GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ I 1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1.1.1. Definirea geografiei 1.1.2. Evoluţia geografiei 1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor 1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu 1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial 1.2.1. Concepte 1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic 1.3. Teorii şi factori de localizare 1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică 1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială 1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale 1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice 1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii 1.4.1. Concepte şi terminologie 1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor 1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor 1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii 1.4.5. Criterii de clasificare a statelor 1.4.6. Organizaţii internaţionale 1.5. Mediul geografic şi resursele sale 1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale 1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor 1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale 2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI 2.1. Populaţia 2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial 2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei 2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei 2.1.4. Mobilitatea populaţiei 2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob 2.1.6. Structurile populaţiei 2.2. Aşezările umane 2.2.1. Elemente teoretice 2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane 2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane 2.2.4. Tipuri de aşezări umane 2.2.5. Sisteme de aşezǎri 3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ 3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic
3.2. Structuri de bază ale sistemului social 3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale 3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale 3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia 3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural 3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic 3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social 3.4.1. Mobilitatea intra-urbană 3.4.2. Mişcările migratorii 3.5. Elemente de geografie culturală 3.5.1. Forme de comunicare 3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase 3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică 3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic 3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale 1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor geografice Definirea geografiei Definirea georafiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocupările de bază ale marilor personalităţi ale geografiei, care au încercat să delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea ei şi de a o impune ca una dintre importantele direcţii de cercetare a realităţilor cu care se confruntă omenirea în prezent. Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi George Vâlsan. Este de remarcat acurateţea cu care marele Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă, al cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig. Cu ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, în anul 1900, el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp)“ (***, 1983, p. 33). Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la discipolii lui Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit Vintilă Mihăilescu, care combină gândirea ştiinţifică a precursorului său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa publicată în 1945 şi intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă el conchide că „geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic“(***, 1983, p. 36). Evoluţia geografiei Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre, apărută şi dezvoltată într-un secol de puternic avânt ideatic, secolul al XIX-lea, preocupări din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. O radiografie corectă a procesului de evoluţie a
acestei ştiinţe reliefează vechimea sa şi etapele parcurse până la momentul actual, de o mare complexitate structurală şi conceptuală. Din această perspectivă, se poate vorbi despre originile antice ale geografiei, despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a menţinut de-a lungul a multe secole, având ca rezultat lucrări ce şi-au adus contribuţia la cunoaşterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice, antropice şi economice, şi, în final, la cunoaşterea întregului spaţiu terestru. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru, fără însă a o separa strict de cea naturală. Deşi la început interesul său faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale în cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi fenomenelor demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau activităţile economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare, numeroase direcţii importante de studiu. Geografia populaţiei şi geografia socială s-au născut la contactul geografiei cu demografia şi sociologia, geografia aşezărilor umane sa dezvoltat din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul, geografia comportamentală a apărut la contactul cu psihologia. Acestora li s-a adăugat o nouă direcţie, care studiază structura şi dimensiunea spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea omenească, şi anume geografia economică. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu Interesul geografilor români faţă de antropogeografie, aşa cum era numită la început geografia umană şi economică, s-a remarcat încă din primii ani ai secolului al XX-lea, când tânăra Societate Geografică Română sprijinea apariţia studiilor cu privire la resursele naturale, economice şi demografice alături de cele referitoare la condiţiile fizico-geografice ale ţării. Fundamentele teoretice şi metodologice ale acestei ramuri au fost puse, însă, de Simion Mehedinţi, pe de o parte în lucrările sale privind geografia comparată după K. Ritter şi O. Peschel (1901), stepa românească din punct de vedere antropogeografic (1904), obiectul şi sarcinile antropogeografiei (1904), iar pe de altă parte prin orientarea pe care o dă Seminarului de geografie. Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf l-a avut faţă de antropogeografie (***, 1983). Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre, de-a lungul evoluţiei sale complexe, geografia şi-a dezvoltat o metodologie de lucru bazată pe principii şi metode comune tuturor ştiinţelor sau specifice acestui domeniu de studiu. Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii, reprezentând elementele teoretice fundamentale, pe baza şi în jurul cărora se dezvoltă o serie de metode de lucru, ce oferă posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care funcţionează sistemul teritorial în marea sa complexitate. Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geografice, utilizate inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor din domeniu sunt: principiul repartiţiei spaţiale, cel al integrării geografice şi principiul cauzalităţii. Ca metode importante de lucru în geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă, metoda analizei
şi sintezei, metoda istorică, metoda cartografică, metoda statistico-matematică şi metoda modelelor. 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial Concepte Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă societatea mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profunzime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la această regulă, pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem socio-economic. Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Abordarea sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea relaţiilor de interdependeţă existente între toate elementele studiate până la un moment dat ca entităţi independente. În geografie apare, astfel, conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi demografice […] într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial“ (Cucu, 1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi, cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor temporală şi spaţială. Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş, 2000, p. 21), şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei, ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu, teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei, al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie, „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin socialeconomic şi cultural“ (Ianoş, 2000, p. 21). Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora. Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară. Primul este nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de heterogenitate. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistemul teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile intermediare, de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. La nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale, care, cu mult mai simple, se integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare. Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă importantă a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia, alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramură economică sunt, la rândul lor, subsisteme interdependente. Activităţile agricole sau cele industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi ci mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea, esenţiale sunt conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte
