In Romania comunista a existat o adevarata revolutie a moravurilor, societatea modernizandu-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata cotidiana. Populatia consuma acum mai multe produse, au aparut obiectele electrocasnice, cum ar fi: radioul, frigiderul si aragazul - in anii a nii ’50, de care propanganda regimului Dej facea mare caz; automobilul proprietate personala( Aro in ani ’50, Dacia in anii ’70 si, mai tarziu, Oltcitul si Lastunul plus marci provenite, in special, din lagarul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Lada si altele), aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii telefonice pentru marea majoritate a populatiei, electrificarea satelor si constructia de numeroase sosele, revistele mondene, filmele autohtone si inflorirea cinematografelor, accesul la scolarizare mai liber ca oricand, Transfagarasanul, metroul bucurestean si, inspe sfarsitul regimului, primele computere personale romanesti replici ale celor occidentale (in afara celor de proiectie proprie, Coral, inca din anul 1972 dar destinate doar institutelor), compatibile Spectrum (HC-85, in anul 1985 si CIP-03, in anul 1987) si compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul 1988) si destinate publicului larg. Totusi societatea comunista nu afost niciodata una de consum asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situandu-se la cote modeste in comparatie cu tarile capitaliste. Ca o comaparatie edifcatoare, statisticile RAR arata ca in noiembrie 1989, in Bucuresti si Ilfov, existau 150.000 de automobile la o populatie de 3 milioane de locuitori, iar in luna august 2003 numai numarul automobilelor din Bucuresti situandu-se la cifra de 978.000
de unitati la o populatie (numai!) a Bucurestiului, ce a scazut cu 500.000 de persoane. Şi în România colectivizarea s-a realizat, cel puţin pe alocuri, cu ajutorul foametei. Cotele impuse ţăranilor independenţi erau atât de mari, încât nu permiteau păstrarea de produse pentru uzul familial şi satisfacerea nevoilor de gospodărie proprii.Evident că folosirea foamei ca instrument de dominare în anii ’80, când majoritatea populaţiei acceptase regimul comunist, pare mai dificil de acceptat. Mai ales ca primafază a regimului Ceauşeascu adusese o anumită doză de relaxare şi de confort material.Oricum arma foametei a fost folosită de o manieră diferită – ceea ce a funcţionat a fostmai ales pericolul foamei. Absenţa victimelor este pozitivă, dar ea nu diminua dificultatea procurării alimentelor, nici frica subiacentă. Dincolo de atitudinile posibile faţă de regimul comunist şi de reprezentanţii săi,viaţa cotidiană nu era tocmai uşoara in anii ’80. Motivul principal, acceptat de cam toatălumea, era o penurie generalizată de bunuri de consum, inclusiv de hrană. Încet-încet,magazinele alimentare erau tot mai de goale, iar spre sfârşitul perioadei respective eraugoale mai tot timpul. Cu toate acestea, produsele alimentare se mai găseau, şi nu numai pe piaţa negară. Comerţul de stat le punea în vânzare, periodic – avea această obligaţie,căci se reintroduseseră cartelele alimentare. Dar cumpărarea presupunea ore întregi lacoada, acceptate cu resemnare pe fondul preocupării obsedante de a avea ce pune înfarfurie. Evident că familiile cu copii mici, bătrâni sau persoane suferinde erau cu atâtmai marcate de această preocupare. Căci de obicei era mai simplu când te puteai mulţumicu ceea ce găseai şi nu aveai nevoi speciale sau restricţii. Bolnavii ridicau problemedeosebite din acest punct de vedere, impunând familiilor eforturi deosebite pentru a găsi alimentele necesare dietei care li se recomanda. Uneori lucrurile luau proporţii dramatice,însă drama friza comicul, daca nu nebunia, când pacienţii respectivi refuzau să mănânce produse obţ inute cu mari sacrificii de cei apropiaţi lor. Momentele de acest tip, imposibilde evitat, au un caracter revoltător al potenţialului de stabilizant pentru echilibrul personal şi familial al dificultăţilor de aprovizionare cu alimente. Şi acestea chiar dacă,aşa cum s-a spus imediat după ’89 , nimeni nu a murit de foame în România în perioadaanilor ’80.O alta dificultate a perioadei respective, la fel de greu de şters din memorie, a fostfrigul din apartamente, începând mai ales cu iarna anilor 1984-1985. De fapt, a fost şimomentul cel mai dificil al confruntării cu frigul. Pe de o parte, a
