Cresterea Cabalinelor

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor şi raţiilor de hrană se face prin metode de laborator (se determină compoziţia chimică brută a nutreţurilor), metode experimentale (se determină conţinutul de substanţe nutritive digestibile sau efectul productiv în organism) şi observaţii privind influenţa hranei asupra sănătăţii animalelor.  Norma de hrană  reprezintă  cantitatea de substanţe nutritive necesare unui animal pe timp de 24 ore pentru satisfacerea func ţiilor vitale ( locomoţie, digestie, termoreglare...) şi pentru realizarea de  producţii (carne, lapte, ouă, lână...) luându-se în calcul însă şi un coeficient de siguranţă. Alimentaţia care se face pe baza parametrilor nutritivi norma ţi se numeşte alimentaţie normată.  Normele sunt stabilite pe baza cerinţelor de hrană  care sunt diferite în funcţie de specie, rasă, vârstă, categoria de producţie, nivelul şi calitatea producţiei etc. Ca regulă  generală, cerinţele /normele de hrană  trebuie să se exprime în aceleaşi unităţi de măsur ă  în care se exprimă  valoarea nutritivă  a nutreţurilor. În general, în toate ţările din Europa pentru exprimarea cerinţelor /normelor de hrană  se folosesc următoarele unităţi de măsur ă:  pentru exprimarea cerinţelor în energie la rumegătoare se foloseşte energia netă  (EN), diferenţiat pentru lapte (ENL) şi carne (ENC), exprimată  în megacalorii (Mcal), megajoule ( MJ) sau prin diferite unităţi ( furajere, nutritive), iar pentru monogastrice energia metabolizabilă (EM); cerinţele de proteină  sunt exprimate în proteină  digestibilă în intestinul subţire (PDI) pentru rumegătoare şi în proteină  brută  (PB)  pentru monogastrice; exprimarea cerinţelor în vitamine se face în unităţi internaţionale ( UI) pentru vitaminele liposolubile şi în mg sau mcg.  pentru celelalte vitamine; exprimarea cerinţelor în minerale: pentru macroelemente se face în procente (%) din hrană sau în grame, iar pentru microelemente se face în mg sau ppm. În norma de hrană intr ă în primul rând necesarul de întreţinere care este în funcţie de greutatea corporală  a animalului, la care se adaugă necesarul pentru producţie. Actualele norme de hrană  reflectă, cu un grad mare de acurateţe, nevoile în energie şi substanţe nutritive pentru animalele din diferite specii, categorii de producţie şi stări fiziologice. Cerinţele de hrană  la animale sunt influenţate de numeroşi factori (genetici, dependenţi de exploatare) care impun ca normele de hrană să  fie mai mari decât cerin ţele, diferenţa rezultă  din aplicarea unui coeficient de siguranţă sau factor de corecţie. Deci, o alimentaţie raţională, ştiinţifică, presupune asigurarea nivelului optim de energie •

•

•

•

55

şi substanţe nutritive; atât subalimentaţia (deficitul) cât şi supraalimentaţia (excesul) au efect negativ asupra producţiei şi sănătăţii animalelor şi mai ales asupra rezultatelor economice ce ţin de  producţia respectivă. Modul de întrebuinţare a normelor de hran ă. Normele pentru întreţinere sunt date în raport cu greutatea corporală, începând cu greutatea corporală minimă a speciei şi crescând din 50 în 50 sau din 100 în 100 kg, până la greutatea maximă. Cantitatea de 50 kg reprezintă scara normei. În cazul în care greutatea animalului, pentru care se stabileşte norma este înscrisă  în tabelul cu norme, atunci se ia norma corespondentă ei, iar în cazul în care nu figurează în tabelul cu norme, se stabileşte prin interpolare. Când se stabileşte norma pentru diferite producţii, la norma pentru întreţinere se adaugă  necesarul pentru producţia realizată  zilnic, cunoscând necesarul pentru o unitate de produs ( 1 kg lapte, un ou, 1 kg spor de greutate).  Normele de hrană  pentru armă sari  se stabilesc în funcţie de greutatea corporală şi intensitatea folosirii la montă. Monta la cabaline este sezonier ă  (februarie - iulie). În această  perioadă  se va asigura o alimentaţie stimulativă, iar în celelalte luni ale anului, când arm ăsarii  prestează  muncă uşoar ă  pentru menţinerea în condiţie de reproducători, norma de hran ă este mai redusă ( tab. 7.2). Tabelul 7. 2

Norme de hrană pentru armăsari Greutatea corporală şi activitatea

 Norme zilnice UF c PBD**c (g) *

SU (kg)

500 kg Repaus 8,0 – 10,0 5,8 400 Activitate uşoar ă 9,5-11,0 6,6 480 de mijlocie 10,5-12,5 7,3 550 reproducţie intensă  11,5-13,0 8,0 620 620 600 kg Repaus 9,0 – 11,0 6,1 420 Activitate - uşoar ă 6,9 500 de - mijl mijloc ocie ie 10,5 10,5 – 12 12,0 ,0 7,5 7,5 57 5700 reproducţie - intensă 11,5 11,5 – 13,5 13,5 8,3 8,3 640 640 Sursa: Martin–Rosset W., 1990 */ 1 Ufc = 2200 kcal EN = 1 kg orz ( Ufc = unitate furajer ă cal) **/ PDBc = Protein ă Brută Digestibilă Cal

Ca (g)

P (g)

25 30 30 30

15 18 18 18

30 36 36 36

18 21 21 21

 Nutreţurile indicate sunt: fânul de bună calitate ( 8 – 10 kg/zi) şi concentratele (ovăz, orz). În perioada de p ăşune, iarba de bună calitate 56

suplimentată cu 2 – 3 kg concentrate care asigur ă cerinţele armăsarilor în perioada de montă.  Normele de hrană  ale iepelor  de reproduc ţ ie ie  sunt variabile în raport cu rasa, greutatea corporală, starea de întreţinere şi stadiul gestaţiei (tab.7.3). Nutreţurile recomandate sunt: fânul în cantitate de 8 – 14 kg, sfecla furajer ă 3 – 7 kg, concentrate 2 – 4 kg din care 50% ovăz. În timpul verii hrana este constituită din nutreţ verde 25 – 35 kg, concentrate 2 – 3 kg şi fân 2 – 3 kg. Indiferent de anotimp este necesar un supliment de substanţe minerale. În a doua parte a gestaţiei dezvoltarea fetusului este mai accentuată, creşte în volum, de aceea raţiile de hrană trebuie alcătuite din nutreţuri cu un volum redus dar cu valoare nutritivă ridicată. În această perioadă nu se mai administreaz ă grosiere, propor ţia de suculente se reduce pe seama cre şterii propor ţiei de nutreţuri fibroase. Tabelul 7.3 Norme de hrană pentru iepe, în ultimele 4 luni de gestaţie Greutatea SU ( kg ) corporală şi luna de gestaţie a

6,8-8,5 6,5-9,5 7,0-10,0

Luna a 8 – 9a a 10a a 11a

6,5-9,0 7,0-10,5 7,5-11,0

Luna a 8 – 9a a 10a a 11a

7,0-10,0 8,0-11,0 8,0-11,5

Luna a 8 – 9 a 10a a 11a

 NS*

UFc NR**

450 kg 3,8 4,6 4,3 5,2 4,4 5,3 500 kg 4,1 5,0 4,7 5,7 4,8 5,8 550 kg 4,4 5,4 5,0 6,1 5,1 6,3 600 kg 4,7 5,7 5,4 6,6 5,5 6,7

Luna a 8 – 9a 7,0-10,5 a a 10 8,5-12,0 a a 11 8,5-12,0 Sursa: Martin–Rosset W., 1990 */ - nivel scăzut; **/ - nivel ridicat

PDB DBcc (g) (g) Ca (g) (g) P (g) (g)

315 425 445

27 35 36

16 23 25

340 460 485

29 38 39

18 26 28

370 500 530

31 41 42

20 29 31

395 535 565

35 46 47

22 32 34

 Norme de hrană pentru caii de munc ă Mărimea cerinţelor de hrană  la caii de muncă (tab. 7.4) este determinată  de greutatea şi de intensitatea efortului de muncă.  Nutreţurile folosite în hrana cailor de muncă  trebuie să  fir bogate în glucide, iar raţia trebuie să aibă  un volum redus mai ales la eforturi mari. 57

 Necesarul de energie este asigurat în principal prin fânurile de  bună calitate ( 8 – 15 kg iarna şi 4 – 10 kg vara), sfeclă furajer ă ( 4 – 10 kg) nutreţ verde ( 12 – 35 kg). Raportul dintre fânuri şi suculente este invers propor ţional cu efortul depus. La eforturi mari cre şte cantitatea de fân şi scade cantitatea de suculente. Concentratele sunt utilizate cantitativ în funcţie de efort respectiv, cca. 2 kg /zi la munci u şoare şi 6 kg /zi la munci grele, indiferent de anotimp. În perioada de lucru hrana se administrează  în cel puţin trei tainuri: dimineaţa înaintea ieşirii la muncă, în pauza de la prânz şi respectiv, după  terminarea programului de lucru. În tainul de dimineaţă se dau mai ales concentratele şi fânul, la prânz concentrate, iar seara în special nutreţuri de volum (inclusiv celulozice). Pentru evitarea colicilor, nutreţurile şi apa se administrează în ordinea: fân – apă - concentrate sau fân – apă – concentrate – fân. Atât înainte cât şi după consumul hranei se asigur ă perioada de odihnă de 0,5 ore respectiv, 1,5 – 2 ore. Tabelul 7.4

Norme de hrană pentru caii de muncă Specificare

SU (kg)

UFc

PBDc (g)

Ca (g)

P (g)

Greutatea corporală : 700 kg Repaus Muncă *: uşoar ă moderată grea

9,0 - 10,0 11,5 – 13,0 12,5 – 15,0 13,5 – 16,0

5,2 7,3 8,0 9,5

380 500 550 645

35 42 49 49

21 25 26 26

Repaus 10,0 – 11,0 5,7 420 40 24 Muncă *: uşoar ă 12,5 – 14,0 7,8 540 48 28 moderată 13,5 – 16,0 8,5 580 56 30 grea 14,5 – 17,0 10,0 680 56 30 Sursa: INRA / durata muncii, în func ţie de efort, este cuprins ă între 4 şi 6,5 ore

La cabaline prehensiunea hranei solide se face cu ajutorul  buzelor şi incisivilor, iar a lichidelor prin crearea unei depresiuni în cavitatea bucală ( prin pompare). Masticaţia este foarte puternică, ceea ce face ca hrana s ă fie bine mărunţită în gur ă. Saliva are un conţinut scăzut în ptialină. Stomacul este mic şi începe să  se golească  atunci când s-a umplut în propor ţie de 2/3. În stomac, nutreţurile se depozitează în straturi; fibroase pe margini, iar concentrate la mijloc. De aceea, adă parea nu trebuie f ăcută după  administrarea concentratelor, deoarece în acest caz, nutreţurile concentrate sunt antrenate de apă şi sustrase digestiei gastrice. Intestinul gros prezintă 58

un cecum dezvoltat, cu o lungime de cca. un metru şi o capacitate de cca. 36 litri, în care au loc puternice procese de fermenta ţie metanică a celulozei fapt care permite cabalinelor să  valorifice bine nutreţurile celulozice. Formularea raţiilor de hrană este activitatea de bază şi cea mai importantă  sub aspectul alimentaţiei animalelor. În principiu, costul raţiei de hrană  se reflectă  semnificativ în costul produsului finit,  ponderea cheltuielilor cheltuieli lor cu hrana ajungând uneori pân pâ nă la 60 – 70 % din costul producţiei. Din acest motiv, crescătorii de animale trebuie să aplice o alimentaţie raţională şi eficientă. Condiţiile pe care trebuie să  le îndeplinească raţia de hrană sunt: să  fie completă, adică  în raţie să  se afle toate substanţele  prevăzute de normă, cantitativ şi calitativ, în mod diferenţiat în funcţie de greutatea corporală şi nivelul de producţie; să  fie echilibrată, adică să  fie un raport potrivit între diferitele substanţe nutritive din hrană. De exemplu, raportul Ca/P trebuie s ă fie de 2/1 la tineret în creştere şi 1,5/ 1 la celelalte categorii. să fie săţioasă, respectiv să dea animalului senzaţia de săturare. Conţinutul în SU a raţiei poate varia faţă de normă cu ±10%. să  fie gustoasă  pentru ca animalele s ă  o consume cu plăcere, gustul raţiei este dat de suculenţa furajelor, de sortimentul variat, de metoda de preparare etc. să  fie sănătoasă, adică  furajele care alcătuiască raţia să  nu fie alterate, toxice, infestate etc. să fie economică, respectiv cheltuielile cu alimentaţia pe unitate de produs să fie cât mai sc ăzute. Economia raţiei trebuie realizată f ăr ă a neglija echilibrul hranei. În această privinţă se pot folosi şi procesele tehnologice sau de preparare prin care se măreşte valoarea nutritivă sau biologică a raţiilor.  Etapele în alcătuirea ra ţ iilor iilor de hrană sunt: se stabileşte necesarul de energie şi substanţe nutritive ale animalului pe baza normelor de hrană. se întocmeşte lista cu furajele care vor intra în alcătuirea raţiilor. Furajele se aleg în funcţie de cerinţele animalelor şi de existenţa lor în fermă alcătuirea propriu-zisă a raţiei, când se stabileşte cantitatea ce se dă  din fiecare furaj înscris în lista furajer ă, şi se face calculul substanţelor nutritive cu care contribuie fiecare furaj în raţie. verificarea raţiei constă  în confruntarea totalului de energie şi substanţe nutritive cu necesarul stabilit pe bază de normă. O indicaţie obligatorie este ca raţia să corespundă normei, admi ţându-se depăşiri de până la 10% la energie şi proteină  digestibilă. În continuare se va •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

