Conservarea biodiversitatii

Principii de conservare a naturii  în ariile protejate

Introducere  ne priveşte  priveşte pe  pe toţi, toţi, deoarece  deoarece se leagă leagă de  de fiecare aspect al lumii pe care Mediul ne

o împărţim şi şi de  de care depindem pentru supravieţuire supravieţuire.. În ultimele decade a devenit evident că că mediul  mediul nostru global este ameninţat serios, ca rezultat al activităţilor  umane:  umane:  







 Natura şi şi diversitatea  diversitatea sunt ameninţate ameninţate iar  iar viaţa sălbatică sălbatică este  este în declin. În Europa, o jumătate o  jumătate dintre  dintre mamiferele indigene şi şi o  o treime dintre speciile de reptile, păsări reptile, păsări şi şi peşti  peşti sunt  sunt în pericol. Agricultura, industria şi şi   turismul distrug viaţa sălbatică şi şi   habitatele naturale. Multe zone umede şi şi ecosisteme  ecosisteme lotice s-au pierdut, ca şi şi 75%  75% din dune în Franţa, Italia Franţa,  Italia şi şi Spania.  Spania. Stepele şi mlaştinile mlaştinile Europei  Europei s-au redus cu până cu  până la  la 90% în ultimul secol.

În următorul următorul secol,  secol, populaţia  populaţia lumii  lumii va cre creşte şte cu 50%, de la 6,1 miliarde la 9,3 miliarde. Populaţia Populaţia celor  celor mai sărace sărace 49  49 de naţiuni naţiuni ale  ale lumii se va tripla. Impactul asupra lumii şi şi   a resurselor naturale va fi devastator, dacă umanitatea nu găseşte găseşte cheia  cheia spre o dezvoltare durabilă durabilă..

Introducere  ne priveşte  priveşte pe  pe toţi, toţi, deoarece  deoarece se leagă leagă de  de fiecare aspect al lumii pe care Mediul ne

o împărţim şi şi de  de care depindem pentru supravieţuire supravieţuire.. În ultimele decade a devenit evident că că mediul  mediul nostru global este ameninţat serios, ca rezultat al activităţilor  umane:  umane:  







 Natura şi şi diversitatea  diversitatea sunt ameninţate ameninţate iar  iar viaţa sălbatică sălbatică este  este în declin. În Europa, o jumătate o  jumătate dintre  dintre mamiferele indigene şi şi o  o treime dintre speciile de reptile, păsări reptile, păsări şi şi peşti  peşti sunt  sunt în pericol. Agricultura, industria şi şi   turismul distrug viaţa sălbatică şi şi   habitatele naturale. Multe zone umede şi şi ecosisteme  ecosisteme lotice s-au pierdut, ca şi şi 75%  75% din dune în Franţa, Italia Franţa,  Italia şi şi Spania.  Spania. Stepele şi mlaştinile mlaştinile Europei  Europei s-au redus cu până cu  până la  la 90% în ultimul secol.

În următorul următorul secol,  secol, populaţia  populaţia lumii  lumii va cre creşte şte cu 50%, de la 6,1 miliarde la 9,3 miliarde. Populaţia Populaţia celor  celor mai sărace sărace 49  49 de naţiuni naţiuni ale  ale lumii se va tripla. Impactul asupra lumii şi şi   a resurselor naturale va fi devastator, dacă umanitatea nu găseşte găseşte cheia  cheia spre o dezvoltare durabilă durabilă..

Definiţii 



Conservarea diversităţii diversităţii   biologice urmăreşte urmăreşte   protejarea şi şi   administrarea

lumii naturale.

Conservarea  biodiversităţii Conservarea biodiversit ăţii studiază studiază mecanismele  mecanismele care alterează alterează sau  sau menţin diversitatea  biologică şi utilizează utilizează rezultatele  rezultatele cercetărilor  fundamentale   fundamentale şi aplicative care urmăresc urmăresc   prevenirea pierderilor în lumea vie: extincţia speciilor, pierderea variabilităţii variabilităţii   genetice şi şi   distrugerea comunităţilor   biologice.



Biodiversitatea  este abundenţa de entităţi entităţi   vii pe Pământ, reprezentată de



definită ca  ca indice structural complex al ecosistemului Biodiversitatea este definită

milioane de plante, animale şi şi   microorganisme, genele pe care acestea le conţin,   complexitatea ecosistemelor pe care le formează conţin, formează   (World Wildlife Fund, 1989). şi atribut al biocenozei care, ca parte vie a ecosistemului, este constituită şi atribut din numărul numărul de  de specii, efectivele acestora şi grupările grupările ecologice  ecologice formate în interiorul biotopului pe care îl populează îl  populează..

Nivelurile de definire a biodiversităţii









Diversitatea specifică/biologică  include tot spectrul organismelor de pe

Terra, procariote şi  eucariote, indiferent de regnul căruia îi aparţin. Diversitatea speciilor reprezintă  nu numai răspunsul adaptărilor   ecologice şi  filogenetice ale  populaţiilor  la  particularităţile  mediului, ci şi  baza resurselor primare şi alternative pentru om (hrană, adăpost, materie primă,  produse pentru tratarea unor boli etc.). Diversitatea genetică constă în variaţiile  genetice ale indivizilor,

 populaţiilor  şi  speciilor de pe Terra. Ea constituie suportul pentru menţinerea capacităţii reproductive a speciilor, pentru asigurarea rezistenţei la boli şi intemperii, pentru capacitatea de adaptare la condiţiile de mediu şi de supravieţuire  în cazul unor dezastre. Prezintă o importanţă deosebită  pentru agricultură şi zootehnie. Diversitatea ecosistemică reuneşte variaţiile comunităţilor  ce formează

 biocenozele, variaţiile interacţiunilor   dintre aceste comunităţi şi  cele ale ecosistemelor de pe Terra. Diversitatea ecosistemică reprezintă răspunsul colectiv al speciilor ce formează comunităţile biologice, la diferite condiţii de mediu. Biodiversitatea ecosistemelor a fost şi  este influenţată  permanent, în sens  pozitiv sau negativ, de o multitudine de factori. În prezent, activitatea antropică, prin toate formele de manifestare, are influenţe foarte puternice, şi  de cele mai multe ori, nefaste  asupra  biodiversităţii,  atât la nivel

