Conservarea Semintelor Traditionale

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 1

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 2

Conservarea Resurselor Vegetale Tradi Ţionale Un raport de: Eco Ruralis Octombrie, 2012

Autor: Andreea Platon Editor: Ramona Duminicioiu

Eco  Ruralis  este  o  organizație  cu  sediul  în  Cluj  Napoca,  regiunea  Transilvania,  România,  înființată în aprilie 2009. Eco Ruralis este formată din țărani care practică agricultura ecologică și tradiționala în toate  regiunile  istorice  din  România.  Eco  Ruralis  apără  drepturile  țăranilor  de  a  practica  o  agricultură bazată pe principii de mediu. Acest lucru înseamnă dreptul de a folosi, multiplica și  distribui  semințe  tradiționale,  dreptul  de  a  nu  fi  contaminat  cu  organisme  modificate  genetic,  menținerea suveranității alimentare în România și respect pentru sănătatea consumatorilor. Eco  Ruralis a fost înființată pentru a se ocupa de problemele cu care se confruntă micii fermieri din  România, cum sunt: lipsa  transparenței  și  susținerii  din  partea  autorităților  românești  în  ce  privește  noul  cadru legislativ impus de integrarea europeană, lipsa informării și accesului la fonduri pentru proiecte agricole ecologice și tradiționale, măsuri și politici injuste care favorizează companiile biotehnologice (producători de  semințe și chimicale pentru agricultura intensivă), agricultura industrială și agro­ combustibili, politici slabe care nu protejează semințele tradiționale, politica  favorabilă  Organismelor  Modificate  Genetic,  care  slăbește  standardele  pentru  agricultura ecologică și viitorul semințelor și practicilor tradiționale în agricultură. Din februarie 2011, Eco Ruralis este membră a Confederaţiei Internaţionale de Ţărani, Via  Campesina.  www.ecoruralis.ro

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 3

CUPRINS Termeni şi definiţii Rezumat Introducere

Capitolul 1. Importanța și conservarea resurselor vegetale tradiționale 1.1. Definirea resurselor vegetale tradiționale 1.2. Caracteristicile și importanța varietăților tradiționale 1.3. Conservarea resurselor vegetale tradiționale 1.3.1. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale 1.3.1.1. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță 1.3.1.2. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection) 1.3.1.3. Depozitarea in vitro 1.3.1.4. Depozitarea polenului 1.3.1.5. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut 1.3.1.6. Conservarea de ADN 1.3.2. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale 1.3.3. Inițiative pentru conservarea in situ (sau on farm)

Capitolul 2. Eroziunea genetică a resurselor vegetale tradiționale 2.1. Factori ai pierderii ireversibile a resurselor genetice vegetale 2.2. Situația agrobiodiversității agricole din România și pericolul eroziunii genetice

Capitolul 3. Politici și strategii cu privire la varietățile tradiționale 3.1. Evoluția politicilor mondiale și europene cu privire la varietățile tradiționale 3.2. Priorități ale strategiei de conservare a varietăților tradiționale în Europa Concluzii Bibliografie

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 4

TERMENI ŞI DEFINIŢII Activităţi antropice Activităţi umane, de cele mai multe ori poluante, care intervin agresiv în  dezvoltarea naturală a ecosistemelor. Agricultura industrializată

Agricultura  tradiţională

  Se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a chimicalelor pentru  fertilizare  și  pentru  combaterea  paraziților,  pe  folosirea  combustibililor  fosili, a irigațiilor, a soiurilor moderne (hibrizi) de mare productivitate. Agricultura care are ca şi element central de identificare – folosirea  seminţelor tradiţionale. Prin natura sa, agricultura tradiţională este una  ecologică, bazată fiind pe practici agricole moştenite şi îmbunătăţite de  generaţii de ţărani; este un tip de agricultură caracterizată printr­o  structură de producţie foarte diversificată, prin cultivarea plantelor şi  creşterea animalelor, determinată de necesităţile gospodăriei, precum și  printr­o dotare tehnică redusă, însă nu neapărat rudimentară.

Agrocombustibili

Culturi destinate producţiei industriale de combustibil vegetal.

Agrobiodiversitate

Agrobiodiversitatea este o componentă a biodiversităţii care se referă la  varietatea şi variabilitatea animalelor, plantelor şi microorganismelor  importante pentru agricultură şi a cărei provenienţă este determinată de  interacţiunea mediului, resurselor genetice şi a managementului  sistemelor agricole realizat de către om. Agrobiodiversitatea ia în  considerare şi diversitatea culturală care desemnează relaţiile omului cu  fiecare din aceste niveluri. (Şandor Gh. Mignon Severus, Cercetări privind  unele aspecte ale Biodiversităţii în legătură cu starea de Fertilitate a  Solurilor, 2009)

Banca de Gene

Institut naţional ştiinţific care funcţionează în subordonarea  Ministerului Agriculturii. În fiecare ţară din lume trebuie să existe   un asemenea institut, al cărei scop este să conserve, să colecteze, să  monitorizeze şi să evalueze toate soiurile de seminţe utilizate în teritoriul  administrativ al ţării în care funcţionează. În România, Banca de Gene  este la Suceava www.svgenebank.ro.

Catalog Oficial  al Seminţelor

Registru în care sunt înscrise toate seminţele de cultură autorizate pentru  cultivare comercială de pe teritoriul administrativ al ţării în care  funcţionează. Pentru a putea înscrie o sămânţă în catalog, trebuie ca  aceasta să îndeplinească cele 3 criterii obligatorii: să fie distinctă,  uniformă şi stabilă. Seminţele tradiţionale nu îndeplinesc aceste criterii,  drept pentru care nu sunt înscrise în acest catalog, fiind aşadar fără drept  de a putea fi comercializate pe piaţă. În România, Catalogul Oficial al 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 5

Seminţelor este administrat de Institutul de Stat pentru Testarea şi  Înregistrarea Soiurilor (ISTIS), care funcţionează în subordonarea  Ministerului Agriculturii – www.istis.ro.  Conservare

În acest raport, prin facem referire la conservarea seminţelor, adică  menţinerea lor în viaţă prin diferite metode. Conservarea in situ şi ex situ  sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice  ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală:  conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi   depozitarea  populaţiei  unei  anumite  specii  departe  de  locaţia  originală,   respectiv în depozite şi/sau laboratoare în timp ce, conservarea in situ (în  habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi  monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi  aparţin (Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009)

Eroziune genetică

Pierderea în timp a diversităţii genetice între şi în cadrul populaţiilor sau soiurilor din aceeaşi specie sau reducerea bazei genetice a unei specii  datorită intervenţiei umane sau schimbărilor de mediu

Ex situ

Acest termen este practic opusul definiţiei in situ, referindu­se la o locaţie  din afara habitatului natura de provenienţă a seminţei tradiţionale, în  depozite sau laboratoare de specialitate.

Hibrizi

Organisme vii care privin din încrucişarea (hibridizarea) a doi indivizi ce  fac parte din specii, soiuri, genuri sau rase diferite. Sunt întâlniţi în  agricultura industrializată.

Input

Un termen folosit în agricultură pentru a indica resursele (fertilizanți,  chimicale, muncă) necesare pentru a obține un produs agricol finit. În  raport folosim şi termenul de input energetic.

In situ

Acest termen, similar şi termenilor on farm sau la fermă se referă la locul de origine a seminţei tradiţionale, mediul natural în care această sămânţă tradiţională a fost adaptată de ţărani din generaţie în generaţie.

In vitro

Termen folosit în biologie pentru a desemna faptul că o reacţie sau o  experienţă se desfăşoară în laborator, în afara unui organism viu.

Organisme  Modificate Genetic

Patente asupra seminţelor

Seminţele  tradiţionale

Organism Modificat Genetic (OMG) sau Transgenic este termenul cel mai  folosit pentru a defini o plantă de cultură sau un animal aparent normale,  cărora, prin intermediul unor tehnici de inginerie genetică de laborator li  s­au transferat gene de la alte specii: plante, animale, bacterii, virusuri  sau chiar gene umane, pentru a le conferi anumite proprietăţi noi. OMG  nu se pot obţine în mod natural în mediul înconjurător.  Se mai numesc şi Copyright sau Drepturi de autor. În cazul seminţelor se  exercită de către companii de profil agricol sau institute de cercetare care,  prin tehnologii de ameliorare modernă, ce accelerează ritmul de dezvoltare  al unei seminţe, obţin proprietăţi noi, distincte. Asupra seminţelor  tradiţionale nu se pot impune patente. Denumite şi soiuri locale, seminţe vechi sau ţărăneşti, sunt caracterizate  prin faptul că sunt ameliorate în ritm natural din generaţie în generaţie, 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 6

având  capacitate mare de a tolera condiţiile vitrege de mediu, cu un  randament ridicat și constant, fără nevoia de input­uri chimice şi cu  proprietăţi nutritive crescute. Seminţele tradiţionale păstrează şi  îmbogăţesc   identitatea   culturală   a   zonelor   din   care  provin  sau   în   care   ajung să fie cultivate.  Ţăran

Acest termen, a fost folosit de­a lungul timpului pentru a defini muncitori  agricoli care lucrează loturi mici de teren și/sau care se ocupă cu creșterea  animalelor, adesea într­un mod de subzistență. Noi ­ Eco Ruralis ­ folosim  termenul de „țăran” în asociere cu termenii „fermier de subzistență”, „mic  fermier”, „fermier de semi­subzistență” pe care îi considerăm variații ale  termenului „țăran”. Ca și definiție personală, considerăm că țăranii sunt  oameni legați de pământ, nu doar ca ocupație dar în primul rând ca mod  de viață.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 7

REZUMAT Raportul este structurat pe trei capitole.  Primul  capitol  'Importanța  și  conservarea  varietăților  tradiționale'  începe  prin  a  defini  resursele  vegetale tradiționale (varietăți sau soiuri locale sau tradiționale și semințele acestora) și continuă cu  prezentarea  caracteristicilor  și  importanței  acestor  resurse  pentru  o  agricultură  durabilă,  pentru  biodiversitate, pentru un mediu mai curat și nu în ultimul rând pentru cunoștințele tradiționale. Apoi  sunt  prezentate  cele  două  mari  strategii  utilizate  în  conservarea  resurselor  genetice  ale  plantelor,  conservarea ex situ și conservarea in situ. Capitolul  doi,  'Eroziunea  genetică  a  resurselor  vegetale  tradiționale',  prezintă  cei  mai  importanți  factori răspunzători de eroziunea continuă a resurselor vegetale tradiționale, care au apărut în special  datorită  extinderii  sistemelor  agricole  industriale.  În  România,  cercetările  arată  cel  puțin  patru  pericole  ale  eroziunii  genetice  a  varietăților  tradiționale:  populația  îmbătrânită  din  mediul  rural,  suprafețe tot mai mari de teren necultivat, preferința majorității fermierilor pentru soiurile moderne  și lipsa unor organizații ale micilor producători de sămânță asemănătoare cu cele din vechile țări UE. Al treilea capitol prezintă pe scurt politicile și strategiile europene cu privire la varietățile tradiționale  și prioritățile strategiei europene de conservare a acestora.

*** English

SUMMARY The report is divided into three chapters.  The  first  chapter,  'The  importance  and  conservation  of  traditional  varieties'  begins  by  defining  traditional  plant  resources  (local  or  traditional  varieties  or  cultivars  and  their  seed)  and  continues  with  the  presentation  of  the  characteristics  and  the  importance  of  these  resources  for  sustainable  agriculture  and  biodiversity,  for  a  cleaner  environment  and  for  traditional  peasant  knowledge.  Then  the  two  main  strategies  used  in  the  conservation  of  plant  genetic  resources,  ex  situ  and  in  situ,  are  described. Chapter  two,  'Erosion  of  traditional  plant  genetic  resources',  presents  the  most  important  factors  responsible  for  the  continuous  erosion  of  traditional  plant  resources,  which  have  occurred  primarily  due to the expansion of industrial agricultural systems. In Romania, our research shows at least four  dangers of genetic erosion of traditional varieties: the aging population in rural areas, the increasing  areas  of  uncultivated  land,  the  fact  that  most  farmers  prefer  modern  varieties  and  the  lack  of  organization of small traditional seed producers like those in EU’s old countries. The  third  chapter  briefly  describes  the  European  policies  and  strategies  on  traditional  varieties  and  the priorities of the European strategy for their conservation.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 8

INTRODUCERE Conservarea  biodiversităţii  în  peisajul  agricol  este  o  adevărată  provocare  pentru  această  perioadă  istorică  a  umanităţii,  provocare  ce  rezultă  din  necesitatea  înţelegerii  funcţiilor  combinate  ale  agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem, cât şi  pentru societate. Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a numeroase  specii. De­a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură. Conform  statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de specii de plante  de  cultură.  Pe  lângă  reducerea  drastică  a  diversităţii  specifice,  odată  cu  apariţia  agriculturii  industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi varietăţile locale  de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne (Giuliani, 2007). În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a chimicalelor  pentru  fertilizare  și  pentru  combaterea  paraziților,  pe  folosirea  combustibililor  fosili,  a  irigațiilor,  a  soiurilor  moderne  de  mare  productivitate.  Extinderea  acestor  tehnologii  agricole  se  explică  și  prin  faptul  că  sunt  mult  mai  simple  și  mai  ușor  de  gestionat.  Pe  termen  lung,  agricultura  industrială  înseamnă  însă  poluarea  mediului  ambiant,  șubrezirea  stării  de  sănătate  a  societății  umane  și  pierderea ireversibilă a diversității agricole. În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din producția  agricolă,  chiar  și  după  apariția  soiurilor  moderne.  Explicația  constă  în  faptul  că,  soiurile  vechi  și  varietățile  locale  au  un  randament  mai  bun,  stabilitate  mai  mare,  rezistență  ridicată  la  factorii  de  stres biotic și abiotic, iar necesarul de input­uri energetice este mult mai scăzut. Agricultura țărănească întreține biodiversitatea în câmpuri. Reînsămânțarea semințelor rezultate din  cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol tradițional, contribuie  la  adaptarea  lor  la  evoluția  climatică,  agronomică,  economică,  socială  sau  culturală  și  la  sporirea  diversității acestora. Seminţele  tradiţionale,  resurse  genetice  vegetale,  au  fost  folosite  şi  îmbunătăţite  în  timpuri  în  care  sistemul alimentar era organizat la scară mică pentru satisfacerea nevoii de hrană la nivel local, deci  la  nivelul  unui  lant  alimentar  scurt.  Ameliorarea  tradiţională  s­a  făcut  în  condiţiile  în  care  nu  se  foloseau  practici  care  erodează  solul  sau  produc  emisii  de  CO2  şi  nici  input­uri  chimice  (utilizarea  pesticidelor în cultivarea varietăţilor tradiţionale conduce la un randament scăzut al producţiei). Deci,  seminţele  tradiţionale  sunt  potrivite  pentru  a  susţine  sistemele  economice  locale  (producţie  şi  distribuţie  locală),  ele  fiind  destul  de  perisabile  pentru  a  putea  fi  produse  în  sistem  industrial,  fapt  care  nu  reprezintă  un  dezavantaj,  deoarece  acestea  pot  susţine  comunităţile  locale  prin  ocuparea  populaţiei,  un  preţ  mai  bun  şi  un  mediu  mai  curat  prin  scurtarea  drumului  de  la  producător  la  consumator. Bun cunoscător al agriculturii tradiționale românești, dl Friedrich Wilhelm Graefe zu Baringdorf, fost  vicepreşedinte  al  Consiliului  de  Agricultura  și  Dezvoltare  Rurală  din  Parlamentul  European,  apreciază că România deține cea mai mare varietate de plante regionale și tradiționale din Europa: o  „adevărată  comoară”  (Romalo,  M.  2007).  În  România  există  un  număr  semnificativ  de  varietăți  tradiţionale,  stând  ca  dovadă  colecţia  înregistrată  la  Banca  de  Gene  Suceava  –  România,  iar  la 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 9

Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj­Napoca este în construcție o microbancă de gene. Semințele  vechi tradiționale, vechea germoplasmă a populațiilor locale românești, formate sub influența selecției  naturale, sunt o moștenire foarte prețioasă, o avuție pe cale de dispariție. Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană (Directiva 98/95 CEE transpusă în legislaţia  românească  prin  L266/2002)  trebuie  ca  varietatea  să  fie  înscrisă  într­un  Catalog  Oficial.  Criteriile  DUS  (Distincţie,  Uniformitate  şi  Stabilitate)  la  varietăţile  locale,  precum  și  costurile  mari  de  înregistrare  și  tratamentul  chimic  obligatoriu,  vor  declasa  semințele  tradiționale  locale  care  sunt  în  mod  natural  și  istoric  adaptate  agriculturii  ecologice şi tradiţionale.  Prin  extensie  aceasta  interzice  comercializarea  semințelor  tradiționale  și  a  varietăților  asociate.  Acestea  nu  au  acces  pe  piaţă  şi  nu  există  distribuitori  de  seminţe  tradiţionale.  Dar,  aceste  seminţe  sunt  mai  puţin  vulnerabile  la  schimbările  climatice  tocmai  datorită  variabilităţii  genetice  şi  neomogenităţii  care  le  confera  o  flexibilitate mărită, permiţându­le să se adapteze mai bine schimbărilor. De asemnea, au şi o valoare  nutritivă crescută comparativ cu soiurile ameliorate moderne. Circuitul  seminţelor  tradiţionale  rămâne  unul  informal  în  cadrul  comunităţilor  locale,  dar  şi  acest  circuit  este  unul  vulnerabil  din  cauza  dificultăţii  de  a  menţine  o  continuitate  a  transmiterii  cunoştinţelor legate de multiplicare, cultivare, procesare etc, deţinute de puţini membri ai comunităţii  şi  care  de  obicei  sunt  bătrâni.  Îmbătrânirea  populaţiei  rurale  şi  lipsa  dorinţei  de  implicare  a  noii  generaţii în agricultura tradiţională, în care aceştia nu văd o oportunitate economică, reprezintă încă  un motiv de ingrijorare. Există deci, nevoia de a conserva şi revitaliza seminţele tradiţionale, care sunt în pericol nu doar din  cauza  legislaţiei  nefavorabile  ci  şi  a  realităţii  rurale  (îmbătrânirea  populaţiei  rurale,  migrarea  populaţiei tinere înspre zonele urbane şi interesul scăzut faţă de agricultură, extinderea agriculturii  industriale cu agrocombustibili poluanţi şi organisme modificate genetic).