59

verifica volumul şi structura raţie, raportul proteic, raportul Ca - P şi conţinutul în caroten. împăr ţirea raţiei în tainuri se face în funcţie de vârstă, de nivelul de producţie şi de starea fiziologică  a animalului. În general,  pentru tineret, raţia se împarte în 4 – 6 tainuri pe zi , iar pentru animalele adulte în 2 - 3 tainuri pe zi. În tehnica hr ănirii animalelor se practică  mai multe tipuri de alimentaţii: tipul uscat, în care nutreţurile suculente reprezintă cel mult 10% din valoarea raţiei; tipul suculent, în care nutreţurile suculente reprezintă 50 – 60 % din valoarea raţiei; tipul voluminos, în care predomină nutreţurile grosiere, fibroase şi suculente; tipul concentrat, în care predomină  nutreţurile concentrate şi combinate. •

•

•

•

•

7.1. Alimentaţia iepelor de reproducţie Diversitatea sistemelor de exploatare a iepelor nu permite să se stabilească  un singur tip de alimentaţie pentru această  categorie de cabaline. De aceea INRA a elaborat norme de hran ă cu două niveluri energetice: ridicat (NR) şi scăzut (NS). În funcţie de tipul morfoproductiv al iepelor aceste niveluri de alimentaţie se prezintă diferit (tab. 7.5, 7.6, 7.7) La iepele adulte din rasele grele: - înţărcate, gestante sau după  primele trei luni de lactaţie (perioada I), 100% pentru nivelul ridicat şi 80% pentru nivelul scăzut; - în primele trei luni de lactaţie (perioada a II-a), 110% pentru nivelul ridicat şi 90% pentru nivelul scăzut. La iepele adulte pentru curse, sport de performanţă şi agrement: - perioada I, 110% pentru nivelul ridicat şi 90% pentru nivelul scăzut. Folosind aceste norme de hrană se pot stabili raţii cu niveluri şi raporturi nutritive bune, cu o structur ă şi o componenţă adecvată st ării fiziologice a iepelor, care să  le influenţeze favorabil atât starea de sănătate, evoluţia gestaţiei, capacitatea de ală ptare şi vitalitatea nounăscuţilor, cât şi menţinerea costului hranei la niveluri acceptabile. În general, cele două niveluri de alimentaţie se folosesc astfel: - nivelul scăzut, la sfâr şitul iernii şi începutul primăverii când nutreţurile fibroase îşi pierd o parte din calităţi, sunt scumpe şi deseori în cantităţi insuficiente;

60

- nivelul ridicat, în prima parte a perioadei de p ăşunat, când se  produc cantităţile cele mai mari de nutre ţuri verzi cu costurile cele mai mici. De asemenea, folosirea acestor norme mai prezintă avantajul că  permit s ă se depăşească mai uşor unele situaţii mai dificile, cum ar fi: imposibilitatea asigur ării unor cantităţi suficiente de nutreţuri într-o anumită  perioadă  de timp datorită  calamităţilor naturale; creşterea  preţurilor la unele nutreţuri care nu se produc în exploataţie; lipsa fondurilor, într-o anumită  perioadă  de timp, pentru procurarea unor cantităţi suficiente de nutreţuri ş.a. Raţiile pentru iepele aflate în gestaţie avansată  se stabilesc în conformitate cu prevederile normelor pentru rasa la care apar ţin, greutatea şi condiţia corporală  pe care le au în momentul respectiv. Raţiile astfel stabilite se majorează  când: iepele nu şi-au terminat creşterea, sau/şi se folosesc la muncă ori în anumite situaţii deosebite. Prin raţii trebuie să se asigure cantităţi suficiente de nutrienţi. În acest scop se vor folosi nutreţuri cu un conţinut bogat în minerale şi vitamine, cum sunt: fânul vitaminos, nutreţul combinat de completare (care conţin aminoacizi esenţiali, minerale şi vitamine), pentru  perioada de iarnă şi nutreţurile verzi, vara. În raţiile pentru iepe gestante se recomandă să  fie introduse următoarele nutreţuri: fânul natural de bună calitate în cantitate de 68 kg/animal şi zi la rasele uşoare şi de 8-11 kg/animal şi zi la rasele grele; nutreţurile concentrate, orz, ovăz, porumb, tărâţe de grâu, mazăre, şroturi de floarea soarelui şi de soia, în cantităţi de până la 3 kg/animal şi zi. Nutreţurile concentrate se recomandă să  fie administrate sub formă uruită şi în amestec, cu excepţia ovăzului care se dă  sub formă  de gr ăunţe; nutreţurile suculente (sfeclă  furajer ă) se administrează în cantităţi de 3-5 kg/animal şi zi. În timpul verii cele mai indicate sunt nutreţurile verzi consumate direct de pe păşune sau administrate în ieslea din adă post sau padoc, în cantitate de cca 40 kg la iepele din rasele uşoare şi aproximativ 60 kg la iepele din rasele grele. Dacă păşunea are o compoziţie floristică bun ă, în care leguminoasele perene au o pondere de 20-30% poate fi suprimat suplimentul de concentrate f ăr ă să aibă de suferit dezvoltarea fetusului şi condiţia corporală a iepelor. Raţiile corespund numai dacă  greutatea şi condiţia corporală a iepelor evoluează aşa cum s-a prev ăzut atunci când au fost întocmite. Orice abatere sesizată  la examinarea periodică  a animalelor impune actualizarea raţiilor. În vederea obţinerii unor producţii ridicate de lapte se recomandă ca în hrana iepelor să se folosească următoarele categorii de nutreţuri: - nutreţurile fibroase, fânul natural, fânul de leguminoase perene, fânul din amestec de graminee şi leguminoase perene şi fânul de graminee perene, în cantităţi de 10-12 kg pe animal/zi (2,0-2,2 kg/100 kg greutate vie) în sezonul de iarnă şi 2-3 kg pe animal/zi în perioada de  păşunat; 61

- nutreţurile grosiere, de preferinţă  paiele de ovăz, însă  pot fi folosite cu rezultate satisf ăcătoare paiele de orz şi de grâu; se administrează până la 3-5 kg/animal şi zi; - nutreţurile suculente, reprezentate de sfecla furajer ă (5 - 6 kg/animal şi zi) şi de nutreţurile murate de cea mai bună calitate (până la 10-12 kg/animal şi zi); - nutreţurile concentrate: gr ăunţele de ovăz, de orz şi de  porumb, boabele de mazăre şi de bob, t ărâţele de grâu, şrotul de floarea soarelui şi de soia; se administrează  sub formă  de amestec uruit, în cantitate de 3-6 kg/animal şi zi, cu excepţia ovăzului care  poate fi dat singur; singur ; pentru echilibrarea multilaterală a ra ţiilor este bine să se folosească şi nutreţ combinat de completare în care să fie inclus şi un premix vitamino-mineral; - nutreţurile verzi se folosesc în perioada de var ă  fiind administrate la iesle (cca 40 kg/animal şi zi) sau prin păşunat. Pentru a vedea în ce măsur ă  corespunde nivelul de alimentaţie folosit, periodic se va analiza condiţia corporală  a iepelor şi sporul mediu zilnic realizat de mânji şi ori de câte ori se constat ă abateri faţă de limitele normale se modifică  structura şi valoarea nutritivă a raţiilor. Raţia zilnică  de hrană  se distribuie în 3-4 tainuri, respectându-se ordinea de administrare a nutreţurilor recomandatâ la armăsarii de reproducţie. Pentru perioada de var ă  se recomandă  ca iepele să  fie scoase pe  păşune împreună  cu mânjii lor. Când mânjii sunt mici, iepele se întreţin noaptea în adă post, unde sunt legate la iesle pentru a-şi consuma suplimentul de nutreţuri concentrate şi tainul de fibroase. La începutul sezonului de păşunat şi în alte situaţii când iepele consumă masă  verde cu un con ţinut bogat în proteine şi sărac în celuloză, pentru a preveni apariţia tulbur ărilor digestive se impune să li se administreze paie (noaptea când stau legate la iesle). Pentru iepele folosite exclusiv la reproducţie, cu excepţia raselor Pur sânge englez şi Tr ă paş  se recomandă  valorificarea din plin a nutreţurilor verzi şi îndeosebi a păşunilor vara şi a fânurilor obţinute de pe pajişti în perioada de stabulaţie. În cazul iepelor întreţinute  permanent în stabulaţie este indicat să  se aplice tipul de alimentaţie concentrat, cu propor ţii reduse de nutreţuri voluminoase în raţii. La iepele de muncă raţiile se suplimentează  cu echivalentul necesar  pentru lucru mecanic prestat. Raţiile iepelor în creştere se suplimentează  cu echivalentul necesar pentru producerea a 3 kg lapte/zi (0,27 UFc şi 42 g PBDc/kg lapte). O atenţei deosebită  se va acorda igienei corporale şi igienei adă posturilor. Adă parea se face la discreţie, cu apă  potabilă, la temepratura de 12-14°C.

62

7.2. Alimentaţia armăsarilor de reproducţie Aplicarea unui regim de alimentaţie optim prezintă  multiple avantaje dintre care menţionăm: - armăsarii îşi menţin permanent, sau pentru o perioadă lungă de timp, starea de sănătate şi condiţia corporală (apreciată dup ă starea de îngr ăş ăşare cu note de la 2,5 pân ă  la 3,5) cea mai favorabilă  pentru activitatea de reproducţie; - producţia de spermă, numărul de monte şi apetitul sexual se menţin la cel mai înalt nivel în raport cu hrana pe care o consumă armăsarii; - armăsarii pot fi folosiţi intensiv la montă sau pentru recoltarea materialului seminal; - cheltuielile cu hrana ating nivelul minim.  Normele şi raţiile de hrană pentru armăsari, structura şi calitatea acestora, variază în funcţie de greutatea corporală, intensitatea folosirii la montă, rasă şi vârstă (tab. 7.8, 7.9 ). La aceste norme şi raţii, după caz, se adaugă necesarul pentru refacere, necesarul pentru creştere şi necesarul pentru efort. Totodată  trebuie să  se aibă  în vedere că şi capacitatea tubului digestiv este mai mică  decât la iepe, deci ra ţiile trebuie să aibă o concentraţie în energie mai mare. Dintre nutreţurile indicate să facă  parte din alcătuirea raţiilor menţionăm: - nutreţurile fibroase: fânurile naturale (de bună  calitate, cu o compoziţie floristică  diversificată  sunt cele mai indicate deoarece stimulează pofta de mâncare a armăsarilor şi pentru că au un conţinut destul de ridicat, complex şi echilibrat în nutrienţi), fânul de graminee  perene, fânul din amestec de graminee gra minee şi leguminoase perene, fânul de leguminoase perene se administrează în cantitate de 6-9 kg/animal şi zi; se recomandă ca în raţii fânurile de graminee să fie în propor ţie de 70-75%, iar cele de leguminoase să reprezinte 30-25%; - nutreţurile concentrate: ovăzul, orzul, porumbul, mazărea, tărâţele, şroturile etc, se administrează în cantitate de 2-7 kg/animal şi zi; cu excepţia ovăzului şi orzului care se pot da singure (30-50% din raţia de concentrate) sub formă de gr ăunţe, celelalte se administrează în amestec, după ce în prealabil au fost zdrobite sau uruite şi umectate; - nutreţurile suculente: morcovul roşu şi sfecla furajer ă, se dau în cantitate de 3-6 kg/animal şi zi, după ce în prealabil s-a îndepărtat  pământul aderent de pe ele; - paiele de ovăz, se administrează cel mult 2 kg/animal şi zi. În timpul verii fânul se înlocuieşte par ţial sau total cu nutreţuri verzi ori pălite. Raţiile administrate armăsarilor vor avea asigurat raportul normal Ca/P (1,5) şi conţinutul corespunzător de seleniu, de zinc, de vitamine A şi D. 63