ramuri ale sistemului economic. De exemplu, cultura plantelor reprezintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi, la rândul său, se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între toate activităţile economice, în marea lor majoritate fiind susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza materială a sistemului de conexiuni. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic. În lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş reliefează una dintre caracteristicile conceptului respectiv. „Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial reprezintă un spaţiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe nivele trofice, prin intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia, utilizând simultan şi succesiv procesele compatibile existente, introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile“ (p. 35). Astfel este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse, agenţi, procese, produse şi niveluri trofice şi se află în relaţii permanente de interconexiune. Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create. Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială, prezintă limite teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele socioeconomice. Există prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul nivelurilor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni, petrol, gaze naturale, energie electrică etc.), minerale (feroase şi neferoase), agricole (vegetale şi animale), informaţie etc. Elementele active în cadrul sistemului, agenţii, sunt întreprinderile din toate domeniile (agricol, industrial, de servicii) şi de toate categoriile (mici, mijlocii, mari, multinaţionale), care acţionează la toate nivelurile, de la cel local până la cel global. Acestea reciclează resursele, transformându-le în produse (industriale, agricole) care, la rândul lor, devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile, agenţi ai sistemului economic, desfăşoară diverse activităţi, reprezentând în esenţă procesele imanente sistemului. Numărul şi diversitatea acestora este deosebit de mare, ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole şi cele de servicii. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând naştere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea de a doua categorie intră procese precum amenajarea, planificarea, finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate exista. 1.3. Teorii şi factori de localizare Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic mondial, economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de interferenţă a economiei şi geografiei. La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spaţială, şi anume cele ale lui Von Thünen şi Weber, ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice
determină un element esenţial al acestora, şi anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei“ (Blaug, 1992, p. 650). Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei. Odată realizată această fuziune, de către A. Predöhl (1955), apoi de către W. Isard (1956) şi L. N. Moses (1958), s-a urmărit generalizarea şi permanentizarea relaţiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria micro-economică a localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului, teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă pentru acelaşi produs într-un spaţiu global dat), teoria echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizări). Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se disting trei etape importante: a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor. În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei, studiind astfel ariile de populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor de atracţie. Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi, în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor. b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică, singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). În lucrarea „Statul izolat“ apărută la Hamburg în 1826, el a stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii generale, ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole. c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea, între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice, în care elementele centrale sunt la origine a-spaţiale. Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred Weber (18681958), veritabilă teorie a localizării industriei. Aceasta este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“. O a doua teorie deosebit de improtantă este cea a locului central dezvoltată de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933) şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial.
Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au reprezentat în geografia economică momentul unei importante schimbări. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale, bazate pe teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber, la cercetări privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa de muncă. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat geografia economică, mărind, în acelaşi timp, şi importanţa înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor sociale în general“ (Scott, Storper, 1992, p. 6). Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu: • Teoria post-fordistă a specializării flexibile, • Teoria reglării, • Analiza reţelei. Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul societăţilor capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din structuri sociale şi sisteme economice diferite. Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (întreprinderea), ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste, poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea. De asemenea, doar prin înţelegerea sistemelor culturale, şi anume a „actorilor“ sociali din grupuri de reţele asemănătoare, se pot rezolva problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile economice din diferitele puncte ale economiei globale. Factori de localizare a activităţilor economice Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea, cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca fundamentale. O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se dovedeşte a fi corectă. Termenul acesta generic poate fi abordat din două perspective. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare în cadrul sistemului economic, ceea ce înseamnă amplasarea într-un domeniu de activitate, într-o ramură anume sau într-o reţea de activităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare spaţială, ceea ce implică o abordare pur geografică. Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare de atracţie faţă de altele, respectiv pot fi favorabile unor activităţi economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi comunicaţii. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici, reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă, accesibilitate, mărime), fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre. Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict geografici şi care determină o localizare avantajoasă. Aceştia includ determinanţi economici, politici şi culturali, ce sunt consideraţi factori indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului. Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage elementului spaţiu. De asemenea, geografia cercetează elementele în interdependenţă unele cu altele, căutând răspunsuri cu privire la cauzele ce determină evoluţia lor.
În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a activităţilor umane s-a recurs la următoarea clasificare: ■ factori generali, ce afectează localizarea la nivel internaţional şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi geografi; ■ factori speciali, ce determină amplasarea şi evoluţia activităţilor la nivel local, studiaţi în special de geografi. 1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii Concepte şi terminologie Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului, fiind permanent în atenţia politologilor, geografilor, istoricilor, filozofilor, de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale. Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat şi zonă maritimă), constituită ca entitate administrativ-politică, cu graniţe bine stabilite, recunoscute internaţional, condusă de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe. În prezent, principalele elemente fundamentale ale statului, condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal, sunt: populaţia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). Formarea şi evoluţia teritorială a statelor Formarea statelor a constituit un proces îndelungat, început odată cu primele organizări umane în plan teritorial. Primele formaţiuni de acest gen, au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau al marilor imperii roman, aztec etc.) şi au evoluat pe parcursul timpului, îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor teritoriale locale, căpătând forme şi funcţii diferite. Statele moderne au apărut în Europa, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în evoluţia lor distingându-se trei etape principale: formarea statelornaţiuni ca o reacţie la structurile medievale, apariţia după primul război mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de entităţi statale, ca rezultat al decolonizării (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizico-geografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (condiţiile istorice, formarea naţiunilor, dezvoltarea drumurilor comerciale, interesele economice, politice etc.). Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost concepute o serie de teorii, care au fost clasificate în general, pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste.