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 10

Capitolul 1.  IMPORTANȚA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR  VEGETALE TRADIȚIONALE

1.1.DEFINIREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE Resursele vegetale tradiționale se referă la varietăți sau soiuri locale sau tradiționale și la semințele  acestora – semințe tradiționale, locale sau țărănești. Sămânța  este  mai  mult  decât  o  marfă,  reprezintă  și  identitatea  culturală  a  țăranilor  și  sufletul  societății agricole din diferite regiuni. Din  semințele  tradiționale  se  obțin  varietățile  locale  (soiuri  de  plante  locale,  tradiționale,  țărănești)  “distincte,  adaptate  la  mai  multe  variante  de  interacţiuni  ale  mediilor  naturale  şi  culturale  la  care  speciile de cultură au fost treptat expuse ...”(Harlan, 1975). Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind “soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de stres  biotici  şi  abiotici,  cu  un  randament  ridicat  și  constant,  iar  în  cadrul  sistemelor  agricole  cu  input­uri  scăzute nivelul randamentului este unul intermediar”. În  Directiva  2008/62/CE,  “varietăţile  locale”  („varietăţi  de  conservare”)  sunt  definite  ca  fiind  “un  ansamblu  de  populaţii  sau  clone  ale  unei  specii  de  plante  care  s­au  adaptat  natural  la  condiţiile  de  mediu ale regiunii lor”. Soiurile  locale  reprezintă  populaţii  de  cultură  aflate  în  echilibru  cu  mediul  lor  şi  care  rămân  relativ  stabile pe o perioadă lungă de timp (International Board for Plant Genetic Resources, 1980). Un soi local este o populaţie dinamică a unei plante cultivate de origine istorică, identitate distinctă şi  lipsită  de  ameliorarea  formală  a  culturilor,  precum  şi  de  multe  ori  genetic  diversă,  adaptată  la  nivel  local şi asociată cu sistemele agricole tradiţionale (34). Tipuri de soiuri locale: 



soi  primar  ­  nu  a  fost  niciodată  supus  reproducerii  formale,  s­a  dezvoltat  datorită  selecţiei  agricultorilor; 



soi autohton ­ un soi cultivat în locaţia originară, unde acesta și­a dezvoltat caracteristici unice;



soi alohton ­ un soi cultivat într­o altă locaţie decât cea de origine;



soi secundar ­ a fost dezvoltat în sectorul formal de creştere a plantelor, dar de câțiva ani este  menţinut prin cultivare in situ și selecție de semințe ale plantelor cultivate in situ.

Semințele tradiționale ale varietățlor locale s­au transmis din generație în generație și au rezistat în  timp datorită:



agriculturii tradiționale și tradițiilor pentru procurarea semințelor;

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 11



accesului limitat la piețele de semințe și/sau lipsa resurselor financiare ale agricultorilor;



faptului că varietățile moderne nu sunt întotdeauna adaptate la solurile sărace și nu fac față la schimbările climatice;



faptului că multe dintre acestea au calități nutritive mai bune decât cele moderne;



lipsei de informații privind varietățile moderne;



faptului că anumite sate de munte sunt izolate, la altitudini mari, fără drumuri de acces auto.

1.2. CARACTERISTICILE ȘI IMPORTANȚA VARIETĂȚILOR TRADIȚIONALE Timp de mii de ani agricultorii, în special țăranii din întreaga lume au produs, selectat, îmbunătățit și  creeat noi varietăți de cereale, legume și diverse alte plante. Mai mult, aceștia au respectat pământul  și  regulile  naturii.  În  timpuri  antice  nu  se  punea  problema  protejării  resurselor  genetice  și  nici  problema  unei  agriculturi  durabile  pentru  că  oamenii  știau  clar  că  o  civilizație  care  își  pierde  semințele și își distruge solul este o civilizație pe moarte (Guillet, 2002). Aşa  cum  sugerează  şi  definiţia,  varietăţile  locale  se  caracterizează  prin  heterogenitate  mare.  Ele  au  avantajul  de  a  fi  mult  mai  bine  adaptate  la  condiţii  de  stres  biotic  şi  abiotic  (boli,  dăunători,  secetă,  conţinut  scăzut  de  nutrienţi  etc.)  şi  de  a  avea  calităţi  gustative  excelente,  care  ar  putea  justifica  un  preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale (Sanchez şi colab., 2008). Datorită acestor trăsături, aceste culturi au nevoie de input­uri mici, ceea ce corespunde conceptului  de dezvoltare durabilă. Adaptarea plantelor: Influențe abiotice. Variaţiile componentelor  abiotice ale  unui  mediu pot acţiona  ca factori de  stres pentru plante. Într­o  populaţie  diversificată  genetic,  unii  indivizi  vor  fi  mai  bine  adaptați  la  acești  factori  de  stres  şi  pot  prospera,  în  timp  ce  alții  nu  pot  supravieţui.  În  acest  fel,  mediul  exercită  presiuni  selective  asupra  populaţiilor  de  cultură.  Gama  de  influenţe  şi  adaptările  pe  care  le  pot  încuraja  sunt  prezentate  în  Tabelul 1. Adaptarea plantelor la factorii abiotici. Influențe biotice. Interacţiunile  biotice  care­i  îngrijorează  cel  mai  tare  pe  fermieri  sunt  acelea  dintre  culturi  şi  dăunătorii lor. Animalele ierbivore ­ mamifere, păsări şi artropodele, pot acţiona ca prădători asupra  plantelor  de  cultură,  în  timp  ce  bolile  virale,  bacteriene  şi  fungice  vătămează  culturile  prin  relații  parazitare. Diversitatea genetică a culturilor este un mijloc important de a minimiza ameninţarea acestor paraziţi  într­un agroecositem. Vulnerabilitatea plantelor de cultură la anumiți dăunători poate varia în funcţie  de  caracteristicile  agro­morfologice  cum  ar  fi  înălţimea  plantelor,  pubesceța  (perișori)  sau  maturizarea,  în  plus  faţă  de  variabilitatea  trăsăturilor  specifice  genetice  pentru  rezistenţă  la  dăunători.  Variabilitatea  genetică  și  prin  urmare  și  variabilitatea  fenotipică  ar  putea  atrage,  de  asemenea,  o diversitate de  alte  organisme  în agroecositem,  inclusiv  duşmani naturali  (prădători  sau  paraziţi) ai dăunătorilor. Plantele de cultură şi dăunătorii lor s­au adaptat unii altora de­a lungul timpului într­un proces numit  coevoluţie.  Unul  dintre  cele  mai  importante  aspecte  ale  coevoluţiei  pentru  conservarea  on  farm  (la  fermă sau in situ) este rezistența plantelor de cultură la dăunători (şi invers, capacitatea dăunătorilor  de  a  depăşi  rezistența  gazdelor),  care  depinde  de  dezvoltarea  noii  diversităţi  genetice.  Diversitatea 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 12

genetică dezvoltată de culturi şi dăunători prin coevoluţie este deosebit de complexă, deoarece ambele  sunt  variabile  genetic  în  timp  şi  spaţiu.  Într­adevăr,  diversitatea  indusă  de  stresul  exercitat  de  dăunători  asupra  unei  anumite  culturi  este  adesea  strâns  corelată  cu  diversitatea  care  conferă  rezistenţă culturii (Jarvis si colab., 2000). Tabel 1. Adaptarea plantelor la factorii abiotici (Jarvis și colab., 2000) FACTOR ABIOTIC

STRES ASUPRA PLANTEI

ADAPTARE INDUSĂ

căldură extremă 

funcțiile biologice de bază 

toleranță la căldură

frig extrem 

funcțiile biologice de bază

toleranță la frig

conținut mare de argilă/  drenaj slab 

funcțiile biologice de bază

toleranță la inundare

conținut mare de nisip/ drenaj rapid 

funcțiile biologice de bază

toleranță la secetă

conținut mare de rocă 

dezvoltarea rădăcinilor 

structura răđăcinilor rezistență la secetă

pH mare 

toxicitate

toleranță la alcalinitate

pH mic 

toxicitate

toleranță la acidiate

conținut mare de aluminiu 

toxicitate

toleranţă la aluminiu

conținut mare de săruri 

toxicitate

toleranţă la săruri

nivel scăzut de nutrienți

funcțiile biologice de bază

eficiență ridicată de  utilizare a nutrienților

precipitații abundente/ soluri  îmbibate cu apă 

funcțiile biologice de bază

rezistență la inundații

regim scăzut al precipitațiilor anuale 

funcțiile biologice de bază

cerințe scăzute de apă

regim scăzut al precipitațiilor  sezoniere 

funcțiile biologice de bază

 rezistență la secetă

intensitate scăzută a luminii 

fotosinteza

toleranţă la umbră

perioadă lungă/scurtă a  fotoperioadei 

fenologia reproductivă,  fotosinteza 

adaptare fotoperiodică

evapotranspirație, stres  structural 

tulpini/frunze/flori rezistente la  vânt, retenție de apă crescută

funcțiile biologice de bază 

scăderea retenției stomatelor

Temperatura

Factori edafici (sol)

Apa / Regimul de precipitaţii

Lumină

Vânt vânt local puternic Altitudine disponibilitate scăzută de dioxid de carbon

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 13

În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient resursele  de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea acestor soiuri  vor  fi  utilizate  varietăți  locale  provenite  din  medii  neprielnice.  Modelele  de  cultivare  (fără  input­uri  chimice) legate de varietățile tradiționale sunt factori de conservare ai resurselor naturale în general –  plantele  tind  spre  o  utilizare  eficientă  a  resurselor  oferite  de  mediul  cărora  i  s­au  adaptat  (adaptate  teritoriului  de  proveniență,  practicilor  culturale  locale,  nevoilor  de  calitate  locale)  de­a  lungul  timpului;  exemplu:  stabilizarea  solului;  conservarea  biodiversității  sălbatice  alături  de  cea  cultivată  etc. Varietățile  locale,  în  general,  constituie  un  potenţial  genetic  inestimabil  pentru  obţinerea  unor  noi  soiuri  de  plante  (Negri,  2003).  Mai  mult,  heterogenitatea  le  permite  să  se  adapteze  în  permanență  condițiilor  naturale  schimbătoare  și  să  profite  în  urma  interacțiunilor  cu  alte  plante.  De  asemenea,  pentru asigurarea securităţii alimentare pe termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară  o  diversitate  genetică  bogată.  Nu  există  o  evaluare  clară  a  impactului  schimbărilor  climatice  asupra  varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până în  2080 vor dispărea 27­42% din numărul speciilor vegetale sălbatice. Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților  locale  –  cele  mai  potrivite  pentru  cultivarea  în  sisteme  ecologice  de  cultură.  Varietăţile  locale  pot  genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în acest fel, conservarea diversităţii  genetice  on  farm  (Zeven,  1996).  Cultivarea  varietăţilor  locale  poate  contribui  la  dezvoltarea  economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul. Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă un rol  important pentru așa numita “piață de nișă”. Corelarea varietăţilor locale specifice cu anumite zone şi  localităţi  poate  contribui  inclusiv  la  consolidarea  identităţii  culturale  locale  (Veteläinen  şi  colab.,  2009).  În  UE,  valorificarea  superioară  a  varietăților  locale  se  poate  face  prin  acordarea  unui  statut  special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de origine animală:



produse cu denumire de origine protejată (DOP);



produse cu indicație geografică protejată (IGP);



specialități tradiționale garantate (STG).

Însă,  produsele  rezultate  din  varietăți  de  plante  tradiționale  nu  au  un  aspect  estetic  la  fel  cu  cel  al  produselor  obținute  din  varietăți  comerciale,  ceea  ce  poate  afecta  cererea  lor  pe  piață,  deși  gustul  și  valoarea nutritivă ale acestora sunt de cele mai multe ori net superioare. Agrobiodiversitatea  contribuie  la  diversificarea  peisajelor  și  la  valorificarea  diferitelor  tipuri  de  terenuri.  Agricultura  țărănească  întreține  biodiversitatea  în  câmpuri.  Reînsămânțarea  semințelor  rezultate  din  cultura  proprie  participă  la  menținerea  varietăților  adaptate  la  sistemul  agricol  tradițional,  contribuie  la  adaptarea  lor  la  evoluția  climatică,  agronomică,  economică,  socială  sau  culturală și la sporirea diversității acestora. Diversitatea  genetică  a  soiurilor  de  culturi  tradiţionale  este  partea  cea  mai  valoroasă  din  punct  de  vedere economic al biodiversităţii globale şi este de o importanţă capitală pentru producţia viitoare a  culturilor lumii. Fermierii dispun de capacitatea de a gestiona această diversitate în mod dinamic prin  conservarea la fermă a mai multor resurse utile genetice. Inginerul  agronom  Gebhard  Rossmanith,  producător  de  semințe  tradiționale  de  cereale,  fructe  și  legume  din  Germania  spune  că:  „Sănătatea  și  gustul  specific  al  legumelor,  fructelor  și  cerealelor  provine  din  interacțiunea  lor  cu  mediul  de  origine.”  Adaptate  unui  mod  de  producție  biologic  sau  autonom,  acestea  contribuie  la  protecția  mediului  înconjurător  și  la  păstrarea  sănătății  umane  și  animale. Varietățile moderne au nevoie de pesticide pentru combaterea de boli, fungi, viruși, bacterii  etc,  spre  deosebire  de  varietățile  tradiționale  care  de­a  lungul  timpului  au  dobândit  rezistență  la 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 14

anumite boli și dăunători. Cultivate în zonele de origine acestea sunt rezistente atât la stresul biotic  cât și abiotic și oferă o producție stabilă și sigură fără utilizare de substanțe chimice. Excluderea cunoștințelor tradiționale și a culturilor autohtone – a restrâns baza de cunoștințe de care  umanitatea  are  nevoie  pentru  a  face  față  crizelor  de  dimensiuni  multiple,  rezultând  o  sărăcire  intelectuală  a  umanității,  vulnerabilă  la  multiple  amenințări.  Supraviețuirea  umanității  depinde  de  capacitatea speciei noastre de a conserva plasticitatea biosferei cu toate elementele sale (30). Cunoștințele  tradiționale  și  culturile  autohtone  sunt  din  ce  în  ce  mai  recunoscute  ca  fiind  vitale  pentru  reînoirea  ecologică  a  planetei  noastre.  Cunoștințele  tradiționale  sunt  calea  susținerii  biodiversității și calea asigurării securității alimentare globale. Pierderea varietăților locale înseamnă  mai  mult  decât  dispariția  lor  din  peisaj  și  din  farfuriile  noastre.  Înseamnă  că  am  pierdut  toate  atributele unice pe care plantele care dispar le­au câștigat timp de milenii ­ abilitatea de a supraviețui  verilor  fierbinți  și  iernilor  aspre,  de  a  prospera  în  condiții  de  uscăciune  sau  în  zone  predispuse  la  inundații, de a rezista dăunatorilor și bolilor. Ceea ce inseamnă că în viitor, fermierii și producătorii de  alimente vor avea mai puține opțiuni pentru a combate problemele cauzate de un climat schimbător și  imprevizibil, trebuind să asigure în continuare hrana pentru populația în creștere.