 N. Eldredge (1992) defineşte mai multe categorii ale biodiversităţii: 

Diversitatea ecologică care este dată de numărul  diferitelor forme de



Diversitatea genealogică se referă la numărul  taxonilor dintr-un ram



Diversitatea fenotipică reprezintă  suma variaţiilor   sau a deosebirilor din

organizare prezente într-un sistem local şi care participă la schimburile de materie şi energie. Diversitatea ecologică include organismele (nivelul individual), populaţiile locale (reprezentând nivelul  populaţional) şi  biocenoza (autorul vizează ecosistemele locale şi regionale).

monofiletic. Punctul de plecare al autorului este genomul, ca şi  când reproducerea şi înmulţirea  ar reprezenta funcţii  ale cromozomilor şi  nu ale celulei. În viziunea lui Eldredge, diversitatea genealogică  include genomul, organismul, populaţia locală, specia şi taxonii monofiletici. interiorul şi  dintre  populaţiile  unei specii (sau taxon de rang superior speciei).











Studiul  biodiversităţii  a luat avânt la nivel regional, în anii 1980, o dată cu înţelegerea rolului economic al diversităţii  plantelor, animalelor şi microorganismelor. La nivel global, momentul decisiv l-a constituit Conferinţa de la Rio de Janeiro (1992) a şefilor   de state şi de guverne, care au semnat Convenţia asupra  Biodiversităţii . Diversitatea biologică ocupă o poziţie critică între necesităţile umane directe şi menţinerea calităţii vieţii umane.   Reprezintă sursa principală  de bunuri şi  servicii  utilizabile şi joacă un rol esenţial în procesele ecologice locale, regionale şi globale. Biodiversitatea reprezintă sursa principală de hrană, are rol în menţinerea sănătăţii  populaţiei  umane şi oferă oportunităţi recreaţionale.

Funcţiile şi valorile asociate biodiversităţii

Monitoringul biologic 

Organismele vii sunt cei mai sensibili şi fideli senzori ai calităţii mediului. Monitoringul biologic reprezintă  sistemul de observaţii,  aprecieri şi  prognoze ale tuturor schimbărilor  constatate în lumea vie, sub acţiunea unor factori naturali sau antropogeni, prin intermediul  biosistemelor (Godeanu, 1997).

Biomonitorungul permite:

estimarea impactului poluanţilor  asupra sistemelor vii din mediu;   evidenţierea schimbărilor  în productivitatea ecosistemelor; stabilirea depăşirii limitelor suportabile de către hidrobionţi (prin apariţia unor modificări morfologice, fiziologice, etologice sau genetice); avertizarea în cazul scăderii/pierderii de biodiversitate. Unele specii de păsări pot fi indicatori de calitate a mediului , deoarece sunt foarte exigente, în timp ce alte specii pot trăi în medii foarte degradate.   



Biodiversitatea poate fi afectată prin trei feluri de presiune:   fizică (ex., afectarea habitatului);   chimică (ex., expunerea la substanţe poluante);   biologică (ex., introducerea unor specii străine, pescuitul etc.). Ca indicatori de presiune se calculează: afectarea habitatului şi  modificarea stării  naturale a terenului, în valoare absolută (km2) sau ca pondere din total (%).  ponderea din totalul speciilor cunoscute a speciilor de mamifere ameninţate,  păsări ameninţate, reptile ameninţate, amfibieni ameninţaţi, peşti ameninţaţi etc..   





Speciile invazive În mod deliberat  sau accidental, oamenii au transportat mii de specii la distanţe mari faţă de centrul lor biogenetic sau arealele naturale de răspândire. O specie invadatoare/invazivă are capacitatea de a stabili populaţii viabile în afara arealului nativ, dezvoltându-se exploziv şi  punând în pericol speciile native (prin competiţie interspecifică sau prădătorism). Pătrunderea accidentală sau  introducerea (ex., crapii chinezeşti,  păstrăvul curcubeu) speciilor de hidrobionţi exotici induc multiple efecte negative asupra 



ecosistemelor acvatice. Zambila de apă ( Eichhornia crassipes), originară din Brazilia, a fost introdusă în America de Nord în urmă cu 100 ani şi s-a răspândit în toată lumea. Bibanul de Nil ( Lates nilotica) a fost introdus în lacul Victoria în 1960. În 1978, acesta nu reprezenta decât 2% din peşte, în 1986 80%.

Cauzele succesului speciilor invazive: lipsa prădătorilor, bolilor şi a  paraziţilor  naturali în noul habitat;  degradarea habitatelor prin diverse modalităţi, ceea ce a dus la dispariţia unor  specii native, în timp ce noile specii (invadatoare) au găsit condiţii prielnice de dezvoltare; formarea de hibrizi între speciile exotice şi cele native; hibrizii nou-formaţi au  fost mai bine adaptaţi şi au eliminat treptat speciile autohtone.

Cele mai vulnerabile habitate la invazia speciilor străine sunt insulele şi habitatele acvatice (lacuri, cursuri de apă, ecosisteme marine). Comunităţile de organisme acvatice din râuri şi  fluvii sunt similare cu cele din insulele oceanice, fiind izolate de mediul nefavorabil lor (mediul terestru) şi  foarte vulnerabile la impactul produs de speciile exotice. La nivel planetar, în lacuri, estuare şi mări au fost introduse peste 120 de specii de  peşti,  în scopul utilizării  complete a hranei naturale din aceste ape şi  pentru îmbogăţirea lor sub raport comercial. Proliferarea unor specii de moluşte, introduse accidental, odată cu apa de lestare a navelor , poate determina o perturbare gravă a comunităţilor   biologice locale. Astfel, invadarea Marilor Lacuri americane de către  molusca  Dreissena  polymorpha a cauzat importante pagube pescarilor, ambarcaţiunilor  şi a devastat comunităţile biologice locale.  Dreissena polymorpha  a ajuns din Europa în Marile Lacuri (America de Nord)

(1986) şi  s-a răspândit  în râurile din câmpia centrală; produce serioase schimbări în ecologia sistemelor dulcicole (Horgan & Millis, 1997), inclusiv declinul  populaţiilor   de unionide. Cu o hrănire eficientă şi prolificitate ridicată, a afectat puternic ecosistemele dulcicole, a ameninţat speciile native şi a distrus sisteme de alimentare cu apă potabilă şi industrială. În lacul Erie,  Dreissena ajunge la densitatea de 700.000 indivizi m-2.