Având la bază teoria lui Charles Darwin, expusă în anul 1859 în lucrarea Asupra originii speciilor, principalele teoriile deterministe sunt: • teoria organică a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie, 1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice, ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului; • teoria ciclurilor evoluţiei statului, a lui William Morris Davis, 1939, care presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe) cu caracteristici distincte; • teoria ariilor centrale, enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S.S. Ball în 1964; ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de locuitori determină formarea statelor); cei doi au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa. Evoluţia hărţii politice a lumii Perioadele antică şi medievală Prima hartă politică a lumii se conturează, odată cu apariţia primelor state, încă din mileniile VI – V. î.HR. Acestea au fost localizate pe văile marilor fluvii, dezvoltându-se în principal pe baza agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor), ulterior adăugându-se activităţile comerciale. Pentru perioada de dinainte de Hristos, pe harta politică a lumii se găseau o serie de state, grupate în câteva regiuni ale planetei, din Asia, Europa şi Nordul Africii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului, denumit „Semiluna fertilă“, a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state, precum cele autoritare (sumeriene – Ur, Uruk, Lagaş ş.a, babiloniene – Babilon, asiriene – Assur, Ninive, egiptene – Theba, Memphis etc.) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia). După anul 395, Imperiul Roman s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu capitala la Constantinopole). Între secolele III-VI au avut loc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii, hunii, vandalii, saxonii, goţii etc.), însă secolele VI-X reprezintă perioada marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii, normanzii, arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii etc.) care au determinat formarea unor popoare slave, fino-ugrice, celtice până în Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. VI-VIII) şi apariţia a unor mici state, care ulterior au evoluat spre state feudale. Criterii de clasificare a statelor Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe. Extensiunea spaţială, constituie un element important, influenţând complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de mediu, potenţialul uman pe care un stat le poate deţine, formând premisele dezvoltării economice, politice, sociale. Forma, dată de conturul spaţial, este una dintre caracteristicile morfologice, considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi comportamentul internaţional al statelor. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de forme, de la cele geometrice, la cele nedefinite, rezultate a unor îndelungate procese istorice. Clasificarea statelor după numărul de locuitori, este foarte sugestivă, existând mari disparităţi între ţările lumii.
Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P. Chineză (1,31 miliarde locuitori) şi India (1,10 miliarde locuitori), care însumează 37,3% din populaţia Globului. Următoarea ţară, în ordine descrescătoare este S.U.A. cu 298,2 milioane locuitori (4,6%). Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori. Între acestea se individualizează cele mijlocii, cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar, Coreea de Sud, R. D. Coreeană, Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak, Arabia Saudită, Ghana, Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc, Uganda, Spania, Polonia, Ucraina România, Ungaria, Columbia, Argentina, Canada, Peru, Venezuela, Australia) şi cele mici (între 5 şi 20 mil. locuitori). În categoria statele foarte mici, cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori, se individualizează statele liliputane, cele sub 0,5 mil. persoane: Luxemburg, Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtestein, San Marino, Vatican. Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri: republicile şi monarhiile. Majoritatea statelor lumii sunt republici, având ca şef de stat un preşedinte, iar celelalte sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări). Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al ierarhizării statelor lumii, printre indicatorii sintetici folosiţi regăsindu-se: valoarea produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la locuitor, consumul de energie, care semnifică puterea industrială a unui stat, gradul de civilizaţie şi de progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a produselor şi a potenţialului uman etc. Organizaţii internaţionale În prezent, la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii internaţionale, apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare între statele lumii, în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice, economice, militare, sociale etc. 1.5. Mediul geografic şi resursele sale Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme corespunzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief, climă, ape, vegetaţie, faună, soluri, activitate umană), între care se stabilesc relaţii multiple, de diverse tipuri. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscară), până la nivel local (microscară), reflectându-se în peisaje specifice. Mediul geografic deţine, datorită complexităţii sale, o gamă foarte variată de resurse. Termenul de resursă este unul foarte complex, desemnând, conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane“ (Erdeli coord., 1999, p. 274). În cadrul acestora o importanţă deosebită o au, „mijloacele naturale de care dispune o colectivitate“ (dicţionarul Robert), adică resursele naturale, reprezentate de: aer, apă (sub toate formele), radiaţie solară, biomasă vegetală şi animală, sol, roci naturale, substanţe minerale din sol şi subsol, combustibili, minereuri feroase, neferoase etc. Pe lângă aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice (reprezentate de populaţie, cu caracteristicile acesteia: număr, posibilităţi mentale, fizice etc.) şi resursele capitale (constituite din elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale, economice, culturale, exprimate prin instrumente, utilaje, tehnologii etc., reprezentând capitalul existenţial) ( Erdeli coord., 1999).
Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple, în literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora. Adesea criteriile alese, nu se referă la toate categoriile de resurse naturale. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o neuniformitate, atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse, cât şi la cel al utilizării lor, generată de cauze multiple, naturale (între care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice. Factorii de ordin geologic, ocupă un loc principal în categoria celor naturali, fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe minerale utile, generând o supraconcentrare în anumite zone, sărăcie în altele. Factorii climatici sunt responsabili, în mod direct sau indirect de repartiţia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulică, eoliană, biomasa, resursele de soluri etc. Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv, precum şi a diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale globului. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială, de cunoaştere şi cercetare a resurselor, a progresului tehnico-ştiinţific, existenţa unor conflicte politice, militare ş.a.m.d.). Principalele categorii de resurse naturale Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel planetar, aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele terestre, se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică, energie eoliană, energia valurilor, energia stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili etc. La scară umană Soarele reprezintă o resursă inepuizabilă. Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţinutului şi a însuşirilor sale. Prin compoziţia şi structura sa întreţine viaţa pe Terra, constituind totodată şi un important rezervor de materii prime, ce pot fi utilizate industrial. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea fracţionată a oxigenului (1880), apoi a azotului, hidrogenului (1888) şi a heliului (1908). Aceste gaze se folosesc în industria chimică, siderurgică, aeronautică, electrotehnică etc. Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei, datorată diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă, ca urmare a încălzirii neuniforme a acesteia. Litosfera se distinge în mod deosebit, faţă de celelalte geosfere, prin varietatea resurselor, după particularităţile şi importanţa lor energetică, substanţele minerale utile pe care le posedă, fiind grupate pe câteva categorii. Hidrosfera dispune de resurse importante, atât din punct de vedere cantitativ, dar şi a varietăţii acestora. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii ( ape sărate şi dulci). Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este concentrată în Oceanul Planetar (circa 97%). Din întreaga suprafaţă a planetei (510,10 mil.km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70,8%, cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60,7% iar în sud 83%). Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce, constituind o necesitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice. Apele continentale (curgătoare, subterane şi cele acumulate în lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană, fiind necesare vieţii omului pe Terra (ca