1.3. CONSERVAREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE Inițiativele de conservare depistează varietăți tradiționale vechi, le readuc în folosință și promovează  diversitatea  lor  și  cunoștințele  vechi  legate  de  acestea.  Conservarea  in  situ  şi  ex  situ  sunt  cele  două  mari  strategii  utilizate  în  conservarea  resurselor  genetice  ale  plantelor.  Între  aceste  două  strategii  există  o  diferenţă  fundamentală:  conservarea  ex  situ  presupune  prelevarea  de  probe,  transferul  şi  depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ  (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul  de origine, în cadrul comunităţii căreia îi aparţin (Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009). Conform  Convenției  pentru  Diversitate  Biologică  (CBD)  –  1992  (articolul  9),  cele  două  strategii  nu  trebuie  privite  ca  alternative  sau  în  opoziţie,  ci  se  impune  o  abordare  complementară.  Desigur  că,  numai  conservarea  on  farm  (in  situ),  cu  tehnologii  tradiţionale,  permite  o  gestionare  durabilă  a  varietăţilor,  întrucât  acestea,  în  habitatul  lor  natural  îşi  pot  continua  procesele  evolutive  sub  presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

1.3.1. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale Conservarea ex situ presupune păstrarea componentelor diversității biologice în afara habitatului lor  natural (Convenția pentru Diversitatea Biologică, 1992). Acest tip de conservare se realizează în: bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice:



stocarea de semințe



menținerea de plante vii în colecții de câmp



depozitarea in vitro



păstrarea polenului



depozitarea de semințe cu un conținut ultrascăzut de umiditate



stocarea de ADN grădini botanice care mențin:

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale



colecții de plante vii în câmp



colecții de plante vii în sere



colecții de semințe

pag. 15

Conservarea ex situ are mai multe avantaje importante pentru conservatorii resurselor genetice. Este  relativ uşor de identificat diversitatea genetică conservată într­o bancă de gene sau gradină botanică,  deoarece materialul este de obicei bine documentat pentru utilizarea lui de către crescătorii de plante  şi  oameni  de  ştiinţă.  În  plus,  diversitatea  genetică  menţinută  prin  aceste  metode  este  direct  controlabilă: atâta timp cât materialul adăugat periodic este păstrat în condiţii adecvate şi regenerat  periodic,  probabilitatea  de  a  pierde  material  este  relativ  scăzută.  În  general,  accesul  este,  de  asemenea, relativ simplu. Există  și  dezavantaje  asociate  cu  conservarea  ex  situ.  În  primul  rând  este  faptul  că,  inevitabil,  conservarea ex situ strămută materialul genetic din mediul natural, oprind procesele evolutive în curs  de desfăşurare care ajută crearea soiurilor locale unice şi adaptabile la medii în schimbare. Mai mult  decât  atât,  conservarea  ex  situ  poate  fi  un  efort  foarte  scump,  ceea  ce  o  face  nesustenabilă  în  multe  cazuri.  Aceste  costuri  afectează  alegerea  culturilor  care  sunt  colectate  pentru  conservarea  ex  situ  –  ajung să primească atenție doar culturile majore sau cele de mare valoare economică.

1.3.1.1. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV Cluj­Napoca este în  curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene. Principalele activități legate de conservarea semințelor în băncile de gene sunt urmatoarele: a. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale Orice  activitate  de  conservare  debutează  cu  achiziţia  de  material  genetic,  care  se  realizează  prin  colectare  directă,  preluare  de  material  biologic  din  colecţiile  de  ameliorare  sau  prin  schimb  de  germoplasmă cu alte instituţii similare. În cazul Băncii de Gene Suceava, principala sursă de material  genetic o constituie expediţiile de colectare, al căror obiect principal este reprezentat de varietăţi locale  şi soiuri vechi, scoase din cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de eroziune genetică. Toate  acţiunile  de  colectare  de  probe  sunt  însoţite  de  notarea  şi  înregistrarea  în  baze  de  date  specifice  a  cunoştinţelor  locale,  care  includ  date  referitoare  la  sistemul  agricol  tradiţional,  precum  şi  informaţii  socio­culturale şi economice aferente comunităţilor rurale explorate. Maxted şi colab. (2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele informaţii:



Denumirea ştiinţifică a speciei.



Numele varietății primitive.



Detalii  privind  menținătorul  varietății  locale.  De  exemplu:  numele,  datele  de  contact,  vârsta,  sexul,  structura  familiei,  educaţie,  principala  sursă  de  venit,  terenuri  în  proprietate  sau  arendate, mărimea fermei, statutul ecologic, modul de utilizare a terenului – arabil sau mixt.



Localizare geografică.  De  exemplu:  provincia  în care este amplasată ferma, cea  mai  apropiată  localitate, latitudine, longitudine, altitudine.



Caracteristicile varietăților locale.



Detalii  privind  cultivarea  varietății  locale.  De  exemplu:  istoricul  zonei,  perioada  de  semănat,  perioada  recoltării,  intrări,  metode  de  selectare  a  semințelor,  metoda  de  depozitare  a  semințelor, schimburi de semințe cu alți agricultori, comparații cu soiurile moderne cultivate în 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 16

zonă.



Distribuţia varietăţii locale; dacă este cultivată doar într­o singură fermă sau este răspândită  în întreaga zonă.



Modul  de  valorificare  a  varietăţii  locale:  utilizarea  de  bază,  utilizarea  secundară,  consum  familial sau vânzare pe piaţă, dacă producătorul este membru al unei asociaţii de agricultori.



Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice inadecvate dezvoltării unei  agriculturi  durabile,  cerere  scăzută  pe  piaţă,  lipsa  de  interes  pentru  practicarea  agriculturii  tradiţionale ş.a.



Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea probelor păstrate în  colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale înregistrate. În acest context,  este foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare, multidisciplinare, în care experienţa  practică a cercetătorilor reprezintă, întotdeauna, un ingredient de succes. b. Descriptorii de paşaport

Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii standardizate, cuprinse în aşa­numiţii  descriptori de paşaport, elaboraţi de Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI) şi  care  permit  atât  identificarea  probelor,  precum  şi  schimbul  de  informaţii  la  nivel  naţional,  regional  sau global. DESCRIPTOR DE PAŞAPORT (model) 1. Codul Institutului (INSTCODE)

16. Longitudinea locului de colectare (LONGITUDE)

2. Numărul de acces (ACCENUMB)

17. Altitudinea locului de colectare [m](ELEVATION)

3. Numărul de colectare (COLLNUMB)

18. Data de colectare a probei originale [AAAALLZZ]  (COLLDATE)

4. Codul institutului colector (COLLCODE) 5. Genul (GENUS) 6. Specia (SPECIES) 7. Autorul speciei (SPAUTHOR) 8. Subtaxa (SUBTAXA) 9. Autorul subtaxei (SUBTAUTHOR) 10. Numele culturii (CROPNAME) 11. Numele probei (ACCENAME) 12. Data achiziţiei (ACQDATE) 13. Țara de origine (ORIGCTY) 14. Locul (localitatea) de colectare (COLLSITE) 15. Latitudinea locului de colectare (LATITUDE)

19. Codul institutului ameliorator (BREDCODE) 20. Statutul biologic al probei (SAMPSTAT) 21. Date ancestrale (ANCEST) 22. Sursa de colectare/achiziție (COLLSRC) 23. Codul institutului donor (DONORCODE) 24. Număr donor (DONORNUMB) 25. Alte numere asociate cu accessia (OTHERNUMB) 26. Locația duplicatelor de siguranță (DUPLSITE) 27. Tipul de păstrare a germoplasmei (STORAGE) 28. Observații (REMARKS) 29. Familia (FAMILY)

c. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale Introducerea unui soi în banca de gene, în vederea bioconservării, presupune o descriere amănunţită a  lui, din punct de vedere agrobiologic, biochimic şi chiar molecular. Totalitatea caracteristicilor care se  cer formează aşa numiţii descriptori, elaboraţi de IPGRI. Fiecare soi sau varietate locală introdusă în  Banca de Gene trebuie să aibă o caracterizare primară şi una secundară. Caracterizarea şi evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică şi agronomică a varietăţilor 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 17

luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea unei probe şi la descrierea identităţii sale genetice,  realizându­se  în  parcelele  de  regenerare  (specii  autogame)  sau  în  parcele  separate  (specii  alogame).  Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferenţiere rapidă si uşoară între fenotipuri.  Conţin  informaţii  generale  referitoare  la  caracterele  ereditare,  independente  de  factorii  de  mediu.  Suplimentar, aceşti descriptori pot include şi alte caractere cerute de potenţialii utilizatori. La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de caracterizare, se referă  la  caracterele  care  sunt  susceptibile  la  factorii  de  mediu,  dar  sunt  importante  pentru  ameliorarea  plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea, performanţele agronomice, rezistenţa la factorii de stres  biotic  și  abiotic,  caracterele  biochimice  şi  citologice  şi  caracterizarea  moleculară.  În  această  etapă  studiile  capătă  un  caracter  multidisciplinar,  incluzând  cercetări  fiziologice,  genetice,  biochimice,  patologice, citologice, taxonomice s.a. (Străjeru şi colab., 2006). d. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a seminţelor în băncile de  gene Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de siguranţă diferite forme  de material genetic, în vederea utilizării imediate sau de perspectivă. În termeni globali, acestea pot fi  considerate ca fiind varianta ex situ a centrelor de diversitate. Pentru prezervarea resurselor genetice  vegetale,  băncile  de  gene  folosesc  diferite  modalităţi  şi  tehnici,  în  acord  cu  mandatul  pe  care­l  au  de  îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi infrastructura disponibilă. Stocarea  de  germoplasmă  vegetală  sub  formă  de  sămânţă  reprezintă  cea  mai  practică  şi,  în  acelaşi  timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind apreciată ca ieftină şi eficientă, permiţând  conservarea unui mare număr de probe într­un spaţiu relativ mic. Tehnologia conservării seminţelor  presupune  plasarea  acestora,  după  parcurgerea  unei  etape  de  uscare,  în  incinte  cu  temperaturi  şi,  eventual,  umidităţi  relative  ale  aerului  controlate.  Etapele  premergătoare  introducerii  seminţelor  în  depozitul de conservare sunt redate schematic în Figura 1. Figura 1. Etapele  parcurse de seminţe în  băncile de gene  (Străjeru şi colab., 2001)

 

Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de umiditate a acestora 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 18

şi temperatura de depozitare sunt factorii esenţiali care influenţează viabilitatea, stabilitatea genetică  şi longevitatea probelor conservate. Această modalitate de prezervare, deşi este considerată esenţială  pentru protejarea resurselor genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecţiei de  seminţe  congelate,  în  cazul  întreruperii  furnizării  energiei  electrice  sau  defectării  echipamentelor;  pierderea  capacităţii  de  germinare  a  seminţelor  chiar  şi  în  condiţiile  păstrării  la  rece;  apariţia  de  mutaţii  dăunătoare;  necesitatea  reîntineririi  mostrelor  de  seminţe  la  intervale  regulate  de  timp.  În  aceste condiţii, abordarea  holistică a  conservării biodiversităţii vegetale, prin  îmbinarea  de elemente  aparţinând ambelor strategii cunoscute este, aproape, obligatorie. În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari categorii: Seminţe ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de plante, din zonele  temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi de umiditate de 5%, iar păstrarea  la temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile, de  ordinul deceniilor. Seminţe  recalcitrante.  Această categorie include  seminţele majorităţii  speciilor lemnoase  şi  numeroase  specii  de  cultură  tropicale.  Seminţele  recalcitrante  nu  suportă  desicarea  şi,  prin  urmare,  nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC. Seminţele unor specii tropicale necesită chiar temperaturi  de  peste  10oC.  Metodele  uzuale  de  conservare,  doar,  pe  durată  medie  şi  mică  implică  tratarea  seminţelor cu fungicide şi stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces de oxigen.

Tipuri de colecţii de seminţe Colecţia de bază: Este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică naţională, regională  sau mondială; nu este folosită pentru distribuţie. Condiţii de păstrare: 

umiditatea seminţelor de 5% ± 1%; temperatura: ­18 oC...­20 oC; containere închise ermetic.

Colecţia activă: Este  destinată  pentru  conservarea  de  medie  durată  și  este  folosită  pentru  regenerare,  multiplicare, evaluare şi distribuire; Viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel puţin 65% pentru o perioadă de 10­20 de ani; Parametri de conservare:

temperatura de conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC; conţinutul de umiditate a seminţelor: 3­7%.

Colecţia duplicat (a colecţiei de bază): Este destinată conservării de lungă durată; din motive de securitate, colecţia este găzduită şi de  o altă localitate sau ţară. Colecţia de lucru: Este  deţinută  de  creatorii  de  soiuri  pentru  programele  de  ameliorare;  băncile  de  gene  nu  menţin de regulă, astfel de colecţii. Colecţia de seminţe a comunităţii: Serveşte interesele unei anumite colectivităţi şi o putem găsi sub diferite forme.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 19

Logistică şi proceduri Mărimea probelor: în medie 1500­2000 seminţe. Containere  utilizate  frecvent  pentru  stocarea  seminţelor:  borcane  de  sticlă,  cutii  din  metal,  diferite ambalaje din folie de aluminiu. Înregistrarea  probelor:  numai  la  prima  intrare  în  bancă,  prin  atribuirea  unui  număr  unic  şi  irepetabil. Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a seminţelor cu tegument crăpat şi a celor atacate  de boli şi/sau dăunători. Uscarea seminţelor: cea mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor; uscarea  rapidă  la  temperaturi  înalte  poate  reduce  drastic  viabilitatea  seminţelor; rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de specie, metodă de uscare, tipul colecţiei de seminţe etc.; pentru fiecare specie există un punct de echilibru între conţinutul de  umiditate a seminţelor şi umiditatea relativă; acest echilibru se consideră  atins atunci când circulaţia umidităţii din atmosferă spre seminţe şi invers  are valoarea zero. Echipamente pentru depozitarea finală: camere frigorifice: din panouri prefabricate sau din zid  de cărămidă izolată. Monitorizarea viabilităţii seminţelor: viabilitatea minimă a seminţelor trebuie să fie cuprinsă în intervalul de  75­80%; testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă minimum 200 de seminţe,  pentru următoarele teste fiind suficiente 50­100 de seminţe; pentru colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru  colecţia de bază la intervale de 10 ani; metode de testare folosite: ­ testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul  Internaţional de Testare a Seminţelor); ­ testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu germinaţie  lentă; ­ testul cu tetrazoliu; ­ analize enzimatice.

Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale: Sunt activităţi prioritare în băncile de gene, fiind esenţiale în menţinerea probelor din colecţii,  la  nivele  calitativ  (viabilitate)  şi  cantitativ  (număr  de  seminţe)  corespunzătoare  standardelor  internaţionale acceptate; Regenerarea constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp, pentru obţinerea  unui lot proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia originală; Regenerarea se execută atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce, multiplicarea are loc 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 20

în momentul epuizării stocurilor; Repetarea celor două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul pierderii integrităţii genetice a probei iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al driftului genetic; Frecvenţa  de  regenerare  diferă  în  funcţie  de  specie,  de  nivelul  viabilităţii  la  intrarea  în  conservare şi de condiţiile de depozitare; Frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a probei de seminţe şi  de cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie; Numărul  de  seminţe  utilizat  pentru  regenerarea  unei  probe  poate  fi  estimat  din  mărimea  standard  a  eşantionului  de  regenerat  (30  –  100  de  plante)  şi  viabilitate,  pe  baza  următoarei  ecuaţii: Număr  de  semințe  necesare  pentru  plantare  ═  nr.  de  plante  dorite  /  (germinaţia  %  x  nr.  de  plante răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se exprimă în sistem  zecimal; numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic decât valoarea germinaţiei. Exemplu de calcul: Număr de plante dorite ═ 100 Germinaţia ═ 85% Numărul de plante răsărite ═ 80    100 Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147          0,85 x 0,80

1.3.1.2. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection) Acest  tip  de  păstrare  se  foloseşte  pentru  speciile  cu  înmulţire  vegetativă  şi  speciile  care  produc  seminţe  recalcitrante.  Colecţiile  vii  au  dezavantajul  că  sunt  foarte  costisitoare  şi  sunt  vulnerabile  la  atacul  paraziţilor  şi  în  cazul  unor  calamităţi  naturale  (incendii,  uragane  etc.).  Pentru  siguranţă,  se  recomandă păstrarea duplicatelor în condiţii de creştere lentă in vitro.

1.3.1.3. Depozitarea in vitro Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau plantule, în mediu  de  cultură  steril.  Prezervarea  se  poate  face  în  condiţii  de  creştere  lentă  sau  în  azot  lichid  (crioprezervare). Conservarea  în  condiţii  de  creştere  lentă  se  practică  la  cartof,  manihot,  bananier  şi  alte  specii  cu  înmulţire  vegetativă.  Materialul  vegetal  poate  fi  păstrat  sub  această  formă  1­4  ani,  după  care  se  regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că plantulele pot fi propagate şi diseminate rapid din  banca  de  gene  către  diferiţi  utilizatori.  De  asemenea,  colecţia  este  menţinută  liberă  de  virusuri,  ciuperci şi bacterii patogene. În prezent s­au dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in vitro la peste  1000 de specii vegetale. Crioprezervarea  presupune  păstrarea  germoplasmei  la  ­196oC,  în  azot  lichid,  temperatură  la  care  diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul de crioprezervare este încă în faza de  experimentare. Această metodă se aplică la circa 80 de specii. Este important de  reţinut  că modalitatea de  prezervare in  vitro  este  complementară  celorlalte  forme 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 21

de  păstrare.  Această  tehnică  de  conservare  genetică  este  prohibitivă  pentru  multe  bănci  de  gene,  datorită costurilor ridicate cu echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă calificare. Alt  dezavantaj  constă  în  instabilitatea  genetică  datorată  variaţiei  somaclonale  care  apare  în  momentul  clonării.  De  asemenea,  perioada  între  două  subculturi  este  relativ  scurtă.  Calusul  este  cel  mai  vulnerabil la apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de lăstar.

1.3.1.4. Depozitarea polenului Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea polenului se face  în  special  de  către  amelioratori,  atunci  când  există  neconcordanţe  între  data  înfloritului  la  inflorescenţele mascule şi femele. Polenul  singur  are  dezavantajul  că  nu  poate  conserva  diversitatea  genetică  citoplasmatică  a  speciei.  De asemenea, polenul se regenerează greu, deoarece nu este capabil să dezvolte, în mod independent,  o nouă plantă. De aceea, folosirea pe scară largă a polenului, ca mijloc de conservare genetică, depinde  de găsirea unor metode de eşantionare care să acopere întregul fond genetic al unei populaţii.

1.3.1.5. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de umiditate de  5­8%,  închise  ermetic,  la  temperatura  de  ­18oC.  Studiile  efectuate  în  anii  ’80  arată  că,  viabilitatea  seminţelor se poate prelungi semnificativ la valori ale umidităţii acestora de 1­2%. Aceste  condiţii  nu  sunt  valabile  însă  pentru  toate  speciile  vegetale,  conţinutul  optim  de  umiditate  a  seminţelor fiind diferit în funcţie de specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu reprezintă o  problemă din cauza lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în furnizarea continuă a  energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.

1.3.1.6. Conservarea de ADN Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a bibliotecilor de gene  fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile ingineriei genetice.

1.3.2. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale Conservarea varietăților locale in situ (sau on farm), nu a fost la fel de bine organizată ca și cea din  băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte mari în ceea  ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea varietăților locale  s­a făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate. Conservarea in situ sau on farm a fost definită de Maxted și colab. (1997) ca “managementul durabil al  diversității  genetice  la  plantele  de  cultură  dezvoltate  pe  plan  local,  asociat  cu  speciile  și  formele  sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă sau agrosilvică”. Autorul propune ca  acest  mod  de  conservare  a  varietăților  locale,  on  farm,  să  fie  obligatoriu  asociat  cu  tehnologiile  de  cultură tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate avantajele tehnicilor și echipamentelor  moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile locale conservate on farm beneficiază de input­ uri energetice (îngrășăminte chimice, pesticide, combustibil, irigații etc.) foarte mari (Negri și colab.,  2007). Chable și colab. (2009) consideră că o parte din diversitatea genetică agricolă a fost redescoperită prin  experienţele din domeniul agriculturii ecologice din Europa. Aceste resurse genetice au fost menţinute 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 22

în  ultimele  decenii  în  bănci  de  gene,  în  cea  mai  mare  parte  a  lor.  Autorii  militează  pentru  crearea  posibilităților de evoluție a acestora la fermă (sau în grădini), cu scopul de a dezvolta capacitatea lor  de adaptare la schimbările climatice rapide (Maxim, 2010). În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil (ACW) a întocmit o listă cu 252  de  soiuri  comerciale  vechi  și  soiuri  de  cereale,  pomi  fructiferi  și  legume  selecționate  de  micii  agricultori.  Conservarea  on  farm  a  acestor  soiuri  este  susținută  de  organizații  agricole,  cu  suport  financiar de la guvernul elvețian. Varietățile locale de legume sunt conservate de către micii fermieri  și  de  grădinari,  majoritatea  în  vârstă.  Cele  mai  cultivate  varietăți  locale  on  farm  sunt  cele  de  anghinare,  morcov  și  fasole.  Multe  dintre  acestea  sunt  cu  denumiri  protejate  sau  cu  indicație  geografică (Schierscher­Viret și colab., 2009). Pericolele  conservării  on  farm  a  varietăților  locale  constau  în:  înlocuirea  lor  cu  hibrizi  și  soiuri  performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță (Lever,  2006; Maxim şi colab., 2007; Nikolaou și Maxted, 2009). Agricultura tradițională are dezavantajul că  veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este deseori marginalizată. Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la fermă sunt multiple:



Informarea  agricultorilor  cu  privire  la  capacitatea  adaptativă  a  acestor  varietăți  și  la  avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere schimbările climatice globale.



Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în parteneriate cu fermierii.



Introducerea așa numitelor “produse rare”, obținute din varietățile locale cu calități gustative  deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.



Protejarea  diverselor  produse  agricole  prin  asocierea  varietăților  locale  cu  anumite  regiuni  geografice:  Denumire  de  origine  protejată  (DOP),  Indicație  geografică  protejată  (IGP),  Specialitate tradițională garantată (STG).



Creșterea  bunăstării  populației  rurale  prin  valorificarea  produselor  tradiționale  prin  așa  numitele “nișe de piață”.

În  țările  cu  agricultură  avansată,  bioagricultorii,  micii  fermieri  și  ecologiștii  sunt  foarte  bine  organizați  în  asociații  şi  confederaţii  care  luptă  pentru  menținerea  soiurilor  locale  și  a  sistemelor  tradiționale  de  agricultură,  pentru  o  alimentație  sănătoasă  și  pentru  diversitate  culturală.  Amintim  aici:  Confédération  Paysanne,  Kokopelli,  Action  Consommation,  Afrique  Verte,  Association  pour  la  Régénération de la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio Corse, CNDSF  (Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination Rurale, Fruits Oubliés,  GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBio­LR etc. În  România,  ființează  câteva  asociaţii  cu  obiective  similare:  Eco  Ruralis  (www.ecoruralis.ro),  Bio  România (www.bio­romania.org), Convivium­urile Slow Food dintre care amintim Asociația Slow Food  Turda  (www.slowfoodturda.ro),  Cooperativa  gospodarilor  ecologici  BIOCOOP  (www.biocoop.ro),  Asociația  Hosman  Durabil  (www.hosman­durabil.org),  Fundaţia  ADEPT  (www.fundatia­adept.org),  Iniţiativa Transylvanian Brunch (brunch.dordeduca.ro). Societatea  poate  beneficia  de  stabilitatea  agroecositemului  şi  a  utilizării  scăzute  a  substanţelor  chimice  în  agricultură  promovate  de  utilizarea  diverselor  varietăți  locale.  Beneficiile  socio­economice  ar  putea  include  întărirea  comunităţilor  rurale.  Pentru  fermieri,  conservarea  la  nivel  de  fermă  ar  putea  servi  ca  sprijin  al  tradiţiilor  culturale,  ar  putea  fi  potrivită  pentru  atenuarea  constrângerilor  bugetare, atenuarea efectelor dăunătorilor, bolilor şi a altor tipuri de stres pentru mediu şi să ofere o  asigurare  de  material  genetic  nou  în  faţa  schimbărilor  viitoare  economice  sau  de  mediu.  Câteva  beneficii  importante  (economice,  socio­culturale,  ecologice,  genetice)  rezultate  în  urma  conservării  in  situ sunt prezentate în Tabelul 2.: Beneficii rezultate în urma conservării in situ.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 23

Tabel 2. Beneficii rezultate în urma conservării in situ (Jarvis si colab., 2000) Beneficii Actori Gospodărie / Fermier

Societate

Beneficii economice și  socio­ culturale

Beneficii ecologice

Beneficii genetice

Gestionarea riscurilor si a incertitudinii; Ajustarea a diferitelor constrângeri  financiare; Minimizarea şi evitarea unor blocaje ale  forţei de muncă; Continuitatea anumitor ritualuri şi  crearea de legături sociale; Îndeplinirea nevoilor nutriţionale; 

Minimizarea input­ urilor chimice; Ameliorarea structurii  solului; Rezistenţa la boli şi  dăunători;

Asigurarea împotriva  schimbărilor  socioeconomice şi de  mediu;

Securitate alimentară globală; Întărirea comunităţilor locale; Sustenabilitate socială;

Reducerea poluării  chimice; Restrângerea bolilor  plantelor; Reglarea fluxurilor  hidrice;

Asigurare împotriva  shimbărilor de mediu,  bolilor şi dăunătorilor; Este în folosul  sectorului agricol;

1.3.3. Inițiative pentru conservarea in situ (sau on farm)



Inițiative colective țărănești de conservare dinamică (exemple): Casa  semințelor  din  Aquitaine,  Franța,  AgroBio  Perigord  –  este  un  proiect  inițiat  de  agricultori ecologici. Acesta are ca obiectiv colectarea, securizarea, conservarea,  selecționarea și multiplicarea semințelor printr­o rețea de profesioniști și persoane  private. Colecțiile de semințe vechi sunt menținute în câmpul unui țăran și servesc ca  bază pentru un program regional de experimentare. Casa semințelor adăpostește  semințe  de  porumb  (120  varietăți),  floarea  soarelui,  soia,  grâu,  plante  furajere,  roșii,  vinete, ardei, fasole, busuioc și altele. Universitatea rurală Amayuelas de Abajo, Spania, a pus în practică o bancă de semințe  într­o mansardă resturată. Semințele sunt listate și repartizate în funcție de varietăți.  Există aproximativ 400 de semințe distincte. Această bancă de semințe nu este o locație  pentru coservare, ci un loc de reperare și de prezentare a varietăților (expuse în  borcane). Dacă o persoană este interesată de o anumită varietate este pusă în contact cu  persoana care a produs­o. Universitatea gestionează și un program de multiplicare a  semințelor și organizează târguri de biodiversitate o dată la 2 ani, ocazie cu care  grădinarii din împrejurimi și adesea persoanele mai învârstă care practică grădinăritul  sunt invitați să își aducă semințele.



Inițiative ale cetățenilor împreună cu instituțiile publice (exemple): Stabilirea unui raport de încredere între țărani/asociații de țărani și cei ce gestionează  băncile de gene. Țăranii brutari de la Rețeaua de Semințe Țăranesti, Franța, au stabilit  un raport de încredere cu cei care gestionează băncile de gene de la INRA­Clemont  Ferrand, ceea ce le permite accesul la varietăți vechi de grâu care au dispărut din  sistemul agricol. Astfel, țăranii și­au imbogățit culturile de grâu și în același timp  resursele pentru munca lor de adaptare a varietăților. Acest parteneriat valorizează  munca țăranilor care iși iau responsabilitatea de a repune în cultură varietăți care au  fost condamnate să rămână în camerele frigorifice ale centrelor de cercetare. Bancă civilă de semințe, în rețea de sate ecologice, Ungaria – deoarece statul maghiar a  diminuat fondurile publice disponibile pentru finanțarea Institutului Agrobotanic din 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 24

Tapioszele (o bancă de gene publică din centrul Ungariei), Institutul a fost obligat să  reducă treptat numărul angajaților. În același timp, angajații licențiați au decis să se  implice în prezervarea biodiversității agricole. Ei s­au integrat într­o rețea de eco­sate și  s­au asociat inițiativelor existente, fiind în prezent responsabili cu punerea în practică și  coordonarea unei bănci civile de gene, ce conține în principal semințe de legume. Grupul  dorește să scoată semințe din Institut înainte ca acesta să­și închidă porțile oficial. Proiectul băncii civile de gene are și o dimensiune de mediu, dorind să valorizeze și  aspectele culturale și etnografice ale agrobiodiversității, urmărind cu precădere originea  geografică și semnificația numelor plantelor, precum și specificul utilizării culinare ale  acestora. Inițiative  ale  cercetătorilor  ­  cercetători  în  număr  din  ce  în  ce  mai  mare,  doresc  să  lucreze  cu  țăranii în cadrul unor programe comune de selecție participativă și de valorizare a vechilor varietăți  de plante agricole. Parteneriat pentru reconstituirea filierei de paste și pâine în Toscana, Italia – cercetători  de la Universitatea din Florența lucrează pe tema varietăților de grâu scoase din colecția  Universității și încearcă să reunească țăranii pentru a lucra împreună pentru acest  subiect. Proiectul lor are ca obiectiv reconstituirea filierei de paste și pâine la nivel local,  incluzând procesarea artizanală a produselor. Conservare prin utilizare pentru dezvoltare – promovarea calităților culinare ale  varietăților locale în sistemul de agroturism.

Câteva lucruri pe care le puteți face ca și cultivator sau consumator



Faceți­vă propria gradină un adăpost pentru fructe şi legume rare!



Antrenați­vă simțurile! Invitați­vă prietenii şi familia la cină şi ajutați­i să aprecieze varietățile  rare – dragostea trece prin stomac.



Ori  de  câte  ori  este  posibil,  cumpărați  produse  alimentare  direct  de  la  agricultor  sau  de  la  o  piaţă de agricultori. Acordați prioritate produselor ecologice şi de sezon, produselor regionale.



Cereți  alimente  produse  din  plante  rare  de  cultură  şi  soiuri  care  nu  sunt  rezultatul  unor  procese de producţie industriale, ci sunt fabricate de artizani alimentari.



Când mâncați la restaurant, întrebați de unde provin legumele şi alte produse.



Incepeți  să  cultivați  semințe  ­  de  exemplu,  o  varietate  de  fasole.  Continuați  cunoştinţele  aproape uitate. Urmăriți plantele în timpul ciclului lor de viaţă – de la sămânţă la seminţe.



