Liliana GURAN-NICA Marilena DRAGOMIR GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GURAN-NICA, LILIANA Geografia umană generală / Liliana Guran-Nica, Marilena Dragomir – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 320p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10)973-725-728-6 (13)978-973-725-728-4 I. Dragomir, Marilena 911.3(100)(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
Redactor: Antonela CARPEN Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 22.12.2006; Coli tipar: 20 Format: 16/61×86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevarul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail:
[email protected]
UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Liliana GURAN-NICA
Marilena DRAGOMIR
GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006
CUPRINS
1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor umane pe Glob …………. 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1.1.1. Definirea geografiei ……………………………………... 1.1.2. Evoluţia geografiei ……………………………………… 1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor …………………………………………………. 1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu …………… 1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică …… 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial …………. 1.2.1. Concepte ………………………………………………… 1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic ………………………………… 1.3. Teorii şi factori de localizare ………………………………….. 1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică ... 1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială …………………………………………….. 1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale …………………………………………………... 1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice ………….. 1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii …………………………………………………………. 1.4.1. Concepte şi terminologie ………………………………... 1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor ……………….. 1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor ……………… 1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii …………………………... 1.4.5. Criterii de clasificare a statelor ………………………….. 1.4.6. Organizaţii internaţionale ……………………………….. 1.5. Mediul geografic şi resursele sale ……………………………... 1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale ……… 1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor …………… 1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale ………………..
9 9 9 10 13 17 19 25 25 31 34 34 35 44 48 64 65 68 70 72 78 84 87 87 89 90 5
2. Populaţia şi aşezările Terrei ………………………………………... 2.1. Populaţia ………………………………………………………. 2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial ………………………………………………… 2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei ………………………….. 2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei …………………………... 2.1.4. Mobilitatea populaţiei …………………………………... 2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob ………………… 2.1.6. Structurile populaţiei ……………………………………. 2.2. Aşezările umane ……………………………………………….. 2.2.1. Elemente teoretice ………………………………………. 2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane ….. 2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane …………. 2.2.4. Tipuri de aşezări umane ………………………………… 2.2.5. Sisteme de aşezǎri ………………………………………. 3. Elemente de geografie socială şi culturală …………………………. 3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic ………………………………………………………. 3.2. Structuri de bază ale sistemului social ………………………… 3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale …………………… 3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale ………………………... 3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii …………… 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia ………………………………… 3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural …………………………... 3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic ……………… 3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social …………... 3.4.1. Mobilitatea intra-urbană ………………………………… 3.4.2. Mişcările migratorii ……………………………………... 3.5. Elemente de geografie culturală ………………………………. 3.5.1. Forme de comunicare …………………………………… 3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase ……….. 3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică ….. 3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic ……………... 3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale ….. 4. Elemente de geografie economică …………………………………. 4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob …………………….. 4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii ……………………….. 4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob …………………………… 6
94 94 94 97 98 104 109 112 117 117 122 125 127 132 136 136 137 138 141 142 143 143 149 156 157 159 159 162 167 171 178 181 189 193 193 193 198
4.2. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob ………………… 4.2.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 4.2.2. Industria energetică ……………….…………………….. 4.2.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ………………... 4.2.4. Mari regiuni industriale pe Glob ………………………... 4.3. Caracteristici ale activităţilor de servicii ……………………… 4.3.1. Transporturile şi căile de comunicaţie ………………….. 4.3.1.1. Transporturile feroviare ………………………… 4.3.1.2. Transporturile rutiere …………………………… 4.3.1.3. Transporturile navale …………………………… 4.3.1.4. Transporturile aeriene …………………………... 4.3.1.5. Transporturile speciale ………………………….. 4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4.3.2.1. Schimburile economice ………………………… 4.3.2.2. Investiţiile străine ………………………………. 4.3.3. Turismul ………………………………………….………
212 212 219 248 253 255 255 257 263 267 274 277 280 280 291 297
Bibliografie …………………………………………………………… 316
7
8
1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1.1.1. Definirea geografiei Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocupările de bază ale marilor personalităţi ale geografiei, care au încercat să delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea ei şi de a o impune ca una dintre importantele direcţii de cercetare a realităţilor cu care se confruntă omenirea în prezent. Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi George Vâlsan. Este de remarcat acurateţea cu care marele Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă, al cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig. Cu ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, în anul 1900, el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp)” (***, 1983, p. 33). Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la discipolii lui Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit Vintilă Mihăilescu, care combină gândirea ştiinţifică a precursorului său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa publicată în 1945 şi intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă el conchide că „geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic”(***, 1983, p. 36). Reducând la esenţial, dar nepierzând nimic din complexitatea concepţiei celor doi mari geografi, George Vâlsan, format la rândul său la şcoala lui Mehedinţi, preciza în cadrul unei conferinţe ţinute la Vălenii de Munte în luna iulie a anului 1932 că „geografia e, pe scurt, descrierea Pământului” (în Cucu, 1981). 9
Odată cu trecerea timpului, se remarcă o creştere a complexităţii procesului de definire a acestei ştiinţe în contextul aprofundării cercetărilor în toate domeniile de activitate. Astfel, geografia este privită „nu numai ca ştiinţa care se ocupă cu studiul construcţiei spaţiului şi modului în care sunt organizate teritoriile, dar şi cea care are în atenţie locul celor care «fac lumea» în care noi locuim“. Se accentuează în acest fel nevoia analizei modului „în care oamenii percep lumea şi schimbările sale, cum angrenajele, mecanismele şi deciziile care le generează modelează sistemele teritoriale” (Ianoş, 2000, p. 12). Iată, deci, că această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. Ca şi în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la mediului în care trăim, concepţie care implică puternice corelaţii între toate elementele lumii înconjurătoare. Nimic din ceea ce există în spaţiul terestru nu poate fi separat, izolat. Pământul, la care se referea Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol, este un întreg alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele, iar existenţa acestor relaţii determină prezenţa întregului. Din această perspectivă, în lucrările de specialitate din ţară şi străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei. Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la concluzia că, în esenţă, subiectul de studiu al geografiei este sistemul teritorial conceput ca „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş, 2000, p. 21). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport necesar existenţei umane”, caz în care este vorba despre funcţiile sale complexe, cât şi „ca un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite” născut din interpretarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş, 2000, p. 21). 1.1.2. Evoluţia geografiei Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre, apărută şi dezvoltată într-un secol de puternic avânt ideatic, secolul al XIX-lea, preocupări din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. O radiografie corectă a procesului de evoluţie a acestei ştiinţe reliefează vechimea sa şi etapele parcurse până la momentul actual, de o mare complexitate structurală şi conceptuală (fig. 1). 10
11
Din această perspectivă, se poate vorbi despre originile antice ale geografiei, despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a menţinut de-a lungul a multe secole, având ca rezultat lucrări ce şi-au adus contribuţia la cunoaşterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice, antropice şi economice, şi, în final, la cunoaşterea întregului spaţiu terestru. Secolul al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în evoluţia tuturor ştiinţelor şi implicit a geografiei, care, din acest moment, se divide în cele două ramuri de bază, Geografia fizică, axată pe studiul componentelor naturale ale spaţiului şi Geografia umană, numită într-o primă fază Antropogeografie, preocupată de cunoaşterea componentelor antropice. Deşi separate, cele două se aflau în strânsă corelaţie, studiile rezultate abordând elementele de interes propriu prin prisma influenţelor rezultate din comportamentul elementelor celeilalte ramuri. Cu alte cuvinte, analizele cu privire la mediul natural luau în considerare şi impactul factorilor antropici, iar cele cu privire la populaţie şi activităţile sale explicau caracteristicile acestora şi din perspectiva influenţelor elementelor fizico-geografice. Odată cu creşterea cantităţii de informaţii şi a complexităţii cunoaşterii în toate domeniile de activitate, la jumătatea secolului al XX-lea are loc şi în cadrul geografiei desprinderea unei noi ramuri, Geografia regională, care nu mai este, ca în prima parte a secolului, o analiză pe spaţii bine individualizate precum ţările şi continentele. Această nouă direcţie de studiu „se caracterizează prin individualizarea unor unităţi geografice relativ omogene din punct de vedere fizionomic şi funcţional, şi prin analiza integrativă a tuturor componentelor la nivelul acelor entităţi teritoriale” (Ianoş, 2000, p. 15). Creşterea interesului pentru astfel de studii a dus la integrarea Geografiei regionale în domeniul Dezvoltării regionale, domeniu de o deosebită importanţă în prezent, cu atât mai mult cu cât susţine colaborarea diverselor discipline precum economia, sociologia, urbanismul şi amenajarea teritoriului în vederea găsirii celor mai bune căi de dezvoltare la nivel regional. Secolul al XX-lea s-a confruntat, însă, şi cu reale probleme privind poluarea şi intensa exploatare a mediului natural, astfel încât acesta se află într-o stare deplorabilă pe mari areale ale Globului. De aceea, interesul lumii ştiinţifice s-a îndreptat şi spre acest domeniu în vederea găsirii de soluţii reale pentru rezolvarea problemelor existente. Geografia s-a raliat, la rândul ei, noilor direcţii de cercetare, rezultatul fiind apariţia Geografiei mediului sau Geografiei environmentaliste din punctul de vedere al unor specialişti. Pe fondul interesului crescând 12
pentru problemele mediului natural, cu ocazia unor importante manifestări internaţionale s-au lansat noi concepte, care scot în evidenţă dorinţa lumii ştiinţifice de a redirecţiona procesul de dezvoltare. Într-o primă fază, s-a vorbit foarte mult despre ecodezvoltare, considerată o dezvoltare care pe termen mediu şi lung să ţină cont de caracterul limitat al resurselor exploatate. Mai târziu, în deceniul IX începe să se utilizeze din ce în ce mai frecvent conceptul dezvoltare durabilă, „o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi” (Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, 1987). Din punctul de vedere al multor specialişti, drumul pe care geografia păşeşte în prezent o conduce spre o formă de exprimare mult mai complexă şi care se materializează din ce în ce mai vizibil în aşa numita Geografie globală. Problematica de bază a acesteia constă în interesul crescând faţă de procesele de globalizare şi fragmentare în plan spaţial şi temporal, faţă de corelaţia indestructibilă, de caracterul integrator atât pe verticală cât şi pe orizontală al componentelor naturale şi antropice (Ianoş, 2000). 1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru, fără însă a o separa strict de cea naturală. Deşi la început interesul său faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale în cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi fenomenelor demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau activităţile economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare, numeroase direcţii importante de studiu. Geografia populaţiei şi geografia socială s-au născut la contactul geografiei cu demografia şi sociologia, geografia aşezărilor umane s-a dezvoltat din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul, geografia comportamentală a apărut la contactul cu psihologia (fig. 2). Acestora li s-a adăugat o nouă direcţie, care studiază structura şi dimensiunea spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea omenească, şi anume geografia economică. 13
14
Geografia populaţiei este ramura născută din percepţia omului ca element component al sistemului teritorial, a cărui prezenţă în centrul acestuia rezultă din capacitatea sa crescândă de a determina profund evoluţia sistemului. „Relaţia dintre om şi natură devine o relaţie activă, care relevă în ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui component al mediului geografic, al mediului înconjurător în general. Recunoscând, în mod firesc, factorul uman drept variabilă centrală, este de la sine înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se raportează la populaţie” (Cucu, 1981, p. 13). De aceea, subiecte precum evoluţia temporală a populaţiei, distribuţia şi mobilitatea sa teritorială, analiza diverselor tipuri de structuri demografice şi a raporturilor cu celelalte elemente ale sistemului teritorial sunt componente esenţiale ale acestei ramuri a geografiei şi formează la rândul lor un adevărat sistem de cunoaştere. Geografia aşezărilor umane se dezvoltă în strânsă corelaţie cu cea a populaţiei, reflectând şi mai bine distribuţia spaţială a acesteia, concentrarea ei teritorială în raport de relaţiile pe care le dezvoltă cu mediul natural. Studiază modul de viaţă a omului, felul în care acesta îşi organizează teritoriul pe care desfăşoară activitatea şi care se conturează sub forma aşezărilor urbane şi rurale. La rândul său un subsistem al geografiei umane, geografia aşezărilor analizează caracteristicile acestora atât din perspectiva configuraţiei lor spaţiale ca entităţi în sine şi ca sisteme teritoriale, cât şi din cea a funcţionalităţii lor economice şi a impactului asupra comportamentului uman. Geografia economică este „o ştiinţă activă, dinamică, având menirea de a înregistra şi explica modificările intervenite în structura şi funcţionalitatea comportamentelor spaţiului geografic, în calitatea mediului geografic” (Velcea, Ungureanu, 1993, p. 10-11). Ea participă la cunoaşterea şi soluţionarea unor probleme de importanţă majoră ale omenirii precum inventarierea şi valorificarea resurselor naturale, evoluţia demografică şi realizarea siguranţei alimentare a populaţiei în creştere permanentă, organizarea spaţială a tuturor activităţilor economice, optimizarea teritorială a circuitului producţietransportconsum etc. Este, în esenţă, ştiinţa care „aduce în atenţie aspectele economicogeografice ale marilor domenii ale producţiei materiale (industria şi agricultura), precum şi acelea ale circulaţiei şi consumului (căile de comunicaţie şi transporturile, legăturile economice externe şi turismul), legăturile strânse în domeniul diviziunii teritoriale a muncii” (Leţea, Ungureanu, 1979, p. 8). 15
Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice sunt oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele relaţii dintre acestea (fig. 3). Astfel, fiecare subramură studiază elemente distincte ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate, dimensiunea spaţială a acestora şi, mai ales, relaţiile ce se stabilesc între ele, care le determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul sistemului planetar. În acest sens, perceperea corectă a caracteristicilor diverselor ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a caracteristicilor resurselor energetice, minerale, umane, a diversităţii acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. Tot astfel, trăsăturile specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe cei socio-economici (demografici şi tehnologici), care le determină direct sau indirect. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii celorlalte ramuri, fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială a diverselor activităţi economice.
Geografia resurselor
Geografia industriei
Geografia agriculturii
GEOGRAFIE ECONOMICĂ
Geografia turismului
Geografia transporturilor
Geografia schimburilor economice
Fig. 3. Ramurile geografiei economice 16
Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce s-a dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri ale geografiei, dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. De aceea, o bună înţelegere şi cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită un intens proces de informare şi corelare a informaţiilor din diverse domenii de studiu. Rezultatele constau în imagini complexe, sistemice, care oferă datele necesare înţelegerii lumii contemporane. 1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu Interesul geografilor români faţă de antropogeografie, aşa cum era numită la început geografia umană şi economică, s-a remarcat încă din primii ani ai secolului al XX-lea, când tânăra Societate Geografică Română sprijinea apariţia studiilor cu privire la resursele naturale, economice şi demografice alături de cele referitoare la condiţiile fizico-geografice ale ţării. Fundamentele teoretice şi metodologice ale acestei ramuri au fost puse, însă, de Simion Mehedinţi, pe de o parte în lucrările sale privind geografia comparată după K. Ritter şi O. Peschel (1901), stepa românească din punct de vedere antropogeografic (1904), obiectul şi sarcinile antropogeografiei (1904), iar pe de altă parte prin orientarea pe care o dă Seminarului de geografie. Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf l-a avut faţă de antropogeografie (***, 1983). Mulţi dintre elevii săi au preluat şi continuat drumul deschis de Mehedinţi în acest domeniu. Al. Dimitrescu-Aldem a publicat, în 1909, un studiu cu privire la răspândirea populaţiei în Moldova şi mai târziu, în 1912, un altul asupra rolului României în tranzitul sud-est european. George Vâlsan a realizat în aceeaşi perioadă studiul asupra unei etape din popularea Ţării Româneşti, iar Vintilă Mihăilescu a aprofundat cercetările în domeniul geografiei urbane cu privire la oraşul Bucureşti. Multe alte lucrări s-au orientat spre probleme din domeniul geografiei sociale (Un proiect de geografie socială a României, V. A. Urechia, 1902), a geografiei aşezărilor omeneşti (V. Mihăilescu realizează în 1927 prima tipologie a satelor din România după fizionomie, formă, textură şi structură) a geografiei industriei (Localizarea industriilor în România – Studiu de geografiei economică, Şt. D. Popescu, 1905) etc. (***, 1983). 17
Alte studii au abordat aspecte privind gruparea şi dispersia aşezărilor rurale […], distribuţia pe altitudine a acestora […], aşezările de altitudine […], dezvoltarea industrială a satelor […], metodologia stabilirii potenţialului economic al aşezărilor rurale […]. În geografia populaţiei precumpănesc problemele privind evoluţia repartiţiei teritoriale şi structura acesteia […], specificul mişcării migratorii interne […], atât la scară naţională, cît mai ales în cadrul diferitelor unităţi teritoriale, unele aspecte de geografie aplicată […], la care se adaugă şi hărţi de profil, ca de exemplu cea a mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă din Atlasul R. S. România (1978). În cadrul geografiei economice s-a realizat trecerea de la faza descriptiv cantitativă de început la analiza complexă a factorilor care determină dezvoltarea şi structura teritorială a ramurilor economiei naţionale, precum şi a implicaţiilor în modificarea peisajului geografic. Geografia industriei a devenit o direcţie reprezentativă în cercetarea geografică, în concordanţă cu mutaţiile profunde intervenite în structura şi repartiţia teritorială a acestei activităţi cu efecte directe în dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Atenţia se îndreaptă prioritar spre problemele de tipologie şi regionare a industriei în ansamblu sau pe ramuri, precizându-se, cu acest prilej, conţinutul unor categorii taxonomice: regiunea, nodul sau gruparea, centrul industrial, zona funcţională industrial-urbană, platforma industrială etc. […]. Au fost abordate, totodată, aspecte ale structurii regionale a industriei […], ale raportului dintre industrializare, urbanizare şi mediu înconjurător […] sau ale diferitelor ramuri […] ş.a. Problemele geografice ale industriei au o largă reflectare în numeroase studii regionale, ca şi în hărţile din Atlasul R. S. România (1977–1978). După 1960 se remarcă o diversificare şi accentuare a preocupărilor în toate ramurile geografiei umane şi economice, sub influenţa cerinţelor practicii sociale, ale amenajării şi sistematizării teritoriale. […] În cadrul geografiei umane o dezvoltare importantă o are geografia urbană. Pe fondul numeroaselor studii consacrate mai tuturor oraşelor se evidenţiază primele clasificări funcţionale ale acestora […]. Se realizează prima sinteză asupra oraşelor României […], urmată de lucrări de geografie urbană cu profil regional […], sinteze asupra unor grupări urbane […], hărţi de profil […]. În geografia rurală a fost elaborat conceptul de „complex rural“, privit ca o realitate social-teritorială, în care vatra, moşia, populaţia şi activităţile acesteia trebuie analizate în strânsă corelaţie. Prima clasificare funcţională a aşezărilor rurale […] a fost urmată de aplicări la nivel regional […]. Geografia agriculturii şi utilizării terenurilor a cunoscut de asemenea o amplă dezvoltare în ultimele decenii, principalele probleme abordate referindu-se la utilizarea terenurilor […], la forţa de muncă în 18
agricultură […], la dezvoltarea diferitelor ramuri agricole […], la formarea şi funcţionalitatea zonelor periurbane […], la modernizarea agriculturii şi îmbunătăţirile funciare […]. S-au abordat problemele tipologiei agricole […], elaborându-se şi un studiu de sinteză asupra geografiei agriculturii din România. […] Studiile de geografie a căilor de comunicaţii şi transporturilor, deşi mai reduse numeric, cuprind aspecte privind evoluţia, dinamica şi structura traficului de mărfuri şi călători, legăturile economice, ariile şi centrele de convergenţă a transporturilor, un loc principal deţinând studiile consacrate transporturilor maritim şi fluvial […], celor feroviare […] etc. Geografia turismului s-a dezvoltat ca ramură interdisciplinară în raport direct cu intensificarea valorificării potenţialului turistic natural şi social-cultural al României, o contribuţie importantă revenind colocviilor naţionale organizate periodic de Institutul de geografie şi Institutul de economia comerţului interior şi a turismului, începând din 1968, în urma cărora au fost publicate trei volume de lucrări. Printre problemele abordate sînt de menţionat cele privind regionarea turistică […], turismul internaţional […], tipurile de localităţi turistice […], dezvoltarea turismului în profil regional […] (Geografia României I. Geografia fizică, 1983, p. 44-45).
Importante lucrări au apărut în ultimele două decenii ale secolului trecut dar şi în primii ani ai acestui secol. Numeroase sunt cele referitoare la geografia populaţiei şi aşezărilor lumii şi la geografia economică mondială, care oferă studenţilor geografi, dar şi celor ce îmbrăţişează alte domenii de studiu, precum cel economic, informaţii bogate cu privire la tendinţele actuale de evoluţie a societăţii la nivel mondial, la noile caracteristici ale acesteia, la potenţialul de dezvoltare al diverselor regiuni ale Globului. De asemenea, literatura geografică românească s-a îmbogăţit cu studii privind evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie, lucrări esenţiale pentru înţelegerea problemelor cu care se confruntă societatea românească în ultimii ani şi care sunt deosebit de utile în vederea realizării de programe de dezvoltare viabile în viitor. 1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre, de-a lungul evoluţiei sale complexe, geografia şi-a dezvoltat o metodologie de lucru bazată pe principii şi metode comune tuturor ştiinţelor sau specifice acestui domeniu de studiu. Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii, reprezentând elementele teoretice fundamentale, pe baza şi în jurul 19
cărora se dezvoltă o serie de metode de lucru, ce oferă posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care funcţionează sistemul teritorial în marea sa complexitate. Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geografice, utilizate inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor din domeniu sunt: principiul repartiţiei spaţiale, cel al integrării geografice şi principiul cauzalităţii. Ca metode importante de lucru în geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă, metoda analizei şi sintezei, metoda istorică, metoda cartografică, metoda statisticomatematică şi metoda modelelor. Principiul repartiţiei spaţiale, numit în literatura geografică şi al extensiunii, al suprafeţei sau al arealului, este specific geografiei, a fost creat şi utilizat pentru prima dată în studiile din acest domeniu, exprimă esenţa sa, cea a distribuţiei teritoriale a tuturor elementelor şi fenomenelor globale. Pe baza acestui principiu, „se urmăreşte în primul rând stabilirea masei elementelor componente sau a celor dominante, precum şi zonalitatea şi intra sau azonalitatea geografică” (Coteţ, Nedelcu, 1976, p. 12). În cadrul geografiei umane se regăseşte frecvent principiul repartiţiei spaţiale în analizele efectuate cu privire la distribuţia pe suprafaţa Globului a diverselor elemente şi fenomene socio-economice. Acesta este, în esenţă, punctul de întâlnire a geografiei cu economia, cel care a dat naştere la două ştiinţe înrudite, geografia economică şi economia spaţială. În strânsă relaţie cu acest principiu se află metoda cartografică, la rândul său o metodă specifică geografiei, chiar dacă în prezent este utilizată de numeroase alte ştiinţe. Constă în cartarea elementelor, proceselor şi fenomenelor de diverse categorii având ca rezultat hărţile. Harta, reprezentare în plan orizontal, generalizată şi micşorată a suprafeţei terestre este un instrument esenţial al geografiei cu ajutorul căruia studiile oferă informaţii complexe şi concrete cu privire la fenomenele analizate. Geografia umană utilizează permanent această metodă, venind astfel în ajutorul cunoaşterii şi completând studiile realizate în domeniul sociologiei, demografiei, economiei etc. Numeroase sunt exemplele de hărţi ale populaţiei, aşezărilor umane, ale activităţilor industriale, agricole, ale transporturilor, turismului, construite, cele mai multe dintre ele, pe un suport specific geografiei umane şi anume harta administrativ-teritorială la nivel naţional şi harta politică a lumii, la nivel mondial. Aceasta din urmă, prin ea însăşi, este un bun exemplu de materializare a principiului repartiţiei spaţiale prezentând distribuţia şi extensiunea areală a ţărilor lumii (fig. 4). 20
21
Toate lucrările de geografie umană cuprind numeroase reprezentări cartografice care sunt pe de o parte un important suport vizual al informaţiilor cuprinse în studiile respective dar, în acelaşi timp, le completează pe acestea, deţinând la rândul lor un bogat conţinut ideatic. Pe de altă parte, cercetarea economico-geografică, având la bază ideea de spaţialitate a fenomenelor şi proceselor, nu se poate lipsi de hartă, care oferă însăşi imaginea dezvoltării în spaţiu a acestora. Principiul integrării geografice, introdus de Karl Ritter, aduce geografiei un plus de profunzime în procesul său de cunoaştere. Aşa cum Vintilă Mihăilescu preciza în 1968, studiile geografice nu pot face abstracţie de corelaţiile sau conexiunile dintre elementele complexului în aria sau ariile teritoriale respective, de locul pe care îl ocupă spaţiul, de rolul pe care îl joacă fiecare element în complex. Astfel, „integrarea geografică se realizează atât de la parte la întreg, adică de la regional la general, prima furnizând datele concrete necesare generalizării, cât şi în sens invers, deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi repartiţiei geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile teritoriale în cadrul cărora se conturează aceste fenomene” ( p. 143). Este de la sine înţeles faptul că aceste conexiuni se referă în esenţă la o relaţie pe verticală între elementele sistemului geografic, în speţă a celui economico-mondial (fig. 5).
MACROTERITORIAL (GENERAL)
MICROTERITORIAL (PARTICULAR)
Fig. 5. Corelaţia dintre nivelurile microşi macroteritorial ale sistemului geografic 22
Toate analizele realizate la nivel macroteritorial, şi anume nivelul economiei mondiale, se bazează pe studii efectuate la nivel microteritorial, cel al economiilor naţionale şi invers. Se remarcă, astfel, faptul că orice disfuncţionalitate în procesele socio-economice ale statelor determină reacţii în economia mondială şi, de asemenea, crizele sau creşterile economice globale influenţează benefic sau negativ diverse regiuni sau state ale lumii. Localizarea geografică a caracteristicilor demografice şi a activităţilor economice devine în acest fel dependentă nu doar de potenţialul local, ci şi de direcţiile de evoluţie ale proceselor socioeconomice la nivel mondial, mai ales în contextul tendinţelor de globalizare actuale. O interesantă imagine a rolului pe care îl joacă principiul integrării în cunoaşterea economico-geografică este cea redată de G. Erdeli şi colaboratori în lucrarea Geografie economică mondială: „… zona funcţională se integrează într-un centru industrial, acesta se integrează într-o unitate taxonomică superioară a regionării industriei – grupare sau regiune industrială – regiunea fiind integrată la rândul ei în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrat şi să facă parte din sistemul economic mondial” (p. 10). Metode specifice principiului integrării geografice sunt metoda inductiv-deductivă şi cea a analizei şi sintezei. Ambele rezultă, în esenţă, din îmbinarea a câte două metode distincte dar strâns corelate. În primul caz, este vorba despre una dintre cele mai vechi metode utilizate încă din antichitate, compusă din metoda inductivă care implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului, inducând „recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului” şi cea deductivă ce porneşte prin deducţie logică de la aspectele generale spre cele singulare. În al doilea caz este vorba despre una dintre cele mai utilizate metode în geografie, ce îmbină analiza, constând în descompunerea elementelor, proceselor şi fenomenelor în vederea cunoaşterii lor în profunzime, cu sinteza, care reintegrează părţile, recompunând sistemele iniţial descompuse. Astfel, pentru înţelegerea caracteristicilor sistemului economic mondial este necesară cunoaşterea şi clasificarea în amănunţime a tuturor subsistemelor integrate lui şi anume a regiunilor sau grupărilor industriale, a centrelor industriale şi implicit a zonelor funcţionale. După o astfel de analiză, prin inducţie se realizează sinteza, imaginea mai clară a întregului, a economiei mondiale, ce poate oferi prin 23
deducţie informaţii utile cunoaşterii elementelor sale componente şi anume ramurile industriale, sistemul de transport şi telecomunicaţii, activităţile agricole de la nivelul global până la cel local. Principiul cauzalităţii, utilizat pentru prima dată în studiile sale de către Al. von Humboldt a reprezentat un pas înainte în procesul de evoluţie a geografiei ca ştiinţă. Preluat din domeniul filozofiei, acest principiu oferă cercetării geografice o bază solidă în încercarea sa de a explica dimensiunea spaţială a proceselor şi fenomenelor naturale şi socio-economice, dezvoltarea lor corelativă în cadrul sistemului terestru. Relaţiile dintre elemente, procese şi fenomene se conturează ca o „materializare” a strânsei interdependenţe dintre cele două noţiuni fundamentale: cauza şi efectul (fig. 6). Astfel, orice proces sau fenomen se poate constitui în cauză sau efect al altui proces sau fenomen, rezultatul fiind o continuă înlănţuire a acestora.
CAUZĂ
EFECT
Fig. 6. Corelaţia cauză – efect
Studiilor de geografie umană le este indispensabil un astfel de principiu ce oferă posibilitatea înţelegerii aprofundate şi corecte a evoluţiei tuturor elementelor componente ale sistemului socio-economic. Procesul actual de reorientare spaţială a unor activităţi are drept cauze fenomene şi procese naturale, politice, sociale şi economice ce compun întreaga evoluţie istorică a Terrei şi va determina la rândul său o nouă configuraţie spaţială. Una dintre metodele utilizate permanent în cercetarea geografică şi care se corelează perfect cu principiul cauzalităţii este metoda 24
istorică ce oferă studiilor geografice dimensiunea temporală. Evoluţia istorică a componentelor sistemului economico-geografic se constituie într-o corelaţie continuă cauză – efect. „Aşa, de exemplu, analiza economico-geografică a unei mari zone de concentrare industrială, în prezent nu poate fi făcută fără analiza mai întâi a factorilor care au determinat apariţia şi dezvoltarea în acea regiune a unui nucleu industrial (resursele de materii prime şi energetice, resursele de forţă de muncă, infrastructură de transporturi etc.), fără înregistrarea fiecărui moment al dezvoltării acestuia până la forma actuală. Pentru ca mai apoi, pe baza datelor înregistrate să se poată elabora modele de dezvoltare în viitor a acestei regiuni” (Erdeli şi colab., 2000, p. 12). Indispensabilă geografiei umane este şi metoda statisticomatematică care îi oferă acesteia o bază ştiinţifică reală. Astfel, studiile se ancorează profund în realitate, dimensiunea lor cantitativă susţinând-o pe cea pur teoretică. O altă metodă modernă, cea a modelelor vine să completeze bogatul sistem teoretico-metodologic al geografiei prin „imitarea materială sau mentală a unui sistem ce există în realitate”, „prin construirea specială de analogii cu care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acestuia” (Erdeli şi colab., 2000, p. 12). Implică realizarea de modele fizice, grafice, matematice, care lărgesc drumul înţelegerii realităţii. O variantă şi în acelaşi timp suportul material al metodei modelelor este metoda experimentală, prin care procesele şi fenomenele reale sunt reproduse într-un spaţiu artificial în vederea studierii lor în condiţii alternative. 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial 1.2.1. Concepte Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă societatea mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profunzime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la această regulă, pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem socio-economic. Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Abordarea 25
sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea relaţiilor de interdependenţă existente între toate elementele studiate până la un moment dat ca entităţi independente. În geografie apare, astfel, conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi demografice […] într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial” (Cucu, 1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi, cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor temporală şi spaţială. Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş, 2000, p. 21) şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei, ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu, teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei, al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie, „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin socialeconomic şi cultural” (Ianoş, 2000, p. 21). Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora. Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară. Primul este nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de heterogenitate. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistem teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile intermediare, de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. La nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale, care, cu mult mai simple, se integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare (fig. 7). 26
macroteritorial macro
microteritorial
micro
mezoteritorial
mezo
Fig. 7. Nivelurile de abordare analitică a sistemului teritorial
„Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă, încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi, care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale realităţii, după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă” (Ianoş, 2000, p. 37). Aşa cum reiese din definiţie, sistemul teritorial este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele. Elementele componente sunt atât cele naturale, care constituie în esenţă mediul natural sau subsistemul teritorial pur natural, cât şi cele social-economice ce formează subsistemul teritorial antropic. Ambele, aflate într-o permanentă interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin intermediul propriilor elemente componente, reprezintă nivelul macrostructural. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. Astfel, macrosistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore între care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume (fig. 8). Orice areal de pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu anumite caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna determinat de amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Relaţiile care se stabilesc între relief şi climat sunt reciproce, relieful determinând clima locală prin altitudine şi expoziţia versanţilor, iar clima favorizând modificările geomorfologice ale suprafeţei terestre în 27
primul rând prin eroziune pluvială. Astfel de relaţii de reciprocitate se stabilesc între toate subsistemele componente, rezultatul fiind un sistem teritorial unic, irepetabil spaţial şi temporal.
Fig. 8. Structura macro-sistemului teritorial pur natural (după Ianoş, 2000)
Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din subsisteme socio-economice: populaţie, aşezări umane, activităţi economice, comportamentul comunitar, fiecare conturându-şi un mediu specific. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă activ în jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe 28
care îl influenţează intens (fig.9). Populaţia este elementul primordial, esenţial al sistemului antropic, cea care determină şi configurează toate celelalte subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. Mediul economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află, astfel, într-o permanentă interdependenţă. Îi oferă acesteia hrana, serviciile şi veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de care este direct dependent. O strânsă corelaţie se realizează între economie şi mediul natural în care se dezvoltă, preluând de la acesta resursele ce îi asigură existenţa, modificându-i puternic caracteristicile printr-un proces intens de antropizare.
Fig. 9. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat (după Ianoş, 2000) 29
Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă importantă a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia, alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramură economică sunt, la rândul lor, subsisteme interdependente (fig. 10). Activităţile agricole sau cele industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi ci mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea, esenţiale sunt conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sistemului economic. De exemplu, cultura plantelor reprezintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi, la rândul său, se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între toate activităţile economice, în marea lor majoritate fiind susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza materială a sistemului de conexiuni.
Fig. 10. Sistemul economic – subsisteme şi relaţii 30
La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră, extrem de diversificată din toate punctele de vedere. În acest context, dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare sistemică. 1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic. În lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş reliefează una dintre caracteristicile conceptului respectiv. „Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial reprezintă un spaţiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe nivele trofice, prin intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia, utilizând simultan şi succesiv procesele compatibile existente, introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile” (p. 35). Astfel, este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse, agenţi, procese, produse şi niveluri trofice şi se află în relaţii permanente de interconexiune. Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. 11). Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială, prezintă limite teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele socioeconomice. Există prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul nivelurilor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni, petrol, gaze naturale, energie electrică etc.), minerale (feroase şi neferoase), agricole (vegetale şi animale), informaţie etc. Elementele active în cadrul sistemului, agenţii, sunt întreprinderile din toate domeniile (agricol, industrial, de servicii) şi de toate categoriile (mici, mijlocii, mari, multinaţionale), care acţionează la toate nivelurile, de la cel local până la cel global. Acestea reciclează resursele, transformându-le în produse (industriale, agricole) care, la rândul lor, devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile, agenţi ai sistemului economic desfăşoară diverse activităţi, reprezentând în esenţă procesele imanente sistemului. Numărul şi diversitatea 31
acestora este deosebit de mare, ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole şi cele de servicii. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând naştere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea de a doua categorie intră procese precum amenajarea, planificarea, finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate exista. Sistem teritorial
Sistem economic
Resurse
Resurse energetice, minerale, agricole, informaţie
Agenţi
Întreprinderi industriale, agrilocle, de servicii
Procese
Activităţi industriale, agricole, de servicii
Produse
Produse şi servicii industriale, agricole, de transport Tehnotrofia stocarea, canalizarea, calificarea forţei de muncă, construcţia, urbanizarea
Niveluri trofice Nootrofia amenajarea, planificarea, finanţarea, dezvoltarea
Fig. 11. 32
O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea ei este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul elementelor componente ale sistemului economic global este mult mai mare ca, de altfel, şi diversitatea lor. Pe plan mondial vom regăsi toată gama de resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-geografice dar şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor pe Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor economici, care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare continuării procesului productiv. La nivel microteritorial, sistemul se reproduce întocmai, dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă specificul locului. Aşa apar regiuni caracterizate prin economii preponderent agricole iar altele cu profil industrial. Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu elemente şi procese specifice. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea rezultată din tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează preponderent întreprinderi agricole, care exploatează şi prelucrează resursele vegetale şi animale ale mediului; în regiunile industriale predomină întreprinderile industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice, minerale, agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat). Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic. De aceea, se au în vedere marile componente: natura, omul, societatea, construcţiile şi recipienţii, reţelele. Mediul natural este suport al economiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele necesare existenţei sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă), organizatoric (planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de care economia ar fi o noţiune lipsită de substanţă. Societatea reprezintă cadrul în care economia îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul căreia se dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură spaţii de stocare, adăpost, loc de muncă, iar reţelele sunt structurile şi tehnicile de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei deşi componentele de bază rămân aceleaşi.
33
1.3. Teorii şi factori de localizare Orice studiu cu privire la sistemul socio–economic trebuie să abordeze şi dimensiunea spaţială a acestuia. Fără o astfel de analiză imaginea creată poate fi considerată imaterială, ireală, atâta timp cât materialitatea lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate. Din acest punct de vedere, activităţile umane reprezintă acţiuni rezultate din efortul indivizilor, al societăţii în vederea obţinerii de avantaje în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi, acţiuni care se desfăşoară într-un spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. Având în vedere toate acestea, studiile realizate pe teme socio–economice trebuie să aibă la bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate. 1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic mondial, economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de interferenţă a economiei şi geografiei. La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spaţială, şi anume cele ale lui Von Thünen şi Weber, ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice determină un element esenţial al acestora, şi anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei” (Blaug, 1992, p. 650). Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei. Odată realizată această fuziune, de către A. Predöhl (1955), apoi de către W. Isard (1956) şi L. N. Moses (1958), s-a urmărit generalizarea şi permanentizarea relaţiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria microeconomică a localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului, teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă pentru acelaşi produs într-un spaţiu global dat), teoria echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizări). 34
Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă, însă, cu unele limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între spaţiul economic şi cel geografic. În demersul lor, acestea pornesc de la necesitatea de a descoperi, sub aparenţa unei fragmentări a spaţiului geografic, principiile ordinii, care permit reconstituirea inteligibilului. În acest scop, ele elimină mare parte din caracteristicile geografice ale spaţiului, cu scopul de a le reintroduce ca obiecte economice. Metoda constă în adoptarea unui spaţiu geografic abstract, în cadrul căruia o logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. Acest spaţiu dat se caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate, izotropie, continuitate), care permit utilizarea unor structuri matematice simple. Astfel, deşi teoriile îşi propun să creeze imagini plauzibile, peisajele rezultate nu sunt reale. De aceea, s-a simţit nevoia unei reintroduceri de elemente variabile, care deformând modelele teoretice, permit aproximarea realităţii. Astfel de încercări au făcut economiştii începând cu Weber până la Lösch şi Von Böventer. Dar nucleul iniţial de abstractizare este atât de redus, iar spaţiul real atât de variat încât nu se poate introduce în mod repetat realul în teorie, fără să se afecteze nu numai coerenţa modelului, dar şi scopul său. În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră spaţiul ca element central, fundamental al sistemului complex, care este economia mondială. Acesta nu poate fi eliminat din analizele economice, varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând personalitate structurilor economice. Pentru geografi spaţiul nu este un simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică conexiuni, transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia economică. De asemenea, el nu este un simplu suport pentru activităţi. Geografii îl consideră un element activ ce suferă influenţe din partea altor elemente, dar la rândul său le determină prin personalitatea sa. 1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se disting trei etape importante: a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor. 35
În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei, studiind astfel ariile de populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor de atracţie. Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi, în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor. b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică, singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). În lucrarea Statul izolat apărută la Hamburg în 1826, el a stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii generale, ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole. Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate, necesare pentru a putea realiza o schemă teoretică. Astfel, spaţiul în teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect omogen, o câmpie uniformă, continuă şi izolată, dotată cu facilităţi de comunicare echivalente în toate direcţiile, în centrul său aflându-se un oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Într-un astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la minimum a costului transportului şi, implicit, maximizarea rentei funciare, a profitului. Altfel spus, „scopul nume-roaselor sale idei abstracte era să izoleze cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi 36
ceilalţi factori care influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a terenului, cum ar fi: clima, topografia, calitatea solului, cererea locuitorilor de la oraş, calitatea managementului fermelor, tehnologia pregătirii hranei, mijloacele de transport din dotare etc. (Blaug, 1992, p. 651)”. Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub forma unor areale concentrice (fig. 12). Regula generală este aceea că, cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât preţul terenurilor şi intensitatea culturilor scad. Rezultă de aici ideea că pe terenurile scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi intensive. Excepţie de la această regulă fac doar culturile voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme. Aceasta a fost prima aplicare a metodei izoliniilor, metodă ce ulterior va fi dezvoltată şi intens utilizată.
Localitatea centrală Agricultură intensivă/creşterea intensivă a animalelor Silvicultură Cultura extensivă a cerealelor Creşterea extensivă a animalelor
Fig. 12. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen
Mai târziu, economistul german, simţind nevoia apropierii de realitate a teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care determinau distorsiuni importante. Aşadar, a luat în considerare o cale navigabilă, prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure, a ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii, de variaţia fertilităţii solului, ş.a.m.d. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al teoriei, crescându-i inevitabil valoarea. c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea, 37
între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice, în care elementele centrale sunt la origine aspaţiale. Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred Weber (1868-1958), veritabilă teorie a localizării industriei. Aceasta este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“ şi propune, ca şi teoria lui Thünen, un demers deductiv bazat pe un anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă), resurse şi pieţe cu localizare cunoscută, cost al transportului proporţional cu distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei), forţa de muncă în cantităţi nelimitate şi cu salariu constant, uzinele industriale produc un singur produs. Scopul teoriei fiind minimizarea costurilor totale de transport ale intrărilor şi ieşirilor şi maximizarea profiturilor, concluzia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în spaţiile favorabile din acest punct de vedere. Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în trei etape. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care costul transportului este optim, utilizând metoda triunghiurilor de localizare. În a doua etapă, Weber şi-a propus să analizeze distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către centrele cu forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de lucru un indice al costului muncii. În ultima fază Weber conchide că, în acest spaţiu economico-geografic, în care îşi plasează demersul, există două tipuri de forţe, de aglomerare şi de dezaglomerare, care determină repartiţia industriei. Aceste forţe se materializează prin economii de aglomerare şi economii de dezaglomerare, sursa conceptelor moderne economii externe şi dezeconomii externe.
38
În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru categorii de materii prime: „omniprezente” (materii prime întâlnite pretutindeni), „materiale localizate” (obţinute dintr-un singur loc), „materiale pure” (a căror greutate intră în totalitate în cea a produsului finit), „materii brute” (a căror greutate se pierde integral sau parţial în procesul de prelucrare). De asemenea, a utilizat doi coeficienţi tehnici: „indicatorul material” (raportul dintre greutatea materialelor localizate şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională” (greutatea totală care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date, exprimată per tonă de produs finit, având valoarea unu, plus indicatorul materialului). „Dacă procesul productiv determină un câştig în greutate, indicatorul de material este mai mic decât unu, iar greutatea locaţională este mai mare decât unitatea, şi, prin urmare, locaţia uzinei este îndreptată spre punctele de consum” (fig. 13).
Fig. 13. Cazul creşterii în greutate „Pe de altă parte, dacă procesul productiv conduce la pierderea greutăţii, indicatorul de material este mai mare decât unitatea, greutatea locaţională este mai mare decât doi şi uzina este orientată către locaţiile unde sunt depozitate materiile prime” (fig. 14).
Fig. 14. Cazul scăderii în greutate 39
„Când cheltuielile cu forţa de muncă variază, amplasarea uzinei deviază de la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport cu mărimea «coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic weberian – raportul dintre cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de produs şi greutatea totală atât a intrărilor cât şi a ieşirilor transportate. În plus, la cheltuielile de transport şi cu forţa de muncă se adaugă economiile acumulate sub formula economiilor interne, cheltuielile de marketing, ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă mai ieftine, care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrele urbane. Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglomerare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate”. „În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt, Weber prezintă analiza sa ca o teorie «pură» a locaţiei, adică, independentă de factorii instituţionali specifici, cum ar fi: diferenţele între ratele dobânzii, ratele de asigurări, taxele, calitatea managementului etc., precum şi factorii generali ca: clima şi topografia. În acest sens, el arată că ea este aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurenţa perfectă şi comportamentul de maximalizare a profitului domină” (Blaug, 1992, p. 661).
Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909), s-a construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian dezvoltată în timp de către A. Lösch (1940), W. Isard (1956), A. Lefeber (1959), E. Von Böventer (1966). Teoria localizării agricole a lui Von Thünen, perfecţionată de Lösch, Dunn şi Isard a fost continuată după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban, dezvoltată de L. Wingo, W. Alonso şi R. F. Muth. Această şcoală de economie spaţială, în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă de parcurs, a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea economiei urbane ca ramură particulară. Recunoaşterea existenţei dezechilibrelor regionale, după al doilea război mondial, a impulsionat dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei problematici teoretice diverse, dintre care se distinge contribuţia lui F. Perroux la conceptualizarea spaţiului. În sfârşit, odată cu independenţa teritoriilor coloniale şi renaşterea lor naţională, se distruge acea egalitate transparentă a raporturilor internaţionale postulate de teoria comerţului internaţional, impunând revenirea teoriei dinamice a inegalităţii, cea care dă importanţa necesară schemelor spaţiale 40
(centru/periferie). Astfel, s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză economică, mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi organizarea fluxurilor de transport. În retrospectivă, este evident că teoria clasică a locaţiei a căpătat «sa raison d’être» nu numai pe seama presupunerii funcţiilor liniare de producţie, care separă deciziile de producţie de cele ale amplasării în spaţiu, ci şi pe seama noţiunii de funcţii liniare de transport, care servesc la egalarea distanţei fizice cu distanţa în sensul economic al cuvântului. […]. Toţi factorii locaţionali pot fi grupaţi în trei categorii: (1) costuri de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin regulat în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă; (2) costuri asociate cu forţa de muncă, energia, apa, taxele, asigurările, dobânda, clima, topografia şi mediul politic, care, deşi stabile din punct de vedere geografic, nu variază sistematic în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă; şi (3) economiile generale aglomerate şi lipsite de aglomeraţie, a căror acţiune este independentă de locaţie. Numai primul dintre aceşti trei factori reflectă regularitatea repartizării spaţiale a activităţilor economice şi, în timp ce toţi aceştia sînt pretabili la analiza formală, numai primul ne permite generalizări semnificative şi puternice. Odată ce acestea sînt cunoscute, se elimină presupunerea că ratele de transport sînt strict proporţionale cu greutatea şi distanţa în toate direcţiile de-a lungul rutelor aeriene funcţiilor liniare de transport şi micşorarea ponderii costurilor cheltuielilor de transport în cheltuielile totale dorite ale produsului, au contribuit mai mult decât orice la decesul efectiv al teoriei clasice a locaţiei” (Blaug, 1992, p. 661).
O a doua teorie deosebit de importantă este cea a locului central dezvoltată de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933) şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial. Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple, renunţându-se la elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul ştiinţific: spaţiul geografic este perfect omogen, dorinţa de mărire a profitului este generală, preţurile sunt aceleaşi în cazul tuturor agenţilor economici, costul transportului creşte proporţional cu distanţa, consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai apropiat, există economii la scară, implicând scăderea costului mediu al unui produs odată cu creşterea producţiei. 41
a)
b)
c)
Fig. 15. Dezvoltarea teoriei locului central. Apariţia ierarhiei în reţeaua de locuri centrale: a) aşezări mici, sate; b) aşezări medii; c) aşezări mari, centre urbane (după Gilg, 1985)
Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de piaţă sau centru de servicii. De aceea, cea mai importantă variabilă nu este mărimea demografică ci poziţia sa centrală, care poate fi măsurată prin două concepte: „pragul demografic” sau minimum de populaţie necesar pentru ca un produs sau serviciu sǎ poatǎ fi vândut profitabil şi „rangul produsului” sau distanţa maximǎ la care populaţia se deplaseazǎ pentru achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu (Gilg, 1985, p. 48). De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o suprafaţă circulară, dar, datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin cercuri, modelul a devenit unul hexagonal (fig. 15). Cele două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile existente, variaţie care în realitate este continuă. Pe baza observaţiilor empirice efectuate în sudul Germaniei, caracterizată printr-o densitate a populaţiei de 60 loc/kmp, Christaller a reuşit să dezvolte concepţia 42
teoretică a unei ierarhii pe şapte niveluri a aşezărilor umane, în care acestea şi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la intervale regulate. Nivelurile erau delimitate prin praguri, determinând o diviziune a aşezărilor după mărime şi capacitatea lor de a oferi bunuri şi servicii. La baza ierarhiei a aşezat satul, locul central care exercită funcţii elementare şi a cărui arie de influenţă este cea mai mică. Pentru ca modelul să se apropie de realitate s-a apelat la noi elemente ale spaţiului concret. Astfel, căile de comunicaţie determină o distribuire de tip liniar a aglomeraţiilor şi a zonelor lor de deservire, iar funcţia de centru administrativ, pe care o au unele oraşe, măreşte puterea lor de influenţă. Christaller a stabilit astfel încă două principii, cel al rolului transporturilor şi cel al organizării administrative, care, combinate cu cel al aprovizionării, creează o imagine complexă a reţelei reale de aşezări umane. O concepţie asemănătoare despre organizarea spaţiului o are şi August Lösch, modelul său urmărind o aranjare în spaţiu a ariilor de piaţă. Hexagonul a fost considerat şi de către Lösch aria elementară şi forma economică optimală. Modelul acesta alveolar a putut fi completat ulterior prin trasarea în jurul punctului central a altor hexagoane, ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor reţelelor hexagonale şi organizarea lor în „sisteme de reţele”, ce se grupau în jurul unor oraşe mari. Mai multe sisteme formau „regiuni economice” şi apoi „reţele de sisteme”, care păstrau forma hexagonală. Acestei ierarhii a ariilor de piaţă îi corespunde şi o ierarhie a centrelor urbane. La rândul său Lösch şi-a propus să reconstituie spaţiul concret prin introducerea în raţionament a unor factori reali, care perturbă schema ideală. Aceşti factori sunt de natură economică (diferenţe spaţiale de preţ, de produse, de tarife de transport), fizico-geografică (diferenţe de fertilitate a solului, facilităţi de acces variate), de natură umană şi politică (existenţa frontierelor ca obstacol în calea mobilităţii factorilor de producţie şi a produselor). S-a obţinut, astfel, un peisaj economic destul de îndepărtat de modelul abstract. Confruntarea „teoriei locului central” cu realitatea este totuşi dificilă, deoarece nu se pot găsi oriunde condiţii corespunzând pe deplin postulatelor enunţate. Totuşi, cu adăugările făcute ulterior, aceasta a putut fi aplicată şi verificată cu succes chiar de către Lösch, în Iowa, unul dintre statele americane cel mai apropiat de omogenitatea spaţială postulată de teorie. În Franţa, Daniel Noin, a observat, de asemenea, o bună corespondenţă între teorie şi realitate. Deşi acestei teorii i s-au 43
adus multe critici în timp, ea stă la baza a numeroase modele actuale de localizare, ca de exemplu modelele de interacţiune spaţială, şi are marele avantaj de a fi o teorie globală, ce încearcă să explice echilibrul general (Guran, 1994). 1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au reprezentat în geografia economică momentul unei importante schimbări. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale, bazate pe teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber, la cercetări privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa de muncă. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat geografia economică, mărind, în acelaşi timp, şi importanţa înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor sociale în general” (Scott, Storper, 1992, p. 6). Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu: • Teoria post-fordistă a specializării flexibile • Teoria reglării • Analiza reţelei Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul societăţilor capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din structuri sociale şi sisteme economice diferite. Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (întreprinderea), ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste, poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea. De asemenea, doar prin înţelegerea sistemelor culturale, şi anume a „actorilor” sociali din grupuri de reţele asemănătoare, se pot rezolva problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile economice din diferitele puncte ale economiei globale. Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează, în esenţă, pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste structuri, denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnologico-instituţionale”, deoarece modificările respective produc profunde 44
transformări în organizarea tehnologică, socială, economică şi teritorială a producţiei. Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii economiei de larg consum, a producţiei de masă materializate prin întreprinderi mari şi foarte mari. Teoria post-fordistă a specializării flexibile postulează că, în perioada imediat următoare, regimul de acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de acumulare flexibilă ca mod dominant de activitate în economia capitalistă. Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capacitate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelurile de eficienţă” (Storper, Scott, 1989, p. 24). Pe baza acestei teorii se dezvoltă o nouă geografie a complexelor de producţie flexibilă. Procesul iniţial de formare a acestor complexe este cunoscut sub denumirea de „comutativitate spaţială”, care creează imaginea unor noi posibilităţi de localizare datorită apariţiei noilor tehnologii, tipuri de relaţii şi necesităţi de forţă de muncă şi datorită „continuei erodări a capacităţii productive a organizării teritoriale din anumite zone cu posibilă refacere în altele” (Swyngedouwn, 1992, p. 423). Procesul de comutativitate spaţială este însoţit de „comutativitatea socială”, prin care relaţiile de muncă şi cele sociale se reorganizează în favoarea noilor formaţiuni teritoriale. Impactul acestor procese complementare de „comutativitate socio-spaţială” se manifestă prin apariţia noilor spaţii industriale şi complexe teritoriale de producţie. La jumătatea anilor '80 „au apărut o serie de noi spaţii industriale şi se conturau importante centre alternative de acumulare capitalistă, bazate pe o puternică diviziune socială a muncii, proliferarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi o accentuată reaglomerare a producţiei” (Scott, 1988, p. 4). Tendinţele teritoriale ale acestor noi spaţii industriale sunt deosebit de interesante pentru geografii economişti şi pentru specialiştii în planificarea urbană. Noile forme teritoriale pot fi exprimate în termeni precum complexe industriale, lanţuri industriale (industrie orizontală) şi districte industriale. A. J. Scott defineşte districtul industrial ca pe „o reţea localizată de producători integraţi într-o diviziune socială a muncii şi într-o relaţie indispensabilă cu piaţa locală a forţei de muncă” (Scott, 1992, p. 266). 45
Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării. Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale dezvoltării capitalismului, care lasă câmp liber diversităţii istorice şi naţionale” (Hirst, Zeitlin, 1992, p. 84). Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază şi anume: capitalismul ca structură a societăţii, regimul de acumulare, modul de reglare socială (MRS). Aceste trei concepte sunt complementare, împreună dând o explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. Din punctul de vedere al teoriei reglării capitalismul este un mod de producţie distinct. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize, datorită permanentei contradicţii dintre forţele componente. Aceste crize trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. În urma lor şi a acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme socio-economice. Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o anumită fază de dezvoltare. În această fază regimul de acumulare se află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. Teoria reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv şi altul extensiv. Pe toată durata secolului al XX-lea, în perioada fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă, dominant a fost regimul de acumulare extensiv. Orice tip de acumulare necesită o schemă coerentă de reproducţie socială şi instituţională, ceea ce reprezintă un anumit mod de reglare socială (MRS). Acesta se defineşte ca fiind „un organism de reguli interne, instituţii, firme, reţele şi procese sociale, care materializează şi susţin regimul de acumulare” (Yeung, 1994, p. 468). De asemenea, modul de reglare socială „conţine toate mecanismele care adaptează comportamentul contradictoriu şi conflictual al indivizilor la principiile colective ale regimului de acumulare” (Lipietz, 1992, p. 2). Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că, o perioadă de inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi prelungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă colaborare cu modul de reglare socială adecvat. Cele două categorii abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc. Capitalismul ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi distrusă. Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă anumite 46
modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică, pentru a reface echilibrul modului de producţie capitalist. Primele lucrări geografice care vizau analize ale reţelelor au reprezentat studii privind industria orizontală şi sistemele industriale. Principalul punct slab al acestora constă în tendiţa de concentrare asupra unei singure faţete a relaţiilor complexe dintre firme (ex. numărul angajaţilor) şi, pe de altă parte, în abordarea separată a întreprinderilor industriale mari faţă de cele mici. Pentru înlăturarea acestor lipsuri la începutul deceniului nouă a fost lansat modelul segmentării activităţilor, bazat în demersul său pe analiza întreprinderii ca unitate etalon. S-au determinat atunci trei posibile direcţii de analiză a modului de organizare a industriei şi a reţelelor de afaceri: • analiza „structurii organizatorice” şi a „puterii intraorganizatorice”; structura organizatorică diferă, din punct de vedere funcţional, între departamente şi subunităţi; „puterea intraorganizatorică” se traduce prin termeni precum autoritatea şi poziţia în cadrul firmei; • mediul instituţional şi reţeaua de relaţii la nivelul „puterii interorganizatorice”: mediul instituţional este reprezentat de instituţii concurenţionale, cooperatoare şi regulatorii, cu care firma trebuie să intre în interacţiune pentru a putea supravieţui; „puterea interorganizatorică” variază în funcţie de controlul şi accesul firmei la resurse; • centralitatea domeniului şi a mediului de afaceri; domeniul sau contextul în care funcţionează o afacere se compune din agregate sociale precum guvernele, consumatorii şi diferite grupări specifice mediului. Modelul segmentării activităţilor stipulează că, în timp ce marile firme ocupă un segment al sistemului industrial, firmele mai mici ocupă alt segment. Această situaţie se modifică în timp datorită tendinţei de transferare a firmelor dintr-un segment în altul. Altfel spus, modelul segmentării se concentrează asupra legăturilor asimetrice dintre diferitele segmente ale reţelei de afaceri. De asemenea, se construiesc relaţii inegale la nivelul puterii (conducerii) între diferite segmente, inegalitate determinată de accesul diferit la resursele limitate. Astfel, se creează posibilitatea deosebirii marilor corporaţii de firmele mici, dând naştere unor reţele de dependenţă între membrii centrali şi cei periferici. Segmentul organizaţiilor mari cuprinde 47
corporaţii şi firme multinaţionale, în timp ce segmentul firmelor mici este format din întreprinderi mari de importanţă naţională, intermediari şi firme fără o activitate importantă. Factorii majori, care determină o astfel de segmentare a sectorului industrial şi a reţelelor de afaceri, sunt mărimea şi accesul la resurse. La sfârşitul anilor ’80 s-a constatat o creştere a interesului în cadrul geografiei economice pentru reţelele de „relaţii interorganizatorice” (între firme). Atenţia s-a concentrat asupra fenomenului ca un întreg, ceea ce a permis descoperirea unor relaţii mai puţin vizibile. Se pune de data aceasta accentul pe forma de tip reţea din cadrul organizării industriale. Studiile privind analiza reţelelor în cadrul geografiei economice au drept scop revitalizarea unui aspect neglijat până acum, şi anume organizarea industrială în spaţiu. 1.3.4. Factori de localizare ai activităţilor economice Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea, cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca fundamentale. O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se dovedeşte a fi corectă. Termenul acesta generic poate fi abordat din două perspective. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare în cadrul sistemului economic, ceea ce înseamnă amplasarea într-un domeniu de activitate, într-o ramură anume sau într-o reţea de activităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare spaţială, ceea ce implică o abordare pur geografică. Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare de atracţie faţă de altele, respectiv pot fi favorabile unor activităţi economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi comunicaţii. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici, reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă, accesibilitate, mărime), fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre. Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict geografici şi care determină o localizare avantajoasă. Aceştia includ determinanţi economici, politici şi culturali, ce sunt consideraţi factori indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului. 48
Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage elementului spaţiu. De asemenea, geografia cercetează elementele în interdependenţă unele cu altele, căutând răspunsuri cu privire la cauzele ce determină evoluţia lor. În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a activităţilor umane s-a recurs la următoarea clasificare: • factori generali, ce afectează localizarea la nivel internaţional şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi geografi; • factori speciali, ce determină amplasarea şi evoluţia activităţilor la nivel local, studiaţi în special de geografi. Factori generali Contextul economic mondial. Economia mondială a ultimelor decenii cunoaşte un proces profund de transformare în cadrul căruia modificările sunt calitative şi sunt definite prin expresii precum economie şi integrare globală, concepţie globală, globalizarea pieţelor, integrarea crescândă a economiei mondiale, interdependenţă economică şi internaţională crescândă. Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei mondiale. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. Celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naturale în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital. Este important de precizat faptul că ceea ce leagă, în prezent, toate economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce, mobilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cursurile de schimb. Dar toate acestea se petrec în cadrul unei economii mondiale complexe, create din numeroase economii naţionale, ce se deosebesc între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de producţie”. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman, altele au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată, iar altele dispun de zăcăminte importante de materii prime. Totuşi, înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este ceva definitiv, ci poate fi transformabilă. Un exemplu este creşterea înzestrării cu capital uman 49
prin eforturi mărite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea procesului de economisire de către populaţie. De asemenea, diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia factorilor. Astfel, inovaţiile tehnice, din factori de producţie relativ imobili, pot deveni foarte mobili. Şi, în sfârşit, evoluţia cursurilor reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu factori. Factori politici şi economici. Unul dintre cei mai importanţi factori generali de localizare a activităţilor economice în contextul actual al economiei globalizate, în care fluxurile de investiţii ce stau la baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul spaţiu mondial, este riscul general de ţară, ce determină procesul decizional în tranzacţiile financiare la nivel macroeconomic şi politic. Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 84). Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de posibile evenimente interne, între care se disting în mod deosebit frământările politice. Evenimentele externe, care alcătuiesc conjunctura economică şi politică internaţională, au la rândul lor un rol important. Investitorul, cel ce iniţiază o nouă activitate economică, trebuie să ia în considerare atât evoluţiile interne caracteristice fiecărei ţări cât şi efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora. Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci tipuri de state existente în momentul actual pe plan mondial: ţări industriale dezvoltate, ţări nou industrializate, ţări exportatoare de produse primare, ţări puternic îndatorate, ţări ex-comuniste. Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân aceiaşi în toate situaţiile. Literatura de specialitate îi grupează în două categorii şi anume factori macroeconomici şi factori politici, ce operează simultan şi intercorelat la nivel internaţional, regional şi naţional (fig.16). Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie amintit în primul rând rolul diferitelor politici economice (factori macroeconomici), pe care statele lumii le urmează. În cadrul acestora importante sunt: • politica macroeconomică, a cărei cheie este politica fiscală; 50
51
• strategia comercială, aceasta fiind de succes atunci când nivelurile exporturilor şi importurilor permit o rată satisfăcătoare de creştere economică şi o mărime, ce poate fi acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare; • nivelul şi modul de implicare a statului prin: sisteme de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii monetare, dezvoltarea infrastructurii de bază, proiecte de anvergură pentru dezvoltare, bănci cu capital de stat, cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite sectoare, întreprinderi de stat în industrie şi agricultură. • strategiile de preţuri stabilite de către guvern; • priorităţile de investiţii (Munteanu, Vâlsan, 1995). Un rol semnificativ are procesul de privatizare, care este mai intens în unele ţări ale Globului. Importanţa crescândă a sectorului particular reprezintă una dintre trăsăturile cele mai însemnate ale noii configuraţii a economiei mondiale, ce s-a afirmat cu precădere de-a lungul anilor ’90. În această perioadă ponderea sectorului particular a crescut puternic în multe dintre industriile de servicii, care, în mod tradiţional, erau până acum rezervate, în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, sectorului de stat (telecomunicaţii, unităţi publice, transporturi). Privatizarea implică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în cele aflate în tranziţie către economia de piaţă, o retehnologizare. Aceasta contribuie nemijlocit la redefinirea modalităţilor în care ţările lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică. În condiţiile actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în resurse materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională, cunoaştere şi tehnologie. Pe de altă parte, noile tehnologii comunicaţionale reduc rapid distanţele dintre ţări, ele putând fi privite ca „autostrăzi electronice ale erei informaţionale, echivalente cu rolul jucat de către sistemele de căi ferate în procesul de industrializare” (Castells, Henderson, 1987). Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi serviciile se prestează, a modului de organizare a sistemului de producţie în interiorul ţărilor şi a relaţiilor dintre ele. Existenţa lor devine, astfel, imperios necesară oricărei ţări pentru integrarea acesteia în economia mondială. Dar natura şi modul de organizare a activităţilor economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea şi 52
valoarea forţei de muncă, ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia. Existenţa unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite domenii de activitate, cu posibilităţi de adaptare la noile condiţii, reprezintă un factor determinant în atragerea şi localizarea activităţilor economice şi, astfel, în stabilirea unor relaţii solide în economia mondială. În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări, care până acum au adoptat strategii de dezvoltare economică orientate spre interior, să-şi construiască politici orientate spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea, atragerea de investiţii străine şi flexibilizarea regimului de control valutar, ceea ce înseamnă acordarea unei mai mari importanţe participării intense la sistemul economic global. Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea statelor respective în relaţii economice internaţionale. Deoarece actuala globalizare a economiei mondiale se materializează prin regionalizare, relaţiile economice sunt la rândul lor regionale. Globalizarea nu a generat şi nu va genera o lume în care naţiunile interacţionează în mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor geografică, ci concentrează activităţi economice în trei regiuni: Asia, America de Nord şi Europa. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere economică, denumiţi şi membrii Triadei: Japonia, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Aceste ţări, „economii centrale din fiecare regiune menţionată” reprezintă principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ pentru economiile ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia dintre ele, ce formează aglomeraţii şi sunt dominate de fluxurile investiţionale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă. Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele în curs de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a Triadei din regiunea căreia aparţin. Cele care nu şi-au întărit aceste legături prin intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni marginalizate într-o măsură tot mai mare, iar perspectivele lor de creştere să fie astfel puternic restricţionate. Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza riscului de ţară sunt factorii politici (stabilitatea politică), care se traduc în termenii riscului de ţară în risc politic. Acesta nu poate fi cuantificat şi rezultă din multitudinea de variabile politice, care interacţionează în interiorul statului sau în relaţiile acestuia cu lumea exterioară. Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare” asupra activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul 53
lor. Există anumite evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările mai puţin dezvoltate şi anume războaie civile, greve generale, manifestări de stradă, destabilizări politice şi sociale. Pe de altă parte, în ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor acţiuni de tip naţionalizare masivă (Canada, 1980; Franţa, 1981). Astfel de evenimente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe cele interne de capital şi, deci, apariţia şi localizarea activităţilor economice (Munteanu, Vâlsan, 1995). Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile politice interne şi de factorii politici externi. În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare: structura pe clase (grupuri sociale), instituţiile statului, personalităţi, mecanisme de control. Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta datorită numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale, geografia economică, coaliţiile sociale pentru susţinerea guvernelor, diferenţele culturale, etc. Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase sociale îl are dezvoltarea economică, implicit geografia economică şi, în acelaşi timp, procesul de urbanizare. Toate acestea se întrepătrund, se determină reciproc. Dacă evoluţiile respective sunt pozitive rezultatele lor sunt benefice. Creşterea sectorului urban, caracteristică tuturor statelor în prezent, determină în mod direct evoluţia claselor sociale, a întregii societăţi. În acest proces, odată cu dezvoltarea sectorului industrial are loc creşterea ponderii clasei muncitoare urbane în detrimentul populaţiei rurale. În acelaşi timp, are loc o sedimentare a clasei mijlocii urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei ţări. Este bine cunoscut faptul că, din punct de vedere politic sectorul urban are o influenţă mult mai mare decât cel rural, acest lucru fiind determinat şi de nivelul cultural al celor două tipuri de populaţie. Muncitorii urbani, clasa mijlocie urbană, oamenii de afaceri, studenţii, etc. manifestă o deschidere mai mare faţă de transformările ce se petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic, datorită unei mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfăşurare şi, în acelaşi timp, datorită educaţiei. Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care prin propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt: 54
instituţia constituţională, serviciile guvernamentale, armata, biserica, sindicatele şi banca centrală. Bineînţeles că influenţa lor asupra statului diferă de la un caz la altul în funcţie de puterea pe care o au, şi de susţinerea socială de care dispun. Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol important în ritmul şi modelul dezvoltării economice prin ideologia şi concepţia lor politică, determinând în felul acesta riscul politic luat în calcul în cazul localizării unei activităţi economice. Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea, eficienţa lor în susţinerea unei politici economice lansate de guvern. Acestea diferă de la un regim la altul, dar toate au în componenţa lor sprijinul popular sau represiunea, corupţia, influenţa opoziţiei. Factorii politici externi, ce pot afecta evoluţia economică a unei ţări şi integrarea sa în sistemul economic internaţional, sunt: instabilitatea politică şi importanţa strategică (geopolitică) din zonă, apartenenţa la grupări politice, instabilitatea economică provocată din exterior. Factori speciali Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor economice şi care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale geografilor, există şi factori speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele geografice. Aceştia din urmă sunt factori de natură pur geografică, la care se adaugă cei economici şi tehnologici, care prin prisma geografiei capătă noi valenţe în procesul de determinare a localizării. Factori geografici. Caracteristici spaţiale ale localizării. Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui sistem, fie el teritorial, economic sau social, implicit tuturor elementelor componente şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Abordat ca suprafaţă, se remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la nivel global, foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în sfera de influenţă a omului. De asemenea, este o resursă importantă pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii, fiind substratul necesar oricărei activităţi. Ca distanţă sau separare spaţială, el devine factor restrictiv, izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare. Spaţiul, ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient, şi distanţa, ca barieră spaţială ce trebuie depăşită, sunt factori geografici fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor (fig. 17). 55
56
Distanţa este dimensiunea spaţială a separării, măsurată din punct de vedere fizic, temporal, al efortului şi costului necesar depăşirii ei. De-a lungul istoriei, distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o putea utiliza. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să utilizeze intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui. De aceea, distanţa a fost întotdeauna privită, în primul rând, ca o barieră în calea comunicării, deplasării şi schimburilor comerciale şi a fost deseori măsurată prin cost. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă fizică variază însă în raport de anumite coordonate, astfel încât într-o direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea, iar în alta, poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. De aceea, distanţa reprezintă din totdeauna un element de control asupra concentrării puterii economice sau a producţiei. În aceste condiţii, ea are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a activităţilor umane, determinând apariţia unor noi structuri ale spaţiului compuse din noi areale, puncte şi linii de interconexiune. Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu întregul, determinându-se accesibilitatea lor. Această relaţie influenţează potenţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi caracteristicile moştenite. Aglomerarea, gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul avantajului reciproc, ceea ce impune reducerea la minimum a distanţelor care le separă, poate fi considerată un mod de rezolvare a problemelor pe care le ridică distanţa. Deoarece avantajele aglomerării activităţilor sunt totodată economice, geografice şi psihologice, ele reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează schimbul de informaţii. Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută prin asocierea industriilor înrudite, cum ar fi aglomerarea micilor subcontractori în jurul unor largi complexe industriale. Apoi, eficienţa distribuţiei creşte prin gruparea cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri şi servicii. Aceasta se traduce în limbajul investitorilor prin apropierea geografică faţă de piaţa de desfacere, element deosebit de important, luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi. Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii unor schimburi intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la timp a acestora, mărind astfel cifra de afaceri şi consumul regional. 57
Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii trebuie să o parcurgă, satisfăcându-se astfel un scop geografic, ci le creează acestora şi posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim (fig. 18).