Atunci când este necesar ca raţiile să  fie completate cu aminoacizi esenţiali, vitamine şi minerale se pot folosi nutreţuri combinate de completare. De exemplu, un astfel de nutreţ poate avea următoarea structur ă: ovăz 52%, tărâţe de grâu 10%, germeni de grâu 10%, şrot de soia 10%, drojdie de bere 5%, f ăină de peşte 5%, f ăină de lucernă 5%, premix mineral 3% ( M ărginean Gh. E.  şi colab., 1997). De asemenea, se poate apela la nutre ţurile de origine minerală  (din raţii nu trebuie să lipsească sarea) în cazul mineralelor şi la produsele de sinteză pentru aminoacizi şi vitamine. ăşoare în bune Pentru ca procesul de digestie să  se desf ăş condiţiuni raţiile trebuie să conţină cel puţin 12% celuloză. Prin raţii trebuie să se asigure energia şi substanţele nutritive la un nivel care să menţină arm ăsarii în condiţie de reproducţie, capabili de activitate sexuală continuă sau sezonier ă. Se impune ca raţiile să nu aibă un volum prea mare, pentru a nu supraînc ărca tubul digestiv şi a evita eventualele tulbur ări gastrointestinale. Totodată  se va avea în vedere comportamentul alimentar al armăsarilor din perioada de montă. Unii armăsari consumă  mai multe nutreţuri, la alţii nivelul  poftei de mâncare r ămâne constant sau chiar scade. Raţiile de hrană sunt corespunzătoare când greutatea corporală a armăsarilor r ămâne “constantă” o perioadă  lungă  de timp, fapt ce se verifică prin cântărirea periodică a animalelor, dacă aceştia câştigă sau  pierd din greutate, raţiile se actualizează  pentru a-i aduce într-o condiţie corporală corespunzătoare pentru montă. În perioada de var ă, nutreţurile fibroase din raţiile armăsarilor în repaus sexual şi a celor care execută  o montă  la două  zile pot fi substituite par ţial ori în totalitate cu nutreţuri verzi, ca atare, sau pălite. La armăsarii folosiţi moderat şi intens la montă nutreţurile verzi pot substitui în propor ţie de până la 50% nutreţurile fibroase din raţii. Pentru armăsarii din exploataţiile specializate în producerea tineretului cu potenţial biologic ridicat (reproducţie, curse de trap şi de galop, sporturi hipice de performanţă, tracţiune şi agrement) se fac raţii individuale care să  corespundă  din toate punctele de vedere. În exploataţiile care deţin un număr mare de armăsari (depozite de armăsari pentru montă  publică), hr ănirea armăsarilor se face individual în funcţie de particularităţile pe care le au, condi ţia corporală şi intensitatea folosirii la montă; diferenţierea între indivizi f ăcându-se prin cantitatea şi calitatea nutreţurilor concentrate din raţie. Armăsarilor întreţinuţi pe păşune (pentru a executa monta liber ă sau în harem) oricât de bună ar fi aceasta, trebuie s ă li se administreze cel puţin 2-3 kg de nutreţuri concentrate deoarece nu au suficient timp la dispoziţie pentru păşunat. Raţia de hrană  se repartizează  pe tainuri şi se administrează astfel: nutreţurile suculente în 1-2 tainuri; nutreţurile concentrate în 23 tainuri (cel mult 2 kg la un tain); nutre ţurile suculente în 1-2 tainuri, 64

iar nutreţurile fibroase în 4 tainuri. Nutreţurile dintr-un tain trebuie consumate în 1 ½ - 2 ½ ore. Ordinea de administrare a nutre ţurilor dintr-un tain este următoarea: fibroase-concentrate; fibroasesuculente-fibroase; fibroase-concentrate-fibroase. Seara se administrează cel mai voluminos tain de fibroase, urmând ca în timpul nopţii să se dea cel de al patrulea tain.  Nutreţurile fibroase se administrează pe pardoseală, lângă iesle. Adă patul armăsarilor se asigur ă  cel mai bine când în ad ă post sunt adă pători automate. În lipsa acestora adă patul se face la găleată. În acest caz, adă patul se face de cel pu ţin două ori pe zi iarna şi de trei ori vara. Nu se dă apă după  ce armăsarii au consumat nutreţuri concentrate pentru că  există  riscul să  le provoace tulbur ări gastrice (colici). În timpul verii apa se administrează  înainte ca armăsarii să consume nutreţuri verzi. Pentru a potoli setea armăsarilor deosebit de însetaţi şi care au transpirat foarte mult, f ăr ă  riscul declanşării “colicilor de apă”, se recomandă să li se administreze repetat cantităţi mici de apă.

7.3. Alimentaţia cailor de muncă În vederea producerii de energie necesar ă desf ăş ăşur ării efortului de muncă, organismul animal are nevoie de anumite cerinţe în  principii nutritivi şi anume: glucide, proteine, vitamine şi săruri minerale. Glucidele constituie sursa de energie necesar ă  în vederea desf ăş ăşur ării efortului de muncă. Ca urmare, pentru caii de munc ă cele mai indicate furaje sunt cele cu conţinut ridicat în glucide şi anume: fânul de graminee, paiele de ovăz, cocenii de porumb, gr ăunţele de orz şi ovăz, sfecla furajer ă  etc. Raţia se administrează  în tainuri, la ore fixe. Ordinea de administrare a nutreţurilor este următoarea: fibroase sau grosiere, apă, concentrate şi din nou fibroase sau grosiere. Înainte şi după ce şi-au consumat tainul de hrană caii se lasă în repaus 1/2 ore respectiv 1 1/2 pentru ca digestia s ă se desf ăş ăşoare în bune condiţiuni. Schimbarea regimului de hr ănire se face treptat (trecerea de la regimul de hr ănire cu nutreţuri conservate la hr ănirea cu nutreţuri verzi sau invers, substituirea unui nutreţ  cu altul etc) în decurs de 10-15 zile. Cantitatea de nutreţuri se calculează pe bază de norme, ţinând cont de greutatea vie şi de efortul de muncă. Adă parea se face înainte de administrarea concentratelor. Caii transpiraţi, sau încălziţi în urma efortului depus se adapă  numai după  restabilirea stării fiziologice normale. Cantitatea necesar ă unui cal pe zi este de 40-50 l.

65

Tabelul 7.6 Raţii de hrană pentru iepe de 500 kg gestante în luna a IX-a (după Ionel Manole, Viorica Popa – 2003)

Kg/zi

Valoarea nutritivă Specificare PBDc Ca  Nutreţ SU UFc UNc g g Perioada de stabulaţie cu nivel scăzut Fân Fân de câmpie câmpie 6,0 6,0 5,1 5,1 2,6 2,6 3,0 3,0 20 2044 28 Amestec de concentrate1 1,6 1,4 1,5 1,7 140 1 Premix vitamino0,05 mineral Sare 0,03 Asig Asigur urat at 6,5 6,5 4,1 4,1 4,7 4,7 34 3444 29 6,5 Necesar 4,1 4,7 340 29 9,0 Perioada de stabulaţie cu nivel ridicat Fân Fân de câmpie câmpie 9,0 9,0 7,7 7,7 3,9 3,9 4,5 4,5 30 3066 42 Gr ăunţe de porumb 1,0 0,9 1,1 1,3 68 Premix vitamino0,05 mineral Sare 0,03 Asig Asigur urat at 8,6 8,6 5,0 5,0 5,8 5,8 37 3744 42 6,5 Necesar 5,0 5,8 340 29 9,0 Perioda de păşune cu nivel ridicat Masă verde 70% graminee + 25% 39 7,0 7,0 5,0 5,0 5,8 5,8 4429 29 42 leguminoase Brichete minerale 0,05 Asig Asigur urat at 7,0 7,0 5,0 5,0 5,8 5,8 42 4299 42  Necesar 6,5- 5,0 5,8 340 29 9,0

P G 13 6 19 18 20 3 23 18

21 21 18

1-structura amestecului de concentrate: 25% gr ăunţe de ovăz; 25% gr ăunţe de orz, 30% gr ăunţe de porumb şi 20% tărâţe de grâu.

66

Tabelul 7.6 Raţii de hrană pentru iepe de 500 kg, în luna a II-a de lacta ţie (după Ionel Manole, Viorica Popa – 2003)

Kg/zi

Valoarea nutritivă nutritivă Specificare Ca  Nutreţ  Nutreţ SU UFc UNc PBDc g g Perioada de stabulaţ stabulaţie cu nivel scă scăzut Fân natural de şes 7,0 6,0 3,0 3,5 238 33 Fân de Dactylis 2,5 2,1 1,0 1,2 90 5 Fân de lucernă lucernă 2,0 1,7 0,9 1,0 142 25 Amestec de 3,0 2,6 2,7 3,1 315 3 concentrate1 Premix vitamino0,05 mineral Sare 0,05 Asigurat 12,4 7,6 8,8 785 66  Necesar 10-15 7,6 8,8 770 47 Perioada de păş păşunat unat cu nivel scă scăzut Păşune 40,0 7,2 4,8 5,6 560 43 ăşune de şes Paie de ovă ovăz 3,0 2,6 1,0 1,2 9 Amestec de 2,0 1,7 1,8 2,0 210 2 concentrate Sare 0,05 Asigurat 11,5 7,6 8,8 770 54  Necesar 10-15 7,6 8,8 770 47 Perioada de stabulaţ stabulaţie cu nivel ridicat Fân natural de şes 10,0 8,5 4,4 5,1 340 47 Fân de Dactylis 3,0 2,6 1,3 1,5 108 6 Paie de grâu 1,0 0,9 0,2 0,2 2 Amestec de 3,4 2,9 3,3 3,8 326 3 concentrate2 Premix vitamino0,05 mineral Sare 0,05 Asigurat 14,9 9,2 10,6 774 58  Necesar 10-15 9,2 10,6 770 47 Perioada de păş păşunat unat cu nivel ridicat Păşune 53,0 9,5 6,4 7,4 602 53 ăşune de şes Paie de ovă ovăz 3,0 2,6 1,0 1,2 9 Amestec de 2,0 1,7 1,8 2,0 210 2 concentrate Sare 0,05 Asigurat 13,3 9,2 10,6 812 64  Necesar 10-15 9,2 10,6 770 47

P g 15 4 3 15 3 40 40 22 3 10 35 40 21 5 1 16 43 40 26 3 10 39 40

1 - amestec alcătuit din: 30% ovăz, 20% orz, 20% porumb şi 10% şrot de floarea soarelui; 2 - amestec alcătuit din: 20% ovăz, 20% orz, 40% porumb, 15% t ărâţe şi 5% şrot 67

Tabelul 7.7 Raţii de hrană pentru iepe de 500 kg, în luna a IV-a de lacta ţie (după Ionel Manole, Viorica Popa – 2003) Specificare Fân de graminee  perene Fân de lucernă Amestec de concentreate1 Sare Asigurat  Necesar Masă verde Paie de grâu Amestec de concentrate2 PVM 5-20 Sare Asigurat  Necesar Fân natural de munte Amestec de concentrate1 PVM 13-7 Sare Asigurat  Necesar

Kg/zi

Valoarea nutritivă Ca  Nutreţ SU UFc UNc PBDc g g Perioada de stabula ţie cu nivel sc ăzut

P g

7,0

6,0

2,9

3,4

252

15

12

2,0

1,7

0,9

1,0

156

25

3

2,5

2,1

2,3

2,7

263

3

13

671 660

43 39

28 32

450 -

22 4

19 2

216

2

10

666 666

20 48 39

5 36 32

0,05 9,8 6,1 7,1 8-12,5 6,1 7,1 Perioada de păşunat cu nivel sc ăzut 35,0 5,4 3,9 4,5 2,0 1,8 0,4 0,5 2,0

1,8

1,8

2,1

0,1 0,05 9,0 6,1 7,1 8,0-12,5 6,1 7,1 Perioada de stabula ţie cu nivel ridicat 12,0

10,2

5,2

6,0

408

78

26

2,5

2,2

2,3

2,7

270

2

12

678 660

10 90 39

20 58 32

0,15 0,05 12,4 7,5 8,7 8,0-12,5 7,5 8,7 Perioada de p ăşunat cu nivel ridicat 39,0 7,0 55 64 2,0 1,8 05 06