Dați mai departe seminţe şi plante vecinilor și prietenilor dumneavoastră ­ pentru a promova  răspândirea de soiuri pe cale de dispariţie.



Dacă  există  copii  în  jurul  dumneavoastră,  învăţați­i  cum  să  trateze  plantele,  animalele  (şi  oamenii!) cu amabilitate.



Puneţi presiuni prin mijloace democratice asupra  politicienilor  pentru  o  agricultură  durabilă,  liberă de organisme modificate genetic.



Dacă doriți, asociați­vă unui grup promotor al biodiversității.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 25

Capitolul 2 EROZIUNEA GENETICĂ A  RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE 2.1. FACTORI AI PIERDERII IREVERSIBILE A RESURSELOR GENETICE VEGETALE Cei  mai  importanţi  factori  ai  pierderii  ireversibile  de  resurse  genetice  (eroziunea  genetică)  includ:  înlocuirea  culturilor  autohtone  cu  varietăţi  noi,  uniforme  genetic,  schimbări  în  practicile  agricole  şi  modul de folosire a terenului (de exemplu supraexploatarea), distrugerea sau pierderea habitatelor şi  ecosistemelor  (extinderea  orașelor,  construirea  drumurilor,  căilor  ferate)  și  mai  recent,  inundaţiile  şi  schimbarea climatică globală. A. Dezvoltarea industriei agroalimentare Industria  agroalimentară  cere  cantități  mari  de  materii  prime  omogene  –  cereale,  legume  și  fructe  care să poată fi cultivate în orice condiții de climă și sol. În  Europa  au  dispărut  80%  din  legumele  și  fructele  cultivate  în  ultimii  cincizeci  de  ani.  Industria  agroalimentară  are  nevoie  de  mari  cantități  de  materii  prime  „omogene”,  impunând  puține  varietăți  de cereale, legume și fructe. Ele trebuie cultivate în cantități mari, în orice condiții de climă și sol. De  mai  mult  de  un  secol  cei  ce  promovează  agricultura  modernă,  susținută  de  puterea  financiară  a  industriei petrochimice, distrug cu nesăbuință semințele țăranilor și varietățile locale. Agricultura modernă a creat soiuri noi ce au nevoie de cantități mari de chimicale pentru a rezista în  câmp. Odată cu înlocuirea soiurilor tradiționale cu cele moderne apare pericolul eradicării semințelor  tradiționale.  Varietățile  moderne  au  nevoie  de  pesticide  pentru  combaterea  de  boli,  fungi,  viruși,  bacterii etc, spre deosebire de varietățile tradiționale care de­a lungul timpului au dobândit rezistență  la  anumite  boli  și  anumiți  dăunători.  Numărul  de  boli  crește  direct  proporțional  cu  inputul  de  chimicale.  Azi  există  peste  300  de  boli  serioase  ale  plantelor  alimentare.  Se  creează  un  cerc  vicios  intrucât  chimicalele  aplicate  se  acumulează  în  sol  ducând  la  apariția  de  dezechilibre  și  astfel  la  manifestarea  unor  boli.  Plantele  dobândesc  rezistență  la  chimicale  astfel  apare  necesitatea  utilizării  unor  noi  chimicale  –  apar  alte  boli,  se  dezvoltă  rezistență  la  noile  chimicale  și  apare  din  nou  necesitatea  creări  unor  noi  chimicale,  deci  ciclul  se  repetă.  Pentru  industria  chimică  aceasta  este  o  foarte bună afacere reușind să obțină sume de peste 36 miliarde de dolari pe an (Guillet, 2002). B. Globalizarea și numărul redus al consumatorilor de produse tradiționale „Globalizarea este bună, însă nu este obligatoriu ca toată lumea să aibă, spre exemplu, aceeaşi roşie  sau  acelaşi  castravete  în  farfurie.  Natura  a  creat  o  multitudine  de  forme  şi  de  aceea  nu  trebuie  să  pierdem prilejul să le folosim. Există riscul ca formele tradiţionale să dispară în foarte scurt timp şi  pentru  a  evita  acest  lucru  trebuie  să  avem  consumatori” –  a  spus  directoarea  Băncii  de  Gene  din  Suceava (36). Introducerea în cultură a plantelor straine, exotice, înlocuindu­le pe cele locale, pe lângă  posibila pierdere a soiurilor locale, aduce cu sine și insecte, bacterii și viruși cu posibile repercursiuni  catastrofale. Din  nefericire,  după  1990,  dar  mai  ales  după  2007,  anul  aderării  la  UE,  agricultura  de  tip  intensiv  explodează  în  România,  practicată  de  marii  latifundiari  către  care,  în  mod  nedrept,  se  îndreaptă 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 26

grosul  fondurilor  UE.  Ca  urmare  a  subordonării  acestor  moșieri  de  catre  marile  companii  transnaționale (care folosesc doar cateva tipuri de semințe pe tot mapamondul, afectând diversitatea  biologică  a  Terrei),  țăranii  români  se  văd  abandonați,  descurajați,  sărăciți  și  obligați  să­și  vândă  pământul sau să renunțe la semințele locale. Chiar atunci când provin din Vidra sau din alte sate din  jurul  Bucureștiului,  roșiile  de  astăzi  sunt  la  fel  de  fade  și  de  "cauciucate"  ca  acelea  provenite  din  import,  pentru  simplul  motiv  că  semințele  românești  au  fost  înlocuite  cu  semințe  mai  ieftine  și  mai  "productive" aduse din Occident. Situația e similară la fasole, la varză, la ardei, la morcovi, la usturoi  sau la ceapă. Legumele românești, tradiționale, au fost trădate pentru "înlocuitori" de import. La  fel  s­a  întâmplat  cu  piața  de  semințe  de  porumb,  grâu,  secară,  mazare,  bob  etc.,  unde  soiurile  autohtone au ramas doar în amintirea producătorilor. C. Colectivizarea (1947­1989) Colectivizarea,  a  impus  un  sistem  agricol  industrial  care  presupunea  utilizarea  de  semințe  moderne  selecționate  din  stațiunile  de  cercetare  plublice,  deci  țăranii  nu  au  mai  avut  posibilitatea  cultivării  plantelor  locale  ci  a  unora  impuse,  moderne,  noi.  “Țăranii  din  aceste  locuri,  (unde  colectivizarea  practicată  până  în  decembrie  1989  nu  a  ajuns  aproape  deloc)  de  obicei  izolate,  pâlcuri  de  case  și  comunități  mici  pierdute  prin  vârful  munților,  nu  au  primit  niciodată  de  la  cooperative  semințe  modificate genetic, care să ofere, așa cum se obișnuia pe vremea respectivă, producții record. Este un  lucru bun, timp de zeci de ani s­au păstrat intacte soiuri de cereale curate”(39). D. Dispariția continuă a comunităților de țărani şi a comunităţilor tradiţionale Tendința actuală a tinerilor de a pleca din zonele rurale face ca odată cu pierderea vechilor generații  să  se  piardă  și  vechile  obiceiuri  legate  de  practici  tradiționale,  plante  și  semnințe  de  plante  (de  exemplu  în  trecut  femeile  aduceau  cu  ele  după  căsătorie  semințe  locale  din  satele  de  proveniență)  și  informațiile  referitoare  la  cultivarea  semințelor  tradiționale  și  deci,  are  loc  sărăcirea  agrobiodiversității. Dispariţia  fermierilor  tradiţionali  mai  înseamnă,  de  asemenea,  dispariţia  comunităţilor  şi  a  culturii  rurale, împreună cu activităţile comerciale pe care le desfăşurau acele comunităţi. Oficiul American de  Evaluare  Tehnologică  (US  Office  of  Technology  Assessment)  a  studiat  200  de  comunităţi  rurale  şi  a  descoperit că, odată cu creşterea dimensiunii fermelor, creşte şi sărăcia. Este dificil să estimezi în bani  dispariţia  fermierilor  şi  a  comunităţilor  rurale;  în  mod  evident,  mult  din  ceea  ce  se  pierde  este  inestimabil ca valoare (37). “Pierderi  s­au  inregistrat  la  absolut  toate  speciile  vegetale.  Ritmul  este  alarmant.  Dintre  plantele  textile,  inul  s­a  pierdut  în  totalitate,  iar  în  ceea  ce  priveste  cânepa,  am  avut  surpriza  placută  ca,  în  primăvara  acestui  an,  să  gasim  o  persoană  din  Groșii  Țibleșului,  jud.  Maramureș,  pe  nume  Pop  Marioara,  de  70  de  ani,  care  cultiva  și  prelucra  o  formă  locală  de  cânepă.  Tipurile  pure  de  porumb  local, Cincantin, Hanganesc, Moldovenesc, Lăpușneac au dispărut de asemenea” (31). E. Situația financiară a majorității cultivatorilor de semințe tradiționale Din păcate, mai ales în cazul legumelor, eroziunea genetică a acționat foarte violent, țăranii din zonele  producatoare nerezistând pe piață cu semințele lor tradiționale. Aceștia sunt, în general, bătrâni, cu  resurse financiare extrem de reduse, care nici macar nu­și permit deplasarea intr­o piață orășenească. F. Comoditatea cultivatorilor În  agricultura  românească  au  pătruns  o  multitudine  de  forme  de  seminţe  care  modifică  şi  alterează  fondul genetic vegetal autohton, lucru posibil şi din cauza comodităţii cultivatorilor – hibrizii importați  necesită un volum de muncă mai redus, iar producția este mai omogenă și cu un aspect comercial mai  bun.  Majoritatea  seminţelor  importate  sunt  hibrizi  din  care,  într­adevăr,  se  obţin  legume  mari  şi  frumoase, însă cu calităţi alimentare care, de cele mai multe ori, lasă de dorit.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 27

G. Probleme la nivelul băncii de gene În  lipsa  terenurilor  pentru  cultivarea  periodică  a  semințelor  și  din  cauza  unei  slabe  colaborări  cu  cultivatorii din  regiunile  de unde provin semințele, de  multe ori, semințele  conservate zeci de  ani în  depozitele băncilor s­au degradat, nemaiputând fi însămânțate. Păstrarea semințelor în bănci este importantă, dar este necesară și cultivarea lor pe câmp, în zonele de  origine.  Acolo  unde  ele  se  adaptează  la  factorii  de  stres:  la  secetă,  la  temperaturi  scăzute,  la  boli  și  dăunători.  Fapt  confirmat  de  experiența  de  peste  30  de  ani  a  inginerului  agronom  Gebhard  Rossmanith, producător de semințe tradiționale de cereale, fructe și legume din Germania: „Sănătatea  și  gustul  specific  al  legumelor,  fructelor  și  cerealelor  provine  din  interacțiunea  lor  cu  mediul  de  origine.” “Pierderi  s­au  inregistrat  la  absolut  toate  speciile  vegetale.  Ritmul  este  alarmant...Tipurile  pure  de  porumb  local,  Cincantin,  Hanganesc,  Moldovenesc,  Lăpușneac  au  disparut  de  asemenea.  Insă  grație  activității  inginerului  doctor  Mihai  Cristea,  fondatorul  Bancii  și  ameliorator  al  porumbului,  deținem  în colecție valoroase populații locale, aparținând acestor forme, care au fost colectate inainte de 1980.  În ceea ce priveste cartoful, situația este mult mai ingrijorătoare, identificandu­se numai 7 populații  locale în Bucovina și 3 în Munții Apuseni, din zeci de populații înregistrate în urmă cu 10­20 de ani.  Pierderi uriașe sunt și la fasole: până nu demult, în România, în special în Maramureș, Satu Mare și  Bucovina,  se  cultivau  peste  100  de  populații  locale  de  fasole,  fiecare  familie  țărănească  semănând  peste 20 de forme diferite. În 2008, am reușit să colectam doar 13 varietăți, din zona Maramureșului!  Celelalte 87 probabil s­au pierdut.” ­ declară dr. biolog Silvia Străjeru, directoarea Bancii de Resurse  Genetice Vegetale din Suceava (interviu pentru Formula AS nr 824, 2008). H. Lipsa promovării importanței soiurilor tradiționale Exemplul  soiurilor  de  viță  de  vie  românești  ­  părăsirea  vechilor  soiuri  românești  în  favoarea  unor  soiuri  noi,  importate,  odată  cu  care  vin  și  dăunătorii  specifici.  Pe  teritoriile  românesti,  vița  de  vie  cultivată  este  de  origine  locală  și  nu  a  fost  adusă,  ca  în  cazul  altor  țări  viticole.  Pe  calea  selecției  naturale,  timp  de  milenii,  din  vița  sălbatică  de  pădure  existentă,  generații  după  generații  de  cultivatori au obținut în spațiul românesc multe soiuri de viță roditoare. Numărul acestora este greu  de precizat, pentru că unele dintre ele au dispărut în timp. Apariția în țara noastră a insectei filoxera (1884) a dus la distrugerea podgoriilor și, odată cu acestea,  și  a  soiurilor  vechi  românesti.  A  fost  un  adevărat  dezastru  în  viticultură,  ceea  ce  a  făcut  ca  sortimentele  tradiționale  ale  podgoriilor  noastre  să  nu­și  mai  revină  niciodată.  Au  fost  făcute  cu  ușurință și la întâmplare importuri de vițe străine din toate colțurile lumii. Ca urmare, ne­am trezit  în  podgorii  cu  cele  mai  variate  și  mai  curioase  amestecuri  de  soiuri,  unele  dintre  acestea  neavând  nimic în comun cu condițiile climatice din țara noastră. În același timp, vechile soiuri românesti, fruct  al  experientelor  milenare,  au  fost  părăsite.  De  exemplu,  numai  în  Drăgășani,  unde  până  la  ivirea  filoxerei  erau  cultivate  doar  patru  soiuri  (Crâmpoșie,  Braghină,  Gordan  și  Tămâioasă  românească),  după 3­4 decenii de la apariția filoxerei în aceeași podgorie se găseau peste două sute de soiuri străine!  Pepinieriștii  particulari,  au  agravat  și  mai  mult  dezastrul  din  viticultura  națională  prin  vițele  necorespunzătoare  produse.  După  dezastrul  filoxeric  și  după  haosul  replantărilor  ce  au  avut  loc  în  România,  soiurile  tradiționale  au  fost  din  ce  în  ce  mai  puțin  cultivate,  unele  dintre  ele  dispărând  pentru totdeauna din cultură (40). I. Cerințele pieței Activitățile comerciale sunt axate pe produsul final mai degrabă decât pe semințe când vine vorba de  soiurile  locale.  La  piață,  mulți  cumpărători  au  tendința  de  a  alege  produsele  pe  criterii  estetice.  În  Balta  Doamnei,  mai  bine  de  jumătate  din  cei  3.000  de  locuitori  are  în  proprietate  cel  puţin  o  seră.  Însumate,  solariile  reprezintă  80  de  hectare  din  suprafaţa  comunei,  legumicultura  fiind  principala  activitate din întreaga zonă.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 28