apă potabilă dar şi pentru consumul menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. Acestea deţin doar o mică parte din volumul de apă dulce a Terrei, cea mai mare parte fiind stocată în gheţari. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ 3% din resursele de apă de la nivel global, iar gheţarii concentrează 2/3 din acestea. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor legate de repartiţia resurselor de apă. Se remarcă, de asemenea, importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie. Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale: oceanele şi continentele. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o au pădurile, atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră) cât şi celei ecologice. Există o mare varietate a pădurilor, sub aspectul compoziţiei specifice, al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). Fauna uscatului de asemenea foarte variată, datorită diversităţii condiţiilor fito-climatice, are valoare economică prin produsele pe care le furnizează vânatul: blănuri, piei, carne etc. Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre“, mediul în care materia anorganică se transformă, cu ajutorul energiei solare, în compuşi organici, absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului, se constituie într-o resursă naturală fundamentală. În funcţie de caracteristicile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală, cât şi plantele de cultură, pomicultura, viticultura etc. Agricultura nu poate fi concepută în lipsa resurselor de sol. Pe Glob există o mare varietate de soluri, dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică, în funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte. 2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI 2.1. Populaţia Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului, prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. Omul este un element deosebit de important, este cel care, făcând parte din sistemul terestru, îl modifică profund, impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element component. Se poate considera, astfel, că prezenţa sa nu este una simplă, unidimensională. Omul nu este un element a cărui personalitate se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. În relaţiile sale cu sistemul din care face parte el intervine voit, conştientizând oricare dintre acţiunile sale, dându-le o valoare personală. Evoluţia numerică a populaţiei Populaţia mondială, reprezentând totalitatea locuitorilor planetei, este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică, în funcţie de specificul diverselor zone geografice. În prezent ∗ , populaţia totală a Globului se ridică, conform statisticilor actuale, la 6,46 miliarde locuitori, fiind în continuă ascensiune numerică, pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9,07 miliarde persoane. Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate evoluţii, începute de la apariţia omului. Ca specie, Homo Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50.000 de ani, deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). Istoricii menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane, iar pentru începuturile erei creştine 250 milioane locuitori. La începuturile istoriei, umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut, abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri ∗
datele, din acest capitol, referitoare la prezent sunt din anul 2005
însemnate de populaţie. Astfel, primul miliard de persoane a fost atins în anul 1830, pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie depăşit cel de-al doilea miliard. Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii, fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei, ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică. Astfel, în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori, în 1974 al patrulea miliard, în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane. Mişcarea naturală a populaţiei Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de natalitate, mortalitate, sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate), constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea numărului populaţiei. Mobilitatea populaţiei Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord. 1999). În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri: • deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată a domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate; acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între zona de origine şi cea de destinaţie); • mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora). În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor migratorii. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi, doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate. La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul care totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde persoane, reprezentând circa 60% din populaţia planetei. Urmează apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%), America (891,1 mil. loc. – 13,8%), Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia şi Oceania (33,1 mil. loc – circa 1%). Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici, demografici, economici. Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor permanente, între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine sudică, emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică. Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în exprimarea diferenţierilor
teritoriale existente în distribuţia populaţiei. În prezent, densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia -– (cu circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor, alternând zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt foarte reduse, astfel că densitatea medie generală, pentru spaţii întinse, variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice, se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv. Structurile de populaţie Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale, ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane, măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială, după etnie, limba vorbită, pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii, după religie, profesională). Rasele umane constituie grupări de oameni, individualizaţi de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului, forma capului, trăsăturile feţei, forma ochilor, nasului, buzelor, constituţia trupului etc.). Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin, care se caracterizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun), religia, tradiţiile culturale, structura psihică unitară, aspiraţiile etc. Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/femeilor în totalul populaţiei. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale, cu o uşoare predominare a populaţiei de sex masculin (101,3 bărbaţi la 100 femei). Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei populaţiei totale pe grupe de un an, de cinci ani (0–5 ani, 5–10 ani, 10–15 ş.a.m.d.), de 10 ani (0–10, 10– 20, 20–30 etc.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii, corespunzătoare populaţiei tinere, adulte şi vârstnice. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt destul de relative, modificându-se în funcţie de ţară, de nivelul şcolarizării, de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc. Configuraţia structurii demografice determină împărţirea populaţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice, reprezentată, în general, de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi, în care sunt incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani, pensionarii, persoanele cu handicap). Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). Pot apărea dificultăţi în determinarea celor două categorii, derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii, acestea diferind de la o ţară la alta. În anul 2000, la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48,2%), fiind preconizată pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două medii. Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane, la începutul secolului al XX-lea, statisticile arătând o pondere a populaţiei urbane de doar 13,3% (1900). 2.2. Aşezările umane Elemente teoretice Privită din perspectiva teoriei sistemice, aşezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial, ci se constituie într-o replică a acestuia la nivel micro-