În Marile Lacuri Laurenţiene s-au stabilit peste 140 de specii noi în ultimii 150 de ani. Dreissena bugensis (Lacurile Erie şi Ontario) a fost introdusă în 1988 (Morton, 1996). 67 specii străine (60% marine, restul dulcicole) au invadat ecosistemele acvatice din România: o specie la 3-4 ani pentru litoralul românesc, una la fiecare 4-5 ani  pentru apele continentale. Invadarea apelor litoralului românesc al Mării  Negre de către  scoica  Mya arenaria, originară din Atlanticul de Nord, a dus aproape la eliminarea scoicilor autohtone Lentidium mediterraneum şi Cardium edule. Speciile invazive vor deveni şi  mai periculoase în viitor, deoarece comerţul, călătoria şi  turismul se globalizează   rapid iar controlul frontierelor se simplifică. Aceasta afectează  ecosistemele naturale în care invadatorii agresivi  pot avea efecte dezastruoase: ecologice, biologice şi  epidemiologice (pot fi vectori ai unor boli pentru om şi speciile agricole). SCOPE şi UNEP elaborează strategia globală privind managementul speciilor

invazive.

Pierderea de diversitate •

Omul a intervenit în echilibrul ecosistemelor prin supraexploatarea resurselor ; ex., în apele litorale ale Noii Scoţii (America de Nord) pajiştile de Laminaria au fost distruse de ariciul de mare Strongylocentrotus droebachiensis, din cauza eliminării prădătorului acestuia: Homarus americanus (Mann, 1973).

•   Populaţia de Castor canadiensis  - 60-400 de milioane, înainte de migrarea europenilor în America de Nord, a ajuns în 1900 spre limita extincţiei (Naiman et al., 1988). Recent, populaţia s-a refăcut, ajungând la 6-12 milioane de indivizi. •

Din 100.000 specii de moluşte  cunoscute, 354 (0,4%) sunt ameninţate cu extincţia,  191 (0,2%) au dispărut după  anul 1600. Din 40.000 specii de crustacee cunoscute, 126 (0,3%) sunt ameninţate cu extincţia,  4 (0,01%) au dispărut după 1600.

•

Dintre vertebratele acvatice, 8% dintre taxoni  îşi datorează extincţia supraexploatării,  37% introducerii de noi specii, 4% efectelor indirecte, 50% degradării habitatelor şi 1% unor cauze naturale.

Din 24.000 specii de peşti cunoscute, 452 (2%) sunt ameninţate cu extincţia, 29 (0,1%) au dispărut după 1600. •  Arealul păstrăvului  american (Onchorhynchus apache) s-a redus datorită hibridizării cu păstrăvul curcubeu introdus, noua populaţie intrând în competiţie cu cele originale (Dowling şi Childs, 1992). •

Restrângerea arealului aspretelui (Romanichthys valsanicola )

• Supraexploatarea peştelui oceanic ameninţă multe specii valoroase:

sardina de Pacific (Sardinops coerulea ), hamsia peruană (Engraulis ringens ), hamsia de California (Engraulis mordax ) etc..

• Din totalul de 3.000 de specii de amfibieni cunoscute, 59 de specii

(2%) sunt ameninţate cu extincţia, 2 specii (0,1%) au dispărut după anul 1600.

Cauze: • 35% dintre extincţiile peştilor se datorează  pierderii habitatului, 30% speciilor exotice introduse, 4% supraexploatării. • În Madagascar, din cele 25 de genuri native de peşti,  14 erau necunoscute în altă parte. Acum mai există doar 5. • Dintre speciile de peşti ameninţate cu extincţia, 78% au drept cauză pierderea habitatului, 28% speciile exotice introduse, 12% supraexploatarea. • La amfibieni, 77% au drept cauză  pierderea habitatului, 14% speciile exotice introduse, 29% supraexploatarea. • Uneori, ameninţarea este reprezentată de un complex de cauze.

• Multe specii de mamifere marine au dispărut  ca urmare a vânării  lor în

masă: sirene, foci, cetacee. Sirena lui Steller ( Hydromamalis stelleri ) , descoperită în anul 1712 în Marea Okhotsk, a fost exterminată în 25 de ani. Datorită vânătorii  excesive a dispărut  foca călugăr (Monachus tropicalis ) din Caraibe iar efectivul de foci din Mediterană (Monachus monachus ) ajunsese în 1987 la 350 de exemplare.

• La începutul secolului al XX-lea,

Balenoptera musculus  depăşea  200.000

de exemplare în Oceanul Îngheţat de Nord. Numai în 1930 au fost vânate 29.400 de exemplare. Numărul lor s-a redus atât de mult încât, din 1964, s-a interzis prin legi internaţionale vânătoarea acestei specii.  Vânătoarea cetaceelor a continuat  însă  cu alte specii de balene (Balenoptera physalus, Balenoptera borealis, Megaptera novaeanglie ) şi caşaloţi (Physeter catodon ). Unele specii au fost vânate până la extincţie iar altele până când nu a mai fost rentabil (extincţie economică).

• Balena antarctică gri a dispărut în jurul anului 1730, sirenianul  „vaca de mare”   a lui Steller (Hydrodamalis gigas ) în jurul lui 1768 (la 27 de ani de la descoperire!), nurca de mare în 1880, foca călugăr caraibiană în 1952.