fost o iarnă grea, pe dealta parte, până la momentul respectiv, încălzirea apartamentelor din blocurile de locuinţefusese cel puţin acceptabil. Daca penuria alimentară se instalase relativ treptat,confruntarea cu frigul din case a fost ca un şoc. În pofida spiritului de „descurcăreală” puţină lume a găsit soluţii cu adevărat eficiente la această dificultate.Recursul la folosirea gazelor naturale,destiante doar bucătăriilor în unele blocuri, era foarte raspândit, aşa încâtnimeni nu mai avea presiunea necesară pentru folosirea acestui conbustibil.Consumul de curent electric era şi elexcesiv in pofida costului ridicat. Dar întreruperile în furnizarea sacomplicau şi mai mult lucrurile.Secundar, apa caldă, igiena personală,gatitul mancâncarii erau afectate delipsa de caldură. Efectul asuprasănătaţii personale fragile a fostimportant. Se vorbea de creşterea alarmantă a mortalitaţii persoanelor în varstă pe durataiernii. Unele categorii de bolnavi somatici plăteau, de asemenea, un greu tribut pentruacelaşi motiv. În anii ce au urmat, preocuparea pentru asigurarea încălzirii locuinţelor agenerat soluţii mai eficiente. Ele nu funcţionau decât din punct de vedere individual, nu şicolectiv. Astfel, nesiguranţa mai ocupase durabil un alt segment al vieţii cotidiene.Hrana şi căldura răspund unor trebuinţe umane fundamentale, de natură biologică.Este deci firesc să fie tratate cu cea mai mare importanţă. Dificultatea găsirii produselor necesare sau desfacerilor nu puteau sa aiba alt efect decat preocuparea permanenta,obsedantă uneori, pentru a le procura. În pofida coeziunii care exista în familii, între prieteni şi colegi de serviuciu pentru rezolvarea acestui tip de problemă, nimeni nu aveasiguranţa zilei de mâine. De fapt, toată lumea se confrunta cu o anumita doză de frică, din pricina pericolului care putea surveni : cel de a nu găsi cele necesare hranei şi încălzirii.Ori, această frică nu este întâmplătoare, ea e caracteristică tipului de societate care aexistat in România. Cum este vorba despre un fenomen colectiv, prezentarea ei cere ostrategie mai complicată. În general, frica presupune o situaţie particulară pentru a firesimţită, care este facturată specific de unele dimensiuni sociale, ce o pot spori sau diminua. Din această perspectivă, confruntarea cu perspectiva foametei şi a frigului aducecâteva elemente diferite. Avem efectiv de a face cu pericole exterioare, dar situate lalimita registrului fricii. Căci, în acest caz, mai curând absenţa a provocat frica, şi nu prezenţa imediată a unui anumit pericol. În speţă, e vorba despre absenţa produselor alimentare sau a combustibililor. Prin urmare, e discutabil ca frica e reductibilă la pericolul extern, căci ameninţarea poate fi anticipată. Cu alte cuvinte, trăirea internă estela fel
de important ă şi in absenţa unei cauze clare.În acest sens, în faţa unui pericol nu toată lumea se teme sau nu toata lumea setem în aceeaşi manieră. În concluzie, nu numai că frica de natură externă este supusă refulării sau, îngeneral, prelucrată ăn interiorul aparatului psihic, ci chiar socieratea poate influenţa oastfel de transformare. Riscurile evocării şi mai ales cele ale criticării problemelor dealimentaţie şi încălzire erau mai mari decât cele ale foamei şi frigului. Dar, pentru asusţine acest punct de vedere, trebuie desigur, analizatraportul acestor două probleme cutipul de societate care le genera.Deci, teroarea presupune părăsirea confruntării, căci persoana nu încearca nici săse bată, nici să se îndepărteze de pericol, depunând, practic, armele. Or, această atitudinenu pare să caracterizeze comportamentul tipic în faţa pericolului foamei. Poate în maimare măsură frigul impune o anumită pasivitate, dar mai ales în condiţiile în care se poateobţ ine o situaţie care oferă un anumit confort termic. De exemplu statul în pat, învelittinde spre aşa ceva. În schimb, teama de foame impune mai ales mult activism,echivalând cu confruntarea cu pericolul – suntem mai curând în registrul mâniei dacărămâne în cadrul schemei lui Diel. Dar această interpretare are valoare la nivel individual.La nivel social activismul de căutare a hranei nu deranjează puterea. Dimpotrivă, o persoana preocupat ă să supravieţuiască, activă pentru a-şi asigura existenţa aredisponibilităţi reduse de implicare in viaţa socială, de apreciere critică a manierei în careeste guvernat-ă. Pasivitatea sau depunerea armelor se manifestă în raporturile cu putereade stat. Prin urmare , din punct de vedere social, frica de zi cu zi este o formă de teroare,generată în mod voluntar de puterea totalitară.În concluzie, fica de zi cu zi din ultima perioadă a regimului comunist, deşicumva limitată în proporţii, era o formă de teroare tipică pentru sistemul totalitar, putândavea consecinţe grave. Prezenţ a sa este de regăsit la nivelul individual, putănd aveaconsecinţe grave. Dar acceptarea capătă mai mult sens prin luarea în considerare acontextului social deosebit al acestei perioade istorice. Căci fenomenele psihice colectivenu pot fi înţelese fără o astfel de raportare la caracteristicile sociale.Toate aceste lucruri mi-au aratat căt de greu era în acea perioada facându-ma să-mi para bine că nu am trăit atunci. Cu ajutorul acestei cărţi am putut să intru în acea perioadă şi să o înţ eleg mult mai bine tot ce se întâmpla. Mi-am dat seama că cei care ziccă era mult mai bine atunci nu îşi dau seama de viaţa de acum.Cred ca mi-ar fi fost foartegreu sa traiesc în acele vremuri grele. Să ştiu că orinde se poate afla un securist şi ma poate aresta. Ca să nu fi luat în seama de securişti trebuia să încerci să te abtii sa-ţi spui parerea în public despre răutaţile de atunci.
