2. Dreptul public comparat. Caracteristici Dreptul public se caracterizează printr-o multitudine de trăsături distinctive, ce nu pot fi întâlnite în aceeaşi măsură sau în aceeaşi combinare în alte domenii ale dreptului. Din punctul de vedere al efectului lor posibil asupra dreptului comparat, cele mai importante dintre aceste caracteristici pot fi rezumate după cum urmează: Scopul de reglementare al dreptului public se extinde atât asupra structurii şi sarcinilor puterii de stat cât şi asupra relaţiei dintre Stat ca proprietar şi cetăţeni individuali. Astfel, dreptul public are chiar din obiectivul său, o imagine proprie: se preocupă de elementele structurale esenţiale ale statului. Aceasta înseamnă, mai mult, că dreptul public este determinat într-o măsură mai mare decât alte ramuri de drept de factori extra-legali, ce îşi găsesc rădăcinile în tradiţia istorică, în stilul politic şi ideologiile specifice. Ca urmare, conceptele de drept public sunt formulate într-o măsură mai mare decât, de exemplu, cele de drept privat prin crezuri naţionale şi concepte de valori. Adevăratul lor conţinut poate fi determinat numai dacă sunt luate în considerare influenţele politice, presiunile sociale, eficacitatea constituţiei şi alţi factori. Prin natura lucrurilor, domenii vaste ale dreptului public sunt determinate mai puţin printr-o legalitate substanţială inerentă decât prin dorinţa politică de schimbare din partea forţelor ce deţin temporar puterea. Desigur, există norme în dreptul public, în particular în cadrul dreptului administrativ, care sunt din punct de vedere politic mai mult sau mai puţin neutre. În dreptul administrativ, totuşi, se iau decizii ce au un impact important asupra concepţiei şi politicii legale a statului. Nu trebuie să ne gândim decât la cum este formulat dreptul guvernând ordinea publică şi securitatea, sau la poziţiile diferite cu privire la dreptul cetăţeanului de a ataca acte ale administraţiei în faţa Justiţiei. Diversele domenii ale dreptului public se compun în mod tradiţional dintr-un amestec de straturi cu legi scrise şi legi nescrise. Astfel, dreptul administrativ în particular, s-a dezvoltat în aproape toate ţările, mai puţin prin intermediul dreptului statutar (legile scrise adoptate de un Parlament sau un organ similar) şi mai mult în forma dreptului jurisprudenţei. Dar chiar jurisprudenţa, în anumite zone ale dreptului administrativ şi constituţional este în multe privinţe rudimentară, aşa că este necesar să fie îmbogăţită cu surse de drept suplimentare ca, de exemplu, literatura academică şi practica Statului de a clarifica legea. În plus, nu ar trebui uitat că interpretarea legii scrise de către Justiţie are deseori o semnificaţie mai mare decât înseşi normele legale. Aceasta se aplică mai ales la dreptul constituţional. Dreptul public foloseşte în mod tradiţional şi într-o măsură mai mare decât alte ramuri de drept prevederi de bază şi concepte de bază şi concepte de valori ce trebuie
articulate prin interpretare. Exemplele bune ale acestui fapt includ conceptele de „ordine şi securitate publică” sau „corectitudinea dreptului”. În cazul acestora şi alte similare, canoane formale de construcţie nu sunt în nici un caz suficiente scopurilor de articulare a unui standard legal concret. Fără a cunoaşte practica concretă, este şi mai puţin posibil să se determine înţelesul fiecărui termen decât este cu privire la clauzele generale de drept privat. În concluzie, ar trebui menţionat faptul că dreptul public, prin însăşi natura sa, este supus continuu la presiuni puternice prin intermediul exerciţiului puterii politice. Din aceasta rezultă că, în special acolo unde nu există nici o „presiune contrară” prin prevederi legale clare sau unde nu există protecţie legală cuprinzătoare prin intermediul Justiţiei, conţinutul dreptului ca drept public este capabil de schimbări mai mult sau mai puţin cunoscute şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. Principiile generale ale dreptului comparat mai sus menţionate, guvernează, de asemenea, metodologia comparaţiilor din interiorul dreptului public. Ar fi greşit să se considere că există o metodă comparativă specifică dreptului public dar una sau două trăsături specifice trebuie luate în consideraţie, atunci când dreptul public este subiectul investigaţiei comparative. Caracteristicile de bază ale dreptului public au fost stabilite mai sus. Având în vedere principiile generale ale dreptului comparat, rezultă din aceste caracteristici că înregistrarea şi evaluarea precisă a variatelor surse de drept din cadrul dreptului public ar fi relativ dificile, neomiţând natura lor şi, în particular, sensibilitatea lor la schimbare. Din cauza incertitudinilor arătate mai sus, afirmaţii despre substanţa reală a unei norme ca o garanţie şi un înţeles eficient al sursei de drept folosită într-un caz individual, pot fi făcute numai cu anumite rezerve, în contextul comparaţiilor dreptului public. Este astfel posibil, de principiu, să se stabilească, că comparaţiile în domeniul dreptului public sunt cu atât mai pline de succes cu cât conţinutul politic al construcţiilor şi normelor individuale este mai redus, cu alte cuvinte, cu cât este mai „tehnică” cu atât va fi mai uşoară orice încercare de comparaţie. Recunoaşterea acestui fapt poate încuraja extinderea unor încercări, mai degrabă limitate de până acum, de a realiza proiecte comparative în acest domeniu la arii largi ale dreptului administrativ modern. Din cauza bazei dreptului public în sfere politice şi tradiţii istorice, şansele unei unificări transnaţionale treptate a drepturilor în acest domeniu, pe baza dreptului comparat, nu par a fi, bineînţeles, prea mari. În lumina unei internaţionalizări susţinute şi dorite a standardelor dreptului administrativ şi constituţional, totuşi, limitele dreptului comparat bazat pe practicile tradiţionale ce au prevalat până acum devin astăzi din ce în ce mai irelevante. Astfel, şansele unei unificări a drepturilor în ramura dreptului public se îmbunătăţesc. Desigur, acceptarea parţială sau chiar completă a unei norme străine într-o legislaţie naţională proprie este foarte probabil să fie dorită când probleme mai mult sau mai puţin neutre din punct de vedere politic necesită o soluţie – cu alte cuvinte, probleme ce necesită măsuri care au de-a face cu substanţa lor. Următoarea maximă se poate aplica şi scopului unificării legislaţiilor, şi anume: cu cât scade conţinutul politic al prevederilor legale, cu atât creşte capacitatea de comparaţie şi, cu aceasta, proiectul creării unui drept unitar. Atâta timp cât dreptul constituţional şi o mare parte a dreptului administrativ tradiţional, ca de exemplu legile privind ordinea publică, sunt legate de sfera politicului, este puţin probabil ca compatibilitatea regulilor individuale să fie, în final, suficientă pentru a determina o unificare eficientă a dreptului. Datorită caracteristicilor specifice ale
acestor ramuri de drept în special, există o cerinţă prealabilă, şi anume ca statele în cauză să împărtăşească, într-o măsură semnificativă, aceleaşi opinii politice şi ideologice. În cazul unor comunităţi apropiate de state, care demonstrează, în general, aceeaşi structură economică, socială, culturală şi politică, şansele unei unificări transnaţionale a dreptului public ar fi maxime. Deoarece aceste condiţii par a fi tot mai prezente în interiorul Uniunii Europene şi al Consiliului Europei, ar fi legitimă speranţa că mişcarea către o „ius commune” de-a lungul Europei se poate dezvolta la fel de bine şi în domeniul dreptului public.
Powered by http://www.referat.ro/