• Delfinii din Marea Neagră au fost vânaţi intens de flotele ţărilor riverane.

Din cca. un milion de exemplare s-a ajuns la mai puţin  de 100.000. În 1966, URSS, România şi Bulgaria s-au angajat să stopeze vânătoarea, în timp ce Turcia a continuat-o până în 1982.

Dinamica populaţiilor de mamifere marine, în urma pescuitului industrial Specia

 Arealul

Efectivele anterioare suprapescuitului

Efectivele actuale

Raportul  între efectivele curente şi cele istorice

Balaenoptera musculus 

 Antarctic

250.000

1.000

4

Balaena mysticetus 

 Arctic

57.000

8.000

14

Balaenoptera  physalus 

Emisfera sudică

550.000

15.000

2,7

Eubalaena australis 

Emisfera sudică

100.000

3.000

3

Physeter catodon 

Global

2,4 milioane

400.000

17

Măsurarea diversităţii biologice se face prin diferite metode cantitative, în scopul comparării diversităţii  unor comunităţii  biologice de mărimi  geografice diferite. Cu cât diversitatea biologică  a unei comunităţi este mai mare, cu atât ea este mai stabilă, mai rezistentă  la invazia unor specii din alte comunităţi şi are o productivitate mai mare (Pimm, 1991, Tilman, 1999). 

  Bogăţia în specii sau alf a diversitatea -

numărul de specii dintr-o comunitate biologică. Acest indice poate fi utilizat pentru compararea numărului de specii din arii geografice sau comunităţi biologice diferite.



Beta diversitatea - gradientul cu care se schimbă compoziţia  în specii, funcţie  de un



Gama diversitatea cuprinde numărul de specii dintr-o regiune sau zonă geografică, deci se





element geografic. Ex., în zona montană, beta diversitatea este mare dacă compoziţia în specii a comunităţii de briofite se schimbă odată cu altitudinea şi este mică când cele mai multe specii se întâlnesc în tot arealul montan, indiferent de altitudine. aplică pe areale mari.

Între cei trei indici există o corelaţie; prin calcularea lor se stabilesc modelele de distribuţie a speciilor şi se identifică punctele  fierbinţi  –   zonele cu biodiversitate mare, care necesită acţiuni severe de conservare. Speciile actuale de plante şi animale sunt rezultatul unei evoluţii naturale de 3,5 miliarde de ani. În tot acest timp, speciile s-au modificat, au căpătat caracteristici noi prin care s-au adaptat la cele mai diferite şi mai ostile medii din trai.











  Numărul  de specii vegetale şi  animale de pe Terra era estimat la 3-5 milioane. Mai recent se crede că  mai există  aproximativ 5-10 milioane de specii încă  nedescoperite.  Numai speciile de insecte nedescoperite din  pădurile  tropicale ar însuma 30-50 de milioane. Au rămas nedescoperite între 10-40% din plantele cu flori şi 10% din speciile de peşti. Actualmente numărul speciilor de plante şi animale descrise ştiinţific nu depăşeşte 1,5 milioane din care peste 750.000 de specii de insecte, aproape 250.000 de specii de plante antofite, 69.000 de specii de fungi, aproape 31.000 de specii de protiste, circa 27.000 de specii de alge, 5.000 de specii de bacterii, 1.000 de specii de viruşi, 40.000 de specii de  peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere; restul sunt plante inferioare şi nevertebrate. Diversitatea biologică este distribuită neuniform pe Terra. Cea mai mare diversitate de specii de plante şi animale se găseşte în pădurile tropicale, recifii de corali, marile lacuri tropicale şi în mările adânci (Heywood, 1995).   Pădurile tr opicale doar

7% din uscatul planetei adăpostesc  peste 50% din totalul speciilor de plante şi animale, majoritatea fiind insecte. Se consideră că cca. 10 milioane de specii de insecte din  pădurea tropicală  sunt încă  nedescrise, ceea ce ar însemna că aceste specii reprezintă circa 90% din totalul speciilor planetei. În aceste păduri trăiesc  peste 40% din speciile de antofite şi circa 30% din speciile de păsări de pe Pământ. Recifii de corali   sunt echivalentul marin al  pădurilor   tropicale în ceea ce  priveşte

complexitatea şi  bogăţia  în specii. Marea Barieră  de Corali din estul Australiei, deşi ocupă o suprafaţă de numai 349.000 km2 , adică 0,1% din suprafaţa Oceanului Planetar, cantonează aproximativ 8% din totalul speciilor planetei: peste 300 de specii de corali, 1.500 de specii de peşti, 4.000 de specii de moluşte, 250 de specii de păsări









Marea diversitate  biologică a mărilor   adânci   poate fi datorată  vârstei habitatului, arealului foarte întins, stabilităţii mediului şi specializării speciilor  bentonice la categorii particulare de sedimente (Waller, 1996). Zone restrânse ca suprafaţă  au biodiversitate deosebit de ridicată: în Parcul  Naţional “La Amistad”  din Costa Rica (3000 km2) sunt mai multe specii de  păsări decât în întreaga Americă de Nord. Diversitatea speciilor creşte  de la poli spre tropice: în Thailanda, numărul speciilor de mamifere este de 251, pe când în Franţa este doar 93, deşi cele două ţări  au aproximativ aceeaşi suprafaţă. Diferenţa  este şi  mai evidentă  în cazul speciilor de arbori: pe o suprafaţă de 10 ha din pădurea amazoniană din Peru se găsesc  300 de specii de arbori, în timp ce pe aceeaşi suprafaţă  din  pădurile nemorale din Europa doar 30 de specii. În ecosistemele terestre, biodiversitatea este condiţionată de: variaţiile locale ale topografiei, climatului, de vârsta geologică  a substratului. Bogăţia  în specii creşte  cu altitudinea, cu valoarea intensităţii radiaţiei  solare şi  cantitatea de  precipitaţii. O topografie complexă permite izolarea genetică, adaptarea locală şi,  în final, apariţia  de specii noi. Arealele cu o structură litologică complexă oferă condiţii edafice variate, fapt ce duce la apariţia unor comunităţi şi specii de plante adaptate la anumite tipuri de sol.