Faţă de anii trecuţi, când la mare căutare erau roşiile româneşti, datorită gustului excelent, acum în  solarii  sunt  plantate  numai  răsaduri  provenite  din  seminţe  olandeze  şi  bulgăreşti.  Cele  mai  căutate  sunt seminţele olandeze, chiar dacă sunt foarte scumpe. O singură sămânţă costă 0,3 lei, de zece ori  mai  mult  decât  una  bulgărească.  În  ceea  ce  priveşte  seminţele  de  roşii  autohtone,  acestea  au  ieşit  definitiv  din  planurile  legumicultorilor.  „Chiar  dacă  ale  noastre  sunt  mai  gustoase,  roşiile  olandeze  sunt mult mai rezistente la transport şi au un aspect comercial deosebit. Dacă asta ne cere piaţa, nu  avem ce face.” (Evenimentul Zilei Prahova) J. Riscul coexistenței semințelor tradiționale cu plantele modificate genetic Culturile modificate genetic au fost create pentru profit de companiile producătoare, care au o politică  extrem  de  agresivă.  Una  din  consecințele  utilizării  de  semințe  modificate  genetic  este  pierderea  dreptului de a refolosi pentru culturile următoare semințele obținute din recoltă din cauza patentelor  pe  care  le  au  pe  aceste  varietăți.  În  fiecare  an  agricultorul  va  trebui  să  cumpere  semințele  de  la  companiile producatoare. Odată eliberate în mediu, fie că sunt culturi de testare, fie comerciale, plantele modificate genetic nu  pot  fi  controlate  pentru  că  acestea  interacționează  în  mod  liber  cu  întregul  ecosistem.  Culturile  convenționale sau ecologice din jur pot fi impurificate prin polenizare, datorită vântului sau insectelor.  De asemenea intreaga biodiversitate are de suferit de pe urma culturilor modificate genetic rezistente  la insecte și erbicide. Multe insecte care se hranesc în mod natural cu daunatorii plantelor de cultură  suferă  și  chiar  mor  dacă  consumă  dăunători  de  pe  plante  modificate  genetic.  Așa  este  cazul  buburuzelor care se hrănesc cu păduchi de frunză. Procedurile  de  autorizare  pe  piață  pentru  fiecare  organism  modificat  genetic  (OMG)  sunt  opace  și  insuficiente în ceea ce privește evaluarea riscurilor asupra sănătății, mediului, economiei și în special  în  privința  protecției  sistemelor  agrare  existente.  Activitatea  comisiei  științifice  a  EFSA  (European  Food Safety Authority) este controversată din pricina lipsei transparenței. Prin recomandarea CE din  data  de  23  iulie  2003,  aceasta  solicită  statelor  membre  să  instituie  coexistența  culturilor  modificate  genetic  cu  cele  nemodificate  printr­o  gestiune  voluntară.  Intre  timp  constatările  contaminării  semințelor  și  recoltelor  cu  OMG  se  înmulțesc  în  Europa  și  în  lumea  întreagă.  Riscurile  coexistenței  între  culturile  ecologice  și  cele  transgenice  la  nivel  local,  a  fost  constatate  oficial  de  către  Comitetul  Înaltei Autorități a Franței în ianuarie 2008. În  cazul  în  care  OMG­urile  sunt  cultivate  pe  o  bază  comercială  în  Europa  în  viitor,  contaminări  suplimentare  cu  OMG  a  zonelor  de­a  lungul  lanţului  de  producţie  vor  avea  loc.  Dacă  o  astfel  de  contaminare  inevitabilă  se  adăuga  la  o  contaminare  iniţială  a  seminţelor,  măsurile  de  prevenire  a  contaminării  vor  trebui  să  fie  mai  stricte  pentru  a  nu  depăşi  pragul  de  etichetare  pentru  produsele  alimentare şi hrană pentru animale. Coexistenţa dintre agricultura OMG şi non­OMG şi producţia de  alimente  va  deveni  chiar  şi  mai  dificilă  şi  costisitoare  şi  problemele  de  responsabilitate  vor  deveni  extrem de complicate. Pentru că seminţele se reproduc şi se înmulţesc este imposibil să se controleze şi să se prezică nivelul  de contaminare care rezultă din nivelurile iniţiale de impurităţi ale semințelor. Etichetarea seminţelor  este,  prin  urmare,  nu  doar  pentru  informarea  consumatorilor,  dar  o  condiţie  esenţială  pentru  buna  gestionare a riscurilor. Dreptul  agricultorilor  de  a  păstra  şi  de  a  folosi  seminţe  din  producţia  proprie  poate  fi  compromis  pe  măsură  ce  aceștia  ar  trebui  să  anticipeze  creşterea  nivelului  de  contaminare  a  seminţelor  în  a  doua  generaţie. În timp ce companiile de seminţe ar profita de pe urma acestui fapt, venitul agricultorilor ar  suferi, precum şi diversitatea de seminţe cultivate. Soluția este ca țăranii producători să își conserve  metodele tradiționale de cultivare și, mai ales, semințele. K. Dialogul slab al oamenilor de știință cu micii agricultori sau cu țăranii Metodele  de  conservare  a  mediului  se  află  deja  în  cultura  tradițională  a  fermierilor  și  în  practicile 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 29

agricole  virtuoase  ale  țăranilor  și  populațiilor  indigene,  susțin  Vandana  Shiva  și  Carlo  Petrini,  președintele Slow Food International. "știința va trebui să dialogheze cu cunoașterea tradițională, iar  docenții trebuie să aibă umilința de a vorbi de la egal la egal cu țăranii", spune Petrini. "Mă întreb, o  țărancă indiancă ce poate doar cu ajutorul simțului tactil să diferențieze între 600 de tipuri de semințe  e  inferioară  unui  profesor  de  la  Harvard?  Nu  cred.  Poate  chiar  dimpotrivă",  a  mai  spus  acesta  (www.slowfoodromania.blogspot.com).

2.2.  SITUAȚIA  AGROBIODIVERSITĂȚII  AGRICOLE  DIN  ROMÂNIA  ȘI  PERICOLUL  EROZIUNII GENETICE România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 hectare, adică 61,8% din suprafața țării. Cea mai mare  parte  a  suprafeței  agricole  este  arabilă  (9.472.000  ha,  respectiv  64,1%),  diferența  fiind  ocupată  de  pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a ţării), podgorii și livezi, inclusiv  pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării). Situaţia este reprezentată în Figura 2. Figura 1: Destinaţia  terenurilor agricole în   România

Începând  cu  anul  1990,  suprafața  agricolă  a  României  s­a  diminuat  treptat  din  cauza  transferului  suprafețelor  de  teren  către  sectorul  construcțiilor  și  includerea  lor  în  intravilanul  orașelor.  Retrocedarea și redistribuirea suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, desfășurându­se în  mai multe etape succesive. Până în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării a fost retrocedată  foștilor  proprietari  și  moștenitorilor  acestora.  Terenurile  agricole  aflate  în  proprietate  publică  reprezintă  aproximativ  0,5%  din  suprafața  agricolă  a  țării  (367.200  ha),  din  care  263.600  ha  (71,8%)  sunt fânețe și pășuni (Anuarul Statistic al României, 2008). După o evaluare făcută în noiembrie 2008,  aproximativ  6,8  milioane  de  hectare  agricole  (46,2%  din  suprafața  agricolă  a  țării)  nu  sunt  lucrate  (www.standard.money.ro). Agroecosistemele  tradiționale  au  o  pondere  însemnată  în  peisajul  agricol  românesc.  Acestea  sunt  depozitarele  cele  mai  importante  pentru  conservarea  in  situ  a  diversității  agricole  intra­  și  interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe input­uri  scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic. Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt implicați de  facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor locale de cereale,  leguminoase  pentru  boabe,  legume,  plante  industriale  și  tehnice,  plante  aromatice  și  medicinale.  În  grădinile  țărănești  sunt  cultivate  numeroase  specii  și  varietăți  locale  menite  să  satisfacă  nevoile  și  preferințele  cultivatorului.  Produsele  sunt  utilizate  atât  pentru  hrana  familiei,  cât  și  pentru  medicamente,  valorificare  pe  piață  sau  în  scopuri  culturale.  România  este  o  țară  în  care  există  diferențe semnificative între mediul urban și cel rural. Principala  instituţie  din  România,  cu  preocupări  importante  în  domeniul  conservării  ex  situ  a 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 30

varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de plante  de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt concentrate  cele  mai  multe  varietăţi  locale:  Munţii  Apuseni,  Bucovina  şi  Maramureş,  mai  ales  în  satele  care  au  rămas  necooperativizate  în  timpul  comunismului  şi  unde  nu  au  pătruns  tehnologiile  moderne  de  cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 3). Fig. 3. Distribuția varietăților  locale în România  (Străjeru și colab., 2009)

Activitatea  Băncii  de  Gene  de  la  Suceava  nu  se  limitează  doar  la  conservarea  ex  situ  a  resurselor  fitogenetice, aceasta extinzându­se, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on farm a soiurilor  vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile Maramureș, Suceava  și  Munții  Apuseni  au  fost  identificate  ca  zone  de  interes  pentru  conservarea  on  farm  a  varietăților  locale.  Cea  mai  bogată  diversitate  genetică  conservată  în  acest  mod  o  întâlnim  la  fasole,  porumb  și  cartofi.  Legumele,  plantele  aromatice  și  medicinale  includ  și  ele  numeroase  varietăți  locale,  dar  se  cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste rase primitive autohtone  sunt  supuse  unei  eroziuni  genetice  accentuate,  datorită  înlocuirii  lor  cu  soiuri  moderne,  uniforme  genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și ecosistemelor și a migrării  forței de muncă în străinătate. Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și cânepă), unde  soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia de grâu Triticum  monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în multe sate din Munții  Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar uneori și pentru consumul  uman  (în  amestec  cu  grâul  de  pâine  –  Triticum  aestivum  L.).  Avantajele  acestei  specii  constau  în  adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu, precum și rezistență la rugină și făinare.  În  toamna  anului  2007,  a  fost  identificată  doar  o  singură  cultură  de  T.  monococcum  de  0,5  ha,  în  localitatea Almașu Mare, din județul Alba. Varietățile  locale  de  cereale  românești  sunt  și  ele  amenințate  cu  dispariția,  din  cauza  pătrunderii  hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că, până în anul 2000, la porumb erau  cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități necooperativizate, la altitudini de peste 800 m. În anul  2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în județul Suceava, s­au  mai găsit doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate. În Maramureș și Munții  Apuseni,  s­a  mai  găsit  doar  o  populație  locală  de  porumb  (Optac  românesc),  cultivată  exclusiv  la  altitudini cuprinse între 600­900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05 ha. Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina și Munții Apuseni mai  există doar  cinci, respectiv  trei populații locale de  cartof care se  transmit  din generație în  generație. 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 31

Fenomenul  este  foarte  accentuat  și  la  bob  (Vicia  faba),  cultivat  în  prezent  doar  în  Depresiunea  Dornelor. La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.) care este cel mai bine reprezentată în județul  Maramureș  unde  găsim  în  medie  până  la  10  varietăți  locale  pe  gospodărie/fermă,  chiar  dacă  suprafețele  cultivate  sunt  foarte  mici  (sub  0,05  ha)  în  grădinile  familiale.  În  zona  Suceava  și  cea  a  Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent întâlnită și  este cultivată intercalat cu porumbul. Pentru  păstrarea  on  farm  a  patrimoniului  genetic  agricol,  în  România  se  impun  măsuri  guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie  implicați fermierii și micii producători agricoli (Străjeru şi colab., 2009).

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 32

Capitolul 3 POLITICI ȘI STRATEGII CU PRIVIRE LA  VARIETĂȚILE TRADIȚIONALE

3.1.  EVOLUȚIA  POLITICILOR  MONDIALE  ȘI  EUROPENE  CU  PRIVIRE  LA  VARIETĂȚILE  TRADIȚIONALE Legislația  europeană  actuală  privind  comercializarea  semințelor  și  a  materialului  vegetativ  de  înmulțire  a  plantelor  este  alcătuită  din  doisprezece  directive  de  bază.  Multe  dintre  aceste  directive  datează  din  anii  şaizeci  şi  şaptezeci.  Pe  măsură  ce  echilibrul  priorităţilor  s­a  schimbat  de­a  lungul  anilor,  cu  elemente  precum  siguranţa  alimentară,  trasabilitatea,  noi  tehnologii  şi  aspecte  de  mediu  care devin tot mai proeminente, plus extinderea Uniunii Europene, în prezent 27 de state membre, noi  instrumente  juridice  ar  fi  mai  oportun  să  reglementeze  comercializarea  de  semințe  și  material  vegetativ de înmulțire a plantelor, atât în beneficiul utilizatorilor cât şi al furnizorilor.



Directiva 66/401/EEC din 14 iunie 1966 pentru comercializarea semințelor de plante furajere;



Directiva 66/402/EEC din 14 iunie 1966 privind comercializarea semințelor de cereale;



Directiva  2002/53/EC  din  13  iunie  2002  privind  catalogul  comun  al  varietăților  speciilor  de  plante agricole;



Directiva 2002/54/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de sfeclă de zahăr;



Directiva 2002/55/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de legume;



Directiva 2002/56/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea cartofilor pentru sămânță;



Directiva  2002/57/EC  din  13  iunie  2002  privind  comercializarea  semințelor  plantelor  oleaginoase și textile;



Directiva 68/193/EC din 9 aprilie 1968 privind comercializarea materialului de înmulțire a viței  de vie;



Directiva  1998/56/EC  din  20  iulie  1998  privind  comercializarea  materialului  vegetativ  de  înmulțire a plantelor ornamentale;



Directiva  92/33/EEC  din  28  aprilie  1992  privind  comercializarea  materialului  de  înmulțire  vegetativă și a materialului săditor altele decât sămânța;



Directiva 92/34/EEC din 28 aprilie 1992 privind comercializarea de material săditor fructifer şi  a plantelor fructifere destinate producției de fructe;



Directiva  1999/105/EC  din  22  decembrie  1999   privind  comercializarea  materialului  reproducător forestier;

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 33

În  conformitate  cu  legislaţia  UE  privind  comercializarea  seminţelor  şi  a  materialului  de înmulţire  a  plantelor,  soiurile  trebuie  să  fie  supuse  unui  proces  de  aprobare  şi  să  fie  listate  în  cataloagele  de  seminţe naţionale şi comune, înainte ca seminţele lor să poată fi comercializate în cadrul UE. Aceste  norme  asigură  faptul  că  fermierii,  horticultorii  şi  silvicultorii  au  acces  la  seminţe cu  înaltă  calitate  intrinsecă.  Cu  toate  acestea,  există  anumite  soiuri  care  nu  sunt  enumerate  în  aceste cataloage,  dar  sunt  încă  importante  pentru  asigurarea  diversității  genetice  a  plantelor  (a  faptului  că   această  diversitate genetică  a plantelor nu este diminuată).  Aspectele  legate de  biodiversitate  şi conservarea  resurselor  genetice  vegetale  au  căpătat  importanţă  în  ultimii  ani.  Comisia  a  elaborat  o   legislaţie  specifică  privind  varietăţile  de  conservare,  astfel  încât  soiurile  de  culturi  agricole  şi  de legume,  care  pot  fi  ameninţate  de  eroziune  genetică  şi  care  sunt  adaptate  la  condiţiile  locale  şi regionale,  pot  fi  comercializate în conformitate cu anumite reguli derogatorii. Directiva  2008/62/EC  prevede  că  soiurile  locale  şi  varietăţile  agricole  adaptate  natural  la condiţiile  locale şi regionale (varietăţi de conservare), pot fi introduse în cataloage fără examinare oficială, odată  ce îndeplinesc anumite standarde minime. Directiva  2009/145/EC  prevede  cerinţe  mai  puţin  stricte  pentru  soiuri  şi  varietăţi  locale  de legume  care  au  fost  tradiţional  cultivate  în  anumite  localităţi  şi  regiuni  (varietăţi  de  conservare), precum  şi  pentru  soiuri  de  legume  cu  nici  o  valoare  intrinsecă  pentru  o  producţie  comercială,  dar   destinate  cultivării  în  condiţii  speciale  (soiuri  dezvoltate  pentru  a  fi  cultivate  în  condiţii  speciale),  în ceea  ce  priveşte acceptarea varietăţilor şi comercializarea seminţelor. De  asemenea,  conservarea  şi  păstrarea  mediului  natural  de  păşune  bogată  în  specii  a  câştigat  importanţă.  Directiva  2010/60/EU  prevede  norme  mai  puţin  stricte,  necesare  pentru  a  permite  comercializarea de amestecuri de seminţe de plante furajere "amestecuri de seminţe de conservare". Seminţele din aceste amestecuri sunt colectate de pe păşunile naturale sau semi­naturale, care sunt  desemnate  de  către  statele  membre  în  conformitate  cu  Directiva  Habitate  (Directiva  92/43/CEE  a  Consiliului), sau cu normele naţionale comparabile ca ariile speciale de conservare şi, astfel, demne de  conservare.  Derogarea  de  la  regulile  normale  a  fost  necesară  deoarece  componentele  acestor  amestecuri nu sunt conforme cu unele dintre regulile generale UE de comercializare a seminţelor, de  exemplu identitatea şi puritatea soiului. Dificultatea de a dezvolta produse rezultate din semințele varietăților tradiționale La  presiunea  industriei  agro­alimentare,  Uniunea  Europeană  a  ingrădit  treptat  dreptul milenar  al  țăranilor de a semăna, conserva și comercializa propriile semințe tradiționale și regionale. Dificultatea de a dezvolta produse rezultate din semințe țărănești vine de la faptul că regiunile sunt  din  ce  în  ce  mai  puțin  autonome,  supuse  fiind  cadrului  legislativ  UE.  De  fapt,  legislația  asupra  semințelor,  procesarea  produselor  la  fermă  și  chiar  autorizarea  și  punerea  în  cultură  a  plantelor  modificate genetic sunt elaborate de Comisia Europeană de la Bruxelles, pentru a răspunde în primul  rând nevoilor marilor grupuri agroalimentare europene angajate în competiția mondială. Aceste reglementări europene formează un ansamblu complet inadaptat realității agricultorilor țărani  și constituie cauza dispariției a mii de țărani din Europa, păstrători ai vechilor cunoștințe tradiționale,  în fiecare an. Dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document  este  Directiva  98/95CEE, în  care  se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi necesitatea introducerii în fiecare ţară a  bazei  legale  pentru  conservarea  in  situ  a  soiurilor  tradiționale.  Prevederile  acestei   directive  dau  posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. Însă dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european și Politica Agricolă Comună  (PAC)  fac  dificilă  cultivarea  lor  și  favorizează  astfel  extincția  semințelor  tradiționale  care  încă  mai 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 34