teritorial. Ea este compusă la rândul său din elemente fizico-geografice, sociale şi economice aflate într-o strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente ale altor subsisteme, formând astfel o reţea complexă şi bine determinată. În acest context, multe dintre studiile de geografie umană conţin în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. Analizele efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea delimitării exacte a subiectului studiat, în condiţiile în care atât spaţiul global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă transformare. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi vechimea aşezărilor. Studiile respective reprezintă o sursă importantă de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare economică şi teritorială. Definirea conceptului Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii. Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional cât şi naţional. De asemenea, astfel de preocupări nu aparţin unei singure comunităţi ştiinţifice (geografice, economice, sociologice) ci reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale şi naţionale. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui. Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în literatură este aceea de habitat. Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană considerată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită, ce domină teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianoş, 2000). În consecinţă se poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic proces de umanizare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile sociale, prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au suprapus într-o anumită regiune geografică“ (Cucu, 1984, p. 17). Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii puternice: vatra, o realitate edilitară, moşia, realitate economică şi populaţia, realitatea socială. În marea sa complexitate aşezarea este, însă, şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. Se poate spune deci, că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. Populaţia, elementul activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l locuieşte şi pe care îl transformă continuu, rezultatele fiind o vatră şi o moşie cu pesonalitate proprie. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane Problema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în literatura internaţională cât şi în cea românească. Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele forme de locuire, la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relaţiile ce se stabilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane Element component al mediului geografic, omul se află într-o relaţie permanentă cu acesta. Mediul reprezintă suportul său vital de care nu se poate desprinde, dar şi un factor de presiune asupra existenţei sale. De aceea, omul a fost nevoit să reacţioneze
pentru a-şi păstra echilibrul. Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la condiţiile de mediu, între care adăpostirea de „ameninţările inerente“ şi aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale. „Favorabilităţile naturale au oferit omului, comunităţilor umane în formare, posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător îndeletnicirilor practicate (agricole, piscicole, silvice, pastorale etc.)“ (Cucu, 2000, p. 43). Tipuri de aşezări umane Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Există numeroase criterii care stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt: mărimea demografică, poziţia geografică, permanenţa lor, fizionomia şi morfostructura, funcţionalitatea. Clasificarea aşezărilor după mărime demografică Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii trebuie să le rezolve. Dificultatea rezultă din marea varietate a condiţiilor de mediu la nivel global, din „explozia demografică şi cea tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe «continuum-ul» rural-urban“. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 18). Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări, dar este unanim recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: • densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban), care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate, în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile rurale) sau mai slabe (localităţile urbane), • nivelul diferit al dezvoltării serviciilor şi • funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi industrială în urban). Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe mari unităţi de relief, pe forme minore de relief, după altitudine, etc. Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii: aşezări din spaţiul câmpiilor, aşezări din regiuni deluroase şi de podiş, aşezări din spaţii montane. În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate diferit, în raport cu microformele de relief. De aceea, literatura de specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora. Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo–structural (structurǎ, textură, formă) Marea varietate a mediului geografic, a condiţiilor economice şi a celor sociale, în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale a acestora. Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşezărilor după funcţionalitatea acestora, dezvoltată în relaţie cu permanenta lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională. Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea criteriilor de bază. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei. În ambele cazuri, însă, există inconveniente. Utilizarea primului criteriu este insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă, ce se poate deplasa în alte localităţi decât cea de reşedinţă, deformând astfel imaginea reală a volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. În cazul celui de al doilea criteriu
este foarte dificil de a se stabili exact valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale, comerciale etc., care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţionalitatea aşezării. Pe de altă parte, în cazul unor situaţii speciale, cum este cea a tranziţiei economice prin care trece România, existenţa unei stări de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. De aceea, în majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor. Sisteme de aşezǎri Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis“ şi de la realitatea existenţei unei mari diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic sau teritorial, literatura de specialitate abundă de studii referitoare la raporturile existente între aşezări. Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea, în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult mai complexă (Ianoş, Humeau, 200). Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane şi rurale), în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracteristicilor similare ale altor aşezǎri“ (Ianoş, Humeau, 2000, p. 34). Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa unei varietăţi de sisteme, ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul că în realitate, raportat la tipurile de aşezări, există două categorii de sisteme şi anume urbane şi rurale. 3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ 3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat de elemente componente, naturale şi antropice, şi din diversitatea extremă de relaţii existente între acestea. Componentele antropice, constituite la rândul lor într-un sistem aparte, sunt numeroase şi variate. Omul, unitatea de bază a sistemului antropic, este o entitate socială, trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici reuşind, astfel, să se adapteze mediului geografic. Această adaptare reprezintă relaţia pe care o are cu mediul, relaţie de interdependenţă prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului dar, în acelaşi timp, îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai puţin în raport de propriile necesităţi. Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare între mediul natural şi om. Este alcătuit din subsisteme cu rol determinant precum populaţia, aşezările, economia, relaţiile politice. La toate acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comportamentul uman. Sistemul socio-cultural, ca oricare altul, este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre acestea, care formează un ansamblu funcţional bine definit şi cu o evoluţie coordonată. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un număr variat de indivizi, între care se stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. Sistemul cultural are la bază relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice, dar şi relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte, rezultatul fiind un comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în spaţiu. Se poate spune, deci, că cele două sisteme formează un întreg