Dacă această mare diversitate de specii ne face să fim optimişti în ceea ce  priveşte  viitorul planetei, numeroase semnale de alarmă  atrag atenţia  asupra sărăcirii  zestrei biologice a Pământului prin dispariţia continuă şi într-un ritm din ce în ce mai rapid a numeroase specii de plante şi animale. Diversitatea biologică este rezultanta a două procese:   speciaţie    extincţie (5 “în masă” în timp geologic). 

Biodiversitatea globală a crescut în timp geologic. Biodiversitatea locală  poate creşte prin imigraţie şi scădea  prin

emigraţie.

Ipoteze şi teorii privind cauzele dispariţiei speciilor  • Istoria vieţii pe pământ a fost marcată de numeroase dispariţii în masă a unor specii vegetale şi  animale. În ultimii 500 de milioane de ani au

avut loc 5 astfel de fenomene.

• Prim a m are extincţie a avut loc în devonian , acum 345 de milioane de ani, când au dispărut 30% din familiile de animale de pe planetă, printre care peştii placodermi şi multe specii de trilobiţi. • A d o u a m ar e extincţie la sfârşitul  erei permiene  , acum 250 de milioane

de ani, a dus probabil la exterminarea a 50% din speciile de animale ale planetei. Au dispărut între 77-95% din totalitatea speciilor marine şi toate speciile de trilobiţi (D. Simberloff, 1984). •   Această extincţie a fost cauzată de un vulcanism intens şi pe suprafeţe mari sau de coliziunea unui meteorit cu Pământul. S-au produs schimbări majore ale mediului, cărora multe specii nu le-au rezistat. •  În triasic  (acum circa 180 de milioane de ani), s-a produs a treia extincţie în masă.  Au dispărut circa 35% din toate familiile de animale, incluzând numeroase specii de reptile şi moluşte marine.

• A patra mare extincţie s-a produs în cretacic   (acum 65 de milioane de ani), când au dispărut  toate speciile de dinozauri şi multe specii de reptile şi moluşte marine. •  În pleistocen (acum 10.000 de ani), a avut loc a cin cia extincţie.  Au dispărut  numeroase specii de mamifere mari, păsări,

nevertebrate dulcicole.

Cauzele extincţiilor : (modificarea • Naturale  prădare/competiţie, boli)

climei,

modificarea

habitatului,

• Antropice  (distrugerea, fragmentarea şi  degradarea habitatelor, poluare, schimbarea globală  a climei, supraexploatare/vânare excesivă, atacul prădătorilor/competitori introduşi de om) • Sinergice (ploaie acidă, defrişare, braconaj).

Rata actuală de extincţie  (a 6-a în masă,  de 100-1000 ori mai mare decât în trecut) are cauze exclusiv antropogene.

• Intervenţia brutală  a omului  în mediul natural a dus la stricarea echilibrului ecologic în diferite ecosisteme şi la afectarea directă a unor

specii.

• La începutul secolului al XIX-lea, preriile erau populate de 75.000.000 de bizoni care făceau migraţii  sezoniere de hrănire pe distanţe uriaşe, de la lacul Erie până  în Texas, de la Munţii Stâncoşi până la Munţii

 Alleghny. • Distrugerea sistematică  a turmele de bizoni pentru carne, piele sau pentru a elimina concurenţa la hrana animalelor domestice. •   Vânătoarea  s-a făcut  într-un ritm încât prin 1870 efectivele de bizoni ajunsese la 2.500.000 de exemplare, iar prin 1880 se relata vânarea ultimului bizon ( E. Bonnefous, 1976). • Caracteristic pentru distrugerea avifaunei este dispariţia  porumbelului migrator. La începutul secolului al XIX-lea populaţiile  de porumbei migratori din America de Nord erau aşa de numeroase încât un singur

stol era estimat la 2 miliarde de exemplare. •   Păsările făceau migraţii anuale din Massachusetts către malurile golfului Mexic. În timpul acestor deplasări păsările  erau vânate în aşa număr   încât în 1899 a fost vânat ultimul exemplar liber , iar în 1914 a murit ultimul exemplar captiv la grădina zoologică din Cincinnati.

• Distrugerea faunei  este amplificată şi  de colonizarea umană  a unor teritorii, care modificând mediul natural, tinde să distrugă viaţa sălbatică şi aduce cu sine animale carnivore şi de pradă necunoscute acelor zone. Introducerea în fauna Insulelor Antile a mangustelor aduse din India în anul 1872 pentru combaterea şobolanilor   care produceau pagube pe plantaţiile  de trestie de zahăr  a făcut  ca mierlele negre, sturzii şi porumbeii să ajungă în pragul exterminării totale. •  În Asia, Africa şi Europa numeroase specii de mamifere mari, carnivore şi  erbivore, au dispărut  ca urmare a transformărilor   suferite de covorul vegetal şi a vânătorii  intensive. Ultimul bour s-a stins în Polonia, în secolul al XVII-lea. Bivolul african, care trăia în sudul Algeriei şi în Munţii  Atlas, a dispărut nu demult. •  În ultimele două milenii au dispărut leul european, ghepardul indian, leul

nord-african, elefantul libian. • Zimbrul a fost salvat în extremis de la dispariţie  în secolul al XX-lea; capra ibex din Alpi pare a fi grav ameninţată  pentru că  este vânată intensiv. • Calul sălbatic  din Mongolia şi cămila sălbatică  din Turkestanul chinez, vânate fără cruţare, au ajuns la efective extrem de reduse. • Ecvideele din Orientul Apropiat, o specie intermediară între cai şi măgari, sunt şi ele ameninţate datorită vânătorii.