Fig. 18. Aglomerarea: economisirea distanţei. Deplasările se reduc prin concentrarea în spaţiu a activităţilor (după R.L. Morrill)
O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele create de „bariera distanţă” constă, în prezent, în reducerea timpului de deplasare. În mod frecvent, timpul necesar acoperirii distanţei este cel mai expresiv mod de a măsura separarea spaţială. În cea mai mare parte istoria economică a urmărit, în mod gradat, suprimarea distanţei prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport (fig. 19), în felul acesta reducându-se costul interacţiunilor spaţiale. Această schimbare este relativă – distanţa continuă să coste. Totuşi, nu mai este o barieră deoarece se investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale. Accesibilitatea. Deoarece omul este un individ social, multe dintre activităţile sale urmăresc apropierea în vederea exercitării controlului şi efectuării schimburilor de bunuri şi servicii. În acest context, un areal accesibil (central) consumatorilor şi locuitorilor, prezintă avantaje importante. Centralitatea poate fi dată de poziţia sa în cadrul unui bazin natural, dar, de cele mai multe ori, se realizează în raport cu distribuţia populaţiei sau a activităţilor cu care se află în relaţie. 58
Fig. 19. Valoarea temporală a deplasărilor (după R.L. Morrill)
În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se face inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi localizare periferică. Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea, reduce caracterul unitar şi descurajează interacţiunile. Arealele „provinciale” sunt amplasate la distanţe mari unele de altele şi dezavantajate din punct de vedere material şi cultural. În acest context, accesibilitatea resurselor naturale apare ca un element important în determinarea localizării activităţilor, mai ales în cazul industriilor puternic dependente de acestea, precum industria petrolului. De asemenea, costurile resurselor naturale pot influenţa decizia investiţională în industria prelucrătoare orientată spre export. Extinderea. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase avantaje precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi complementaritatea lor. În acelaşi timp, prezenţa unor pieţe şi a unor rezervoare de forţă de muncă importante determină o lărgire a scării producţiei, reduce costurile pe unitate şi creează un potenţial economic mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort relativ. Dimensiunile mari ale arealelor fac posibilă o specializare mai eficientă şi crearea modelelor ideale de localizare. Preferinţa investitorilor pentru ţări mari, cu număr mare de locuitori îşi găseşte astfel explicaţia. Cu toate acestea, investitorii nu pot face abstracţie de faptul că marile areale conţin deseori o mare varietate de populaţii şi interese, pot fi lipsite de unitate şi cu disensiuni interne. Apar deci dificultăţi în ritmul de dezvoltare şi în comportamentul lor ca unităţi teritoriale. 59
Localizarea relativă, constând în amplasarea activităţilor economice de-a lungul căilor de comunicaţie naturale, în puncte de trecere peste bariere naturale, pe malurile unor bazine lacustre sau marine, dar mai ales în raport cu centre de dezvoltare economico-socială, prezintă avantaje deosebite pentru dezvoltare. Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii care influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi economice. Un alt factor important este mediul. Peisajul natural este atât de vizibil încât numai elementele sale ar putea fi considerate ca responsabile de dezvoltarea economică. Într-adevăr, formele de relief, reţeaua hidrografică, clima, solurile, vegetaţia şi, în special, resursele naturale au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei. Totuşi, nu trebuie supraestimată importanţa naturii. Nu trebuie uitat faptul că tehnologia a creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane într-un mediu neospitalier, în timp ce tipuri de climă favorabilă s-au dovedit a nu fi o garanţie pentru dezvoltare. În acest sens, rolul mediului în ceea ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi dezavantajele unei localizări este de o importanţă mai scăzută, intervenţia în cadrul procesului de dezvoltare economică fiind indirectă. Impactul mediului asupra localizării activităţilor este evaluat în funcţie de costul impus activităţilor economice. Efectele factorilor săi pot fi calculate în funcţie de costurile de transport caracteristice diferitelor activităţi (agricultură, comerţ, industrie). Mediul creează limite sau controlează posibilităţile de dezvoltare economică, guvernează costurile de exploatare sau de transformare a condiţiilor naturale şi facilitează sau îngreunează interacţiunile din anumite areale. Totuşi, factorii de mediu nu sunt singurii care determină diferenţieri între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, deoarece există multe zone cu condiţii naturale de foarte bună calitate, care sunt subdezvoltate economic şi invers. Factori economici şi tehnologici O rezolvare a problemelor ridicate de factorii anterior menţionaţi o reprezintă factorii tehnologici şi economici precum tehnologiile avansate, infrastructura bine dezvoltată, forţa de muncă numeroasă sau cu pregătire superioară, avantajul comparativ şi economiile la scară. Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică, pe care societatea umană îl cunoaşte în prezent, a determinat creşterea capacităţii 60
de depăşire a limitelor impuse de mediul natural şi de spaţiu prin elementele sale. Noile tehnologii permit industriei din arealele populate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în areale nepopulate dar superioare din punct de vedere natural, reprezentând, în felul acesta, principala alternativă pentru dezvoltarea determinată de mediu. Pe de altă parte, are loc şi o intensificare a proceselor de producţie şi o reducere a costurilor, deci o creştere a productivităţii. Acestea reprezintă elemente importante de dezvoltare cu atracţie deosebită faţă de noile investiţii. Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate, deci, de dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa, calitatea şi preţul forţei de muncă şi disponibilitatea şi valoarea capitalului. Posibilitatea de a înlocui forţa de muncă cu capitalul şi invers depinde de disponibilitatea lor relativă, de costul şi calitatea lor. Dacă sursa de forţă de muncă este abundentă sau ieftină, ca în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, este nevoie de mai puţin capital. În această situaţie se află firme, care şi-au ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă specializate. Nivelul de pregătire nu rămâne însă singurul element determinant, deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului rapid de dezvoltare tehnologică. În alegerea unei localizări firmele investitoare iau în calcul şi atitudinea forţei de muncă faţă de introducerea noului, ceea ce implică atitudinea faţă de muncă, faţă de schimbarea ocupaţiei şi de migraţii, faţă de relaţiile internaţionale, implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare. Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone industriale, dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete, neadaptate la relaţiile industriale tradiţionale deşi cheltuielile pentru pregătirea acesteia sau pentru dotarea cu echipament mecanizat sunt mai mari. Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit luarea deciziilor de localizare. Deoarece pentru stabilirea amplasării unor activităţi specializate este necesară existenţa unei reţele de transport bine dezvoltate, multe regiuni cu un potenţial productiv ridicat, dar cu o reţea de transport redusă rămân la un nivel de dezvoltare scăzut în aşteptarea îmbunătăţirii accesului lor spre o economie dezvoltată. Avantajul comparativ. Factorii spaţiali şi cei de mediu, cei tehnologici şi economici, fac unele localizări mai avantajoase decât altele pentru anumite activităţi. În cazul localizărilor favorabile, productivitatea netă sau beneficiul unei anumite activităţi este mai mare 61
decât în alte locuri, cu alte cuvinte, anumite localizări au un „avantaj comparativ” faţă de altele. De exemplu, calităţi spaţiale, cum sunt buna accesibilitate şi centralitatea, dau unui oraş (piaţă) avantajul comparativ asupra arealelor periferice. Şi factorii de mediu pot crea avantaj comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de unul artificial potenţial, a cărui construcţie ar costa foarte mult. Considerând că se pot calcula costurile şi beneficiile, o analiză a activităţilor economice într-un eşantion de areale ar scoate în evidenţă două caracteristici importante: complementaritatea localizării sau arealelor rezultată din marea variaţie a activităţilor în spaţiu (areale cu avantaje deosebite pentru anumite activităţi sunt nefavorabile pentru altele, care îşi găsesc localizări ideale în alte locuri intrând, astfel, în relaţii avantajoase prin comerţ) şi înzestrare neuniformă cu avantaje, unele areale având avantaje comparative mai mari pentru un număr mare de activităţi, în timp ce altele sunt slab productive în cazul celor mai multe sau al tuturor activităţilor. Această situaţie determină o competiţie deosebită pentru arealele preferate şi o utilizare deosebit de intensă a terenurilor din cadrul lor, nerămânând, astfel, loc pentru activităţi mai puţin profitabile, care s-ar putea desfăşura mai bine în aceste spaţii decât în altele. În cazul în care se va pune problema dezvoltării arealelor nefavorabile, ele trebuie dotate cu activităţi care să supravieţuiască deşi pot fi mai profitabile în alte părţi. Avantajul poate rezulta şi din deciziile antreprenorilor de a grupa activităţi în sisteme de beneficiu mutual, chiar dacă luate individual nu par să fie profitabile. Economiile la scară. Avantajul comparativ al unei regiuni este determinat şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară. Eficienţa producţiei (costul unei unităţi) depinde şi de volumul bunurilor produse într-o întreprindere anume. O producţie mai mare duce, în general, la un cost mai scăzut pe unitate de produs, deoarece costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. Pe de altă parte, costul unui volum ridicat de materii prime, cât şi cel al transporturilor în cantităţi mai mari, în mod special al celor maritime şi fluviale, sunt mai scăzute. Atunci când economiile rezultă din producţii la scară mai mare, întreprinderea poate să-şi permită procese de producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă mai specializată şi o scădere a fluctuaţiei producţiei. 62
Astfel de avantaje, totuşi nu sunt într-o continuă creştere. Există posibilitatea apariţiei dezeconomiilor (costul intern se măreşte). Acestea pot rezulta din creşterea congestiei, a problemelor orizontale interne, sau din apariţia limitelor în aprovizionare. De aceea, costul mai scăzut pe unitate de producţie trebuie să echilibreze probabila creştere a ariei de distribuţie şi a costurilor totale, deoarece materiile prime trebuie aduse de la surse din ce în ce mai îndepărtate şi produsele trebuie vândute pe pieţe aflate la distanţe mai mari (fig. 20).
Fig. 20. Utilizarea resurselor în relaţie cu costurile de transport şi producţie. Sursa C, aflată la mare distanţă, poate concura în mod egal pe piaţă cu sursa A, aflată în apropiere, datorită costurilor mici de producţie. Sursa B, intermediară cu costuri prea ridicate nu poate concura profitabil (după R.L. Morrill)
Costul şi timpul de transport au fost, din punct de vedere istoric, primele obstacole ale creşterii „scării“. Dar, pe de altă parte, unul dintre avantajele principale ale îmbunătăţirii transportului este posibilitatea de a realiza economii la scară mai mare. Economiile realizate prin producţii la scară mare încurajează puternic specializarea regională, dar posibilităţile sunt limitate datorită costurilor rezultate din separarea spaţială. Totuşi, societatea s-a dezvoltat în direcţia realizării unor astfel de economii, iar marile firme multinaţionale, cele mai active în domeniul fluxurilor internaţionale de capital, sunt un exemplu elocvent. 63
1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii Harta politică a lumii include, în etapa actuală, 193 state independente, cu grade diferite de dezvoltare social-economică, repartizate diferit la nivelul continentelor (Europa – 44, Asia – 47, America – 35, Africa – 53, Australia şi Oceania – 14). Pe lângă ţările suverane, există circa 70 teritorii dependente, fie cu administraţie separată, fie sub tutela altor state (cele mai multe plasate în Oceanul Pacific, aparţinând S.U.A., Franţei, Regatului Unit al Marii Britanii ş.a.). În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale, harta politică are rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment dat, modificându-se permanent în funcţie de evenimentele istorice ale intervalului de timp pentru care este realizată. Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice, a marilor organizaţii politice şi economice, precum şi analiza statelor sub diverse aspecte, a relaţiilor dintre acestea, a modului lor de organizare internă, se constituie în probleme de mare interes pentru geografia umană, acestea reprezentând elemente esenţiale în desluşirea unor aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor geografice, de factură socio-economică. Astfel, pentru înţelegerea modificărilor ce au avut sau au loc în cadrul populaţiei sau economiei mondiale, trebuie realizată o analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial, în scopul surprinderii relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat disparităţi spaţiale la nivelul diverselor regiuni ale globului. De asemenea, analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte sugestivă în explicarea unor aspecte socio-economice. Astfel, prosperitatea unei ţări depinde de o multitudine de factori, pornind de la poziţia geografică, condiţiile naturale, potenţialul resurselor, numărul de locuitori, dotările tehnico-economice şi continuând cu o serie de elemente legate de modul de organizare politică şi socială, de relaţiile dintre state, de apropierea faţă de marile puteri ale vremii, de apartenenţa la marile organizaţii economice şi politice etc. Aşadar, organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi relaţiile sale politice de ansamblu, nu trebuie neglijate într-o analiză socio-economică, făcând parte integrantă din sistemul teritorial. 64
1.4.1. Concepte şi terminologie Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului, fiind permanent în atenţia politologilor, geografilor, istoricilor şi filozofilor, de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale. Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat şi zonă maritimă), constituită ca entitate administrativpolitică, cu graniţe bine stabilite, recunoscute internaţional, condusă de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe. În prezent, principalele elemente fundamentale ale statului, condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal, sunt: populaţia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). Populaţia, reprezentând totalitatea locuitorilor statului, deşi nu trebuie să îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric, este necesar să reprezinte o colectivitate permanentă, rezidentă şi organizată, capabilă să subziste prin forţe şi resurse proprii. Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru, maritim, aerian) în care acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea). Este alcătuit din mai multe părţi distincte (teritoriul terestru, marea teritorială, spaţiul aerian cuprins între graniţele sale) şi are trăsături care variază de la o ţară la alta. Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, pag. 18). Frontierele, reprezentând spaţiul de separaţie între două state, se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor maritime prin legislaţie proprie internă, respectând normele internaţionale. Acestea se pot clasifica în mai multe categorii. Frontierele terestre despart uscatul dintre două state şi pot fi naturale şi artificiale. Un exemplu clasic de o astfel de frontieră naturală este aceea din zonele montane, care urmează linia celor mai mari înălţimi. Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general linia talvegului, pentru căile navigabile, şi linia mediană, pentru cele nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi). 65
Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor teritoriale, în acest sens impunându-se atenţiei înţelesul noţiunii de mare teritorială. Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul coastei, aparţinând statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine * - 22,2 km, de la linia de bază, conform Conferinţei de la Geneva, 1958). În prezent câteva state şi-au extins apele teritoriale până la 200 mile marine: Brazilia, Argentina, Peru, Ecuador, Costa Rica, Salvador, Islanda ş.a. Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare, care sunt delimitate de acelaşi stat (Marea Albă, Marea Azov ş.a.). Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a spaţiului cosmic. De asemenea, se disting două tipuri specifice de frontiere: cele geometrice şi astronomice. Frontierele geometrice sunt alcătuite din linii drepte care despart teritoriile dintre state (Libia, Ciad, Niger, Algeria, Mali) iar cele astronomice corespund paralelor sau meridianelor (între Egipt şi Libia 250 long. E, Egipt şi Sudan 220 lat. N., SUA şi Canada 410 lat. N). Sistemul politic, un alt element fundamental al statului, constă în „totalitatea instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să elaboreze, să aplice, să modifice politicile publice“ (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, pag. 19). Principalele elemente ale sale sunt reprezentate de instituţiile guvernării (legislativă, executivă, judecătorească) şi relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele politice, sindicatele, grupurile de interes, mass-media etc.). Din perspectivă sistemică, se poate realiza o analiză pe subsistemele componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional, naţional, subnaţional. Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc sistemul politic naţional sunt răspunzătoare de existenţa diferitelor forme de guvernământ şi regimuri politice. Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile statului, în literatura de specialitate existând numeroase clasificări ale acestora. Astfel, ele se pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat până au dobândit acest statut – Bucureşti) şi artificiale (construite pentru a servi acestui scop – Brasilia). O altă clasificare aduce în atenţie următoarele categorii de capitale: permanente sau istorice (Roma, Atena, Paris, Londra), introduse (fie prin consens general – Madrid, *
66
o milă marină (Mm) = 1852 m.
Brasilia, Islamabad, fie prin compromis între mai multe state federale – Washington D.C., Canberra, Ottawa), divizate (în Olanda – Haga, sediul parlamentului şi Amsterdam, palatul regal, în Africa de Sud – Pretoria, capitala administrativă, Cape Town, legislativă, Bloemfountein, judiciară, în Bolivia – La Paz, administrativă, Le Sucré, legislativă). Pe lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen, Zürich şi Laussane în Elveţia etc. Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. statul Texas din SUA). Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă naţională proprie, legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea poate fi organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). Uneori un stat poate cuprinde mai multe grupuri naţionale, fiecare cu originea sa etnică specifică, alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state, fără a avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct de vedere, statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale (dominate de existenţa unei naţiuni, care reprezintă peste 60% din total) şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Statele binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în cea de-a doua categorie (Taylor, 1993). În statele în care apar mai multe naţiuni, relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale. Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran în teritoriu. Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus de către un stat, fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă. Acest termen este folosit pentru a înlocui, în unele cazuri, termenul de colonie. Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un stat suveran, aflat la oarecare distanţă de acesta, care îi controlează politica militară sau pe cea externă. Încercarea unui stat de a stabili aşezări şi de a-şi impune puterea politică, economică şi culturală asupra unui teritoriu sau a unui grup de oameni, cu un nivel de dezvoltare mai scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Acesta a fost practicat de o serie de state europene, în special înainte de primul 67
război mondial, principalele motivaţii ale colonialismului european fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii, promovarea creştinismului, dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică. În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat independenţa, colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe plan economic, politic, social, militar, pentru menţinerea influenţei. În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional, printre care se pot aminti următoarele: • state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma unor conflicte armate sau a unor probleme interne, etnice, religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe militare internaţionale; • teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat conflicte interne între statele pretendente vecine, după declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de conflict între Mauritania, Maroc, Algeria; Antarctica); • zone neutre – teritorii, neaparţinând nici unui stat, apărute acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor – (Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de 1 km); • zone tampon – teritoriile dintre două puteri, care au rolul de a dezamorsa tensiunile dintre acestea; • teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub administraţia O.N.U.; • enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni, cu o populaţie puţin numeroasă, ce aparţin unui stat, dar sunt localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat. 1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor Formarea statelor a constituit un proces îndelungat, început odată cu primele organizări umane în plan teritorial. Primele formaţiuni de acest gen, au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau al marilor imperii roman, aztec etc.) şi au evoluat pe parcursul timpului, îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor teritoriale locale, căpătând forme şi funcţii diferite. Statele moderne au apărut în Europa, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în evoluţia lor distingându-se trei 68
etape principale: formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile medievale, apariţia după primul război mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de entităţi statale, ca rezultat al decolonizării (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizicogeografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (condiţiile istorice, formarea naţiunilor, dezvoltarea drumurilor comerciale, interesele economice, politice etc.). În prezent, sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităţii statelor asupra teritoriului lor, însă în continuare, ca şi în trecut, apar posibilităţi de modificare a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea, printr-o serie de acţiuni precum (Bodocan, 1997): • ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu încă neadministrat, specifică perioadei marilor descoperiri geografice şi colonizării); • cucerire şi anexare (frecvente în trecut, acestea nu mai sunt acceptate de comunitatea internaţională; cea mai recentă anexare este cea a Kuweitului de către Irak în 1990); • transfer de suveranitate sau cedare voluntară, uneori realizată în urma plăţii unor sume de bani; în acest fel S.U.A. a achiziţionat Alaska (de la Rusia), Florida (de la spanioli), Louisiana (de la francezi) (fig. 21); • creşteri (descreşteri) teritoriale, naturale (modificarea talvegului unui râu care reprezintă graniţă internaţională, înaintarea deltelor în mare, formarea insulelor în zona litorală, modificarea cumpenelor de ape dintr-o zonă montană de graniţă etc.) sau artificiale (crearea unor insule artificiale – Japonia, recuperarea unor terenuri de sub apele mării – polderele olandeze); • concesiune, adică transfer de suveranitate pe un timp limitat (Hong-Kong a fost concesionat de Marea Britanie în 1898 pe o perioadă de 99 ani, în prezent aparţinând din nou Chinei; baze militare precum Guantanamo din Cuba); • servitute, reglementată prin legi internaţionale, adică restrângerea suveranităţii unui stat asupra unei părţi din propriul teritoriu, în scopul permiterii altor state de a folosi teritoriul respectiv (pentru navigaţie, amenajări hidrotehnice, drumuri sau căi ferate etc.). 69
Fig. 21. Evoluţia teritorială a S.U.A. (după Bodocan, 1997)
1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost concepute o serie de teorii, care au fost clasificate în general, pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste. Având la bază teoria lui Charles Darwin, expusă în anul 1859 în lucrarea Asupra originii speciilor, principalele teorii deterministe sunt: • teoria organică a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie, 1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice, ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului; • teoria ciclurilor evoluţiei statului, a lui William Morris Davis, 1939, care presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe) cu caracteristici distincte; 70
• teoria ariilor centrale, enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S.S. Ball în 1964; ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de locuitori determină formarea statelor); cei doi au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa. Dintre teoriile funcţionaliste se impun: • teoria integrării teritoriale, de Richard Hartshorne, din 1950, care vede statul ca un spaţiu organizat din punct de vedere politic, asupra căruia acţionează, simultan şi independent, două tipuri de forţe (centrifuge şi centripete) ce determină coeziunea sau funcţionarea sa; • teoria lui Gottman, expusă în 1952, care identifică doi factori principali în integrarea sau dezintegrarea hărţii politice a lumii: iconografia (sistemul de valori simbolice, naţionale, tradiţionale ale populaţiei statului – factorul de stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor, ideilor, bunurilor, în interiorul şi exteriorul statului – factorul de instabilitate); • teoria teritoriului unificat, a lui Stephen B. Johnes (1954), care explică formarea statelor prin prisma unui „lanţ”, la capetele căruia se află ideea politică, pe de o parte şi arealul politic, pe de altă parte: idee politică — decizia — acţiunea — terenul — arealul politic • teoria integrării şi dezintegrării naţiunii, enunţată de Karl Deutsch, în 1953, care expune 8 etape generale, ce caracterizează formarea unei naţiuni: trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de schimb, apariţia ariilor centrale, creşterea oraşelor, dezvoltarea reţelei de transport, concentrarea de capital, creşterea intereselor personale şi de grup, deşteptarea sentimentelor etnice, combinarea sentimentelor etnice cu constrângerile politice şi câteodată cu stratificarea socială. 71
1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii Perioadele antică şi medievală Prima hartă politică a lumii se conturează, odată cu apariţia primelor state, încă din mileniile VI – V. î.HR. Acestea au fost localizate pe văile marilor fluvii, dezvoltându-se în principal pe baza agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor), ulterior adăugându-se activităţile comerciale. Pentru perioada de dinainte de Hristos, pe harta politică a lumii se găseau o serie de state, grupate în câteva regiuni ale planetei, din Asia, Europa şi Nordul Africii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului, denumit „Semiluna fertilă”, a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state, precum cele autoritare (sumeriene – Ur, Uruk, Lagaş ş.a, babiloniene – Babilon, asiriene – Assur, Ninive, egiptene – Theba, Memphis etc.) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia). În Asia Mică se găsea regatul hittit iar în Podişul Iran, Imperiul Persan, extins în timpul lui Darius I, de la Valea Indusului în Vest până la Dunăre şi Marea Egee în Est. În Asia de Sud şi Est erau cristalizate state puternice, în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe, în jurul oraşului Loyang, unde era aria centrală a statului chinez) şi în spaţiul indian (pe valea şi afluenţii Indusului, în jurul oraşelor Harappa şi Mohenjo-Daro, statul Harappon iar pe cursurile inferioare ale Gangelui şi Brahmaputrei, statul Magadha). Pe continentul american, perioada antică a fost caracterizată de civilizaţiile precolumbiene (aztecă, incaşă, mayaşă), cunoscute printr-un nivel cultural, economic, politic, ridicat. În Europa Sudică, primul regat antic, micenian, a fost urmat de cetăţile greceşti, Atena, Sparta, Milet. Expansiunea elenistică a contribuit la progresul umanităţii, stimularea comerţului, la conturarea bazinului mediteraneean, ca matrice pentru civilizaţia romană şi pentru alte civilizaţii. În pragul erei noastre, în această zonă s-au afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins în linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman. Apărut în secolul al VIII-lea î.Hr., acesta a atins maxima expansiune teritorială în timpul împăratului Traian, 98-117 d.Hr., (înglobând şi o parte a Daciei) şi a contribuit la geneza a numeroase popoare, ce formează în prezent lumea romanică europeană. După anul 395, Imperiul Roman s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu 72
capitala la Constantinopole). Între secolele III-VI au avut loc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii, hunii, vandalii, saxonii, goţii etc.), însă secolele VI-X reprezintă perioada marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii, normanzii, arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii etc.) care au determinat formarea unor popoare slave, fino-ugrice, celtice până în Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. VI-VIII) şi apariţia a unor mici state, care ulterior au evoluat spre state feudale. După secolul al VIII-lea trebuie menţionată expansiunea arabă către SV Asiei, N Africii, S Europei care a adus modificări pe harta politică a vremii (formarea statelor arabe din Asia de SV, Africa de Nord). Începând cu secolul al XIII-lea o importanţă mare a avut-o expansiunea turcilor, care au intrat în contact cu Europa Centrală şi Estică (la 1453 – turcii au cucerit Bizanţul, decăderea imperiului Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-lea). Europa a fost caracterizată în această perioadă, de dezvoltarea unor regate (Franţa, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, Danemarca), a unor state de dimensiuni mai mici (care deseori luptau pentru supravieţuire – cazul Ţărilor Române) şi a oraşelor-state (Germania, Italia). În Asia s-au conturat formaţiuni feudale puternice în China, Japonia, Mongolia, Iran, Turcia, India de Nord ş.a. Continentul african era caracterizat de ascensiunea unor state, precum Etiopia, Ghana, Mali, Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). În America se remarcă dezvoltarea Imperiului Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în America de Sud), cucerite de spanioli în secolul al XVI-lea. Odată cu perioada marilor descoperiri geografice (având ca moment important descoperirea Americii de către Cristofor Columb – 1492) s-au format marile imperii coloniale care au dominat harta politică a lumii, pentru aproape 5 secole. Marile puteri coloniale (mai întâi Spania şi Portugalia, apoi Anglia, Olanda, Franţa) care practic şiau împărţit lumea Nouă, s-au impus totodată ca mari puteri comerciale şi maritime mondiale, apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi în prima parte a secolului al XX-lea. În acelaşi timp, pentru Europa, consecinţele Renaşterii (secolele XIV-XVII) s-au regăsit în apariţia şi dezvoltarea industriei, care a determinat modificări semnificative pe plan cultural, social, religios. 73
Perioada modernă (1648-1917) Concludentă este harta politică a Europei, după Pacea de la Westfalia (1648) care ilustrează marile puteri care dominau Europa: Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul Angliei, Imperiul Otoman, Imperiul Rusiei, Lituania, Ucraina. În afara acestora, se mai găseau o serie de state mici şi mijlocii, aflate în sfera de influenţă a acestor puteri. În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789, remarcabilă este expansiunea mai multor state. Rusia şi-a extins hegemonia spre estul Asiei, spre Marea Neagră şi Europa Centrală, devenind o mare putere a timpului, iar Imperiul Otoman controla sudul şi estul Europei. În nordul continentului se conturează regatul Danemarcei şi al Norvegiei iar în Europa centrală se formase regatul Prusiei. Ţările Române erau sub suzeranitate otomană iar Transilvania era dependentă de Imperiul Habsburgic. Datorită permanentelor conflicte dintre imperii au apărut numeroase modificări la graniţe, dar s-au produs şi alte schimbări (împărţirea sau conturarea unor ţări). Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat de personalitatea lui Napoleon şi de extensiunea Franţei în acea perioadă. În Europa, după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, a început ascensiunea naţiunilor, s-a produs unificarea Italiei, a Germaniei iar unele ţări şi-au obţinut independenţa (Grecia, Serbia, România, Bulgaria). Totodată s-au accentuat tendinţele de dezintegrare a imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. După secolul al XVIII-lea, au apărut puternice mişcări de independenţă ale coloniilor, care au determinat în America de Nord formarea S.U.A. (1776). În America Latină coloniile spaniole (Argentina, Mexic, Venezuela, Chile, Peru etc.) şi portugheze (Brazilia) au devenit independente după 1810. La sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene au luat în stăpânire şi teritoriile neocupate până atunci, extinzându-şi coloniile pe continentul african, în Asia de Sud-Est sau în Oceania. State precum Italia, Germania, S.U.A., Japonia, care au cunoscut o dezvoltare industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aspirau la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă. Astfel, datorită conflictelor dintre marile puteri, a izbucnit în Europa primul război mondial (1914-1917), care a modificat radical harta politică a lumii. S-au format două mari blocuri militare şi economice 74
opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania, Austro-Ungaria şi Italia, care ulterior a părăsit alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere: Franţa, Marea Britanie, Rusia, sprijinită ulterior de S.U.A.). Perioada interbelică (1917-1940) După prima conflagraţie mondială, harta Europei s-a modificat semnificativ, datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar, Otoman, Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state independente (Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Austria, Estonia, Lituania, Letonia, Iugoslavia, România). Revoluţia bolşevică din 1917 a marcat apariţia comunismului în Rusia şi a condus la formarea unui nou imperiu, cel sovietic, extins după 1920 atât în Europa (prin anexarea Ucrainei, Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia, Georgia, Azerbaidjan, statele Asiei Centrale). Se remarcă de asemenea creşterea influenţei S.U.A. care a început să se afirme ca o mare putere a lumii. Apariţia fascismului în Germania şi Italia, precum şi tendinţele hegemoniste ale Germaniei, care a anexat Austria, Cehia şi a invadat Polonia au determinat izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care a implicat întreaga planetă, opunând marile puteri ale vremii. In această perioadă şi România a suferit pierderi teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, N-E Ardealului, Dobrogea de Sus). În perioada interbelică şi-au cucerit independenţa o serie de ţări, astfel că pe harta politică a lumii figurau 71 de state, repartizate diferit la nivelul continentelor: în Europa – 31, America – 22, Asia – 12, Africa – 4, Oceania – 2. Totuşi, 2/3 din populaţia Globului trăiau încă în colonii şi semicolonii. Perioada 1944-1989 După cel de-al doilea război mondial, harta politică a lumii s-a modificat semnificativ. Germania a fost împărţită între puterile câştigătoare, ulterior formându-se două state distincte: R.F. Germania şi R.D. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). Multe state europene şi-au modificat contururile, pierzând sau câştigând teritorii. Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România, care a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Cadrilaterul. Cele mai mari câştiguri le-a cunoscut U.R.S.S., în a cărei componenţă au intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia, România etc. Europa a fost divizată în două părţi, despărţite de cortina de fier (după expresia folosită în 1940 de W. Churchil): Europa de Vest aflată 75
sub influenţa S.U.A. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est, aflată sub aripa ocrotitoare a U.R.S.S. Blocului comunist euro-asiatic, alcătuit din 13 state, i s-a adăugat, din punct de vedere al doctrinei politice abordate, Cuba. În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două ideologii opuse, corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul, pe de o parte, adoptat de U.R.S.S. şi capitalismul, economia liberă de piaţă, corespunzător S.U.A, pe de altă parte. Caracterul dual al acestei perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER), precum şi de delimitarea unor sfere de influenţă precise. S.U.A. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică, în America Centrală şi de Sud, în Asia de Est iar U.R.S.S. şi-a consolidat influenţa în Europa Estică, în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est, în Africa. Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr mare de state din Africa, Asia de Est şi de Sud-Vest, Oceania, America Centrală. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele mai multe ţări a fost deceniul al şaselea, supranumit din acest motiv, „deceniul decolonizării Africii“. Un eveniment deosebit al acestei perioade, cu consecinţe ulterioare, a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei, care a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe). De asemenea, au apărut conflicte de interese concretizate în unele războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina – Vietnam, Peninsula Coreea, Afganistan, dar şi în alte zone). Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută. Perioada de după 1989 Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U.R.S.S., în perioada ce a urmat anului 1989, au determinat modificări importante pe harta politică a lumii. Astfel, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi transformat în Comunitatea Statelor Independente) iar pe teritoriul ei au luat naştere 16 state naţionale. Concomitent cu această schimbare Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S.U.A. care s-a afirmat ca principala putere mondială, asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea unor conflicte ale lumii. De asemenea, statele din centrul şi estul Europei, aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S., şi-au schimbat regimul 76
politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit la denumirea iniţială a ţării (Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia ş.a.). În 1990, Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu 1991, R.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Iugoslavia (recent divizată în Serbia şi Muntenegru). În 1993, Cehoslovacia s-a separat în 2 state independente (Cehia şi Slovacia). Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia – în 1991, care reuneau ţările socialiste. În 1991 s-a constituit Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare care finanţează diferite proiecte economice în fostele ţări socialiste. De asemenea, se constată o extindere a N.A.TO., survenită şi pe fondul intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară îmbogăţindu-se cu 10 state) dar şi a Uniunii Europene, care a mai adăugat 13 noi membri. A crescut importanţa economică şi politică a Germaniei şi Japoniei, care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre în consiliul de securitate O.N.U. După 1990, harta politică a lumii s-a mai îmbogăţit cu patru state independente: Eritreea (1993), Palau (1994), Timorul de Est (2002), Muntenegru (2005). Colonia britanică Hong-Kong (1997) şi cea portugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei, ca regiuni autonome cu statut special timp de 50 de ani, iar zona canalului Panama a fost retrocedată de S.U.A. statului Panama în 1999. Pe parcursul secolului al XX-lea, o serie de state şi-au schimbat denumirea: Bangladesh (din Pakistanul de Est), Sri Lanka (din Ceylon), Myanmar (din Birmania), Burkina Faso (din Volta Superioară), R.D. Congo (din R. Zair), Belarus (din Bielorusia), Georgia (din Gruzia). La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii conflictuale, cauzate de factori diverşi (etnici, religioşi, economici). În Europa se remarcă ca zone marcate de conflicte: provincia Kosovo, din spaţiul ex-iugoslav, republicile separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia, Daghestan, Osetia etc), Ţara Bascilor, Catalonia, din Spania, Ţara Găgăuzilor, Transnistria, din Republica Moldova, Irlanda de Nord etc. În Africa, se produc numeroase conflicte de natură etnică, în ţări precum: Burundi, Rwanda, Sudan, Nigeria, R.D. Congo etc. În Asia, conflicte mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări precum Turcia, Irak, Iran (populaţia kurdă), India (populaţia sikh), 77
Sri Lanka (populaţia tamil), Myanmar (populaţiile karen şi kachin), China (problema Tibetului) etc. Însă zona cea mai afectată rămâne cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu, marcată de conflictele ce durează de decenii între arabi şi Israel şi de implicarea S.U.A., după atentatele de la 11 septembrie 2002, în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi Irak (înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein). Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea unor baze militare străine, aparţinând marilor puteri. Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea în perioada actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii. Dintre acestea se pot aminti escaladarea integrismului islamic, proliferarea nucleară în unele ţări (India, Pakistan, Coreea de Nord), accesul la resursele oceanului planetar, decalajul NORD-SUD (de natură economică dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin dezvoltate – Sud), statutul Antarcticii (acest spaţiu „împărţit“ iniţial de Marea Britanie, Australia, Norvegia, Franţa, Noua Zeelendă la care s-au adăugat ulterior state ca Argentina, Chile, Brazilia beneficiază din 1989 de un tratat semnat, la Paris, de un număr de 33 de ţări, care prevede că Antarctica reprezintă patrimoniul comun al umanităţii, trebuind a fi folosit doar în scopuri ştiinţifice, etc. 1.4.5. Criterii de clasificare a statelor Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe. Se poate analiza atât localizarea absolută, determinată de poziţia pe Glob şi în raport de condiţiile naturale majore (unităţi fizico-geografice, tipuri de climate, fluvii, mări, oceane etc.), cât şi cea relativă, dată poziţia faţă de statele vecine sau de puterile vremii. Din punct de vedere al localizării absolute, deseori se recurge la împărţirea statelor pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la mare (Austria, Elveţia, Ungaria, Cehia, Mongolia etc.) şi maritime (insulare, peninsulare sau faţade maritime – Japonia, S.U.A., Canada, Mexic, Grecia ş.a.). Extensiunea spaţială constituie un element important, influenţând complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de mediu, potenţialul uman pe care un stat le poate deţine, formând premisele dezvoltării economice, politice, sociale. 78
În literatura de specialitate, există o diversitate a clasificărilor, după acest criteriu. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe 9 categorii. Se disting două extreme: macrostatele, având o suprafaţă de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17,07 mil. km2, Canada – 9,97 mil. km2, S.U.A. – 9,62mil. km2, China – 9,59 mil. km2, Brazilia – 8,54 mil. km2, Australia – 7,74 mil. km2 ) şi microstatele, restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican – 0,44 km2, Monaco – 1,95 km2, Nauru – 21,2 km2, Tuvalu – 24,0 km2, San Marino – 60,57 km2, Liechtenstein – 160,0 km2, Andora – 453,3 km2). Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii: • state imense cuprinse între 2,5 şi 6 milioane km2 (India – 3,3 mil. km2, Argentina – 2,7 mil. km2, Kazahstan – 2,7 mil.km2, Sudan – 2,5 mil. km2); • state foarte mari – între 1,25 şi 2,5 milioane km2 (ţări răspândite în Asia, Africa, America Latină: Mongolia, Indonezia, Arabia Saudită, Mexic, R.D. Congo, Algeria, etc.); • state mari – între 650.000 şi 1,25 milioane km2 (Bolivia, Columbia, Africa de Sud, Franţa, Spania, Ucraina, Pakistan, Thailanda, Myanmar, Turcia, Mozambic, Chile etc.). Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între 250.000 şi 650.000 km2 – Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Japonia, Maroc, Marea Britanie, România, Italia, Noua Zeelandă, Ecuador etc.) şi mici (sub 250.000 km2 - Bulgaria, Austria, Croaţia, Irlanda, Cuba, Honduras, Nepal etc.). Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri: state mici (între 100.000 şi 250.000 km2), state foarte mici (între 25.000 şi 100.000 km2), ministate (între 5.000 şi 25.000 km2), microstate (sub 5.000 km2). Forma, dată de conturul spaţial, este una dintre caracteristicile morfologice, considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi comportamentul internaţional al statelor. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de forme, de la cele geometrice, la cele nedefinite, rezultate a unor îndelungate procese istorice. 79
După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de state: compacte – cele mai apropiate de forma de cerc, considerată a fi cea mai eficientă (România, Ungaria, Belgia, Polonia, Uruguay, Nigeria), alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai mare decât lăţimea medie (Chile, Norvegia, Italia, Vietnam, Malawi), strangulate (Mali, Zambia), apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă
a statului compact, cu excepţia prezenţei unui apendice, desprins din teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care împart Peninsula Malacca), fragmentate (arhipelagurile: Japonia, Indonezia, Filipine; statele care deţin insule: Marea Britanie, Danemarca, Grecia; alte categorii: S.U.A), perforate – state care cuprind pe teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho şi parţial Swaziland, Italia cu San Marino şi Vatican), încorsetate – prinse ca într-un cleşte de un altul, blocându-i ieşirea la litoral (Monaco, Gambia, Brunei). 80
Clasificarea statelor după numărul de locuitori, este foarte sugestivă, existând mari disparităţi între ţările lumii. Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P. Chineză (1,31 miliarde locuitori) şi India (1,10 miliarde locuitori), care însumează 37,3% din populaţia Globului. Următoarea ţară, în ordine descrescătoare este S.U.A. cu 298,2 milioane locuitori (4,6%). În categoria statelor foarte mari, între 100 şi 250.000 milioane, se mai încadrează 7 ţări, însumând circa 17% din totalul populaţiei (Indonezia, Brazilia, Federaţia Rusă, Pakistan, Bangladesh, Japonia, Nigeria). Numărul statelor mari, între 50 şi 100.000 milioane locuitori, se ridică la 13, din această categorie făcând parte ţări de pe toate continentele: Mexic, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Egipt, Etiopia, R.P.D.Congo. Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori. Între acestea se individualizează cele mijlocii, cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar, Coreea de Sud, R. D. Coreeană, Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak, Arabia Saudită, Ghana, Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc, Uganda, Spania, Polonia, Ucraina, România, Ungaria, Columbia, Argentina, Canada, Peru, Venezuela, Australia) şi cele mici au între 5 şi 20 milioane locuitori. În categoria statele foarte mici, cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori, se individualizează statele liliputane, cele sub 0,5 milioane persoane: Luxemburg, Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtenstein, San Marino, Vatican. O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări, în funcţie de dezvoltarea lor, scoate în evidenţă o realitate tulburătoare, legată de consecinţele demografice, sociale, politice ale creşterii populaţiei, mai ales în zonele mai sărace ale planetei. Din totalul populaţiei de 6,46 miliarde locuitori (2005), doar 1,21 miliarde aparţin ţărilor dezvoltate (cu o rată de creştere medie anuală de 0,3%), restul de 5,25 miliarde persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie anuală de 1,4%). Pentru anul 2050, statisticile estimează o populaţie totală de 9,0 miliarde locuitori, repartizaţi astfel: 1,2 miliarde în regiunile dezvoltate şi 7,8 miliarde în cele mai puţin dezvoltate. Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri: republicile şi monarhiile. 81
Majoritatea statelor lumii sunt republici, având ca şef de stat un preşedinte, în funcţie de modul distribuirii puterilor în stat, separându-se republicile prezidenţiale (Rusia, Franţa, Albania, Finlanda, S.U.A., Egipt etc.) şi cele parlamentare (România, Austria, Germania etc.). Se mai disting republicile comuniste (în prezent această formă de guvernământ mai apare doar în R.P. Chineză, R.S. Vietnam, R. D. Coreeană şi Cuba). Celelalte state sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări), acestea fiind în prezent de două feluri: autentice (în care monarhul deţine în mod real puterea, fiind şeful statului, cu forme diverse ca: regatele – Maroc, Lesotho, Cambodgia, Thailanda, Arabia Saudită, Iordania, Bhutan, Nepal, emiratele – Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, şeicatele – Bahrein, sultanatele – Brunei ş.a.) şi simbolice (monarhul este şeful statului, având prerogative limitate prin Constituţie, importante fiind celelalte puteri, legislativă, executivă şi judecătorească – actualele monarhii europene, Japonia, Malaysia etc.). Aşadar, monarhiile pot avea ca suveran un împărat (Japonia), rege (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia, Arabia Saudită, Iordania, Lesotho), principe (Andorra, Liechtenstein, Monaco), duce (Luxemburg), sultan (Brunei, Oman), emir (Kuweit) etc. Interesantă este situaţia Commonweath-ului, care grupează circa 40 de state de limbă engleză, o relicvă a fostului imperiu colonial britanic, având încă şef de stat pe regina Marii Britanii, reprezentată prin guvernatori. Forma de organizare politică internă impune împărţirea pe: state unitare (circa 90%, caracterizate de existenţa unei autorităţi unice, în care guvernul central deţine toate atributele puterii) şi federale (constituite din asocierea a două sau mai multe unităţi teritorial-administrative, egale în cadrul federaţiei, existând o singură constituţie şi un organism federal, cu largi competenţe, care se exercită asupra tuturor cetăţenilor). În cea de a doua categorie intră state precum: S.U.A., Mexic, Germania, Argentina, Brazilia, Federaţia Rusă, India, Malaysia, Nigeria etc. Unităţile componente poartă adesea denumirea 82
de state (S.U.A., Canada, India), landuri (Germania), cantoane (Elveţia), republici, regiuni, provincii autonome, ţinuturi (Federaţia Rusă). O variantă a statului federal este confederaţia, în care statele sau regiunile confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de succesiune. Cele mai importante S.U.A., Confederaţia Germanică şi cea Elveţiană s-au transformat în state federale. Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al ierarhizării statelor lumii, printre indicatorii sintetici folosiţi regăsindu-se: valoarea produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la locuitor, consumul de energie, care semnifică puterea industrială a unui stat, gradul de civilizaţie şi de progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a produselor şi a potenţialului uman etc. Produsul intern brut se calculează în moduri diferite (P.I.B. – după rata curentă de schimb – calculat după o metodă a Băncii Mondiale; P.I.B.-P.P.C. – exprimat prin paritatea puterii de cumpărare). După metoda Băncii Mondiale, producţia unei ţări este evaluată, utilizându-se preţurile interne. Ulterior, valorile sunt convertite în $, pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani. Produsul intern brut – Paritatea puterii de cumpărare evaluează producţia diferitelor ţări, utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri mondiale, permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele lumii. Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor lumii. După P.I.B./loc., în 2002, pe primele locuri se situau: Luxemburg (47.354 $), Norvegia (41.974 $), Elveţia (36.684 $), S.U.A. (36.005 $), Danemarca (32.179 $), Japonia (31.407 $), Irlanda (30.982 $), în finalul clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 $), Guineea Bissau (141 $), R.D. Congo (111 $), Burundi (102), Etiopia (90 $). După P.I.B.-P.P.C. pe primele locuri se plasează: Luxemburg (61.220 $), Norvegia (36.600 $), Irlanda (36.360 $), S.U.A. (35.750 $), Danemarca (30.940 $) iar pe ultimele locuri Burundi (630 $), Malawi (580 $), Tanzania (580 $), Sierra Leone (520 $), Timor (478 $). Astfel, în funcţie de aceste criterii statele au fost grupate în: • state dezvoltate, cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică, capacitate organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul economic mondial. Caracterizate de un nivel de trai ridicat, au în general un P.I.B./loc. de peste 15.000 $ (S.U.A., Japonia, 83
Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Australia etc). • state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. În această categorie intră: ţările industrializate recent, care în general au beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda, Singapore, Coreea de Sud, Malaysia, Mexic, Brazilia, Grecia, Portugalia etc.), statele exportatoare de petrol (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Quatar, Bahrein etc), state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America Latină, Asia, Europa, aflate în tranziţie către o economie de piaţă – România, Bulgaria, Croaţia, Turcia, etc.) • state puţin dezvoltate, în general cu venituri până la 1000 $. Sunt plasate în principal în Africa, dar apar şi în alte părţi ale lumii (Mozambic, Etiopia, Tanzania, Ciad, Bangladesh, Laos, Vietnam, Afganistan etc.). 1.4.6. Organizaţii internaţionale În prezent, la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii internaţionale, apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare între statele lumii, în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice, economice, militare, sociale etc. Cea mai importantă organizaţie internaţională, cu caracter mondial, deschisă tuturor ţărilor lumii este Organizaţia Naţiunilor Unite. Constituită în anul 1945, cu sediul la New York, aceasta are ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii mondiale, promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social, cultural. Carta O.N.U., semnată în 1945, de reprezentanţii a 50 de state, defineşte scopurile şi principiile organizaţiei, structura, organele principale şi funcţiile acestora. În prezent sunt membre O.N.U. majoritatea ţărilor independente ale lumii (excepţii: Elveţia, Vatican). Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul General, Consiliul de tutelă. Sub egida O.N.U. îşi desfăşoară activitatea o serie de instituţii specializate, ale căror activităţi nu au limite geografice: F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură), cu sediul la Roma, O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), cu sediul la Geneva, Banca Mondială, B.I.R.D. (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare), F.M.I. (Fondul Monetar 84
Internaţional) cu sediul la Washington, U.N.E.S.C.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţe, Cultură), A.I.E.A. (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică), O.N.U.D.I. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), cu sediul la Viena. România este membră O.N.U. din anul 1955 şi participă la activităţile organismelor specializate, inclusiv în structurile O.N.U. de menţinere a păcii. La nivel regional, se remarcă activitatea a numeroase organisme interstatale, cu caracter de integrare economică. Integrarea economică, în prezent un proces în plină desfăşurare, s-a născut în Europa, după 1950, constând în crearea unui spaţiu economic comun, caracterizat prin libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor, serviciilor, adoptarea unor politici comune în domeniul industriei, agriculturii, serviciilor şi în domeniul social, între ţările membre ale respectivei organizaţii. Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic ansamblu economic al lumii, alcătuit din 27 membri, care au intrat treptat în organizaţie. Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare economică începe după cel de-al doilea război mondial odată cu apariţia primelor organisme economice interstatale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957), Comunitatea Economică Europeană, numită şi Piaţa Comună (1957) din care făceau parte Belgia, R.F. Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda. Din anul 1967, cele trei comunităţi europene s-au asociat, fără a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a îmbogăţit treptat cu noi membri: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda (1975), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În anul 1992, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, numele acestei organizaţii devine Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia. În prezent aceasta este alcătuită din 27 membri, celor 12 state din 1992, adăugându-li-se: Austria, Finlanda, Suedia (1995), Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004), România, Bulgaria (2007) (fig. 22). În afara Uniunii Europene, principalele organisme de integrare economică la nivel continental sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S), Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), Cooperarea Economică a Mării Negre (C.E.M.N.) – din Europa, Acordul de liber schimb nord american (N.A.F.T.A. sau A.L.E.N.A.), Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR), Grupul Andin 85
(Piaţa Andină, Pactul Andin) – de pe continentul american, Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est, (A.S.E.A.N.), Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională, Cooperarea Economică a Asiei de Est, Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf – din Asia, Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest, Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale, Comunitatea Economică a Africii de Sud, Uniunea Maghreb-ului Arab – din Africa, Acordul de Comerţ şi Relaţii Economice – din Australia etc. La aceste organizaţii economice continentale se mai adaugă cele extinse pe mai multe continente: Cooperarea Economică Asia-Pacific, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), etc.