sunt cultivate. Semințele  neînscrise  în  catalogul  oficial  al  soiurilor  de  plante  de  cultură  se  regăsesc  într­o situație  clandestină. Directiva 98/95 CEE, cadrul legal în care se poate exprima dreptul agricultorilor asupra  semințelor lor pentru a menține o agricultură durabilă este blocată în procesul de aplicare. În același  timp,  reglementarea  europeană  (2100/94)  asupra  drepturilor  de  înregistrare  a   soiurilor  de  plante  instituite de Convenția UPOV din 1991 și transpunerea în legislațiile naționale a directivei 2004/48 cu  privire la aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală subminează progresiv dreptul agricultorilor  de a­și reînsămânța sămânța recoltată și amenință agrobiodiversitatea. Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie ca varietatea să fie înscrisă într­un  catalog  oficial.  Criteriile  DUS  (Distincţie,  Uniformitate  şi  Stabilitate)  la  varietăţile  locale, precum  și  costurile foarte mari de înregistrare și tratamentul chimic obligatoriu, vor declasa semințele țărănești  care  sunt  în  mod  natural  și  istoric  adaptate  agriculturii  ecologice.  Prin  extensie aceasta  va  interzice  semințelor  țărănești  și  varietăților  asociate  să  facă  obiectul  schimbului  între   agricultori.  Bioagricultorii văd aceste reglementări ca fiind necorespunzătoare sau nenecesare, întrucât destinaţia  principală a acestor varietăţi este agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt  interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă. În  România,  Conservarea  varietăților  tradiționale  de  legume  este  stipulată  în  Ordinul 1366/2005  al  Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Directiva  2008/63/CE  –  Văzând  efectele  negative  ale  procesului  de  eroziune  genetică,   comunitatea  internațională a adoptat tratatul FAO­ITPGRFA (International Treaty on Plant Genetic Resources for  Food and Agriculture – Tratatul Inernațional Privind Resursele Genetice Vegetale). România a aderat  la  acest  tratat  prin  Legea  42  din  17  martie  2005,  însă  nu  s­au  făcut  prea  mulți  pași   pentru  a  implementa cele conținute în acest tratat. În 20 iunie 2008, Comisia Europeană a adoptat Directiva 2008/62/CE “de stabilire a anumitor derogări  pentru  acceptarea  soiurilor  locale  și  a  varietăților  agricole  adaptate  natural  la   condițiile  locale  și  regionale  și  amenințate  de  eroziunea  generică  și  pentru  comercializarea   semințelor,  cartofilor  de  sămânță  ale  acestor  soiuri  locale  și  varietăți”.  Tratatul  și  D2008/62/CE  sunt pași  importanți  pentru  dezvoltarea unei legislații naționale care să aibă în vedere respectarea drepturilor micilor producători.  Totuși, directiva se referă doar la semințe de plante furajere, cereale, sfeclă de zahăr, cartofi și semințe  de plante oleaginoase și pentru fibre. Clasificarea și certificarea semințelor trebuie să se facă după o  procedură și standarde realizabile pentru soiurile tradiționale și fără o cheltuială prohibitivă pentru  agricultori. Problema  conservării  resurselor  genetice  vegetale  şi,  implicit,  a  varietăţilor  locale,  o  regăsim   în  memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi naţionale şi regionale. Primul pas legat de  principalele  acţiuni  asupra  biodiversităţii  a  fost  făcut  la  Rio  de  Janeiro  în  1992,  cu  adoptarea  Convenţiei  asupra  Biodiversităţii  (CBD)  ale  cărei  principii  au  fost  dezvoltate  în  numeroase  directive  europene și tratate internaționale. În  Europa,  primul  document  cu  impact  major  asupra  conservării  agrobiodiversităţii  este  Directiva  98/95  CEE,  în  care  se  menţionează  importanţa  conservării  resurselor  genetice  şi   necesitatea  introducerii  în  fiecare  ţară  a  bazei  legale  pentru  conservarea  in  situ  a  soiurilor   tradiționale.  Prevederile  acestei  directive  dau  posibilitatea  înregistrării  anumitor  varietăţi  locale  în  Catalogul  Comun  (creat  în  anul  1966  de  către  Comunitatea  Europeană)  și  a  comercializării seminţelor  pentru  conservarea in situ. Menționăm  că,  în  anul  1942,  în  Franța,  sunt  impuse  condițiile  DUS  (Distincţie,  Uniformitate   şi  Stabilitate)  pentru  soiurile  europene,  prin  reprezentanții  industriei  producătoare  de  semințe  și  ai  guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent pentru Semințe (Comité Technique Permanent des  Semences).  De  la  crearea  Catalogului  Comun  în  anul  1966,  orice  comercializare  a  devenit   ilegală 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 35

pentru soiurile care nu figurau în cataloagele naţionale sau europene. În plus, numai producătorii de  seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a semințelor. Directiva  98/95  CEE  menționează  necesitatea  introducerii  unui  nou  catalog  care  să  includă   așa  numitele “varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea genetică. Bioagricultorii şi marile asociaţii  şi  confederaţii  ale  micilor  fermieri  din  ţările  occidentale  au  considerat  însă  prea  restrictive   unele  prevederi din această directivă şi au propus adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Ei au considerat  incorectă  aplicarea  criteriilor  DUS  la  varietăţile  locale,  în  special  cele  referitoare  la uniformitate  şi  stabilitate. Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică, iar  consumatorii  produselor  ecologice  nu  sunt  interesaţi  de  standardizarea  calităţii  ca  în  producţia  de  masă. În  anul  2001,  este  semnat  Tratatul  Internaţional  privind  Resursele  Genetice  ale  Plantelor   pentru  Alimentaţie  şi  Agricultură,  iar  în  2005  UE  a  adoptat  o  directivă  ce  deschide  posibilitatea separării  listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor  vegetale. În  anul  2008,  după  10  ani  de  la  apariția  Directivei  98/95  CE,  Comisia  Europeană  a  emis  o  nouă  directivă  (2008/62/CE)  din  iunie  2008  prin  care  sunt  admise  "derogări  pentru  acceptarea  de   rase  primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate natural la condiţiile locale şi regionale şi a cartofilor,  ameninţate  de  eroziune  genetică,  precum  şi  pentru  comercializarea  de  seminţe  din  aceste varietăţi  locale".  Aceste  facilități  se  referă  doar  la  anumite  specii  agricole:  Pisum  sativum,  Triticum   spp.,  Hordeum  vulgare,  Zea  mays,  Solanum  tuberosum,  Brassica  napus  și  Helianthus  annuus.  Directiva  continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin limitarea numărului de specii și a  cantităților de semințe permise la comercializare și prin menținerea criteriilor DUS. În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează: “(1) În cazul în care un stat membru acceptă o varietate de conservare, acesta identifică regiunea sau  regiunile în care se cultivă varietatea în mod tradițional și în care aceasta s­a adaptat în mod natural,  denumită  în  continuare  „regiunea  de  origine”.  Acesta  ține  seama  de  informațiile furnizate  de  către  autoritățile  competente  în  domeniul  resurselor  genetice  vegetale  sau  din  partea   organizațiilor  recunoscute în acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de origine se situează pe  teritoriul mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord de toate statele membre  în cauză. (2)  Statul  membru  sau  statele  membre  care  procedează  la  identificarea  regiunii  de  origine notifică  Comisiei regiunea identificată.” În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se menționează:“Fiecare stat membru  se  asigură  că,  pentru  fiecare  varietate  de  conservare,  cantitatea  de  semințe  comercializată   nu  depășește 0,5 % din cantitatea de semințe ale aceleiași specii utilizate în statul membru respectiv pe  durata unui sezon de cultivare sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha, indiferent care dintre  aceste  cantități  este  mai  mare.  În  ceea  ce  privește  speciile  Pisum  sativum,  Triticum  spp., Hordeum  vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus annuus, procentul respectiv nu  depășește  0,3  %  sau  o  cantitate  necesară  pentru  a  semăna  100  ha,  indiferent  care  dintre   aceste  cantități  este  mai  mare.  Cu  toate  acestea,  cantitatea  totală  de  semințe  de  varietăți  de  conservare  comercializate  în  fiecare  stat  membru  nu  depășește  10  %  din  cantitatea  de  semințe  din speciile  în  cauză utilizată anual în statul membru respectiv. În cazurile în care acest lucru are drept rezultat o  cantitate  inferioară  celei  necesare  pentru  a  semăna  100  ha,  se  poate  spori  cantitatea   maximă  de  semințe  din  specia  în  cauză,  utilizată  anual  în  statul  membru  respectiv,  astfel  încât  să  se ajungă  la  cantitatea necesară pentru a semăna 100 ha.” Directiva 2008/62/CE (art.2) definește o serie de termeni legați de conservarea agrobiodiversității: (a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului genetic în mediul său natural și, în cazul 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 36

speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care și­au dezvoltat proprietățile lor distinctive; (b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul populațiilor  sau  varietăților  din  aceeași  specie  sau  reducerea  bazei  genetice  a  unei  specii  datorită  intervenției  umane sau a schimbărilor climatice; (c) „soi local” înseamnă un ansamblu de populații sau clone ale unei specii de plante care s­au adaptat  natural la condițiile de mediu ale regiunii acestora; (d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în care cartofii de sămânță  sunt excluși în mod expres. Prevederile  directivelor  europene  au  fost  implementate  în  legislația  diferitelor  țări.  De exemplu,  în  Finlanda,  o  varietate  de  conservare  este  înregistrată  în  catalogul  național  de  soiuri  dacă   a  fost  cultivată  de  solicitant  timp  de  câteva  decenii.  Solicitantul  trebuie  să  aibă  consimțământul  proprietarului inițial pentru înregistrare. Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă acesta este un soi local, un soi comercial vechi  sau un soi local european. Un soi comercial vechi modificat este un soi comercial care s­a schimbat atât  de  mult,  din  cauza  polenizării  încrucișate  sau  selecției  de  mediu,  încât  este   diferit  față  de  soiul  original. Soiul local nu va fi cultivat departe de zona geografică de origine. Se aplică testul DUS, dar perioada  de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație. Cerinţele pentru diferenţiere, omogenitate  şi  stabilitate  nu  sunt  la  fel  de  stricte  ca  şi  pentru  soiurile  moderne,  dar  soiul  trebuie  să   fie  identificabil. Atunci când o varietate de conservare este înregistrată, aceasta primește o denumire care  trebuie să fie acceptabilă și pentru care se vor utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile moderne.  Această denumire este identificatorul unic al varietăţii de conservare şi aceasta trebuie să fie utilizată  ori de câte ori soiul se comercializează pentru seminţe. Procesul de testare a seminţelor este acelaşi ca  şi pentru loturile de seminţe moderne, certificate. În timpul vegetației, se face o inspecţie în câmp, de  către  un  inspector  autorizat.  După  recoltare,  se  prelevează  un  eşantion   reprezentativ  de  semințe  pentru  stabilirea  facultății  germinative.  Dacă  lotul  de  semințe  îndeplineşte   standardele  stabilite  pentru  seminţele  soiurilor  locale  primește  aprobarea  pentru  comercializare,  iar sacii  sunt  etichetați.  Facultatea germinativă minimă necesară pentru soiurile locale este, la cele mai multe specii, mai mică  decât  pentru  soiuri  moderne.  Preţurile  de  inspecţii  şi  analizele  sunt  aceleaşi ca  şi  pentru  loturile  de  seminţe  normale.  Semințele  varietăților  de  conservare  pot  fi  comercializate   doar  în  Finlanda,  în  contrast  la  loturile  de  seminţe  normale,  care  pot  fi  comercializate  în  toată  zona   UE.  Până  în  septembrie 2008, în Finlanda au fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi comercial vechi  modificat,  iar  celelalte  11  soiuri  sunt  varietăți  locale.  Din  anul  2000,  guvernul   finlandez  subvenționează conservarea on farm a varietăților locale. Pentru aceasta, fermierul trebuie să cultive  varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă semințe pentru o suprafață de însămânțare de  două hectare. Agricultorul trebuie să garanteze că varietatea nu este amestecată cu soiuri moderne și  este protejată de polenizare încrucișată (Paavilainen, 2009). În  Italia,  înregistrarea  varietăților  de  conservare  presupune  ca  acestea  să  fie  cultivate  în  agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor. În catalogul oficial este  rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale nu sunt necesare însă trebuie asigurată  distincția  varietății  împreună  cu  istoricul  acesteia.  De  asemenea,  trebuie  demonstrată  legătura  culturală  între  varietatea  de  conservare  și  comunitatea  umană  locală.  Nu  sunt  cerințe  cu  privire  la  puritatea semințelor. Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară pentru  însămânțarea a 1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de cultură) fermierilor din  zonă (Lorenzetti și colab., 2009). În  anul  2009,  legislația  europeană  este  completată  cu  Directiva  2009/145/CE  a  Comisiei  din   26  noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea varietăților primitive și a soiurilor 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 37

de  legume  care  sunt  cultivate,  în  mod  tradițional,  în  localități  și  regiuni  speciale  și  care  sunt  amenințate de erodare genetică și a soiurilor de legume lipsite de valoare intrinsecă pentru producția  vegetală  comercială,  dar  create  pentru  a  fi  cultivate  în  condiții  speciale,  precum  și  pentru  comercializarea semințelor acestor varietăți primitive și soiuri. Derogările  se referă  la cerințele  de bază privind  acceptarea unei  varietăți și la  cerințele procedurale  prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare  a  dispozițiilor  articolului  7  din  Directiva  2002/55/CE  a  Consiliului  privind   numărul  minim  de  caracteristici care trebuie examinate și condițiile minime necesare pentru examinarea anumitor soiuri  de legume. Directiva 2009/145/CE aduce o serie de facilități pentru conservarea in situ a varietăților de legume.  În  articolul  2  al  Directivei  se  precizează:  “În  vederea  asigurării  conservării  in  situ  și  a   utilizării  durabile  a  resurselor  genetice  ale  plantelor,  varietățile  primitive  și  soiurile  cultivate,  în  mod  tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică („varietăți de  conservare”)  ar  trebui  cultivate  și  comercializate  chiar  și  în  cazul  în  care  acestea  nu  îndeplinesc  cerințele generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.” În  anexa  1  a  Directivei  2009/145/CE  sunt  menționate  restricțiile  cantitative  privind comercializarea  semințelor varietăților de conservare în statele membre. Numărul maxim de hectare pe stat membru pentru producția de legume pe varietăți  de conservare:



40  de  hectare  pentru: ceapă  (Allium  cepa  L.  –  grupul  Cepa),  varză  (Brassica  oleracea  L.,  Brassica rapa L.), ardei (Capsicum annuum L.), cicoare (Cichorium intybus L.), pepene galben  (Cucumis  melo  L.),  dovleac   comestibil   (Cucurbita  maxima  Duchesne),   cardon   (Cynara  cardunculus  L.), morcov (Daucus  carota  L.), salată (Lactuca  sativa  L.), tomate (Lycopersicon  esculentum Mill.), fasole (Phaseolus vulgaris L.), mazăre (Pisum sativum L.), bob (Vicia faba L.)