Păşune de munte 546 49 28 Paie de ov ăz 6 2 Amestec de 1,5 1,3 15 17 125 1 6 concentrate2 Sare 0,05 Asigurat 10,1 75 87 671 56 36  Necesar 8,0-12,5 75 87 660 39 32 1 - amestec alc ătuit din: 30% ovăz, 20% orz, 20% porumb, 20% t ărâţe şi 10% şrot de floarea soarelui; 2 - amestec alc ătuit din: 20% ovăz, 20% orz, 40% porumb, 15% t ărâţe şi 5% şrot de floarea soarelui PVM 5-20=5% fosfor, 20% calciu PVM 13-7=13%fosfor, 7% calciu

68

Tabelul 7.8 Raţii de hrană pentru armăsari de 500 kg în perioada de mont ă (după I. Manole, Viorica Popa – 2003)

Kg/zi

Valoarea nutritivă Specificare PBDc Ca  Nutreţ  S. S.U. UFc UNc g g PERIOADA CU O MONT Ă LA DOUĂ ZILE Fân natural de 10 8,5 4,4 5,1 340 55 munte Gr ăunţe de porumb 2 1,7 2,2 2,5 136 Fosfat de sodiu 0,05 Sare 0,08 Asigurat 10,2 6,6 7,6 476 55  Necesar 9,5-11 6,6 7,6 480 30 Raportul Ca/P = 1,5 PERIOADA CU O MONT Ă PE ZI Fân natural de 10 8,5 4,4 5,1 340 55 munte Gr ăunţe de orz 2 1,7 1,8 2,1 170 1 Gr ăunţe de porumb 1 0,9 1,1 1,2 68 Fosfat de sodiu 0,05 Sare 0,08 Asigurat 11,1 7,3 8,4 578 56  Necesar - 10,5-12,5 7,3 8,4 550 30 Raportul Ca/P = 1,5 PERIOADA CU DOU Ă ŞI PESTE DOUĂ MONTE PE ZI Fân natural de 10,0 8,5 4,4 5,1 340 55 munte Gr ăunţe de orz 2,0 1,7 1,8 2,1 170 1 Gr ăunţe de porumb 1,6 1,4 1,8 2,0 108 Fosfat de sodiu 0,04 Sare 0,08 Asigurat 11,6 8,0 9,2 618 56 11,5 Necesar 8,0 9,2 620 30 13,0 Raportul Ca/P = 1,5

69

P g 17 6 14 37 18

17 6 3 12 38 18

17 6 5 10 38 18

Tabelul 7.9 Raţii de hrană pentru arm ăsari de 500 kg în perioada de repaus (după I. Manole, Viorica Popa – 2003) Specificare Fân Fân natu natura rall de munt muntee Fân de trifoi Paie de orz Gr ăunţe de orz Fosfat de sodiu Sare Asig Asigur urat at  Necesar

Kg/zi  Nutreţ S.U. UFc 7,0 7,0 5,9 5,9 3,0 3,0 1,0 0,8 0,5 2,5 2,1 2,1 0,8 1,5 1,2 1,5 0,05 0,05 10,0 10,0 5,8 5,8 8-10 5,8 Raportul Ca/P = 1,5

Valoarea nutritivă Ca UNc PBDc g g 3,5 3,5 217 217 30 0,6 68 12 0,9 8 1,7 119 1 6,7 6,7 404 404 51 6,7 400 25

P g 12 2 2 5 12 33 15

Ce trebuie avut în vedere atunci când se întocme şte o ra ţ ie ie la cabaline? Temă: S ă se întocmească o ra ţ ie ie furajer ă pentru un armă sar de mont ă  publică , din rasa Arabă , cu nutre ţ urile urile specifice zonei dumneavoastr ă.

70

8. TEHNICA CREŞTERII TINERETULUI CABALIN

În practica creşterii tineretului cabalin se utilizează următoarele denumiri pe categorii de vârstă: mânji sugari – tineret cabalin de ambele sexe, în perioada de la naştere până la înţărcare; mânji înţărcaţi - pentru tineretul de ambele sexe, de la înţărcare la 1 an (6-12 luni); tineret cabalin mascul – pentru armăsăruşi în perioada de la 1 an pân ă la începerea dresajului; tineret cabalin femel – pentru iepuşoarele în perioada de la 1 an pân ă la începerea dresajului; tineret cabalin în dresaj şi antrenament (masculi şi femele) din momentul începerii dresajului şi până la susţinerea probelor de calificare. Tehnologia de creştere la tineret se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile morfo-fiziologice ale fiecărei categorii de vârstă. Aprecirea creşterii şi dezvoltării tineretului se face pe baza indicilor de creştere, care trebuie stabiliţi pe intervale cât mai scurte de timp. Lunar sau cel puţin trimestrial, se determină  dinamica creşterii  ponderale şi a principalelor dimensiuni ce ilustrează  dezvoltarea corporală, iar în funcţie de evoluţia acestora se acţionează  asupra elementelor corespunzătoare de influenţă şi dirijare a tehnicii de creştere. Dinamica de creştere a principalelor însuşiri morfologice relevă indici de creştere diferiţi între acestea în cadrul raselor şi faţă de corespondenţii lor între rase (tabelul 4). În ce priveşte dinamica de creştere a masei corporale, aceasta se caracterizează  printr-o viteză medie zilnică de creştere de 0,8-0,9 kg în primele şase luni de viaţă la rasele uşoare şi intermediare, respectiv de până la 1,5 kg la cele grele şi semigrele, după care descreşte treptat. În aceste condiţii, un mânz cu dezoltare normală  trebuie să  realizeze la vârsta de 45 zile o mas ă dublă faţă  de cea avută  la naştere, o masă  triplă  la 90 de zile şi un coeficient de creştere de 50% la vârsta de 6 luni. În primele luni de viaţă tânărul organism se caracterizează  printr-o mare sensibilitate şi o apreciabilă  plasticitate, posedând în continuare energia şi intensitatea mare de creştere, caracteristică ultimei perioade a stadiului intrauterin. Se impune, deci, ca prin •

•

•

•

•

71

tehnologia de creştere aplicată să  se valorifice integral aceste  particularităţi, încât să  se realizeze o deplină  concordanţă  între cerinţele biologice şi condiţiile de mediu asigurate.

8.1. Tehnica creşterii mânjilor sugari Tehnologia de creştere a mânjilor sugari cuprinde faza colostrală  (primele 5 zile de viaţă) şi faza de ală ptare propriu-zisă, care se extinde până la vârsta de 6 luni. În primele 8-15 zile de la naştere, mânjii sugari se întreţin liber în maternitate, alături de iepele mame, în boxele individuale ale acestora. După  această  vârstă, mânjii împreună  cu iepele mame sunt trecuţi în adă posturi tip hală. Adă posturile sunt prevăzute cu iesle şi adă pători automate pe pereţii laterali, interiorul fiind amenajat prin despăr ţituri ce să permită gruparea a 7-10 iepe cu mânji, până la vârsta de o lună, după  care se poate face regruparea pe loturi mai mari (duble). Caracteristicile şi microclimatul adă posturilor sunt cele menţionate la categoria iepelor în lactaţie, suprafaţa necesar ă  pentru un cuplu iapă-mânz fiind de 12-16 m2, din care 3-4 m2 pentru mânz şi 9-12 m2  pentru iapă. Compartimentarea adă postului se realizează cu ajutorul unor pereţi de lemn demontabile înalţi de 1,3-1,4 m şi  prevăzuţi cu uşi de acces. De-a lungul acestor despăr ţituri, la înălţimea de 0,6-0,8 m de la podea se asigur ă jgheaburi adânci de 0,15-0,20 m, largi de 0,15 m la fund şi 0,20 m în partea lor superioar ă, unde sunt că ptuşiţi cu tablă, necesare pentru administrarea concentratelor la mânji, calculând un front de alimentare de 0,3-0,4 m. Foarte importantă  este asigurarea unui strat gros şi uscat de paie, care se schimbă zilnic. Mânjii se nasc cu o greutate corporală  ce reprezintă  în medie 10% din greutatea mamei şi realizează, în raport de rasă, un spor mediu zilnic de 0,7-0,8 kg. Alimentaţia în această fază se realizează în exclusivitate prin colostru matern Însuşirile acestuia îl fac indispensabil în hrana mînjilor, el furnizându-le într-un volum mic, pe măsura capacităţii compartimentului gastric, un conţinut ridicat de substanţe nutritive cu o valoare energetică şi plastică ridicată. Aceata stimulează şi normalizează  funcţia digestivă şi confer ă  imunitate noului organism. Mânjii care prin pierderea mamei nu beneficiază de colostru, chiar dacă s-au născut normali, se debilitează, au o cre ştere şi dezvoltare retardată şi sunt predispuşi la îmbolnăviri. În acest caz se impune substituirea colostrului matern cu colostru de la iapa cel mai recent f ătată  sau, în ultimă  instanţă, prin gammaglobulino-terapie. Timpul limitat în care gammaglobulinele din colostru pot trece bariera intestinală  (circa 36 ore) şi modificările rapide ce se produc în 72

compoziţia colostrului impun obligativitatea primului supt în cel mult o or ă de la na ştere. Din maternitate, după  9-12 zile, sau chiar mai târziu dacă eşalonarea f ătărilor permite, iepele cu mânji se transfer ă  în grajdul iepelor-mame, în compartimente special amenajate. Acestea se grupează  pe loturi, în funcţie de vârsta mânjilor: la început 8-10 cupluri, urmărind ca la vârsta de o lun ă mărimea loturilor să crească la 20-30 de capete. Compartimentarea adă posturilor se realizează  cu ajutorul  pereţilor mobili sau leselor din lemn, pentru fiecare cuplu asigurânduse o suprafaţă de 12-16 m2, din care 3-4 m2  pentru mânz şi 9-12 m2  pentru iapă. Pe lângă  amenajările obişnuite, adă posturile vor fi dotate cu  jgheaburi pentru hr ănirea şi adă parea mânjilor, înalte de 50-60 cm, largi de 20 cm şi adânci de 15-20 cm, dispuse în compartimente ce  permit numai accesul mânjilor. Sub raportul parametrilor de microclimat, temperatura optimă (de 10-14º C) poate fi totuşi mai scăzută; în acest caz mânjii sunt adaptaţi treptat şi beneficiază  de o alimentaţie bogată  în hidraţi de carbon. O atenţie deosebită  se va acorda evitării umidităţii şi curenţilor de aer, la care mânjii sunt foarte sensibili. Pentru menţinerea sub limitele maxime admise a concentraţiei de CO2 , NH4 şi H2S se deschid gurile coşurilor de ventilaţie. Pe timp favorabil se  pot deschide şi ferestrele de pe o parte, la început ziua, şi pe măsura înaintării în vârstă şi noaptea. Hrana de bază a mânjilor sugari o constituie laptele matern pe întreaga perioadă  de 6 luni cât dureaz ă  în mod obişnuit ală ptarea în hergheliile noastre. În această perioadă organismul prezintă maximum de plasticitate şi intensitate cea mai mare de creştere, necesitând o hr ănire corespunzătoare pentru a-şi manifesta integral capacitatea de creştere. De felul cum mânzul se dezvolt ă  în perioada ală ptării depinde ritmul dezvoltării lui ulterioare şi de multe ori calitatea lui la vârsta adultă. Lactaţia propriu-zisă se instalează la 5-6 zile după f ătare, laptele matern fiind unica hrană  a mânzului în primele 20-25 zile dup ă naştere. Calitatea laptelui integral ca şi numărul ală ptărilor în decurs de 24 ore, variază o dată cu înaintarea în vârstă a mânzului, ajungând de la 2-2 1/2 litri în primele 6 zile până la 10-12 litri în primele două luni, ceea ce reprezintă  în medie întreaga cantitate zilnică  de lapte  produsă de iapă. De regulă, în libertate, mânzul suge foarte des (70-80 supturi pe zi) suptul repetat fiind şi un excitant al glandei mamare. În ce priveşte capacitatea productivă pentru lapte nu toate iepele au acelaşi nivel; acest lucru se constată uşor în practică  prin examinarea felului cum se dezvoltă şi creşte în greutate mânzul în timpul perioadei de ală ptare. Mânjii de mare valoare ereditar ă  care 73