Fig. 22. Uniunea Europeană 86
Pe lângă aceste organizaţii economice există numeroase alte organisme bazate pe alte tipuri de relaţii: politice, militare, sociale, culturale, etc. După cel de-al doilea război mondial, au apărut câteva organizaţii internaţionale, cu specific politico-militar, principalele lor obiective fiind legate de apărarea statelor membre. În condiţiile dizolvării unora, după 1990, singura mare organizaţie politico-militară în activitate rămâne N.A.T.O. (Organizaţia Tratatul Atlanticului de Nord). Înfiinţată în anul 1949, la Bruxelles, reuneşte în prezent următoarele ţări: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Spania, Turcia, S.U.A. Din 1999, au devenit membre N.A.T.O. Ungaria, Polonia, Cehia iar din 2004, România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia. Aşadar, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat sub semnul cooperării interstatale, în domenii foarte diverse, concretizate în formarea unor organizaţii solide la nivel mondial şi regional, a căror activitate se va continua cu siguranţă şi pe parcursul secolului al XXI-lea, influenţând contextul general al evoluţiei statelor lumii actuale. 1.5. Mediul geografic şi resursele sale 1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme corespunzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief, climă, ape, vegetaţie, faună, soluri, activitate umană), între care se stabilesc relaţii multiple, de diverse tipuri. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscară), până la nivel local (microscară), reflectându-se în peisaje specifice. Mediul geografic deţine, datorită complexităţii sale, o gamă foarte variată de resurse. Termenul de resursă este unul foarte complex, desemnând, conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane” (Erdeli coord., 1999, p. 274). În cadrul acestora o importanţă deosebită o au „mijloacele naturale de care dispune o colectivitate” (dicţionarul Robert), adică resursele naturale, reprezentate de: aer, apă (sub toate formele), radiaţie solară, biomasă vegetală şi animală, sol, roci naturale, substanţe minerale din 87
sol şi subsol, combustibili, minereuri feroase, neferoase etc. Pe lângă aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice (reprezentate de populaţie, cu caracteristicile acesteia: număr, posibilităţi mentale, fizice etc.) şi resursele capitale (constituite din elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale, economice, culturale, exprimate prin instrumente, utilaje, tehnologii etc., reprezentând capitalul existenţial) (Erdeli coord., 1999). Giraud (1979) şi F. Ramade (1984) completează această definiţie arătând că termenul de resursă desemnează „entitatea pe planul energiei şi al materiilor necesare omului pentru asigurarea funcţiilor sale psihologice şi pentru a alimenta ansamblul activităţilor sale productive”(…) O resursă naturală exprimă un anumit potenţial, iar exploatarea sa implică evacuarea acestui potenţial şi aplicarea unei tehnologii corespunzătoare. Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de cauzalitate, analizând relaţia dintre cerinţa socială şi prelevarea de resurse din mediul natural, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestor prelevări, consecinţele acestora, şi în cele din urmă stabilirea normelor pentru gestionarea lor, a planetei în general. (…) odată cu intrarea într-un flux tehnologic, resursele naturale devin bogăţii naturale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 15).
Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple, în literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora. Adesea criteriile alese nu se referă la toate categoriile de resurse naturale. După criteriul repartiţiei spaţiale, acestea se pot grupa în: • resurse extraterestre şi ale atmosferei (energia solară, eoliană, gaze atmosferice – oxigen, azot, heliu); • resurse ale hidrosferei (apa mărilor şi oceanelor, apele continentale, materii prime minerale din acestea); • resursele litosferei (combustibili fosili, minereuri, sare, materiale de construcţie etc.); • resurse ale biosferei (biomasa vegetală, animală); • resursele pedosferei (solurile). După durata utilizării, se disting câteva categorii de bază: • resursele permanente (sau inepuizabile) - în care se regăsesc energia solară, apa din mări şi oceane (considerate nemodificabile prin intervenţia omului) şi apa dulce, peisajele (modificabile prin intervenţia omului); 88
•
resurse nepermanente, cu două subcategorii: resurse regenerabile (soluri, biomasa vegetală, animală) şi epuizabile (combustibili fosili, minereuri, materiale de carieră). După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, sunt redate următoarele categorii: • resurse sigure – numite şi rezerve naturale, determinate calitativ şi cantitativ şi a căror durată de exploatare este determinată; • resurse identificate – cunoscute, fără a fi precis cuantificate, urmând a intra în circuitul productiv; • resurse probabile – semnalate prin cercetările de înaltă tehnologie, necuantificate; După nivelul de utilizare, se disting: • resurse comerciale (care sunt obiectul schimburilor economice, au un preţ şi se negociază ca preţ); • resurse necomerciale (abundente, gratuite). După crieteriul locului de folosinţă, există două categorii: • resurse transportabile, care pot fi introduse în procesul de producţie, acolo unde este nevoie; • resurse netransportabile, care pot fi utilizate doar pe loc. 1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o neuniformitate, atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse, cât şi la cel al utilizării lor, generată de cauze multiple, naturale (între care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice. Factorii de ordin geologic, ocupă un loc principal în categoria celor naturali, fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe minerale utile, generând o supraconcentrare în anumite zone, sărăcie în altele. Un exemplu clasic de concentrare este acela al resurselor de petrol în Orientul Mijlociu, care deţine circa 50-55% din totalul mondial. „Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile, S.U.A., Polonia, Rusia, Indonezia) deţineau în anul 2000, 57% din rezervele naturale de cupru (340 mil.t), numai statului Chile revenindu-i 26%; (…) primii cinci mari producători de fier ai lumii (Ucraina, Africa de Sud, Australia, S.U.A., China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. t). (…) numai Congo şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4,5 mil. t)” (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 35). 89
De asemenea, această categorie de factori explică şi repartiţia diferenţiată a uscatului şi a apei, la nivel global şi în cadrul celor două emisfere. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică doar 17%. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi principalele categorii de resurse: combustibili, materii prime minerale, energie geotermică, resurse de apă dulce etc. Astfel, cea mai mare parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din rezervele certe de cărbune, 90% din cele de petrol şi gaze, 75 % din minereurile de fier etc.). Factorii climatici sunt responsabili, în mod direct sau indirect de repartiţia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulică, eoliană, biomasa, resursele de soluri etc. Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv, precum şi a diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale globului. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială, de cunoaştere şi cercetare a resurselor, a progresului tehnico-ştiinţific, existenţa unor conflicte politice, militare ş.a.m.d.). În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier, minereuri neferoase, sare, petrol; Australia – minereuri, petrol, gaze; Marea Nordului, Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.) dar şi zone mai puţin privilegiate din acest punct de vedere. 1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel planetar, aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele terestre, se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică, energie eoliană, energia valurilor, energia stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili, etc. La scară umană Soarele reprezintă o resursă inepuizabilă. Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţinutului şi a însuşirilor sale. Prin compoziţia şi structura sa întreţine viaţa pe Terra, constituind totodată şi un important rezervor de materii prime, ce pot fi utilizate industrial. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea fracţionată a oxigenului (1880), apoi a azotului, hidrogenului (1888) 90
şi a heliului (1908). Aceste gaze se folosesc în industria chimică, siderurgică, aeronautică, electrotehnică etc. Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei, datorată diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă, ca urmare a încălzirii neuniforme a acesteia. Litosfera se distinge în mod deosebit, faţă de celelalte geosfere, prin varietatea resurselor, după particularităţile şi importanţa lor energetică, substanţele minerale utile pe care le posedă, fiind grupate pe câteva categorii: • resurse energetice – reprezentate de combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase) şi substanţe radioactive (uraniu, thoriu), care stau la baza obţinerii energiei atomice; • resurse chimice – care cuprind sărurile de potasiu (utilizate în producţia de îngrăşăminte), sărurile de sodiu (pentru produse clorosodice), piritele (la producerea acidului sulfuric), fosforitele, apatitele (superfosfaţi); • resurse metalurgice – alcătuite din minereuri feroase şi neferoase (cupru, plumb, zinc, bauxită, cositor etc.) • materiale de construcţie (marmură, granit, bazalt, gresii, argile etc.) De asemenea, trebuie menţionată importanţa pe care o deţine relieful, ca suport de desfăşurare a activităţilor umane, influenţându-le atât prin caracteristicile sale efective (altitudine, fragmentare, pantă, expoziţie etc.) cât şi prin consecinţele pe care le are asupra altor elemente ale sistemului teritorial. Hidrosfera dispune de resurse importante, atât din punct de vedere cantitativ, dar şi a varietăţii acestora. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii (ape sărate şi dulci). Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este concentrată în Oceanul Planetar (circa 97%). Din întreaga suprafaţă a planetei (510,10 mil.km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70,8%, cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60,7% iar în sud 83%). Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce, constituind o necesitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice. Oceanul Planetar dispune de variate resurse de materii prime minerale – metalifere şi nemetalifere. Substanţele dizolvate au o deosebită importanţă economică, dintre acestea remarcându-se în principal clorurile – 88,7% (de sodiu, de magneziu ş.a.), sulfaţii – 10,8% 91
(de potasiu, de calciu etc.) iar într-o proporţie mai redusă carbonaţii, compuşii azotului, fosforului, siliciului sau elemente ca aluminiu, zinc, plumb, cositor, uraniu, aur, argint etc. Cele mai importante substanţe utilizate din apa mărilor şi oceanelor sunt: clorura de sodiu, magneziul, sărurile de potasiu, bromul. O mare cantitate şi varietate de resurse minerale se găsesc în aşa-numitele soluţii fierbinţi, din Marea Roşie, la peste 2000 m adâncime (fier, mangan, aur, argint, cupru, plumb etc.). În apa mărilor şi oceanelor se găsesc o serie de substanţele minerale precipitate, provenite din apele continentale, sub formă de aluviuni, aduse de acestea. Se remarcă astfel, prezenţa unor resurse ca: titan, fier, casiterit, diamante, aur, platină, fosforite etc. Zonele abisale ale oceanelor concentrează cantităţi importante de resurse de materii prime industriale, precum nodulii polimetaliferi, formaţi, conform majorităţii specialiştilor, prin precipitarea, în anumite condiţii a substanţelor minerale, aflate în suspensie în apa mării, în a căror compoziţie au fost identificate elemente ca: mangan, fier, nichel, cobalt, cupru. Aceştia prezintă un mare interes economic, estimările fiind foarte încurajatoare (numai în Oceanul Pacific ar fi peste 1.500 miliarde tone noduli), ţări precum S.U.A., Japonia, Canada, Germania, Franţa, Federaţia Rusă participând la operaţiuni de prospectare a acestora. Apele oceanului planetar deţin un potenţial energetic însemnat, principalele surse de energie fiind: mareele, curenţii marini, valurile, diferenţele de temperatură dintre straturile de apă marină, hidrogenul, petrolul şi gazele naturale (exploatate din platforma continentală). Apele continentale (curgătoare, subterane şi cele acumulate în lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană, fiind necesare vieţii omului pe Terra (ca apă potabilă dar şi pentru consumul menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. Acestea deţin doar o mică parte din volumul de apă dulce a Terrei, cea mai mare parte fiind stocată în gheţari. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ 3% din resursele de apă de la nivel global, iar gheţarii concentrează 2/3 din acestea. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor legate de repartiţia resurselor de apă. Se remarcă, de asemenea, importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie. Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale: oceanele şi continentele. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o au pădurile, atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră), cât şi celei ecologice. Există o mare varietate a pădurilor, sub aspectul compoziţiei specifice, al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de 92
valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). Fauna uscatului de asemenea foarte variată, datorită diversităţii condiţiilor fito-climatice, are valoare economică prin produsele pe care le furnizează vânatul: blănuri, piei, carne etc. Vegetaţia acvatică deşi deosebit de bogată, este puţin valorificată, cele mai importante plante acvatice fiind algele. Acestea sunt folosite ca furaje pentru animale, materie primă industrială (Japonia, China, Irlanda, Franţa) dar constituie şi o rezervă importantă de materie organică pentru alimentaţia umană (Japonia, China etc.). Resursele faunistice sunt şi mai bogate, unii specialişti apreciind că în mediul marin există circa 18 miliarde tone peşte, la care se mai adaugă crustacei (creveţi, languste, homari, crabi), moluşte, echinoderme, bureţi, corali etc. Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre”, mediul în care materia anorganică se transformă, cu ajutorul energiei solare, în compuşi organici, absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului, se constituie într-o resursă naturală fundamentală. În funcţie de caracteristicile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală, cât şi plantele de cultură, pomicultura, viticultura etc. Agricultura nu poate fi concepută în lipsa resurselor de sol. Pe Glob există o mare varietate de soluri, dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică, în funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte. Aşadar, la nivel planetar există o gamă foarte variată de elemente, ce se constituie în resurse naturale de mare importanţă, reprezentând suportul vieţii şi al activităţii umane pe Terra.
93
2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI
2.1. Populaţia 2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului, prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. Omul este un element deosebit de important, este cel care, făcând parte din sistemul terestru, îl modifică profund, impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element component. Se poate considera, astfel, că prezenţa sa nu este una simplă, unidimensională. Omul nu este un element a cărui personalitate se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. În relaţiile sale cu sistemul din care face parte el intervine voit, conştientizând oricare dintre acţiunile sale, dându-le o valoare personală. De aceea, studiile geografice realizate pe această temă trebuie să pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei omului în sistem. Cele trei dimensiuni prin prisma cărora considerăm că pot fi abordate studiile cu privire la populaţia umană a Terrei sunt (fig. 23): • dimensiunea existenţială, reprezentând caracterul de element biologic, component al mediului natural şi care poate fi definită prin verbe precum „a fi”, „a exista”; • dimensiunea spaţială, subliniind poziţia şi deplasările omului în sistemul teritorial, a căror verbe definitorii sunt „a fi prezent”, „a se afla”; • dimensiunea activă, care reliefează implicarea sa directă în subsistemul socio-economic, cel mai dinamic din cadrul geogsistemului, verbul prin intermediul căruia această dimensiune poate fi definită fiind „a acţiona”. Din perspectivă existenţială, analizele vizează evoluţia numerică a omului pe Glob şi caracteristicile indicatorilor demografici ce definesc creşterea naturală a populaţiei. Studiile geografice referitoare la cele două subiecte oferă informaţii numeroase şi amănunţite atât din perspectivă istorică cât şi spaţială. În 94
cazul evoluţiei numerice a populaţiei sunt întotdeauna luate în considerare informaţiile din domeniul antropologiei şi istoriei, suprapuse pe suprafaţa terestră, fapt ce creează imaginea spaţială a acestui fenomen. Procesul de apariţie a omului şi conturarea ariei în care acesta s-a manifestat, evoluţia istorică a populaţiei pe ansamblul ei dar şi la nivel continental şi regional sunt, de asemenea, subiecte deseori abordate în studiile de specialitate, cu scopul de a oferi informaţii cu privire la caracteristicile demografice actuale ale sistemului teritorial global. Foarte numeroase sunt şi studiile cu privire la indicatorii demografici, care influenţează în mod direct creşterea numerică a populaţiei şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în sistem: rata natalităţii, a nupţialităţii, a fertilităţii, rata mortalităţii generale şi a celei infantile, durata medie a vieţii şi soldul natural ca rezultat al îmbinării celorlalţi indicatori. Analizele cu privire la aceştia reliefează impactul pe care îl au asupra tuturor celorlalte caracteristici ale sistemului populaţie. a exista
OM
a fi prezent
a acţiona
Fig. 23. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în geosistem
Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la distribuţia geografică a populaţiei, caracterizată prin mari disparităţi şi elocvent reliefată prin indicatorul densitate. De asemenea, mobilitatea populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul de locuire, inducând, astfel, permanente modificări în distribuţia sa teritorială şi în structurile ce o caracterizează. Migraţia este un fenomen în relaţie directă cu spaţiul. Dependentă de acesta, are un impact 95
puternic asupra caracteristicilor lui demografice, influenţându-le, astfel, pe toate celelalte (naturale, economice). Factorii care determină mişcarea populaţiei se nasc, la rândul lor, din aceste caracteristici, având, în raport cu diversele momente în timp, o funcţie de respingere sau de atracţie. Ca element activ al sistemului economic, omul este forţă de muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia. De aceea, analizele vizează diversele structuri demografice (structura pe sexe, pe grupe de vârstă, structurile etnică şi lingvistică, cea a populaţiei active şi, implicit, a celei ocupate), care au un rol esenţial în buna desfăşurare a activităţilor economice. Corelaţiile dintre toate aceste structuri oferă informaţii importante cu privire la capacitatea factorului uman de a susţine sistemul economic şi de a-l orienta pe diverse direcţii de evoluţie. În acelaşi timp, se studiază şi relaţia populaţiei cu resursele naturale, impactul activităţilor sale asupra mediului. Analizele respective scot, astfel, în evidenţă stricta dependenţă dintre cele două subsisteme, populaţie şi economie. Privit din perspectiva integrării verticale a componentelor sistemului teritorial, omul se află la baza piramidei. Este un microsistem, o entitate biologică, psihologică şi spirituală, componentă a subsistemului populaţie, aparţinând la rândul său sistemului economic. Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se integrează modului de organizare a Universului, pornind de la micro-cosmos spre macro-cosmos (fig. 24). MACROCOSMOS
sistem teritorial sistem economic
populaţie
om MICROCOSMOS
Fig. 24. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală 96
2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei Populaţia mondială, reprezentând totalitatea locuitorilor planetei, este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică, în funcţie de specificul diverselor zone geografice. În prezent * , populaţia totală a Globului se ridică, conform statisticilor actuale, la 6,46 miliarde locuitori, fiind în continuă ascensiune numerică, pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9,07 miliarde persoane. Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate evoluţii, începute de la apariţia omului. Ca specie, Homo Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50.000 de ani, deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). Istoricii menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane, iar pentru începuturile erei creştine 250 milioane locuitori. La începuturile istoriei, umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut, abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri însemnate de populaţie. Astfel, primul miliard de persoane a fost atins în anul 1830, pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie depăşit cel de-al doilea miliard. Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii, fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei, ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică. Astfel, în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori, în 1974 al patrulea miliard, în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane. Trei aspecte importante au determinat această dinamică a populaţiei: revoluţia industrială (progrese tehnologice, inovaţii, care au generat dezvoltarea, în general), revoluţia agricolă (creşterea randamentului exploatării terenurilor, ameliorarea raselor de animale), revoluţia sanitară (creşterea performanţelor sanitare, introducerea vaccinelor etc.). În aceste condiţii, ritmul de creştere a populaţiei a atins valori deosebite în secolul al XX-lea, variind de la 0,56% în 1900 la 0,83% în 1950 şi 1,6% în 1999, pentru ca în anul 2005 să aibă o valoare de 1,2%.
*
Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005. 97
Creşterea spectaculoasă a populaţiei, cunoscută sub numele de explozie demografică (baby-boom), a caracterizat în principal ţările slab dezvoltate, din Africa, America Latină, Asia. În Europa, creşterea demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor, scăderii fertilităţii, modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în cadrul familiei etc.). Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (17502000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare economică (Cucu, 1997). Astfel, în perioadele de trecere de la stadii de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte, condiţionată de o natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere, pe fondul unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai. Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate, progresul economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei, alte mentalităţi şi priorităţi, care determină o scădere a natalităţii şi respectiv a ritmului de creştere a populaţiei. În prezent, 5,2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dezvoltare economică, caracterizate de un ritm de creştere de 1,4%, ţările dezvoltate deţinând 1,2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere foarte scăzut de doar 0,3%). Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu). 2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de natalitate, mortalitate, sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate), constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea numărului populaţiei. Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata natalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. N=
n *1000 P
în care: N – rata natalităţii, n – numărul născuţilor vii; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia naşterilor la 1000 de persoane. 98
99
În prezent rata natalităţii, la nivel mondial, se ridică la 21‰, la nivelul continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰, Asia – 20‰, America Latină – 22‰, Australia şi Oceania – 17‰, America de Nord – 14‰, Europa – 10‰. În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii sunt înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi – 50‰) iar cele mai mici în cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria ş.a. – 9‰). Deşi din punct de vedere al valorilor ratei natalităţii nu ocupă primele locuri, statele care în prezent sunt recunoscute pentru cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5 milioane născuţi/an), China (15,6 milioane născuţi/an – în scădere datorită reducerii ratei natalităţii la 12‰), Nigeria (5,6 milioane născuţi /an), Pakistan (5,5 milioane născuţi /an). Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al deceselor şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. m M = *1000 P în care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia deceselor la 1000 de persoane. În prezent, rata mortalităţii este de 9‰, la nivelul continentelor înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11‰, America de Nord – 8‰, Asia – 7‰, America Latină – 6‰, Australia şi Oceania – 7‰. Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă întotdeauna decalajele existente în gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate, cu o populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori valori mai mari ale mortalităţii decât unele ţări mai puţin dezvoltate. Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii sunt Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra Leone (24‰), Angola (24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit (2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰), Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei (3‰), Andorra (3‰). 100
101
Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor sub vârsta de 1 an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile se calculează raportând numărul deceselor copiilor sub un an la numărul total de naşteri, exprimându-se în promile (‰). mi Mi = *1000 n în care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor copiilor sub 1 an; n = numărul total de născuţi vii. Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial. Analiza valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale mortalităţii infantile se găsesc în Africa (88‰) – cu maxime în ţări precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰), Angola (139‰), Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak (94‰), Cambogia (95‰) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰, Europa – 7‰, Australia – 4,5‰. Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă numărul mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit, exprimat la naştere în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în momentul de referinţă; altfel spus, se calculează ca medie a duratelor de viaţă a unei generaţii imaginare, care ar fi supusă întreaga sa viaţă ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de observare. Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67 ani, diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru femei). La nivelul continentelor situaţia se prezintă astfel: America de Nord – 78 ani, Europa – 75 ani, Australia şi Oceania – 75 ani, America Latină – 72 ani, Asia – 68 ani, Africa – 52 ani. Speranţa de viaţă este mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81 ani), Islanda (81ani) San Marino (81 ani), Israel, Norvegia, Franţa, Luxemburg, Italia, Australia (80 ani), cele mai mici valori înregistrându-se în ţări africane precum Botswana, Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani). Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi poate fi pozitiv sau negativ. În prezent, cele mai mari valori ale soldului natural se înregistrează în ţări precum Mali (32‰), Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar cele mai mici în ţările Europei Centrale şi Estice, unde se constată valori negative (Germania, România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.). 102
103
La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia se prezintă astfel: Africa – 23‰, America Latină – 16‰, Asia – 13‰, Australia şi Oceania – 10‰, America de Nord – 6‰, Europa –-1‰. 2.1.4. Mobilitatea populaţiei Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord., 1999). În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri: • deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată a domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate; acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între zona de origine şi cea de destinaţie); • mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora). În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor migratorii. Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare diversitate a acestora. Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc: migraţia internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei ţări, temenii folosiţi pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de: persoane plecate şi persoane sosite) şi cea externă – internaţională (cuprinzând deplasările, însoţite de schimbarea domiciliului, între două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se termenii de emigranţi, iar pentru cei care sosesc termenul de imigranţi). 104
În funcţie de delimitările regionale, adesea se recurge la împărţirea pe: migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni, dintr-o ţară) şi inter-regionale (între două regiuni, posibil la nivelul unui continent). Cele două medii, impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau exodul rural), urban-rural, urban-urban, rural-rural. În raport de elementul timp, se deosebesc migraţiile de lungă durată sau permanente (implică schimbarea domiciliului, pentru o perioadă mai lungă de 1 an), cele temporare (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în general pentru desfăşurarea unei activităţi economice) şi sezoniere (legate în general de activităţile agricole şi de etapele care intervin în circuitul agricol). O categorie aparte, inclusă de unii autori în cadrul migraţiilor, numite mişcări pendulatorii (Iordan, 2006), sunt deplasările de tipul navetismului, care nu presupun schimbarea rezidenţei, ci întoarcerea zilnică sau săptămânală a individului la domiciliu. În raport de factorul social, se individualizează: migraţiile individuale şi cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii, colonizări, cele economice – crescătorii de animale, cele sezoniere etc). După gradul de implicare a propriei voinţe a emigranţilor există două categorii de migraţii: voluntare şi forţate. După tipul de societate în care se produc, cu referire directă la migraţiile rural–urban există migraţii în societăţi tradiţionale, în care predomină factorii de respingere, migraţii în societăţile moderne, industriale, în care predomină factorii de atracţie şi mişcări migratorii în societăţile post-industriale, în care predomină deplasările în două direcţii şi mai ales cele inter-urbane. Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un caracter dual: de respingere (în zonele de plecare - origine) şi de atracţie (în zonele de sosire - destinaţie). Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile migratorii, se deosebesc mai multe categorii de factori de respingere: • economici (declinul resurselor – suprapopularea, scăderea ofertei locurilor de muncă, şomajul, veniturile scăzute, sărăcia, decăderea activităţilor economice, etc.), • sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie, apariţia în familie a unor noi membrii – copiii, pierderea identităţii în grupul 105
de origine, discriminări etnice, rasiale, sociale, absenţa bazei materiale specifice unor activităţi culturale, educaţionale, ştiinţifice), • politici (discriminări politice, existenţa unor regimuri totalitare, apariţia unor evenimente destabilizatoare – războaie, revoluţii, atacuri teroriste, politici economice greşite etc.), • naturali (catastrofe: cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, fenomene climatice dezastruoase – uragane, tornade etc.; în general condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în migraţia populaţiei). Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt mai puternici în general, pentru a depăşi forţa de inerţie care se manifestă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu: • ofertǎ superioară de locuri de muncă; • oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari; • nivel de trai mai ridicat. Factori de ordin social sunt între alţii: • oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare în diferite domenii de activitate; • deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei; • dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate. Acesta reprezintă, în esenţă, un modelul clasic de migraţie, cel de respingere–atracţie. În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale procesului. În categoria obstacole intră distanţa, unele elemente politice, ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din cele două părţi ale oraşului (est şi vest), elemente culturale precum limba, religia, obiceiurile. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase. Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein, care a realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor (1880). În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii (postulate): • majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici, de aici rezultând „curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari; • procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul imediat învecinat oraşului, creând goluri care sunt imediat umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic); 106
• •
dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei; fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent; valorile brute sunt ascunse de cele nete; • migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari (irlandezii din Marea Britanie); • locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul rural; • femeile migrează mai mult decât bărbaţii. Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică, economică, socială. Din punct de vedere demografic, se produc modificări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de locuitori, modificări ale structurilor de populaţie, ale indicatorilor demografici, în general. În ceea ce priveşte consecinţele economice, acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care migrează, pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi negative, ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât şi pe cele de origine. În plan socio-cultural se observă în zonele receptoare apariţia unei diversităţi etnice, culturale, sociale, ce determină redimensionarea relaţiilor între grupuri. Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia netă), rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor persoanelor dintr-un anumit spaţiu. ∆M = I – E în care: ∆M – soldul migratoriu; I – numărul persoanelor sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate). Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei, determinând, alături de soldul natural, evoluţia numerică a populaţiei. * p = (N-M) + (I-E), în care: *p - variaţia numărului populaţiei între două momente de timp analizate, N – natalitatea, M – mortalitatea, I – numărul persoanelor sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate). Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul populaţiei, la un moment posterior recensământului, după formula: Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E), în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1; Pt = numărul populaţiei la momentul t – la recensământ; 107
108
2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi, doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate. La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul care totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde persoane, reprezentând circa 60% din populaţia planetei. Urmează apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%), America (891,1 mil. loc. – 13,8%), Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia şi Oceania (33,1 mil. loc – circa 1%). Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici, demografici, economici. Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia generală a populaţiei, reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale desfăşurării activităţilor umane. Formele de relief (câmpiile, platourile joase, zonele litorale, văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au reprezentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane, constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor omeneşti, cu mari concentrări de populaţie. La aceştia se mai adaugă alţi factori naturali precum: fertilitatea solului, prezenţa resurselor de apă (curgătoare, subterane), vegetaţia, fauna etc. Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au contribuit la formarea popoarelor actuale, colonizările, cucerirea de noi teritorii, războaiele etc. Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor concentrări de populaţie. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în zone cu potenţial agricol ridicat, cu resurse minerale bogate (cărbuni, petrol, minereuri etc.), pe baza cărora s-a înregistrat un progres economic. În general, spaţiile dezvoltate economic, oraşele în special, în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă, au constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei, generând adesea fluxuri migratorii, ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate. Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de bază în evoluţia numerică a populaţiei, soldul natural şi cel migratoriu, 109
sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. Astfel, în ţările cu sold natural ridicat şi sold migratoriu redus, se concentrează tot mai multă populaţie (India, Pakistan, Bangladesh, ţări ale Africii sub-sahariene etc.). Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor permanente, între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine sudică, emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică. O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de 500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în arhipelaguri, insule, peninsule, faţade maritime, spre deosebire de centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din populaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Există însă şi excepţii, precum ţările din America de Sud, axate pe lanţul muntos al Anzilor, în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile înalte andine; aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz – circa 4000 m, Quito – 2850 m, Bogota – 2860 m. Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia populaţiei. În prezent, densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor, alternând zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt foarte reduse, astfel că densitatea medie generală, pentru spaţii întinse, variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice, se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv. În funcţie de acest criteriu, între statele lumii se disting: cele cu densităţi foarte mici (Mongolia, Namibia – 2 loc/km2, Australia, Libia, Mauritania – 3 loc/km2 etc.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari (Japonia, Germania, Marea Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia, Israel – 200-500 loc/km2; Mauritius – 500-1000 loc/km2, Bangladesh, Singapore – cu valoarea maximă, 6.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2). 110
111
Pe regiuni naturale, densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2) se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii, ce au adăpostit din vechime mari civilizaţii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Chang Jiang, Huang He, Tigru, Eufrat), în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Padului), în insule (Java, Honshu din Arhipelagul Japonez, Arhipelagul Indonezian), în regiuni puternic urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie, Ruhr în Germania, N-E Franţei, Silezia, Zona Marilor Lacuri, N-E S.U.A., California, S-E Braziliei) etc. La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar nepopulate, reprezentate de regiunile nordice (Alaska, Siberia Occidentală, Peninsula Scandinavică, Groenlanda, insulele arctice), sudul extrem (Antarctica), partea aridă a Africii (de la Sahara Atlantică la Marea Roşie), Asia centrală, zonele forestiere ecuatoriale africane sau sud-americane etc. 2.1.6. Structurile de populaţie Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale, ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane, măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială, după etnie, limba vorbită, pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii, după religie, profesională). Rasele umane constituie grupări de oameni, individualizaţi de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului, forma capului, trăsăturile feţei, forma ochilor, nasului, buzelor, constituţia trupului etc.). Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo Sapiens), datorită unei multitudini de factori, pe parcursul evoluţiei sale, s-au diferenţiat trei mari rase umane (europeană – albă, ecuatorială – neagră, mongoloidă – galbenă), supuse la rândul lor unui intens proces de metisare, astfel că în prezent nu mai putem vorbi de prezenţa unei rase pure din punct de vedere genetic. Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin culoarea deschisă a pielii, păr moale, blond sau negru, drept sau ondulat, ochi mari, diverşi coloraţi, talie înaltă ş.a. – este răspândită pe întreg continentul european, precum şi în America, Africa (nordul şi sudul continentului), Australia, Asia de S-V, unele areale din Asia de Sud. Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a acesteia pe 112
două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni, spanioli, arabi, greci, armeni, tadjici, indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi, bieloruşi, polonezi, norvegieni, germani, englezi etc.), legătura dintre acestea realizându-se prin grupe antropologice de tranziţie. Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă, păr negru şi drept, ochi oblici, faţa uşor turtită, cu maxilare proeminente – este răspândită în Asia Centrală şi de Est, Arhipelagul Indonezian, unele regiuni ale Oceaniei. Acestei grupe îi aparţin şi eschimoşii (din Groenlanda, Canada) şi populaţia băştinaşă a Americii. Se deosebesc trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-continentală, sudmongoloidă (sau asiatico-oceanică), americană (indiană). Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă, neagră, păr creţ, buze groase, nas turtit, craniu alungit, maxilar superior proeminent, membre inferioare lungi în raport cu trunchiul – este răspândită în Africa, la sud de Sahara, America (urmare a colonizării cu sclavi negri, aduşi din continentul african), Asia de Sud, Polinezia (melanezienii, papuaşii), Australia. Se deosebesc astfel două ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa sud-africană (boşimană), grupa africană centrală (pigmeidă), grupa est-africană (etiopiană), grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană sau rasa secundară australoidă. În unele lucrări (Erdeli, Dumitrache, 2001) este redată o altă clasificare a populaţiei, pe 9 rase umane: rasa africană (în Africa de Sud-Sahariană), rasa europeană (în Europa, Africa de Nord, Orientul Apropiat), rasa asiatică (în centrul, estul şi sud-estul Asiei, insulele Aleutine, vestul Peninsulei Alaska), rasa indo-americană sau amerindiană (în America de Nord şi de Sud), rasa indiană (în Peninsula India), rasa australiană (în Australia şi Tasmania), rasa polineziană, rasa microneziană, rasa melaneziană (în arhipelagurile corespondente). Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin, care se caracterizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun), religia, tradiţiile culturale, structura psihică unitară, aspiraţiile etc. Fiecare popor are în general teritoriul său etnic, unul sau mai multe, însă apar situaţii, când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile nomade, ţiganii). Evreii au fondat statul Israel, după cel de-al doilea război mondial (1948), pe vechiul teritoriu de formare a etniei. La nivel mondial, există o mare varietate a etniilor, acestea coexistând în cadrul statelor lumii. 113
Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/ femeilor în totalul populaţiei. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale, cu o uşoare predominare a populaţiei de sex masculin (101,3 bărbaţi la 100 femei). Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete, dar că datorită mortalităţii masculine, deseori se ajunge la predominarea sexului feminin, în special în cadrul grupelor vârstnice. În general, în zonele dezvoltate economic predomină populaţia de sex feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai puţin dezvoltate se constată o predominare a populaţiei masculine. Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei populaţiei totale pe grupe de un an, de cinci ani (0–5 ani, 5–10 ani, 10–15 ş.a.m.d.), de 10 ani (0–10, 10–20, 20–30 etc.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii, corespunzătoare populaţiei tinere, adulte şi vârstnice. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt destul de relative, modificându-se în funcţie de ţară, de nivelul şcolarizării, de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc. Statisticile O.N.U. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa tânără (cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani, 0–18 ani, sau 0–20 ani), grupa adultă (considerată între 15 şi 60, 15–65 ani, 20–65 ani) şi cea vârstnică (reprezentând populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani). Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă economică, grupele tânără, şi vârstnică reprezentând în cea mai mare parte populaţia neproductivă, cea adultă, cea mai mobilă, constituind populaţia aptă de muncă, ocupată în activităţi productive. În acelaşi timp, segmentul tânăr constituie potenţialul resurselor de muncă. Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei tinere comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste grupe în cadrul populaţiei totale, ilustrând gradul de îmbătrânire a unei populaţii. Se consideră că populaţia tânără este predominantă când persoanele sub 20 ani reprezintă mai mult de 35% din total iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii constituie peste 12% din total. Structura pe grupe de vârstă este influenţată de natalitate, mortalitate, migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional. La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă, tinerii reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%, însă apar deosebiri majore între ţările puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea populaţiei) şi cele puţin dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei tinere). 114
Europa este continentul cel mai „îmbătrânit” (cu circa 14 % populaţie de peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai „tânăr” (cu doar 3%). Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, este piramida structurală, care foloseşte date statistice pe grupe de cât mai mici (1an, 5 ani etc.), formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi, clopot, amforă, brad, coloană ş.a.). Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor în curs de dezvoltare, caracterizate de natalitate ridicată, mortalitate semnificativă, care determină o populaţie tânără numeroasă şi una vârstnică mai redusă. Astfel piramida va avea o bază extinsă, flancuri concave şi vârful ascuţit. Acest tip de piramidă este caracteristic statelor din Africa, Asia, America Latină. Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor dezvoltate economic. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai puţin numeroasă şi o pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările Europei de vest, S.U.A., Japonia etc.). Forma de amforă a piramidei ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale populaţiei tinere şi vârstnice şi predominarea populaţiei adulte. Configuraţia structurii demografice determină împărţirea populaţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice, reprezentată, în general, de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi, în care sunt incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani, pensionarii, persoanele cu handicap). Populaţia ocupată desemnează „partea din populaţie, indiferent de vârstă, care desfăşoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii, în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii”s (Iordan, 2006, p. 83). Adesea se recurge la repartizarea populaţiei ocupate pe următoarele sectoarele de activitate: primar (agricultură, piscicultură, silvicultură), secundar (industrie, construcţii), terţiar (comerţ, transporturi, servicii). Mulţi autori identifică şi sectorul cuaternar (cu activităţi în următoarele domenii: învăţământ, cultură, sănătate, cercetare) etc. Ponderea populaţiei pe aceste sectoare este sugestivă, ilustrând gradul de dezvoltare economică. Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de dominanţa activităţilor agricole, în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică ţărilor dezvoltate. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte reduse ale populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%, Marea Britanie – 4% ş.a.), în timp ce Afganistan, Mali, Africa Centrală, au valori de peste 75%. 115
116
Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). Pot apărea dificultăţi în determinarea celor două categorii, derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii, acestea diferind de la o ţară la alta. În anul 2000, la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48,2%), fiind preconizată pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două medii. Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane, la începutul secolului al XX-lea, statisticile arătând o pondere a populaţiei urbane de doar 13,3% (1900). Fenomenul de urbanizare, caracterizat prin creşterea continuă a numărului de oraşe şi a populaţiei urbane, a luat amploare în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, fiind susţinut de dezvoltarea industriei, creşterea productivităţii în agricultură, dezvoltarea transporturilor, a serviciilor în general etc. Creşterea populaţiei urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este determinată şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale, extinderea teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane, apariţia/declararea a noi oraşe. La nivelul continentelor, gradul cel mai mare de urbanizare se înregistrează în America de Nord şi de Sud (75%), Europa (74%) şi cel mai mic în Africa (34%). Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco, Singapore (100%), Belgia, Olanda, Australia iar cele mai reduse în statele africane Burundi, Rwanda (6-7%). Aşadar, populaţia mondială se caracterizează printr-o mare diversitate a trăsăturilor sale (repartiţie spaţială, dinamică, structuri etc.), în corelaţie cu multitudinea de factori naturali şi socio-economici specifici diverselor spaţii geografice studiate. 2.2. Aşezările umane 2.2.1. Elemente teoretice Privită din perspectiva teoriei sistemice, aşezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial, ci se constituie într-o replică a acestuia la nivel micro-teritorial. Ea este compusă la rândul 117
său din elemente fizico-geografice, sociale şi economice aflate într-o strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente ale altor subsisteme, formând astfel o reţea complexă şi bine determinată. În acest context, multe dintre studiile de geografie umană conţin în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. Analizele efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea delimitării exacte a subiectului studiat, în condiţiile în care atât spaţiul global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă transformare. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi vechimea aşezărilor. Studiile respective reprezintă o sursă importantă de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare economică şi teritorială. Există, de asemenea, numeroase lucrări ce vizează elementele componente ale aşezărilor şi anume populaţia, componenta teritorială şi pe cea economică. Rezultatele acestor studii sunt imagini trecute sau actuale ale caracteristicilor demografice, ale structurii şi profilului economic al aşezărilor. Foarte des întâlnite sunt clasificările efectuate pe baza acestor caracteristici (după poziţie geografică, mărime şi structură demografică, direcţii şi ritmuri de evoluţie, după structura şi textura spaţiului construit, după funcţionalitate etc.). Studiile de specialitate din ultimele decenii vizează în mod special modificările care se produc pe toate planurile şi care afectează negativ sau pozitiv evoluţia aşezărilor. În contextul procesului de globalizare, în care schimbările economice şi sociale din marile centre de putere ale lumii au o viteză de propagare mai rapidă şi o forţă de penetrare mai mare, în care procesul de urbanizare este în continuă ascensiune, aşezările, în special cele rurale, evoluează într-o direcţie total nouă, spre o pierdere a identităţii seculare. De aceea, interesul specialiştilor este în creştere, vizând determinarea căilor celor mai adecvate de evoluţie, a celor mai puţin „vătămătoare”. Definirea conceptului Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii. Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional cât şi naţional. De asemenea, astfel de preocupări nu aparţin unei 118
singure comunităţi ştiinţifice (geografice, economice, sociologice) ci reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale şi naţionale. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui. Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în literatură este aceea de habitat. Între aceasta şi noţiunea de aşezare există o relaţie strânsă. În geografia românească cele două nu se suprapun perfect, fapt ce a dat naştere la numeroase polemici. Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné în 1756, conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul 1924 la Congresul UIG de la Cairo. Imediat acesta a fost preluat de geografia românească, Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare, deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin precisă” (Isbăşoiu, 1994, p. 241). Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni, astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite vieţii de o aşezare, condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu, 1994, p. 240), sau „formele de localizare a comunităţilor umane, practic varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu, 2000, p.22). Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea Geografia României II. Geografia umană şi economică, în care se precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică românească, aşezările umane, într-un sens mai larg habitatul, cuprind astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă, muncă şi echipare tehnică pentru alimentarea cu energie, apă, dotarea cu transporturi, comunicaţii, salubritate, serviciile necesare pentru învăţământ, cultură, serviciile sociale în general, odihnă şi recreere” (p. 120). Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană considerată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită, ce domină teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianoş, 2000). În consecinţă se poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic proces de umanizare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile sociale, prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu, 1984, p. 17). 119
În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. Ianoş şi J.P. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o complexitate aparte, fapt ce a fost luat în considerare de numeroase organizaţii internaţionale, care au încercat să soluţioneze problema. Astfel, în 1959, la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni aşezarea umană, privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un „spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate, rezultând un grup, în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi care să cuprindă, per total, cel puţin 50 de locuitori” (p. 14). Definiţia nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. Mai târziu, documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând unui nucleu de populare, caracterizat printr-o continuitate a spaţiului construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. 14). Această definiţie a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a spaţiului construit şi la extinderea acestuia. Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că „definiţia din anul 1959, cu precizarea unui număr minim de 9 locuitori şi de 3 gospodării, aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă, luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja utilizate şi clar motivate (p. 14). O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. Cucu în lucrarea Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea, pe de o parte, ca „repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit teritoriu“ şi, pe de altă parte, ca „procesul succesiv de ocupare a unui anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. 22). Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din perspectivă sistemică. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui, comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 14) (fig. 31). Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin transferul permanent de masă, energie şi informaţie, fără de care nu ar putea supravieţui mult timp. 120
121
Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii puternice: vatra, o realitate edilitară, moşia, realitate economică şi populaţia, realitatea socială. În marea sa complexitate aşezarea este, însă, şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. Se poate spune deci, că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. Populaţia, elementul activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l locuieşte şi pe care îl transformă continuu, rezultatele fiind o vatră şi o moşie cu personalitate proprie (fig. 32). vatra
populaţia + teritoriul
activitate
+ locul de muncǎ
Fig. 32. Aşezarea rurală – realitatea socio-teritorială
Mai nou, vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu intravilan şi extravilan. Deşi nu sunt în totalitate negaţi, primii doi termeni sunt consideraţi de unii dintre actualii specialişti „inadecvaţi unei extrapolări la nivelul aşezării umane în general” şi având o conotaţie mai degrabă istorică (Ianoş, Humeau, 2000, p. 17). Relaţiile dintre componentele respective sunt însă unanim recunoscute. 2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezărilor umane Problema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în literatura internaţională cât şi în cea românească. Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele forme de locuire, la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relaţiile ce se stabilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări. 122
Cercetările efectuate în diferite spaţii ale lumii au condus la concluzia că, „formaţiunile teritoriale rurale îşi au originea în diferite perioade ale preistoriei. Există mărturii arheologice concludente care atestă vetre de aşezări, în arii destul de întinse, în zonele cu proeminenţe naturale vizibile şi îndeosebi în adăposturile naturale oferite de munte, deal şi câmpie” (Cucu, 1981, p. 180). Această intensă şi veche populare a spaţiului geografic ascunde o mare complexitate şi varietate a factorilor generatori de aşezări. Lucrările de specialitate îi grupează în: • factori fizico-geografici (reţea hidrografică, forme de relief, structuri vegetale); • factori istorici (procese de colonizare şi de migraţie); • factori economici (resurse naturale, infrastructură). Între factorii fizico-geografici apa a avut cea mai mare importanţă în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor în general. Element esenţial al vieţii, fapt ce îi conferă valoare strategică, apa este considerată şi cea mai utilizată cale de legătură între comunităţi. În lucrarea Geografia aşezărilor rurale, V. Cucu remarcă relaţia strânsă ce se realizează între reţelele de aşezări vechi şi reţeaua hidrografică. Autorul remarcă concentrarea unui număr mare de aşezări în vecinătatea ţărmurilor marine sau lacustre, „întinsurile de apă devenind comune organizărilor gospodăreşti” (p. 47). Renumite sunt aşezările lacustre din Noua Guinee sau alte insule ale Polineziei. Sunt remarcate, de asemenea, localizările determinate de linii de izvoare, apărute la contactul dintre diferite forme de relief (munte, deal, câmpie). Văile marilor râuri, deltele şi punctele de confluenţă a apelor, considerate „zone de răspântie”, au reprezentat de-a lungul istoriei spaţii de reală înflorire a marilor civilizaţii. Nilul, Zairul, Zambezi şi Nigerul, Fluviul Galben, Indusul şi Gangele, Tigrul şi Eufratul, Dunărea, Rinul şi Tamisa, Amazonul şi Mississippi au generat condiţiile necesare apariţiei unor „adevărate furnicare umane”, care au susţinut nu doar în trecut ci şi în prezent existenţa a numeroase aşezări şi a unui număr însemnat de locuitori. Aceste mari fluvii au reprezentat nu doar resurse de hrană şi activitate în gospodărie, ci şi importante căi de comunicaţie, care au permis comunităţilor respective deplasarea la distanţe din ce în ce mai mari şi stabilirea unor relaţii cu comunităţi învecinate sau mai îndepărtate, o sursă înfloritoare de comerţ. Formele de relief sunt la rândul lor determinante în apariţia şi dezvoltarea reţelei de aşezări. Nici una dintre formele majore de relief 123
nu este restrictivă în totalitate, dar există diferite grade de favorabilitate în condiţiile pe care acestea le oferă locuirii. Mult mai propice în privinţa dezvoltării sunt câmpiile, dealurile şi podişurile joase, formele înalte oferind spaţii mai restrânse precum depresiunile şi culoarele de vale. O importanţă reală o are şi vegetaţia naturală ca adăpost, sursă de hrană, sau ca resursă economică, numeroase aşezări preferând vecinătatea pădurii în care populaţia se putea refugia în caz de pericol, de unde se aproviziona atât cu hrană, cât şi cu lemnul necesar activităţilor din gospodărie. Clima şi-a pus întotdeauna amprenta asupra apariţiei şi repartiţiei spaţiale a aşezărilor. În relaţie cu formele de relief şi cu resursele de apă, condiţiile climatice cele mai favorabile dezvoltării comunităţilor umane au fost cele din zonele calde şi umede şi din zonele temperate. Este bine cunoscut faptul că marile civilizaţii ale lumii au apărut în spaţii cu climă caldă şi umedă sau în apropierea unor mari resurse de apă (Egipt, Mesopotamia, India), care au permis dezvoltarea unei agriculturi înfloritoare, capabilă să susţină o populaţie în creştere. Şi în prezent peste 50% din populaţia Terrei se află în această zonă climatică. Din punct de vedere istoric importante sunt evenimentele deosebite ce au determinat modificări în condiţiile de mediu, politice sau economice ale diferitelor spaţii geografice. Migraţiile sunt prezente în comportamentul populaţiei din cele mai vechi timpuri. Aşa se explică apariţia de noi popoare în Europa sau amestecul acestora cu populaţiile autohtone (prima jumătate a mileniului întâi). Procesul respectiv a dus într-o primă fază la apariţia unui număr din ce în ce mai mare de aşezări şi, ulterior, la o creştere rapidă a lor. În secolul al XVI-lea şi în cele următoare importante sunt migraţiile europenilor, mai întâi spanoli şi portughezi spre America Centrală şi de Sud şi apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni şi irlandezi spre America de Nord, fapt ce a dus la apariţia unei largi reţele de aşezări rurale ce s-au transformat cu timpul în aşezări urbane importante. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea sunt alte momente importante ale migraţiei europenilor peste oceanul Atlantic, media anuală a numărului de migranţi atingând valoarea de 3 milioane de persoane (Cucu, 1981). Între factorii economici cu rol determinant în apariţia aşezărilor, de importanţă majoră sunt resursele naturale, ce reprezintă un real suport al vieţii, importante componente ale activităţii umane. 124
Alături de apă şi vegetaţie, menţionate anterior, bogăţiile solului şi subsolului au generat de-a lungul timpului aşezări cu anumite caracteristici funcţionale. Astfel, regiunile cu soluri fertile au atras întotdeauna populaţia, determinând apariţia aşezărilor rurale în care principala activitate era agricultura. Marile câmpii fluviale şi deltaice (a Mesopotamiei, Indo-Gangetică, Huang He şi Chang Jiang), luncile largi ale unor fluvii (Nil) au oferit condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor agricole datorită solurilor fertile, permanent reîmprospătate cu aluviuni bogate în substanţe nutritive aduse de fluviile respective. Într-o altă etapă istorică, cea a revoluţiei industriale, comunităţile rurale au fost atrase de resursele subsolului care devin în aceste condiţii foarte preţioase noilor activităţi economice. Apar, astfel, aşezările miniere în bazinele de exploatarea cărbunilor, a minereurilor feroase sau neferoase, a sării şi a materialelor de construcţie, aşezări care odată cu înflorirea industriei se transformă treptat în oraşe. Un exemplu elocvent este apariţia unor aşezări în bazinele carbonifere ale Angliei în secolul al XVIII-lea: Yorkshire-Nottingham-Derby, Lancashire şi Midlands, primul în estul Munţilor Penini iar ultimele două în vestul şi sudul acestora. Situaţia se regăseşte şi în România, atestată fiind de denumiri ale unor localităţi precum Baia, Baia Mare, Ocniţa, Sărari, Păcureţ etc. Nu mai puţin important este rolul căilor de transport în determinarea apariţiei localităţilor în spaţii fără o ofertă naturală sau economică reală. Căile de comunicaţie sunt cele care creează legături între importante centre economice, oferind un potenţial însemnat aşezărilor care apar şi se dezvoltă de-a lungul lor. Aceste noi localităţi îşi trag „seva” din fluxul de materii prime şi energie care se vehiculează de-a lungul căilor respective. 2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane Element component al mediului geografic, omul se află într-o relaţie permanentă cu acesta. Mediul reprezintă suportul său vital de care nu se poate desprinde, dar şi un factor de presiune asupra existenţei sale. De aceea, omul a fost nevoit să reacţioneze pentru a-şi păstra echilibrul. Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la condiţiile de mediu, între care adăpostirea de „ameninţările inerente” şi aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale. „Favorabilităţile naturale au oferit omului, comunităţilor umane în 125
formare, posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător îndeletnicirilor practicate (agricole, piscicole, silvice, pastorale etc.)” (Cucu, 2000, p. 43). În acest context se poate spune că, într-o primă etapă a locuirii spaţiului său vital omul a fost un element pasiv aflat permanent sub presiunea condiţiilor de mediu. Relaţia dintre cele două elemente era unidirecţională. Această concepţie deterministă a fost lansată la sfârşitul secolului al XIX-lea de Friederich Ratzel şi continuată de discipolii săi. Unul dintre aceştia, E. Semple consideră că „omul este un produs al suprafeţei terestre […] pământul l-a crescut, l-a hrănit, i-a determinat acţiunile, i-a direcţionat gândurile” (Eyles, 1977, p. 26). Materializarea acestui tip de relaţie s-a realizat sub forma unor aşezări primitive: grote, adăposturi în copaci, construcţii megalitice, chilii în stâncă, evoluate ulterior spre colibe, bordeie, odăi, sălaşe şi crânguri (Cucu, 2000, p. 43). În timp, relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în creştere. Omul devine element activ şi, deşi existenţa sa mai depinde de mediul în care trăieşte, el intervine prin modificarea acestuia în raport cu propriile nevoi. Este momentul în care apar primele forme de aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. Acestea sunt adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu alte sisteme teritoriale (aşezări), fiind astfel sisteme închise. În acel moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezidenţială şi moşia, spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective. Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor este cea a deschiderii acestora spre spaţiul înconjurător, spre comunităţile învecinate. Dezvoltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor şi implicit o diferenţiere pe niveluri de dezvoltare. Unele sate s-au detaşat prin funcţionalităţi mai complexe, printr-o evoluţie economică mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de aşezări învecinate s-au îndepărtate. Poziţia lor în noua ierarhie ce se contura le-a consacrat ca leaderi, astfel încât în momentul apariţiei unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de loc central, de reşedinţă. În România, împreună cu satele pe care le „coordonau” au format unitatea administrativă de bază – comuna. Unele dintre localităţile „centrale” au avut avantaje comparative mai mari, astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă, ridicându-le la 126
rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. Aceste aşezări aflate în poziţii avantajoase, la intersecţia mai multor căi de comunicaţie şi-au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului, funcţia comercială. Târgurile, căci despre ele este vorba, au reprezentat forme superioare de aşezare rurală, elemente de legătură între acestea şi aşezările urbane. Teoriile cu privire la apariţia oraşelor sunt foarte numeroase şi ele reliefează rolul diverşilor factori în conturarea unor aşezări de rang superior. Începând cu „teoria apărării” a economistului german Carol Bücher şi a istoricului de aceeaşi origine Georg Maurer şi continuând cu cele vizând factorii favorabili de mediu, necesitatea organizării politico– juridice sau evoluţia numărului şi a densităţii populaţiei, aparţinând altor specialişti de renume, teoriile respective au făcut abstracţie de factorul predominant în procesul de naştere a oraşelor şi anume gradul de dezvoltare economică, a forţelor de producţie (Cucu, 2001). 2.2.4. Tipuri de aşezări umane Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Există numeroase criterii care stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt: mărimea demografică, poziţia geografică, permanenţa lor, fizionomia şi morfostructura, funcţionalitatea. Clasificarea aşezărilor după mărime demografică Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii trebuie să le rezolve. Dificultatea rezultă din marea varietate a condiţiilor de mediu la nivel global, din „explozia demografică şi cea tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe «continuum-ul» rural-urban”. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 18). Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări, dar este unanim recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: • densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban), care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate, în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile rurale) sau mai slabe (localităţile urbane); • nivelul diferit al dezvoltării serviciilor; • funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi industrială în urban). 127
Criteriul demografic rămâne însă cel mai folosit. La nivel internaţional, recomandările ONU în această privinţă precizează ca prag superior pentru aşezările rurale 2.000 de locuitori. Pe plan intern însă, numeroasele ţări ale organizaţiei îşi au propriile clasificări şi praguri în raport de condiţiile interne ale fiecăreia (de la 200 la 50.000 de locuitori). Ca exemple pot fi date situaţiile din Marea Britanie şi SUA unde specialiştii consideră ca limită între rural şi urban valorile de 2.000 şi respectiv 2.500 de locuitori (Gilg, 1985). Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe mari unităţi de relief, pe forme minore de relief, după altitudine, etc. Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii: aşezări din spaţiul câmpiilor, aşezări din regiuni deluroase şi de podiş, aşezări din spaţii montane. În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate diferit, în raport cu microformele de relief. De aceea, literatura de specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora. Astfel, în cadrul câmpiilor sunt evidenţiate aşezările din câmpiile de acumulare (Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză) sau cele din câmpiile de eroziune, care sunt cunoscute ca „grânarii ale lumii şi bineînţeles zonele de atracţie ale populaţiei” (Cucu, 2000, p. 73). Sunt de asemenea recunoscute aşezările din câmpiile litorale (câmpii de eroziune), care prin condiţiile pe care le oferă activităţilor agricole dar şi celor industriale şi de transport atrag un număr însemnat de populaţie. O altă categorie este cea a aşezărilor din zonele de contact (câmpie, dealuri, podişuri şi munţi), avantajate de această poziţie prin oferta complexă a mediului foarte variat specific diferitelor forme de relief. Pentru formele de relief înalte clasificările sunt mai complexe. Există aşezările de mare altitudine (de platformă, de interfluviu montan), de versant, aşezări din depresiuni intramontane, etc. Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo-structural (structurǎ, textură, formă) Marea varietate a mediului geografic, a condiţiilor economice şi a celor sociale, în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale a acestora. 128
Studiile efectuate cu privire la caracteristicile aşezărilor rurale definesc următoarele categorii: • satul risipit (împrăştiat), care se caracterizează printr-o mare dispersie a gospodăriilor pe aproape întreaga suprafaţă a aşezării, distanţele dintre locuinţe fiind foarte mari, între 100 şi 2.000 m; acest tip de sat este caracteristic zonelor montane în cadrul cărora relieful este foarte fragmentat, nepermiţând comasarea construcţiilor într-un perimetru restrâns. • satul răsfirat, specific zonelor deluroase şi de podiş care are o formă mai bine conturată, gospodăriile aflându-se la distanţe ceva mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat; densitatea locuinţelor în vatră este ceva mai mare, conturându-se deja un centru compact; în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului; • satul adunat (sau compact), care este specific ariilor cu relief slab fragmentat, cu gradul de înclinare a pantelor foarte redus, mai exact câmpiilor, podişurilor tabulare şi depresiunilor largi intramontane; în acest caz vatra este bine conturată, toate locuinţele fiind cuprinse în ea. Moşia se află în totalitate în afara arealului construit cu excepţia unor mici suprafeţe destinate grădinăritului sau culturii altor plante strict necesare în gospodărie. Marea varietate a mediului a determinat şi o diversitate a texturii şi formelor aşezărilor rurale. Astfel, clasificările din literatura de specialitate reliefează existenţa pe de o parte a satelor cu texturi regulate şi pe de altă parte a celor cu texturi neregulate 1 . O altă clasificare distinge sate cu texturi rectangulare şi sate cu texturi circulare. Din punctul de vedere al formei se remarcă satele geometrice (poligonale, pătrate, dreptunghiulare, rotunde) şi satele mononucleare, polinucleare, liniare etc. (***, 1984). Şi în cazul aşezărilor urbane există numeroase studii privind caracteristicile morfo–structurale în cadrul cărora sunt descrise următoarele categorii: • oraşe de tip radiar–concentric, dezvoltate în jurul unui nucleu primar, specifice zonelor de contact sau a punctelor de convergenţă a unor importante drumuri comerciale; sunt oraşe mari, aşezate mai ales în câmpie (Bucureşti, Moscova); • oraşe polinucleare (sau pluricelulare), care au mai multe nuclee bine individualizate, unele apărute odată cu oraşul, altele ulterior, 1
Textura se referă la ordinea interioară a străzilor şi locuinţelor. 129
•
•
•
prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective (Timişoara, San Francisco, Los Angeles, Stockholm); oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor componente de-a lungul arterei principale, formă condiţionată de caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în zona preorăşenească a unor mari metropole, de-a lungul unor importante artere de circulaţie; oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept), formă ce avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban; sunt în general oraşe noi, dezvoltate începând cu secolul trecut în SUA, Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh) şi Pakistan (Islamabad); oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi alături de cele noi, moderne, fiecare cu însuşirile lor; sunt localităţi urbane vechi, care au suferit în ultimul secol importante modificări; cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi Beijing (Cucu, 2001).
Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşezărilor după funcţionalitatea acestora, dezvoltată în relaţie cu permanenta lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională. Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea criteriilor de bază. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei. În ambele cazuri, însă, există inconveniente. Utilizarea primului criteriu este insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă, ce se poate deplasa în alte localităţi decât cea de reşedinţă, deformând astfel imaginea reală a volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. În cazul celui de al doilea criteriu este foarte dificil de a se stabili exact valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale, comerciale etc., care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţionalitatea aşezării. Pe de altă parte, în cazul unor situaţii speciale, cum este cea a tranziţiei economice prin care trece România, existenţa unei stări de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. De aceea, în majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor. 130
În urma numeroaselor studii efectuate cu privire la funcţionalitatea aşezărilor rurale s-a ajuns la următoarea clasificare: • aşezări rurale cu funcţii predominant agricole în cadrul cărora se disting aşezări legumicole, cerealiere, cerealiere şi de creşterea animalelor, viticole, pomicole, aşezări cu creşterea animalelor, aşezări rurale cu funcţii agricole şi servicii exterioare (în apropierea unor puternice centre polarizatoare, pe mari artere de circulaţie care permit pendularea forţei de muncă) şi aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale; • aşezări rurale cu funcţii predominant industriale ce cuprind aşezări cu industrie extractivă, cu industrie de prelucrare a materiilor prime agricole şi aşezări cu industrie prelucrătoare a materiilor prime minerale; • aşezări rurale cu funcţii mixte între care se disting cele cu funcţii agro–industriale, cu funcţii agro–forestiere, agricole cu activităţi în transporturi şi agro–piscicole; • aşezări rurale cu funcţii speciale precum cele turistice sau balneoclimaterice şi cele cu funcţii piscicole şi turistice. Studiile cu privire la funcţionalitatea oraşelor scot în evidenţă predominarea activităţilor secundare şi a celor terţiare: • oraşe cu funcţii complexe, sunt localităţi urbane mari şi foarte mari în cadrul cărora există o largă varietate de activităţi, pe primele locuri fiind însă cele industriale şi de servicii; de cele mai multe ori acestea sunt capitale ale statelor sau ale unor regiuni administrative; • oraşe industriale specializate, cele a căror populaţie activă este ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale; • oraşe cu funcţii industriale şi de servicii, • oraşe cu funcţii predominant de servicii (turistice, comerciale, de transport, administrative etc.); • oraşe agricole, cele apărute în ultimele decenii în peisajul urban al multor ţări şi care mai păstrează alături de funcţionalitate şi alte caracteristici specific rurale precum dimensiunea demografică redusă şi o infrastructură mai slab dezvoltată. Caracteristicile funcţionale ale oraşelor îşi pun amprenta asupra structurii interne a acestora. Se remarcă astfel că în interiorul localităţilor urbane se conturează mai multe spaţii cu funcţionalităţi specifice, în cadrul cărora predomină un anumit tip de activitate: • zone rezidenţiale, spaţiul orăşenesc destinat cu precădere locuinţelor; 131
•
•
•
zone industriale, pe suprafaţa cărora se concentrează activităţile industriale dar şi cele de servicii orientate spre acest domeniu; în cazul oraşelor mari, cu funcţii complexe există mai multe zone industriale specializate; zone verzi, care contracarează tendinţa de puternică artificializare a mediului; acestea au un rol important în echilibrarea fizică şi psihică a populaţiei urbane, în atenuarea efectelor negative precum poluarea; alte zone, specializate pe anumite tipuri de activităţi de servicii (socio-culturale, comerciale, financiare, de transport, recreative etc.); acestea pot fi amplasate în diverse părţi ale localităţii; toate marile oraşe ale lumii au conturată în partea centrală o astfel de zonă, care concentrează cele mai importante activităţi de servicii (ex. Manhattan, New York).
Manhattan, New York, SUA
2.2.5. Sisteme de aşezǎri Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” şi de la realitatea existenţei unei mari diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic sau teritorial, literatura de specialitate abundă de studii referitoare la raporturile existente între aşezări. 132
Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea, în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult mai complexă (Ianoş, Humeau, 2000). Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane şi rurale), în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracteristicilor similare ale altor aşezǎri” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 34). Schema prezentată (fig. 33) reliefează faptul că elementele acestui sistem sunt aşezările de diferite tipuri aflate în relaţii de interdependenţă şi constituind subansambluri. Cele mai importante sunt relaţiile de subordonare, ce stabilesc ierarhia în sistem, creând o structură de piramidă în vârful căreia se află cea mai dezvoltată aşezare (fig. 34). Relaţiile sunt clasificate în două categorii, interne, care dau naştere reţelei, şi externe, care conectează sistemul la complexul de sisteme din care face parte. Cele mai importante sunt relaţiile de servicii şi cele politico-administrative, urmate fiind de relaţiile economice şi demografice.
SISTEM DE AŞEZĂRI
Aşezări
politicoadministrative
de servicii
RELAŢII INTERNE
ELEMENTE
Ansambluri de aşezări
economice
demografice
STRUCTURA Fig. 33. Sistemul de aşezări (cadrul conceptual) (după Ianoş şi Humeau, 2000, p. 35) 133
Metropole Centre regionale Orase Asezari rurale
Fig. 34. Trei niveluri ierarhice (după L. S. Bourne, în Ianoş, Humeau, 2000, p. 33)
Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa unei varietăţi de sisteme, ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul că în realitate, raportat la tipurile de aşezări, există două categorii de sisteme şi anume urbane şi rurale. Dacă în cazul sistemelor urbane situaţia este clară, în opinia autorilor lucrării Teoria sistemelor de aşezări umane termenul de sistem de aşezări rurale poate fi folosit doar în cazul în care în vârful piramiei se află satul cel mai dezvoltat, cu funcţii intercomunale. Astfel de sisteme pot fi găsite doar în spaţii profund rurale, în România fiind date ca exemple sistemele axate pe satele Bozovici, Podu Turcului, Bălăceşti, Gurahonţ, Pleniţa etc.
134
Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la bază cătunul, pe nivelele următoare situându-se satul, satul reşedinţă de comună şi satul cu funcţii intercomunale. Raporturile dintre acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. Astfel, între cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de către acesta din urmă a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are, de obicei, unităţi comerciale), dar şi altele de natură spirituală, ca serviciile religioase (aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc, pe care nu îl regăsim în cătune). Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe, precum cele comerciale, prestări servicii, învăţământ, asistenţă medicală, cât şi a celor de administraţie. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în plus unele servicii comerciale şi medicale specializate, juridice, de învăţământ liceal ş.a. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 100).
Pe lângă sistemele menţionate, considerate a fi pur rurale, autorii propun acceptarea unei situaţii deosebite în care în vârful piramidei se află un oraş situat la baza piramidei urbane şi căruia îi sunt subordonate centrele rurale cu funcţii intercomunale. În acest caz avem de a face cu un sistem rural discutabil, concept acceptabil dacă se analizează activităţile pe care oraşul le prestează spaţiului rural şi ponderea mai ridicată a localităţilor rurale în sistem, inacceptabil în condiţiile în care se ţine cont de populaţia urbană mai numeroasă. Sistemele de aşezări rurale sunt prin dimensiunea lor spaţială şi prin nivelul de complexitate sisteme locale, aflate la nivelele inferioare ale ierarhiei aşezărilor.
135
3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ
3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat de elemente componente, naturale şi antropice, şi din diversitatea extremă de relaţii existente între acestea. Componentele antropice, constituite la rândul lor într-un sistem aparte, sunt numeroase şi variate. Omul, unitatea de bază a sistemului antropic, este o entitate socială, trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici reuşind, astfel, să se adapteze mediului geografic. Această adaptare reprezintă relaţia pe care o are cu mediul, relaţie de interdependenţă prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului dar, în acelaşi timp, îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai puţin în raport de propriile necesităţi. Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare între mediul natural şi om. Este alcătuit din subsisteme cu rol determinant precum populaţia, aşezările, economia, relaţiile politice. La toate acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comportamentul uman. Sistemul socio-cultural, ca oricare altul, este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre acestea, care formează un ansamblu funcţional bine definit şi cu o evoluţie coordonată. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un număr variat de indivizi, între care se stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. Sistemul cultural are la bază relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice, dar şi relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte, rezultatul fiind un comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în spaţiu. Se poate spune, deci, că cele două sisteme formează un întreg bazat pe caracteristicile specific umane, cea socială şi cea culturală, care se manifestă în planul real prin comportament. 136
Marea diversitate şi complexitate a comportamentului uman se remarcă şi în dificultăţile pe care specialiştii le au în definirea unor concepte precum cultura şi civilizaţia. Numeroasele definiţii date acestor noţiuni subliniază marea varietate de opinii şi de forme de raportare a omului la propriul comportament. În esenţă, cultura reprezintă un ansamblu structurat de valori creat de societatea umană în procesul său evolutiv. Tot ceea ce facem, spunem, gândim, cu excepţia câtorva elemente de comportament instinctiv, este condiţionat cultural. Civilizaţia, noţiune strâns înrudită cu conceptul cultură, exprimă nivelul de dezvoltare a unei societăţi determinate istoric, este considerată ca o etapă superioară în procesul de evoluţie a culturii caracterizată printr-un mare grad de complexitate. Cele două ramuri ale geografiei, cea socială şi cea culturală se orientează spre studiul comportamentului uman în spaţiu şi a structurilor socio-culturale rezultate. Prima îşi concentrează atenţia asupra formelor de organizare spaţială a indivizilor şi a relaţiilor dintre ei, a cauzelor apariţiei acestora, a diverselor procese care se produc în societatea umană (migraţii, conflicte etc.). Din această perspectivă ea se înrudeşte cu sociologia, psihologia şi geografia culturală. Cea de a doua studiază repartiţia spaţială în relaţie cu evoluţia istorică a elementelor componente ale culturii şi civilizaţiei, clasificate în trei categorii: elemente de cultură materială, elemente ale culturii sociale şi elemente ale culturii spirituale; se ocupă, de asemenea, cu studiul proceselor culturale (descoperiri, invenţii, difuzie), care reflectă relaţia dintre elementele componente, dintre acestea şi mediul natural, determinând modificări importante în sistem. 3.2. Structuri de bază ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. Astfel s-au născut ştiinţe precum psihologia, care abordează comportamentul uman individual, demografia, care se ocupă cu descoperirea caracteristicilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei, care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice. Între cele două niveluri de studiu, cel detaliat şi cel generalizat, se regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale, care vizează structura de grup a societăţii. 137
Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale, caracteristicile şi comportamentul lor, geografia socială se concentrează asupra relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că, relaţiile de bază care determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în societate sunt de două tipuri: economice şi culturale. Este bine cunoscut faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se grupeze. De asemenea, cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează grupuri distincte. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al sistemului social, acesta bazându-se, în esenţă, pe un set de reguli. Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale sistemului, grupurile, se orientează pe trei niveluri de analiză: structura internă a grupurilor, clasificarea lor în raport de caracteristicile şi relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul societăţii, rezultată din relaţiile cu întregul sistem. 3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale Luând în considerare structura internă (elemente componente şi relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore: • grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire, cel mai important fiind „familia”; • grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere, un astfel de exemplu fiind „comunitatea”. Familia, grup de bază al oricărei societăţi, conţine un număr mai mic sau mai mare de membri între care relaţiile sunt strânse, chiar intime, şi de durată. În acest cadru apar primele forme de socializare a individului, se manifestă relaţii afective etc. Forma de bază existentă în toate tipurile de societate de-a lungul istoriei este familia nucleară (soţ, soţie, copii) care, aflându-se în relaţie cu mediul, suferă modificări, adaptându-se permanent la schimbările sociale. De mai mare interes pentru geografia socială sunt grupurile secundare, formate pe baza relaţiilor de vecinătate şi anume comunitatea. Există numeroase definiţii ale acestui grup, cu referire frecventă la arealul pe care se extinde, legăturile de bază (cele din interiorul său), interacţiunile sociale (relaţiile sale cu restul societăţii). S-a sugerat de către unii autori că o comunitate este un grup, un mic sistem social, ale 138
cărui relaţii se orientează spre nivelul naţional sau spre cel local. S-a remarcat şi faptul că aceste relaţii sunt în general orientate local. De aceea, termenul „comunitate“ este definit ca grup social la scară redusă, bine închegat, sau ca set de grupuri primare strâns relaţionate, cu o clară delimitare spaţială. Alte caracteristici ale comunităţii sunt următoarele: • membrii îşi cunosc bine locul în societate, • familiile reprezintă celulele comunităţii, • cultura este omogenă, • membrii sunt relativ imobili fizic şi social.
Exemplu de comunitate (Oneida, SUA)
Relaţiile sociale sunt bine definite, iar interacţiunile dintre indivizi se manifestă pe o mare varietate de planuri. Comportamentul este în general reglat de obiceiurile locale, factorii de control fiind familia şi biserica. Tradiţia este, astfel, elementul esenţial, cu rol de susţinere a regulilor sociale (codul moral) pe baza cărora supravieţuieşte comunitatea. Evoluţia societăţii umane din ultimele secole a determinat importante modificări la nivelul relaţiilor interumane, ducând astfel la restrângerea spaţiului de manifestare a comunităţilor originare, care se mai regăsesc în prezent doar în zonele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic, cu precădere în cele rurale. Ca urmare a creşterii complexităţii sistemului socio-economic, societatea este grupată astăzi pe alte criterii. Grupurile primare nu dispar ci îşi schimbă funcţionalitatea. Familia nucleară devine cel mai 139
important grup primar fiind puţin afectat structural de schimbările sociale şi economice ale lumii moderne. Indivizii continuă să se grupeze, dar pe alte criterii precum interesul individual, ca în cazul grupurilor rasiale, etnice, religioase. Relaţiile care duc la conturarea acestor grupuri sunt de natură culturală, economică sau politică şi sunt determinate de factori independenţi de voinţa membrilor lor. Un alt criteriu de grupare în prezent este interesul comun. Astfel de motivaţii duc la naşterea a două tipuri de grupuri: • cele cu scopuri expresive (asociaţii voluntare) caracterizate prin relaţii şi activităţi care implică satisfacţia membrilor componenţi şi • cele cu scopuri materiale (sindicate, asociaţii de afaceri, grupuri de presiune, bande, partide politice). Asociaţiile voluntare sunt compuse din indivizi care se grupează pe baza unor interese comune, pe care le consideră ca determinante în alcătuirea şi funcţionarea grupurilor respective (cluburi, societăţi). Cel de al doilea tip de grupuri, sindicate, asociaţii de afaceri etc., apar cu scopul de a obţine acele avantaje pe care membrii lor nu le pot obţine individual.
Grup de voluntari în campania electorală, Cincinnatti, SUA, 2004
Din acest punct de vedere geografia socială are ca principală sarcină examinarea distribuţiei grupurilor, stabilirea proceselor care au determinat gruparea, dispersia şi regruparea spaţială a acestora, relaţiile care se dezvoltă între ele. 140
3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale Marea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a determinat nevoia cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente ale societăţii. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: • conflictele între grupuri, rezultate din competiţia permanentă faţă de resursele limitate ale societăţii actuale, dominate de economia de piaţă; • puterea deţinută, exprimând poziţia grupurilor aflate în această competiţie, ce naşte o ierarhie pe verticală; • inegalitatea dintre grupuri, exprimată prin distribuţia resurselor ca urmare a puterii pe care o deţin acestea; • situaţia pieţei, sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa resurselor, o poziţie în plan orizontal. În cadrul tuturor tipurilor de societăţi existente de-a lungul istoriei resursele au fost limitate. Nu întotdeauna, însă, acesta a fost un factor determinant în conturarea relaţiilor sociale. În societăţile preistorice ale vânătorilor şi culegătorilor a existat un oarecare echilibru între resurse şi populaţie. În cele bazate pe principii egalitariste se presupune că resursele sunt împărţite în mod echitabil, astfel încât conflictele sunt anulate. Nu acelaşi lucru se întâmplă, însă, în cazul aşa numitelor societăţi competitive, cele bazate pe relaţii de inegalitate socială (feudale, capitaliste, de piaţă), în care apar conflicte cu privire la ceea ce revine fiecărui individ. Poziţia pe care o ocupă diversele grupuri în competiţia pentru resurse este determinată de puterea deţinută în cadrul societăţii. Această putere rezultă din poziţia pe care ele o au pe piaţă, adică din capacitatea lor de a acapara resursele existente. Din acest punct de vedere, strict economic, grupurile de bază ale societăţii sunt clasele sociale. În raport cu poziţia lor în sistemul socio-economic acestea au o anumită putere de acumulare a resurselor, care determină un anumit nivel de trai (nivel al veniturilor) şi care influenţează ulterior localizarea spaţială şi accesul la resursele amplasate diferit. De aici rezultă inegalitatea acestor grupuri atât în cadrul societăţii cât şi a distribuţiei lor teritoriale. 141
3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii Ca elemente componente ale sistemului social, grupurile se află în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca întreg. Ele determină, astfel, caracteristicile societăţii şi sunt determinate, la rândul lor, de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în timp şi spaţiu. De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea. Cele două se află într-o strânsă corelaţie. Procesul de industrializare s-a manifestat în primul rând în spaţiul urban, fiindu-i astfel condiţionată localizarea şi repartiţia spaţială. Oraşele existente în momentul apariţiei primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei numeroase populaţii, care reprezenta atât un important potenţial de forţă de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. Odată localizată în spaţiul urban, aceasta a devenit un element atractiv pentru populaţia rurală, pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a integrat-o ca forţă de muncă proprie. Astfel, s-a ajuns la creşterea foarte rapidă şi însemnată a populaţiei urbane, adică la urbanizarea intensă a mari suprafeţe de pe Glob. Cele două procese au indus, însă, importante schimbări sociale, o regrupare a indivizilor pe baza unor noi tipuri de relaţii. În cadrul societăţii agrare predomină grupurile primare aflate în relaţie directă cu pământul, ai căror membrii îşi cunosc foarte bine poziţia şi rolul în societate. În perioada Evului Mediu, societatea feudală, ale cărei relaţii de producţie erau bazate pe proprietatea asupra pământului iar principala activitate economică era agricultura, familia era unitatea de producţie de bază iar comunitatea avea un important rol de control asupra membrilor săi. Principalele grupuri secundare, clase sociale ale epocii, erau nobilimea, clerul şi oamenii simpli (ţărani liberi, coloni, servi) având fiecare o poziţie bine definită în societate, controlată printr-un sistem de reguli cuprinzând drepturile şi obligaţiile fiecăruia. Procesul de industrializare, care a dus la apariţia societăţii moderne industrializate şi a celei de piaţă, a determinat ruperea acestor relaţii, distrugerea regulilor anterior stabilite, înlocuirea lor cu altele de tip financiar, contractual. Familia rămâne grupul de bază, dar se modifică atât structural cât şi funcţional, având un impact din ce în ce mai slab în societate. Numărul membrilor săi este în scădere, relaţiile dintre aceştia se schimbă, ca şi rolul pe care îl joacă fiecare în 142
luarea deciziilor şi susţinerea sa economică. Procesul de urbanizare, care implică importante mişcări de populaţie, determină modificări în structurile acesteia (pe grupe de vârstă şi sexe, etnică, religioasă, ocupaţională, culturală etc.), în repartiţia sa spaţială şi în relaţiile sociale. Creşterea urbană s-a bazat pe atracţia populaţiei din diverse regiuni cu caracteristici socio-culturale diferite rezultatul fiind o eterogenitate socială a spaţiului urban. În aceste condiţii noi, comunitatea ca grup secundar este pe cale de dispariţie, noile relaţii sociale ducând la apariţia altor grupuri. Se produce o din ce în ce mai mare specializare a forţei de muncă care implică o creştere a eficienţei şi a productivităţii, cu alte cuvinte o adâncire a diviziunii sociale a muncii. Creşterea complexităţii societăţii şi a relaţiilor sale interne determină nevoia mai mare de organizare, atât în sfera economică cât mai ales în cea politică, care introduce organizarea de tip managerial şi planificarea afacerilor, a priorităţilor, controlul asupra abuzurilor. Astfel apar asociaţiile voluntare, sindicatele, asociaţiile de afaceri, partidele politice, grupurile de presiune, bandele. 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia 3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. O abordare a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. Niciuna dintre analizele realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca element component al sistemului studiat. Între toate, însă, geografia priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială. Din acest punct de vedere, spaţiul poate fi abordat sub două aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor. Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele tuturor sistemelor existente, ale mediului natural şi ale celui antropic. Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii). Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasificarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse, alese în funcţie de nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. Al doilea aspect rezultă din modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate a spaţiului. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi, în acelaşi timp, le modifică în funcţie de necesităţile proprii, aşa încât spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile pe care le desfăşoară. 143
Spaţiul social este un complex, un mozaic de areale caracterizate prin diverse relaţii interumane, fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor săi. Un astfel de areal sau teritoriu este un spaţiu continuu sau discontinuu, utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale. În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial, areale de dimensiuni foarte mici, până la nivelul macroteritorial, suprafeţe extinse, care sunt compuse din arealele mai reduse. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers. Cel mari redus ca dimensiune este spaţiul personal, intim, individual, cel care se află în imediata apropiere a corpului uman şi care este un „spaţiu portabil”. Fiecare individ transportă cu el un astfel de spaţiu, care, dacă este invadat, determină disconfort. Astfel se explică relaţiile încordate care apar între indivizi în situaţii de aglomerare. La nivel superior se plasează spaţiul familial, care este un cadru personal de existenţă zilnică a indivizilor, în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. Cuvântul „acasă” defineşte foarte bine spaţiul familial. În exteriorul acestuia, înconjurându-l, se află spaţiul învecinat, sau teritoriul interactiv, în care se desfăşoară deplasările zilnice şi în care se dezvoltă relaţii secundare, precum cele cu vecinii şi prietenii. Este un spaţiu mai extins, cuprinzând areale locuibile, spaţii comerciale, spaţii de recreere (parcuri).
Spaţiu public (transport în comun) 144
La cel mai înalt nivel se plasează spaţiul urban sau spaţiul regional, care le înglobează pe toate celelalte şi în care se dezvoltă toate tipurile de relaţii sociale. Este un spaţiu de interacţiune a unui număr mai mare de indivizi, frecvenţa conexiunilor fiind, însă, mai redusă. Acesta poartă şi denumirea de spaţiu public, cel în care individul are libertate de acces dar nu neapărat şi de acţiune. Este un spaţiu relativ deschis ce poate fi convertit de către unele grupuri în spaţiu familial. În această categorie sunt incluse străzile, drumurile, magazinele, parcurile, instituţiile publice etc.
Spaţiu public (strada)
Spaţiul social nu se defineşte, deci, doar prin dimensiunea sa fizică ci, în primul rând, prin cea comportamentală, a indivizilor care îl populează. El se suprapune pe spaţiu geografic, fiind o componentă a acestuia. De aceea, pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia, mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea. Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de a cunoaşte mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri. Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic. Indivizii, grupurile sociale, prin intermediul informaţiilor pe care le primesc din realitatea înconjurătoare, îşi construiesc hărţi mintale şi imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. De asemenea, percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile 145
sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc, mediul având astfel o conotaţie simbolică şi culturală. În funcţie de acestea se conturează comportamentul uman. De exemplu, producerea inundaţiilor este percepută ca un fenomen grav pentru societate atunci când ele afectează spaţiul locuit şi produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Nu aceeaşi conotaţie o dau oamenii acestui fenomen în cazul în care el se produce într-un spaţiu predestinat (luncile râurilor) şi când rezultatele sunt benefice. Una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii, cea egipteană, s-a dezvoltat ca urmare a exploatării agricole a luncii Nilului, spaţiu favorabil datorită inundaţiilor care se produceau periodic şi care aveau rolul de a îmbogăţii solul cu substanţele necesare plantelor de cultură. Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social, fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. Există doi termeni utilizaţi în acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală. Un astfel de areal nu se caracterizează printr-o reală omogenitate. Ca în orice sistem teritorial, şi în regiunea culturală există o mare diversitate de elemente culturale şi de relaţii între acestea, care dau naştere unei mari varietăţi de stiluri de viaţă ale indivizilor şi grupurilor sociale. Totuşi, în cadrul fiecăreia se disting unele trăsături dominante care îi stabilesc personalitatea. Această personalitate rezultată din comportamentul spaţial al grupurilor culturale se manifestă vizual prin peisajul cultural definit de stilul arhitectural al clădirilor, de tipul căilor de comunicaţie, de modul de utilizare a terenurilor şi de alte forme materiale. Alte elemente culturale care definesc regiunile sunt formele de comunicare, între care limba este cea mai importantă, tradiţiile şi obiceiurile care se manifestă prin muzică, dans, îmbrăcăminte specifică, credinţele religioase. De aceea, se poate vorbi şi în acest caz despre diverse niveluri de analiză regională. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni culturale, denumite şi domenii culturale (fig. 35). Acestea sunt: domeniul est-asiatic (Extremul Orient), domeniul indic (Asia de Sud şi Sud-est), domeniul islamic (nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Apropiat, Indonezia), domeniul african (Africa centrală şi cea sudică) şi domeniul vestic (Europa împreună cu întregul teritoriu rusesc, continentul american, Australia şi Noua Zeelandă). În cadrul fiecăruia se regăsesc, însă, numeroase alte regiuni mai mici care prezintă caracteristici proprii. De exemplu, în spaţiul cultural vestic, Statele Unite ale Americii şi Franţa pot fi considerate regiuni culturale distincte datorită diferenţelor lingvistice şi istorice. De asemenea, SUA este subdivizată în regiuni 146
culturale mai mici cum ar fi cea hispanică, extinsă pe suprafaţa câtorva state sudice (Texas, New Mexico, Arizona, Colorado şi California), locuită predominant de o populaţie de origine hispano-indiană şi mexicană, a cărei limbă maternă este spaniola iar religia este romanocatolică. La nivel local pot fi deli-mitate arii culturale cu caracteristici distincte precum cea a populaţiei Amish din spaţiul rural al statelor americane Pennsylvania, Ohio şi Indiana.
Peisaj cultural – piaţă în spaţiul urban (Toulouse, Franţa)
Peisaj rural din spaţiu comunităţii Amish, SUA 147
148
3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic Societatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin complexitatea sa o segmentare a acestuia, care rezultă din marea varietate a indivizilor şi grupurilor sociale, a relaţiilor care se stabilesc între ele. Din această perspectivă, studiile cu privire la modul în care se grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore. Un prim element determinant este cel economic, care duce la apariţia claselor sociale. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. Astfel apar grupuri alcătuite pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale. Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea spaţială a grupurilor. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei etnice, lingvistice sau religioase. Ca urmare, se remarcă pe suprafaţa Globului o multitudine de arii cu caracteristici sociale şi culturale distincte. Aceste arii au dimensiuni diferite. Unele sunt foarte extinse, conturându-se sub formă de regiuni iar altele reduse, fiind doar suprafeţe restrânse în interiorul spaţiului urban. Deşi mici, ele nu sunt mai puţin importante deoarece scot în evidenţă marea complexitate a societăţii moderne din marile oraşe ale lumii şi dificultăţile cu care se confruntă populaţia lor. Segmentarea socio-economică În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii, concepţie apărută în secolul al XIX-lea, clasa este un grup de indivizi, care au aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea, au aceeaşi funcţie în organizarea producţiei, au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din această perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict economic. Pentru perioada în care s-a emis teoria, două erau clasele de bază ale societăţii: burghezia, proprietara sau cea care deţinea controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare, cea care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Din perspectiva prezentului acest model este învechit. În societatea occidentală actuală se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume elementul cultural, reprezentând felul în care acestea se raportează la societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine. 149
Astfel se impune o nouă clasificare, mai complexă, a grupurilor sociale. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice), ceea ce oferă putere, control, capacitatea de a dispune de bunuri materiale, de a obţine venituri, la acestea se adaugă şi elemente culturale şi politice care creează prestigiu, onoare şi care pot susţine sau pot diferenţia interesele determinate strict economic. Cel mai bun exemplu este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. În raport de poziţia economică în cadrul societăţii, care se reflectă în nivelul veniturilor, elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate, în general cele mai vechi şi neîntreţinute. De asemenea, există tendinţa ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal, de diverse alte interese decât cele economice. Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor. Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale menţionate. În antichitate, când structura societăţii era simplă, comunităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel al majorităţii (agricultori). În Evul Mediu s-a produs aşa numita „stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea, burghezia, oamenii simplii şi robii), care a determinat creşterea complexităţii modelului spaţial urban. Totuşi, forma de organizare spaţială rămâne una simplă, manifestată prin modelul elită/clasă muncitoare, specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. Modelul acesta se remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine elitelor iar periferia, clasei muncitoare. Există numeroase astfel de exemple. În oraşele Chinei antice, din perioada dinastiei Han, săracii locuiau în apropierea localităţilor urbane, la periferie, în timp ce locuinţele persoanelor oficiale, ale conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. Exista o asociere între centrele impunătoare şi satele limitrofe, aşezări agricole care le susţineau economic pe acestea. Rezultau oraşe foarte mari ca suprafaţă, în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara zidurilor dar deservea centrul. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele maiaşe din peninsula Yucatan. Limita între urban şi rural era imperceptibilă, iar densitatea locuitorilor era mare. O altă caracteristică a 150
oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent, centrul era un spaţiu ceremonial, înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei separat de spaţiul periferic al agricultorilor. Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul secolului al XX-lea, care demonstrează păstrarea modelului de-a lungul timpului. „Viena….era un oraş foarte clar ordonat şi minunat orchestrat. Palatul Imperial încă dădea tonul. Acesta era centrul, nu doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural, al monarhiei supranaţionale. Palatele nobilimii austriece, poloneze, cehe şi maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului Imperial. Apoi urma „lumea bună”, formată din nobili de a doua speţă, înalte oficialităţi, industriaşi şi vechi familii, apoi mica burghezie şi proletariatul. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul cerc şi chiar în propriul district, nobilii şi palatele în inima oraşului, diplomaţii în al treilea district, industriaşii şi negustorii în vecinătatea Ringstrasse, mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în cercul extern”.
Palatul Imperial (Viena)
Un bun exemplu pentru tipul de societate modernă, cu o structură socio-economică complexă este cea britanică actuală în cadrul căreia structura pe clase are o formă poligonală. Graficul alăturat prezintă proporţia diferitelor clase în societatea britanică şi posibilităţile acestora de acces la locurile de muncă specializate sau nu, la venituri mai mici sau mai mari (fig. 36). 151
% f. m. ne-manuală (intelectuală)
elită
90
cl. de mijloc (superioară)
80
70 f. m. specializată
60
cl. de mijloc
50 40 cl. de mijloc (inferioară)
30 f. m. semispecializată şi fără specializare
20 cl. muncitoare
10
caracteristicile pieţei forţei de muncă
clase
Fig. 36. Relaţia dintre structura pe clase a societăţii şi piaţa forţei de muncă în societatea britanică (după Jones, Eyles, 1977, p. 147)
Sistemul claselor joacă un rol important în societatea britanică. Relaţiile sociale, accesul la slujbe, intrarea în universităţi sunt deseori influenţate de apartenenţa la o clasă a unei persoane. Chiar accentele diferite ale limbii britanice reflectă poziţia de clasă Puterea sistemului de clasă în Marea Britanie este, în parte, rezultatul trecutului ei feudal, când tot pământul era, practic, 152
stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat de ţărani. Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o societate agrară, în care statutul se baza pe proprietatea pământului, într-o societate industrializată, în care cei angajaţi în comerţ au strâns mari bogăţii şi putere. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. Aceştia au constituit clasa mijlocie. Statornicia tradiţiei britanice ajută la menţinerea acestor deosebiri de clasă, oricât de subtile ar putea fi uneori (Goodman, 1992, p. 166).
Toate acestea se relaţionează cu problema spaţializării prin accesul la fondul de locuinţe, acces determinat de nivelul veniturilor dar şi de siguranţa lor. Rezultatul este o conturare a spaţiului urban pe baza caracteristicilor societăţii.
Brisbane, Australia – tip de oraş vestic
În prezent, oraşul vestic este rezultatul evoluţiei societăţii industriale, reprezentând o răsturnare a ordinii anterioare. Centrul este liber, destinat serviciilor şi afacerilor, urmează cartierele vechi aflate pe teritoriul vechiului centru urban, în care densitatea populării este 153
ridicată iar condiţiile de locuit sunt precare, locuitorii acestor spaţii aflându-se la baza ierarhiei sociale. Spre periferie şi în spaţiul imediat învecinat oraşului se produce o descreştere în densitate şi o creştere în calitate a spaţiului locuit, în paralel cu poziţia superioară pe scara socială a indivizilor. Este vorba despre cartierele de lux. Segmentarea etnică şi rasială Spaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor de a se grupa în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. Sentimentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. Este vorba despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. Acestea sunt obligate la o convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. În funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan spaţial se manifestă trei procese: segregarea, asimilarea şi acomodarea. Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între distanţa socială şi spaţiul geografic”, ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spaţială. Din această perspectivă, gradul de interacţiune dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul de segregare, adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri, relaţii de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale, determină o separare spaţială rigidă sau flexibilă. Procesul de segregare se manifestă în plan spaţial prin apariţia ghetoului, un cartier în interiorul oraşului, care se deosebeşte de restul spaţiului prin faptul că adăposteşte o populaţie cu caracteristici distincte faţă de majoritatea urbană şi care este strict delimitat. Apărut prima oară în secolul al XIII-lea în oraşele musulmane, ghetoul a devenit un cartier regăsit frecvent în oraşul medieval şi care adăpostea comunitatea evreiască. El s-a născut din dorinţa de separare, izolare spaţială atât a evreilor cât şi a societăţilor gazdă, ca urmare a diferenţierilor existente în plan cultural-religios. Era, deci, o comunitate închisă, înconjurată de ziduri şi porţi, izolată total noaptea şi în timpul sărbătorilor creştine, pentru a reduce impactul influenţelor religioase ale societăţilor gazdă cât şi a feri comunităţile evreieşti de eventualele lor reacţii violente. Această formă de segregare a dispărut de-a lungul ultimelor secole, dar comunitatea evreiască a continuat să se dezvolte relativ grupat. 154
Cartierul evreiesc din Ierusalim. Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor încordate între evrei şi palestinieni
În prezent, termenul se utilizează prin extindere în cazul tuturor situaţiilor de separare spaţială (etnică, rasială, culturală, economică) deşi delimitarea nu mai este decât rareori strictă. Noţiunea exprimă totuşi o segregare extremă, cu relaţii conflictuale. Recunoscute în toată lumea sunt cartierele marilor oraşe vestice (Chicago, Los Angeles, Londra etc.): Little Sicily, German Town, Chinatown. În ultimele decenii, oraşul modern s-a îmbogăţit cu noi tipuri de cartiere închise (gated communities) dar care reflectă segregarea economică. Ele aparţin elitelor cu venituri importante, care îşi permit să creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul populaţiei. Aceste cartiere sunt izolate atât prin ziduri şi porţi în cazul celor nou construite la periferia spaţiului urban dar şi prin metode moderne de supraveghere (camere video) în interiorul oraşelor. Procesul de segregare nu este însă ireversibil, interacţiunile dintre minorităţi şi grupurile majoritare variind foarte mult în timp şi spaţiu. Între cele mai importante procese de interacţiune se numără asimilarea şi acomodarea. Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare atât din punct de vedere social cât şi spaţial, integrarea lor completă în noua societate. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi 155
voinţa minoritarilor. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia grupurilor minoritare. Se încheie ca proces după două generaţii din momentul imigrării indivizilor. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi obiceiurile din spaţiul de provenienţă, fiii, însă, educaţi la şcoala „noii patrii”, îşi pierd identitatea. Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se permite să fie diferite de grupurile gazdă, să aibă un stil de viaţă diferit, să se exprime printr-o „sub-cultură” (devenită ramură a culturii gazdă), în contextul unor strânse legături cu majoritatea. Aceasta este o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreşte să le asimileze. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie, a indienilor din Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană. 3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social Omul, element activ al mediului geografic şi, în acelaşi timp, fiinţă socială, îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. Pentru ca aceste interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă deplasare în spaţiu. Există numeroase motivaţii pentru deplasările efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie să le desfăşoare, relaţiile sociale pe care le dezvoltă, nevoile materiale şi culturale, variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă din partea mediului geografic. Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe reduse, în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a oraşelor şi migraţia populaţiei, care se produce în general pe distanţe mult mai lungi. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii societăţii, a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. 156
3.4.1. Mobilitatea intra-urbană Spaţiul urban este un mediu foarte complex, în interiorul căruia se concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente, care se manifestă printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman în cadrul oraşului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Interacţiunile sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale. Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul fondului locativ, deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări (mobilitate socială). Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de accesul la fondul locativ. Această mobilitate este determinată de câţiva factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice: • stratificarea socială (clasa, statutul social), • vârsta, • factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a mediului; se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi sentimentul de „acasă”). Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi), nivelul de interacţiune socială, determinat de nivelurile de independenţă, de intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”, fenomen complex, un amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup. Aşa cum s-a precizat anterior, apartenenţa la o clasă socială influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban, ducând la apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. Cele două extreme sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice grupurilor sociale cu venituri reduse, care de multe ori aparţin unor categorii sociale (etnice, rasiale) marginalizate. Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice. Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în raport de „etapele ciclului vital”, care se definesc în cazul indivizilor ce urmează în general calea familială de integrare în societate. Se consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte, care 157
îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii, etapa familiei în aşteptare de copii, etapa familiei cu copii în creştere şi educare, etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora, etapa văduviei (familie cu un singur membru). Fiecărei etape îi este specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital, ceea ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor de spaţialitate urbană. Apar, astfel, cartiere în care se concentrează populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale familiilor tinere cu copii, care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea copiilor în condiţii optime, sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru familii vârstnice, fără copii, de multe ori având un singur membru. Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi diferite. De aceea, procesul de organizare spaţială a oraşelor respective trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se confruntă. Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă, cu atât mai mult cu cât ele se manifestă în mod frecvent, zilnic sau săptămânal. Acestea sunt mişcările pendulatorii, ce poartă şi denumirea de navetism. Impactul lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă un anumit tip de comportament. El poate duce la dezvoltarea unor relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială. Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane, ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. În funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. De asemenea, se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului înconjurător, de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi. Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni, vecini, rude. Alte tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele cu scop comercial (pentru cumpărături). Cunoaşterea unor astfel de modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea urbană, cu precădere a sistemului de transport. 158
3.4.2. Mişcările migratorii Migraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii sale istorii şi care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din cadrul societăţii, ale căror motivaţii erau generale, nu individuale sau de grup. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi, specifici locului şi momentului istoric. La rândul său, acest proces are un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu, naturale şi antropice, determinând importante schimbări. Deşi considerată în general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi economice ale geosistemului, mişcarea migratorie are puternice implicaţii în domeniul social şi cultural. Mase mari de populaţie care emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate planurile, inclusiv sociale şi culturale. 3.5. Elemente de geografie culturală Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societăţii, care defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul geografic. Cultura a apărut odată cu omul, este parte integrantă a acestuia. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care trăieşte, îi evidenţiază, deci, personalitatea prin amprenta pe care o lasă. Astfel se nasc ariile culturale, care definesc spaţii mai largi sau mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare şi grupuri sociale. Cunoaşterea şi înţelegerea marii varietăţi a elementelor culturale a necesitat clasificarea acestora, care s-a realizat în trei categorii: elemente ale culturii materiale, elemente ale culturii spirituale şi elemente ale culturii sociale. Toate acestea reprezintă rezultatul unor importante procese care s-au manifestat în cadrul vieţii sociale de-a lungul istoriei. Un prim proces important este cel al descoperirilor, reprezentând modul de cunoaştere a mediului de către oameni. El a însoţit întreaga istorie a omenirii şi este încă prezent în societatea actuală. Prin invenţii însă, oamenii au creat elemente noi care le-au completat pe cele descoperite în mediu. Au urmat evoluţia şi difuzia, procese indispensabile acumulării de noi informaţii şi elemente culturale şi răspândirii acestora pe mari suprafeţe ale Globului. 159
Elementele culturii materiale reprezintă expresia fizică a relaţiei omului cu mediul în care trăieşte. Ele se regăsesc în orice societate sub forma uneltelor, a formelor de locuire şi a modului de organizare a activităţilor productive. Şi astăzi, una dintre metodele de cunoaştere a vechilor civilizaţii istorice este cea a descoperirii vestigiilor materiale, care oferă numeroase informaţii despre viaţa socială şi culturală a acestora. Elementele culturii sociale sunt instituţiile din domeniile politic şi legislativ, cele ale sistemului educaţional, religios etc., care au rolul de a consolida societatea. Ele coordonează comportamentul indivizilor, al grupurilor sociale şi al întregii societăţi prin regulile (legile) impuse. Elementele culturii spirituale reprezintă partea nevăzută a culturii exprimată prin limbaj, credinţe, valori spirituale, regăsite în artă, literatură, religie. Această clasificare nu este însă strictă. Delimitarea categoriilor respective este artificială, cele mai multe dintre elemente putând fi incluse în oricare dintre ele. Totul depinde de punctul de vedere din care acestea sunt analizate. De exemplu, o casă este element al culturii materiale deoarece este o formă fizică utilizată ca adăpost. Este însă şi un element al culturii sociale prin formă şi dimensiuni, care depind de structura sistemului familial, o exprimă. Casele destinate familiilor nucleare sunt specifice societăţii moderne, în care predomină acest tip de grupuri primare. În secolul al XIX-lea dar şi în zonele mai slab dezvoltate din prezent, predominante sunt casele destinate unor familii foarte numeroase, cu peste 10 membrii. În acelaşi timp, stilul construcţiilor, modul în care sunt aranjate acestea, exprimă calitatea lor de elemente ale culturii spirituale. Ele fac parte din peisajul cultural al diferitelor spaţii ale Globului, exprimă dimensiunea spirituală a indivizilor care le construiesc şi le locuiesc. Indienii Sioux din Statele Unite ale Americii, se adăpostesc în locuinţe cu forme circulare, „rotunde precum cuiburile păsărilor” deoarece „Puterea Lumii se manifestă în cercuri”. Faptul că civilizaţia „albilor” le-a impus traiul în locuinţe poligonale (pătrate, dreptunghiulare) îi nemulţumeşte profund. Indiferent de contextul cultural, casa este mai mult decât un adăpost, este un „testament personal şi social”, o implantare culturală în peisaj. 160
Casă de pământ din Ruanda (Lehm)
Casă medievală (Franţa)
161
Casă din secolul al XIX-lea (Londra)
3.5.1. Forme de comunicare Un element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea, formă de interacţiune a indivizilor, de conturare a grupurilor sociale. Există numeroase tipuri de comunicare. Cea mai importantă este comunicarea lingvistică, prin intermediul limbilor şi dialectelor. Toate populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în comunicarea zilnică. Alături de aceasta, există şi alte forme cuprinse în aşa numitul limbaj al semnelor. Categoria respectivă cuprinde formele de comunicare corporală, reprezentând semnele, mişcările anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele, capul, faţa) cu ajutorul cărora se transmit informaţii. Există apoi comunicarea prin imagini, care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei culturi sau cu semnificaţie generală. Un exemplu de imagini cu semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel mondial. Utilizând toate aceste categorii, limbajul publicitar, specific mass-mediei, are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la diversele probleme ale mediului înconjurător. Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi dialectelor. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii, o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup 162
de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o naţiune sau un stat. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în toate domeniile la nivel global. Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de complexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. Aceste diferenţe au dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. În acelaşi timp, prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor ramuri ale limbilor respective, pe care le-au numit dialecte. Acestea se caracterizează prin anumite particularităţi fonetice, lexicale, etc., care nu împiedică total comunicarea cu grupul majoritar, utilizatorul limbajului de bază. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită, astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente pe Glob. De asemenea, este foarte greu să se delimiteze spaţial răspândirea lor. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite. Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi (tabelul 1). Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar, datorită numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri fruntaşe în ierarhie. Chineza, hindi, bengali se folosesc aproape exclusiv pe teritoriul statelor respective (China, India, Bangladesh), ţări cu o populaţie foarte numeroasă. Engleza, spaniola, portugheza sunt limbi internaţionale, vorbite pe teritoriile mai multor state, în principal datorită evoluţiei istorice a acestora, a existenţei imperiilor coloniale într-o anumită etapă istorică. Utilizarea mai frecventă în prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul organizaţiilor mondiale, iar pe de altă parte datorită influenţelor extinse în toate domeniile (politic, economic, social, cultural) a civilizaţiei americane. Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară foarte largă a noilor tehnologii, a sistemelor computerizate, a formelor de comunicare prin internet etc., care, provenite fiind în cea mai mare parte din SUA, utilizează limba engleză ca formă de comunicare. 163
Tabelul 1. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006) Limba Chineză Hindi Engleză Spaniolă Bengali Rusă Portugheză Japoneză Germană Coreeană Franceză
Vorbitori (mil.) 938 393 366 365 222 179 172 134 107 83 83
Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă, ca urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi, în acelaşi timp, datorită permanentei lor modificări. Ele evoluează rapid în timp datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor specifice. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar diferenţele nu dispar definitiv. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe, situaţie vizibilă în cazul grupurilor izolate, ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe teritoriul cărora se află amplasate. Comunităţi izolate din Munţii Appalachi, SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea, care au dispărut demult şi din Anglia. Deşi în prezent există un număr foarte mare de limbi şi dialecte folosite la nivel global, lingviştii consideră că marea majoritate au rădăcini comune, astfel că le-au grupat în familii lingvistice şi ramuri lingvistice. Familia lingvistică este o colecţie de limbi relaţionate printr-un strămoş comun, care este compusă din mai multe ramuri lingvistice reprezentând colecţii de limbi, care au o origine comună dar care au evoluat ca limbi individuale. Miile de limbi utilizate în lume pot fi grupate într-un număr relativ mic de familii lingvistice. Cea mai cuprinzătoare este familia indo-europeană, răspândită pe toate continentele, alcătuită din patru ramuri importante: germanică, romanică, balto–slavică şi indo–iraniană. Alături de acestea sunt incluse ramuri mai mici, cu extindere redusă: albaneză, armeană, celtă şi greacă (fig. 37). 164
165
Ramura germanică, extinsă spaţial în state din centrul, vestul şi nordul Europei (fig. 36), este împărţită la rândul său în grupuri: grupul vest–germanic (limbile germanice de sus şi cele de jos) în Europa centrală şi vestică, grupul nord–germanic (limbile germanice de est şi de vest) în Europa nordică şi grupul est–germanic format din mii de limbi dispărute în prezent. Cea mai importantă a fost limba gotică utilizată în centrul şi estul Europei, şi dispărută datorită convertirii vorbitorilor la alte limbi prin dominaţie politică sau religioasă, de exemplu convertirea la Creştinism şi înlocuirea limbii gotice cu cea latină. Ultimul vorbitor a dispărut în secolul al XVI-lea în Crimeea, Rusia. Engleza, limbă aparţinând grupului vest–germanic, are cea mai largă răspândire. Este utilizată oficial nu doar în Marea Britanie ci şi în America de Nord, în Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Ramura romanică, având la bază limba latină, este alcătuită din limbile teritoriilor dominate în antichitate de Imperiul Roman: spaniolă, portugheză, franceză, italiană şi română. Primele trei sunt utilizate nu doar pe teritoriile statelor naţionale din care provin ci şi pe spaţiile care aparţineau în trecut imperiilor lor coloniale (America de Sud şi Centrală, diverse regiuni din America de Nord, Africa). Această ramură lingvistică cuprinde şi numeroase dialecte între care se disting cele reto-romane utilizate în Elveţia, dialectul catalan în nord-estul Spaniei (Barcelona, Andora, estul munţilor Pirinei), dialectul provensal utilizat în estul Franţei, limba sardiniană (Sardinia) etc. Toate limbile aparţinând ramurilor germanică şi romanică utilizează în scriere alfabetul latin. Ramura indo-iraniană este alcătuită din două grupuri lingvistice. Grupul indian cuprinde limbile urdu (Pakistan) şi hindi (partea centralnordică a Indiei), care împreună formează limba hindustani, urdu utilizând alfabetul arab iar hindi alfabetul devanagari. Din acelaşi grup face parte şi limba bengali predominantă în Bangladesh. Grupul iranian este alcătuit din limbile persană (Iran), pashto (estul Afganistanului şi vestul Pakistanului), kurdă (nordul Irakului, vestul Iranului şi estul Turciei). Aceste limbi utilizează alfabetul arab. Ramura balto–slavică este alcătuită din două grupe lingvistice: limbile slave vechi şi limbile baltice. Vechile limbi slave sunt la rândul lor grupate în slave de est (rusa, ucrainiana, bielorusa), slave de vest (poloneza, ceha, slovaca) şi slave de sud (slovena, sârbo–croata, macedoneana şi bulgara). Limbile baltice sunt lituaniana şi letona. Limbile acestei ramuri folosesc alfabetul chirilic. 166
Ramura celtă (irlandeza, welsha, galica, bretona) au fost răspândite în insulele britanice, Germania, Franţa, nordul Italiei, dar în prezent mai supravieţuiesc pe spaţii restrânse în Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor şi Cornwall. Există numeroase alte familii lingvistice între care se distinge cea sino-tibetană cuprinzând cea mai vorbită limbă din lume mandarina (chineză), utilizată de trei sferturi din populaţia Chinei. Alte două limbi importante, thai (Laos, Tailanda, Vietnam) şi burmană (Myanmar) formează ramura tibeto-burmană. Vastul continent asiatic cuprinde numeroase alte limbi grupate în câteva familii lingvistice importante: japoneză, coreeană, sudasiatică (vietnameza), austroneziană (malayo-polineziană), altaică (turcă, azerbaidjană, uzbekă, kazahă, tătară, mongolă etc.), uralică (ramura finică – limba finlandeză, ramura ungrică – limba maghiară) şi afro–asiatică (arabă şi hebrew). În Africa limbile, foarte numeroase, sunt grupate în trei familii: niger–congo a cărei ramură principală este benue-congo, cu cea mai vorbită limbă, swahili (utilizată din Africa Centrală şi de Vest până în Africa de Sud), nilo–sahariană (nordul şi estul Africii) şi khoisan (sud-vestul Africii). Pe continentul american dar şi în multe alte colţuri ale lumii există în prezent numeroase alte limbi obscure, considerate a fi pe cale de dispariţie, aparţinând populaţiilor indigene. 3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase Religia este un element esenţial al culturii, deci o permanentă prezenţă în viaţa socială. Fiind o formă de bază a exprimării personalităţii umane, determinantă în comportamentul indivizilor, este şi sursă de conturare a unor grupuri sociale şi, implicit, de segregare şi conflicte. Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. S-a ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu, zei, îngeri, duhuri, demoni etc.), care determină formarea unei comunităţi morale alcătuită din indivizii ce aderă liber. Vechimea acestui tip de comportament uman este foarte mare. Se presupune că apariţia credinţei în elemente supranaturale a însoţit procesul de apariţie a omului, de formare a conştiinţei sale în relaţie cu 167
mediul pe care îl locuia. Multe dintre elementele şi procesele cadrului natural, în care omul îşi desfăşura activităţile, îi erau acestuia necunoscute. Dorinţa de a le înţelege a dus la apariţia în timp a unui sistem de gândire menit să explice realitatea înconjurătoare. Studiile realizate de-a lungul timpului cu privire la credinţele religioase au scos în evidenţă faptul că toate religiile lumii au origini comune, multe dintre caracteristicile lor fiind asemănătoare, iar scopul unul şi acelaşi – cunoaşterea lumii înconjurătoare, a universului şi a legilor sale. Astfel, se presupune că toate religiile au o sursă comună de informaţie, indiferent de momentul apariţiei lor în timp, concluzie la care s-a ajuns ca urmare a numeroaselor asemănări dintre ele. Specifice multor religii sunt credinţa într-unul sau mai mulţi zei, existenţa unor scrieri sfinte, a unor întemeietori, personalităţi marcante care au iniţiat aceste sisteme de gândire. De asemenea, apar asemănări dar şi deosebiri în ceea ce priveşte evoluţia lor în timp şi spaţiu, formele de organizare şi de manifestare. În cazul tuturor religiilor se poate vorbi despre un sistem de organizare mai mult sau mai puţin complex, despre practici fundamentale, despre obiceiuri şi tradiţii, despre spaţii sacre şi peisaje specifice. Diferenţe importante apar, însă, în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială. Aceste diferenţieri s-au transformat în principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare unanim recunoscută. Astfel, se consideră că pe plan mondial există trei categorii principale de religii: universale, etnice şi tribale. Religiile universale sunt cele care au deschidere către întreaga populaţie a Globului. Cele trei religii universale unanim acceptate sunt creştinismul, islamismul şi budismul. Integrarea lor în această categorie a fost determinată de modul în care au evoluat şi s-au răspândit în spaţiu. Există un interes permanent în cadrul celor trei religii faţă de atragerea de noi adepţi, indiferent de provenienţa etnică, socială sau geografică. În consecinţă, includerea în comunităţile respective este în general un proces simplu. În creştinism aceasta se manifestă prin botez şi comuniune, în islamism este necesară recitarea doctrinelor iar în budism aderarea la practici specifice. De asemenea, cele trei religii s-au caracterizat şi încă se mai caracterizează printr-un misionarism activ, care are ca rezultat răspândirea rapidă şi pe spaţii largi a convingerilor respective. Ca urmare, în prezent ele sunt cel mai mult răspândite pe Glob, având şi cei mai numeroşi adepţi. 168
Religiile etnice se caracterizează printr-o restrictivitate accentuată la nivelul unor grupuri etnice sau a unor state, fiind astfel puternic dependente de spaţii specifice, cu trăsături fizice şi culturale care le influenţează direct. Transformarea în adepţi ai unora dintre aceste religii este deseori dificilă. Cu excepţia celor născuţi în respectivele comunităţi, nu sunt acceptaţi decât cei care le adoptă întregul sistem de valori. În multe cazuri şi căsătoria cu membri din alte comunităţi religioase este interzisă. Ca urmare, distribuţia lor spaţială este redusă, rezultatul fiind un mozaic religios la nivel global. Principalele religii considerate a fi etnice sunt hinduismul, şintoismul, iudaismul, confucianismul şi taoismul. Ultimele două, alături de budism, formează aşa numitul „complex religios chinez“. Religiile tribale sunt puternic legate de mediul natural în care au apărut şi se manifestă. Ele se caracterizează prin credinţa şi închinarea la spirite ale naturii materializate în elemente precum stânci, copaci, animale, despre care se presupune că posedă puteri supranaturale ce trebuie respectate. Acestor religii li se atribuie termenul comun de animism. Alături de religiile clasice amintite, în ultimul timp au apărut noi credinţe, care au determinat formarea unor comunităţi distincte, ale căror ideologii se bazează pe noile informaţii ştiinţifice cu privire la mediul natural dar şi la caracteristicile psihicului uman. Un bun exemplu în acest sens este ateismul, considerat a fi una dintre religiile actuale ale lumii, caracterizat prin lipsa credinţei în zeităţi, înlocuirea acestora cu explicaţii oferite de ştiinţele moderne contemporane. Un alt exemplu este cel al scientologiei, un sistem de credinţe şi practici apărut în 1952 în SUA, şi care are ca scop declarat reabilitarea spiritului uman, ajutorarea celor cu probleme de sănătate fizică şi psihică, a celor cu probleme de integrare în societate. Importanţa şi impactul pe care toate aceste religii le au în societate sunt strâns legate de dimensiunile lor numerice şi spaţiale. Cele mai noi statistici cu privire la numărul adepţilor reliefează faptul că rămân predominante pe Glob religiile clasice, în mod special cele universale. Cei mai numeroşi adepţi, peste două miliarde, îi are creştinismul, care rămâne astfel prima religie a lumii. Mult mai puţin numeroşi, depăşind totuşi un miliard, sunt adepţii islamismului. Pe locul al treilea se află ateismul, fapt ce demonstrează caracteristicile ideologice ale lumii contemporane, orientarea din ce în ce mai pregnantă spre interpretarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare. 169
Deşi o religie etnică, limitată teritorial la un spaţiu restrâns din sudul Asiei, hinduismul, dezvoltat într-un areal puternic populat se plasează pe al patrulea loc în ierarhie cu 900 de milioane de adepţi. Mult mai puţin numeroşi sunt adepţii celorlalte religii datorită răspândirii lor pe suprafeţe destul de reduse ale Globului. 2500
2000
1500 1994 1000
2005
500
0 creştini
musulmani
budişti
hinduşi
adepţii atei şi fara religiilor din credinţă China
Fig. 38. Evoluţia numerică a adepţilor diferitelor culte religioase pe Glob (milioane persoane)
În ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere constantă a membrilor tuturor comunităţilor religioase, creştere care se poate explica prin evoluţia numerică accentuată a populaţiei Globului. Cel mai însemnat ritm de creştere l-au înregistrat adepţii credinţelor religioase din China, urmaţi fiind de musulmani. Tabelul 2. Numărul adepţilor diverselor religii pe Glob (2005) Religie Creştinism Islamism Ateism (fără religie) Hinduism Religiile tradiţionale ale Chinei Budism 170
Număr adepţi (mil.) 2100 1300 1100 900 394 376
Religie Animism Religii tradiţionale africane Sikhism Iudaism Baha’i Jainism Şintoism Zoroastrism Altele
Număr adepţi (mil.) 300 100 23 14 7 4,2 4 2,6 4,2
3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică Cele trei religii universale, creştinismul, islamismul şi budismul, prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. Fiecare a fost întemeiată de câte o personalitate marcantă, care a adus importante modificări în sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. Aceste noi învăţături au fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte, care se păstrează până în prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective. Forţa cu care s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi, al căror număr a fost în continuă creştere, astfel încât în prezent aceste religii sunt cele mai răspândite pe Glob. Toate trei au structuri complexe, fiind organizate în ramuri, denominaţii şi secte. O ramură este o diviziune importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective, denominaţia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine. Diferenţierile existente între cele trei religii se manifestă în planul percepţiei cu privire la originea universului şi al omului, al relaţiei acestuia cu divinitatea şi în ceea ce priveşte originea şi teritoriul pe care îl ocupă în prezent. De asemenea, practicile fundamentale şi peisajul religios sunt foarte diferite. Ceea ce poate fi considerat comun din perspectiva originii spaţiale la cele trei religii este continentul Asia. Ele provin, însă, din regiuni diferite. Creştinismul şi Islamismul, religii înrudite şi cu foarte multe asemănări, îşi au originea în sud-vestul continentului, prima în spaţiul vechiului Canaan, actualul stat Israel iar cea de a doua în Peninsula Arabia, în oraşul Mecca, nu departe de ţărmul Mării Roşii. 171
Budismul a apărut într-un ţinut mult mai îndepărtat, în nordul Indiei, în regiunea Lumbini situată astăzi în Nepal. Aceste spaţii au fost primele care au luat contact şi au îmbrăţişat noile ideologii, fiind şi astăzi considerate locuri sacre ale fiecărei religii. În ceea ce priveşte sistemele de gândire, se remarcă importante diferenţe. În cadrul creştinismului şi al islamismului, credinţa se îndreaptă spre zeităţi şi diverse spirite supranaturale, care influenţează viaţa omului. Creştinismul are la bază credinţa în Sfânta Treime, alcătuită din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh, considerată divinitatea supremă, unică, manifestată prin trinitate. Islamismul este religia unicului Dumnezeu, numit Allah Creatorul, Stăpânul, Susţinătorul a tot ceea ce este în Univers. Spaţiul sacru, cel ceresc, este populat în cazul ambelor credinţe de multe alte spirite superioare precum îngerii, creaţi de Dumnezeu din lumină. Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, îngerii sunt fiinţe imortale, care nu păcătuiesc, se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât ceea ce el hotărăşte. Îngerii sunt prezenţe permanente în viata oamenilor. În anumite situaţii ei au luat chip de om şi au vorbit profeţilor. În cazul creştinismului apar diverse alte forme, serafimi, heruvimi, sfinţi etc. La polul opus acestora apar demonii, care joacă la rândul lor un rol determinant în viaţa spirituală a adepţilor. Scopul creştinismului şi al islamismului este acela de a permite prin intermediul unei relaţii bune cu divinitatea trecerea în lumea de dincolo prin depăşirea momentului morţii şi obţinerea vieţii veşnice. Sistemul de gândire budist este cu totul diferit, singurul scop al acestei religii ca doctrină fiind atingerea stării de Nirvāna, ce reprezintă condiţia inefabilă a Spiritului Treaz, o stare de iluminare, abolirea a tot ce are legătură cu lumea reală. Opusul Nirvānei este Samsāra, reprezentând ciclul reîntrupărilor. Din această perspectivă, omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Scopul budismului este eliberarea din acest ciclu, care înseamnă suferinţă, şi intrarea în starea de Nirvāna, scop care poate fi atins în timpul vieţii. Aceste ideologii creează anumite tipuri de comportament uman, care determină adepţii respectivi să se grupeze în comunităţi religioase şi să dezvolte relaţii specifice, care pot fi în concordanţă sau în contradicţie cu alte grupuri, implicit cu întreaga societate. 172
Fiecare dintre cele trei religii a fost întemeiată de câte o personalitate căreia îi poartă numele şi la care se raportează permanent. Creştinismul a fost întemeiat de Iisus Cristos în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pe care adepţii l-au considerat de la început Fiul lui Dumnezeu. Este unica religie care a îmbrăţişat ideea coborârii lui Dumnezeu pe Pământ sub formă materială. Mesia (unsul) reprezintă pentru creştini Logosul, verbul veşnic. Iisus, evreu de origine, s-a născut în Bethleem (Iudeea) şi a copilărit în Nazaret (Galileea). A trăit 33 de ani, iar în perioada de maturitate a propovăduit noua credinţă, a pregătit 12 apostoli, care au lăsat în urma lor Iisus Cristos numeroşi adepţi. Unul dintre aceştia, Pavel (Biserica Sfânta Sofia, din Tars este considerat geniul ideologic Constantinopol, al Creştinismului. Fost fariseu ce persecuta secolul al XII-lea) cu ardoare pe creştini, cu numele său de origine Saul, acesta devine prin convertire, în urma unei viziuni cristice, cel mai important misionar, care propagă creştinismul în afara spaţiului iudeu, între păgâni. Cea mai intensă activitate a sa s-a desfăşurat la Roma, unde îşi găseşte sfârşitul prin execuţie în jurul anului 60, în timpul împăratului Nero. Islamismul a fost întemeiat de marele profet Mahomed (Muhammad), născut la Mecca în jurul anului 570 într-o familie de negustori. Este considerat urmaşul direct al lui Ismael, unul dintre fiii patriarhului Abraham (Avraam), ceea ce explică originea comună a Islamismului şi Iudaismului. Religia pe care o creează s-a născut din revelaţiile sale auditive, care încep să se manifeste, conform legendei, începând cu anul 615. După câţiva ani şi-a propovăduit mesajul monoteist, care aducea importante Profetul Mahomed mutaţii în sistemul de gândire al epocii 173
respective. Ca urmare, împotriva sa s-au ridicat numeroşi duşmani, care, ameninţându-l cu moartea, l-au determinat să părăsească Mecca şi să se stabilească în Medina, oraş aflat la 300 km nord de primul. În următorii ani, pentru impunerea noii religii s-au produs conflicte armate între cele două localităţi, în final Mecca fiind învinsă. Mahomed a murit în anul 632 la Medina, unde se găseşte şi în prezent mormântul său. Buddha, fondatorul religiei cu acelaşi nume, s-a născut în nordul Indiei în localitatea Lumbini aflată astăzi pe teritoriul statului Nepal, la mică distanţă de graniţa cu India. Copilul, aparţinând unei familii nobile şi bogate, clanul Gautama, s-a născut în jurul anului 563 înainte de Cristos şi se pare că a manifestat calităţi deosebite, astfel că a primit numele de Siddhartha („cel care şi-a atins ţelurile“). Copilăria şi tinereţea sa, petrecute în Kapilavastu, au fost obişnuite pentru cineva născut într-o familie nobilă a acelor vremuri: viaţă lipsită de griji şi îndestulată. În jurul vârstei de 29 de ani face 3 scurte Buddha (Sarnath incursiuni în afara palatului şi are Archaelogical Museum) 3 revelaţii cu privire la viaţa reală, descoperă prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni, bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr, care trăieşte în sihăstrie. Dezgustat de viaţa sa îndestulată părăseşte definitiv palatul şi se dedică ascezei timp de 6 ani, având ca profesori doi călugări brahmani. După această perioadă de severă mortificare a trupului (înfometare până aproape de moarte), descoperă Calea de Mijloc, cea a echilibrului. Se aşează sub un smochin, meditând în căutarea Trezirii, pe care o descoperă, devenind Buddha sau Iluminatul. Este, astfel, posesorul celor Patru Adevăruri: totul este Suferinţă pentru fiinţele vii, Suferinţa se naşte din Dorinţă, nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei şi Calea-cu-opt-Ramuri sau Calea-deMijloc (înţelegere dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, mijloace de existenţă drepte, efort drept, concentrare dreaptă), cea care duce la extincţia suferinţei. Timp de 45 ani, a călătorit prin 174
Valea Gangelui, propovăduindu-şi doctrina, apelând din când in când la amintirile din vieţile sale anterioare, adunând în jurul său călugări şi adepţi laici, acceptând chiar, spre sfârşitul vieţii, la insistenţele discipolului său Ananda, călugăriţe în comunitate. Ajuns la o vârstă avansată (80 de ani) şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se în Parinirvāna (Nirvāna completă). Toate noile învăţături ale fondatorilor lor au fost transformate în cărţi sfinte, cu ajutorul cărora aceste religii s-au propagat şi au rezistat de-a lungul miilor de ani. Biblia (Canonul) este cartea de căpătâi a Creştinismului. Este alcătuită din Vechiul Testament, care nu este altceva decât cartea sfântă iudaică Tanakh, şi Noul Testament care conţine numeroase informaţii despre viaţa şi învăţăturile sfinte ale Mântuitorului Iisus Cristos şi sfaturi pentru buna organizare a bisericii şi a vieţii creştine. Coranul (Qur’ān) reprezintă cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngerul Gabriel profetului Mohamed. Este considerat a fi o scriere nouă, care nu contrazice ci întăreşte învăţăturile evreilor şi pe cele ale creştinilor, având funcţia de logos (verb veşnic). Cele două teme de bază ale Coranului sunt: monoteismul şi puterea lui Dumnezeu asupra lumii; natura şi soarta oamenilor în raportul cu divinitatea. Apariţia acestei cărţi a realizat intenţia iniţială a Islamului de a deschide arabilor accesul la comunitatea numită a “popoarelor cărţii”. Budismul are numeroase texte sfinte, cel mai important fiind Tripitaka („întreitul coş”) sau Canonul budist, alcătuit din Vinaya (codul etic), Sütra (viaţa şi predicile lui Buddha) şi Abhidharmma (doctrina). În ceea ce priveşte organizarea internă, cele trei religii sunt divizate în ramuri, denominaţii şi secte, ca urmare a evoluţiei lor după dispariţia celor trei fondatori. Creştinismul are trei ramuri majore: Confesiunea Romano–Catolică, Confesiunea Protestantă şi cea Ortodoxă. Acestea au apărut în urma intervenţiei a două crize importante în sânul Bisericii Creştine, numite schisme. Prima schismă (Marea schismă) s-a produs în anul 1054 datorită luptelor pentru supremaţie şi a divergenţelor teologice. Astfel au apărut Catolicismul şi Ortodoxia. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a produs a doua schismă în sânul Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica Protestantă. Iniţiatorul celei de a doua schisme a fost călugărul augustinian Martin Luther, profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. Astfel a apărut prima Biserică Protestantă, cea Luterană. În timp, s-au produs rupturi numeroase şi în Protestantism, astfel încât în prezent există numeroase alte Biserici autonome şi secte. 175
Islamul are trei ramuri principale de credinţă, bazate în special pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui Mahomed. Acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit, Şiit şi Kharijit. Marile şcoli sau tradiţii budiste care reprezintă ramuri ale acestei religii sunt Theravada (învăţătura bătrânilor sau a înţelepţilor), Mahayana (marele vehicul) şi Vajrayana (Calea de Diamant, Budism tibetan). Segmentarea Bisericii Creştine a dus la conturarea unor spaţii bine determinate în cadrul cărora predomină cele trei ramuri. Cei aproximativ 1 miliard de adepţi ai Catolicismului sunt locuitori ai ţărilor din centrul şi sudul Europei (Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Austria, Italia, Spania, Franţa, Belgia, Irlanda şi teritoriile sudice ale Elveţiei şi Germaniei), din America Centrală şi America de Sud, din sudul SUA şi estul Canadei şi chiar în Insulele Filipine (fig. 38). Cei peste 500 milioane de adepţi ai Protestantismului, aparţinând diverselor Biserici aparţinând acestei categorii sunt predominanţi în ţările din nordul şi vestul Europei (Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia, nordul Germaniei şi al Elveţiei, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie), în centrul şi vestul Canadei, în marea majoritate a statelor din SUA, în Africa de Sud şi parţial în alte state din centrul şi sudul Africii, în Australia şi Noua Zeelandă. Adepţii Ortodoxiei, în număr de peste 200 milioane, ocupă partea de răsărit a Europei (Grecia, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia) şi mari părţi din Asia (Siberia ca teritoriu aparţinând Rusiei dar şi alte state foste sovietice precum Georgia, Armenia şi nordul Kazakhstanului) (fig. 38). Deşi aceste arii de influenţă sunt bine conturate, nu există o separare spaţială extremă a adepţilor. Se remarcă în general o convieţuire paşnică a credincioşilor indiferent de predominarea uneia sau alteia dintre ramuri. Islamismul ocupă întinse suprafeţe din centrul şi sud-vestul Asiei, fiind religia de bază a unor state precum Pakistan, Afganistan, Turkmenistan, Uzbekistan, sudul Kazakhstanului şi vestul Chinei, Iran, Irak, Azerbaijan, Siria, Iordania, Turcia şi statele din Peninsula Arabă. De asemenea, state musulmane sunt şi cele din spaţiul saharian al Africii, inclusiv Etiopia şi Somalia localizate în Africa de Est. Islamismul ocupă teritorii importante şi în sud-estul Asiei în Indonezia şi Malaysia. Cei mai numeroşi şi mai răspândiţi adepţi sunt cei ai Islamismului Sunnit (83%), comunităţile shiite fiind dominante doar în Iran, sudul Irakului, Bahrain şi vestul Yemenului, minorităţi importante fiind şi în Afganistan, Kuweit, Liban şi Emiratele Arabe Unite. 176
177
Budismul, în forma sa Vajrayana este religia care predomină în centrul şi în nordul Chinei, în Mongolia şi Buthan şi se regăseşte sub forma unor minorităţi importante în nordul Nepalului şi al Indiei. Theravada este religia predominantă în ţări din sud-estul Asiei (Myanmar, Laos, Thailanda, Cambodgia). Adepţi ai Mahayana se regăsesc în Tibet, Mongolia, China, Japonia şi Vietnam. 3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică În această categorie intră un număr important de credinţe religioase, la fel de variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa Globului. Cele mai importante, cu impact puternic asupra spaţiilor în care se manifestă, dându-le o personalitate specifică, sunt hinduismul, iudaismul, confucianismul, daoismul şi şintoismul. Toate acestea provin şi sunt localizate în Asia. Cu excepţia iudaismului care a avut o evoluţie spaţială sinuoasă, celelalte au rămas în arealele lor de origine: hinduismul în India şi Nepal, confucianismul şi daoismul în China, şintoismul în Japonia. Iudaismul, apărut în antica „ţară sfântă“ Canaan, ca urmare a vicisitudinilor istoriei a migrat odată cu adepţii săi în Europa, America de Nord şi în diverse alte spaţii asiatice, dispărând aproape în totalitate din teritoriul de origine. După al doilea război mondial, datorită unor înţelegeri internaţionale, statul Israel a renăscut pe vechiul amplasament Confucius creând, astfel, posibilitatea reinstalării iudaismului în aria sa de provenienţă. Spre deosebire de celelalte religii menţionate, iudaismul este însă mult mai răspândit, aproape jumătate dintre adepţii săi (peste 5 milioane) locuind încă în SUA şi în multe alte state ale lumii, cu precădere în cele europene. Mici comunităţi ale religiilor etnice pot fi întâlnite în multe alte ţări de pe Glob, în mod special în spaţiul urban al statelor cu un potenţial economic mai ridicat şi cu un comportament permisiv faţă de grupurile venite din alte arii culturale. 178
Considerate fiind cele mai vechi credinţe ale lumii, religiile etnice au apărut cu mii de ani înaintea creştinismului. Hinduismul se presupune a fi apărut cu peste 8500 de ani în urmă, iudaismul, confucianismul şi daoismul manifestânduse ceva mai recent, în secolele VI – V.î.Hr În timp ce hinduismul nu are o origine bine definită, este acceptat faptul că iudaismul a fost iniţiat de vechii patriarhi, Moise şi alţi numeroşi profeţi, iar confucianismul şi daoismul sunt filozofii aparţinând unor importante personalităţi chineze ale vremii, funcţionari ai Imperiului, Confucius (Kong Fu-zi) şi respectiv Lao Zi.