bazat pe caracteristicile specific umane, cea socială şi cea culturală, care se manifestă în planul real prin comportament. 3.2. Structuri de bază ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. Astfel s-au născut ştiinţe precum psihologia, care abordează comportamentul uman individual, demografia, care se ocupă cu descoperirea caracteristicilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei, care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice. Între cele două niveluri de studiu, cel detaliat şi cel generalizat, se regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale, care vizează structura de grup a societăţii. Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale, caracteristicile şi comportamentul lor, geografia socială se concentrează asupra relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că, relaţiile de bază care determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în societate sunt de două tipuri: economice şi culturale. Este bine cunoscut faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se grupeze. De asemenea, cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează grupuri distincte. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al sistemului social, acesta bazându-se, în esenţă, pe un set de reguli. Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale sistemului, grupurile, se orientează pe trei niveluri de analiză: structura internă a grupurilor, clasificarea lor în raport de caracteristicile şi relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul societăţii, rezultată din relaţiile cu întregul sistem. Structura internă a grupurilor sociale Luând în considerare structura internă (elemente componente şi relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore: • grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire, cel mai important fiind „familia“; • grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere, un astfel de exemplu fiind „comunitatea“. Relaţiile dintre grupurile sociale Marea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a determinat nevoia cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente ale societăţii. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: • conflictele între grupuri, rezultate din competiţia permanentă faţă de resursele limitate ale societăţii actuale, dominate de economia de piaţă; • puterea deţinută, exprimând poziţia grupurilor aflate în această competiţie, ce naşte o ierarhie pe verticală; • inegalitatea dintre grupuri, exprimată prin distribuţia resurselor ca urmare a puterii pe care o deţin acestea; • situaţia pieţei, sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa resurselor, o poziţie în plan orizontal. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii
Ca elemente componente ale sistemului social, grupurile se află în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca întreg. Ele determină, astfel, caracteristicile societăţii şi sunt determinate, la rândul lor, de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în timp şi spaţiu. De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea. Cele două se află într-o strânsă corelaţie. Procesul de industrializare s-a manifestat în primul rând în spaţiul urban, fiindu-i astfel condiţionată localizarea şi repartiţia spaţială. Oraşele existente în momentul apariţiei primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei numeroase populaţii, care reprezenta atât un important potenţial de forţă de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. Odată localizată în spaţiul urban, aceasta a devenit un element atractiv pentru populaţia rurală, pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a integrat-o ca forţă de muncă proprie. Astfel, s-a ajuns la creşterea foarte rapidă şi însemnată a populaţiei urbane, adică la urbanizarea intensă a mari suprafeţe de pe Glob. 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia Spaţiu social şi spaţiu cultural Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. O abordare a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. Niciuna dintre analizele realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca element component al sistemului studiat. Între toate, însă, geografia priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială. Din acest punct de vedere, spaţiul poate fi abordat sub două aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor. Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele tuturor sistemelor existente, ale mediului natural şi ale celui antropic. Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii). Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasificarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse, alese în funcţie de nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. Al doilea aspect rezultă din modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate a spaţiului. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi, în acelaşi timp, le modifică în funcţie de necesităţile proprii, aşa încât spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile pe care le desfăşoară. Spaţiul social este un complex, un mozaic de areale caracterizate prin diverse relaţii interumane, fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor săi. Un astfel de areal sau teritoriu este un spaţiu continuu sau discontinuu, utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale. În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial, areale de dimensiuni foarte mici, până la nivelul macroteritorial, suprafeţe extinse, care sunt compuse din arealele mai reduse. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers. Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social, fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. Există doi termeni utilizaţi în acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni culturale, denumite şi domenii culturale. Segmentarea socială a spaţiului geografic
Societatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin complexitatea sa o segmentare a acestuia, care rezultă din marea varietate a indivizilor şi grupurilor sociale, a relaţiilor care se stabilesc între ele. Din această perspectivă, studiile cu privire la modul în care se grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore. Un prim element determinant este cel economic, care duce la apariţia claselor sociale. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. Astfel apar grupuri alcătuite pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale. Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea spaţială a grupurilor. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei etnice, lingvistice sau religioase. Segmentarea socio-economică În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii, concepţie apărută în secolul al XIX-lea, clasa este un grup de indivizi, care au aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea, au aceeaşi funcţie în organizarea producţiei, au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din această perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict economic. Pentru perioada în care s-a emis teoria, două erau clasele de bază ale societăţii: burghezia, proprietara sau cea care deţinea controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare, cea care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Din perspectiva prezentului acest model este învechit. În societatea occidentală actuală se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume elementul cultural, reprezentând felul în care acestea se raportează la societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine. Segmentarea etnică şi rasială Spaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor de a se grupa în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. Sentimentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. Este vorba despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. Acestea sunt obligate la o convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. În funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan spaţial se manifestă trei procese: segregarea, asimilarea şi acomodarea. Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între distanţa socială şi spaţiul geografic“, ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spaţială. Din această perspectivă, gradul de interacţiune dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul de segregare, adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri, relaţii de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale, determină o separare spaţială rigidă sau flexibilă. Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare atât din punct de vedere social cât şi spaţial, integrarea lor completă în noua societate. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi voinţa minoritarilor. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia grupurilor minoritare. Se încheie ca proces după două generaţii din momentul imigrării indivizilor. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi obiceiurile din spaţiul de provenienţă, fiii, însă, educaţi la şcoala „noii patrii“, îşi pierd identitatea. Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se permite să fie diferite de grupurile gazdă, să aibă un stil de viaţă diferit, să se exprime printr-o „sub-cultură“ (devenită ramură a culturii gazdă), în contextul unor strânse legături cu majoritatea. Aceasta este o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreşte să le asimileze. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie, a indienilor din Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană.