r ămân în urmă  cu dezvoltarea, din lipsa laptelui matern, sunt suplimentaţi cu lapte de vac ă diluat cu apă sau sunt aplecaţi la ugerul altor iepe bune de lapte. Sunt şi iepe cu producţi de lapte care depăşeşte necesităţile mânzului; acestea se mulg de câteva ori pe zi,  pentru a se evita îmbolnăviri ale ugerului. Începând cu a patra să ptămână după naştere mânzul este obişnuit şi cu hrană concentrată, chiar şi în condiţiile unei producţii de lapte abundente, furajele de altă  natur ă  fiind necesare pentru stimularea secreţiilor gastrice şi adaptarea treptată  la hr ănirea obişnuită. Această obişnuire se face cu ovăz uruit mărunt, începând cu 100 g pe zi şi crescând progresiv pânâ la 0,5 kg pe zi în prima lun ă, apoi cu câte 0,5 kg în fiecare din lunile urm ătoare astfel încât la înţărcare un mânz să consume minimum 3 kg de concentrate pe zi. În mod treptat uruiala de ovăz se înlocuieşte cu boabe de ovăz care se dau în amestec cu tărâţe şi mazăre uruită. Folosirea păşunii începe spontan la 2-3 să ptămâni după naştere, iar consumul fânului, de  preferinţă  de lucernă, începe odată  cu a concentratelor. Pân ă la începerea sezonului de păşunat se dau mânjilor suplimente de morcovi, la început sub formă tocată apoi întregi, în cantitate până la 2 kg pe zi. În cazurile când mânjii îşi pierd mamele se recurge la două soluţii de ală ptare: adopţiunea la o altă iapă  sau ală ptarea artificială. Adopţiunea se face la o iapă care şi-a pierdut mânzul după f ătare, sau mai rar la acelea care au produc ţia mare de lapte şi pot să hr ănească doi mânji deodată, bineînţeles cu suplimente de furaje concentrate, administrate atât iepelor cât şi mânjilor. Ală ptarea artificială  a dat  bune rezultate utilizând lapte de vacă diluat 1/3 cu apă caldă (38º) şi uşor îndulcit, administrat într-o sticlă  curată  prevăzută  cu biberon. Intervalul între administr ări trebuie să  fie de o jumătate de or ă în  primele trei luni şi la două  ore, în continuare până  la înţărcare. Cantitatea de lapte consumat creşte progresiv de la cca. 3 litri pe zi  până la cca. 12 litri pe zi. Referitor la alimentarea cu apă, este foarte importantă, organismul mânzului conţinând numai 25-30% substanţă  uscată, respectiv 70-75% apă. Din aceste motive, necesarul zilnic este de 200250 ml apă pe 1 kg corp, faţă de numai 60-80 ml ap ă/kg corp la adult. Desigur, o bună  parte din necesarul de apă  se satisface prin laptele supt, însă  nu trebuie să  ne neglijăm asigurarea apei la discre ţie sau adă parea de 2-3 ori pe zi, zi , odată cu iepele mame, la temeperatur ă de 710º C. Îngrijirea corporală  a mânzului începe încă  de la f ătare prin  pansaj, folosind un şomoiog de fân cu care îl frecţionăm uşor, ori de câte ori este nevoie de a usca p ăr ţile ude ale corpului. Se d ă o mare atenţie copitelor a căror creştere este controlată de două ori pe lună, în  primele trei luni, atât pentru obişnuirea mânzului cu ridicatul 74

 picioarelor cât şi pentru corectarea tocirilor neregulate sau copitelor defectuoase. Mişcarea mânjilor sugari se face alături de mamele lor, iarna la  padoc sau la culoar, în grupe mici, constituite după  vârstă; până la o lună un grup şi între 2-3 luni alt grup. La p ăşune, de asemenea se fac grupe speciale pentru iepele cu mânji mici până la o lună, aceste grupe fiind aduse în grajd după 2-3 ore de păşunat, pentru a permite mânjilor să se culce pe p ământ cald şi uscat.

8.2. Tehnica creşterii mânjilor înţărcaţi Prin înţărcare se înţelege separarea mânzului de mamă şi suprimarea laptelui din alimentaţia acestuia. Vârsta la care se face în general înţărcarea mânjilor este de 6 luni, dar totuşi nu este un termen fix, el fiind uneori mai lung, alteori mai scurt. Înţărcarea mai devreme de 6 luni se face în cazurile speciale când trebuie menajată  iapa respectivă şi mânzul este bine dezvoltat, iar prelungirea ală ptării se recomandă  în cazul când mânjii sunt întârziaţi în creştere, fie din cauză  de hr ănire incompletă, fie din cauză  de boală. Prelungirea ală ptării peste 6 luni influenţează negativ evoluţia gestaţiei viitoare. Capacitatea de consum a mânzului la înţărcare trebuie să  permită  substituirea laptelui matern f ăr ă  consecinţe asupra evoluţiei viitoare. Consumul minim de furaje este apreciat la 3-3,5 kg concentrate, 4-5 kg de fân şi 2-4 kg suculente. Actul înţărcării se r ăsfrânge cu efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării mânjilor, căci separarea de iepele mame produce la aceştia o stare de agitaţie şi nelinişte urmată  de abolirea poftei de mâncare şi slă birea stării de întreţinere. Prin urmare, creşterea mânjilor stagnează în primele luni după înţărcare, iar la unii chiar pe tot sezonul de iarnă. Pentru a evita o nouă  solicitare, premergătoare înţărcării (2-3 să ptămâni) se face "dangalizarea" mânjilor. În mod concret, tehnica înţărcării constă în următoarele măsuri: obişnuirea din timp a mânjilor cu purtarea că păstrului şi cu legarea la iesle;  pe măsura micşor ării progresive a cantităţii de lapte supt, se sporesc în concentraţie nutreţurile din raţie, până  la nivelul integral al raţiei după înţărcare; transferarea mânjilor în grajdurile destinate acestora sau scoaterea mamei şi menţinerea mânzului în adă post, până la obişnuirea cu noul mod de viaţă. Mânjii înţărcaţi (6-12 luni) se ţin în adă posturi separate sau în compartimente independente, mai joase şi mai bine izolate termic,  pentru a asigura un microclimat favorabil, lipsit de noxe şi curenţi de aer şi cu o temperatur ă  de 8-14º C. Compartimentul dispune ca amenajării de iesle din beton înaltă  de 0,8-0,9 m şi de jgheaburi de •

•

•

75

adă pare. Mânjii se menţin în adă post, pe dou ă rânduri, crupă la crupă,  pe paturi lungi pe 2-2,5 m separate printr-o alee de serviciu centrală lată  de 2,5-3 m, revenind o suprafaţă  de 4-6 m2/ cap. Obişnuit,  pardoseala este din argilă tasată ce asigur ă confortul cel mai bun, din căr ămidă sau asfalt, în acest caz fiind obligatorii rigolele de scurgere de 0,1/0,15 m şi o înclinaţie de 1%. În ad ă post mânjii sunt legaţi numai în timpul afectat consumului de concentrate şi pansajului. Adă posturile mânjilor înţărcaţi trebuie să beneficieze, ca anexe, de padocuri, revenind o suprafaţă  de 10-12 m2  pe cap şi culoare de mişcare. Raţia mânjilor se stabileşte lunar, de obicei concomitent cu cântărirea lor. Necesarul de proteină, de săruri minerale şi de vitamine se menţine ridicat deoarece şi în aceste 6 luni de viaţă creşterea se continuă  cu aceeaşi intensitate ca şi în lunile precedente. Necesarul mediu de hrană/ 100 kg masă corporală/zi de 2,6 U.N. pentru masculi şi 2,3 U.N. pentru femele, cu 105-115 g P.D., 8 g Ca, 6 g P, 5 g sare şi 20 mg caroten/UN. Ca indicaţii orientative în alcătuirea raţiei în această  perioadă  practica zootehnică  recomandă  la concentrate 6070% ovăz, 15-20% orz, 10-20% uruială de mazăre şi 50% tărâţe sau şroturi; la suculente 2-3% morcovi, 3-5 kg sfeclă  furajer ă, 10-15 kg masă verde, fibroasele de bună calitate se administrează în cantitate de 4-6 kg, din care minim 30% leguminoase şi supliment mineral de 6090 g. O atenţie deosebită  se acordă mişcării zilnice, pansajului şi igienei corporale. Gimnastica funcţională a aparatului locomotor, în sensul executării unor exerciţii dirijate după  un program anumit este absolut necesar pentru mânjii înţărcaţi. În acest sens se asigur ă mişcarea liber ă  în padoc sau mi şcare dirijată  în culoarul de mi şcare. Durata şi intensitatea mişcării cresc progresiv pe măsura înaintării în vârstă atingând până la 1-2 ore pe zi la vârsta de 1 an. La vârsta de 1 an mânjii se separ ă pe sexe, dacă aceasta nu s-a f ăcut la înţărcare şi se transfer ă în secţiile de tineret (de "armăsăruşi" şi de "iepuşoare") unde sunt crescuţi în continuare până  la vârsta de dresaj şi antrenament. Transferul mânjilor în secţia de tineret se face cu o bună  perioadă  înaintea începerii păşunatului, pentru a se acomoda cu noile condiţii. De la vârsta de 1 an tineretul se ad ă posteşte separat pe sexe, în secţii diferite: secţia pentru armăsăruşi sau tineret mascul şi secţia  pentru iepuşoare sau tineret femel (de la 1 an la vârsta de dresaj). În cazurile când herghelia nu dispune de secţii separate, tineretul din această  categorie se poate creşte într-o singur ă secţie, însă în adă posturi separate. Prin amenajări interioare, adă posturile trebuie compartimentate astfel încât să  permită  lotizarea tineretului pe structuri de vârstă. Menţinerea la un loc a tineretului de vârste diferite este neraţională, deoarece stânjeneşte desf ăş ăşurarea normală a 76

tehnologiei de creştere (stabilirea şi administrarea diferenţiată a raţiilor) şi impietează dinamica de creştere a acestuia. Dimensionarea adă posturilor este în funcţie de necesităţile hergheliei, calculându-se o suprafaţă  de 6-8 m2  pentru tineretul în vârstă de 1-2 ani şi 8-10 m2 pentru cel de peste 2 ani. Legarea la iesle se face numai pe durata administr ării nutreţurilor concentrate, efectuarea pansajului şi examinarea copitei. În perioada de var ă tineretul se întreţine cea mai mare parte din zi la păşune. Ritmul mai lent de creştere la această  categorie facilitează un aport nutritiv mai redus. Necesarul de hrană  pe 100 kg masă  vie la tineretul în vârstă de 1-1,5 este de 2,4 UN la arm ăsaruşi şi 2,2 UN la iepuşoare, cu un aport de 100-105 g PBD, 7 g Ca, 5,5 g P şi 15-20 mg caroten UN, aceasta diminuându-se după vârsta de 2 ani la 1,8 UN 100 kg masă vie cu 90-100 g PBD. Raţiile şi structura acestora variază în funcţie de masa corporală individuală, de starea de întreţinere, de sezon şi de sortimentele furajere de care dispunem. Orientativ, pentru întocmirea unei raţii se  pot considera ca necesare, la 100 kg greutate vie, pe perioada per ioada de iarnă, următoarele cantităţi de nutreţuri pe sortimente: 2 kg fân, din care 50% leguminoase, 1,1 kg amestec de concentrate, 1 kg r ădăcinoase sau 2-2,5 kg nutreţ siloz şi 0,5 kg celulozice (paie); iar în perioada de var ă 0,5-0,7 kg fân, 0,3-0,5 kg concentrate şi 5-7 kg masă verde/100 kg masă vie. Raţiile stabile se administrează  în trei tainuri, în ordinea şi  propor ţia amintită  la categoria de vârstă  anterior prezentată. În lipsa adă pătorilor automate, adă parea se face de trei ori pe zi, fiind obligatorie asigurarea acesteia atât pe păşune, cât şi la padoc. Îngrijirea corporală  se asigur ă  prin pansaj zilnic executat în  perioada de stabulaţie; vara, în completarea acţiunii factorilor de mediu, se practică periodic un pansaj sumar. Copitele se vor cur ăţ ăţa şi ajusta periodic, cu deosebire iarna când uzura este redus ă. Cu ocazia  pansajului, în mod periodic, mânjii vor fi obişnuiţi cu ridicarea copitelor în vederea potcovirii lor la vârsta adultă. Mişcarea se execută zilnic (inclusiv în sezonul de păşunat) prin exerciţii dirijate, în culoarul de mişcare, cu o durată  de 40-50' la tineretul de 1-2 ani şi de o or ă  la cel peste 2 ani, divizat ă  în două reprize. Culoarul de mişcare cu pistă  eliptică  sau circular ă, lungă de 400-800 m şi lată de 8-12 m, este împrejmuit cu gard din lemn înalt de 1,6-1,7 m sau cu gard viu. Mişcarea se face pe grupe de 20-30 capete, constituite, în funcţie de vârstă. Caii sunt dresaţi pentru diferite scopuri şi anume: curse, călărie, tracţiune uşoar ă şi tracţiune grea. Dresajul are ca scop utilizarea cât mai completă şi mai economică a energiei disponibile a calului. Prin dresaj se urmăreşte crearea şi dezvoltarea reflexelor condiţionate utile în procesul muncii, care să  înlocuiască  reflexele 77