Brahma
Percepţia cu privire la apariţia şi evoluţia lumii, la realitatea înconjurătoare este foarte diferită la aceste religii. În timp ce iudaismul este religia Unicului Dumnezeu, cel care controlează întregul Univers şi al cărui popor ales este cel iudeu, ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial de celelalte popoare, hinduismul, daoismul şi şintoismul sunt religii politeiste. Credinţa hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă, cele trei faţete, trei funcţii cosmice ale divi-
Moise (Michelangelo Buonarroti)
Shiva
Vishnu 179
nităţii fiind zeii Brahma (creaţia), Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea). Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se închină şi le-au dedicat numeroase temple. Elementul central al doctrinei taoiste este Tao (Cale, drum) care reprezintă izvorul, începutul şi esenţa cosmosului. Taoismul religios deţine şi o mitologie bogată, zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. La conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată (Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă Wang. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor. Confucianismul este o filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele si realizările lor, mai degrabă decât de probleme de teologie. El nu este atât o religie, cât un cod moral, care a influenţat foarte mult gândirea şi modul de viaţă al chinezilor. Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi, datorie faţă de familie, loialitate faţă de prieteni, umilinţă, sinceritate si politeţe. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul, diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins, întrucât amândouă au idei asemănătoare despre om, societate, conducători, cer şi univers. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc, pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc. Şintoismul, religia naţională a Japoniei, este un vast complex de credinţe, obiceiuri şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul). Şinto reprezintă Calea kamilor, divinităţi tutelare ale oricărui lucru. Peisajul cultural al spaţiilor menţionate este îmbogăţit de literatura religioasă născută din învăţăturile acestor religii. Textele sfinte ale hinduismului sunt foarte numeroase, bine-cunoscute şi pe plan mondial fiind Rgveda (colecţie de imnuri), Upanişadele şi textele epice Rāmāyana şi Mahābhārata, minunate povestiri ale unor întâmplări Torah (manuscris pe sul petrecute în vremuri imemode hârtie tradiţional) riale. Iudaismul este renumit 180
prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh), care constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum Mişna (tratate de jurisprudenţă), Talmudul care conţine texte sacre cu comentarii, sau renumitele Manuscrisele de la Qumran. Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea schimbărilor (Yi jing), Cartea odelor (Shi jing), Cartea edictelor (Shu jing), Memorial de rituri (Li ji), Cartea muzicii (Yueh jing), Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu), iar daoismul prin Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice, filozofice, medicale, de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. Şintoismul este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice precum Kojiki (povestea despre cele vechi, o istorie a Japoniei de la facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei). 3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic Ca element component al sistemului geografic, fenomenul religios se află într-o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Toate religiile lumii sunt direct influenţate de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat şi, la rândul lor, au un impact puternic asupra lui. De aceea, se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului. Impactul mediului natural asupra organizării religioase Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare şi organizare a sistemelor religioase se manifestă prin: • încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase; • desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte; • organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru difuzarea mesajelor religioase. Încorporarea fenomenelor naturale se manifestă prin apariţia aşa numitei cosmogonii, set de credinţe religioase cu privire la originea universului. Toate religiile au o cosmogonie proprie pe baza căreia se organizează. Există, însă, diferenţe între ele. Religiile apărute în sud-vestul Asiei (iudaismul, creştinismul, islamismul) consideră că Dumnezeu a creat întregul univers şi l-a oferit omului pentru a definitiva această creaţie. Omul are, deci datoria să utilizeze mediul natural, să îl transforme, slujindu-l astfel pe Dumnezeu. Alte religii (taoismul) consideră că cele două creaţii ale divinităţii, natura şi omul 181
sunt egale şi trebuie să trăiască în armonie, ceea ce înseamnă că omul trebuie să exploateze mediul natural astfel încât să nu îl deregleze. Religiile animiste consideră omul supus în totalitate divinităţii şi naturii, care se află într-o comuniune perfectă, astfel încât omului nu îi este permis decât să supravieţuiască în mijlocul naturii (să vâneze şi să culeagă ceea ce i se oferă). Calendarul, ciclul anual de variaţie a condiţiilor climatice, este, la rândul său, un element de bază în determinarea credinţelor religioase. Toate religiile ţin cont de ritmurile naturii, esenţiale vieţii populaţiilor în cadrul cărora au apărut şi care erau legate strict prin activităţile agricole de mediul natural. De aceea, multe dintre religii sărbătoresc momentele importante ale ciclului natural. Există numeroase ritualuri prin intermediul cărora credincioşii se roagă pentru obţinerea unor recolte bune, pentru alungarea calamităţilor sau sărbătoresc încheierea cu bine a muncilor agricole şi se bucură de recoltele strânse. În cazul religiilor universale însă, acest calendar nu se mai suprapune în mod real ritmurilor naturii. Deşi la început nu au existat diferenţe, ele s-au extins spaţial foarte mult, în teritorii cu climat mult diferit de cel din arealul de origine, s-a ajuns la situaţia ca în aceste noi spaţii sărbătorile să nu coincidă cu momentele cheie din calendarul naturii. Principalele sărbători din calendarele budist şi creştin sunt în relaţie directă cu evenimentele pe care le-au trăit fondatorii lor. De exemplu, sărbătoarea Paştelui la creştini este legată de un anumit moment în ciclul agricol, moment care diferă, însă, în raport de poziţia pe Glob a comunităţilor respective. Dacă în cazul celor care trăiesc în spaţiul mediteranean sărbătoarea coincide cu culegerea primelor roade ale pământului, în Europa nordică ea se suprapune momentului începerii lucrărilor agricole. Diferenţe apar şi în cazul tipurilor de calendare existente. Cele mai multe religii utilizează calendare solare, Iudaismul şi Islamismul folosesc, însă, calendarul lunar. Calendar iudaic – mozaic din Aflându-se în relaţie atât de sinagoga Beith Alpha, Israel strânsă cu mediul natural în care 182
s-au format, religiile şi-au dezvoltat fiecare un spaţiu sacru, în care activitatea lor se intensifică. Există două tipuri de spaţii sacre: elemente fizico-geografice distincte (munţi, râuri, stânci) şi diverse elemente ale peisajului în relaţie cu care au apărut şi s-au răspândit religiile respective. În hinduism malurile râurilor şi ţărmurile mărilor sunt locuri sacre de îmbăiere sau purificare a adepţilor. Gangele este considerat râul cel mai sfânt al Indiei deoarece se crede că izvorăşte din părul zeului Shiva. Haridwar este cel mai cunoscut loc de îmbăiere în acest fluviu, alături de care există şi multe alte puncte de importanţă locală.
Haridwar
Spaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante în viaţa lui Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul de naştere, Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută, Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie religioasă, Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în Nirvana. Alături de acestea, numeroase alte locuri sfinte ale miracolelor sale sunt considerate importante. Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru câteva oraşe. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită, care este locul de naştere a lui Mohamed. În centrul acestuia se află Moscheia al-Haram al-Sharif, care păstrează o structură cubică – Ka’ba, 183
în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de Adam din Grădina Edenului. Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael şi Hagar, strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de apă din care au băut cei doi în drumul lor prin deşert. Al doilea oraş sacru este Medina, în care se află mormântul lui Mahomed, acestea sunt principalele locuri de pelerinaj.
Moscheia al–Haram al–Sharif, Mecca
Vatican, Roma 184
Creştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o ramură la alta. Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. Vaticanul, cel mai mic stat al lumii, este reşedinţa Papei, conducătorul suprem al Bisericii Catolice. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca fiind cel mai sacru spaţiu al său, areal în care multe dintre Bisericile ortodoxe şi-au construit mănăstiri. Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase altele în care se află mănăstiri, biserici, temple şi care atrag milioane de credincioşi anual. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor respective. O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a activităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea spaţială a acestora. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor impune nevoia de organizare a religiilor, astfel încât informaţia din centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde se găsesc. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului, care dă naştere unor structuri teritoriale specifice. Structurile respective sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii specializate în organizarea spaţiului. Din acest punct de vedere, structurile teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale autonome şi sisteme ierarhice. În primul caz este vorba despre iudaism, islamismul sunnit şi hinduism, în cadrul cărora unităţile de bază, comunităţile religioase se pot organiza singure, independent de centrele religioase, luând propriile decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. În aceeaşi categorie intră şi unele Biserici Protestante, precum cea Baptistă. Acest tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între congregaţii, totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. Cel mai bun exemplu, însă, de sisteme locale autonome sunt religiile tribale, care se dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare, în spaţii restrânse, cu caracteristici specifice. Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano– Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica Mormonă). Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să 185
permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul religios Vatican. De aceea, această Biserică este organizată în câteva mii de unităţi de bază numite dioceze, conduse de episcopi, şi care sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. Diocezele sunt grupate în provincii controlate de arhiepiscopi, toate acestea la rândul lor fiind subordonate Papei, care este şi episcop al Diocezei de Roma. Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere), localizată în capitala statului american Utah, Salt Lake City şi care stabileşte politicile şi doctrinele religioase. Impactul religiei în peisaj Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic, religiile au un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Impactul pe care îl au determină modificări ale peisajului, care devine, astfel, purtătorul informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor areale de pe Glob. Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu încărcătură religioasă (locurile de înmormântare), aşezările religioase şi toponimia (denumirile elementelor geografice). Structurile sacre sunt foarte variate pe plan mondial. Ele exprimă nu doar valorile religioase ci şi pe cele tradiţionale, folclorice, ceea ce subliniază calitatea lor de elemente culturale. Aceste clădiri sunt locuri de rugăciune necesare tuturor religiilor lumii, spaţii în care credincioşii şi membrii angajaţi în structurile religioase desfăşoară activităţile specifice fiecărui tip de religie. Bisericile şi mănăstirile împodobesc peisajul creştin fiind o Domul din Köln expresie a principiilor sale religioase, 186
spaţii încărcate de sacralitate. Numărul lor este foarte mare deoarece viaţa creştină se desfăşoară în relaţie directă cu aceste structuri. În cadrul lor se desfăşoară slujbele religioase, activităţi permanente în cadrul comunităţilor creştine. Imaginea bisericilor variază foarte mult în spaţiu. Ea depinde atât de caracteristicile arhitecturale ale epo-cilor în care au fost construite, cât şi de specificul cultural şi religios al locului. Primele biserici, numite bazilici, au fost construite în stilul arhitectural al clădirilor publice romane şi sunt specifice spaţiului Catedrala ortodoxă catolic. În secolele XII-XIV alături Sf. Petru şi Pavel, Peterhoff de acestea au apărut bisericile în stil gotic, domurile gotice, renumite pentru dimensiunile lor impunătoare. Spaţiul ortodox a dezvoltat o arhitectură proprie, aşa numitul stil bizantin, aparţinând vechiului Imperiu Bizantin şi care se caracterizează printr-o intensă ornamentare şi o iconografie originală. În contrast cu aceasta, spaţiul protestant dezvoltă o arhitectură simplă, cu o lipsă totală de ornamente. Personalitatea fiecărei clădiri rezultă mai ales din materialele de construcţie utilizate. În cadrul celorlalte religii apar forme arhitecturale diverse. Peisajului islamic îi sunt caracteristici moscheile, clădiri fără o conotaţie sacră, simple locuri de întâlnire şi rugăciune pentru membrii comunităţilor. Aceleaşi caracteristici se regăsesc şi în structurile sacre orientale. Templele hinduse şi pagodele budiste şi Moscheia Masoumeh, Iran şintoiste au rolul de a adăposti 187
altarele închinate diverselor zeităţi, activităţile religioase de bază desfăşurându-se în cea mai mare parte acasă, în sânul familiei. Organizarea spaţiului se manifestă prin modalităţile în care activităţile umane sunt aranjate în spaţiu şi prin nivelul de dezvoltare al acestora. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spaţiului şi cu un puternic impact în peisaj sunt locurile de înmormântare. Acestea reflectă diferenţele existente în ceea ce priveşte practicile de înmormântare, care depind foarte Templu hindus mult de caracteristicile mediului în Colombo, India şi de credinţele religioase. Cimitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii, care obişnuiesc să îşi îngroape morţii în spaţii special amenajate în apro-pierea localităţilor. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spaţii sacre şi care devin chiar centre de pelerinaj. În multe dintre oraşele mari ale lumii, în cadrul cărora arealul construit este foarte aglomerat, cimitirele rămân printre puţinele spaţii verzi ale acestora. Templul mormon Unele religii au îmbrăţişat din Salt Lake City, Utah alte practici. De exemplu, hinduismul utilizează incinerarea, pe care o consideră un act de purificare. Aceeaşi metodă este utilizată şi de către preoţii budişti din Tibet. La nivel superior, procesul de organizare a spaţiului se manifestă prin apariţia şi dezvoltarea unor aşezări cu funcţionalitate religioasă, care ulterior au căpătat şi funcţionalitate economică. Cele mai multe 188
astfel de aşezări, construcţii planificate şi care s-au dovedit utopice, se află în Statele Unite ale Americii. Prima, Bethleem, a fost fondată în 1741 în Pennsylvania, de către un grup de imigranţi moravieni proveniţi din Europa Centrală (Cehia de astăzi). Cel mai renumit exemplu rămâne însă Salt Lake City din statul Utah, aşezare religioasă a mormonilor, a cărei construcţie a început în 1848. Impactul religiei în peisaj se manifestă, de asemenea, prin toponimie. Un număr foarte mare de aşezări create de emigranţii europeni romano catolici în Lumea Nouă poartă nume religioase. Există o mare densitate de astfel de aşezări în statul Ontario din Canada. 3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante transformări pe toate planurile pornind de la modificările survenite în domeniul economic. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă, dorinţă care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economică. Îmbunătăţirea continuă a uneltelor, a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă de la stadiul de societate agrară la cea industrială. Acest pas important a permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse, peste nevoile proprii, fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. Schimburile economice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe întreaga suprafaţă a Globului. S-a născut, astfel, comerţul internaţional. Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces foarte mediatizat în ultimele decenii, procesul de mondializare sau globalizare. Mondializarea este un fenomen foarte complex care afectează întreaga societate umană. Deşi iniţializat de puternica dezvoltare industrială din ultimul secol (secolul al XX–lea), procesul acesta se manifestă pe toate planurile, economic, demografic, social şi cultural. Se poate defini ca o luptă între vechea tradiţie şi modernitate, în care cea de a doua câştigă din ce în ce mai mult teren. Tradiţia este un ansamblu de valori, concepţii, credinţe, obiceiuri care se formează în cadrul unor grupuri sociale (popoare, naţiuni, clase) şi sunt transmise din generaţie în generaţie. Este considerată ca o verigǎ de legǎturǎ între trecut şi prezent, un principiu de unitate şi continuitate în planul existenţei şi al conştiinţei de sine. Cuprinde atât elemente 189
înaintate, progresiste, cu valabilitate generalǎ (obiceiuri moderne) cât şi elemente depǎşite de dezvoltarea istoricǎ, perimate sau conservatoare (obiceiuri vechi, tradiţionale). În plan social, modificările s-au manifestat în cadrul relaţiilor interumane, fapt ce a dus la dispariţia în multe areale ale Globului a grupurilor secundare clasice, comunităţile. Odată cu transformarea multor aşezărilor rurale în localităţi urbane, comunităţile s-au dizolvat, în locul lor apărând diverse alte grupuri sociale aspaţiale (fără o poziţie bine delimitată în spaţiu). Această tendinţă de evoluţie a pornit din arealele puternic dezvoltate şi urbanizate spre teritoriile cu economii slab dezvoltate sau în dezvoltare şi care se confruntă în prezent cu un intens proces de urbanizare. Pe continentul african şi pe cel asiatic se cunosc largi teritorii în care societatea este încă în stadiul relaţiilor de tip comunitar, în care familia şi membrii marcanţi ai comunităţii au un rol determinant în întreaga viaţă socială. Cu toate acestea, există pericolul ca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi aceste spaţii să sufere importante transformări, pornite din arealele centrale (urbane) care şi-au schimbat deja structura socială sub impactul globalizării. Un bun exemplu este cel al comunităţilor arabe din ţările asiatice în care relaţia dintre femei şi bărbaţi era definită prin superioritatea bărbatului şi marginalizarea rolului femeii în societate. Unele comunităţi încă mai păstrează acest tip de relaţii, multe dintre ele, însă, transfomându-se sub influenţa sistemului social occidental, care pledează pentru egalitatea dintre sexe. Cel mai vizibil este impactul mondializării în plan cultural. Marea diversitate a obiceiurilor tradiţionale (folclorice) este ameninţată de procesul de uniformizare prin adoptarea de obiceiuri moderne provenite din spaţiul occidental. Este vorba, de fapt, de influenţe venite din spaţiul nord-american dar şi din cel vest-european, care la rândul său se confruntă cu o infuzie culturală de peste ocean. Acest proces, numit occidentalizare, afectează toate elementele societăţii şi este din ce în ce mai agresiv, extinzându-se pe mari suprafeţe ale Globului. Influenţele culturale se manifestă la nivelul tuturor elementelor componente: îmbrăcăminte, muzică, dans, obiceiurile culinare, etc. Întregul proces se desfăşoară prin intermediul tehnologiilor avansate din domeniul transmiterii de informaţii. La ora actuală televiziunea, internetul, telefonia mobilă s-au extins pe întreaga suprafaţă terestră, permiţând transmiterea unui volum foarte mare de informaţii într-un timp foarte scurt, ceea ce facilitează schimbările din plan cultural. 190
Vechile tradiţii culinare sunt înlocuite în din ce în ce mai multe regiuni cu obiceiul modern de a consuma hrană semipreparată în aşa numitele restaurante „fast-food“, care au apărut în spaţiul nord-american ca urmare a noului comportament economic al indivizilor – petrecerea unui timp înObiceiuri culinare tradiţionale şi moderne delungat la locul de în Israel. Falafel alături de Coca-Cola muncă, ceea ce a dus la pierderea obiceiului de a lua masa în familie, implicit de a consuma hrană preparată în casă. Un foarte cunoscut exemplu este cel al restaurantelor de tip McDonald’s, care au apărut în întreaga lume, cu precădere în spaţiul urban. În aceeaşi categorie intră şi industria Restaurant McDonald’s Seoul, băuturilor răcoritoare. Coreea de Sud Firma Coca-Cola şi-a deschis filiale în aproape toate statele lumii şi îşi comercializează intens produsele. Îmbrăcămintea tradiţională este şi ea din ce în ce mai mult înlocuită cu cea modernă. Pe mari suprafeţe ale Globului populaţia utilizează zilnic îmbrăcămintea modernă, de influenţă occidentală, costumele tradiţionale îmbrăcându-le doar în unele zile de sărbătoare. Cea mai mare răspândire a cunoscut-o costumul bărbătesc clasic, care este utilizat în prezent şi în state ce au suferit mai slabe influenţe de acest fel. De asemenea, foarte răspândit, mai ales printre tineri, este obiceiul de a purta pantalonii Jeans a căror arie de provenienţă este cea nord-americană. Deşi la origine erau un obiect de îmbrăcăminte a clasei muncitoare, aceştia au căpătat în a doua jumătate a secolului 191
trecut o semnificaţie revoluţionară, de luptă pentru independenţă a tinerilor americani într-o societate considerată mult prea conservatoare. Muzica şi dansurile moderne sunt prezente în spaţiul urban din întreaga lume. Peste tot în marile centre urbane, în oraşe mai mici şi chiar în unele areale rurale există cluburi amenajate pentru manifestări de acest gen (discoteci). De asemenea, în multe colţuri ale lumii se organizează festivaluri de muzică pop, rock etc. Un bun exemplu este activitatea internaţională a postului de televiziune MTV, care are filiale în multe ţări şi organizează manifestări muzicale în fiecare an. Occidentalizarea se face simţită şi în planul arhitectural al multor aşezări de pe Glob. Din ce în ce mai multe civilizaţii ale lumii adoptă metode moderne de construcţie şi se adaptează formelor noi arhitecturale. Această tendinţă generală este considerată benefică de unii, dar este respinsă de cele Tradiţie şi modernitate mai multe state slab dezvoltate în vestimentaţie (India şi Pakistan) sau în dezvoltare, care îşi văd ameninţat patrimoniul cultural. Reprezentanţii acestora consideră că uniformizarea culturală şi spirituală nu este altceva decât o formă de dominare a statelor dezvoltate, din care celelalte nu au decât de pierdut. Există, de asemenea, teama de impactul negativ al influenţelor respective asupra mediului înconjurător.
192
4. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ
4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob 4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii Agricultura este prima activitate economică organizată de om, legată direct de exploatarea condiţiilor naturale, cea care pune în strânsă corelaţie individul cu mediul în care trăieşte. Într-o primă fază, relaţia ce s-a dezvoltat între om şi natura din care făcea parte a fost univalentă, întreaga sa viaţă fiind determinată de condiţiile de mediu, de caracteristicile lui. În această etapă omul nu este decât culegător şi vânător, el preia din spaţiul pe care îl locuieşte ceea ce îi oferă din belşug. Următoarea fază în evoluţia relaţiei omnatură este cea bivalentă, etapă în care omul devine activ, îşi impune prezenţa în mediul natural prin modificări din ce în ce mai intense, pe suprafeţe din ce în ce mai întinse. Este etapa activităţilor agricole şi, mult mai aproape de prezent, a celor industriale. Apariţia agriculturii ca activitate bine organizată coincide cu naşterea primelor mari civilizaţii antice, toate fiind exclusiv agricole. Astfel, începând cu 10.000 – 8.000 de ani î.Ch., pe întinsele spaţii asiatice se dezvoltă civilizaţii precum cea chineză şi cea indiană, care şi-au pus puternic amprenta asupra evoluţiei populaţiilor din zonă şi a modificării peisajului natural originar. Cu o mare vechime şi complexitate se detaşează spaţiul Mesopotamiei, care a influenţat definitiv atât mediul oriental cât şi pe cel european. În nordul Africii se distinge în mod deosebit civilizaţia egipteană cu modelul său agricol de succes. Civilizaţiile greacă şi cea romană au reprezentat la rândul lor momente esenţiale în evoluţia agriculturii din spaţiul european. Toate acestea demonstrează importanţa pe care agricultura a avut-o încă de la început în dezvoltarea societăţii umane, ea reprezentând o activitate de bază pentru o perioadă foarte îndelungată din istoria omenirii. Foarte mult timp dezvoltarea sa a avut la bază simplul proces de extindere spaţială, prin defrişări şi luări în cultură a suprafeţe din ce în ce mai extinse dar şi prin procesul de nomadism, legat intrinsec de activitatea de creştere a animalelor. Această fază foarte îndelungată în timp este considerată cea a agriculturii extensive, 193
care a făcut, totuşi, paşi esenţiali în procesul său de dezvoltare. Astfel de momente cruciale sunt: domesticirea şi folosirea forţei de muncă a animalelor, inventarea roţii, descoperirea irigaţiilor, perfecţionarea uneltelor, sedentarizarea, agricultura pe terase etc. Aceste momente au determinat creşterea complexităţii activităţilor agricole prin apariţia primelor diviziuni ale muncii. Începând cu secolul al XIX-lea, importanţa agriculturii scade treptat, locul de frunte fiind ocupat de noua „regină“ a economiei, industria. Specialiştii din întreaga lume rămân însă la părerea că importanţa crucială a agriculturii se face încă simţită pe întreaga suprafaţă a Globului, ea născându-se din nevoia de securitate alimentară a oricărei naţiuni. Factori restrictivi şi favorabili dezvoltării agriculturii Ca oricare alt subsistem component al sistemului economic şi implicit al celui teritorial, agricultura se află în strânsă corelaţie cu toate celelalte subsisteme. Deoarece se dezvoltă la contactul dintre mediul natural şi societatea umană, această activitate este direct influenţată de cele două. Elementele lor componente se conturează, astfel, ca factori determinanţi ai agriculturii. Impactul poate fi, însă, favorabil sau restrictiv dezvoltării în raport de spaţiul sau de timpul în care aceştia se manifestă. Toate elementele mediului concură la dezvoltarea sau stoparea activităţilor agricole, dar cele cu un puternic impact sunt clima, solurile, relieful şi resursele de apă. Aşa cum s-a menţionat anterior, componentele sistemului teritorial natural se află într-o continuă interdependenţă, împreună determinând caracteristicile agriculturii din diverse părţi ale Terrei (fig. 39). climă
sol
apă
relief
Fig. 40. Relaţiile de intercondiţionare dintre elementele mediului natural ce determină dezvoltare agriculturii 194
Condiţiile climatice, prin temperatură şi umiditate determină răspândirea spaţială a diferitelor culturi agricole. Varietatea mare teritorială a acestora rezultă din combinarea repartiţiei spaţiale latitudinale şi a celei altitudinale a temperaturilor, din care se nasc zonele şi, respectiv, etajele climatice şi a marilor disparităţi spaţiale a unidităţii pe Glob, în raport de distribuţia surselor majore de apă (oceane, mări, fluvii). Toate acestea influenţează ciclurile de vegetaţie a plantelor, ritmurile sezoniere ale migraţiei pastorale (transhumanţă, nomadism, alpage) şi stabilirea perioadelor de vânătoare. Totuşi, în ultimul timp, impactul condiţiilor de climă asupra activităţilor agricole se reduce din ce în ce mai mult datorită noilor descoperiri ştiinţifice, care duc la apariţia de noi soiuri hibride, cu rezistenţă mai mare, a intenselor procese de drenare a arealelor cu umiditate în exces şi a irigării celor cu umiditate redusă. Solurile sunt un rezultat al îmbinării condiţiilor climatice, de relief şi vegetaţie şi, în acelaşi timp, suport al dezvoltării activităţilor agricole. Compoziţia lor complexă (roci, substanţe organice, apă, micro- şi macroorganisme) determină marea diversitate de soluri, ale căror caracteristici (textură, capacitatea de reţinere a apei, albedou, pH, profil, stadiu evolutiv) variază foarte mult. Pe baza acestora s-au realizat numeroase clasificări utile în orientarea culturii plantelor. De asemenea, repartiţia spaţială a solurilor este dependentă de toate celelalte caracteristici fizico-geografice ale mediului, inducând mari disparităţi în extinderea diverselor culturi agricole. Relieful este, la rândul său, determinant în localizarea activităţilor agricole în raport de trăsături precum altitudinea, gradul de înclinarea a pantei, expunerea versanţilor, densitatea şi adâncimea fragmentării. Ca rezultat apare o nouă configuraţie spaţială a modului de utilizare a terenurilor şi, implicit, o nouă presiune asupra conturării peisajului agricol. O altă categorie de factori determinanţi ai localizării şi dezvoltării activităţilor agricole sunt cei socio-economici şi politici. Factorii politici sunt esenţiali în evoluţia sistemului economic la toate nivelurile. Intervenţia lor într-un sistem este permanentă şi definitorie. În raport cu forţele politice şi cu acţiunile acestora sistemul urmează o cale sau alta. Astfel, politicul poate fi atât generator cât şi restrictiv în planul dezvoltării (fig. 41). Principalul instrument al factorului politic este legislaţia, prin intermediul căreia se pot alege căile şi direcţia de evoluţie economică şi socială, cu alte cuvinte, sunt aplicate politicile economice ale diverselor state. Aceasta determină 195
modul de proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de producţie, care este predominant privat în economiile de piaţă şi colectivist în cele centralizate.
Fig. 41
Dintre factorii economici trebuie menţionaţi: nivelul de dezvoltare economică (naţional sau regional), care reprezintă contextul favorabil sau restrictiv dezvoltării agriculturii ca ramură a economiei respective, nivelul de dotare tehnică şi anume gradul de mecanizare a activităţilor agricole, nivelul consumului de îngrăşăminte chimice, care induce gradul de intensivizare a agriculturii, relaţiile de producţie, care pot fi cele de piaţă, impunând controlul acesteia asupra producţiei, sau centralizate, caz în care politicul are principalul cuvânt de spus, localizarea activităţilor productive în raport cu consumul sau piaţa de desfacere şi măsurile de îmbunătăţiri funciare (combaterea secetei, a bolilor şi dăunătorilor). Factorii sociali cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii sunt: gradul de încărcare umană a spaţiului analizat (număr de locuitori, densitatea populaţiei, densitatea fiziologică, densitatea agricolă), structura pe sexe şi pe grupe de vârstă şi structura populaţiei active şi ocupate, toate acestea din perspectiva forţei de muncă ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul agriculturii şi care reprezintă un element esenţial al acestui subsistem economic. Modul de utilizare a terenurilor Acesta reprezintă unul dintre subiectele de mare importanţă în analiza caracteristicilor şi a procesului de dezvoltare a agriculturii 196
mondiale. De aceea, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) a realizat o clasificare cuprinzând cinci categorii de utilizare a terenurilor: • terenuri cultivate sau terenuri arabile, cu culturi permanente (1,5 mld. ha); • păşuni şi fâneţe, rezultate în urma activităţilor de defrişare sau cele naturale, aflate în spaţiul montan şi deluros; • terenuri forestiere, care ocupă în prezent doar 4 mld. ha (31%) din suprafaţa uscatului Terrei; • terenuri nefolosite, cu potenţial agricol; • terenuri construite şi terenuri care nu pot fi cuprinse în circuitul agricol (areale arctice sau deşertice). Pământul a fost şi a rămas principalul mijloc de producţie al agriculturii, indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii. Situaţia fondului funciar agricol arată că din cele 510 milioane km2 ai planetei, uscatul ocupă mai puţin de 131 milioane, iar agricultura utilizează în cultură mai puţin de 15 milioane. Cele mai importante resurse de terenuri agricole sunt amplasate în ţările în curs de dezvoltare (aproape jumătate din cele mondiale), care deţin şi jumătate din populaţia lumii. Ţările dezvoltate, populate mult mai puţin (1/5 din total mondial) concentrează un sfert din resursele de teren. Raportul pământ/om prezintă o semnificaţie deosebită pentru creşterea economică a agriculturii. În prezent, pentru fiecare locuitor există circa 1 ha de teren agricol, din care 0,3 ha teren arabil. În jurul acestei medii variaţiile sunt mari: cel mai însemnate resurse de teren arabil se găsesc în America de Nord (circa 1 ha/locuitor), în timp ce în Asia resursele s-au redus la mai puţin de 0,1 ha/locuitor. Tendinţa de scădere permanentă a suprafeţei agricole şi arabile devine tot mai îngrijorătoare pe măsură ce numărul populaţiei creşte. În această situaţie, problema identificării şi evaluării posibilităţilor de extindere a suprafeţei cultivate reprezintă o preocupare importantă. Din punctul de vedere teoretic al autorilor celui de-al doilea Raport al Clubului de la Roma, rezervele pentru extinderea suprafeţei cultivate sunt încă mari. Evaluările curente sunt cuprinse între 1 miliard de hectare (pe baza tehnologiei existente) şi 5 miliarde, în condiţiile rezolvării problemei care vizează desalinizarea apei de mare şi a utilizării terenurilor tropicale (tabelul 3). 197
Tabelul 3. Rezervele de terenuri arabile pe regiuni ale lumii (smii ha) în 2003 Regiunea Africa de Nord Europa Occidentală Japonia Australia Europa de Est (inclusiv Rusia) America Latină Africa de Nord şi Orientul Mijlociu Africa Tropicală Africa de Sud China Total mondial Sursa: Guran, Rusu, 2004
Suprafaţa maximă de teren arabil 392000 155000 8000 150000 382000 429000 86000
Terenuri în cultură 2200000 127000 6000 58000 280000 128000 53000
172000 28000 2000 92000 102000 301000 33000
423000 278000 122000 2425000
167000 268000 118000 1425000
256000 10000 4000 1000000
Rezervă de teren
Fără a subestima importanţa sa, extinderea suprafeţelor cultivate nu reprezintă calea principală de sporire a producţiei agricole, ea fiind menită doar să completeze rezervele existente. O altă cale de valorificare a suprafeţelor agricole existente este intensificarea producţiei. Nu trebuie uitat faptul că în prezent cele mai bune terenuri agricole, atât sub aspect calitativ cât şi sub aspectul situării faţă de căile de comunicaţie, se află în cultură. Practica mondială arată că, pentru introducerea în circuitul agricol a noilor terenuri, cheltuielile cresc constant pe măsură ce sunt deja utilizate cele mai bune suprafeţe. Ca resursă de producţie, pământul prezintă următoarele caracteristici principale: limitare spaţială, interdependenţă a proceselor biologice cu cele de producţie, importante diferenţe calitative, viteză redusă de rotaţie a capitalului etc. 4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob Ca urmare a marii diversificări spaţiale, determinate de varietatea condiţiile naturale (geomorfologice, hidrologice, pedo-climatice) dar şi a celor socio-economice (caracteristici ale populaţiei, înzestrare fitotehnică şi fitochimică, noi tehnologii, deprinderi tradiţionale, modele culturale etc.), agricultura se dezvoltă pe Glob sub numeroase forme. Marea varietate a tipurilor de agricultură rezultă din caracteristici precum: 198
• morfologia agrară (peisajul agrar), care reprezintă, de fapt, aspectul parcelelor cultivate (număr, mărime, formă, tip de culturi) şi al infrastructurii (căi de transport, reţea de irigaţii, etc.); • sistemul de cultură (peisajul agricol), determinat de modul de asociere a plantelor, asolamentele utilizate; • habitatul rural (peisajul rural) sau modul de organizare a întregii activităţi umane în spaţiul rural (vatră, populaţie, moşie). Cele trei componente reprezintă expresia spaţială a unei concepţii de organizare a teritoriului agricol. Ca urmare, în literatura de specialitate apar două direcţii de abordare a clasificării tipurilor de agricultură pe Glob. Prima dintre acestea este realizată pe baza caracteristicilor fizice şi economice ale mediului. Din această perspectivă se disting următoarele tipuri de agricultură, în cadrul cărora sunt incluse mai multe subtipuri. Agricultura zonelor tropicale caracterizează zona caldă, cuprinsă între Ecuator şi 35 grade latitudine nordică şi sudică. Datorită varietăţii condiţiilor naturale şi antropice se constată o diversitate a caracteristicilor agriculturii, care capătă aspecte diferite în funcţie de condiţiile de relief, particularităţile elementelor climatice, fertilitatea solului, însuşirile sistemului de cultură, nivelul înzestrării tehnice, etc. Se deosebesc astfel mai multe subtipuri: agricultura itinerantă, agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate, agricultura bazată pe irigaţii, agricultura de plantaţie. Agricultura itinerantă se caracterizează prin abandonarea terenurilor de cultură (după 2-3 ani de producţie) şi mutarea acestora pe alte amplasamente, anterior defrişate sau, mai rar, incendiate. O dată cu acestea, se deplasează şi habitatele rurale (sate mobile). Dispunerea terenurilor cultivate Agricultură itinerantă este, în general, concentrică, în (Surinam, America de Sud) jurul habitatului rural, zona din 199
imediata apropiere a acestuia, fiind dedicată legumelor şi arborilor fructiferi (bananieri), următoarea zonă fiind cultivată cu cereale. Deşi are efecte negative asupra mediului, se practică, încă, pe scară largă în zone din Africa Centrală, Peninsula Indochina, Indonezia, America de Sud (Amazonia şi unele spaţii andine), America Centrală (fig. 42). Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate este specifică zonelor montane din Africa, în ţări precum Togo, Camerun, Rwanda, Senegal, Nigeria şi se caracterizează prin îmbinarea culturii plantelor (pe terenuri fixe) cu creşterea animalelor. Practicată pe spaţii relativ mici, valorifică în totalitate terenurile iar cu ajutorul îngrăşămintelor naturale şi a tehnicilor ingenioase se pot obţine recolte însemnate, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate (Senegal, Africa)
Agricultura bazată pe irigaţii este caracteristică, în principal Asiei Musonice dar este prezentă şi în spaţii foarte secetoase (în Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, în nordul Indiei, Pakistan, în Arabia şi ţările din Orientul Apropiat, în Africa – Sahara, sudul Munţilor Atlas, zona sudaneză etc.). În Asia Musonică specificul agriculturii este dat de rizicultură (cultura orezului), orezăriile fiind elementul de bază al spaţiului rural (fig. 43). 200
201
Fig. 43. Repartiţia agriculturii bazate pe irigaţii (după Hartshorn, Alexander, 1988) Adoptarea sistemului de cultură bazat pe cultura orezului în Asia musonică a condus la modificări importante ale peisajelor rurale, nici o plantă de cultură neputându-le imprima acestora o asemenea originalitate (habitate grupate pe mici promontorii situate în vecinătatea culturilor). Ocuparea solului este discontinuă, cu spaţii goale în zonele montane, unde orezăriile se înfiripează cu greutate, prin terasare, şi suprapopulată în zonele de câmpie sau deltaice (92% din terenurile cultivate în zona Tonkin, în Delta Fluviului Roşu, sunt ocupate de orezării). Singurul element al peisajului rural îl constituie orezăriile, unde activitatea este exclusiv manuală, şi implicit, presiunea demografică este extraordinară (pe unele insule din Jawa – Indonezia se înregistrează circa 1.700 loc./km2 (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 288).
În celelalte zone, irigaţiile sunt folosite pentru cultivarea cerealelor, a bumbacului, a legumelor, a pomilor fructiferi (piersici, bananieri). 202
Se întâlnesc două situaţii diferite: pe de o parte, agricultura practicată, în câmpiile irigate din Egipt, Câmpia Mesopotamiei, a Indusului, câmpiile Asiei centrale, iar pe de altă parte domeniile tropicale de cultură de tip oasis (enclave în interiorul stepelor şi a deşerturilor – în Asia Centrală şi Sahara).
Agricultura bazată pe irigaţii (Bangladesh, Asia)
Agricultura de plantaţie este specifică zonelor tropicale şi subtropicale şi se caracterizează prin prezenţa unor întinse terenuri agricole, cultivate cu plante ce au finalitate comercială (cafea, trestie de zahăr, cauciuc, banane, nuci de cocos, arahide, bumbac, tutun, fibre textile de iută, cânepă etc.), în această activitate fiind implicată o numeroasă forţă de muncă salariată. Acest tip de agricultură s-a dovedit a fi rentabil, produsele fiind în mare parte exportate, însă totodată necesită investiţii deosebite. Dezavantajele acesteia, sunt legate de faptul că este influenţată de piaţa de desfacere şi pune probleme legate de stabilitatea ecologică.
Agricultură de plantaţie (plantaţie de ceai în India, Asia) 203
204
Se constată specializarea unor spaţii pe anumite produse: Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr, Ghana şi Coasta de Fildeş – cafea, cacao, banane, Sri Lanka – ceai, Malaysia – palmieri de ulei şi cauciuc; Ecuador, Guatemala – banane etc. Agricultura mediteraneană specifică sudului continentului european se materializează în spaţiu, prin prezenţa a două sisteme de producţie: extensiv şi productivist. În general, acest tip de agricultură a fost caracterizat de o productivitate relativ scăzută, dar a înregistrat progrese semnificative datorită implementării unor programe de bonitare a terenurilor, aplicării unor reforme agrare (de reducere a marii proprietăţi agricole), a modernizării tehnologice etc. Sistemul de producţie extensiv, cu productivitate redusă, este caracteristic unor regiuni din: Italia (Toscana, Umbria, Liguria, Sicilia, Sardinia), Franţa (Provence), Spania (Andaluzia, Catalonia, levantul spaniol), Grecia (Peloponez) etc. Principalele plante de cultură sunt cerealele, la care se asociază Agricultură mediteraneană – sistem extensiv (creşterea ovinelor în Grecia, Europa) creşterea animalelor (în regim sedentar sau transhumant). Apar diferenţieri, evidenţiindu-se mai multe subtipuri: sisteme policulturale, la care se adaugă creşterea animalelor; sisteme policulturale, de tip mediteraneean (cultura promiscua sau mista), caracterizate de prezenţa mai Agricultură mediteraneană – sistem intensiv multor plante, pe aceeaşi (plantaţie de măslini în Italia, Europa) parcelă (arbori fructiferi, viă de vie, legume, plante furajere), sisteme horticole (în câmpiile litorale). 205
206
Sistemul productivist este unul intensiv, ocupând suprafeţe mai puţin întinse, dar cu productivitate ridicată, datorită investiţiilor realizate pe aceste spaţii. Pe lângă sistemele cerealiere sau cele de creştere a animalelor, o importanţă deosebită o au cele bazate pe plantele specifice spaţiului mediteranean (citrice, măslin, viţă de vie). Viţa de vie, de exemplu, ocupă suprafeţe întinse în: Andaluzia, Catalonia, Aragon (Spania), Languedoc-Roussilion (Franţa), Pouille (Italia), Samos (Grecia). Agricultura zonelor temperate este foarte variată, datorită complexităţii de factori care o influenţează, fiind totuşi dominată de cultura cerealelor, la care se asociază creşterea animalelor. Principalele regiuni agricole ale zonei temperate se suprapun unor spaţii geografice, precum: Câmpia Est-Europeană, Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Română, Câmpia Tisei, preeriile canadiene şi cele din S.U.A., pampasul argentinian, Marea Câmpie Chineză etc. Agricultura extensivă se practică pe scară largă în S.U.A, Canada, Australia, Argentina, China, Rusia, Ucraina, România, Ungaria, etc. şi îmbracă forme diferite, în funcţie de particularităţile regionale şi locale. Astfel, în spaţiul nord-american apare aşa numita agricultură fară ţărani, în care modernizarea şi tehnologizarea acestei ramuri economice a determinat extinderea terenurilor agricole, pe suprafeţe foarte mari. În unele situaţii se practică creşterea extensivă a animalelor: ovine – în Australia, bovine – în Argentina, Texas (fig. 46).
Agricultura extensivă a zonelor temperate (creşterea ovinelor în Australia)
Acest tip de agricultură este prezent şi în spaţiul european, în centrul şi estul acestuia. Modificările care au survenit după căderea regimurilor comuniste centralizate şi-au pus amprenta şi asupra terenurilor agricole şi a productivităţii acestei ramuri economice. 207
208
Agricultura intensivă bine reprezentată în ţările Europei de Vest, valorifică la maximum suprafeţele agricole, relativ restrânse, care au însă, datorită tehnologiei moderne şi a lucrărilor de îmbunăţăţiri funciare, o productivitate mare. În general, cultura intensivă a plantelor (policultura) se asociază cu creşterea animalelor (bovine, porcine, păsări). Între zonele cu o astfel de agricultură Agricultura intensivă a zonelor temperate performantă se pot men(cultura florii-soarelui, ţiona: Câmpia Padului Germania, Europa) (Italia), Aquitaine (Franţa). Agricultura specializată presupune prezenţa şi consacrarea unui anumit domeniu în cadrul agriculturii de tip intensiv, dezvoltat în general, în anumite condiţii naturale de favorabilitate. Un exemplu foarte sugestiv este Olanda specializată pe horticultură (legumi- Agricultura specializată a zonelor temperate cultură şi floricultură) şi (fermă de bovine, Olanda, Europa) pe creşterea animalelor (bovine). De asemenea, se observă specializarea foarte strictă a unor spaţii: în cultura grâului, secondată de creşterea bovinelor, respectiv ovinelor (sudul Canadei, nord-vestul S.U.A., sud-estul şi sud-vestul Australiei), în plante industriale – bumbac, tutun, trestie de zahăr (Canada, S.U.A., Australia), în producţia de fructe şi legume (California, Florida), în creşterea animalelor (centrul S.U.A, zona La Plata, din America de Sud) etc. Agricultura periurbană constituie un tip al acestei ramuri economice, specific zonelor din jurul marilor oraşe, apărută din nevoia aprovizionării aşezărilor urbane cu produse agricole, necesare 209
consumului zilnic (în general fructe şi legume). Legumicultura constituie ramura de bază a a agriculturii periurbane, pe lângă aceasta, importanţă deosebită având şi cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie, creşterea vacilor pentru lapte, avicultura. Caracteristicile principale ale legumiculturii practicate în zonele din jurul oraşelor sunt: adaptabilitatea la cerinţele pieţei urbane, prezenţa unităţilor mici de producţie (de tipul grădinilor de zarzavat), utilizarea unei tehnologii moderne, a îngrăşămintelor, succesiunea a trei-patru producţii pe an. Apariţia centurilor agricole specializate în cultura zarzavaturilor este veche în Europa, ea fiind legată de zona Parisului (secolele XII-XIV, unde au fost puse bazele tehnologice ale unei agriculturi intensive, proverbialele centures maraîcheres, amenajate pe malul drept al Senei, consemnând apariţia primelor grădini veritabile de legume (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 192).