3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social Omul, element activ al mediului geografic şi, în acelaşi timp, fiinţă socială, îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. Pentru ca aceste interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă deplasare în spaţiu. Există numeroase motivaţii pentru deplasările efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie să le desfăşoare, relaţiile sociale pe care le dezvoltă, nevoile materiale şi culturale, variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă din partea mediului geografic. Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe reduse, în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a oraşelor şi migraţia populaţiei, care se produce în general pe distanţe mult mai lungi. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii societăţii, a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. Mobilitatea intra-urbană Spaţiul urban este un mediu foarte complex, în interiorul căruia se concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente, care se manifestă printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman în cadrul oraşului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Interacţiunile sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale. Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul fondului locativ, deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări (mobilitate socială). 3.5. Elemente de geografie culturală Elemente generale Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societăţii, care defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul geografic. Cultura a apărut odată cu omul, este parte integrantă a acestuia. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care trăieşte, îi evidenţiază, deci, personalitatea prin amprenta pe care o lasă. Astfel se nasc ariile culturale, care definesc spaţii mai largi sau mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare şi grupuri sociale. Forme de comunicare Un element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea, formă de interacţiune a indivizilor, de conturare a grupurilor sociale. Există numeroase tipuri de comunicare. Cea mai importantă este comunicarea lingvistică, prin intermediul limbilor şi dialectelor. Toate populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în comunicarea zilnică. Alături de aceasta, există şi alte forme cuprinse în aşa numitul limbaj al semnelor. Categoria respectivă cuprinde formele de comunicare corporală, reprezentând semnele, mişcările anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele, capul, faţa) cu ajutorul cărora se transmit informaţii. Există apoi comunicarea prin imagini, care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei culturi sau cu semnificaţie generală. Un exemplu de imagini cu semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel mondial. Utilizând toate aceste categorii, limbajul publicitar, specific mass mediei, are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la diversele probleme ale mediului înconjurător. Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi dialectelor. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii, o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza
tuturor activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o naţiune sau un stat. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în toate domeniile la nivel global. Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă, ca urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi, în acelaşi timp, datorită permanentei lor modificări. Ele evoluează rapid în timp datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor specifice. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar diferenţele nu dispar definitiv. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe, situaţie vizibilă în cazul grupurilor izolate, ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe teritoriul cărora se află amplasate. Comunităţi izolate din Munţii Appalachi, SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea, care au dispărut demult şi din Anglia. Caracteristici generale ale credinţelor religioase Religia este un element esenţial al culturii, deci o permanentă prezenţă în viaţa socială. Fiind o formă de bază a exprimării personalităţii umane, determinantă în comportamentul indivizilor, este şi sursă de conturare a unor grupuri sociale şi, implicit, de segregare şi conflicte. Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. S-a ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu, zei, îngeri, duhuri, demoni etc.), care determină formarea unei comunităţi morale alcătuită din indivizii ce aderă liber. Diferenţe importante apar, însă, în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială. Aceste diferenţieri s-au transformat în principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare unanim recunoscută. Astfel, se consideră că pe plan mondial există trei categorii principale de religii: universale, etnice şi tribale. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică Cele trei religii universale, creştinismul, islamismul şi budismul, prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. Fiecare a fost întemeiată de câte o personalitate marcantă, care a adus importante modificări în sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. Aceste noi învăţături au fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte, care se păstrează până în prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective. Forţa cu care s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi, al căror număr a fost în continuă creştere, astfel încât în prezent aceste religii sunt cele mai răspândite pe Glob. Toate trei au structuri complexe, fiind organizate în ramuri, denominaţii şi secte. O ramură este o diviziune importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective, denominaţia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică În această categorie intră un număr important de credinţe religioase, la fel de variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa Globului. Cele mai importante, cu impact puternic asupra spaţiilor în care se manifestă, dându-le o personalitate specifică, sunt hinduismul, iudaismul, confucianismul, daoismul şi şintoismul. Religiile şi organizarea spaţiului geografic Ca element component al sistemului geografic, fenomenul religios se află într-o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Toate religiile lumii sunt direct
influenţate de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat şi, la rândul lor, au un impact puternic asupra lui. De aceea, se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului. Impactul mediului natural asupra organizării religioase Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare şi organizare a sistemelor religioase se manifestă prin: • încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase • desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte • organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru difuzarea mesajelor religioase Impactul religiei în peisaj Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic, religiile au un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Impactul pe care îl au determină modificări ale peisajului, care devine, astfel, purtătorul informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor areale de pe Glob. Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu încărcătură religioasă (locurile de înmormântare), aşezările religioase şi toponimia (denumirile elementelor geografice). Organizarea spaţiului se manifestă prin modalităţile în care activităţile umane sunt aranjate în spaţiu şi prin nivelul de dezvoltare al acestora. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spaţiului şi cu un puternic impact în peisaj sun locurile de înmormântare. Acestea reflectă diferenţele existente în ceea ce priveşte practicile de înmormântare, care depind foarte mult de caracteristicile mediului şi de credinţele religioase. Cimitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii, care obişnuiesc să îşi îngroape morţii în spaţii special amenajate în apropierea localităţilor. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spaţii sacre şi care devin chiar centre de pelerinaj. În multe dintre oraşele mari ale lumii, în cadrul cărora arealul construit este foarte aglomerat, cimitirele rămân printre puţinele spaţii verzi ale acestora. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante transformări pe toate planurile pornind de la modificările survenite în domeniul economic. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă, dorinţă care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economică. Îmbunătăţirea continuă a uneltelor, a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă de la stadiul de societate agrară la cea industrială. Acest pas important a permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse, peste nevoile proprii, fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. Schimburile economice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe întreaga suprafaţă a Globului. S-a născut, astfel, comerţul internaţional. Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces foarte mediatizat în ultimele decenii, procesul de mondializare sau globalizare. Întrebări 1. Cărui geograf român îi aparţine următoarea definiţie a geografiei? „Geografia este ştiinţa Pământului, considerat ca relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri atât din punct de vedere static (al distribuirii lor în spaţiu) cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării lor în timp)“.
a. b. c.
George Vâlsan; Simion Mehedinţi; Vintilă Mihăilescu.
2. Ce principiu geografic este menţionat în următorul citat? „…zona funcţională se integrează într-un centru industrial, acesta se integrează într-o unitate taxonomică superioară a regionării industriei - grupare, sau regiune industrială regiunea fiind integrată la rândul ei în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrată şi să facă parte din sistemul economic mondial“ (Erdeli, 1999). a. b. c.
principiul cauzalităţii; principiul integrării geografice; principiul repartiţiei geografice.
3. Ce ramuri ale geografiei au apărut în secolul al XIX-lea? a. geografia umană; b. geografia environmentală; c. geografia regională; d. geografia fizică; e. geografia regională. a. a+b b. a+b+c c. b+c+d d. a+d 4. Metoda .................... implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului, inducând „recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului“. 5. Sistemul teritorial este alcătuit din: a. b. c.
elemente componente; relaţii de interconexiune; elemente şi relaţii de interconexiune.
6. Este sistemul economic un sistem teritorial? a. b.
adevărat; fals.