Procentajul lacurilor (n=2850) din Scandinavia care şi-au pierdut populaţiile de păstrăv, ca urmare a precipitaţiilor acide (după Mason, 2002)

Tipuri de extincţii • Specie extinctă global (nu se mai  întâlneşte pe

glob) • Specie extinctă  local  (nu se mai  întâlneşte în vechiul areal) • Specie extinctă în sălbăticie  (se  întâlneşte doar în captivitate) • Specie extinctă  ecologic (şi-a pierdut rolul în comunitate).

Obiect de aplicaţie • Speciile şi habitatele ameninţate de activităţile  umane. • Eficacitatea unor măsuri  active de protecţie  (prioritate având speciile cheie , a căror  dispariţie/reducere conduce la dispariţia  mai multor specii din areal).

Este o strategie de criză. Este o strategie de sinteză (ecologie, biogeografie, geografia mediului, genetică şi biologia populaţiilor) .

Categorii de conservare (IUCN, 1996) • • • • • • • • • •

Extincte (+) Dispărute în sălbăticie

 În pericol iminent  În pericol Vulnerabile Dependente de conservare Aproape ameninţate

Insuficient cunoscute Cu date incomplete Neevaluate.  Aceste categorii s-au dovedit a fi utile la nivel naţional şi internaţional pentru concentrarea atenţiei spre speciile de interes deosebit şi identificarea celor ameninţate cu dispariţia, pentru a fi protejate prin acorduri internaţionale.

•

Ulterior, UICN face o nouă  împărţire  a speciilor ameninţate cu dispariţia, în şase categorii de conservare: specii în extincţie,  specii ameninţate,  specii vulnerabile, specii rare, specii nedeterminate şi  specii insuficient cunoscute.

Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii a elaborat în 1994 un nou sistem de clasificare a speciilor ameninţate pe trei nivele, bazat pe probabilitatea extincţiei şi a elaborat definiţii şi  îndrumări  îmbunătăţite cu evaluări  cantitative (Mace şi  Lande, 1991, IUCN, 1994): • - specii ameninţate în fază critică: au o probabilitate de 50% sau mai mare de a dispărea în 10 ani sau 3 generaţii dacă au o durată de viaţă mai mare; • - specii ameninţate sau în pericol : au o probabilitate de 20% de a dispărea în 20 de ani sau 5 generaţii; • - specii vulnerabile: au o probabilitate de 10% sau mai mult de a dispărea în 100 de ani;  Încadrarea speciei în una din aceste categorii se face după următoarele criterii: • declinul populaţiei observat în numărul de indivizi; •   mărimea arealului geografic ocupat de specii şi numărul populaţiilor ; •   numărul total de indivizi maturi şi numărul de indivizi fertili; • declinul prognozat în numărul  indivizilor, dacă continuă tendinţele  demografice curente sau distrugerea habitatului; • probabilitatea ca specia să dispară într-un număr  de ani sau generaţii; Pe baza categoriilor de specii ameninţate  stabilite de IUCN, World Conservation Monitoring Center (WCMC) a evaluat şi  descris ca ameninţate  aproape 60.000 de specii de plante şi 5.000 de specii de animale, din care 700 de specii de peşti, 100 de specii de amfibieni, 200 de specii de reptile, 900 de specii de moluşte, 500 de specii de insecte, 400 de specii de crustacee din apele interioare, 1.100 de specii de păsări şi 1.100 de specii de mamifere. Prezentăm mai jos ponderea speciilor ameninţate cu extincţia (în pericol iminent, în pericol şi vulnerabile) din unele ţări temperate. •

Direcţii de conservare a biodiversităţii Conservarea biodiversităţii se poate realiza pe trei direcţii principale: conservarea plasmei germinative;  conservarea plantelor prin reproducere vegetativă şi culturi de ţesuturi;  conservarea plantelor şi animalelor prin rezervaţii.  





Conservarea plasmei germinati ve   se bazează pe un complex de măsuri şi relaţii

între instituţii naţionale şi internaţionale  de stat sau particulare. Comisia Internaţională pentru Rezerve Genetice Vegetale, coordonată de FAO a urmărit culegerea din teren a soiurilor de cultură şi  crearea de  bănci  genetice care depozitează  la temperaturi scăzute seminţele şi  butaşii majorităţii  plantelor de interes alimentar şi industrial. În ’80, băncile de plasmă germinativă se găseau în SUA, Europa Occidentală, Japonia şi  Uniunea Sovietică; ulterior s-au înfiinţat şi în ţări  în curs de dezvoltare; se păstrează eşantioane de plasmă germinativă de la toate soiurile de  principalelor specii de cultură (grâu, orez, porumb, sorg, orz, mei, cartof, soia). FAO a adoptat (1983) un document vizând constituirea unor colecţii de bază de  plasmă germinativă de plante sub egidă proprie. Ţările în curs de dezvoltare se temeau că selecţionatorii  din ţările  industrializate care au acces la resursele genetice ale ţărilor   din lumea a treia, le  prelucrează, le transformă  în soiuri comercializabile şi le vând tot acestor ţări.





  Deşi  băncile genetice naţionale şi colecţiile de seminţe şi  plasmă germinativă deţinute  de centrele internaţionale de cercetări  agricole cuprind numeroase varietăţi de plante, acest număr  în sine nu reprezintă o garanţie a conservării.   Seminţele trebuie să fie regenerate periodic, iar varietăţile supuse unei aprecieri a calităţii  lor agronomice. Seminţele  păstrate  prea mult timp sau în condiţii necorespunzătoare îşi pierd variabilitatea. Acest lucru îi făcea pe unii specialişti să  afirme că “ s-ar putea  să se  piardă  mai multă  germoplasmă  de porumb în cadrul băncilor   genetice prost  gospodărite,  decât de pe  suprafeţele  agricole încă neinventariate de către colecţionarii de probe “ (W. L. Brown, 1988).