Agricultura suburbană speculativă este o formă specifică a celei periurbane, ce constă în constituirea unei pieţe urbane specifice, ceea ce determină renunţarea la anumite culturi tradiţionale, pentru o profilare pe alte ramuri (creşterea păsărilor, a vitelor). Este cazul zonei metropolitane Tokyo, în care, pe lângă centura de zarzavaturi, s-a format o a doua centură, profilată pe avicultură şi pe creşterea bovinelor pentru lapte. Populaţia a renunţat astfel la creşterea tradiţională a culturii orezului. A doua clasificare a tipurilor de Agricultură periurbană agricultură se realizează pe criteriul (New Jersey, S.U.A.) evoluţiei temporale şi cuprinde două mari categorii: agricultura tradiţională (de subzistenţă) şi agricultura modernă (de piaţă), la care se adaugă agricultura de tranziţie. Agricultura tradiţională (de subzistenţă) este slab productivă, asigurând doar necesităţile familiale sau ale comunităţii săteşti şi este dependentă de condiţiile naturale, bazându-se pe metode de lucru 210
rudimentare, neavând o susţinere tehnică adecvată. Produsele obţinute nu au, în general, o calitate superioară. Se practică pe continentul african, în Asia, în unele ţări ale Americii Latine şi parţial în Europa. Se disting, în ordine evolutivă, două subtipuri: agricultura primitivă şi cea preindustrială (tradiţională propriu-zisă). Agricultura primitivă presupune deplasarea colectivităţilor umane în spaţiu, având două modalităţi specifice: cultura itinerantă a plantelor (caracterizată de mutarea culturilor pe măsură ce solul se epuizează, cu productivitate scăzută, neutilizându-se nici un fel de îmbunătăţiri agricole, fără unelte) şi păstoritul nomad (prezent în zonele de stepă şi semideşerturi, din zona tropicală sau în tundră). Agricultura preindustrială sau tradiţională propriu-zisă este mai bine dezvoltată decât precedenta, având caracter sedentar, fiind bine delimitată teritorial, cu o productivitate mai ridicată şi mai bine organizată, fără a beneficia însă, de progresele determinate de dezvoltarea industrială. În funcţie de caracteristicile particulare ale fiecărui spaţiu, în cadrul acesteia se disting: • agricultura extensivă – în care cultura plantelor se asociază cu creşterea animalelor iar proprietăţile sunt fie mici, fie mari (lucrate în arendă), fără o forţă de muncă numeroasă implicată, specifică Orientului Mijlociu, Africii de Nord, parţial Americii; • cultura plantelor prin irigaţii – caracteristică culturii orezului (dar nu numai), implicând forţă de muncă numeroasă, fiind practicată pe scară largă în Asia de Est şi de Sud-Est dar apare şi în Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu; • cultura plantelor fără irigaţii, desemnând o agricultură de tip grădinăresc, cu loturi mici sau foarte mici ( terenurile accidentate din sud-estul Asiei); • agricultura latifundiară, practicată de proprietăţi întinse, în care plantele specifice sunt cerealele şi plantele tehnice, la care se asociază creşterea animalelor; are o largă extindere în America Latină, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa de Nord, Spania, Sicilia, Grecia. Agricultura modernă sau de piaţă este cea caracterizată de o productivitate mare, datorită susţinerii tehnice deosebite, mecanizării chimizării. Se deosebesc mai multe subtipuri: • agricultura mixtă intensivă, practicată în Europa de Vest, N-E S.U.A, Noua Zeelandă, Sud-Estul Australiei; • agricultura specializată – caracterizată de un număr mic de produse agricole, specifică proprietăţilor mari (America de Nord, Australia, America de Sud, Noua Zeelandă, Africa de Sud); 211
• agricultura cu plantaţii – specializată în obţinerea unor produse comerciale precum; cauciuc, ulei de palmier, ananas (Indonezia, Malaysia), trestie de zahăr, ceai, cafea, cauciuc (India, Sri Lanka), bumbac (Sudan), cafea, trestie de zahăr (Africa de Est), cacao, banane, arahide (Africa de Vest), banane, trestie de zahăr, bumbac (Brazilia). Agricultura de tranziţie se suprapune spaţiului fostelor ţări comuniste, care sunt supuse unui proces complex de restructurare a economiei în general, şi a agriculturii, în special, terenurile trecând din posesia statului în proprietate particulară. Deşi potenţialul agricol este mare, randamentul este mediu, aceste state beneficiind de o mecanizare şi o chimizare a agriculturii relativ modeste dar de o forţă de muncă agricolă numeroasă. Structura şi repartiţia tipurilor de agricultură sunt în strânsă legătură cu condiţiile naturale, care caracterizează diversele zone geografice, acestea aflându-se într-o permanentă modificare în raport de progresul tehnico-ştiinţific, în general, şi de modernizarea agriculturii, în particular. 4.2. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob 4.2.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale Industria se află în prezent pe primul loc între ramurile economiei mondiale. Ca oricare alt sistem terestru prezintă din punct de vedere spaţial şi structural forme şi intensităţi diferite determinate de diversele niveluri de dezvoltare a societăţii umane, de specificul orânduirii sociale şi de forţa economiilor naţionale (Popescu, 2000). Privită din perspectiva sistemului teritorial, industria este o componentă a acestuia, sau, mai exact, un subsistem al sistemului economic (fig. 47). Se află, de aceea, în strânsă corelaţie cu celelalte subsisteme, un bun exemplu fiind cel al schimburilor ce se produc între aceasta şi populaţie. Industria oferă populaţiei locuri de muncă, venituri şi, indirect, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin intermediul altor activităţi (locuinţe, tehnologie, utilaje, materiale), în sens contrar fluxul fiind constituit din forţă de muncă, informaţie, ogranizarea activităţilor etc. 212
populaţie
agricultură
transporturi
industrie
comerţ
turism
Fig. 47. Subsistemul activităţilor economice
Din această perspectivă, studiile cu privire la evoluţia spaţială şi caracteristicile industriei au în vedere complexitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu toate celelalte ramuri ale sistemului economic şi, implicit, ale sistemului teritorial. De asemenea, se are permanent în vedere integrarea diverselor niveluri de analiză, astfel încât toate informaţiile deţinute să conlucreze la formarea unei imagini reale şi complexe a sistemului în sine. Dimensiunea temporală a industriei Procesul evolutiv al apariţiei şi dezvoltării acestei ramuri se regăseşte în întreaga literatură de specialitate sub denumirea de industrializare. Început la sfârşitul secolului al XVII-lea, acesta a cunoscut o expansiune spaţială lentă în următoarele secole dinspre locul său de origine, Anglia, spre Europa, pe care a cuprins-o treptat, îndreptându-se ulterior, odată cu masivele mişcări de migraţie a populaţiei, spre America de Nord. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, Revoluţia industrială a devenit procesul de bază al unei mari părţi din economia mondială şi care s-a manifestat prin modificarea caracteristicilor producţiei, prin apariţia de noi tehnologii şi noi produse, prin schimbarea comportamentului uman, conducând la conturarea noii civilizaţii industriale şi dezvoltarea unui nou tip de organizare a spaţiului. Astfel, industrializarea ca proces a influenţat decisiv sistemul economic mondial, determinând detronarea agriculturii de pe primul loc al ierarhiei ramurilor economice, loc pe care aceasta l-a ocupat timp de mii de ani. 213
214
Procesul de industrializare s-a caracterizat, aşa cum menţiona în anii ’20 renumitul economist rus Nicolai Dimitrievici Kondratiev, prin „mari valuri economice”, ce s-au produs în intervale de aproximativ 50 de ani, generate fiind de diverse inovaţii tehnologice. La rândul lor, acestea au iniţiat mutaţii structurale şi noi tipuri specifice de organizare spaţială (fig. 48) (Popescu, 2000). Astfel, la începutul secolului al XIX-lea apariţia maşinii cu aburi a impulsionat dezvoltarea unei puternici industrii manufacturiere bazată pe fabricarea artizanală a maşinilor. Mai târziu, la jumătatea aceluiaşi secol, odată cu revoluţia ce s-a produs în domeniul transporturilor prin apariţia căii ferate şi cu dezvoltarea deosebită a tehnologiei de fabricare a maşinilor, s-a trecut la producerea industrială a acestora, determinând concentrarea activităţilor respective în unităţi specializate (fabrici) şi, ulterior, în centre industriale. Marile descoperiri ştiinţifice din prima jumătate a secolului al XX-lea în domenii precum fizica, chimia, mecanica etc. au creat progrese reale în industrie, aceasta intrând în etapa sa fordistă (a producţiei de serie), ca mai târziu, odată cu saltul spre microelectronică şi tehnologiile informatizate să se ajungă la robotizarea şi segmentarea sa spaţială. Au apărut importante concentrări şi regiuni industriale majore, care, ulterior, printr-o flexibilitate accentuată s-au transformat în actualele spaţii industriale moderne: parcuri de activităţi, tehnopoli, districte şi reţele. Dimensiunea spaţială a industriei Industria, ca subsistem al sistemului teritorial prezintă două caracteristici esenţial spaţiale. Pe de o parte, este vorba despre dimensiunea sa spaţială statică. Întreprinderea, ca unitate de bază a industriei, este o entitate materială, cu poziţionare bine definită în teritoriu şi care, prin intermediul relaţiilor sale de producţie, dă naştere unui spaţiu bine definit, cu personalitate proprie. Numeroasele studii de specialitate privind relaţia sa cu mediul, se grupează pe două direcţii de percepţie teoretică a localizării. Într-o primă fază, întreprinderea a 215
fost considerată o entitate aparţinând mediului, influenţată în mod determinant de acesta fără, însă, să reacţioneze în raport cu input-urile recepţionate. Era definită ca o „cutie neagră”, procesele sale interne fiind fără relevanţă în localizare. „Ceea ce explica inserţia întreprinderii în spaţiu erau fluxurile de intrare (capital, materii prime, forţă de muncă, tehnologie) şi cele de ieşire (produse intermediare sau finite) (Popescu, 2000, p. 30). Abordarea „umanistă” apărută ulterior a definit întreprinderea industrială ca pe un nucleu decizional, cu un comportament propriu spaţial, ceea ce reprezenta reacţia sa la influenţele venite din mediul înconjurător (Popescu, 2000). Personalitatea umană fiind promotoarea deciziilor, s-a realizat un transfer care a „personalizat” întreprinderile, acestea putând fi ofensive (inovează tehnologii şi introduc noi produse); defensive (se adaptează schimbărilor tehnologice impuse de competitori); dependente (sateliţi ai marilor firme care respectă iniţiativele acestora); speculativ-agresive (exploatează oportunităţile oferite de piaţă); tradiţionale (prin utilizarea aceloraşi tehnologii şi debuşarea pe aceeaşi piaţă) (Freeman, 1974). [...] Întreprinderea industrială structurează spaţiul, jucând în esenţă rolul de agent de valorizare a spaţiului, concentrând sau dispersând, integrând sau disociind pe baza avantajelor comparative. Segregarea calitativă a spaţiului se datorează externalităţilor pozitive sau negative generate de întreprinderile industriale. Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum, la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă, la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială, toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderii respective. Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică, uzarea apelor, degradarea mediului în general. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizarea celor negative (Popescu, 2000, p. 30, 32).
În al doilea rând, se poate vorbi despre capacitatea industriei de a structura spaţiul fiind un „agent de valorizare“ a acestuia. Prin relaţiile pe care le stabileşte în sistem, ea determină segregarea calitativă a spaţiului prin output-urile sale pozitive şi negative, rezultatul fiind o alternanţă teritorială a ariilor puternic dezvoltate şi organizate 216
economic şi a celor caracterizate printr-o slabă dezvoltare şi numeroase disfuncţionalităţi. Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum, la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă, la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială, toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderilor respective. Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică, uzarea apelor, degradarea mediului în general. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizării celor negative (Popescu, 2000, p. 30, 32.).
Evoluţia spaţială a industriei Un alt mod de abordare din perspectivă spaţială este şi cel referitor la procesul evolutiv al industriei. Industrializarea ca proces istoric are şi o dimensiune spaţială, originea sa fiind, din această perspectivă, Anglia secolului al XVII-lea. Ca orice fenomen, industrializarea se produce în diverse etape, patru fiind definitorii: a) localizarea se traduce, în esenţă, prin apariţia industriei în spaţiu, care induce o dezorganizare a spaţiului şi reorganizarea sa pe baza noilor reguli economice; apariţia unei întreprinderi industriale într-un spaţiu structurat diferit, cu o altă funcţionalitate, de cele mai multe ori agricolă, induce modificări structurale şi funcţionale, spaţiul agricol devenind cu timpul unul industrial; aceeaşi situaţie se regăseşte în areale anterior industriale, care prin implantarea de întreprinderi aparţinând unor ramuri total diferite îşi pot schimba funcţionalitatea şi tipul de organizare (fig. 49); b) concentrarea care se regăseşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de aglomerare, se naşte din puterea de atracţie pe care industria o are asupra sa însăşi; se spune că „industria generează industrie” (Manzagol, 1992, în Popescu, 2000), cauzele acestui fenomen rezultând din avantajele pe care aglomerarea le oferă: concentrarea pe areale restrânse a unor activităţi asemănătoare, apariţia serviciilor specializate, calificarea forţei de muncă, dezvoltarea infrastructurii, apariţia unei pieţe de desfacere, toate traducându-se prin minimizarea distanţelor, scop esenţial în întregul proces de teoretizare a localizării activităţilor economice şi de aplicare a acesteia în practică; rezultatul concentrării sunt centrele industriale polarizatoare; 217
218
c) dispersia sau răspândirea industriei se naşte din procesul de externalizare a funcţiilor industriale de către centrele polarizatoare supradimensionate, care dezvoltă relaţii „interindustriale” cu centre mai mici, ce oferă forţă de muncă, resurse naturale, piaţă de desfacere etc. în condiţii mai avantajoase (preţuri mai reduse); apar, astfel, noi filiale care impulsionează dezvoltarea centrelor respective şi intensifică relaţiile de tip centru-periferie; d) mobilitatea sau translaţia funcţiilor industriale între centre şi regiuni este etapa care implică decăderea unor centre şi apariţia altora; „translaţia caracterelor industriale este determinată de succesiunea proceselor de dezindustrializare – reindustrializare, de ciclicitatea fazelor de creştere şi declin, de rolul competiţiei spaţiale în dezvoltarea industrială, de volatilitatea «mediului» industrial” (Popescu, 2000, p. 33). 4.2.2. Industria energetică Resursele energetice – caracteristici Energia este considerată astăzi un „barometru al stării economiei mondiale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 103), fiind un subiect controversat. Permanentele conflicte ce se nasc la nivel global şi regional decurg din caracterul limitat şi neregenerabil al unor resurse esenţiale precum petrolul, gazele naturale, cărbunii, combustibilii nucleari, care au devenit în prezent factori restrictivi ai dezvoltării în condiţiile în care nevoile (consumul) sunt în continuă creştere. O altă problemă esenţială legată de resursele energetice şi valorificarea lor este cea ecologică, care se manifestă prin intensa poluare a tuturor învelişurilor Terrei şi apariţia binecunoscutului „efect de seră”, ce pune în pericol întreaga planetă. Un alt element restrictiv, de ordin social şi politic, este reprezentat de opţiunile diferitelor naţiuni în domeniul consumului. Este cunoscută repulsia germanilor pentru extinderea programului nuclear din anii ’80, care s-a prelungit în timp până astăzi în întregul spaţiu planetar. SUA a trecut la reducerea numărului de termocentrale pe cărbune în zonele suprapopulate (coasta Atlanticului, sudul Marilor Lacuri, Texas, California ş.a.), iar decizia Indiei de a dezvolta construcţia de hidrocentrale pe cursul superior al Gangelui a întâmpinat opoziţia publică. Politicile tehnocratice energetice sunt tot mai mult modelate de opinia publică îngrijorată din ce în ce mai mult pentru propriul său mediu de viaţă (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 103). 219
Există o mare varietate de resurse energetice de care societatea umană beneficiază în prezent. Clasificarea acestora este variată. O astfel de grupare a fost realizată de Negoescu şi Vlăsceanu (2001): • lemn şi combustibili fosili (petrol, cărbuni, gaze naturale, şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice, deşeuri), care prin ardere transformă energia chimică în energie calorică şi, apoi, prin intermediul energiei mecanice în energie calorică; • combustibili nucleari (uraniu, plutoniu, toriu), din care se obţine energia electrică prin intermediul procesului de fisiune nucleară; • surse de energie regenerabilă clasificate la rândul lor în hidroenergie, energie a valurilor şi energie mareomotrice, toate aceste tipuri fiind rezultate din utilizarea forţei de mişcare a apei, energie eoliană, solară şi geotermică. Petrolul, cea mai importantă resursă energetică în prezent ca urmare a intensei sale utilizări, face parte din categoria combustibililor minerali, fosili, neregenerabili. Procesul său de formare constă în descompunerea lentă, în condiţii anaerobe, a materialului organic şi a planctonului pe fundul unor bazine lacustre sau marine cu apă puţin sărată şi adâncimi mici precum mările interioare, lagunele şi golfurile. Modificarea acestui material într-un mediu bacterian a dus la apariţia în primă fază a nămolurilor sapropelice şi, ulterior, a petrolului. Importantele mişcări tectonice produse de-a lungul timpului, modificările presiunii litostatice, au determinat deplasarea petrolului în scoarţa terestră, din rocile de origine în roci poroase, dând naştere aşa numitelor „magazine de petrol“, din care extracţia nu este dificilă iar cheltuielile sunt reduse. Petrolul este cunoscut încă din antichitate, fiind menţionat în lucrările unor personalităţi ale epocii precum Herodot, Strabon, Plutarh. Era utilizat în urmă cu 6000-5000 de ani î.Hr. în Orientul Mijlociu ca liant şi izolant în construcţii, la călăfătuirea corăbiilor şi chiar ca medicament. Utilizarea sa a fost menţionată şi în Europa de către Pliniu cel Bătrân, iar în România, în lucrarea Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir se aminteşte despre exploatarea la Tazlăul Sărat a catranului, pe care ţăranii îl foloseau la ungerea roţilor. În prezent, petrolul este mult utilizat în domenii precum obţinerea energiei electrice, datorită puterii sale calorice importante, care variază între 9.000 şi 11.000 kcal/kg, şi a lipsei reziduurilor în urma arderilor, ca lubrifiant pentru diverse maşini şi utilaje şi ca materie primă în industria chimică. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început exploatarea sa industrială şi ca urmare a dezvoltării tehnologiei de 220
exploatare (sonde mecanice), a descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant şi a construirii primelor rafinării (SUA, Polonia, Rusia, Canada dar şi România la Râforv lângă Ploieşti) (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). În acelaşi timp, importante realizări s-au obţinut în domeniul transportului, primele conducte apărând în 1862 în SUA iar primele nave cisternă în 1886 în Germania. Ca urmare a acestei evoluţii rapide şi-au făcut apariţia primele societăţi petroliere, care au impulsionat şi mai mult dezvoltarea industriei petrolului, sursă esenţială şi, în acelaşi timp, dependentă direct de creşterea rapidă a transporturilor auto, a utilizării motorului cu combustie internă inclusiv în domeniul naval şi al aeronauticii. La acest început de secol, principalele regiuni producătoare sunt cele din SUA, Caucaz (fosta URSS), America Centrală şi de Sud (Mexic şi Venezuela), Asia de Sud-Est (Indonezia) şi Orientul Mijlociu (Iran şi Irak). Ritmul ulterior de creştere a consumului şi implicit al producţiei de petrol a fost mult accentuat de evoluţia rapidă a tehnologiei în toate domeniile şi de cele două importante evenimente ale secolului al XX-lea, războaiele mondiale, astfel că ponderea sa în consumul energetic s-a mărit de la 10% în 1910, la 20% în 1938 şi la 45% în 1980 depăşind-o pe cea a cărbunelui. Ulterior evoluţia a fost oscilantă. „Datorită importanţei sale, petrolul a devenit rapid materia primă strâns legată de progresul tehnic al lumii contemporane, implicând reevaluarea întregii activităţi de prospectare a unor noi regiuni cu zăcăminte terestre şi extinzându-se, ulterior, în platformele continentale (off-shore)” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 112). Ca urmare a acestui rol important pe care îl ocupă în economia mondială, petrolul a conturat noi relaţii între principalele state producătoare şi cele consumatoare, raporturi care s-au manifestat prin apariţia aşa numitelor „politici petroliere” (naţionalizarea parţială sau totală a industriei, limitarea câştigurilor companiilor străine, stabili-rea preţurilor de cost, etc.) şi, în perioada 1970-1974, au dat naştere primei crize energetice. Al treilea şoc energetic determinat de petrol s-a manifestat în 1990 odată cu izbucnirea Războiului din Golf când preţul a crescut cu 170% în trei luni (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Gazele naturale reprezintă în prezent sursa de energie primară cu cea mai rapidă creştere prin prisma consumului la nivel global. Din acest punct de vedere se consideră că până în 2025 rata de creştere a consumului va fi de 2,3% anual comparativ cu cea a petrolului (1,9%) şi a cărbunilor (2%). 221
Ca şi petrolul, gazele naturale aparţin categoriei combustibi-lilor minerali, fosili, neregenerabili. S-au format, la rândul lor, în urma depunerilor de materiale organice pe fundul unor bazine lacus-tre şi marine cu adâncimi reduse (lacuri, golfuri, lagune) şi au suferit într-o perioadă foarte îndelungată de timp importante transformări chimice. Există două tipuri de zăcăminte de gaze naturale. Pe de o parte, sunt cele de gaz natural pur sau uscat, ca de exemplu gazul metan, iar pe de altă parte, sunt cele asociate cu petrolul care conţin gazele de sondă sau umede. Acestea sunt cantonate în roci poroase, permeabile (calcare, gresii) aflate la adâncimi ce variază între 300 şi 1.200 m. Utilizarea gazelor naturale este variată, ele constituindu-se în materie primă pentru industria chimică şi în combustibil pentru cea energetică. Din acest punct de vedere, prezintă reale avantaje datorită arderii complete, fără reziduuri importante, ceea ce permite o mai slabă poluare a mediului. Transportul se realizează prin conducte sau, sub forma gazelor naturale lichefiate, cu nave maritime, numite metaniere. Acest combustibil a fost cunoscut la rândul său încă din Antichitate în spaţii geografice precum China şi Persia, dar utilizarea sa la nivel industrial a început doar în primii ani ai secolului al XX-lea. În 1930 ele erau folosite în SUA ca sursă de ridicare a presiunii în zăcămintele de petrol în care erau reinjectate (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Dar exploatarea lor cu adevărat intensă s-a produs în a doua jumătate a secolului, când s-au produs primele crize energetice şi s-a simţit nevoia găsirii de alternative la economia bazată pe consumul intens al petrolului. Aşa de exemplu, în balanţa energetică mondială a SUA, gazele naturale deţineau 20,3% în anul 1950, 32,2% în 1969, 35,3% în 1975 şi 38% în 1996, iar în Canada – de la 15% în 1975 la 32% în 1996. În anul 2001, în balanţa energetică a României, gazele naturale deţineau 36,1% (petrol – 28,7%, cărbune – 20,8%, hidro – 3,4%, alte surse – 7,8%). Pentru viitor se preconizează o creştere a consumului mondial de gaze naturale în majoritatea ţărilor lumii. Numai în anul 1999 în lume au fost efectuate circa 14 000 foraje pentru prospecţiuni şi extracţii, dintre care 13 050 în America de Nord (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 144).
Cărbunii fac, la rândul lor, parte din categoria combustibililor minerali, fosili, neregenerabili şi sunt roci sedimentare de natură 222
organogenă. S-au format începând cu sfârşitul Paleozoicului şi, în mod deosebit, în Carbonifer prin incarbonizarea unor mari cantităţi de materie vegetală într-un mediu anaerob. Zăcămintele de cărbuni se compun în general din mai multe straturi cu grosimi variabile, intercalate cu straturi de steril, în conţinutul lor aflându-se carbon (55–96,5%), oxigen (2,5–40%), hidrogen (1–6%), azot (sub 2%), fosfor, sulf etc. (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Poziţia lor în subsolul terestru determină tipurile de exploatare, şi anume cele în mine şi galerii pentru zăcămintele aflate la peste 1.000 m adâncime şi cele în carieră pentru zăcămintele de suprafaţă (10 – 400 m) prin decopertarea stratului de sol. Există mai multe tipuri de cărbuni, clasificaţi după diverse criterii (geneză, tip, forma zăcământului). Cea mai utilizată clasificare este cea care se bazează pe gradul de carbonificare şi care implică factorul timp (tabelul 4). Tabelul 4. Tipuri de cărbuni Categorie
Tip
Cărbuni superiori
Antracit Huilă Cărbune brun Lignit Turbă
Cărbuni inferiori
Conţinut de carbon (%) peste 95 75–93 50–75 30–50 în formare
Putere calorică kcal/kg 8.200–9.200 7.500–8.600 3.500–7.200 1.600–3.500 sub 3.000
Istoricul utilizării cărbunilor reliefează vechimea cunoaşterii lor. Există documente din Antichitate care menţionează prezenţa minelor în diverse spaţii, dar exploatarea lor la nivel industrial s-a produs doar începând cu secolul al XVIII-lea şi mai ales în cel al XIX-lea, numit şi secolul cărbunelui, când Revoluţia Industrială a transformat în mod profund economia mondială. Sursele regenerabile de energie reprezintă o alternativă la consumul actual de resurse neregenerabile, mai ales în condiţiile în care economia mondială este în pericol de a rămâne în curând fără aceste rezerve. Deşi cunoscute cu secole în urmă, sursele regenera-bile au început să fie utilizate pe scară mai largă doar după 1973, momentul primei crize energetice. Deocamdată, aportul acestora la producţia mondială de energie electrică este redus, însă există perspective reale de 223
creştere a importanţei lor în economia lumii şi datorită potenţialului însemnat care există în prezent (peste 3 mld. t.e.p. * ). Studiile care au vizat problema acestor surse de energie au realizat numeroase clasificări, cea mai elocventă fiind cea bazată pe tipurile de energie rezultată din diversele rezerve existente: • hidroenergia, obţinută din energia hidraulică (energia de potenţial a cursurilor de apă), are în prezent un potenţial teoretic deosebit de bogat (peste 6 mil. MW producţie energie electrică), potenţialul tehnic-amenajabil fiind de doar 2,3 mil. MW (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000); • energia nucleară, obţinută prin fisiune nucleară (fragmentarea atomilor grei de uraniu, plutoniu şi toriu); • energia geotermică, rezultată din energia calorică a Pământului; • energia eoliană, rezultată din diferenţele de potenţial termic şi baric din atmosfera terestră şi care se manifestă prin mişcările aerului (vânturi); • energia mareomotrică, obţinută din mişcările de tip maree ale apelor oceanice, în special a celor cu amplitudine între 5 şi 12 m; • energia solară; • alte tipuri de energie precum: cea obţinută din utilizarea curenţilor oceanici, a diferenţelor de temperatură dintre apele oceanice de suprafaţă şi cele de adâncime, cea obţinută din biomasă (materie vegetală şi animală). Energia electrică, rezultată din toate sursele menţionate, are o importanţă vitală pentru economia mondială. Întregul sistem economic, societatea umană se bazează în prezent pe această resursă energetică, tehnologiile moderne fiind toate dependente direct de ea. Caracteristicile sale precum convertibilitatea în forme de energie primară (mecanică, termică, luminoasă, chimică), pierderile minime în cazul transportului la distanţe mari, caracterul nepoluant subliniază importanţa deosebită pe care energia electrică o are în prezent. În raport de sursele primare de energie utilizate, în literatura de specialitate se menţionează existenţa pe Glob a patru tipuri de sisteme energetice (Negoescu, Vlăsceanu, 2001): • sisteme preponderent carbonifere (Polonia); • sisteme majoritar petroliere (Venezuela); • sisteme echilibrate între cele două componente (Marea Britanie); • sisteme complexe (Italia şi Franţa). *
224
t.e.p. = tonă echivalent petrol.
Fiecare tip de sursă energetică este prelucrată şi transformată în electricitate în centrale specifice precum termocentralele, hidrocentralele, centralele nucleare, cele geotermice, mareomotrice, eoliene şi solare.
Hidroenergie 19% Cărbune 40% Combustibili nucleari 16% Gaze naturale 15%
Petrol 10%
Fig. 50. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivel global (2005)
Fig. 51. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivelul principalelor regiuni producătoare (2005). 1. combustibili nucleari, 2. petrol, 3. gaze naturale, 4. cărbuni, 5. forţa apelor curgătoare şi altele. 225
Termocentralele utilizează combustibilii fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale) şi prezintă câteva avantaje rezultate din preţurile de construcţie mai reduse comparativ cu alte tipuri de centrale şi, de asemenea, constanţa mai mare în funcţionare. Chiar dacă nivelul de poluare a mediului înconjurător este ridicat în cazul termocentralelor, economia mondială se bazează în continuare pe energia electrică obţinută astfel şi care reprezintă peste 60% din total (fig. 48). Deşi predominantă, se remarcă, totuşi, o importantă variaţie la nivel mondial. Există areale în care termocentralele sunt singurele producătoare de energie electrică (Bahrein, Benin, Chiad, Cipru, Hong-Kong, Israel, Libia, Mongolia, etc.) sau domină net în domeniu (Algeria, Cuba, Danemarca, Polonia – 95–99,9%; Grecia, Irlanda, Maroc, Olanda – 90–94,9%; Australia, Egipt, Indonezia, Liban, România, Luxemburg, Marea Britanie – 80–89,9%). Se conturează, însă, şi spaţii în care aportul termocentralelor la producţia de energie electrică este depăşit de alte tipuri de centrale (Franţa, Belgia, Suedia). Localizarea termocentralelor pe Glob este determinată de câţiva factori esenţiali precum: repartiţia resurselor de combustibili fosili, distribuţia pieţelor de consum şi configuraţia spaţială a căilor de transport. Este bine cunoscut faptul că cele mai importante unităţi se află amplasate în regiunile producătoare de cărbuni, petrol şi gaze naturale, în apropierea marilor centre urbane, importante consumatoare de energie electrică şi nu în ultimul rând în mari porturi ale lumii, porţi de intrare a resurselor energetice în spaţii sărace din acest punct de vedere. Hidrocentralele, uzine ce transformă energia hidraulică a apelor curgătoare în energie electrică, reprezintă o alternativă viabilă în domeniul producerii acesteia, mai ales din perspectiva nivelului scăzut de poluare a mediului înconjurător. De asemenea, costurile mai ridicate ale construcţiei marilor lucrări de artă inginerească (baraje, aducţiuni) sunt compensate de preţul de 3–5 ori mai redus al energiei electrice obţinute astfel, comparativ cu cea produsă în termocentrale. Totuşi, hidrocentralele se remarcă printr-un impact puternic asupra mediului prin modificările pe care le aduc peisajului geografic. Cursurile de apă sunt intens modificate, în urma unor astfel de construcţii născându-se mari lacuri artificiale care înghit suprafeţe extinse de teren ducând la dispariţia de aşezări umane, a unor întinse suprafeţe cu vegetaţie naturală, la modificarea reţelei de comunicaţii etc. 226
Lacul Nasser, fluviul Niger (sursa: http://Corbis.com)
Potenţialul hidroenergetic actual al Terrei, estimat la 6,6X1012 kWh, este inegal repartizat pe cele şase continente, caracteristicile mediului natural fiind determinante şi în acest caz. Asia se află pe primul loc în ierarhie (28%), potenţialul său hidroenergetic fiind dat de fluvii precum Enisei, Obi, Yangtze, Huang He, Brahmaputra, Indus, Gange etc. America Latină ocupă al doilea loc (20%), datorită existenţei pe suprafaţa sa a unor fluvii importante ca Amazonul cu numeroşii săi afluenţi, Parana, Paraguay, Uruguay şi Rio Grande. Africa şi America de Nord deţin fiecare câte 16% din potenţialul hidroenergetic al lumii, pe teritoriile lor aflându-se fluvii importante precum Zair, Nil, Zambezi şi, respectiv, Mississippi, Columbia, Tennessee, Colorado. O importantă variaţie spaţială la nivelul statelor lumii se remarcă şi în ceea ce priveşte producţia de energie electrică provenită din hidrocentrale. Cele mai importante producţii le dau ţările mari, pe teritoriul cărora se găsesc fluviile menţionate anterior, pe care sunt amplasate hidrocentrale puternice sau sisteme hidroenergetice de mari dimensiuni (tabelele 5 şi 6). 227
Tabelul 5. Producţia de energie electrică Ţara Producţia (GWh) Capacitatea (MW) Canada 353.000 67.100 United States 300.000 76.000 Brazil 300.000 64.000 China 258.000 82.700 Russia 174.000 44.700 Norway 121.000 27.600 World Total 2.740.000 729.000 Sursa: International Journal on Hydropower and Dams. Aqua-Media International, UK, 2003.
Avantajele oferite de acest tip de centrală electrică determină numeroase state ale lumii să se orienteze spre obţinerea unei mai mari cantităţi de energie pe această cale. Pe multe dintre fluvii s-au construit sisteme de hidrocentrale, unele de mari dimensiuni, cele mai multe, însă, microhidrocentrale care asigură nevoile locale, oferind autonomie energetică în cazul unor localităţi izolate.
Fig. 52. Sistemul hidroenergetic al fluviului Tennessee, statul Tennessee, SUA (sursa: www.tva.gov/sites/sites_ie2.htm) 228
Tabelul 6. Mari hidrocentrale ale lumii Nr. crt.
Hidrocentrala
1. 2.
Turukhansk Itaipu
3. 4. 5. 6.
Grand Coulee Guri Tucurui SayanoShushensk Corpus Posadas Krasnoyarsk La Grand 2 Churchill Falls
7. 8. 9. 10.
Rusia Brazilia/ Paraguay SUA Venezuela Brazilia Rusia
Tunguska Parana
Anul intrării în funcţiune 1994 1983
Columbia Leoni Paraguay Enisei
1942 1968 1984 1980
10.830 10.300 7.960 6.400
Argentina Rusia Canada Canada
Paraguay Enisei Sf. Laurenţiu Sf. Laurenţiu
1990 1968 1979 1971
6.000 6.000 5.328 5.225
Ţara
Râul
Putere instalată (MW) 20.000 12.600
Sursa: U.S. Commitee on large Dams of the Intl. Commission on Large Dams, aug. 1991, Quid, 2001.
Hidrocentrala de la Itaipu, Brazilia/Paraguay, 13.320 MW (sursa: http://Wikipedia.org, autor imagine Kevin Rein) 229
Un foarte bun exemplu este cel al Chinei care „a ridicat un mare număr de centrale de dimensiuni mai reduse pe râurile mici şi mijlocii, cu capacităţi sub 12 MW. În peste 1 500 de districte dintre cele 2 000 ale ţării, au fost construite staţii hidroelectrice mici, a căror capacitate instalată totală reprezintă o a treia parte din cea naţională. Acestea furnizează energia necesară irigaţiilor, industriei mici şi iluminatului aşezărilor rurale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 162). În acelaşi timp, China va deveni ţara pe teritoriul căreia se va afla cea mai mare unitate hidroenergetică din lume. În 2009 se vor pune în funcţiune toate cele 26 de turbine ale hidrocentralei Three Gorges, aflată in prezent în construcţie pe fluviul Yantze, nu departe de oraşul Yichang, hidrocentrală care va produce în final peste 84 TW/h pe an, ceea ce corespunde energiei produse de 16 centrale nucleare şi care va reduce consumul anual de cărbune cu 40-50 milioane de tone. Barajul, lung de 2.300 m, va crea un lac de acumulare care se va întinde pe 600 km în lungul fluviului şi va avea o adâncime de 175 m (The world’s largest hydroelectric power plant, www.hilti.com/holcom/modules/editorial/). Centralele atomoelectrice produc energie electrică prin procesul de fisiune nucleară, reprezentând fragmentarea atomilor grei de uraniu, plutoniu, toriu. Ceea ce rezultă este o cantitate foarte mare de energie electrică, mai ieftină, în consecinţă, decât cea obţinută în centralele clasice. Acest avantaj economic, în condiţiile în care în ultimul secol au existat mai multe crize energetice la care omenirea se aşteaptă şi în viitor, a determinat numeroase ţări să construiască astfel de unităţi. În prezent există 441 de centrale nucleare operaţionale cu o putere instalată totală de 368.386 MW şi alte 24 în construcţie. Cele mai multe reactoare se află localizate în SUA (103), Franţa (59), Japonia (55), Rusia (31), Marea Britanie (23) Coreea de Sud (20). De asemenea, în state precum Franţa, Lituania, Belgia, Slovacia mai mult de 50% din energia electrică produsă provine din centrale nucleare. Primele state mari producătoare (fig. 53) dau peste 70% din producţia mondială de energie electrică de acest tip, fapt ce subliniază polarizarea puternică în domeniul industriei energetice nucleare. Deşi se dovedeşte a fi una dintre posibilele ieşiri din criza energetică la care sistemul economic mondial se aşteaptă în următoarele decenii, domeniul energiei nucleare ridică mari probleme în ceea ce priveşte securitatea mediului şi a comunităţilor umane. Riscul 230
producerii de accidente este mult mai mare decât în cazul altor tipuri de centrale, ca urmare a impactului pe care acestea îl au asupra unor suprafeţe foarte întinse pe Glob şi pe perioade îndelungate de timp. Există numeroase exemple de acest gen.
mill. MWh
De la debutul său, în anul 1951, folosirea de energie electrică a fost marcată de numeroase incidnte şi accidente cu consecinţe grave (Celeabinsk – 1957, Kola – 1994, în Rusia; Cernobîl – 1986 în Ucraina; Woods River – 1964, Webber Falls – 1986 în SUA; Tokaimura – 1997 în Japonia; Cedarche – 1994, Cottenon – 1998, Tricastin – 1999, Dampièrre – 2000 în Franţa; Racht – 1996 în Iran ş.a. (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 165). 800 700 600 500 400 300 200
Ja po Ge nia rm an ia Co Ru re ea sia de Su Ca d na d Uc a ra in a M ar Chi ea n Br a it a ni e
SU
A
100 0
Fig. 53. Ţările cu cea mai mare producţie de energie electică provenită din centrale nucleare (2004) (sursa: WNA Updated, 6/05)
Centralele geotermice reprezintă o formă modernă de obţinere a energiei electrice dintr-o sursă neconvenţională, energia calorică emanată de Pământ în regiunile caracterizate prin vulcanism intens şi seismicitate ridicată precum insulele amplasate în „Cercul de foc al Pacificului”, mediana Atlanticului, nord-vestul şi estul Africii, Bazinul Mediteranei. De asemenea, astfel de spaţii se regăsesc şi în bazine sedimentare cu straturi continue, în zone de soclu cristalin sau cele cutate şi cu falii (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). 231
Principiul funcţionării centralelor geotermice este cel al extragerii agentului termic prin foraje şi transportului controlat al acestuia spre suprafaţă cu ajutorul unui fluid purtător de căldură. Acest mod de utilizare a căldurii interne a Pământului s-a aplicat pentru prima oară în 1904 în Italia, la Larderello, Toscana. Mult mai târziu s-au construit şi alte centrale geotermice în Noua Zeelandă (1958), Mexic (1959), SUA (1960). În a doua jumătate a secolului al XX-lea multe alte ţări au materializat această formă de obţinere a energiei electrice astfel că, în anul 2000 puterea instalată totală la nivel mondial era de 7974 MWe (http://www.inforse.dk).
Drum încălzit cu energie geotermică în Japonia
Primele ţări producătoare de energie electrică din resurse geotermice sunt SUA (2.228 MWe), Filipine (1.909 MWe), Italia (785 MWe), Mexic (755 MWe), Indonezia (589,5 MWe) şi Japonia (546,9 MWe) (http://www.inforse.dk). Un număr de 58 de ţări utilizează energia geotermică, cele mai multe dintre ele şi în alte scopuri precum încălzirea locuinţelor, a serelor, a apei pentru băi terapeutice calde şi pentru acvacultură şi, nu în ultimul rând, în industrie. Centralele eoliene utilizează la rândul lor o formă de energie neconvenţională şi anume energia rezultată din diferenţele de potenţial 232
termic şi baric din atmosfera terestră, care se materializează prin mişcările aerului. Caracteristicile vântului, viteză, durată, direcţie, sunt cele care influenţează producţia de energie electrică, determinând randamentul centralelor respective. În raport de aceste caracteristici, pe Glob se remarcă anumite regiuni cu potenţial ridicat al energiei eoliene şi anume insulele, ţărmurile mărilor şi oceanelor, zonele montane. Mari disponibilităţi în acest sens au ţărmul atlantic ale Europei de Vest, cel nord-african dar şi din Golful Guineei, ţărmurile atlantice şi pacifice ale celor două Americi etc.
Asia 11.9%
Oceania 1.3%
America 17.0% Africa 0.4%
Europe 69.4%
Fig. 54. Puterea instalată în centralele electrice eoliene la nivel continental (sursa: http://www.wwindea.org/default.htm)
Energia eoliană a fost utilizată de om din timpuri străvechi, în primul rând pentru transportul pe apă dar şi pentru măcinarea boabelor de cereale sau pentru pomparea apei în diverse regiuni ale lumii (Persia, 500-900 ani î.Ch.). Primele centrale eoliene au apărut în ţări europene precum fosta URSS (Crimeea) şi Danemarca, tradiţie care plasează Europa în prezent pe primul loc din punctul de vedere al puterii instalate în astfel de unităţi (fig. 54). Liderii mondiali sunt Germania şi Spania, urmaţi de SUA şi India. Alte ţări europene cu producţii importante sunt Danemarca, Italia, Marea Britanie, Olanda etc. Centralele mareomotrice reprezintă o tehnologie modernă de exploatarea a energiei mareelor, în spaţiile în care acestea ating amplitudini medii ridicate (5–12 m). Avantajele oferite de această formă neconvenţională de energie rezultă din caracterul său inepuizabil şi din 233
prezenţa sa pe mari suprafeţe ale Globului, deşi extinderea este discontinuă. În urma studiilor efectuate s-au stabilit pe plan mondial 40 de locaţii în care mareele au amplitudini corespunzătoare, potenţiale spaţii de construcţie a centralelor de acest tip: ţărmul atlantic al Americii de Nord, litoralul sudic al Peninsulei Alaska, Golful California, ţărmul atlantic francez, cel din sud-vestul Irlandei şi cel al Mării Albe în Europa, litoralul estic al Americii de Sud, cel al Mării Galbene şi al Mării Ohotsk, ţărmul estic al Mării Arabiei şi cel nord-estic al Australiei (Negoescu, Vlăsceanu, 2001).
Uzina mareomotrice de la Rance, Franţa, 240 MW
La Rance, cea mai renumită centrală mareomotrice din lume, prima construită (1966), a închis estuarul fluviului cu acelaşi nume printr-un baraj de 750 m lungime (vezi imaginea). S-a născut astfel un lac de 22 km2. Centrala dispune de 24 de turbine şi produce anual 544 GWh. Deşi renumită în acest domeniu, Franţa rămâne pe locul 13 în ierarhia mondială a marilor producători de energie electrică eoliană, fiind devansată de ţări precum Germania, Spania, SUA, India, Danermarca etc. (tabel, anexe). 234
235
236
237
238
239
240
241
242
243
244
245
246
Centralele electrice solare valorifică o resursă inepuizabilă şi care poate fi un răspuns pentru problemele născute din limitarea resurselor energetice clasice. De asemenea, această resursă este curată şi prezentă pe mari suprafeţe ale Globului. Se estimează că energia primită de Terra de la Soare echivalează cu 700.000 TWh/an. Repartiţia spaţială este însă inegală ca urmare a variaţiei unghiului de incidenţă a razelor solare pe suprafaţa terestră. Valoarea acestuia scade de la Ecuator spre poli şi, implicit, cantitatea de energie recepţionată. Impact asupra acesteia are şi nebulozitatea, gradul de înclinare a pantelor, expunerea versanţilor, prezenţa suprafeţelor acvatice etc. Ca urmare a acestor caracteristici fizico-geografice, cea mai mare cantitate de energie solară se regăseşte în zona tropicală (1.800 – 2.200 kWh/m2 anual), reducându-se treptat spre poli (750 – 1.100 kWh/m2 anual). Chiar dacă un interes deosebit se acordă utilizării acestui tip de energie în centrale specializate în obţinerea electricităţii, în prezent energia solară mai este utilizată pentru încălzirea locuinţelor, refrigerarea diverselor produse, în agricultură pentru funcţionarea sistemelor de irigaţii şi chiar pentru reciclarea deşeurilor. Ţările care s-au angajat în utilizarea pe scară largă a acestui tip de energie sunt cele care dispun de cele mai favorabile condiţii naturale şi, în acelaşi timp, au şi capacitatea economică şi tehnică de a dezvolta acest domeniu. Este vorba despre Israel, Japonia, Australia, SUA dar şi despre ţări europene precum Italia, Franţa şi chiar Germania. Repartiţia geografică a resurselor energetice şi a producţiei mondiale de energie electrică Trăsătura de bază a repartiţiei spaţiale a resurselor energetice pe Glob este concentrarea geografică, determinată de caracteristicile mediului în care acestea se regăsesc. Se întâlnesc, astfel, zone foarte bogate în resurse energetice de diverse tipuri dar şi largi areale în care lipsa acestora pune mari probleme economice la ora actuală. Odată cu intensificarea procesului de industrializare, resursele energetice au căpătat o importanţă deosebită, rolul lor în determinarea ritmului de dezvoltare economică a multor ţări fiind major. De aceea, secolul al XIX-lea poartă numele de „secol al cărbunelui” iar următorul de „secol al petrolului”. În acelaşi timp, resursele energetice joacă un rol important în procesul de integrare economică şi reglare a relaţiilor politice interstatale. Cunoaşterea repartiţiei lor spaţiale devine, astfel, un subiect de studiu deosebit de însemnat, care oferă importante informaţii cu 247
privire la poziţia statelor pe harta economică a lumii şi a tendinţelor de evoluţie a acestora în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. 4.2.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale Distribuţia industriei pe Glob este neuniformă, areale cu mari concentrări alternând cu cele de slabă sau foarte slabă dezvoltare. Este vorba, în esenţă, despre conturarea în timp a unor areale industriale, care au suferit modificări importante în a doua jumătate a secolului trecut, despre existenţa a două tipuri de regiuni industriale: clasice şi inovatoare. Regiunile industriale clasice se regăsesc deseori în literatura de specialitate alături de alte noţiuni precum complexe teritoriale de producţie, „manufacturing belt“, noduri sau nuclee industriale, concentrări industriale. Sunt spaţii care s-au conturat în secolul al XIX-lea şi s-au dezvoltat exploziv în cel de al XX-lea, ca urmare a intensificării procesului de industrializare pe suprafeţe din ce în ce mai întinse ale Globului şi păstrează şi în prezent particularităţile specifice modului de producţie fordist: prezenţa industriei de bază, tendinţe în diversificarea acesteia, concentrare spaţială foarte puternică, cu o maximă utilizare a suprafeţei, o organizare densă şi modernă a infrastructurii (tabelul 7), (Popescu. 2001). Tabelul 7. Industriile caracteristice regiunilor industriale clasice (Popescu. 2001, p. 130) Industrie Industria extractivă (carboniferă, de exploatare a fierului, etc,)
Industrii „grele“ (siderurgie, metalurgie, neferoasă, chimie, construcţii de maşini)
Industria textilă
248
Caracteristici - localizare dependentă de resurse; - structuri sociale şi economice superspecializate, - intensiv consumatoare de materii prime, energie, forţă de muncă; - producţie de serie; - rigiditate funcţională; - adaptări lente şi dificile la schimbările pieţei, - forţa de muncă puţin sau deloc calificată; - tradiţie; - dependenţă geografică de pieţele de consum,
Exemple Appalachia, SUA Midlands, Marea Britanie Nord – Pas de Calais, Franţa Ruhr, Germania Marile Lacuri, SUA Nord-estul Atlantic, SUA China de Nord-Est, China Damodar, India
Nordul Franţei, Franţa Lancashire, Marea Britanie Milano, Italia
Studiile efectuate de-a lungul timpului de către diverşi specialişti au scos în evidenţă faptul că factorii determinanţi în localizarea acestui tip de regiuni industriale sunt: resursele energetice şi materiile prime minerale, reţeaua naturală de comunicaţii şi elementele sociale şi politice favorabile în diverse momente istorice. Astfel au apărut clasicele regiuni industriale carbonifere, siderurgice şi cele urbane, care au cunoscut o dezvoltare accentuată în prima jumătate a secolului trecut (Popescu, 2001). Aceste uriaşe concentrări industriale s-au caracterizat însă prin importante dezechilibre rezultate din unele caracteristici precum diversificarea redusă a sistemelor de producţie, rata de creştere lentă, antagonismul între marile şi micile întreprinderi aflate într-o concurenţă neloială etc., dezechilibre care au dus la apariţia procesului de dezindustrializare, manifestat prin translaţia activităţilor din domeniul industrial în cel al serviciilor dar şi prin transferul unora dintre acestea spre ţări în dezvoltare. Regiunile industriale inovatoare s-au născut în ultimele două decenii ale secolului trecut, pe baza ramurilor moderne, creatoare de noi tehnologii (microelectronică, biotehnologie), concentrându-se în jurul centrelor de cercetare, a universităţilor şi firmelor de producţie specializate pe aplicarea în practică a inovaţiilor ştiinţifice şi au reprezentat răspunsul economiilor dezvoltate la procesul de dezindustrializare cu care se confruntau (tabelul 8), (Popescu, 2001). Aceste regiuni reprezintă, de fapt, noua cale pe care o urmează în prezent toate ţările care au avut şi au încă industrii puternic dezvoltate. Un bun exemplu este SUA a cărei industrie a cunoscut o intensă reorientare spre domenii moderne precum cel al producţiei de computere şi, în special, al soft-urilor pentru acestea, forţa de muncă ocupată aici dublându-se până în anii ’70, ca apoi să se cvadrupleze până în anii ’90. Intensa forţă de atracţie pe care ramurile respective au avut-o s-a datorat ofertei materiale care a dus la diferenţieri în domeniul nivelului de trai între forţa de muncă ocupată aici şi în alte domenii. Esenţială pentru regiunile respective este dezvoltarea pe baza învăţării, a cunoaşterii, a descoperirii de noi tehnologii care sunt prezente şi creează, la rândul lor mediul inovativ. În literatura de specialitate el este definit ca un „context socio-tehnologic în care activitatea inovativă apare şi se dezvoltă, fiind un ansamblu de instituţii economice, sociale, politice, cunoştinţe şi experienţă acumulate în timp şi convenţii sociale şi proceduri care reglează relaţiile dintre diferiţi parteneri implicaţi în procesul inovaţional” (Popescu, 2001, p. 133). 249
Tabelul 8. Industriile cheie şi noile spaţii industriale (Popescu, 2001, p. 134) Sector industrial Caracteristici tipice Industrii cu tradiţie - utilizarea unei forţe de meşteşugărească muncă puţin sau deloc - industrii intensiv-concalificată, în special sumatoare de forţă de imigrantă; muncă (confecţii, mosubcontractare intensă; bilă) - produse de înaltă - industrii intensiv-concalitate; diviziune sumatoare de design socială a muncii foarte (bijuterii) intensă, Industrii de înaltă - piaţă de muncă foarte tehnologie segmentată, reprezentată în special de specialişti de clasă şi muncitori necalificaţi,
Servicii de afaceri
- diversificare tipologică; - localizare preferenţială în marile aglomeraţii urbane; - dihotomie a pieţei locale de forţă de muncă,
Exemple New York, SUA Los Angeles, SUA Paris, Franţa
Autostrada 128 Boston, SUA Orange County, SUA Silicon Valley, SUA Coridorul M4, Marea Britanie Cambridge, Marea Britanie Grenoble, Franţa Sophia Antipolis, Franţa Cité Scientifique, Ile de France–Sud, Franţa Seul–Inchon, Coreea de Sud Taipei–Hsinchu, Taiwan Singapore Londra, Marea Britanie New York, SUA Tokyo, Japonia
De aceea, mediul inovativ este specific ariilor ce conţin centre de cercetare, universităţi, mici firme de producţie care pun în practică noutăţile în domeniu şi care le transferă apoi către marile întreprinderi ce le produc pe scară largă pentru piaţa de desfacere. Acestea sunt, de fapt, noile spaţii industriale inovatoare. 250
În funcţie de dimensiune, localizare spaţială, tip de activitate, nivel de integrare şi importanţă pentru procesul de dezvoltare, noile spaţii industriale pot fi clasificate în mai multe categorii (Grasaland, 1988, p. 121): • centrele de inovaţie sunt grupări de mici unităţi de cercetare şi experimentare pentru întreprinderi industriale, localizate în interiorul campusurilor universitare (de exemplu, Universitatea Compiegne, Franţa); • parcurile ştiinţifice sunt amenajate la iniţiativa universităţilor, în apropierea campusurilor universitare, în relaţie directă cu firme industriale care se dezvoltă activităţi de cercetare recunoscute şi în asociere cu laboratoare universitare de prestigiu (de exemplu, Cambridge Research Park, Marea Britanie); • parcurile tehnologice sunt dominate de unităţile de cercetare aplicată în cooperare cu universităţi, a căror activitate principală este reprezentată de producţia industrială de înaltă tehnologie şi furnizarea de servicii specializate pentru întreprinderi. Tipul cel mai frecvent de localizare este în spaţii special amenajate, la periferia marilor marilor oraşe, grupând nu numai activităţi industriale inovative, dar şi spaţii rezidenţiale de calitate şi infrastructură de comunicaţii rapide şi accesibile (de exemplu, Sophia Antipolis, Franţa); • parcurile de afaceri şi comerciale asigură activităţi de microproducţie de înaltă tehnologie, comercializare şi servicii specializate; mediul de localizare este de calitate, cu densitate rezidenţială redusă, cu accesibilitate ridicată conferită de apropierea aeroporturilor (de exemplu, parcurile situate în regiunea pariziană); • parcurile complexe cuprind o varietate de activităţi de producţie de înaltă tehnologie, de comercializare, de servicii specializate cu un nivel ridicat de integrare funcţională, fiind efecte ale aplicării unor noi modele de urbanizare (de exemplu, parcurile japoneze) (Popescu, 2001, p.134-135).
Între toate aceste tipuri, cei mai renumiţi sunt, însă, tehnopolii, oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de cercetare, care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de înaltă tehnologie. Sunt, de asemenea, definiţi ca grupări de instituţii de cercetare şi de afaceri, care realizează un proces complet de dezvoltare ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi, în final, la cea de comercializare (Popescu, 2001). Localizarea lor este determinată de factori precum forţa de muncă cu înaltă calificare, existenţa unui capital disponibil, a serviciilor de 251
afaceri, prezenţa unei dense şi moderne infrastructuri de transport, a unor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare renumite. De asemenea, pentru a se dezvolta acestea au nevoie de un mediu antreprenorial dinamic şi de o conjunctură economică favorabilă, susţinute de firme industriale puternice capabile să dezvolte o producţie de serie. Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley, regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco, extinsă pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând între numeorase aşezări în dezvoltare două centre urbane mai importante, Palo Alto şi San Jose, primul, oraş universitar, iar cel de al doilea, centru specializat iniţial pe industrie alimentară. (Fig. 55)
Fig. 55. Regiunea Silicon Valley
Evoluţia regiunii a fost deosebit de rapidă după cel de al doilea război mondial ca urmare a politicii de încurajare a tinerilor absolvenţi ai Universităţii Stanford (Palo Alto) de a-şi deschide propriile firme în apropierea campusului. Aşa s-a născut în anii ’50 un parc industrial ce găzduia câteva întreprinderi specializate pe înalta tehnologie şi care sa dezvoltat ulterior ca urmare a interesului pe care unităţi militare şi aerospaţiale din împrejurimile Golfului San Francisco l-au arătat constant firmelor respective. Evoluţia regiunii este demonstrată de creşterea extrem de puternică a forţei de muncă (cu 1178%) şi a 252
numărului de firme (de la 7 la 136) în perioada 1964–1985. În prezent, există peste 2.500 de întreprinderi implicate în producerea de înaltă tehnologie. Implicit, populaţia a crescut cu peste 1 milion de locuitori în 40 de ani, în special ca urmare a intensei imigrări din diverse colţuri ale Statelor Unite.