naturale ale calului. În sens restrâns, un cal se consider ă dresat când se supune voinţei omului şi execută  corect mişcările impuse. La baza dresajului stau următoarele principii: repetiţia, ritmul, continuitatea şi  progresivitatea.  ţ ia  Repeti ţ  ia. Orice exerciţiu trebuie repetat de atâtea ori, până se fixează în scoar ţa cerebrală.  Ritmul . Este necesar ca repetarea actelor s ă  fie ritmică şi în aceeaşi ordine. Comanda care se d ă  trebuie să  fie exprimată  prin aceleaşi cuvinte pentru a determina regularitate în acţiune. Continuitatea.  În activitatea de dresaj nu se admit întreruperi, repetiţia exerciţiilor se face în mod regulat.  Progresivitatea. Pentru a uşura fixarea exerciţiilor în scoar ţa cerebrală  a cailor, se va începe cu executarea exerciţiilor simple şi treptat se trece la cele mai complexe. Pentru a obţine rezultatele dorite este necesar ca dresorul să dea dovadă  de calm şi r ă bdare. Nu se va utiliza for ţa şi violenţa. De asemeni, trebuie ca în timpul dresajului, animalul să fie recompensat când r ăspunde la comenzi. La începutul dresării calul trebuie să se obişnuiască cu vocea dresorului, cu punerea şi scoaterea că păstrului şi a frâului, apoi se trece treptat la executarea primelor exerciţii. După ce au fost obişnuiţi cu exerciţiile simple, caii de muncă vor fi deprinşi cu  portul hamului şi apoi se vor prinde la c ăruţă alături de un cal bătrân şi docil. La început tineretul cabalin va fi obişnuit cu munci uşoare, apoi cu munci mijlocii până se ajunge la un efort de munc ă fizică specific fermei. Caii de călărie trebuie deprinşi să  poarte şaua pe care se vor aşeza greutăţi care se măresc treptat până  la greutatea călăreţului. În continuare se vor executa exerciţii corespunzătoare de călărie. Dresajul şi antrenamentul la caii de muncă se fac la vârsta de 2-3 ani, iar la cei de călărie începând de la vârsta de 18 luni. Care sunt categoriile de tineret cabalin în func ţ ie ie de vârst ă?  La ce vârst ă se face în ţărcarea tineretului cabalin?  La ce vârst ă se face dangalizarea tineretului cabalin de ras ă? Cât trebuie să  dureze mi şcarea zilnică  (dirijat ă ) a tineretului cabalin în vârst ă de 1-2 ani?

78

10. TEHNICA CREŞTERII CABALINELOR ADULTE

Hrănirea şi îngrijirea iepelor de reproducţie.  Întrucât în  perioada de ală ptare, iepele sunt şi în primele 4-5 luni de gestaţie, trebuie hr ănite raţional. Furajele indicate sunt: fânul de leguminoase, de graminee, apoi gr ăunţele de ovăz şi orz, iar vara nutreţuri verzi semănate şi perene. În timpul gestaţiei greutatea iepei creşte cu circa 15%. În timpul gestaţiei hrana administrată trebuie să asigure cerinţele de principii alimentari atât pentru creşterea f ătului cât şi pentru  producerea laptelui necesar mânzului, precum şi pentru întreţinerea funcţiilor vitale ale iepei. O atenţie deosebită  se va acorda igienei alimentaţiei. Nutreţurile alterate, mucegăite sau îngheţate provoacă avortul. În perioada de gestaţie avansată, cantitatea de nutreţuri fibroase se reduce, iar cu 2-3 s ă ptămâni înainte de f ătare, nu se administrează fân de leguminoase pentru a evita indigestiile (colicile). Cantitatea de nutreţuri din raţie se reduce treptat, ajungând la 1-3 cu 24 zile înainte de f ătare. Adă parea se face cu apă potabilă cu o temperatur ă de 12-14°C. O atenţie deosebită  se va acorda igienei corporale şi igienei adă posturilor. Iepele de muncă vor fi scutite de eforturi prea mari cu două luni înainte de f ătare. Hrănirea şi îngrijirea armăsarilor de reproducţie. Armăsarilor de reproducţie li se administrează în hrana nutreţuri cu un conţinut bogat în substanţe proteice şi vitamine. Cele mai indicate nutreţuri sunt: fânul de graminee, de leguminoase, paiele de ov ăz de  bună calitate, fânul de borceag, gr ăunţele de ovăz şi orz etc. O atenţie deosebită se va acorda asigur ării mişcărilor, 2-3 ore pe zi, igienei corporale şi igienei copitelor. Armăsarii se ţin în boxe individuale. Se recomandă folosirea lor la munci uşoare şi mijlocii. Un armăsar adult în vârstă de 7-14 ani poate efectua două monte pe zi la un interval de circa 10 ore, cu o pauză de o zi pe să ptămână. Armăsarii tineri sub 6 ani, şi cei peste 14 ani, vor executa o singur ă montă pe zi Într-un sezon de montă unui armăsar adult i se pot repartiza 60 iepe, iar dacă  se practică însămânţarea artificială  250-300 iepe. În schimb armăsarilor tineri de 4-5 ani şi celor peste 14 ani li se repartizează circa 20-30 iepe pe sezon. Hrănirea şi îngrijirea cailor de muncă În vederea producerii de energie necesar ă  desf ăş ăşur ării efortului de muncă, organismul 79

animal are nevoie de anumite cerinţe în principii nutritivi şi anume: glucide, proteine, vitamine şi săruri minerale. Glucidele constituie sursa de energie necesar ă  în vederea desf ăş ăşur ării efortului de muncă. Ca urmare, pentru caii de munc ă cele mai indicate furaje sunt cele cu conţinut ridicat în glucide şi anume: fânul de graminee, paiele de ovăz, cocenii de porumb, gr ăunţele de orz, de ovăz, sfecla furajer ă etc. Raţia se administrează în tainuri, la ore fixe. Ad ă parea se face înainte de administrarea concentratelor. Caii transpiraţi, sau încălziţi în urma efortului depus se adapă  numai după  restabilirea stării fiziologice normale. Cantitatea necesar ă unui cal pe zi este de 40-50 l. Ordinea de administrare a nutreţurilor este următoarea: fibroase sau grosiere, apă, concentrate şi din nou fibroase sau grosiere. Cantitatea de nutreţuri se calculează pe bază de norme, ţinând cont de greutatea vie şi de efortul de muncă. O atenţie deosebită se va acorda pansajului, igienei copitelor şi potcovitului. Când este recomandat ă  scutirea de la munc ă  a iepelor  gestante? Care este durat ă mi ş  şcării zilnice recomandat ă armă sarilor de reproduc ţ ie? ie? Care este modul de între ţ inere inere recomandat armă sarilor de reproduc ţ ie? ie?

80

11. PRODUCŢIILE CABALINELOR

Capacitatea de muncă  a unui cal este influenţată de numeroşi factori şi anume: talia şi greutatea corporală, vârsta, conformaţia corporală, temperamentul, starea de întreţinere, dresajul şi antrenamentul, factorii pedoclimatici etc. Talia  şi greutatea. Un cal mic şi uşor are o for ţă ţă  de tracţiune mai redusă  în comparaţie cu un cal de talie mare şi cu o greutate corporală mai mare. Vârsta.  Este cunoscut faptul că  între 6-14 ani caii au cea mai ţă de tracţiune. După  vârsta de 14 ani for ţa de muncă  scade mare for ţă treptat. Temperamentul . Caii cu temperament vioi au un randament în muncă superior faţă de cei cu temperament limfatic sau nervos. Starea de întreţinere necorespunzătoare, influenţează  negativ asupra capacităţii de muncă  a cailor. Asupra for ţei de muncă  a cailor, o influenţă  nefavorabilă  o exercită, dresajul insuficient, timpul nefavorabil, relieful accidentat, harnaşamentul neajustat, drumurile desfundate. Regimul de muncă trebuie în aşa fel organizat, încât calul să fie zilnic în stare de muncă. Pentru a realiza acest scop, orele de munc ă vor alterna cu orele de repaus. Dup ă  fiecare or ă  de muncă  se face o  pauză  de 10 minute, iar la amiaz ă  o pauză  de 2-3 ore pentru administrarea tainului de hrană. Dacă  animalele sunt supuse la un efort de muncă  neîntrerupt timp de 4-5 ore se resimt, întrucât organismul epuizează  toate rezervele de energie, iar randamentul în muncă  scade. Caii trebuie împerecheaţi pe atelaje după mărime, greutate, sex şi temperament. Utilizarea la muncă  a cailor se face numai când au realizat 75% din dezvoltarea de adult. Durata zilei de muncă este în medie de 10 ore. Programul de hr ănire şi îngrijire trebuie respectat. Igiena corporală  se asigur ă  prin pansaj, care trebuie executat zilnic în afara grajdului. În sezonul de var ă  se face baie cailor de munc ă  o dată pe să ptămână. Coada şi coama vor fi ţinute curate, evitându-se împletirea  părului sau scurtarea prin tăiere. Întreţinerea copitelor trebuie f ăcută cu atenţie deosebită. Potcovitul se execut ă periodic, la interval de 2-3 luni.  Produc ţ ia ia de carne. Atât în unele ţări din Europa cât şi în Asia, carnea de cal se consumă pe scar ă largă. Valoarea nutritivă a c ărnii de  Produc ţ ia ia de muncă.

81

cal este asemănătoare cu a cărnii de taurine. Creşterea cailor pentru  producţia de carne este neeconomică.  Produc ţ ia ia de lapte.  Laptele de iap ă  se foloseşte în alimentaţia unor popoare din Orient (Kirchizi, Iakuţi, Mongoli etc.). Producţia de lapte a iepelor variază  între 1300-1600 litri/cap, într-o perioadă de lactaţie (5-6 luni). La noi în ţar ă nu se consumă laptele de iapă. Care sunt produc ţ iile iile cabalinelor?

82

12. DIRECŢIILE ŞI OBIECTIVELE AMELIOR ĂRII CABALINELOR

Ţinând seama de cerinţele economice actuale şi de orientările de respectivă  în creşterea cabalinelor, Programul de ameliorare la această specie (1982) prevede următoarele direcţii: -  sporirea capacit ăţ  ăţ ii   din rasele de tracţiune ii energetice a cabalinelor  din crescute în ţara noastr ă şi producerea de noi tipuri de cai utilizaţi  pentru diferite zone ale ţării; -  producerea unor tipuri de cai pentru sportul de performan ţă, cu aptitudini de viteză şi pentru sărituri de obstacole, necesare echipelor hipice care participă la competiţii interne şi internaţionale; -  producerea unor tipuri de cai pentru sportul hipic de amatori  şi de agrement , necesari celor care îşi petrec timpul în aer liber, în mijlocul naturii şi practică “turismul călare” aflat în plină dezvoltare.

