categoric,propunînd să se facă în loc „o lucrare de folos obştesc”,şi anume,preciza el,cunoscînd bine oraşul,o fîntînă,un pod,o şosea.Folosul obştesc e şi el interpretat,ca pieţele pentru preumblare,şi în acelaşi sens,aşa că se stabileşte amenajarea unei...grădini.În mod explicit, decizia de înfiinţare a ei lua drept temei „deprinderea ce a luat tot publicul de a se îndrepta către şoseaua din capul Podului Mogoşoi”, după cum se spunea în porunca pe care domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu o trimite Departamentului din Năuntru, cerîndu-i elaborarea proiectului. Două planuri figurează, într-adevăr, în acelaşi dosar.Pe primul, nedatat, semnat de inginerul topograf A.Zane,se poate vedea că şoseaua era trasată(cu cinci benzi : la mijloc pentru trăsuri, şanţuri despărţitoare de o parte şi de alta, apoi o bandă pentru pietoni la stînga şi una la dreapta, din nou şanţuri, apoi la exterior cîte o bandă pentru călăreţi).Dar plantaţiile nu erau încă realizate,căci în josul planului se calcula numărul de salcîmi trebuincioşi dacă se puneau două rînduri de pomi sau dacă se puneau patru rînduri. Oricum,neîndoielnic este că în anul 1843 nu era „de păstrat” decît şanţurile şi şoseaua din mijloc,între staţia de trăsuri iniţială şi cea finală,aflate la 600 de stînjeni una de cealaltă(aproximativ 1200 de metri).Doar un mic teren în dreapta figura ca deja plantat cu copaci.În rest,spaţiile din dreapta şi din stînga şoselei,inclusiv cele două alei de o parte şi de alta,figurau ca terenuri de transformat în grădini.Începea o odisee pasionantă. La trecerea domnitorului Barbu Ştirbei,Filipescu intra în negocieri la Viena cu arhitectul peisagist Carl Friedrich Wilhelm Meyer şi cu grădinarul Harrer.Vin amîndoi în ţară şi,imediat,pe 4 decembrie,Meyer semnează primul contract,angajîndu-se să proiecteze o grădină publică „pe terenul aleii Kiseleff”,pe o întindere de 300 metri lungime şi 200 lăţime.Un raport din 22 decembrie îl arată deja preocupat de alee,recomandînd o nouă dispunere,în numele căreia pomii trebuiau chiar să fie scoşi şi replantaţi,pentru ca teii să nu se mai amestece cu salcîmii(„Mai frumos atît pentru alee cît şi pentru laturile sale este de a sădi numai salcîmi sau numai tei,pentru cîte patru rînduri de pomi”). Grădina avea la acea dată,sere,lîngă biserică,iar pentru îmbogăţirea ei se practicau altoiri.Existau multe flori,existau si bănci.Numai că Meyer,departe de a fi mulţumit,adresa un cuprinzător raport cu privire la „horticultura şi înfrumuseţarea arhitectonică a locului”.Cerea ca lucrările de la bazinele şi heleşteul proiectat să se termine cît mai repede,apoi cerea construirea „pavilioanelor,corturilor,şi bolteilor ogivale de frunziş” pentru a completa „scenele principale ale grădinii”(în limbajul de specialitate,scenele desemnau locurile cu peisaje diferite cîmpenesc,muntos,acvativ,forestier etc. – destinate să producă efecte diferite asupra spectatorului). După moartea lui Meyer ,se întocmeşte la 19 iulie 1853 o Catagrafie completă a grădinii.Nimic nu ne poate da astăzi o imagine mai fidelă a ei decît această catagrafie,care cuprindea mai multe inventare,şi anume: -Inventar al copacilor decorativi şi al tufişurilor care se găsesc în pepiniera Kiseleff.Citez,dintr-un total de 25055 de exemplare:berberis purpurea, bignonia catalpa, bignonia radicans, migdali, dafini, foarte multe gleditsia triacanthos, hybiscus siriacus, pini, nenumăraţi trandafiri, aproape o mie de exemplare din paisprezece varietăţi de spiraea, tuya orientalis, clematite etc. 7.Inventar al plantelor de bază care se găsesc în rezerva grădinii,în total 8558 de exemplare:100 de anemone din trei varietăţi,525 de gura-leului,325 de nalbe,peste 200 de crizanteme de nouă varietăţi,peste 2000 de garoafe din mai multe varietăţi,digitalis purpurea,zambile,lalele,piretru,salvia officinalis,odolea etc. 8.Copaci şi tufe care de la 20 august 1852 au fost mutate în diferite locuri,contra chitanţei primite de la domnul

Séminet(inspectorul grădinilor):2255 de bucăţi. 9.Diferite plante de ghiveci,de vară şi de bază,care din ordinul lui Séminet au fost mutate din grădina Kiseleff la domnul Matthäus Karl:3372 de bucăţi. 10.Plante care,din lipsă de loc,au fost duse,contra chitanţei din partea domnului Bracken Hammer,în sera din Cişmigiu,pentru trecerea peste iarnă,dar nu au mai fost date înapoi:299 de bucăţi. 11.Inventar al diferitelor flori care cresc în ghivece şi iarna sînt cultivate în seră.În total 11475:camelia japonica, cineraria, citrus, fuchsia, gladiole, glocsinia, heliotropum, crini peste zece varietăţi, pelargoium peste 16 varietăţi, colecţii de Rosa Bourbon în 30 de varietăţi, colecţii de Rosa Remontant şi de Rosa Semperflorens(peste trei mii de exemplare din mai multe varietăţi), Rosa The, dar şi micşunele, rozmarin şi verbine.( Dolores Toma,2001)

8.Concluzii

Aflată sub influenţa multor popoare arta grădinilor în România a reprezentat o manifestare a pasiunii pentru frumos care se regăseşte şi în prezent nu numai în acest domeniu. Civilizaţia actuală poate fi îmbogăţită de arhitectura peisajului prin amenajarea de spaţii verzi,grădini şi legat de tot ceea ce este frumos şi îmbogăţeşte sufletul omenesc.

9.Bibliografie

Ana Felicia ILIESCU „Arhitectură peisageră”,Editura Ceres Bucureşti 2003 Dagmar VIŞOIU „ Evoluţia Artei Grădinilor şi Parcurilor”,Editura Mirton Timişoara 2004 Dolores TOMA „Despre grădini şi modul lor de utilizare”,Editura Polirom Iaşi 2001 Rică MARCUS „Parcuri şi grădini în Romînia”,Editura Tehnică Bucureşti 1958 SONEA V., PALADE L., ILIESCU Ana Felicia „Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră”,Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1979 http://www.cjsibiu.ro/tara-oltului/palatul-brukenthal-din-avrig/ http://pasiunirelaxare.blogspot.ro/2014/02/palatul-mogosoaia.html http://www.eastcomfort.com/blog/tag/cazare http://en.wikipedia.org/wiki/Copou_Park http://www.infopensiuni.ro/cazare-iasi/obiective-turistice-iasi/parcul-copou-din-iasi_334 http://www.replicahd.ro/images/replica193/Special1.htm http://www.panoramio.com/photo/78548864 http://www.eastcomfort.com/blog/tag/cazare http://www.hailabord.ro/2013/06/parcul-national-morarilor-apusuri-duminica.html http://lomo.ro/imagine/12047/ http://www.amosnews.ro/arhiva/amintirile-bucurescilor-gradina-giafer-01-06-2008