Pornind de la ideea că  băncile  de gene “congelează” însăşi evoluţia,  se pune  problema înfiinţării unor parcuri naturale pentru soiurile autohtone  în care acestea să crească  natural, să  se adapteze atacurilor dăunătorilor,  speciilor concurente şi fluctuaţiilor  climatice. Aceasta ar menţine dinamismul evolutiv al speciilor şi ar stimula apariţia unor noi combinaţii genetice. În acest context, este susţinut în prezent conceptul de “parcuri genetice” în care speciile de plante de cultură pot evolua în comun cu dăunătorii lor. În acest mod are loc conservarea variabilităţii lor pe scară largă, într-un autentic sens evoluţionist. Parcurile genetice nu vor lua locul băncilor  de gene, ci vor reprezenta elementul lor logic, complementar (D. Duvick).









Uti li zarea cul tur ilor de celul e şi  ţesuturi  este o metodă relativ recentă de

conservare a diversităţii plantelor. Prin această tehnică o celulă vegetală, după îndepărtarea  membranei ei rigide, poate fi înmulţită,  producând o masă de celule nemodificate, denumită calus, care poate fi apoi dirijată să crească până la stadiul de plantă matură. Prin tehnica culturii de celule “in vitro” o singură  plantă  poate să devină “părintele”  unei noi generaţii. Culturile de celule şi ţesuturi  pot fi examinate în scopul identificării unor trăsături speciale, precum rezistenţa la pesticide sau la unele boli. Cultura de ţesuturi  scoate la iveală variaţii genetice la plantele derivate din acelaşi părinte. În unele cazuri, prin aceste tehnici sunt reconstituite variaţiile  genetice la speciile rare sau excesiv exploatate (R. S. Chaleff, 1983). Tehnica denumită fuziunea de  protoplaşti   permite combinarea celulelor, distincte din punct de vedere genetic, a două specii diferite într-una singură. Fuziunea de  protoplaşti îmbină două celule vegetale a căror   membrane au fost îndepărtate, urmată de cultura de celule “in vitro”. Rezultatul este un hibrid interspecific care nu ar putea fi produs prin metode convenţionale (de exemplu leguma “pomato”, un hibrid între cartof şi roşie). Prin tehnica fuziunii de  protoplaşti se pot combina genele de la specii care altfel nu se încrucişează. În acest fel ar putea fi transferate trăsături utile de la speciile sălbatice la plantele cultivate.













Conservarea speciilor de plante şi   animal e în rezervaţii  şi   parcuri 

încearcă să  protejeze genofondul planetei, să refacă  biodiversitatea unor ecosisteme afectate de activităţile antropice.   Populaţiile  spontane de plante şi  animale sunt resurse genetice mult mai importante decât sursele actuale de gene aflate în cultură. Ele au o mare diversitate genetică şi ecologică,  au o mare putere de adaptare la modificarea factorilor abiotici ai mediului.

Reducerea diversităţii  speciilor nu duce numai la scăderea numărului de taxoni, ci şi la sărăcirea  genofondului fiecărei  specii. Studiul succesiunii ecologice şi a dinamicii în timp şi spaţiu a ecosistemelor a relevat faptul că heterogenitatea spaţială   a biotopurilor este necesară  pentru menţinerea  bogăţiei specifice la un grad înalt. În acest sens este necesară menţinerea şi  conservarea a cât mai multor habitate, chiar prin intervenţia omului. Protejarea

ecosistemelor naturale contribuie, prin funcţia  lor stabilizatoare, la conservarea mediului şi  chiar la mărirea  productivităţii ecosistemelor antropizate vecine. Conservarea  pădurilor   contribuie la: prevenirea inundaţiilor,  reglarea debitului râurilor în timpul viiturilor prin moderarea vitezei de topire a zăpezilor, reducerea eroziunii solului, constituind în acelaşi timp un mediu  propice de viaţă pentru numeroase specii de animale (Acatrinei, 1996).













  Protecţia diversităţii  biologice trebuie să  se manifeste prin conservarea biocenozelor naturale  în totalitatea lor şi  nu a unor specii izolate. Valoarea presiunii pe care un ecosistem o poate suporta fără a fi în pericol de distrugere reiese din legăturile reciproce dintre componentele sale, dar şi din viteza de circulaţie a materiei şi energiei din ecosistem. Cu cât un ecosistem este mai complex, cu atât vor rezista mai  bine presiunilor exterioare lui.   Suprafaţa parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor   din lume era în 1990 de circa 2.500 milioane de hectare, procentul fiind  în creştere.   Astăzi  un sfert din suprafaţa  zonelor protejate sunt rezervaţii  ale biosferei , zone protejate prin Organizaţia Naţiunilor  Unite. Constituie zone protejate 4% din  pădurile  Africii, 2% din  pădurile Americii de Sud şi 6% din cele ale Asiei de Sud –  Est.

Măsuri de conservare 

Salvarea speciilor ameninţate cu dispariţia



Administrarea ariilor protejate actuale



Stabilirea de noi arii protejate.

Multe parcuri naţionale  au fost create pentru  protecţia megafaunei charismatice    (lei, tigri, urşi)  –   simboluri naţionale, elemente de interes turistic. Protecţia eficientă a speciilor rare/ameninţate  depinde de înţelegerea relaţiilor  acestora cu mediul, de cunoaşterea istoriei naturale (ecologia speciei) a speciilor. Aceasta se realizează prin monitorizarea speciilor (inventariere, investigare, studii demografice).

Protecţia prin conservarea populaţiilor Un plan de conservare necesită: 



  Existenţa  unui număr   mare de indivizi ai speciei în declin (populaţiile  mici sunt ameninţate  în mod deosebit din cauze: genetice, demografice, ambientale) Posibilitatea instituirii de arii protejate. a  populaţiei  (10.000 indivizi pentru nevertebrate, 500-5000 pentru vertebrate)

Mărimea

minimă

al  populaţiei  (10.000-100.000 ha pentru mamifere mici, 989-2420 pentru urşi grizzly).

Arealul minim

Programe pentru constituirea de populaţii noi 





de reintroducere  (într-un areal pe care specia nu îl mai ocupă). Au mare valoare educaţională. de creştere  a efectivului populaţiei  (indivizi colectaţi  în alt areal sau obţinuţi în captivitate sunt introduşi într-o populaţie,  pentru creşterea fondului de gene) de introducere  (mutarea plantelor şi  animalelor în afara arealului istoric).