12.1. Tehnica selecţiei armăsarilor şi iepelor de reproducţie Selecţia armăsarilor şi iepelor de reproducţie are drept scop determinarea valorii biologice şi de producţie a acestora. Procedeele tehnice care au avut loc pentru realizarea acestor obiective se refer ă la individualizare, examen sanitar şi examen zootehnic.  Individualizarea armăsarilor şi iepelor de reproducţie este obligatorie şi se realizează  prin înfierarea pe piele, aplicându-se dangale în regiunea spinării, care reprezintă  semne specifice rasei şi hergheliei. Individualizarea mânzului se face la înţărcare. La intrarea la reproducţie fiecare armăsar şi iapă, în afar ă de semnele cu care se individualizează  la înţărcare, se mai înfierează  pe latura stângă a gâtului cu numărul curent din registrul genealogic al rasei.  Examenul sanitar   al armăsarilor şi al iepelor, înainte de folosirea la reproducţie, este obligatoriu, reţinându-se numai indivizii  perfect sănătoşi. Nu se vor admite pentru reproducţie indivizii (armăsarii şi iepele) afectaţi de anomalii ereditare, letale sau neletate, cei care sunt afectaţi de boli contagioase ca: durină, morvă, dalac, anemie infecţioasă.  Examenul zootehnic de face după un complex de criterii şi are ca scop stabilirea destinaţiei cabalinelor. Examenul zootehnic, care difer ă  în funcţie de scopul creşterii şi categoria de unitate hipică (herghelie, depozit de armăsari sau alte unităţi crescătoare de material 83

de reproducţie), constă  în aprecierea directă  a fiecărui reproducător, completă cu datele din registrele de evidenţă cu privire la origine, rude colaterale, performanţe şi descendenţi  Aprecierea şi selec ţ ia ia armăsarilor şi iepelor dup ă conforma ţ ie, ie, constitu ţ ie ie şi dezvoltare corporal ă . La aprecierea şi selecţia armăsarilor şi iepelor de reproducţie după conforma ţ ia ia corporal ă se

ţine seama de scopul creşterii rasei respective (alergări pe hipodrom, tracţiune uşoar ă, intermediar ă  sau grea, obstacole, călărie de agrement), încadrând animalele, după  “armonia de ansamblu”, în timpul de conformaţie specific utilizării sale. Aprecierea începe prin examenul analitic  al fiecărei regiuni corporale, după care urmează examenul de sinteză. Cu această ocazie se apreciază  formatul şi armonia de ansamblu a conformaţiei, constituţia, temperamentul şi tipul de aptitudini urmărit în selecţie.  Aprecierea şi selec ţ ia ia armăsarilor şi iepelor după aptitudini şi  performan ţ e productive. Aprecierea calităţii energetice la cabaline

constituie unul din criteriile de bază  în selecţia la această  specie şi completează  aprecierea ce se face pe baza conformaţiei corporale şi exteriorului. Această  apreciere se face cu ajutorul  probelor de certificare. Prin “probă de certificare” se înţelege o întrecere între mai mulţi cai de aceeaşi vârstă, întrecere organizată, după anumite reguli,  pe teren special amenajat, denumit hipodrom. Probele de certificare constituie cel mai serios şi obiectiv examen pentru determinarea capacităţii energetice a fiecărui cal în  parte pregătit în prealabil prin antrenament şi, indirect, a sănătăţii, constituţiei, precum şi a funcţionării armonioase a aparatelor locomotor, circulator, respirator, toate sub dependenţa şi coordonarea sistemului nervos. Pe baza acestor probe se pune în eviden ţă materialul sănătos, rezistent şi capabil de efort, se descoper ă indivizii cei mai buni şi puternici, cu o capacitate mare de viteză, rezistenţă sau for ţă ţă  de tracţiune, care se folosesc apoi la reproducţie pentru ameliorarea rasei. În herghelii, toţi reproducătorii (armăsarii “pepinieri” şi iepele - mame) trebuie trecuţi prin probele de calificare. Felul probelor de calificare este în funcţie de rasă şi de  pregătirea primită  prin dresaj şi antrenament. La rasele Pur sânge englez şi Tr ă paş, capacitatea energetică se apreciază pe bază de curse susţinute pe Hipodromul naţional, ţinându-se seama şi de rezultatele obţinute la concursurile internaţionale. În acest scop, tineretul din hergheliile respective, la vârsta de un an şi jumătate, după o prealabilă selecţie pe baza dezvoltării corporale şi exteriorul, se trimite la Hipodromul republican pentru dresaj pentru antrenament şi calificare, unde r ămâne până  la vârsta de 4-6 ani. Pe hipodrom, la începutul fiecărui an, caii se grupează  pe brigăzi şi formaţiuni. O brigadă 84

cuprinde trei formaţiuni, iar o formaţiune 12 cai de galop şi 16 cai la trap. O formaţiune este condusă  de un antrenor şi un ajutor al său. ăşoar ă  pe baza Probele de calificare se organizează şi se desf ăş regulamentului tehnic al hipodromului. Astfel, caii Pur sânge englez se califică prin probe de alergare plată pe 800-1600 m la vârsta de doi ani, 1200-2800 m la trei ani şi 1200-4000 m la patru ani şi peste. Caii tr ă paşi se califică prin probe de alegare plat ă, înhămaţi la “sulky” (un vehicul foarte uşor), pe distanţa de 1000-1600 m la doi, 1600-2400 m la trei ani, 1600-4200 m la patru ani, 1600-4800 m la cinci ani şi  peste. Caii din rasele şi variaţiile Arabă, Lipiţană, Huţulă, Nonius, Furioase North-Star, Gidran, Ardenează, Semigreu românesc se apreciază după  cel mai bun rezultat ob ţinut la unul din testele (probele) de capacitate energetică  ce se efectuează  în condiţiile hipodromului propriu fiecărei herghelii. Obişnuit, probele de calificare în herghelii se ţin în lunile iunieiulie şi în septembrie - octombrie, La aceste probe se supun to ţi  produşii care au împlinit vârsta de patru ani şi au trecut prin dresajul şi antrenamentul corespunzător, în funcţie de rasă şi aptitudine. Pe baza timpului înregistrat în probă şi a stării de oboseală, apreciată după valorile indicilor fiziologici (puls, temperatur ă, respiraţie), înainte şi după  probă, se poate determina, comparativ, capacitatea energetică a  participanţilor şi ierarhizarea acestora în funcţie de rezultatele obţinute. Armăsarii cu rezultatele cele mai bune se nominalizează “candidaţii pepinieri” în herghelii, iar iepele cele mai bune se reţin în efectivul de reproducţie al hergheliei. Ceilalţi produşi sunt destinaţi altor scopuri.  Aprecierea şi selec ţ ia ia armăsarilor şi iepelor după ascenden ţ i şi rude colaterale. În selecţia armăsarilor şi iepelor de reproducţie este

necesar să se facă aprecierea după origine şi rude colaterale, pentru a vedea dacă  diferite calităţi pe care le prezint ă  au existat sau nu la str ămoşi, dacă ele sunt sau nu ereditare.  Aprecierea după origine se face pe baza analizei ascenden ţilor din care provine reproducătorul în cauză, folosindu-se , în acest scop, “pedigriul”. Din analiza pedigreului se poate deduce dacă armăsarul sau iapa supusă selecţiei sunt de rasă curată sau provin din încrucişări şi la ce linie genealogică  apar ţin. Totodată, se poate preciza dacă aceştia provin din împerecheri înrudite sau neînrudite, preciza dacă au descendenţi comuni valoroşi, gradul de consolidare a însuşirilor urmărite şi puterea de transmitere a acestora la urmaşi. Aprecierea după  origine a cabalinelor s-a folosit timp îndelungat şi rezultatele au fost mai certe decât în cazul altor specii de animale. Aceasta se datorează  faptului că  însuşirile care determină 85

aptitudinile pentru tracţiune şi mai ales viteză, respectiv conformaţia corporală şi raporturile mecanice ale regiunilor corporale la cabaline, au un coeficient de heritabilitate mai ridicat şi se transmit constant la descendenţi. În aprecierea după origine la cabaline, de obicei se ia în considerare valoarea genotipică a p ărinţilor şi bunicilor, iar pentru mai multă certitudine se face aprecierea după rudele colaterale. Astfel, se măreşte mult numărul de indivizi înrudiţi, deci posibilitatea unei aprecieri mai complexe. Selec ţ ia ia după rudele colaterale la cabaline are o eficienţă mai mare pentru însuşirile ce au valoarea coeficientului de heritabilitate (h2) scăzută. Eficienţa sporită  a selecţiei armăsarilor şi iepelor după rudele colaterale este dată şi de corelaţia genetică  dintre valoarea  produsului analizat şi numărul de rude colaterale (tab. 12.1). Tabelul 12.1 Corelaţia genetică dintre reproduc ătorul analizat şi rudele colaterale  Numărul rudelor Corelaţia genetică a reproducătorului analizat (Gx), colaterale faţă de media valorii fenotipice a rudelor colarale (n) Fraţi sau surori r = 0,50 Semifraţi sau semisurori r = 0,25 h2 = h2 = h2 = h2 = h2 = h2 = h2 = h2 = 0,3 0,5 0,7 0,9 0,3 0,5 0,7 0,9 1 0,15 0,25 0,35 0,45 0,07 0,12 0,13 0,22 2 0,23 0,33 0,41 0,62 0,14 0,22 0,30 0,37 3 0,34 0,50 0,50 0,71 0,19 0,30 0,38 0,40 4 0,41 0,57 0,68 0,76 0,24 0,36 0,45 0,53 5 0,47 0,62 0,73 0,80 0,27 0,38 0,51 0,59 10 0,64 0,78 0,86 0,89 0,45 0,59 0,68 0,74 20 0,78 0,87 0,92 0,94 0,61 0,74 0,81 0,85 50 0,90 0,94 0,96 0,98 0,80 0,87 0,91 0,93 100 0,95 0,97 0,98 0,99 0,89 0,93 0,95 0,97

 Aprecierea şi selec ţ ia ia armăsarilor şi iepelor după descenden ţ i. i.

În practica selecţiei la cabaline, criteriul decisiv de apreciere a valorii de ameliorare a armăsarilor şi iepelor este calitatea descenden ţ ilor  ilor   (mânjilor). Dacă  spre exemplu, un arm ăsar cu deosebite calităţi fenotipice şi cu origine bună dă descendenţi valoroşi, există  toate motivele de a-l considera corespunzător şi de a-l folosi intens la reproducţie, după  cum un armăsar cu multiple calităţi fenotipice şi cu origine bună, împerecheat cu iepe corespunzătoare, dar care nu dă produşi valoroşi, acesta va fi eliminat de la reproducţie. Aprecierea valorii de ameliorare după calitatea descendenţilor vizează în primul rând armăsarii care contribuie substanţial la ameliorarea cabalinelor prin numărul mare de produşi pe care-i dau, comparativ cu iepele, mai ales în condiţiile însămânţărilor artificiale. În practica selecţiei armăsarilor şi iepelor de reproducţie după calitatea mânjilor obţinuţi se pot utiliza metodele prin care se compar ă 86

însuşirile descendenţilor cu însuşirile mamelor , fie metode care folosesc ca termen de comparaţie animalele “contemporane”, media rasei respectiv media hergheliei. Potrivit instrucţiunilor de bonitare, aprecierea armăsarilor de reproducţie după  calitatea descendenţilor trebuie f ăcută  luând în considerare cel puţin două  serii de mânji obţinuţi, iar a iepelor de reproducţie după cel puţin doi mânji obţinuţi şi care au fost apreciaţi după  origine, dimensiunile corporale şi conformaţie corporală. În hergheliile noastre, armăsarii propuşi să devină “pepinieri” se aleg dintre produşii care au obţinut notele cele mai mari la aprecierile f ăcute în perioada de creştere. Dacă  în urma susţinerii probelor de calificare produşii obţin rezultate bune, sunt opriţi în herghelie pentru a fi apreciaţi şi după  calitatea descendenţilor. În acest scop, ei sunt declaraţi “candida ţ i pepinieri” şi montează  12-20 de iepe. Dup ă  cel  puţin două  serii anuale de mânji ob ţinuţi, dacă aceştia sunt corespunzători, candidaţii sunt declaraţi “pepinieri”. În cazul când produşii obţinuţi sunt de calitate inferioar ă şi cu o mare variabilitate individuală, candidaţii pepinieri pot fi trecuţi la depozite ca armăsari de “montă  publică” sau se elimină  de la reproducţie. În selecţia armăsarilor şi iepelor după descendenţi se are în vedere, pe lângă calitatea acestora şi numărul de mânji obţinuţi. O iapă de reproducţie în herghelie trebuie să producă anual un mânz, iar un armăsar trebuie să  fie prolific, adică  procentul iepelor pe care le montează şi care au f ătat să fie cât mai mare.

12.2. Sisteme (metode) de ameliorare folosite la cabaline Ca şi alte specii de animale, la cabaline, în func ţie de scopul urmărit, se practică două  sisteme sau metode de ameliorare: ameliorarea prin creştere în rasă curată; ameliorarea prin încrucişare şi hibridare între specii.