7. Înlocuiţi literele din imagine (A, B, C şi D) cu termenii corecţi.
Sistem teritorial
Sistem economic
Resurse
Resurse energetice, minerale, agricole, informaţie
Agenţi
A industriale, agrilocle, de servicii
Procese
B industriale, agricole, de servicii
Produse
Produse şi servicii industriale, agricole, de transport C stocarea, canalizarea, calificarea forţei de muncă, construcţia, urbanizarea
Niveluri trofice D amenajarea, planificarea, finanţarea, dezvoltarea
a. b. c.
A = întreprinderi; B = activităţi; C = tehnotrofia; D = nootrofia A = activităţi; B = întreprinderi; C = tehnotrofia; D = nonotrofia A = întreprinderi; B = activităţi; C = tehnotrofia; D = nonotrofia
8. Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se naşte imaginea reală a acestuia compusă din următoarele elemente de bază (în ordine alfabetică): …………… şi …………., …………, ..………….., ……………., ………….. 9. Teoria localizării activităţilor agricole aparţine lui: Alfred Weber Johann–Heinrich von Thünen Richard Cantillon Walter Christaller 10. Termenul de „comutativitate socio-spaţială“ aparţine: teoriei post-fordiste a specializării flexibile teoriei franceze a reglării teoriei cu privire la analiza reţelelor teoriei locului central
11. Infrastructura este factor …………. al localizării spaţiale a activităţilor economice. a. b. c.
politic; geografic; economic.
Teoria localizării activităţilor agricole a fost prezentată în lucrarea [x] apărută la [y] în 1826. Statul izolat Hamburg statul izolat Hamburg Statul izolat, Hamburg statul izolat, Hamburg 12. In imaginea prezentată literele reprezintă: A - ................ centrală, B - agricultură .............../ creşterea intensivă a animalelor, C - ........................, D - cultura ............... a cerealelor, E - creşterea extensivă a ...................
A B C D E
Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen
13. Statele cu cel mai mare număr de locuitori sunt: a. b. c.
SUA şi Federaţia Rusă; China şi Federaţia Rusă; China şi India.
14. Africa de Sud are o formă: a. b. c.
perforată; rotunjită; fragmentată
15. Care dintre următoarele state este cel mai puţin dezvoltat pe plan mondial (cu cel mai mic PIB/loc.)? a. b. c.
Brunei; Portugalia; Congo.
16. Andora se găseşte în: a. b. c.
Europa; Asia; Africa.
17. Enumeraţi în ordine alfabetică statele aparţinând Uniunii Maghreb-ului Arab [a], [b], [c], [d], [e]. ……………………………….. ……………………………….. ……………………………….. 18. Resursele permanente pot fi: a. b. c.
nemodificabile; nemodificabile şi modificabile; nemodificabile, modificabile şi regenerabile.
19. Resursele nepermanente pot fi: a. b. c.
nemodificabile, modificabile şi regenerabile; epuizabile, regenerabile şi modificabile; epuizabile şi regenerabile.
20. Daţi două exemple de rezerve nemodificabile: apa din [a] şi din [b], energia [c]. 21. Dati două exemple de rezerve modificabile [x], [y]. ............................, ..............................., .................................., ................................... 22. Rata natalităţii se calculează în: a. b. c.
procente; promile; loc./km2.
23. Cel mai înalt nivel al ratei mortalităţii se atinge în: a. b. c.
Europa; Asia; Africa.
24. Gradul de îmbătrânire a populaţiei este un indicator demografic? a. b.
adevărat; fals.
25. Cei trei indicatori de bază care compun creşterea naturală a populaţiei sunt rata [a], rata [b] si [c] natural.
26. Ce tip de sat este specific zonelor deluroase şi de podiş care are o formă mai bine conturată, gospodăriile aflându-se la distanţe ceva mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat; densitatea locuinţelor în vatră este ceva mai mare, conturându-se deja un centru compact; în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului? a. b. c.
satul compact; satul răsfirat; satul risipit.
27. Ce tip de oraş are populaţia activă ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale? a. b. c.
oraşe industriale specializate; oraşe cu funcţii industriale şi de servicii; oraşe cu funcţii complexe.
28. Completaţi următoarea propoziţie: „....vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu noţiuniel [x] şi [y].“ 29. Definiţi sistemele de aşezări. ............................ ............................... .................................. ................................... 30. Din categoria grupurilor secundare fac parte: a. familia şi comunitatea; b. asociaţiile voluntare şi comunitatea; c. sindicatele şi asociaţiile de afaceri; d. familiile şi sindicatele. 31. Segregarea socio-economică se manifestă prin existenţa: a. claselor sociale; b. grupurilor etnice; c. grupurilor religioase; d. claselor sociale şi grupurilor rasiale. 32. Elementele componente ale sistemului social sunt [x]. 33. Spaţiul ................ este un cadru personal de existenţă zilnică a indivizilor, în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. 34. Limba engleză este vorbită de peste ................... locuitori ai planetei. a. 200 milioane b. 2 miliarde c. 300 milioane d. 1 miliard 35. Limbile romanice sunt vorbite în următoarele spaţii: a. Europa sudică; b. Europa nordică; c. America de Sud; d. Orientul Mijlociu; e. Australia; f. Asia Centrală; g. Africa de Sud a. a+b+c+f b. a+c+e+g c. b+c+f+g d. a+c+e+f
36. Elementele culturale sunt clasificate astfel: elemente ale culturii [a], elemente ale culturii [b] şi elemente ale culturii [c]. 37. Imaginea alăturată îl reprezintă pe .........................
38. Principalele ramuri ale Budismului sunt: [a], [b], [c].
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Guran-Nica, Liliana, Dragomir, Marilena (2006), Geografie umană generală, Ed. Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti. 2. Guran-Nica, Liliana, Dragomir, Marilena (2005), Geografie economică mondială. Caiet pentru seminarii şi lucrări pratice, Ed. Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti.