20 de hectare pentru: ceapă (Allium cepa L. – grupul Aggregatum), praz (Allium porrum L.),   usturoi (Allium sativum L.), sfeclă (Beta vulgaris L.), pepene verde (Citrullus lanatus (Thunb.)  Matsum.  et  Nakai),  castravete  (Cucumis  sativus  L.),  dovlecel  (Cucurbita  pepo  L.),  fenicul  (Foeniculum vulgare Mill.), vinete (Solanum melongena L.), spanac (Spinacia oleracea L.)



10 hectare pentru: ceapă (Allium fistulosum L.), chives (Allium schoenoprasum L.), asmaţui  sau   iarba   mirositoare  (Anthriscus  cerefolium   (L.)  Hoffm.),  ţelină  (Apium  graveolens  L.),  sparanghel  (Asparagus  officinalis  L.),  cicoare  (Cichorium  endivia  L.),  pătrunjel  (Petroselinum   crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill), fasole (Phaseolus coccineus L.), ridiche (Raphanus sativus  L.),  rubarbă  (Rheum   rhabarbarum  L.),  scorzonera  (Scorzonera  hispanica  L.),  sălăţică   sau  valeriană (Valerianella locusta (L.) Laterr.), porumb (Zea mays L.).

3.2. PRIORITĂȚI ALE STRATEGIEI DE CONSERVARE A VARIETĂȚILOR TRADIȚIONALE  ÎN EUROPA Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta incluzând, pe  lângă materialul biologic propriu­zis şi factori politici, economici şi sociali (Veteläinen şi colab., 2009).  Conform  Organizaţiei  Internaţionale  pentru  Biodiversitate  ­  unul  dintre cele  15  centre  susţinute  de  Grupul  Consultativ  pentru  Cercetarea  Agricolă  Internaţională  ­   priorităţile  acestei  strategii  sunt  următoarele:



Dezvoltarea metodologiilor de inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.



Inventarierea completă a varietăţilor locale, pe grupuri de plante şi regiuni.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 38



Evaluarea extincţiei şi a eroziunii genetice la varietăţile locale.



Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.



Studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on farm.



Menţinerea varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.



Diseminarea informaţiilor legate de varietăţile locale şi conservarea on farm.



Exploatarea  relaţiilor  existente  între  varietăţile  locale  şi  conservarea  on  farm  în  sistemele de  producţie organică.



Colectarea şi conservarea ex situ a varietăţilor locale.



Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.



Consolidarea  identităţii  culturale  şi  evidenţierea  legăturilor  dintre  culturile  agricole   locale,  diversele produse culinare şi cultura locală.



Adoptarea  unei  legislaţii  europene  care  să  stimuleze  menţinerea  şi  îmbogăţirea   diversităţii  genetice la plantele de cultură.



Conştientizarea  şi  educarea  populaţiei.  Conservarea  diversității  agricole  nu  este  un  scop  în  sine, ci este în favoarea asigurării securității alimentare a societății umane pe termen lung, în  condițiile schimbărilor climatice globale (Veteläinen și colab., 2009).

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 39

CONCLUZII ✔ Una  dintre  cele  mai  grave  consecințe  ale  activităților  antropice  nesăbuite  este  extincția  a  numeroase  specii:  azi  90%  din  producția  de  alimente  este  asigurată  de  circa  120  de  specii  de  plante de cultură.

✔ Agricultura  industrializată  este  responsabilă  de  procesul  accentuat  de  eroziune  genetică,  soiurile vechi și varietățile locale de plante de cultură fiind cele mai afectate.

✔ Agricultura  țărănească  cu  varietăți  tradiționale  întreține  biodiveristatea  în  câmpuri  –  reînsămânțarea  semințelor  rezultate  din  cultura  proprie  participă  la  menținerea  varietăților  adaptate  la  sistemul  agricol  tradițional,  contribuie  la  adaptarea  lor  la  evoluția  climatică,  agronomică, economică, socială sau culturală și la sporirea diversității acestora.

✔ Varietățile locale sunt cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură. ✔ Cultivarea varietăților tradiționale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale (DOP, IGP,  STG).

✔ Pierderea varietăților locale înseamnă mai mult decât dispariția lor din peisaj și din farfuriile  noastre.  Înseamnă  că  am  pierdut  toate  atributele  unice  pe  care  plantele  care  dispar  le­au  câștigat timp de milenii.

✔ Cei  mai  importanţi  factori  ai  pierderii  ireversibile  de  resurse  genetice  includ:  înlocuirea  culturilor autohtone cu varietăţi noi, uniforme genetic, schimbări în practicile agricole şi modul  de  folosire  a  terenului,  distrugerea  sau  pierderea  habitatelor  şi  ecosistemelor  și  mai  recent,schimbarea climatică globală.

✔ Există nevoia de a conserva și revitaliza semințele tradiționale. ✔ Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor  genetice ale plantelor.

✔ Doar  conservarea  in  situ,  cu  tehnologii  tradiţionale,  permite  o  gestionare  durabilă  a  varietăţilor, întrucât  acestea,  în  habitatul  lor  natural  îşi  pot  continua  procesele  evolutive  sub  presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

✔ În România există un număr seminficativ de varietăți tradiționale. ✔ În  România,  cea  mai  critică  situație,  se  întâlnește  la  culturile  de  fibre  (in  și  cânepă),  unde  soiurile locale au dispărut aproape în totalitate la fel și specia de grâu Triticum monococcum L.  – o cultură relicvă; eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale; fenomenul este  foarte  accentuat  și  la  bob  (Vicia  faba),  cultivat  în  prezent  doar  în  Depresiunea  Dornelor.  Cel  mai bine reprezentată plantă este fasolea (Phaseolus vulgaris L.).

✔ Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie ca varietatea să fie înscrisă  într­un catalog oficial.

✔ Dificultatea  înscrierii  semințelor  tradiționale  în  catalogul  european  și  Politica  Agricolă 

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 40

Comună (PAC)  fac  dificilă  cultivarea  lor  și  favorizează  astfel  extincția  semințelor  tradiționale  care încă mai sunt cultivate.

✔ Strategia  de  conservare  a  varietăţilor  locale  în  Europa  este  una  foarte  complexă,  aceasta  incluzând, pe lângă materialul biologic propriu­zis şi factori politici, economici şi sociali.

✔ Este  necesară  recunoașterea  semințelor  varietăților  locale  ca  un  bun  comun  și  ca  o  resursă  genetică  potrivită  pentru  viitorul  alimetar  și  agricol,  de  aceea  o soluţie este  dezvoltarea  unui  cadru social şi legal pentru seminţele tradiţionale în România.

✔ Odată deveniţi membri ai unei reţelei de multiplicare şi conservare a seminţelor tradiţionale in   situ, cultivatorii vor continua, cel mai probabil, să colaboreze, prin mijloace organizate sau nu şi  vor dezvolta relaţii care vor creşte.

✔ Schimburile între agricultori vor creşte experienţa şi cunoştintele acestora. ✔ Lobby­ul  asupra  autorităţilor  va  crea  un  flux  de  informaţii  care  vor  face  autorităţile  şi  alţi  actori   conştienți  de  importanţa  şi  particularitatea  problemei  seminţelor  tradiţionale,  va  contribui  la  o   mai  bună  înţelegere  a  aspectelor  ecologice  şi  tradiţionale,  transparenţă  în  procesul decizional şi o mai bună participare a publicului la luarea deciziilor.

✔ Propunerea legislativă este un instrument legal care odată adoptat va crea premise favorabile  pe  termen  lung  pentru  utilizarea  largă  în  agricultură  şi  în  alimentaţie  a  seminţelor  tradiţionale – în beneficiul consumatorilor, al economiilor locale, al biodiversităţii agricole şi al  mediului înconjurător.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 41

BIBLIOGRAFIE 1. Chable, V., Goldringer, I., Dawson, J., Bocci, R., Lammerts van Bueren, E., Serpolay, E., González, J.M.,  Valero, T., Levillain, T., Van der Burg, J.W., Pimbert, M., Pino, S., și Kik, K., 2009. Farm Seed Opportunities: a  Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European  Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 266­274. 2. Cristea, V. şi Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OMG­uri? Editura Eikon, Cluj­Napoca. 3. Giuliani, A., 2007. Developing Markets for Agrobiodiversity. Security Livelihoods in Dryland Areas.  Biodiversity International. Rome, Italy. 4. Guillet, D, 2002 – The Seeds Of Kokopelli, A manual for the production of seeds în the family garden, A  directory of Heritage Seeds, Les Presses de Provence, Avignon, France, p. 8­10. 5. Harlan, J.R. 1975. Practical problems în exploration: Seed crops. Pp. 111­115 in Crop Genetic Resources for  Today and Tomorrow (O.H. Frankel and J.G. Hawkes, eds.). Cambridge University Press, Cambridge, UK. 6. Jarvis, D. I, Myer, L., Klemick, H., Guarino, L., Smale, M., Brown, A.H.D., Sadiki, M., Sthapit, B., and  Hodgkin, T., 2000, A Training Guide for in Situ Conservation On­farm, Version 1, Rome, Italy. 7. Lever, L.A., 2006. A Survey of Landraces on the Shetland Islands. MSc thesis, School of Biosciences,  University of Birmingham, Birmingham, UK. 8. Lorenzetti, F., Lorenzetti, S. și Negri, V., 2009. The Italian Laws on Conservation Varieties and the National  Implementation of Commission Directive 2008/62 EC. European Landrace Conservation: an Introduction.  European landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15.  European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 300­304. 9. Manning R., 2004 , Against the Grain – How Agriculture has Hijacked Civilization, North Point Press, New  York. 10. Maxted, N., Ford­Lloyd, B.V. and Hawkes, J.G., 1997. Complementary conservation strategies. In: Maxted,  N., Ford­Lloyd, B.V. and Hawkes, J.G. (eds.) Plant genetic conservation: the in situ approach. Chapman & Hall,  London,UK. p. 20­55. 11. Maxted, N., Veteläinen, M. și Negri, V., 2009. Landrace Inventories: Needs and Methodologies. European  Landrace Conservation: an Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use.  Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome,  Italy, p. 45­52. 12. Maxim, A., Sima, R., Fițiu, A., Sandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., 2007. Preliminary results  concerning the preservation of genetical diversity of different vegetable varieties at USAMV Cluj­Napoca.  Bulletin of the UASMV, Cluj­Napoca, 63/2007, Agriculture, p. 291­296. 13. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Străjeru, Jidavu, M., Șuteu, A., Mihăiescu, L., S., Papp, R., Hapca, A.,  Maxim, O.I., Lucaci, A., Bolboacă, V., Opincariu, A., Berciu, P.E., 2010, Agrobiodiversitate și bioconservare,  Risoprint Cluj­Napoca. 14. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., Maxim, O.I., Lucaci, A., 2007. 15. Maxim A., 2008, Ecologie generală și aplicată, Risoprint, Cluj­Napoca. 16. Negri, V., 2003. Landraces in central Italy: Where and why they are conserved and perspectives for their on  farm conservation. Genetic Resources and Crop Evolution 50: 871­885.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 42

17. Negri, V., Branca, F. and Castellini, G. (2007) Integrating wild plants and landrace conservation in farming  systems: a perspective from Italy. In: Maxted, N., Ford­Lloyd, B.V., Kell, S.P., Iriondo, J.M., Dulloo, M.E. and  Turok, J. (eds) Crop Wild Relative Conservation and Use, CABI publ., Wallingford, UK. p. 392­402. 18. Negri, V., Maxted, N., Veteläinen, M., 2009. European Landrace Conservation: an Introduction. European  landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European  Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy. 19. Nikolaou, L. și Maxted, N., 2009. Community­based Landrace Conservation:Lentils of Eglouvi, Lefkada.  Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome,  Italy, p. 233­232. 20. Paavilainen, K., 2009. National Policies and Support Systems for Landrace Cultivation in Finland Farm Seed  Opportunities: a Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity. Biodiversity Technical Bulletin no 15.  European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 296­299. 21. Romalo, M. 28.05.2007, Autonomia taranilor, miza alimentara globala, HotNews.ro, http://www.hotnews.ro/stiri­arhiva­1069924­autonomia­taranilor­miza­alimentara­globala.htm 22. Sanchez, E., Sifres A., Casanas, F. and Nuez, F. (2008) The endangered future of organoleptically prestigious  European landraces: Ganxet bean (Phaseolus vulgaris L.) as an example of a crop originating in the Americas.  Genetic Resources and Crop Evolution 55: 45­52. 23. Schierscher­Viret, B., Kleijer, G. și Köhler, C., 2009. On­Farm Management of Vegetables in Switzerland.  Inventories: Nees and Methodologies. Biodiversity; Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme  for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 191­196. 24. Străjeru, S., Muraru, D., Constantinovici, D., 2006, Banca de resurse vegetale, Editura Universității,  Suceava. 25. Veteläinen, M., Negri, V., Maxted, N., 2009. A European Strategic Approach to Conserving Crop Landraces.  Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome,  Italy. 26. Zeven, 1998. Landraces: a review of definitions and classifications. Euphytica 104: 127­139. 27. FAO, 2009, Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și Agricultura,  http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm 28. Food for All – The Need For a New Agriculture, 2002, Zed Books, London& New York. 29. Manager de Proiect – Suport de curs, acreditat CNFPA, , Lector: Maria­Lavinia FLOREA, aprilie 2009. 30. Ppromovarea unei agriculturi tărănești, ecologice și solidare în Europa, BEDE, Projet Agricole, Projet de  Societe, 2008. 31. Formula As nr 824, 2008, O comoară salvată – semințele țărănești, interviu cu dr. biolog Silvia Străjeru  http:// www.formula­as.ro/2008/824/spectator­38/dr­biolog­silvia­strajeru­o­comoara­salvata­semințele­taranesti­ 9756 32. Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și Agricultura,  http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm 33. http://www.hotnews.ro/stiri­arhiva­1069924­autonomia­țăranilor­miza­alimentara­globala.htm 34. www.svgenebank.ro 35. http://www.farmseed.net/home/seeds_and_farmers/definitions 36. http://www.cbd.int 37. http://www.ne­cenzurat.ro 38. http://www.ecomagazin.ro/dispar­legumele­românești 39. http://www.9am.ro/stiri­revista­presei/2005­08­17/mancarea­romanilor­pastrata­în­buncare.html

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale TradiŢionale

pag. 43

40. http://www.topbusiness.ro ­ www.topbusiness.ro/romania/archive/article/Soiurile+vechi+rom %E2nesti+și+integrarea+european%26atilde%3B 41. http://www.evz.ro/detalii/stiri/prahova­rosiile­românești­au­disparut­din­sere­892242 42. http://www.hotnews.ro/stiri­arhiva­1069924­autonomia­țăranilor­miza­alimentara­globala.htm 43. http://www.hotnews.ro/stiri­arhiva­1069924­autonomia­țăranilor­miza­alimentara­globala.htm 44. http://www.agerpressnet.ro/prim­plan­suceava/4266­banca­de­gene­de­la­suceava­scoas­din­circuitul­ cercetrii­naionale­i­internaionale­de­o­decizie­pripit­i­injust­a­ministerului­agriculturii­.html 45. http://www.9am.ro/stiri­revista­presei/2005­08­17/mancarea­romanilor­pastrata­în­buncare.html 46. http://www.ziaruldeiasi.ro/ghidul­casei/sfaturi­practice­privind­semințele­plantelor~ni4uob 47. http://www.gradina.ro/Detalii­Articol.aspx?ID=115 48. http://slowfoodromania.blogspot.com/2008/10/manifestul­schimbaruilor­climatice­și.html 49. http://elpis.ecosapiens.ro/cosnervarea­prin­semințe­în­bancile­de­gene 50. http://www.ecoruralis.ro 51. http://ec.europa.eu/food/plant/propagation/conservation_varieties/index_en.htm