12.2.1. Creşterea în rasă curată Aceasta constă în împerecherea armăsarilor şi iepelor ce apar ţin aceleiaşi rase. Metoda se foloseşte în cazul raselor perfecţionate (Pur sânge englez, Arabă, Tr ă paş, Lipiţan etc.), cu însuşiri economice şi  biologice care satisfac şi la care se urmăreşte păstrarea în generaţiile viitoare a calităţii rasei. Ameliorarea în acest caz se realizează  prin selecţie şi potrivirea perechilor. În cadrul metodei de creştere în rasă  curată  (pur ă) se pot  practica împerecherile omogene sau heterogene, înrudite şi neînrudite. Creşterea în rasă  curată  la cabaline trebuie folosite raţional, astfel putând duce la slă birea rezistenţei şi vitalităţii indivizilor, 87

scăderea fecundităţii la iepe şi armăsari, care nu sunt decât semne ale unui început de degenerare. Un exemplu în această  privinţă îl reprezintă  rasa Pur sânge englez, crescut ă  în unele ţări din Europa. Pentru a preîntâmpina au combate urmările nefavorabile ale creşterii în rasă  curată şi ale consangvinizării se recomandă  ca armăsarii şi iepele să  fie întreţinuţi în condiţii de viaţă  diferite. În acest caz se  practică  împerecheri heterogene sub formă de “împrospătarea  sângelui”. Împrospătarea sângelui constituie o formă  de bază a creşterii în rasă  curată şi presupune introducerea într-o herghelie a unui armăsar pepinier de aceeaşi rasă şi chiar linie, provenit dintr-o altă  crescătorie unde a tr ăit în condiţii ecologice diferite. Această formă, cu largă  folosire în herghelii, urmăreşte prevenirea efectelor negative ale consangvinizării şi combaterea semnelor de degenerare care pot apărea mai ales în hergheliile cu efective mici de iepe, cu un număr redus de linii genealogice şi de armăsari pepinieri. La noi în ţar ă această formă a creşterii în rasă curată se realizează astfel: schimbul de armăsari “pepinieri” între hergheliile care cresc aceeaşi rasă; schimbul de armăsari între hergheliile naţionale şi hergheliile din alte ţări care cresc aceeaşi rasă; importul de reproducători din aceeaşi rasă şi chiar linie genealogică. O altă  metodă  cunoscută şi practicată  de mult timp în ameliorarea cabalinelor este cre şterea în rasă curat ă pe bază de linii  şi  familii,  care reprezintă  forma utilizată  în toate hergheliile şi la toate rasele care sunt crescute în rasă  curată. Creşterea pe bază  de linii la cabaline se refer ă, în esenţial, la un complex unitar de acţiuni tehnice care cuprind: creşterea dirijată  a tineretului cabalin pentru obţinerea de  produşi valoroşi; selecţionarea dintre aceştia a indivizilor care se remarcă  prin calităţile individuale şi prin descendenţa lor; folosirea intensă  a acestor indivizi (de regulă armăsari) la reproducţie, acordând o deosebită  atenţie la potrivirea  perechilor; creşterea dirijată a descendenţilor obţinuţi, selecţia şi potrivirea  perechilor, practicându-se chiar împerecheri înrudite pentru fixarea şi dezvoltarea calităţilor moştenite de la întemeietorul liniei. 













12.2.2. Creşterea prin încruci şare Este o altă  metodă  de ameliorare a cabalinelor, care constă în împerecherea indivizilor din două  sau mai multe rase diferite ca origine, bază  ereditar ă, mod de formare a aptitudinilor. Scopul 88

 practicării acestei metode este obţinerea unor indivizi (metişi) cu o  bază ereditar ă heterozigotă, la care se manifestă fenomenul heterozis. Metişii rezultaţi în urma încrucişării au un conservatorism ereditar zdruncinat şi, ca atare, o slabă putere de transmitere a caracterelor, dar o putere de adaptare şi o vitalitate ridicată, datorită  bazei ereditare “îmbogăţite”. Metoda a fost practicată din cele mai vechi timpuri şi a stat la baza formării unor rase de cai valoroase cum ar fi: Pur sânge englez, Tr ă paş american, Tr ă paş Orlov, calul Gidran ş.a. În creşterea prin încrucişare la cabaline se pot utiliza, după scopul urmărit, două  forme: încrucişări de ameliorare şi încrucişări de producţie.

12.3. Organizarea ameliorării cabalinelor în România sunt unităţi hipice care cresc rase superioare cu rol ameliorator. Scopul acestor unităţi este producerea de material de reproducţie, şi în primul rând armăsarii de rasă, care apoi utilizaţi  pentru ameliorarea cailor autohtoni. Hergheliile sunt profilate pentru creşterea uneia sau două  rase, totalizând un efectiv matcă  de circa 1400 iepe, la care se adaugă circa 110 armăsari “pepinieri” şi tineretul aferent. Hergheliile sunt organizate pe secţii teritoriale astfel: Sec ţ ia ia central ă ,  care adă posteşte iepele-mame, armăsarii “pepinieri” şi tineretul până la înţărcare. Sec ţ ia ia pentru cre şterea tineretului femel  de   de la înţărcare până la vârsta de dresaj. Sec ţ ia ia pentru cre şterea tineretului mascul   de la înţărcare până la vârsta de dresaj. Sec ţ ia ia pentru dresaj  şi antrenament,  care adă posteşte tineretul mascul şi femel introdus în dresaj şi antrenament. Organizarea hergheliilor pe cele 4 secţii teritoriale este obligatorie şi uşurează  activitatea acestora. În lipsa terenului şi a construcţiilor necesare hergheliile pot funcţiona cu cel puţin două secţii, obligatorie fiind secţia pentru tineretul mascul înţărcat. Hergheliile care cresc rasele Pur sânge englez şi Tr ă paş românesc fac excepţie de la acest mod de organizare, acestora lipsindu-le secţia de dresaj şi antrenament, deoarece tineretul din aceste rase, ajuns la vârsta calificării, este trimis la Hipodromul, unde are loc calificarea.  Depozitele de armăsari  reprezint   reprezintă unităţi hipice care întreţin şi recondiţionează, pentru reproducţie, armăsarii de “montă  publică”  produşi de herghelii. Funcţia “depozitelor de armăsari” este de a difuza în teritoriu, potrivit hăr ţii de zonare a raselor de cabaline,  proprietatea altor unităţi decât hergheliile de stat.  Hipodromul   reprezintă  unitatea hipică  cu rol de testare a capacităţii energetice a cailor Tr ă paş  românesc şi Pur sânge englez. aici are loc dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin provenit din  Hergheliile

89

herghelii şi verificarea perioadică, prin concursuri, susţinerea probei finale - derbyul. Hipodromul este mijlocul principal de verificare a potenţialului energetic al raselor Tr ă paş şi Pur sânge englez şi, ca atare, un instrument de bază în selecţia şi ameliorarea acestor rase. Crescătorii de cabaline   sunt reprezentaţi de ferme de stat, staţiuni experimentale, la care se pot adăuga alte unităţi economice şi exploataţii zootehnice private, care deţin un număr variabil de cai, în structura cărora se găsesc şi iepe apte de reproducţie. Aceste unităţi au rolul de a efectua creşterea, exploatarea şi, într-o mai mică măsur ă, înmulţirea cabalinelor pentru tracţiune. Efectivele întreţinute sunt în funcţie de caracterul şi specificul unităţii, sporirea lor bazându-se atât  pe procurarea de animale supranumerare din di n herghelii, cât şi pe seama  pr ăsilei proprii obţinută din monta iepelor cu armăsari de la staţiuni.  Pe ce criterii se realizează selec ţ ia ia cabalinelor de reproduc ţ ie? ie? Care sunt sistemele de ameliorare utilizate în cre şterea cabalinelor?  Pentru care rase r ase este obligatorie testarea tineretului cabalin pe hipodrom? Temă: S ă  se întocmească  o schema cu privire la organizarea activit ăţ  ii de ameliorare a cabalinelor în  ţ ara ara noastr ă ăţ ii

90

BIBLIOGRAFIE 1) Afanasiev S.V. (1950) –  Despre Tr ă pa ş ca ameliorator de baz ă al cailor de agricultur ă (Creşterea cailor nr.8-Moscova). ia  şi mecanica membrelor la calul 2) Andrei N. (1947) – Conforma ţ ia  Hu ţ ul, ul, Teză, Bucureşti. 3) Bâtcă  N. (1937) – Studii biometrice asupra calului Gidran de la  Herghelia Ru şe ţ u jud. Br ăila , Bucureşti. 4) Călinescu E., Florescu S., Székely G. şi Moraru P. (1956) –  Munca de ameliorare a calului Hu ţ ul ul în cei 100 ani de la înfiin ţ area area Hergheliei Lucina. Probleme Zootehnice nr.11, Bucureşti. 5) Călinescu E., Florescu S. (1958) – Cercet ări asupra liniilor  şi  familiilor la calul Hu ţ ul ul din Herghelia Lucina  - Anale I.C.Z., vol. XV, Ed. Agro- Silvic ă de Stat, Bucureşti. 6) Călinescu E.(1981) –  Problematica actual ă  şi de perspectivă a cercet ării  ştiin ţ ifice ifice în domeniul cre şterii calului. Rev. de Cre şterea animalelor, nr. 6, Bucureşti. 7) Călinescu E., Ujică  V. (1982) –  Bulletin de l’Académie des Sciences Agricoles et Forestiéres, nr. 11, p. 159-164 şi nr. 13, p. 221-231, Bucureşti. ii la studiul calului de sport  şi 8) Dulugeac I. (2004) – Contribu ţ ii managementul sporturilor hipice în România.Referatul 1. Teză de doctorat.U.Ş.A.M.V. Iaşi 9) Georgescu Gh. Ujică V. şi col. (1982) – Tehnologia cre şterii cabalinelor  şi echita ţ ie. ie. Ed. Did. şi Ped. Bucureşti 10) Georgescu Gh. Ujică V. şi col. (1990) – Tehnologia cre şterii cabalinelor. Ed. Ceres Bucure şti. inerea  şi folosirea 11) Grinberg R., Călinescu E. (1955) -  Între ţ inerea cailor de trac ţ iune iune. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti. ia cabalinelor . Ed. 12) Manole I., Popa Viorica (2003) –  Alimenta ţ ia Terra Noastr ă, Iaşi 13) Marcenac L.N. (1980) –  Encyclopédie du cheval . Ed. Maloine, Paris. 14) Mavre M. (1988) – Chevaux de Trait d’hier et d’aujourdhui.  Lavauzell , Ed. Paris. 91

15) Mărginean Ghe. Em. (1997) – Tratat de hipologie. Ed. Orion, Bucureşti 16) Moldoveanu Gh., Suciu T., Balaş N. (1971) – Calul utilitate  şi  sport. Ed. Ceres. Bucureşti 17) Mureşan Ghe. (1994) – Tehnologia cre şterii cabalinelor . Tipo Agronomia. Cluj-Napoca 18) Rossier E., Rochambeau H. (1983) –  La race chevaliere boulonnaise histoire, situation actuelle, orientations . INA ParisGrignon. inute în perfec ţ ionarea ionarea 19) Suciu T. şi colab. (1958) – Rezultate ob ţ inute calului Lipi ţ an. an. Cre şterea corporal ă până  la 4 ani.  Manuscrisreferat la sesiunea de referate I.C.Z. inute în perfec ţ ionarea ionarea 20) Suciu T. şi colab. (1967) – Rezultate ob ţ inute calului Lipi ţ an an în  ţ ara ara noastr ă. Lucr. şt. ICZ, vol. XXV, Bucure şti. 21) Suciu T. şi colab. (1970) –  Primele rezultate privind crearea unui tip de cal Semigreu pentru Transilvania.   Lucr. şt. ICZ, vol. XXVII, Bucureşti. 22) Ujică V. şi colab. (1976) – Valoarea biologică  a armă sarilor din Depozitul Dumbrava  şi contribu ţ ia ia la ameliorarea cabalinelor din Moldova. Lucr.şt., Vol. II, Zootehnie-Med.Vet., I.A. Ia şi. 23) Ujică V. şi colab. (1977) – Corela ţ iiii fenotipice între unele caractere morfologice  şi aptitudinile de vitez ă  la calul Gidran . Cercetări agronomice în Moldova, vol. 3, Iaşi 24) Ujică V. şi colab. (1977) –  Parametrii fenotipici la tipul actual al calului Hu ţ ul ul crescut în herghelia Lucina. Lucr. şt., seria Zoot.Med.Vet., I.A. Ia şi. 25) Ujică V. şi colab. (1978) – Valoarea genetică de ameliorare a unor armă sari pepinieri din herghelia Răd ău ţ i. Lucr. şt., seria Zoot.-Med.Vet., I.A. Ia şi. 26) Ujică V. şi colab. (1980) – Valoarea biologică  a armă sarilor din Depozitul Homorod  şi contribu ţ ia ia acestora la ameliorarea cabalinelor din zonă.  Lucr.şt., vol.24, seria Zootehnie-Med.Vet., I.A. Iaşi. 27) Ujică V. (1981) – Curs de tehnologia cre şterii cabalinelor. Lito A.M.D. Inst. Agronomic Ia şi 28) Velea C., Tîrnoveanu I. şi col. (1980) – Cre şterea cabalinelor . Ed. Dacia, Cluj-Napoca 29) Velea C., Marcu N. (1976) – Curs de cre şterea cabalinelor . Lito A.M.D. Inst. Agronomic Cluj-Napoca 92