San Jose „capitala regiunii Sillicon Valley“
Cele mai renumite întreprinderi care au apărut în regiune şi care au cunoscut o puternică dezvoltare, plasându-se astăzi pe primele locuri în „top 500“ al renumitei reviste Forbes Magazine sunt: Adobe Systems, Apple Computer, Google, Hewlett-Packard, Logitech, NVIDIA Corporation, Symantec, Yahoo!, etc. 4.2.4. Mari regiuni industriale pe Glob Deşi viitorul este destinat regiunilor industriale inovatoare, în prezent preponderente ca număr şi ca volum de producţie rămân cele clasice a căror dezvoltare spaţială este dominantă. Pe plan global există câteva mari concentrări industriale distincte, patru dintre acestea reprezentând poli de creştere în domeniu: nord-estul SUA, Europa de Vest, Japonia (care formează triada economică a lumii) şi partea europeană a Rusiei. Nord-estul SUA, numit în literatura de specialitate şi Manufacturing Belt, este nucleul industrial al acestui sat. Se întinde dea lungul litoralului atlantic, cuprinzând şi partea de sud a regiunii Marilor Lacuri, Ocupă 5% din suprafaţa totală a SUA, deţine 1/3 din populaţia naţională şi 2/3 din întreaga industrie. 253
Între factorii favorabili apariţiei şi dezvoltării acestei regiuni se disting: • poziţia în vecinătatea Oceanului Atlantic şi a Marilor Lacuri, care îi oferă un nivel de accesibilitate foarte ridicat, permiţând dezvoltarea relaţiilor comerciale avantajoase cu Europa; • calitatea de primă regiune colonizată de europeni (secolele, XVII-XVIII); • existenţa unor importante şi variate resurse de materii prime minerale şi energetice; • apariţia în secolul al XIX-lea a unei dense reţele de căi ferate. Este alcătuită din zece nuclee de concentrare a activităţilor şi numeroase centre reprezentative, care se grupează în două subunităţi spaţiale majore: litoralul nord-atlantic şi regiunea Marilor Lacuri. În prima subunitate se conturează cinci nuclee industriale: Noua Anglie-Boston, regiunea metropolitană New York, valea DelawarePhiladelphia, regiunea metropolitană Baltimore (golful Chesapeake) şi Washington D.C. Cea de a doua subunitate este formată din: concentrarea Pittsburgh-Cleveland (statele Pennsylvania şi Ohio) şi concentrarea vestică Detroit-Chicago-Toledo-Milwaukee. Europa de Vest este cea mai veche regiune industrializată a lumii şi se extinde din nord-vestul Angliei până în nordul Italiei. Factorii favorabili dezvoltării sale sunt: • marea bogăţie de resurse naturale, între care fierul şi cărbunele au fost abundente într-o primă etapă de dezvoltare; • marea densitate a populaţiei; • existenţa unor importante pieţe de consum; • poziţia strategică din punct de vedere geopolitic. Regiunea se compune din importante subregiuni amplasate pe teritoriul diverselor ţări şi din centre reprezentative. Cele mai importante sunt: regiunea Manchester-Birmingham (Midlands), Londra cu aria sa metropolitană, regiunea Ruhrgebiet din Germania, regiunea de nord-est a Franţei (Picardie, Champagne-Ardennes, Lorraine, Alsace) şi nordul industrial („triunghiul industrial“) al Italiei (Torino-Milano-Genova). În Japonia, apărută în peisajul economic mondial doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar care în prezent se constituie într-o puternică regiune economică a lumii, cea mai importantă concentrare industrială se conturează în partea de sud a insulei Honshu – regiunea Tokyo-Yokohama-Kawasaki (Golful Tokyo). 254
Partea europeană a Rusiei, a cunoscut o puternică industrializare de-a lungul secolului al XX-lea sub impactul politicii centraliste de tip comunist, având ca factori de favorabilitate marea bogăţie în rezerve naturale (energetice şi minerale), suprafaţa foarte extinsă, poziţia la contactul dintre două continente (Europa şi Asia). Regiunea se compune din două subunităţi importante: regiunea centrală a Moscovei şi regiunea Volga-Ural, cu mari centre industriale precum Kazan, Samara, Perm, Ufa, Celyabinsk, Ekaterinburg. Toate aceste regiuni au o structură complexă, în cadrul lor existând activităţi industriale şi de servicii foarte variate, ce aparţin tuturor ramurilor industriale. Trebuie remarcat faptul că toate au pornit iniţial de la exploatarea unor resurse bogate şi variabile (cu precădere a celor de minereuri metalifere şi a depozitelor carbonifere) şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu importante căi natruale de transport (oceane, mări, fluvii). 4.3. Caracteristici ale activităţilor de servicii 4.3.1. Transporturile şi căile de comunicaţie Transporturile constituie o ramură de bază a economiei mondiale, naţionale, regionale, locale, esenţială pentru dezvoltare, în general. Importanţa transporturilor şi a căilor de comunicaţie este evidentă prin rolul acestora de a asigura buna desfăşurare a circulaţiei bunurilor materiale, a persoanelor şi a informaţiei şi prin implicaţiile pe care acestea le au asupra populaţiei, aşezărilor umane şi a celorlalte ramuri economice. Prin intermediul lor se asigură deplasarea indivizilor între locuinţă şi locul de muncă şi în alte spaţii în afara celor de reşedinţă. De asemenea, ele pot contribui la scoaterea din izolare a unor comunităţi umane, la dezvoltarea aşezărilor, în general, şi integrarea acestora în sistemele socio-economice naţionale, regionale, mondiale. Transporturile şi căile de comunicaţie participă efectiv la desfăşurarea legăturilor economice dintre regiuni-le cu materii prime şi cele în care acestea se prelucrează, pe de o parte, dar şi dintre unităţile productive şi pieţele de desfacere, pe de altă parte. Prin intermediul acestora s-au dezvoltat relaţii comerciale între spaţii situate la distanţe mai mici sau mai mari sau de pe continente diferite. Dezvoltarea transporturilor a determinat integra-rea în circuitul turistic a unor zone cu un potenţial deosebit, dar mai puţin accesibile. 255
Extensiunea şi modernizarea căilor de comunicaţie au fost influenţate de progresele şi inovaţiile pe care ştiinţa şi tehnica le-a cunoscut pe parcursul timpului. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, invenţii precum locomotiva cu aburi, telegraful, telefonul, apoi automobilul, avionul, radioul au marcat evoluţia acestei ramuri economice. Însă, cea mai mare amploare se înregistrează în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea când se diversifică şi se perfecţionează toate mijloacele de transport. Printre progresele cele mai însemnate, notabile sunt extinderea transportului urban de subteran (metrourile), realizarea de avioane foarte performante, dotate cu aparate perfecţionate şi cu un înalt grad de automatizare-computerizare etc. De asemenea, întărirea rolului unor rute (căi ferate, şosele, canale, fluvii navigabile) şi a unor centre de transport (porturi, aeroporturi, noduri feroviare şi auto) au avut implicaţii deosebite în modificarea spaţiului geografic, prin apariţia şi dezvoltarea de noi industrii, aşezări umane, zone turistice etc. Pentru evidenţierea gradului de înzestrare a unui spaţiu cu căi de comunicaţie, a fluxurilor de transport, a intensităţii acestora se folosesc o serie de indici economici precum: densitatea reţelei de căi de comunicaţii (km/100 kmp sau km/1000 kmp), transportul de mărfuri (t/km), transportul de călători (pers/km). Prin rolul său de a facilita legăturile şi relaţiile dintre toate componentele spaţiului geografic, transporturile ocupă un loc bine definit în cadrul geografiei. Se integrează în latura antropică a sistemului teritorial, formându-şi în cadrul acesteia propriul sistem. „Sistemul de transport se defineşte ca un ansamblu complex de elemente (transportori, utilizatori, controlori şi amenajatori) aflate în interacţiune şi integrat spaţiului geografic prin multiple şi complexe relaţii reciproce” (Tălângă, 2000, p. 23).
Transportorii sunt reprezentaţi de modul sau mijlocul de transport (caracterizat de viteză, capacitate, confort, economie – adică costurile funcţionării, infrastructurii, consumul energetic) şi de reţeaua de transport (alcătuită din infrastructură, dotări şi puncte de convergenţă). Utilizatorii sunt cele două elemente care conferă caracterul dual al transporturilor, călătorii şi mărfurile. Controlorii şi amenajatorii constituie forţa de muncă, implicată în acest domeniu, cu rol de control şi amenajare a întregului sistem. 256
Printr-o analogie cu corpul uman, sistemul de transport a fost comparat cu sistemul circulator într-un organism, fiind responsabil de buna desfăşurare a tuturor activităţilor economice, orice dereglare în cadrul acestuia determinând crize majore la nivelul aşezărilor umane şi blocaje ale tuturor ramurilor economice. După domeniile în care se desfăşoară, căile de comunicaţie se clasifică pe patru mari categorii: terestre (feroviare şi rutiere), navale (interioare – fluviale şi canale – şi maritime), aeriene (aeronautice, aerospaţiale), speciale (conducte, linii de înaltă tensiune, telecomunicaţii – telegraf, telefon, radio, internet etc.). 4.3.1.1. Transporturile feroviare Transporturile feroviare, datorită avantajelor pe care le oferă (capacitate, viteză, siguranţă în exploatare), îşi păstrează întâietatea faţă de celelalte categorii, în multe ţări ale lumii, îndeosebi în ceea ce priveşte circulaţia mărfurilor. Se remarcă în mod deosebit importanţa acestora în regiunile caracterizate de condiţii mai puţin favorabile (grad mare de izolare, condiţii climatice dificile, relief accidentat etc.) dar şi în cadrul marilor aglomeraţii urbane şi în apropierea acestora, unde prezenţa trenurilor de suprafaţă sau de subteran uşurează transportul călătorilor şi scurtează simţitor timpul parcurs între extremităţile oraşelor. Deşi primele încercări de construire a căilor ferate datează încă din secolul al XV-lea, iar în minele de cărbune din Anglia, Franţa, Germania se foloseau, încă din secolul al XVII-lea, transportul pe şine (într-o formă rudimentară, cu cale de rulare construită din lemn), principalul moment în dezvoltarea acestei categorii de transport este reprezentat de inventarea locomotivei cu aburi, de către George Stephenson şi experimentarea acesteia în anul 1825 la New Castle. Primul tren tractat de o astfel de locomotivă a circulat în 1930, pe ruta Liverpool – Manchester, pe o lungime de circa 60 km, cu cca 25 km/oră. Ulterior s-a constatat apariţia rapidă a căilor de comunicaţie feroviară şi în alte ţări europene: Franţa (1833), Belgia (1835), Germania (1835), Austria (1838). S-a trecut treptat la construirea reţelelor feroviare de bază, mai întâi în Europa şi America de Nord, apoi în Asia, Africa, America Latină, Australia. Dacă în anul 1900 reţeaua feroviară avea o lungime de circa 800.000 km, s-a ajuns în perioada actuală la aproape 1.600.000 km., 257
repartizaţi însă neuniform la suprafaţa uscatului, în concordanţă cu particularităţile fizico-geografice dar şi cu nivelul de dezvoltare socioeconomică care caracterizează diversele regiuni ale Globului. La nivelul continentelor, cea mai mare lungime a căilor ferate se înregistrează în America de Nord şi Centrală (487.000 km) şi Europa (396.000 km, inclusiv ţările C.S.I.), urmate de Asia, America de Sud, Africa, Australia şi Oceania. La nivelul statelor lumii, pe primele locuri se plasează ţările care dispun de suprafeţe mari: S.U.A., Rusia, Canada, India, China etc. Cele mai mari densităţi ale reţelei feroviare se înregistrează în Europa (Germania – 12 km/100 kmp, Cehia – 12 km/100 kmp, Belgia – 11 km/100 kmp, Luxemburg – 11 km/100 kmp), urmată de America de Nord (S.U.A – 2,2 km/100 kmp, Canada 1 km/100 kmp). În celelalte continente densităţile sunt sub 1 km/100 kmp. De asemenea, se remarcă existenţa unor puncte de convergenţă a căilor ferate, de mare importanţă pentru desfăşurarea traficului de călători şi mărfuri. Cele mai importante noduri feroviare sunt: Chicago, New York, Washington, Salt Lake City, Los Angeles, San Antonio, San Francisco, St. Louis (în America de Nord), Moscova, Munchen, Bruxelles, Paris, Viena, Varşovia, Bucureşti (în Europa), Beijing, Harbin, Mumbay (în Asia), Cairo, Johannesburg, Capetown, Port Elisabeth (Africa). Căi ferate au fost clasificate, în lucrările de specialitate, după criterii diverse, precum: particularităţile mediului geografic, dimensiunea ecartamentului, importanţa traficului, structura generală a reţelei. După particularităţile mediului geografic se disting: căi ferate construite la suprafaţa solului (prezente în majoritatea ţărilor lumii), căi ferate construite în subteran – parţial sau total (liniile de metrou din marile oraşe, reţeaua feroviară din bazinele de exploatare minieră, sectoarele de tuneluri feroviare), căi ferate suspendate (pe piloni metalici sau din beton – în regiunile industriale sau în marile aglomeraţii urbane). Dimensiunea ecartamentului impune următoarea clasificare: căi ferate normale, cu un ecartament de 1.435 mm (caracteristic majorităţii ţărilor din Europa, Asia, Africa); căi ferate cu ecartament mare (1.524 mm), tipic pentru C.S.I., Mongolia, China; căi ferate cu ecartament foarte mare (1.676 mm), prezente în Spania, India, America de Nord; căi ferate cu ecartament îngust (700–1.200 mm), utilizate cu precădere, în exploatările forestiere, agricole, în transportul 258
materialelor de construcţie, cu o densitate mai mare în zonele montane din Europa, Asia, America de Sud etc. În funcţie de intensitatea traficului de mărfuri şi călători se deosebesc trei categorii de căi ferate (magistralele, căile ferate de importanţă naţională şi cele secundare). Magistralele feroviare, remarcabile prin trafic şi eficienţă economică, au o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi internaţională, asigurând adesea legăturile dintre mai multe ţări şi între continente. În această categorie sunt incluse: Transsiberianul (9.334 km., cu traseul: Moscova – Omsk – Irkutsk – Vladivostok + Baikal – Amur), Transandinul (Buenos-Aires – Mendoza – Valparaiso), Transaustralianul (Perth – Brisbane), magistrala transafricană din zona ecuatorială (Lagos – Mombasa), Sud-Africanul (din Mozambic în Angola, între Beira şi Lobito). La acestea se mai adaugă magistralele feroviare din Europa (remarcându-se cele care unesc punctele extreme ale continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odessa, Narvik – Atena, Edinburg – Brindisi, Lisabona – Moscova, Bordeaux – Odessa etc.), din America de Nord (New York – Chicago – San Francisco; Philadelphia – San Louis – Los Angeles, Halifax – Vancouver, New York – Orleans – Port Arthur etc.). Căile ferate principale, asigură legăturile între marile regiuni industriale, între centrele economice, având o importanţă deosebită la nivel naţional, pentru deplasarea unor mari cantităţi de mărfuri şi călători. Zone cu mari densităţi ale căilor ferate principale se găsesc în Germania – Ruhr, Belgia – Brabant, Franţa – regiunea pariziană, S.U.A. – regiunea de N-E etc.). Căile ferate secundare au importanţă mai redusă, în această categorie fiind incluse liniile ferate existente în centura marilor oraşe, cele din zonele de exploatare minieră sau din cele agro-industriale. Pentru modernizarea traficului feroviar, scăderea costului de transport, creşterea traficului, vitezei, volumului de mărfuri transportate s-au dezvoltat forme speciale de transport (fery-boat-ul, trenurile de mare viteză, metroul) şi s-au executat o serie de lucrări de artă inginerească (tunelurile feroviare, podurile de cale ferată), menite să eficientizeze circulaţia feroviară. Ferry-boat-urile sunt nave speciale care permit trecerea vagoanelor de cale ferate de pe uscat pe liniile din interiorul acestora. Transporturile de acest tip se folosesc pentru a asigura continuitatea peste strâmtori mări, lacuri, fluvii. Astfel de linii de ferry-boat apar în 259
Europa de Vest (legând Marea Britanie de continent), în Europa Nordică (între ţările din Scandinavia şi Danemarca sau Germania), în Europa Sudică (între sudul Peninsulei Italia şi Sicilia), între România şi Turcia, în Asia (între principalele insule ale Japoniei), între Noua Zeelandă şi Australia etc.
Transportul de tip ferry-boat în Finlanda
Trenurile de mare viteză oferă o serie de avantaje (viteză, calitate a serviciilor, siguranţă) care pe viitor le vor impune în faţa transportului feroviar clasic. Japonia este o ţară cu vechi tradiţii în acest domeniu, princi-pala cale ferată de mare viteză având trei tronsoane: Tokyo – Nagoya – Osaka (funcţional din 1964, denumit Tokkaido, cu 515 km), Osaka – Okayama (160 km, inaugurat în 1973), Okayama – insulele Kyushu (392 km, din 1975). În prezent, în Japonia circulă trenuri cu viteze superioare (270 km/oră, între Omya şi Marioka). Astfel de trenuri sunt renumite şi în Franţa, unde căile ferate de mare viteză (T.G.V.) au fost inaugurate în anul 1981, când trenul cunoscut sub numele de T.G.V.– Sud-Est a circulat pe magistrala Paris – Lyon, parcurgând distanţa de 409 km în 2 ore şi 20 minute. Ulterior au apărut şi alte rute: Paris – Lille, Lyon – Marseille, Paris – Londra etc. Trenuri de mare viteză funcţionează şi în Spania (Madrid – Sevilla), Marea Britanie (Londra – Bristol), Belgia, Olanda, Germania (Hanovra – 260
Wurzburg; Mannheim – Stuttgart), S.U.A. (Dalas – San Antonio), Australia (Canberra – Sydney), China (Beijing – Shanghai – 1350 km) etc.
TGV – Franţa
Metroul are o poziţie aparte în cadrul transportului pe şine, fiind specific marilor aglomeraţii urbane. Construit, în majoritatea cazurilor, sub reţeaua stradală a oraşului, urmărind marile artere de circulaţie, oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe relativ mari, permiţând transportul unui număr foarte mare de pasageri, în flux continuu. Primul oraş care a beneficiat de un astfel de mijloc de transport a fost Londra (inaugurat în 1863), urmând apoi Budapesta, Paris, Boston, New York, Philadelphia, Chicago, Buenos Aires, Tokyo, Moscova etc. În prezent, numărul oraşelor care au o astfel de reţea feroviară se ridică la peste 120.
Staţia de metrou Piccadilly Circus, Londra 261
Tunelurile feroviare facilitează legăturile din zonele cu relief accidentat dar şi între două puncte aflate pe malurile opuse ale unei ape (fluvii, mări). Cele mai multe tuneluri feroviare se găsesc în Munţii Alpi, legând Italia, Franţa, Elveţia, Austria, prima construcţie de acest gen, fiind tunelul Mont-Cenis, dat în folosinţă în 1971. Se adaugă o serie de alte tuneluri, care facilitează legăturile în Munţii Stâncoşi, Munţii Apenini, Munţii Vosgi, Munţii Anzi etc. (tabelul 9). Tuneluri feroviare submarine au fost construite sub fluvii şi în zonele marine, îndeosebi în Japonia, S.U.A., Europa (tabelul 10). Tabelul 9. Principalele tuneluri feroviare montane Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
Tunelul Simplon Apenini St. Gothard Lotschberg Mount Royal Mont-Cenis New Cascade Vosges Arlberg Tequixquiac
Ţara (munţii) Elveţia-Italia (Alpi) Italia (Apenini) Elveţia (Alpi) Elveţia (Alpi) Canada (Stâncoşi) Franţa-Italia (Alpi) S.U.A. (M. Cascadelor) Franţa (Vosges) Austria (Alpi) Mexic (Sierra Madre)
Lungimea (m) 19.825 18.506 14.990 14.536 14.412 12.223 11.500 11.200 10.250 9.820
Sursa: Erdeli coord., 2000.
Eurotunelul, construit peste Marea Mânecii, a fost inaugurat în anul 1994, între Franţa şi Marea Britanie (respectiv între Coquelles, de lângă Calais şi Cheriton, de lângă Folkestone), o viteză a trenului de 160 km/oră permiţând parcurgerea distanţei de 51,5 km, în 20 de minute. Podurile de cale ferată asigură continuitatea transportului feroviar peste cursuri de apă, lacuri, alte excavaţiuni ale scoarţei terestre. Astfel de construcţii de mare amploare se găsesc în Asia (peste fluviile Chang Jiang, Enisei, Huang He etc.), Europa (peste Rhin – la Strasbourg, Koln; peste Dunăre – la Belgrad, Budapesta, Giurgiu-Ruse, Cernavodă-Feteşti; peste Volga – la Kazan, Saratov, Volvograd), în America de Nord (peste Mississippi – la St. Louis, Memphis, Baton Rouge) etc. 262
Tabelul 10. Principalele tuneluri feroviare submarine Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Tunelul Seikan * Eurotunel Kammon Moji-Simonosechi Severn East River Hudson River
Ţara Japonia Franţa-Marea Britanie Japonia Japonia Marea Britanie S.U.A. S.U.A.
Lungimea 53.800 50.500 18.600 8.000 7.000 2.500 2.450
Sursa: Sursa: Erdeli coord., 2000.
Numeroase construcţii de artă inginerească (poduri, viaducte, tuneluri) sunt prezente în zonele montane. Cele mai înalte linii ferate, care au necesitat lucrări dificile şi costisitoare, se găsesc în Munţii Anzi, altitudinea maximă la care a ajuns transportul feroviar fiind de 4.829 m în Peru (pe traseul Lima-Oroya). Latitudinal, liniile de cale ferată se desfăşoară între 600 latitudine nordică (Norlisk, centru minier din N Siberiei) şi 460 latitudine sudică în Noua Zeelandă. Din punct de vedere al traficului de mărfuri pe primele locuri se situează S.U.A (2.010 mld. t/km) şi China (1.226,1 mld. t/km), iar pentru traficul de călători se remarcă, în mod deosebit, China (369 mld. pers./km), India (379 mld. pers./km), Japonia (242 mld. pers./km). 4.3.1.2. Transporturile rutiere Transporturile rutiere oferă o serie de avantaje (comoditate, viteză sporită, posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile) care le justifică locul fruntaş în cadrul tuturor formelor de transport. Astfel, reţeaua rutieră constituie cea mai veche şi cea mai extinsă cale de legătură, în prezent, la nivel mondial, depăşind de circa zece ori reţeaua feroviară. Drumurile sunt cunoscute încă din antichitate (fiind renumite pentru importanţa lor în asigurarea legăturilor dintre Roma şi provinciile marginale, celebrele drumuri romane „viae militaris”) însă, adevărata modernizare a acestora s-a produs în secolul al VIII-lea, când în Franţa *
parţial submarin 263
au apărut cele dintâi şcoli de poduri şi şosele (1747) şi s-a trecut la pietruirea căilor rutiere (1775). La începutul secolului al XIX-lea, în Anglia a fost introdus, de către inginerul Mac Adam, sistemul de îmbrăcăminte asfaltică a şoselelor. În secolul al XX-lea s-a extins asfaltarea şoselelor, s-au construit primele autostrăzi (în perioada interbelică, în S.U.A., Germania, Italia), au apărut magistralele rutiere continentale, drumurile de altitudine, tunelurile pe uscat şi în zonele submarine, podurile peste strâmtori, fluvii etc. Reţeaua rutieră a înregistrat, concomitent cu modernizarea şi o puternică extindere ajungând în prezent la o lungime de circa 16 mil. km, ţările fruntaşe din acest punct de vedere fiind: S.U.A., India Brazilia, Japonia ş.a. (tabelul 11). Tabelul 11. Reţeaua rutieră în unele state ale lumii (2000) Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Ţara S.U.A. India Brazilia China Argentina Japonia Canada Rusia Australia Franţa Germania
Lungimea drumurilor (km) 6.365.590 2.226.893 1.661.850 1.182.267 1.152.453 1.112.844 884.272 879.100 837.872 831.000 621.297
Autostrăzi (km) 84.361 160 5.000 1.904 4.523 3.900 7.819 787 6.680 5.482
Sursa: Quid, 2001; Fédération routière internationale, 2001, în Negoescu, Vlăsceanu, 2004.
Repartiţia geografică a reţelei rutiere, modernizate şi nemodernizate este mult mai echilibrată decât cea feroviară, cele mai mari densităţi înregistrându-se în Europa (Luxemburg, cu valoarea maximă – 1997 km/1000 km –, Germania, Danemarca, Marea Britanie, Franţa), America de Nord (S.U.A – 660 km/1000km) şi parţial în Asia. Condiţiile naturale mai defavorabile (marea exten-siune a deşerturilor, a unităţilor montane, a pădurilor tropicale) explică densitatea mai redusă a reţelei rutiere în Australia, Africa, America de Sud, Asia Centrală şi de Sud-Est. 264
Se remarcă prezenţa a numeroase trasee rutiere în zonele înalte, şoselele moderne atingând altitudinea de 5.330 în Tibet (Xinning – Lhasa), 4.800 m în Munţii Anzi, 2.770 m în Alpi. După destinaţia traficului, căile rutiere au fost clasificate în: şosele continentale şi transcontinentale, autostrăzi, drumuri naţiona-le, drumuri regionale şi drumuri de interes local. Între căile rutiere transcontinentale se impune cea mai lungă şosea din lume, de circa 15.000 km, numită „Panamericana”, care străbate faţada pacifică a continentului american, din Alaska (în nord) până în Chile (în sud). Este alcătuită din trei sectoare: Alaska Highway (construită în 1942, ce porneşte din Fairbanks, trece prin Vancouver şi ajunge la Seattle), Autostrada Pacifică (în totalitate în S.U.A., cu traseul Seattle – San Francisco – Los Angeles – Tucson), Carretera Panamericana (străbate Mexicul, America Centrală şi de Sud, având traseul Nogales – Ciudad de Mexico – Guatemala – Managua – San José – Panama – Quito – Lima – Santiago – Puerto-Mont). Din această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales în SU.A., Brazilia, Argentina, Chile. Tot pe continentul american se mai remarcă: Transcanadianul (între Sydney şi Vancouver), Transamazoniana (între Joao-Pesoa şi Cruzeiro do Sul şi continuă peste Anzi până la Lima), Transbra-ziliana (între Belem şi Rio de Janeiro). În Asia cea mai importantă şosea magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud, pe traseul: Instanbul – Teheran – Kabul – Rawalpindi – Lahore – Delphi – Asansol – Calcutta. Alte magistrale se mai găsesc în Federaţia Rusă şi China de Est. În Africa se remarcă: Transsaharianul (cu o lungime de 3.000 km, între El Golea – Algeria şi Gao – Mali), magistrala Transafricană de Nord, între Marrakech şi Cairo, Magistrala Ecuatorială - între Lagos (Nigeria) – Mombassa (Kenya) etc. În Australia, importanţă deosebită au magistralele Est-Vest (Sydney – Perth) şi trei şosele N-S (Cairns – Melbourne, Darwin – Port Augusta, Windham – Perth). Cea mai importantă reţea de autostrăzi se găseşte în America de Nord (în S.U.A şi Canada). În S.U.A., Interstate Highway System a asigurat construirea din fonduri federale a unei reţele de autostrăzi, care asigură legătura între 24 mari aglomerări urbane. Se remarcă autostrăzile: New York – San Louis – Las Vegas – Los Angeles; Portland – Boston – New York – Washington – Jacksonville (cu legătură spre New Orleans – Houston şi spre Florida, la Miami). 265
Pe locul al doilea, în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor este Europa (remarcându-se în principal cele din Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia). Prima autostradă europeană a aparţinut Germaniei, şi lega oraşele Berlin şi Munchen. În prezent, principalele artere rutiere de acest tip sunt: Hamburg – Verona, Basel – Rotterdam (autostrada Rhinului), Viena – Paris, Marsilia – Paris – Amsterdam, Marsillia – Milano (Autostrada da Fiori), Milano – Palermo (Autostrada del Sole) şi multe aletele.
Autostrada Londra – Bristol, Marea Britanie
În Asia, cele mai multe autostrăzi se găsesc în Japonia (cu precădere în insula Honshu, cel mai mare trafic fiind pe autostrada „Tomei” pe traseul Tokyo-Osaka-Kobe), în China, în Coreea de Sud dar şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (în Arabia Saudită autostrada Jiddah – Mecca; o serie de autostrăzi care converg către Golful Persic). În Australia, principalele artere de acest tip sunt autostrăzile Perth – Melbourne, Darwin–Adelaide, Cairns – Brisbane – Sydney. În Africa, şosele modernizate se găsesc în zonele marginale, la Oceanul Atlantic, Oceanul Indian sau Marea Mediterană. Între cele mai importante noduri rutiere se regăsesc oraşe precum: Washington, Dallas, Philadelphia, Saint Louis, New York, San Francisco (în S.U.A.), Hamburg, Viena, Paris, Berlin (în Europa), Sao Paolo, BuenosAires (în America de Sud) etc. Pentru desfăşurarea fluentă a circulaţiei s-au construit tuneluri şi poduri rutiere. Cele mai cunoscute tuneluri rutiere sunt plasate în zonele montane (în munţii Alpi, Anzi etc.) remarcabile fiind însă şi 266
tunelurile submarine, unele dintre acestea construite pentru a facilita legaturile în cadrul unor porturi. Cel mai mare dintre acestea este cel care leagă oraşul Liverpool cu suburbia acestuia Birkenh, pe sub estuarul fluviului Mersey, cu o lungime de 3.500 m. Tabelul 12. Tuneluri rutiere de mari dimensiuni Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6.
Tunelul Saint Gothard Tirol Frejus Mont Blanc Transandin Grand Saint-Bernard
Ţara Elveţia Austria-Elveţia Franţa-Italia Franţa-Italia Chile Italia-Elveţia
Lungimea (m) 16.800 14.000 12.895 11.600 8.000 6.000
Sursa: Negoescu, Vlăsceanu, 2004
Dintre podurile rutiere de mari dimenisuni se pot aminti: Verrazano–Narrows (New York), Golden Gate (San Francisco– Oakland), Bosfor–Instanbul (între Europa şi Asia), Oresund (între Suedia şi Danemarca). Traficul rutier a căpătat în ultimul timp o amploare deosebită, preluând o parte din mărfurile transportate pe calea ferată. Acest aspect este caracteristic în principal continentului european, circa 70% din traficul rutier desfăşurându-se pe arPodul Verrazano, New York tere rutiere. 4.3.1.3. Transporturile navale Transporturile pe apă constituie una dintre cele mai vechi forme de transport folosite de om, după cele rutiere, renumitele civilizaţii antice, dezvoltate de-a lungul marilor fluvii şi în zonele litorale, utilizând intens această formă de comunicaţie. Marile descoperiri geografice au impulsionat dezvoltarea acestei categorii de transport, 267
iar odată cu introducerea tracţiunii cu abur, apoi a celei Diesel s-au produs adevărate revoluţii în tehnica de navigaţie. Prima navă cu motor, numită Curaçao a traversat Oceanul Atlantic, din Olanda în Antile, în anul 1827. Secolele următoare au adus noi progrese în construcţia de nave, s-au dezvoltat o serie de porturi şi rute fluvio-maritime. În cadrul transporturilor navale se remarcă două componente majore: transporturile pe apele interioare (fluvii, lacuri, râuri, canale) şi transporturile maritime. Navigaţia fluvială, importantă astăzi, în special pentru transportul de mărfuri grele (minereuri, materiale de construcţie, lemn, cereale etc.) prezintă avantajul unui cost mai redus, decât al altor forme de transport (de trei ori mai mic decât cel pe calea ferată). Ea este înlesnită de ample lucrări de regularizare a râurilor (diguri, ecluze, baraje etc.), de construcţia unor canale şi totodată poate fi limitată de o serie de factori precum regimul hidrologic (oscilaţii de nivel şi debit, îngheţul râurilor), adâncimea canalului navigabil, poziţia faţă de zonele cu resurse, faţă de marile centre urbane etc. Primele canale fluviale au fost construite în Franţa, în secolul al XVII-lea (canalul Briare, între Sena şi Loara, în lungime de 59 km), apoi în Olanda şi Belgia (în secolul al XVIII-lea), cele mai multe astfel de construcţii realizându-se în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. În prezent, se remarcă importanţa mare a canalelor navigabile într-o serie de ţări europene (Franţa, Olanda, Belgia, Germania – cu peste 6.000 km canale) dar şi în Federaţia Rusă, Polonia, Italia (Sistemul Padului), S.U.A., China etc. În funcţie de adâncimea şenalului navigabil se folosesc vase de tonaje diferite (pe Rhin – până la maximum 5.000 tdw., pe Dunăre, între 500 şi 1.500 tdw, pe Volga până la 10.000 tdw., pe Marile Lacuri, până la 25.000 tdw). La nivelul continentelor apar diferenţieri majore, navigaţia Transport pe fluviul Dunărea (Budapesta) 268
fluvială fiind mai bine dezvoltată în Europa şi America de Nord. În Europa principalele artere navigabile sunt Dunărea, Rinul şi Volga, la acestea mai adăugându-se şi alte fluvii, în special cele din vestul şi centrul continentului (Sena, Oder, Elba, Meuse, Waser, Vistula etc.). În America de Nord se impun Mississipi şi sistemul fluvial Marile Lacuri–Sf. Laurenţiu. Traficul fluvial este însemnat şi pe: Columbia, Tennesse, Mackenzie, Yukon, Colorado etc. Dunărea, cu lungime de 2.857 km şi un bazin hidrografic de 805.300 km2, este navigabilă de la Ulm (pentru nave mici) şi de la Regensburg (pentru nave de 600 tdw.). Construirea canalului navigabil Rin-Main-Dunăre, în lungime de 530 km, asigură din anul 1993, legătura dintre Marea Nordului (cu porturile Rotterdam, Amsterdam, Le Hấvre) şi Marea Neagră (prin intermediul canalului Dunăre-Marea Neagră, intrat în folosinţă din 1984). Rinul, cu o lungime de 1.320 km, navigabil de la Basel, se remarcă prin traficul intens de mărfuri, el străbătând zone puternic industrializate. Este legat printr-un întreg complex de canale de Ron, Sena, Elba, Weser, Main, Dunăre etc. Volga, cu o lungime de 3.531 km, asigură două treimi din transporturile Federaţiei Ruse, fiind legată de mările limitrofe prin numeroase sisteme de canale. Sistemul Mississippi, din S.U.A, alcătuit din fluviul cu acelaşi nume (cu o lungime de 5.985 km, navigabil de la Saint Paul), afluenţii săi (Ohio, Missouri, Arkansas, Tennesse) şi o reţea de canale, care îl leagă de sistemul Marile Lacuri-Sf. Laurenţiu, constituie o importantă axă de legătură în America de Nord.
În celelalte continente, navigaţia fluvială este mai puţin dezvoltată, remarcându-se însă artere importante precum: Amazonul şi afluenţii, Parana, Orinoco (în America de Sud), Nilul, Zambezi, Congo, Niger (în Africa), Chang Jiang, Mekong, Gange ş.a. (în Asia), Murray-Darling (în Australia). În concluzie, cele mai importante sisteme de navigaţie internaţională se găsesc în Europa (pe Rin, Dunăre, Oder-Elba) şi în America de Nord (Marile Lacuri – Sf. Laurenţiu), iar la nivel naţional se impun fluviile Volga (Federaţia Rusă) şi Mississippi (S.U.A.). Dintre cele mai importante porturi fluviale se pot aminti: pe Rin – complexul portuar Duisburg-Ruhrdort (cel mai important, cu un trafic anual de peste 80 mil.t), Basel, Strasburg, Koln; pe Dunăre – Reni, 269
Ismail, Galaţi, Brăila, Călăraşi, Belgrad, Budapesta, Bratislava; pe Volga – Moscova, Volgograd, Astrahan; la Marile Lacuri – Chicago, Detroit, Duluth, Toledo, Cleveland; pe Mississippi – St. Louis, Memphis, Pittsburg. Apar şi complexe portuare fluvio-maritime, cele mai importante fiind: Rotterdam (pe Rin), Hamburg (pe Elba), Baton Rouge şi New Orleans (pe Mississippi). Transporturile maritime utilizate în prezent în special pentru traficul intercontinental de mărfuri, au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, impulsionată atât de progresele tehnicii cât şi de dezvoltarea economică de ansamblu, necesitatea transportului unor cantităţi mari de materii prime şi produse finite determinând obţinerea de noi performanţe tehnice (sporirea capacităţii de transport a navelor, a vitezei, a siguranţei în exploatare etc.). Construcţia de nave s-a extins, îndeosebi după anul 1956, când Japonia a lansat primul tanc petrolier de 84.000 tdw., astăzi fiind frecvente cele cu capacităţi de 200.00 tdw. şi 500.000 tdw. S-a creat treptat o puternică flotă alcătuită din nave comerciale (orientată pe transportul combustibililor fosili – petrol, cărbuni, a minereurilor de fier, a diferitelor produse industriale şi agro-alimentare etc.), nave tehnice – destinate lucrărilor de construcţie şi întreţinere a porturilor, nave militare, pescadoare şi submarine. Flota comercială mondială totaliza, în 2005, 839,6 mil tdw., detaşându-se o serie de ţări cu mari capacităţi de transport (Grecia, Japonia, Germania, China, Federaţia Rusă, S.U.A., Norvegia, Coreea de Sud, Suedia, Marea Britanie etc.) (tabelele 13 şi 14). Se remarcă atât existenţa unor state industriale cât şi a unor ţări specializate în cărăuşia pe mare (Grecia, Spania, Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca).
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7
270
Tabelul 13. Cele mai mari flote ale lumii după numărul de vase (ianuarie 2005) Total. vase Ţara total Pavilion naţional Pavilion străin Grecia 2.984 739 2.245 Japonia 2.945 717 2.228 Germania 2.615 349 2.266 China 2.612 1.695 917 Federaţia Rusă 2.083 1.721 362 S.U.A. 1.633 624 1.009 Norvegia 1.589 768 821 Total mondial 31.097 15.251 15.846 Sursa: Review of maritime transport, 2005
Tabelul 14. Cele mai mari flote ale lumii după capacitate (2005) Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8
Ţara Grecia Japonia Germania China S.U.A. Norvegia Hong Kong (China) Coreea Total mondial
Total (mii tdw) 155.144 117.662 57.911 56.812 46.338 43.989 40.993 25.843 839.633
% din totalul mondial 18,48 14,01 6,90 6,77 5,52 67,39 3,25 3,08 100
Sursa: Review of maritime transport, 2005
De asemenea, o serie de state mici (Liberia, Panama, Costa Rica, Cipru, Bahamas, Malta) dispun de capacităţi mari care aparţin unor armatori străini, înregistrarea navelor sub pavilion străin fiind o practică determinată de diferenţele de impozit percepute în diferitele zone ale lumii (tabelul 15).
Ţara
Flota mii tdw
Japonia
Grecia
Germania
S.U.A
China
Norvegia
Tabelul 15. Adevărata naţionalitate a flotei unor ţări (%) (ianuarie 2005)
Panama Liberia Bahamas Malta Cipru
195.286 83.592 48.037 36.101 34.181
45 6,0 3,9 0,1 1,0
11,5 13,3 18,9 66,1 54,3
0.8 22,3 1,6 2,9 18,1
1,1 5,2 21,3 0,1 4,1
5,7 3,5 0,4 0,6 0,5
0,8 5,7 15,8 1,6 1.,1
Sursa: Review of maritime transport, 2005
Porturi de mari dimensiuni şi cu trafic însemnat de mărfuri se găsesc, în principal, în America de Nord, Europa, Asia (tabelul 16) 271
Tabelul 16. Mari porturi maritime ale lumii Trafic (tone) Nr. crt. Portul Ţara 2004 1. Shanghai China 378.962.000 2. Singapore Singapore 362.580.000 3. Rotterdam Olanda 352.360.000 4. Ningbo China 225.850.000 5. South Louisiana S.U.A. 225.661.718 6. Hong Kong China 222.900.000 7. Guangzhou China 215.190.000 8. Tianjin China 206.161.000 9. Busan Coreea de Sud 205.803.461 10. Houston S.U.A. 172.368.000 Sursa: Geohive, 2004
Cele mai mari porturi după traficul de mărfuri din Europa sunt Rotterdam, Anvers, Marsilia, de pe continentul nord-american se detaşează S.U.A, cu porturi specializate pe anumite mărfuri (petrol, minereuri, fructe tropicale etc.), printre cele cu trafic foarte mare găsindu-se South Louisiana, New-York, Hampton Roads, Corpus Christi, New Orleans, Los Angeles iar din Asia pe lângă China (cu porturi foarte mari precum Shanghai, Guangzhou, Tianjin, Hong Kong ş.a.) se impune Japonia (în principal complexul portuar Keihin, alcătuit din toate porturile de la Golful Tokyo (Kobe, Osaka, Nagoya). În literatura de specialitate există o mare varietate a criteriilor de clasificare a porturilor. După poziţia geografică: • porturi de front de mare (situate la marea liberă): Constanţa, Bari, Barcelona, Tampico, Durban; • porturi de estuar: Hamburg, Bordeaux, Anvers, Londra; • porturi de golf: Marsilia, Tokyo, New York, Alger; • porturi de fiorduri: Oslo, Bergen, Trondheim; • porturi de strâmtori: Istambul, Gibraltar, Aden, Singapore; • porturi de insule: Colombo, La Valetta, Havana; • porturi de cap şi peninsule: Recife, Brindisi, Brest • porturi de deltă: New Orleans; • porturi de canale: Port-Said (Suez), Colon (Panama); 272
După funcţionalitate: • porturi cu trafic mixt de mărfuri: Lisabona, Barcelona, Rotterdam, Constanţa, New York, Tokyo, Calcutta; • porturi specializate: petroliere (La Salina, Port Arthur), carbonifere (Norfolk, Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea, Kerci), cerealiere (Rosario, Adelaide, Vancouver), pentru transportul lemnului (Arhanghels); • alte categorii: porturi de ferry-boats (Dover, Calais), porturi de tranzit (Gibraltar), porturi turistice (Cannes, Acapulco, Nice), porturi pescăreşti, porturi militare (Sevastopol). După gradul de dependenţă şi integrare: • porturi simple, cu bazine şi chei (Barcelona, Liverpool; • avanporturi (pentru preluarea traficului greu – Europort – pentru Rotterdam); • complexe portuare (Keihin Port). După mărimea traficului portuar: • porturi foarte mari (peste 50 mil.t/an): Rotterdam, New York; • porturi mari (20-50 mil.t./an) – Rio de Janeiro, Vancouver, Constanţa; • porturi mijlocii (10-20 mil.t./an): Buenos Aires, Sydney; • porturi mici (sub 10 mil.t./an: Alger, Mangalia" (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000).
Europoort, Olanda 273
Pentru buna desfăşurarea a transporturilor maritime s-au realizat pe parcursul timpului o serie de canale: Canalul Kiel – 99 km lungime, asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului; Canalul Panama – 81,6 km lungime, funcţionabil din 1914, realizează legătura dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific; canalul Suez, construit în 1860, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, cu o lungime de 161 km; canalul Korinthos, 6,3 km, leagă Marea Egee de Marea Ionică; canalul Volga-Don, între Marea Caspică şi Marea Neagră etc. Rute maritime importante pornesc din porturile europene (de la Marea Mediterană şi Marea Nordului) către porturile americane de pe litoralul Atlantic, către Africa de Sud, sau prin canalul Suez spre Asia de Sud şi Sud-Est şi către Oceania. Cu o însemnătate mare, se mai adaugă rutele maritime ce pornesc din America de Nord către America de Sud, către Europa şi Africa, iar prin canalul Panama către Asia şi Oceania. Cele mai mari cantităţi de mărfuri încărcate/descărcate în porturile maritime se înregistrează, în perioada actuală, în Japonia (circa 800 mil. t/an), S.U.A. (650 mil. t/an), Marea Britanie, Franţa, Germania etc. 4.3.1.4. Transporturile aeriene Transporturile aeriene oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe mari, făcând posibilă apropierea între locuri aflate în continente îndepărtate, într-un timp relativ scurt. Au un rol însemnat în special în transportul de călători şi pentru mărfurile uşoare (presă, poştă, coletărie, medicamente, alimente, piese şi utilaje uşoare, metale preţioase, produse horticole etc.). Această categorie de transport s-a dezvoltat începând cu secolul al XX-lea, când au apărut primele aparate de zbor (S.U.A. – 1903, aparatul fraţilor Wright, România – 1903, Traian Vuia), întâia linie aeriană regulată fiind deschisă în anul 1919 între Paris şi Nisa. În prezent s-au înregistrat progrese deosebite în acest domeniu, constând în perfecţionarea aparaturii de navigaţie, a aparatelor radar de urmărire şi control, în apariţia a numeroase aeroporturi, în dezvoltarea companiilor aeriene şi a noi rute de zbor, interne şi internaţionale. Printre cele mai cunoscute companii aeriene se remarcă: United Airlines, American Airlines, Delta Airlines (S.U.A.), Aeroflot (Federaţia Rusă), Lufthansa (Germania), British Airways (Marea Britanie), Air France (Franţa), K.L.M. (Olanda) etc. 274
Punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene sunt reprezentate de aeroporturi, de obicei amplasate la o oarecare distanţă de oraşele pe care le deservesc, pentru a le feri de poluarea fonică. Aeroporturile se pot grupa în diverse categorii, în funcţie de criterii variate: • după tipul de rute pe care le deservesc se clasifică în: internaţionale (Heathrow – Londra, Orly – Paris, Otopeni – Bucureşti), naţionale (Gatwick – Londra), locale (ce nu deservesc curse regulate); • după tipul operaţiunilor – de pasageri, de escală, de escală tehnică, turistice, militare etc. • după volumul traficului anual de pasageri – foarte mari (cu peste 10 mil. pasageri/an: Harstfield – Atlanta, O'Hara – Chicago, Heathrow – Londra, Frankfurt an Main, Orly – Paris, Leonardo da Vinci – Roma), mari (între 5 şi 10 mil. pasageri/an: Charles de Gaule – Paris, Gatwick – Londra, Philadelphia), mijlocii (între 1 şi 5 milioane pasageri/an: Otopeni, Marsilia, Djakarta), mici (sub 1 mil. pasageri/an: Sofia, Salzburg). Rutele internaţionale cele mai importante leagă continentele Europa de America de Nord, Europa şi America de Nord de Asia şi Africa iar în interiorul continentelor se constată densitatea mare a rutelor aeriene în Europa vestică, N-E S.U.A., în partea europeană a Federaţiei Ruse. Tabelul 17. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de pasageri Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
Oraşul
Ţara
Atlanta Chicago Londra Tokyo Los Angeles Dallas Paris Frankfurt Denver Amsterdam
S.U.A. S.U.A. Marea Britanie Japonia S.U.A. S.U.A. Franţa Germania S.U.A. Olanda
Nr. pasageri 2004 2005 83.606.5838 85.907.423 75.533.822 76.510.003 67.344.054 67.915.389 62.291.405 63.282.219 60.688.609 61.485.269 59.412.217 59.064.360 51.098.271 53.756.200 51.260.363 52.219.412 41.441.531 44.280.190 42.541.180 44.163.098
Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International) 275
Activităţile aerospaţiale ocupă un loc aparte în cadrul transporturilor, fiind reprezentate de programe de cercetare ce constau în lansarea unor sateliţi pentru cercetarea anumitor caracteristici terestre şi ale spaţiului cosmic, în realizarea unor zboruri cu nave specifice, toate solicitând mari investiţii şi o tehnologie performantă. Se remarcă în principal S.U.A. şi Federaţia Rusă, alături de care se mai adaugă Franţa, Marea Britanie, China, Japonia, Brazilia etc.
Aeroportul internaţional din Nagoya, Japonia Tabelul 18. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de mărfuri Trafic mărfuri (tone) 2002 2004 1. Memphis S.U.A. 3.554.575 3,598,500 2. Hong Kong China 3.119.008 3,437,050 3. Anchorage S.U.A. 2.252.911 2,609,498 4. Tokyo Japonia 2.373.133 2,290,346 5. Seul Coreea de Sud 2.133.444 2,149,937 6. Frankfurt Germania 1.838.894 1,963,141 7. Los Angeles S.U.A. 1.913.676 1,928,894 8. Shanghai China 1.642.176 1,856,328 9. Singapore Singapore 1.795.646 1,854,610 10. Louisville S.U.A. 1.739.492 1.814.730 Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International) Nr.crt.
276
Aeroportul
Ţara
4.3.1.5. Transporturile speciale În categoria transporturilor speciale sunt incluse în principal cele efectuate prin conducte şi cabluri (petroleoducte, gazoducte, apeducte, saleoducte, chimioducte, linii de înaltă tensiune pentru transportul energiei electrice) dar şi telcomunicaţiile (telefon, telegraf, sistemele de radio şi televiziune, internet etc.). Petroleoductele (pipe-line) sunt folosite pentru transportul petrolului brut (din 1865) şi a produselor petroliere finite (din 1930), reţeaua mondială, care în prezent se ridică la circa 350.000 km, fiind dezvoltată în special după 1950. Unele conducte sunt utilizate pentru importul şi exportul de petrol. La nivelul continentelor, America de Nord deţine cea mai lungă reţea, traseele principale pornind din regiunile producătoare, Golful Mexic, Middlecontinent către marile centre îndustriale din nord-estul S. U.A. În Canada, im-portante sunt magistralele petroliere Edmonton – Seattle, Edmonton – Vancouver. În acest continent se găseşte cea mai lungă conductă petrolieră: Alberta – Buffalo (2.850 km). Se remarcă reţeaua de conducte a Federaţiei Ruse, Pipeline, Alaska cele mai multe plecând din zona Volga-Ural către Moscova, Sankt Petersburg, Europa Centrală şi de Vest (Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Ungaria), Siberia. În Europa Centală şi de Vest apare o reţea de conducte, orientată dinspre marile porturi spre zonele continentale (Rotterdam – Köln, Le Hâvre – Paris, Trieste – Innsbruck – Ingolstadt etc.). Astfel de conducte se găsesc şi în alte zone ale Globului, pornind din principalele zone producătoare către cele consumatoare (din Orientul Mijlociu către Liban, Siria, Turcia ş.a., din Venezuela către Bolivia, Chile ş.a., în Africa de Nord). Gazoductele au o reţea mai bine dezvoltată decât a petrolului (circa 1,4 mil. km) şi datorită faptului că aceasta este principala modalitate de transport din zonele producătoare către cele consumatoare. Mari reţele de gazoducte se întâlnesc în S.U.A., Canada, Federaţia Rusă, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Europa. 277
Unele magistrale au dimensiuni impresionante: Transsiberia (9.344 km), Transcanada (9.100 km), Texas – New York (3.444 km). Au fost realizate conducte şi în mediul subacvatic, între care se pot menţiona cele dintre Algeria şi Italia prin Marea Mediterană, din Marea Nordului sau din Golful Mexic. Transportul energiei electrice se realizează prin linii aeriene de înaltă tensiune (400-1.000 KV) iar în mediul urban prin linii subterene de joasă tensiune (sub 25 KV). S-a impus formarea unui sistem unitar de transport a energiei electrice, care să asigure legăturile dintre zonele producătoare şi de energie electrică şi cele consumatoare.
Transport pe cablu, Grenoble, Franţa
Transportul pe cablu se foloseşte în scopuri industriale (funiculare – în zonele forestiere, miniere) şi turistice (telescaun, teleferic, telecabină, teleski), remarcându-se, în acest sens, o serie de ţări precum: Elveţia, Franţa, Austria, Franţa, Italia, S.U.A., Japonia. În prezent, un loc aparte în cadrul transporturilor speciale îl ocupă telecomunicaţiile (prin telefon, telegraf, poştă, sisteme de radio şi televiziune, internet). Reţeaua telefonică mondială este bine dezvoltată, remarcându-se în principal America de Nord, Europa şi Japonia. Mari densităţi a liniilor telefonice pe cap de locuitor se înregistrează în Suedia, Elveţia, Canada, Danemarca, S.U.A. Istoria telefoniei a început odată cu construirea primului aparat telefonic în anul 1876 (A.G. Bell, în S.U.A.) şi a fost marcată de momente importante precum: punerea în funcţiune a primei linii 278
telefonice (1883 – între Paris şi Bruxelles), construirea liniilor transcontinentale (1929, în America de Nord, 1938, în Europa) şi a cablurilor transoceanice (primul construit între Japonia şi S.U.A., intrat în funcţiune în 1956). Din 1960, o parte a convorbirilor intercontinentale au fost preluate de sateliţi artificiali, au apărut cablurile prin fibre optice, iar în ultimii ani a avut loc o dezvoltare a telefoniei mobile, între principalele firme producătoare remarcându-se: Nokia, Ericson, Motorola, Siemens, Alcatel etc. Telegrafia, este o formă de comunicaţie apărută în 1794 în Franţa şi dezvoltată cu precădere în secolul al XIX-lea datorită inventării telegrafului electric.
Sediul Radio France, Paris
Sistemele de radio şi televiziune se dezvoltă cu precădere în cea de-a două jumătate a secolul al XX-lea. Emisiunile de radiodifuziune au început în anul 1920 la Pittsburg şi s-au dezvoltat continuu, în prezent existând peste 1 mld. de abonaţi, cu precădere în America de Nord şi Europa. Televiziunea, apărută în perioada interbelică (primele emisiuni, în 1936, în S.U.A.), a fost generalizată după 1945 în S.U.A. şi Europa de Vest, în prezent funcţionând staţii T.V. în peste 130 state. Internetul constituie fără îndoială cea mai spectaculoasă formă a telecomunicaţiilor, în continuă dezvoltare. A apărut în anul 1983 şi a fost utilizată la început doar în mediul academic, pentru ca în prezent să constituie un mijloc comun de comunicare. Pe lângă poşta electronică (e-mail), care permite transferul de date, informaţii, imagini de la un 279
computer la altul, forma de World Wide Web, ce datează de la începutul anilor `90, permite navigarea prin diverse programe active în reţea. La baza dezvoltării deosebite a acestei forme de comunicaţie a stat creşterea însemnată a numărului de calculatoare, atât la nivel mondial cât şi la nivelul diferitelor state ale lumii. Tabelul 19. Principale ţări deţinătoare de computere şi utilizatori internet, 2004 Nr. Computere Utilizatori internet Ţara crt. Nr. %. Nr. % 1. S.U.A. 223.810.000 76,22 185.000.000 63,00 2. Japonia 69.200.000 54,15 64.160.000 50,20 3. China 52.990.000 4,08 94.000.000 7,23 4. Germania 40.000.000 48,47 35.200.000 42,67 5. Marea Britanie 35.890.000 60,02 37.600.000 62,88 Total mondial 772.357.000 12,89 862.809.900 13,62 Sursa: Geohive, 2005 (I.T.U.)
Fără îndoială, perioada actuală se caracterizează prin dezvoltarea şi modernizarea fără precedent a tuturor categoriilor de transport, acestea constituind premise favorabile pentru amplificarea tuturor activităţilor economice. 4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4.3.2.1. Schimburile economice Schimburile comerciale au apărut ca urmare a existenţei unui excedent de produse, rezultat datorită dezvoltării agriculturii, şi au avut timp îndelungat un caracter local (doar bunurile de lux – metalele preţioase, mirodeniile, porţelanurile, sarea etc. – erau integrate în schimburi interregionale). Ele au evoluat treptat pe parcursul timpului, îmbrăcând caracteristici distincte şi căpătând o mare amploare în diferite perioade istorice. Marile descoperiri geografice (începute încă din secolul al XV-lea), urmate de dezvoltarea marilor imperii coloniale au favorizat legăturile comerciale, având un rol însemnat în aprovizionarea cu materii prime. Revoluţia industrială şi implicaţiile directe asupra modernizării mijloacelor de transport şi de prelucrare a 280
materiilor prime au determinat internaţionalizarea accentuată a schimburilor de mărfuri. Între principalele organisme internaţionale care acţionează în acest domeniu, se numără: Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc. „După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi importanţi pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton Woods, în S.U.A., s-au înfiinţat în 1944, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră pentru dezvoltarea economiei mondiale. În 1947, a fost creat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), cu scopul de a coordona şi asigura o flexibilitate mai mare relaţiilor economice internaţionale. Au fost iniţiate opt runde de negocieri comerciale multilaterale care au condus la scăderea progresivă a barierelor tarifare de la aproape 40% în anul 1947 la mai puţin 4%, după Runda Uruguay, ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al Rundei Uruguay, care a durat şapte ani (1986-1993) a fost apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.). Încheierea negocierilor, la care au participat 124 state, a fost încheiată prin Declaraţia de la Marrakech (Maroc), din aprilie 1994” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, p. 248).
Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a început activitatea în ianuarie 2005, domeniul său de cuprindere vizând atât comerţul cu mărfuri cât şi cel cu servicii, scopul său fiind legat de creşterea schimburilor economice şi a veniturilor pentru toate ţările lumii. În prezent, se poate vorbi de o piaţă mondială unitară, caracterizată de un sistem comercial multilateral. Termenul de piaţă mondială se foloseşte pentru a desemna „totalitatea pieţelor economice în care producţia este destinată schimbului şi nu consumului producătorilor, încercându-se să se obţină un preţ cât mai avantajos” (Erdeli, 1999, p. 238) . La nivelul acesteia s-au separat, pe parcursul timpului, două sectoare: unul industrial, transformator (specific statelor dezvoltate, numit generic Nord) şi unul furnizor de materii prime (alcătuit din ţări în dezvoltare, numit generic Sud). Astfel, la nivel general se poate vorbi de o specializare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare în exportul de materii prime minerale sau produse agricole-forestiere iar pentru ţările dezvoltate de o axare a exporturilor pe produse finite (fig. 56). Comerţul cu mărfuri este însă mult mai complex, ţinând cont de faptul unele ţări dezvoltate sunt şi mari 281
producătoare de resurse sau că în ultimii ani datorită masivelor investiţii străine au apărut modificări pe piaţa mondială, în sensul creşterii exporturilor de produse industriale pentru unele ţări aflate în dezvoltare, în special din Asia şi America Latină. SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL State puternic dezvoltate
State slab dezvoltate
materii prime produse finite Fig. 56. Principale fluxuri comerciale
Evoluţia schimburilor economice între state trebuie analizată şi din perspectiva diviziunii teritoriale a producţiei şi implicaţiilor acesteia în peisaj, care determină conturarea unor areale diferenţiate ca potenţial şi dezvoltare economică. Se evidenţiază astfel formarea şi dezvoltarea de uniuni economice, comerciale, vamale la nivel regional (Uniunea Europeană, N.A.F.T.A., A.P.E.C. etc.), produse în contextul general al globalizării economiei mondiale (fenomen la care o contribuţie importantă au avut-o companiile transnaţionale – care realizează circa o treime din schimburile economice internaţionale). Globalizarea este definită ca „un proces deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor între state, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale, în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii economice, politice, sociale, culturale având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţie globală” (Erdeli, 1999, p. 143). Sub aspect teoretic, globalizarea ar trebui să fie un proces de mare amploare, de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de resurse energetice, materii prime şi materiale, cât şi cele de produse finite), financiare, monetare, în cadrul unor pieţe specializate unice de mari dimensiuni, de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane şi populaţii, fără a întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un pretext, 282
democratizarea fluxurilor de informaţii, inclusiv de informaţii ştiinţifice şi tehnologice, la care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin costisitor tuturor ţărilor lumii, ca la un patrimoniu comun al umanităţii, în paralel cu procesul de integrare politică în structuri flexibile, care să nu aducă atingere caracterului specific naţional şi în climatul mondial de securitate garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul său de Securitate, inclusiv, atunci când se dovedeşte necesar, prin prezenţa de trupe ONU de asigurare a păcii şi comandă internaţională (Zainea, 2000, p. 45).
În acest context al mondializării economiei au apărut zonele libere. Acestea, având ca principal scop atragerea investiţiilor străine directe, constituie spaţii bine delimitate din teritoriul naţional al unei ţări, în care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor, ele beneficiind de scutirea de taxe vamale şi de restricţii cantitative. Se pot clasifica după localizarea geografică (zone portuare, regiuni litorale, regiuni interioare) sau după operaţiunile desfăşurate (zone comerciale, orientate spre export sau import, zone industriale), în prezent existând, în lume, peste 500 de zone libere. La nivelul statelor lumii schimburile economice au două faţete: una legată de cele efectuate în cadrul acestora (comerţ interior) şi cealaltă reprezentată de schimburile dintre state (comerţ exterior). În cadrul comerţului exterior din cadrul unui stat se deosebesc: exportul şi importul, raportul dintre cele două înclinând balanţa comercială în sens pozitiv sau negativ. SCHIMBURI ECONOMICE
Importuri input
Exporturi output balanţa comercială
+ negativă -
- pozitivă +
Fig. 57. Structura comerţului exterior 283
Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor de bunuri materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii, indiferent de forma în care acestea s-ar realiza. În ultimii ani se constată o expansiune deosebită atât a mărfurilor cât mai ales a serviciilor, care au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale. Structura comerţului cu mărfuri, pe principalele categorii (produse agricole, produse ale industriei extractive, produse manufacturate) ilustrează o predominare, în totalul exporturilor, a celor manufacturate (73,8% din totalul mărfurilor), ele crescând între anii 2000-2004, cu circa 9%. Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive) au înregistrat, în general, un uşor recul pentru ţările dezvoltate (datorită efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de reducere a dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în curs de dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor resurse sau extinderii unor culturi agricole cu importanţă deosebită în balanţa comercială – minereu de fier în Mauritania, cupru – Chile, cauciuc natural în Malaysia şi Thailanda, petrol în Nigeria etc.). Comerţul cu servicii, aflat de asemenea în ascensiune, este dominat de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%). Schimburile internaţionale de mărfuri au însumat 9.153 mld. $ pentru exporturi şi 9.495 mld. $ pentru importuri, reprezentând pentru anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele categorii. Tabelul 19. Exportul mondial de mărfuri şi servicii, 2004 Valoarea exportului mil. $ Mărfuri Produse agricole Produse ale ind. extractive Produse manufacturate Servicii Transporturi Turism (travel) Alte servicii Sursa: Word Trade Organisation 284
100 9,1 14,8 76,1 2.125 500 625 1.000
Creşterea medie anuală 2000-2004 % 9 9 10 9 9 10 7 11
Tabelul 20. Principale ţări exportatoare de mărfuri, 2004 Nr. crt.
Ţara
mld. $
%
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
Germania S.U.A. China Japonia Franţa Olanda Italia Marea Britanie Canada Belgia Total mondial
912,3 818,8 593,3 565,8 448,7 358,2 349,2 346,9 316,5 306,5 9.153
10 8,9 6,5 6,2 4,9 3,9 3,8 3,8 3,5 3,3 100
Creştere 2003-2004 21 13 35 20 14 21 17 13 16 20 21
Sursa: Word Trade Organisation Tabelul 21. Principale ţări importatoare de mărfuri, 2004 Nr. crt.
Ţara
mld. $
%
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
S.U.A. Germania China Franţa Marea Britanie Japonia Italia Olanda Belgia Canada Total Mondial
912,3 818,8 593,3 565,8 448,7 358,2 349,2 346,9 316,5 306,5 9.495
16,1 7,6 5,9 4,9 4,9 4,8 3,7 3,4 3 2,9 100
Creştere 2003-2004 17 19 36 17 18 19 18 21 22 14 21
Sursa: Word Trade Organisation
La nivelul continentelor se detaşează Europa atât la mărfurile exportate cât şi la cele importate (cu 45,2% şi respectiv 47%), ţările cu cele mai intense schimburi fiind cele integrate în Uniunea Europeană, Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, fiind plasate pe 285
primele locuri. Pe poziţia a doua se află Asia, care însumează 26,8% din importurile mondiale şi 24% din exporturi, remarcându-se în principal China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malaysia, Tailanda la exporturi, la acestea adăugându-se Turcia, India la importuri. America de Nord se plasează pe cel de-al treilea loc, cu 14,8% respectiv 22%, o poziţie special în cadrul continentului având-o S.U.A. Schimburile comerciale cu servicii au totalizat la nivelul anului 2004 2.125 milioane dolari la export şi 2.095 la import, păstrându-se, în general, aceeaşi ierarhie ca şi la mărfuri. Principale produse şi fluxuri comerciale Produsele agricole constituie principalele mărfuri exportate ale ţărilor în dezvoltare din Africa, Asia, America Latină, existând o specializare a unor state pe anumite produse: Côte d`Ivoire – cacao, Thailanda – ananas, Brazilia – cafea, Columbia – cafea şi fructe tropicale, Ecuador – banane, Sri Lanka – ceai, Argentina – carne de vită etc. Comerţul cu cereale totalizează în jur de 180 milioane tone, principalele ţări exportatoare fiind în general state dezvoltate, cu o agricultură performantă. Pe categorii de plante cerealiere se observă următoarele aspecte. Piaţa mondială de grâu (peste 100 milioane tone) este dominată de exporturile realizate de S.U.A., India, Franţa, Canada, Australia, Germania, Argentina, mari ţări importatoare fiind Rusia, China, Japonia, Mexic, Brazilia etc. (fig. 58). Porumbul participă mai puţin la comerţul internaţional (60-70 milioane tone/an), fiind consumat în mare parte pe piaţa internă. Cele mai mari exporturi sunt realizate de S.U.A., Franţa, China, Argentina, Africa de Sud iar importuri de către Japonia, Federaţia Rusă, Italia şi Olanda. Comerţul mondial de orez, relativ redus (circa 10 milioane tone an/an) este susţinut de exportatori precum S.U.A., China, Myanmar, Thailanda, Indonezia, Pakistan, Italia, între principalii importatori remarcându-se Rusia, Marea Britanie, Germania, Canada, Polonia etc. Între produsele agricole intens tranzacţionate pe piaţa mondială, un loc aparte îl ocupă cafeaua, cele mai însemnate ţări exportatoare fiind Brazilia, Columbia, Etiopia, Coasta de Fildeş, Angola, Mexic, Salvador, Uganda, Guatemala iar principalii importatori S.U.A, Japonia şi statele Europei (Germania, Italia, Franţa, Spania etc.). 286
287
Bumbacul se găseşte, de asemenea printre principalele produse tranzacţionate, remarcându-se la nivel mondial, o serie de pieţe în: S.U.A. (New York, New Orleans, Memphis), Egipt (Alexandria), Marea Britanie (Liverpool), Germania (Bremen), China (Hong Kong), Brazilia (São Paolo). Printre principalii exportatori se află S.U.A., Egipt, Turcia, Uzbekistan, Pakistan, iar importatori importanţi sunt Germania, Marea Britanie, Polonia, Japonia, Canada. În cadrul comerţului internaţional cu produse agricole se mai evidenţiază ca importante ţări exportatoare: Australia, Argentina, Noua Zeelandă (la carne de vită şi lână), Thailanda, Filipine, Columbia, Ecuador (la banane şi ananas), India, Sri Lanka, China (la ceai), Spania, Grecia, Italia, Turcia, Israel (la citrice). Între produsele industriei extractive o importanţă deosebită pe piaţa mondială o resursele de combustibili fosili şi minereurile de fier. Comerţul mondial de petrol se ridica în anul 2000 la 1.894 milioane tone (pentru export). Produsele petroliere deţin mari ponderi în cadrul exportului total pe ţară în statele din Golful Persic (Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite), nordul Africii (Libia, Algeria), Venezuela, Norvegia şi capătă o importanţă deosebită în ţările din Golful Guineii (Nigeria, Gabon, Congo), Asia de Sud-Est (Indonezia, Malaysia, Brunei) dar şi ţări precum Kazahstan, Azerbaidjan, Federaţia Rusă etc. Principalele zone consumatoare către care se îndreaptă fluxurile comerciale cu petrol sunt S.U.A., Japonia, Europa (fig. 59). Tabelul 20. Principalele ţări exportatoare şi importatoare de petrol (2000) Ţări importatoare Ţări exportatoare Nr. Import Export Ţara Ţara crt. mil.t mil.t 1. S.U.A. 484,1 Arabia Saudită 319,9 2. Japonia 210,2 Federaţia Rusă 144,4 3. Coreea de Sud 122,1 Norvegia 143,7 4. Germania 103,6 Iran 115,6 5. Franţa 85,4 Venezuela 107,8 6. Italia 83,6 Nigeria 103,5 7. China 70,2 Mexic 91,6 8. Spania 57,4 Marea Britanie 86,8 9. Olanda 54,6 Emiratele Arabe 84,2 10. Marea Britanie 48,8 Kuweit 61,4 Sursa: Energy Statistics Yearbook, New York, 2002 288
289
Comerţul mondial de gaze naturale era de circa 395 mld. m3 cele mai însemnate ţări exportatoare fiind: Federaţia Rusă, Canada, Olanda, Algeria, Norvegia, Indonezia iar cele mai importante importuri pentru aceste produse sunt realizate de Germania, S.U.A., Ucraina, Japonia, Italia, Franţa. Federaţia Rusă aprovizionează în principal ţările din Europa, Canada exportă întreaga cantitate vecinului său dinspre sud, Olanda distribuie gaze către Germania şi Franţa iar ţările din Asia de Sud Est către Japonia. Cea mai mare parte a comerţului cu gaze (77%) s-a realizat prin conducte. Comerţul cu cărbuni este mult mai redus faţă cel cu hidrocarburi. Principalele fluxuri exportatoare pornesc din Australia către Japonia, Coreea de Sud, Vietnam dar şi către Europa sau America Latină, dinspre S.U.A. către Europa, America Latină şi Africa, din Africa de Sud către Europa şi Asia, din Canada către Japonia, Uniunea Europeană, Coreea de Sud, din Polonia către Europa Centrală şi Vestică. Cele mai însemnate ţări exportatoare sunt: Australia, S.U.A., Africa de Sud, Indonezia, Canada, China, Polonia, Columbia, Rusia iar între importatori se remarcă Japonia, Coreea de Sud, Olanda, Germania, Marea Britanie. Cei mai mari exportatori de energie electrică sunt Franţa, Canada, Federaţia Rusă iar cei mai mari importatori Italia, S.U.A., Marea Britanie. În categoria minereurilor se constată în principal importanţa fierului, consumul acestui metal fiind şi un indicator folosit pentru determinarea dezvoltării generale şi a gradului de civilizaţie a unui stat. La nivelul anului 1999, au fost exportate circa 410 milioane tone principalele ţări furnizoare fiind Brazilia, Australia, India, Africa de Sud, Canada iar între statele beneficiare numărându-se Japonia, Germania, China, Coreea de Sud, Franţa etc. Comerţul cu produse manufacturate reprezintă cea mai mare parte din comerţul mondial, volumul acestora crescând în ultimii ani. În categoria produselor tradiţionale se impun produsele siderurgice, principalele state furnizoare fiind: Japonia, Germania, Ucraina, Rusia, Polonia, Coreea de Sud, Brazilia, Venezuela. La categoria echipamente industriale (de diverse categorii) se remarcă între ţările exportatoare Japonia, Germania, S.U.A., Franţa, Marea Britanie. Se impune în mod deosebit pe piaţa mondială comerţul cu autovehicule cele mai intense schimburi realizându-se între ţările 290
Europei Centrale şi Vestice, din Asia spre America de Nord şi Europa Vestică, dinspre Uniunea Europeană spre Asia, în interiorul Asiei. Principalele ţări exportatoare sunt Japonia, S.U.A., Germania, Franţa, Coreea de Sud, Italia, Spania, majoritatea acestor state regăsindu-se şi pe lista marilor importatori (cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud). În ultimul timp a câştigat teren exportul de electronică şi microelectronică, un statut special pe piaţa mondială avându-l ţări din Asia de Est şi Sud-Est (Japonia, China – cu Hong-Kong şi Taiwan –, Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia). Comerţul mondial cu servicii (activităţi în transporturi, turism, sectorul bancar) a crescut foarte mult în ultimii ani, în comparaţie cu cel de mărfuri. La acest capitol ţările dezvoltate se numără atât printre primii exportatori cât şi printre importatori (S.U.A, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, Germania, Olanda, Belgia, Spania, Austria). De asemenea, se constată o nouă tendinţă a schimburilor economice: dezvoltarea comerţului electronic (cibercomerţul), mărfurile cele mai vândute sub această formă fiind produsele informatice, produsele turistice, cărţile, discurile etc. 4.3.2.2. Investiţiile străine Investiţia – concept economic şi geografic Studiile de specialitate abordează investiţiile străine ca pe o componentă importantă şi deosebit de dinamică a procesului de dezvoltare economică, cu puternic impact asupra tuturor celorlalte elemente ale sistemului, fapt ce determină creşterea economică în ansamblu. În acelaşi timp, importanţa conceptului este accentuată de caracterul său de element de legătură structurală şi spaţială între diferitele niveluri şi subsisteme ale sistemului economic mondial (şi anume local, regional, naţional şi internaţional). Aceste caracteristici ale termenului investiţie sunt variat redate în numeroasele definiţii apărute în bogata literatura economică. Cert este faptul că acestea scot în evidenţă calitatea sa de factor de revitalizare în formă reală sau financiară a diferitelor sectoare economice şi sociale. Astfel, în lucrarea sa „Tranzacţii internaţionale. Politici, tehnici, instrumente”, I. Popa defineşte investiţia ca reprezentând „orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obţinerea unui profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile la rândul lor pot fi reale (în proprietăţi, bunuri de echipament etc.) sau financiare (în titluri 291
de valoare de tipul acţiunilor, obligaţiunilor ori în plasa-mente bancare)” (Guran, 2002, p. 13). Din perspectivă geografică, conceptul capătă noi valenţe. Caracterului său de revitalizare economică şi socială i se adaugă acela de modelator structural şi spaţial al sistemelor teritoriale. Astfel, investiţia poate fi definită ca o intervenţie externă într-un sistem teritorial, un input financiar purtător de energie, materie şi informaţie necesare supravieţuirii şi funcţionării sale (Guran, 2002, p. 14). În acest context, intervenţia investiţiei asupra unui element din sistem are impact direct asupra acestuia şi se difuzează apoi asupra celorlalte elemente, fapt ce determină schimbări ale raporturilor şi relaţiilor dintre componentele sale geografice, modificând definitiv sistemul iniţial (fig. 60).
investiţii (interne şi internaţionale) impactul direct asupra unor elemente impact indirect asupra altor elemente Fig. 60. Intervenţia investiţiei într-un sistem geografic
Deşi în esenţă investiţia reprezintă o infuzie de capital, aceasta se materializează în general, mai ales în cazul investiţiilor directe, în energie, materie primă, tehnologie şi informaţie, elemente necesare existenţei şi dezvoltării sistemului. Investiţia are, de asemenea, şi o dimensiune spaţială pe care definiţiile enunţate în studiile economice o omit. Această dimensiune o transformă într-un element pur geografic atunci când este analizată 292
prin prisma acţiunii şi localizării sale în spaţiu. În acelaşi timp, modificările survenite prin prezenţa sa în sistem nu se manifestă doar în structura acestuia ci şi în configuraţia sa spaţială. De aceea, în studiul investiţiei nu trebuie omisă analiza amplasării şi dezvoltării sale spaţiale, a impactului pe care aceasta îl are asupra elementelor sistemului teritorial. Tipologia investiţiilor Există o mare varietate de tipuri de investiţii şi în acest context clasificarea lor se poate realiza din perspective variate (economică, geografică sau ca provenienţă socială). Din punct de vedere economic se precizează faptul că unele investiţii presupun tranzacţii financiare între agenţi economici, iar altele implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri materiale, cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de transport etc. Cu toate că în practică delimitarea între cele două tipuri nu este strictă, din perspectivă teoretică acest lucru este posibil, astfel încât ele sunt clasificate în: • investiţii financiare, caz în care investitorul intră în posesia unor active specifice şi anume acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit sau bonuri de tezaur; • investiţii reale, de cu totul altă natură: fabrici, companii de transport, hoteluri sau magazine, etc. (Munteanu, Vâlsan, 1995). De asemenea, investiţiile variază şi în funcţie de provenienţă atât din punct de vedere social cât şi geografic. După provenienţa socială, acestea sunt: • investiţii publice, ale statului, ale administraţiei locale, sau ale unor colectivităţi intermediare; • investiţii private; • investiţii mixte, cele realizate prin cofinanţare de obiective de către investitori autohtoni şi străini. Din punct de vedere geografic interesează în mod deosebit localizarea surselor de investiţii în raport cu regiunea (ţara) studiată. Se disting, astfel: • investiţii endogene, care demonstrează existenţa unui potenţial intern capabil să susţină un proces investiţional şi • investiţii exogene sau investiţii străine (internaţionale), care îmbracă forme diferite în raport cu regiunea sau ţara în care acestea se localizează. Investiţiile internaţionale pot fi considerate, de fapt, mişcări internaţionale de capital. Acestea sunt de obicei clasificate în mişcări 293
pe termen scurt şi mişcări pe termen lung. Foarte important pentru procesul de dezvoltare economică este transferul de capital pe termen lung. Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi cel receptor, acesta este la rândul său clasificat în: • investiţii indirecte sau investiţii de portofoliu, care reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară; • investiţii directe, care presupun transferarea către agentul emitent de flux investiţional a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii receptorului. Investiţiile directe au cel mai important impact geografic, aici fiind vorba de efecte concrete, spaţiale, cu o localizare precisă. Evaluarea impactului ţine cont de modul în care acestea se materializează într-una dintre formele ce implică obţinerea de acţiuni de la o firmă străină deja existentă, având ca obiectiv participarea la conducerea firmei respective sau preluarea unei firme existente, crearea unei noi filiale (în cazul unui control 100%) sau a unei societăţi mixte într-o ţară străină (control limitat), deţinerea de bunuri fizice în scopul desfăşurării afacerilor, şi anume, crearea unei noi ramuri, a unui nou birou sau întreprinderi, preluarea unora deja existente sau extinderea lor. Tipuri de operatori cu investiţii internaţionale Una dintre cele mai pertinente definiţii ale investiţiei străine directe este cea dată de a cincea ediţie a Manualului de Balanţă de Plăţi al Fondului Monetar Internaţional. Această lucrare prezintă investiţia străină directă ca „o categorie a investiţiilor internaţionale, care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară (investiţia directă)” (Bonciu, 2001, p. 2). Definiţia subliniază relaţiile ce se stabilesc între cei doi actori importanţi, fără de care investiţia nu se poate realiza. În termeni de specialitate ei sunt denumiţi şi operatori cu investiţii. Din această categorie fac parte: • persoanele fizice care se încadrează de cele mai multe ori în rândul investitorilor mici, cu rol restrâns în cadrul procesului economic; • întreprinderile; • asocierile de întreprinderi sau corporaţii – cele două tipuri sunt menţionate în literatura de specialitate prin sintagma „operatori economici internaţionali”, şi sunt întreprinderi naţionale, circumscrise spaţiului economic naţional, care desfăşoară în mod sistematic activităţi de import-export; 294
• corporaţiile transnaţionale (CTN) – sunt principalii operatori cu investiţii internaţionale. Corporaţia transnaţională reprezintă „un mănunchi de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări” (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 20). Dimensiunea spaţială a acestui element economic este foarte bine reliefată prin definiţia sa. Se remarcă astfel că, spre deosebire de operatorii economici internaţionali corporaţia transnaţională evadează din spaţiul ţării de origine, pierzându-şi specificitatea naţională. Acest agent economic, întreprindere naţională la origine, îşi extinde la un moment dat activitatea în spaţiul internaţional prin emiterea de fluxuri de capital. El este principalul operator cu investiţii străine la nivel mondial, „un sector al spaţiului economic mondial, rezultat prin internalizarea treptată a diferitelor fluxuri economice internaţionale” (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 18). În prezent se apreciază că 1/3 din comerţul internaţional reprezintă schimburi în interiorul societăţilor transnaţionale, între filialele acestora din diferite ţări. Pentru înţelegerea corectă a naturii lor specifice şi a caracteristicilor comportamentale, corporaţiile transnaţionale trebuie privite ca sisteme integrate ce derulează afaceri la nivel internaţional. În fapt, ele deţin, controlează şi conduc active ce generează venituri şi care sunt amplasate în diferite ţări. Acţionând în acest fel, sunt angajate în producţia internaţională finanţată prin investiţii străine directe. Amploarea fenomenului reiese din datele semnificative date publicităţii de diferite organisme internaţionale de specialitate. Astfel, în lucrarea World Investment Report 2001. Promoting Linkages a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comenrţ şi dezvoltare (UNCTAD) se arăta că numărul societăţilor transnaţionale a crescut simţitor de la 7.000 în 1970 la mai mult de 60.000 în anul 2000, acestea posedând peste 820.000 de filiale străine răspândite în aproape toate ţările lumii şi derulând activităţi din toate domeniile. Primele 100 mari companii transnaţionale aparţineau, după cum era de aşteptat, în proporţie de peste 90% Triadei Comunitatea Europeană – Statele Unite ale Americii – Japonia (tabelul 21). La originea companiilor transnaţionale se află importante întreprinderi naţionale din ţări puternic dezvoltate. Rolul lor în exportul ţărilor respective este însemnat. Un bun exemplu este cel al Statelor Unite, din exportul total al cărora aproximativ 75% se realizează de către companiile transnaţionale. În acelaşi timp, în SUA valoarea totală 295
a investiţiilor străine de capital erau de 1.437 miliarde $ (2004) 1 , fapt ce a consolidat poziţia acestui stat în economia mondială. Deşi liderul mondial din punct de vedere al ierarhiei companiilor transnaţionale rămâne SUA, firmele similare japoneze se află pe primul loc pe teritoriul Asiei, iar cele vest-europene prioritar în Uniunea Europeană şi în plan secund în America de Nord, interesându-se tot mai mult de zona asiatică. Din punctul de vedere al zonelor de prim interes, în topul atenţiei companiilor transnaţionale din întreaga lume rămâne China, acesteia urmându-i Indonezia, Malaysia, Filipine, Tailanda şi India. Deşi puternic atinsă de criza din perioada 2001-2002, regiunea Asia– Oceania revine în aria de interes a companiilor transnaţionale printr-o creştere a investiţiilor străine directe cu 23% în 2004 faţă de anul precedent. În America Latină fluxurile de capital străine, influenţate de programele guvernamentale de privatizare, au fost în ultimii ani în creştere, astfel încât în anul 2004 intrările s-au ridicat la 68 miliarde dolari cu 44% mai mari decât în anul anterior. Pe primul loc din perspectiva influxurilor de capital străin în acest continent se afla Brazilia (18 mld. $) urmată de Mexic (17 mld. $) şi Chile (8 mld. $)2 . Africa a rămas şi rămâne în continuare o zonă de interes redus. Locul investiţiilor străine în cadrul economiei mondiale Reflectând internaţionalizarea şi globalizarea crescândă a strategiilor de afaceri, fluxurile de investiţii au devenit o componentă majoră a circuitului economic mondial, cuprinzând un număr tot mai mare de ţări, atât în ipostaze de ţări donatoare cât şi în cea de ţări receptoare de investiţii. Sistemul investiţiilor străine de capital a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică. Este momentul în care, odată cu destrămarea imperiilor coloniale s-a impus reorganizarea sistemului financiar mondial. Astfel, s-au pus bazele Băncii Mondiale pentru Dezvoltare şi Reconstrucţie (BIRD), ale Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi s-a adoptat dolarul ca echivalent universal. În consecinţă, în ultimul deceniu al secolului trecut, s-a înregistrat o creştere a fluxului de investiţii străine directe mai mare decât a altor indicatori macroeconomici cum ar fi produsul intern brut, exporturile 1 2
296
UNCTAD, World Investment Report, 2005. UNCTAD, World Investment Report, 2005.
sau investiţiile interne. Literatura de specialitate subliniază fenomenul ca reprezentând principala formă de manifestare a globalizării. La nivel naţional s-au înregistrat ritmuri medii anuale de creştere a fluxurilor ISD de peste 30% în 65 de ţări ale lumii şi de 20-29% în 29 de ţări. Această situaţie este dovada faptului că multe state s-au reorientat spre dezvoltarea bazată pe liberalizarea economică, luând în considerare faptul că cel mai important deziderat este integrarea lor în economia mondială. S-a renunţat, astfel, la atitudinea ostilă faţă de capitalul străin şi de corporaţiile transnaţionale. În timp ce în trecut multe ţări detestau investitorii străini, aceştia sunt primiţi în prezent cu braţele deschise, deoarece capitalul adus reprezintă o contribuţie semnificativă la creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, transferul de tehnologie şi ajustările structurale. Această nouă atitudine se reflectă în tratamentul mai liber şi mai deschis al investiţiilor de către ţările gazdă. Deşi nevoia de capital, tehnologie, experienţă managerială este prezentă în orice economie naţională, indiferent de gradul de dezvoltare şi complexitate, iar receptarea acestor surse din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea faţă de investiţia străină este nuanţată, combinând măsurile de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin. 4.3.3. Turismul Turismul reprezintă un fenomen contemporan complex, un domeniu multilateral, infiltrat în toate sferele vieţii economico-sociale, care necesită o abordare pluridisciplinară, datorită multitudinii de faţete pe care acesta le îmbracă. Latura teoretică a turismului integrează o varietate de surse informative, modele şi metode de cercetare, probleme de analiză, precum şi cooperarea mai multor discipline (economie, geografie, sociologie, psihologie, istorie ş.a.), toate contribuind la dezvoltarea domeniului ca întreg. Noţiunea de turism implică în general două aspecte: unul legat de petrecerea într-un mod plăcut şi confortabil a timpului liber (care presupune realizarea de călătorii în scop de recreere, odihnă, agrement, cunoaştere ş.a.) şi al doilea derivat din valenţele economice ale acestuia, turismul constituind o ramură de bază a economiei, factor esenţial în balanţa de venituri a multor state. În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii care au fost atribuite pe parcursul timpului turismului. 297
…turismul a fost definit în variante din cele mai felurite: arta de a călători pentru propria plăcere (M. Peyromarre Debord); activitatea din timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de reşedinţă, pentru distracţie, odihnă, îmbogăţirea experienţei şi culturii, datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute (Jan Medicin); fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător, cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport (Gyer Freuler); […] ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor (E. Hunziker); recompoziţia locală a patru elemente care trebue analizate în inter-relaţie: turiştii, indigenii, fluxurile, teritoriile (Marié, 1989). În viziunea O.M.T., activitatea turistică este concepută ca o formă a manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne (Vlăsceanu, Negoescu, 2001, p 311-312). [….] De-a lungul timpului noţiunea de turism s-a modificat şi s-a îmbogăţit continuu, deoarece şi activitatea de turism a evoluat în raport cu dezvoltarea economico-socială a societăţii, iar turismul, în cele mai multe ţări, este privit ca o ramură a economiei naţionale şi în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale vieţii publice (economice, financiare, sociale, culturale etc.), ca o activitate de mare complexitate. […] Pentru a se ajunge la o definiţie cât mai corespunzătoare şi acceptabilă, specialiştii din A.I.E.S.T. (Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici în Turism) au acceptat următoarele elemente caracteristice fenomenului turistic (Snak, colab., 2001): călătoria persoanelor (elementul dinamic); sejurul (destinaţia) într-o localitate în afara domiciliului (elementul static); sejurul are durată limitată (elementul efemer); caracterul nelucrativ al activităţii vizitatorului şi locul sejurului să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă (Glăvan, 2005, p 21-22).
Primele forme de turism au apărut încă din antichitate (călătoriile vechilor greci cu ocazia Jocurilor Olimpice, deplasările romanilor în staţiunile cu ape termale, în scop de odihnă şi pentru îngrijirea sănătăţii etc.) şi au îmbrăcat pe parcursul timpului caracteristici diferite în funcţie de procesul general de dezvoltare a societăţii. Revoluţia industrială şi progresul tehnic impus de aceasta (din secolele XVIII-XIX), implicaţiile acestora asupra dezvoltării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie au contribuit la amplificarea 298
activităţilor turistice în general (creşterea traficului de călători, dezvoltarea infrastructurii specifice etc.). Dacă până la începutul secolul al XX-lea, turismul avea un caracter elitist, fiind practicat de populaţia cu venituri ridicate, în ultimele decenii ale aceluiaşi secol se observă caracterul de masă pe care îl îmbracă această activitate. În acest context se constată extinderea şi modernizarea bazei tehnico-materiale, introducerea în circuitul turistic a noi spaţii geografice, varietatea pe care o îmbracă formele de turism etc. În prezent, acest domeniu dispune de un organism interguvernamental, Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), cu sediul la Madrid, din care fac parte 121 state, care are ca scop promovarea şi dezvoltarea acestei activităţi, pentru a contribui la creşterea economică, la înţelegerea internaţională, la pace şi prosperitate. Contribuţiile geografiei în studiul turismului au devenit importante după 1960, când impactul acestei activităţi asupra mediului înconjurător a devenit evident. S-a individualizat geografia turismului, o ramură importantă a geografiei economice, având strânse legături cu toate celelalte componente ale sistemului ştiinţelor geografice dar şi cu celelalte ştiinţe de studiu ale domeniului. Abordarea geografică se axează pe mai multe direcţii, ea contribuind la identificarea şi analizarea potenţialului turistic, a modului în care acesta este valorificat, la analiza distribuţiei spaţiale a ofertei şi cererii turistice, a modului de practicare a acestei activităţi, la stabilirea strategiilor de localizare şi de dezvoltare a sa. Analiza morfologiei regiunilor, zonelor, localităţilor turistice, precum şi circulaţia turistică, cercetată prin prisma formării, intensităţii, direcţiei fluxurilor turistice, constituie importante direcţii de studiu ale geografiei. În perspectivă geografică turismul nu poate fi studiat decât în manieră sistemică, prin prisma relaţiilor de integrare şi interdependenţă existente între activitatea turistică şi spaţiul în care aceasta se manifestă, surprinzându-se toate interferenţele spaţiale care derivă. Dezvoltarea turistică generează noi activităţi economice (legate de comerţ, transporturi, industrie, construcţii etc.) cu implicaţii multiple asupra mediului natural şi antropic. Concepte de bază Potenţialul turistic al unei regiuni este dat de ansamblul elementelor naturale şi antropice care prezintă anumite posibilităţi de valorificare turistică, dau o anumită funcţionalitate teritoriului, constituind premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (conform O.M.T.). 299
Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor turistice oferite de cadrul natural prin componentele sale: relief şi structură geologică, condiţii climatice, ape, vegetaţie, faună, rezervaţii naturale. Potenţialul turistic antropic cuprinde totalitatea resurselor de factură cultural-istorică şi tehnico-economică, reprezentate de vestigii istorice şi arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură, monumente de artă plastică, elemente de etnografie şi folclor, muzee, construcţii hidrotehnice ş.a. În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii în ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. Astfel, în paralel cu termenul de „potenţial turistic”, circulă şi termenii de „fond turistic” şi „ofertă turistică primară”. Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile complementare, punând semnul de egalitate între patrimoniul turistic şi potenţialul turistic. Potenţialul turistic constituie elementul fundamental al ofertei turistice, alături de care se mai adaugă: structurile de primire turistică (unităţi de cazare, de alimentaţie pentru turism, de tratament balnear, de agrement şi dotări sportive), bunurile materiale (industriale, alimentare – destinate consumului turistic), forţa de muncă specializată în activităţile specifice turismului, infrastructura generală (căi de comunicaţie, instalaţii pentru alimentarea cu apă, energie electrică şi termică, transporturi speciale, canalizare) şi cea turistică (amenajată special pentru aceste activităţi), condiţiile de comercializare (publicitate, preţ, tarife, facilităţi) - după Glăvan, 2005. Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în aprecierea acestei activităţi, reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare a potenţialului dintr-un anumit teritoriu. Pentru aprecierea circulaţiei turistice este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor turistice, sub aspecte cât mai diverse, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ (intensitate, volum, ritm de desfăşurare, direcţie, modificări survenite în timp şi spaţiu). Regionarea turistică constituie un proces complex de delimitare ştiinţifică a unor unităţi teritoriale, cu un anumit potenţial turistic, în scopul valorificării lor superioare şi al integrării în sistemul turistic spaţial şi funcţional al teritoriului (după Glăvan, 2005). Din acest punct de vedere se disting mai multe unităţi taxonomice: obiectivul turistic, localitatea turistică, centrul turistic, complexul turistic, zona turistică, regiunea turistică. 300
Obiectivul turistic constituie categoria taxonomică cea mai mică, fiind reprezentat de o singură unitate cu caracter turistic, înzestrată cu o anumită valoare, care atrage prin caracteristicile sale (naturale, istorice, arhitectonice, etnografice, economice) un număr însemnat de vizitatori. Se clasifică în două mari categorii: naturale şi antropice. Localitatea turistică desemnează o aşezare, urbană sau rurală, cu funcţie turistică, care dispune de obiective turistice dar şi de dotări tehnico-edilitare specifice şi unităţi comerciale şi prestatoare de servicii. Centrul turistic reprezintă un oraş, cu un bogat potenţial turistic (natural şi antropic), cu o importantă bază tehnico-materială, către care se îndreaptă fluxuri turistice importante. Poate beneficia de o arie limitrofă (metropolitană), care să-i sporească valenţele turistice. Complexul turistic constă într-un spaţiu relativ restrâns ca suprafaţă, în care se grupează câteva localităţi, centre turistice sau obiective turistice izolate. Zona turistică desemnează un anumit areal, cu condiţii naturale uniforme, cu obiective turistice importante şi o bază tehnico-materială însemnată, fiind caracterizată, în general, de o activitate turistică specializată. Regiunea turistică reprezintă o unitate teritorială de mari dimensiuni, caracterizată de un potenţial turistic variat şi complex şi de o structură organizatorică bine consolidată. La nivelul său se desfăşoară mai multe forme de turism şi se regăsesc numeroase localităţi, centre, obiective turistice. Amenajarea turistică a teritoriului este un proces complex şi multidisciplinar, care urmăreşte valorificarea optimă a resurselor turistice dintr-un anumit teritoriu, în scopul dezvoltării durabile şi eficiente a turismului. În literatura de specialitate există o multitudine de criterii de clasificare a formelor de turism. Dintre acestea se pot aminti câteva clasificări, considerate cele mai semnificative, neavând pretenţia de a le epuiza şi de a acoperi toate formele de turism prezente în lucrările ştiinţifice. Astfel, după locul de provenienţă a turiştilor se delimitează: turismul naţional sau intern şi turismul internaţional sau extern. După distanţă se individualizează: turism de distanţă mică (în zona periurbană), turism de distanţă medie (în interiorul ţării), turism de distanţă mare (în afara ţării). După durată, turismul poate fi: de scurtă durată (până la trei zile), de durată medie (concedii), de lungă durată (peste 30 zile). 301
După modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting: turismul organizat (contractual), turismul semiorganizat, turismul individual sau neorganizat. După periodicitate se disting: turismul continuu (desfăşurat pe parcursul întregului an) şi turismul sezonier. Sezonalitatea impune în principal două mari categorii: turismul de iarnă (pentru sporturile albe) şi turismul de vară (pentru cură heliomarină), la acestea mai adăugându-se turismul de circumstanţă (ocazional). După caracteristicile prestaţiei turistice principale se separă: turism de litoral, turism montan, turism rural, turism urban, turism balnear ş.a. După scopul principal al călătoriei se deosebesc: turism de odihnă şi recreere, turism de tratament balnear, turism cultural, turism complex, turism profesional (ştiinţific şi tehnic), turism religios etc. După gradul de mobilitate se clasifică în: turism de sejur (lung, mediu şi scurt), turism de circulaţie (itinerant), turism de croazieră, turism de tranzit. Mari regiuni şi zone turistice Bazinul Mării Mediterane se constituie într-o regiune turistică foarte importantă, din sudul Europei, nordul Africii şi din Orientul Apropiat, care atrage anual zeci de milioane de turişti, datorită asocierii fericite dintre factorii naturali (elemente climatice favorabile, ţărmuri cu plaje întinse sau muntoase) şi însemnatele dotări tehnico-materiale specifice turismului. În Spania se impun atenţiei celebrele „coste”, cu staţiuni reputate, de mare capacitate: Costa Brava (situată în Catalonia, la nord de Barcelona, cu staţiuni precum Tossa de Mar, Lloret de Mar, Palamos), Costa Dorada (extinsă la Cadiz, Spania 302
sud de Barcelona, cu staţiuni ca: Mataro, Salon), Costa del Azahar (de-a lungul Golfului Valencia), Costa Blanca şi Costa Calida (extinse pe circa 300 km, de la Capul Nao până la Capul Gata, polarizate de oraşele Alicante şi Cartagena), Costa del Sol (continuată spre vest până la capul Gibraltar, cu staţiuni precum Marbella, Torremolinos, Almeria, remarcabil fiind şi oraşul Malaga). La acestea se mai adaugă arhipelagul Balearelor (cu Palma de Mallorca, insula Ibiza etc).
Nisa, Franţa
În Franţa este binecunoscută Coasta de Azur (Côte d`Azur), între Saint Tropez şi Menton, cu centre importante precum: Nisa, Cannes, Saint Raphael, Antibes (la care se adaugă Monte Carlo - Monaco). Se remarcă şi Coasta joasă a Languedoc-ului (Côte d`Améthyste), cu staţiuni destinate turismului de masă (Sète, Cap d`Agde etc.). Italia dispune de numeroase dotări specifice turismului de litoral, în spaţiul renumitelor „riviere“: Riviera di Ponente şi Riviera di Levante (extinse la est de Coasta de Azur, în Liguria şi Toscana, cu staţiuni de renume ca Bordighera, San Remo, Imperia – în prima zonă, Portofino, Viareggio, în cea de a doua zonă). Se remarcă potenţialul cultural de excepţie prezent în staţiunile acestei zone, în care se evidenţiază prezenţa oraşului Genova, cu numeroase atracţii culturalistorice. De asemenea, se impun atenţiei, coastele sudice ale Italiei, cu dotări importante în special în jurul Golfului Napoli (Sorrento, faimoasele insule Capri şi Ischia), mai către nord, în jurul Golfului Gaeta (Formia, Minturno), dar şi în sudul extrem, în Calabria, Sicilia, 303
Sardinia. Coasta Adriatică a Italiei beneficiază de plaje întinse, de cele mai multe ori în situri de tip lido: în zona Veneţiei (Bibbione, Chioggia), la sud de Delta Padului (Rimini, Riccione, Pesaro), dar şi în alte spaţii. Aici se impun oraşe ce dispun de numeroase atracţii cultural-istorice: Ravenna, Veneţia, Urbino, la care se adaugă San Marino.
Matala, Creta
În Grecia se remarcă insulele şi arhipelagurile sale, cu mare importanţă turistică (insulele Ionice – Corfu, Leucada, Zakynthos; insulele Ciclade – Paros, Sira, Santorin ş.a., insula Creta) dar şi riviera Olimpului (Paralia Katerini, Platamonas, Leptokaria etc.), toate dispunând de amenajări turistice balneare dar şi de un potenţial cultural istoric original. În Europa se mai adaugă coasta dalmato-muntenegreană (în Slovenia, Croaţia, Muntenegru). În Africa, ţările care beneficiază de o valorificare turistică a litoralului sunt: Maroc (plajele de la Agadir), Algeria (Coasta de Turcoaz, la vest de Alger), Tunisia (Coasta de Cristal, având în centul său capitala şi Golful Hammamet). Libia şi Egipt au un litoral aproape nevalorificat, considerentele fiind legate de politică în cazul primei ţări, care este supusă embargo-ului, şi de dorinţa de privilegia turismul arheologic, în cazul celei de-a doua. Din Asia se impun atenţiei următoarele state: Israel, Liban, Cipru şi Turcia. Se remarcă în mod deosebit litoralul turcesc, extins pe 304
5.239 km, o valorificare intensă existând în zona Golfului Antalya şi pe ţărmul nordic al Mării Marmara. Această regiune turistică a bazinului Mării Mediterane dispune de un potenţial turistic foarte valoros, ţinând cont de faptul că funcţia balnear–maritimă este dublată de cea culturală, în tot acest spaţiu existând numeroase vestigii istorice, foarte atractive şi importante centre urbane cu muzee, monumente istorice şi de arhitectură, de o valoare excepţională precum şi o bază tehnico-materială deosebită. Litoralul european al Oceanului Atlantic are o importanţă mult mai redusă decât cel mediteranean, distingându-se patru mari zone: litoralul normand (cu celebra staţiune Deauville, în apropierea estuarului Senei), litoralul breton (la Marea Mânecii, între Crozon, în nord şi Pornichet, în sud), litoralul Golfului Biscaya (cu staţiuni întegrate în circuitul turistic internaţional: Arcachon, Biarritz, La Baulle – în Franţa, pe Coasta de Argint, Santander, San Sebastian – în Spania), Costa Verde (din nordul Portugaliei, polarizate de oraşul Porto). În Marea Britanie, peste Pas de Calais, se află staţiunea Brighton, cea mai apropiată de Londra. Se mai pot adăuga o serie de staţiuni situate pe ţărmul Mării Nordului şi a Mării Baltice, în Belgia, Olanda, Germania, Polonia.
Yellowstone, Munţii Stâncoşi, S.U.A.
Coasta de est a Americii de Nord poate fi împărţită pe două sectoare distincte: litoralul nord-estic şi Florida. Prima zonă se întinde 305
între Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), fiecare mare metropolă dispunând de centre turistice în imediata vecinătate, renumite fiind: Atlantic City, Ocean City, Bethany Beach etc. Florida se distinge printr-un potenţial turistic deosebit, valorificat în special pe coasta estică a peninsulei, între Jacksonville şi Miami (West Palm Beach, Miami Beach) iar în vest, remarcabile sunt amenajările din jurul Golfului Tampa.
Acapulco, Mexic
Coasta de vest a Americii de Nord este intens utilizată în unele sectoare, precum cel situat în aglomeraţia urbană Los Angeles - San Diego, între Santa Barbara şi Tijuana. Se pot aminti staţiuni precum Santa Monica, Malibu, Laguna Beach, Imperial Beach (în S.U.A.) sau Ensenanda, Tijuana, La Paz Loreto, Mazatlan, Manzanillo, Puerto Vallerta, Acapulco (în Mexic). În Oceanul Pacific se mai adaugă Insulele Hawaii, recunoscute pentru exotismul populaţiei locale, relieful vulcanic, frumuseţea plajelor, pădurea tropicală. De asemenea, se remarcă, cu importanţă şi pentru ţara noastră, zona litoralului Mării Negre, cu staţiuni precum Mamaia, Eforie, Costineşti, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn (în România), Albena, Balcic, Nisipurile de Aur (în Bulgaria), Ialta, Feodosia, Odessa (în Ucraina), Soci, Tuapse (în Federaţia Rusă), Suhumi, Batumi, Poti (în Georgia). 306
Munţii Alpi reprezintă cel mai important spaţiu turistic montan din lume, extins în Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania, Slovenia, beneficiind de o serie de condiţii favorabile (prezenţa gheţarilor, marea extindere a reliefului glaciar şi a celui carstic, văi spectaculoase, râuri cu cascade, lacuri glaciare, domenii schiabile extinse, climat favorabil desfăşurării turismului, sate cu ferme bine organizate, o poziţie excepţională în raport cu marile fluxuri turistice etc.). În aceste condiţii, s-au dezvoltat, după cel de-al doilea război mondial staţiuni montane, renumite astăzi prin excelentele dotări şi servicii turistice: Chamonix, Albertville, Annecy (în Franţa), Davos, St. Morits, Crans Montana (în Alpii elveţieni), staţiunea Innsbruch, care polarizează Tirolul dar şi oraşe celebre precum Salzburg, Klagenfurt (în Austria), Garmich Partenkirken, Obersdorf (în Germania), iar în Slovenia se impune atenţiei staţiuni precum Kranj, Jesenice.
Davos, Elveţia
Alte spaţii, cunoscute pentru organizarea la nivel internaţional a turismului montan, sunt situate în Munţii Stâncoşi (cu renumite parcuri naturale: Yellowstone – în S.U.A., Jasper, Banff – în Canada, cu staţiuni precum Salt Lake City, Calgary), Munţii Carpaţi (cu staţiuni montane în munţii Tatra – Smokoveè, în Beschizi – Zakopane sau în Carpaţii Româneşti – Poiana Braşov), Munţii Pirinei (cu staţiuni în special pe versantul nordic francez – Aix-les Thermes), Alpii Scandinaviei (în special în Norvegia) etc. 307
308
309
Fluxuri turistice În ultimele decenii turismul internaţional a cunoscut o creştere semnificativă, principalii indicatori care ilustrează acest lucru fiind numărul de sosiri de turişti străini şi încasările valutare corespunzătoare acestora. Astfel, în anul 2002, numărul total al sosirilor internaţionale a fost de 702,6 milioane, fluxurile turiştilor străini fiind îndreptate în special către Europa (59,9%), urmată de Asia şi Pacific (18,7%), America (16%), Africa (4,1%) şi Orientul Mijlociu (3,9%). Tabelul 22. Evoluţia sosirilor şi încasărilor în turismul internaţional (1950-1999) Anul Sosiri (mil.) Încasări (mld. USD) 1950 25,3 2,1 1960 69,3 6,9 1970 165,8 17,9 1980 287,8 102,0 1990 455,3 393,3 2000 687,3 473,4 2001 684,1 459,5 2002 702,6 474,2 Sursa: Statistici O.M.T. (după Glăvan, 2005) Tabelul 23. Sosiri internaţionale Ţara Sosiri internaţionale milioane turişti % Total 703 100 1 Franţa 77,0 11,0 2 Spania 51,7 7,4 3 S.U.A. 41,9 6,0 4 Italia 39,8 5,7 5 China 36,8 5,2 6 Marea Britanie 24,2 3,4 7 Canada 20,1 2,9 8 Mexic 19,7 2,8 9 Austria 18,6 2,6 10 Germania 18,0 2,6 11 Grecia 16,5 2,3 12 Hong Kong 14,2 2,0 Sursa: O.M.T., Tourism Highlights, 2003, (în Glăvan, 2005) Nr. crt.
310
La nivelul statelor lumii, cel mai mare număr de turişti străini este înregistrat în spaţiul european în afara acestuia poziţii fruntaşe ocupând: S.U.A., China, Canada, Mexic. Repartiţia spaţială a fluxurilor turistice şi valoarea cantitativă şi calitativă a acestora depind de o multitudine de factori pozitivi (calitatea ofertei turistice, nivelul de trai al populaţiei, gradul de cultură al acesteia, legăturile etnice, culturale, sociale, economice dintre state, promovarea turistică ş.a.) sau negativi (prezenţa conflictelor, catastrofe naturale, dezvoltarea socio-economică redusă reflectată în infrastructura generală şi turistică, în dotările medicale, culturale etc.). Nivelul dezvoltării socio-economice a statelor se impune ca un aspect definitoriu în circulaţia turistică, cele mai însemnate fluxuri turistice, din punct de vedere cantitativ, pornesc dinspre şi către state dezvoltate din punct de vedere economic, cu populaţie care beneficiază de venituri însemnate pentru a efectua călătorii în străinătate şi care dispun totodată şi de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de calitate (care valorifică potenţialul existent al statelor respective). „Fluxurile turistice internaţionale sunt acele mişcări de persoane, determinate de o motivaţie turistică efectuate în afara graniţelor ţării de reşedinţă. (…) Aceste fluxuri se disting printr-o concentrare spaţială foarte puternică. Unii autori separă astfel, centrul (ţările Americii de Nord, Europei, Japonia) de periferia turistică (restul lumii). În ultimele decenii, ponderea centrului în totalul mişcărilor turistice a scăzut constant, de la 95% în anul 1950, la 75% în 1970 şi în jur de 65% în anul 2000. … grosul mişcărilor generate de turism sunt concentrate în Europa Occidentală (aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din cel intern), graţie dezvoltării economice şi urbanizării intense, dar şi tradiţiilor culturale. Tendinţa fluxurilor majore europene este de expansiune în afara cadrului vest european, prelungindu-se spre regiunile apropiate – Africa de Nord, Europa de Est, unde se impun tot mai mult, atât sub aspect cantitativ cât mai ales calitativ. Se adaugă acestei categorii, fluxurile turistice nord-americane, unde predomină turismul intern şi fluxurile nipone” (Muntele, Iaţu 2003, p. 156).
Principalele fluxuri turistice se îndreaptă către sudul Europei, care dispune de un bogat potenţial turistic (natural şi antropic) atrăgând în anul 2000 circa 185 milioane de turişti internaţionali, în principal în sezonul estival (Spania – 48,5 mil., Italia – 41,2 mil., 311
Grecia – 15, 7 mil. Malta – 5 mil., Croaţia –1,5 mil) conform Atlante anuario de Agostini, 2001, citat de Muntele, Iaţu, 2003 3 . Principalele spaţii dinspre care pornesc fluxurile turistice sunt reprezentate de regiunile mai răcoroase ale Europei de Nord-Vest, de America de Nord, estul Asiei. Atracţia majoră este reprezentată de coastele însorite, la care se adaugă însă bogatul patrimoniu cultural-istoric (oraşe muzeu, monumente de arhitectură, vestigii istorice etc). Munţii Alpi se constituie, de asemenea, într-un spaţiu, cu mare atractivitate şi, în acelaşi timp, tradiţie a fluxurilor turistice. Potenţialul natural, dublat de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de înaltă clasă sunt elementele de bază care fac din această regiune montană, una foarte atractivă pentru turişti, care pe lângă practicarea sporturilor de iarnă, găsesc o multitudine de motive pentru petrecerea vacanţei de vară în acest spaţiu. În sezonul de iarnă, staţiunile montane primesc circa 40-50 milioane persoane. Cei mai mulţi dintre aceia care ajung în Alpi sunt europeni, dar se mai adaugă şi fluxuri turistice importante din America de Nord, Estul Asiei, Orientul Mijlociu. O mare atracţie turistică o exercită Europa Atlantică, circa 100 milioane de turişti petrecându-şi vacanţele în localităţile de pe litoral sau în oraşele din interior, care dispun de un imens potenţial antropic. Cea mai mare atracţie turistică, în acest spaţiu o are nordvestul Franţei (Parisul, în principal). Se disting mai multe spaţii de atracţie a fluxurilor turistice: coastele Atlanticului, marile metropole (Paris, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Copenhaga etc.), Valea Loirei (cu celebrele castele) etc. În Europa central-estică, deşi fluxurile turistice au alte caracteristici decât cele din vestul continentului, se pot separa câteva direcţii importante din acest Blois, Valea Loirei, Franţa 3
Datele referitoare la fluxurile turistice pe regiuni au ca sursă lucrarea Geografia turismului, Muntele I., Iaţu C., 2003. 312
punct de vedere: litoralul Mării Negre (sectorul româno-bulgăresc, peninsula Crimeea, litoralul caucazian), capitalele şi oraşele care se remarcă printr-un potenţial cultural-istoric important (Budapesta, Praga, Varşovia, Moscova, St. Petersburg etc.), staţiunile din zonele montane. Numărul total al turiştilor din acest spaţiu este de circa 75 milioane (în Ungaria – 15 milioane, Polonia şi Bulgaria – câte 10 milioane, Cehia circa 7 milioane, România – circa 6 milioane etc.). „Trebuie de asemenea remarcat că o parte din aceste fluxuri sunt constituite din cetăţeni care revin temporar în ţările de origine, estul Europei fiind după 1945 marcat de o puternică migraţie a populaţiei spre Occident (de multe ori forţată). Dorinţa statelor din zonă de a miza pe cartea turismului nu se materializează întotdeauna prin generarea unor fluxuri turistice, deşi potenţial există, iar infrastructura nu este totdeauna precară (Muntele, Iaţu, 2003, p. 172).
În cadrul continentului America de Nord se deosebesc mai multe direcţii principale. Zona marilor Lacuri şi litoralul estic S.U.A. (având ca importante atracţii oraşe precum New York, Washington, Chicago ş.a, cascada Niagara dar şi staţiuni de litoral) constituie principala destinaţie. Se deosebesc, de asemenea, un flux turistic sud-estic, orientat către Florida şi către arhipelagul Antilelor (Bahamas, Puerto-Rico, Jamaica, Bermude, Barbados, Cuba, Republica Dominicană) şi unul sud-vestic, dirijat către California. Aceasta constituie punctul final al centurii soarelui - Sun Belt - care are direcţia Louisiana (New Orleans), Texas, Arizona (Phoenix, Tucson), Nevada (Las Vegas), California (cu oraşele San Francisco, Los Angeles). Din California pleacă transportul aerian către insulele Hawaii. Mexicul constituie o altă importantă destinaţie turistică, cu circa 20 milioane turişti, majoritatea din S.U.A., principalele atracţii fiind: staţiunile balnear-maritime (Acapulco, Cancun) dar şi marile oraşe (Ciudad de Mexico). În afara acestor spaţii, care atrag un număr însemnat de vizitatori, se mai disting numeroase alte zone care determină fluxuri turistice, considerate minore, dar care se impun tot mai mult, în ultimul timp. Printre acestea se încadrează: • ţările din nordul Africii, riverane Mării Mediterane – cu circa 23 milioane turişti anual, dispersaţi în state precum Egipt, Maroc, Tunisia; 313
314
• Orientul Apropiat şi Mijlociu, în care se impun ca destinaţii principale Turcia (12 milioane turişti), Israelul (3 milioane turişti), Arabia Saudită (4 milioane turişti), Iordania (4 milioane turişti), Siria (2,5 milioane turişti), Cipru (2,5 milioane turişti) iar mai nou Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Quatar; • Asia de Sud, Sud-Est, Est în care se impun Thailanda (9 milioane), Malaysia (10 milioane), Indonezia (5 milioane), Filipine (2 milioane), la care se adaugă China, Japonia, Coreea de Sud, India, Nepal, Maldive etc.;
Obiectiv turistic din Thailanda
• America de Sud (care atrage în total aproximativ 14 milioane turişti, cu predilecţie către zonele litorale, la care se adaugă principalele oraşe Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao Paolo etc.); Australia şi Noua Zeelandă (cu circa 6 milioane turişti), • insulele intertopicale (intre care se impun Hawaii, Mauritius, Reunion, Seychelles, Comore), centrul şi sudul Africii (Kenya, Botswana, Africa de Sud etc.). Amploarea şi repartiţia geografică a fluxurilor turistice depind de o gamă foarte variată de factori, printre care foarte importanţi sunt nivelul de trai al populaţiei, dezvoltarea socio-economică, contextul geopolitic, promovarea turistică etc. De asemenea, dimensiunile cantitative şi calitative ale acestora sunt redate prin datele statistice, care nu corespund întotdeauna realităţii, în unele situaţii fiind foarte dificil de făcut distincţia între turişti şi persoanele venite cu alte scopuri. Turismul constituie însă un domeniu economic foarte prosper, care a cunoscut în perioada actuală o amploare deosebită, în ultimele decenii dezvoltându-se rapid în numeroase ţări, având un rol important în aportul valutar, cumulând sute de mii de angajaţi, deservind milioane de oameni. 315
BIBLIOGRAFIE
Aur, N., Gherasim, C. (2002), Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Aur, N., Andrei, Mădălina, Gherasim, C., 2003, Geografie economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti. Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Bonciu, F. (2001), Investiţiile străine directe în economia mondială, în Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine, Bucureşti. Castells, M., Henderson, J. (1987), Techno-economic restructuring, sociopolitical processes and spatial transformation: a global perspective, în J. Henderson, M. Castells (coordonatori), Global Restructuring and Territorial Development, Beverly Hills, California, Sage Publishers. Cândea, Melinda, Isbăşoiu C. (1999), Geografia Agriculturii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti. Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara (2001), România. Potenţial turistic şi turism, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti. Chiţu, Maria, Ungureanu, A., Mac, I. (1983), Geografia resurselor naturale, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. Coteţ, P., Nedelcu, E. (1976), Principii, metode şi tehnici, moderne de lucru în geografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Creţan, R., Guran-Nica, Liliana, Platon, D., Turnock, D. (2005), Foreign Direct Investment and Social Risk in Romania: Progress in Less-Favoured Areas, în „Foreign Direct Investment and Regional Development in East Central Europe and the Former Soviet Union“, Edited by David Turnock, University of Leicester, UK, p. 305-348. Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Cucu, V. (1984), Aşezările umane – categorii geografice fundamentale, Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice, VII, SSGR, p. 17-27. 316
Cucu, V. (1997), Geografie umană generală. Geografia populaţiei, Casa de editură „Viaţa Românească“. Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Editura Domino, Târgovişte. Cucu, V. (2001), Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti. Dumitrache, Liliana, Suditu, B. (2000), Deplasări, mobilitate, migraţii – o abordare teoretică, în Regional Conference of Geography – Regionalism and Integration: Culture, Space, Development, The papers of the IVth edition, Timişoara – Tübingen – Angers.Erdeli, G. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti. Jones, E., Eyles, J. (1977), An Introduction to Social Geography, Oxford University Press, Oxford. Erdeli, G., coord. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Universităţii, Bucureşti. Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D. (2000), Geografie Economică Mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti. Eyles, J., 1977, An Introduction to Social Geography, Oxford University Press. Frăsineanu, D. (2005), Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Gilg, A. (1985), An introduction to rural geography, Eduard Arnold. Glăvan, V. (2000), Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti. Glăvan, V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti. Glăvan, V. (2005), Geografia turismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Goodman, N. (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti. Guran, Liliana (1994), Teorii de localizare a activităţilor economice şi actualitatea lor, Lucrările Sesiunii Ştiinţifice anuale a Institutului de Geografie, 1993, Bucureşti, p. 244-248. Guran-Nica, Liliana (1999), Spatial variations in foreign direct investmen, în Geographical Essays on the Romanian Banat, volume one, Edited by David Turnock, Dep. of Geography, p. 193-199. Guran-Nica, Liliana (2002), Investiţii străine directe şi dezvoltarea sistemului de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti. Guran-Nica, Liliana, Rusu, Marioara (2004), Probleme de geografie şi economie rurală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Hartshorn, T. A., Alexander, J. W. (1988), Economic Geography, Third Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. 317
Hirst, P., Zeitlin, J. (1992), Flexible specialization versus post-Fordism: theory, evidence and policy implications, ⎩n Storper, M. şi Scott, A.J., editors, Pathways to industrialization and regional development, London: Routledge, p 70-115. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.-B. (2000), Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Editura Tehnicǎ, Bucureşti. Iordan, I. (1975), Satul şi dispersia satelor, Studii, referate şi dezbateri, 2, Universitatea Bucureşti. Iordan, I. (2006), România. Geografie umană şi economică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Isbǎşoiu, C. (1994), Puncte de vedere privind conţinutul noţiunilor de: habitat, sat şi vatrǎ, Lucrǎrile sesiunii ştiinţifice anuale 1993, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti, p. 240-243. Leţea, I., Ungureanu, Al. (1979), Geografie economică mondială, Editura Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti. Lipietz, A. (1992), Towards a new economic order: postfordism, ecology and democracy, Cambridge: Polity Press. Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I. (2003), Statele Lumii, Editura Meronia, Bucureşti. Mehedinţi, S. (1931), Terra, Introducere în geografie ca ştiinţă, I-II, Bucureşti. Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti. Morrill, R. L., 1974, The Spatial Organization of Society, Duxbury Press, Belmont, California. Munteanu, C., Vâlsan, C. (1995), Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti. Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului, Editura Sedcom Libris, Iaşi. Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Editura Meteora Press, Bucureşti. Neguţ, S. (coord.) (2003), Geografie Economică Mondială, Editura Meteora Press, Bucureşti. North, Klaus (1997), Localizing global production. Know-how transfer in international manufacturing, Management Development Series no. 33, International Labour Office, Geneva. Popescu, Claudia Rodica (2000), Industria României în secolul XX, Editura Oscar Print, Bucureşti. Popescu, Claudia Rodica (2001), Industria mondială în era globalizării, Editura Oscar Print, Bucureşti. Ravenstein, E.G. (1889), The Laws of Migration, Journal Royal Stat. Soc. 48, p. 167-235. 318
Sanguin, A. L. (1992), Géographie politique, géopolitique, géostratégie: domaines, practiques, friches, Stratégique, vol. 55, nr. 3, Paris. Scott, A.J. (1988), New industrial spaces: flexible production, organization and regional development in North America and western Europe, London: Pion. Scott, A.J. (1992), The role of large producers in industrial districts: a case study of high technology systems houses in southern California, Regional Studies 26, p. 265-75. Scott, A.J., Storper, M. (1992), Industrialization and regional development, în Storper, M., şi Scott, A.J., editors, Pathways to industrialization and regional development, London, Routledge, p. 3-17. Sjoberg, G. (1960), The Pre-Industrial City, Glencoe, Chapter V. Simion, T. (1998), Geopolitica, în pragul mileniului III, Editura Roza vânturilor, Bucureşti. Simon, Tamara, Andrei, Mădălina Teodora (2004), Geografia economică a Terrei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Storper, M., Scott, A.J. (1989), The geographical foundations and social regulation of flexible production complexes, In Welch, J. ≡i Dear, M., editors, The power of geography, Boston, MA: Unwin Hyman, p. 21-40. Swyngedouw, E.A. (1992), Territorial organization and the space/technology nexus, Transactions, Institute of British Geographers NS 17, p. 417-33. Taylor, P. J. (1993), Political geography. World-economy, nation-state and locality, Longman Scientific & Technical, London. Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti. Teodorescu, V., Alexandrescu, Valeria (2001), Terra. Geografia Resurselor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Velcea, I., Ungureanu, Al. (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S.R.L., Bucureşti. Velcea, I. (2000), Geografie rurală, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu. Yeung, W.C.H. (1994), Critical reviews of geographical perspectives on business organizations and the organization of production: towards a network approach, Progress in Human Geography 18,4, p. 491-500. Zainea, E. (2000), Globalizarea. Şansă sau blestem, Vol. I. Condiţionările creşterii economice, Editura Valand Print, Bucureşti. *** (1983), Geografia României I. Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. *** (1984), Geografia României II. Geografia umană şi economică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti. 319
*** (1992), Atlasul Geografic al Lumii, Editura Didactică şi Pedagogică. *** (2003), World Investment Report 2003. FDI Policies for Development: National, and International Perspectives, UN, New York and Geneva. *** (2003), World Development Report 2003. Sustainable Development in a Dynamic World. Transforming Institutions, Growth, and Quality of Life, A copublication of the World Bank and Oxford University Press. *** (2004), International Yearbook of Industrial Statistics, UN Industrial Development Organization, Vienna. *** (2004), Human Development Report, P.N.U.D., New York. *** (2004), World Development Indicators, The World Bank, Washington. *** (2005), Knaufers Grosser Welt Atlas, Editura Knaur, Agentur ZERO, München. http://www.geohive.com/index.php http://www.iea.org http://www.industcard.com http://www.inforse.dk/europe/dieret/Geothermal/geotermal.html http://www.hilti.com http://www.nei.org http://telosnet.com/wind/early.html http://www.wwindea.org/default.htm http://commons.wikimedia.org/wiki/Main_Page
320