- Se recomandă tehnici de eliberare blândă şi nu abruptă. - Sunt prevăzute proceduri de implozie!

Strategii de conservare 





in situ (prezervare on-site) = recomandată, pentru continuarea

evoluţiei naturale a speciei

ex situ ( prezervare off-site), când  populaţia  este prea mică, specia fiind extinctă în libertate. Este foarte costisitoare! mixte  (monitorizarea şi  managementul speciilor rare şi în

 pericol, în mici arii protejate).

Facilităţi: -

  grădini  zoologice, fonduri de vânătoare,  centre de creştere în captivitate (animale)

- grădini  botanice, parcuri dendrologice,  bănci de seminţe (plante).

Tehnici folosite   Alăptarea încrucişată   Însămânţarea artificială  Incubarea artificială  Transferul de embrioni (“mame surogat”)  Congelarea materialului biologic de la speciile pe cale de dispariţie (“grădini zoologice îngheţate”), pentru o clonare viitoare. 

Apar probleme de etică, în legătură  cu metodele de conservare!

Contraargumente • Costuri prea mari: milioane de $ pentru câteva păsări

urâte

• Nu este necesar : în alte ţări există foarte mulţi lupi •   Ineficienţă: mortalitate ridicată în captivitate •   Pseudoetică: să lăsăm ultimele exemplare să se stingă fără a le chinui în captivitate. Este esenţială transparenţa (explicarea scopului, nevoilor programului) în relaţiile cu comunitatea locală.

Conservarea comunităţilor biologice  în arii protejate 

Aria  protejată  este o zonă terestră şi/sau marină  special dedicată  protecţiei diversităţii  biologice, cu resurse naturale şi  culturale, administrată  prin mijloace legale. Ariile  protejate sunt menţionate  în planurile de urbanism şi  de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Protejarea habitatelor unor comunităţi  biologice sănătoase  este cel mai eficient mod de a conserva per ansamblu diversitatea  biologică. Sunt recunoscute patru modalităţi de prezervare a comunităţilor  biologice: crearea de arii protejate; managementul acestor zone speciale; implementarea de măsuri de conservare în afara ariilor protejate; restaurarea comunităţilor  biologice din habitatele degradate.    

În funcţie de gradul de intervenţie a omului, habitatele naturale pot fi:  , cum sunt terenurile agricole, lacurile artificiale putern ic afectate de activităţile umane  şi zonele industriale;  ,  precum pădurile tropicale exploatate selectiv şi majoritatea mărilor şi moderat afectate  oceanelor supuse unui pescuit intensiv;  ,  precum fundul oceanului şi  unele zone izolate ale neafectate de activităţile umane   pădurii tropicale umede. 











  Protecţia  ecosistemelor unice, nemodificate de om sau a celor ameninţate de activităţi antropice se poate realiza prin amenajarea de arii şi zone protejate. Se impune ca în fiecare ţară să fie conservate cel puţin câte un eşantion din fiecare ecosistem major. Au prioritate ecosistemele unice, cele nemodificate sau  puţin modificate de om, zonele de pasaj şi cele de reproducere a păsărilor  migratoare. Atunci când este creată o arie protejată, de obicei, trebuie ajuns la un compromis  între protejarea diversităţii  biologice, funcţionarea ecosistemelor şi  satisfacerea nevoilor de resurse imediate şi pe termen lung ale comunităţilor   umane locale şi  ale guvernelor naţionale.

Cele mai obişnuite modalităţi de constituire a ariilor protejate sunt: - prin acţiuni  guver namentale   ,  când la nivel naţional,  regional sau local sunt desemnate anumite zone ce vor funcţiona  ca arii  protejate; - prin cumpărare de terenur i de către persoane private sau organizaţii implicate în activităţi de conservare a mediului. 



ambientală  presupune menţinerea diversităţii  biologice, investiţii  pentru conservarea capitalului natural  rămas  (rezervele de apă Durabilitatea

subterană,  solurile, habitatele speciilor rare), investiţii  pentru extinderea capitalului natural cultivat, care să reducă presiunea asupra resurselor naturale. 









Spre deosebire de sistemul economic, cel natural tinde să-şi recicleze deşeurile  proprii prin autoreglare . Neutilizarea unui habitat natural în dezvoltarea economică constituie prezervarea sau protecţia acestuia. Conservarea constă în menţinerea  unei  părţi  din trăsăturile  habitatului (cele esenţiale), o parte din habitat sau trăsăturile  sale fiind modificate  pentru avantajele de utilizare. Exemple tipice de conservare sunt parcurile naţionale, rezervaţiile faunistice şi chiar fermele unde se creşte fauna sălbatică pentru piei, carne etc., reducând-se astfel presiunea asupra populaţiilor sălbatice. Aşa  cum s-a arătat la Congresul mondial al Conservării   care a avut loc la Montreal (1996), conservarea ar fi un compromis   între utilizare, dezvoltare economică şi protecţie. Pentru a proteja biodiversitatea şi resursele naturale împotriva daunelor produse de acţiunea umană este necesară o  Reţea  Ecologică Globală –  un sistem global de rezervaţii naturale care să funcţioneze ca rezervor pentru variaţia genetică şi  bază  pentru  păstrarea intactă  a proceselor naturale. Rezervaţiile  naturale sunt zonele unde există o variaţie genetică  mare sau unde se  păstrează  procesele

Clasificarea ariilor protejate 













Cele şase  categorii administrative ale Uniunii Internaţionale  pentru Conservarea  Naturii (IUCN) pentru ariile protejate sunt: Categoria I-a – rezervaţie ştiinţifică: arie protejată, administrată în principal pentru cercetări ştiinţifice şi conservarea fondului genetic autohton; Categoria a II-a  –   parc naţional: arie  protejată, administrată  în principal pentru  protecţia ecosistemelor şi pentru recreere; Categoria a III-a  –   monument natural: arie sau obiectiv natural, administrate în  principal pentru conservarea trăsăturilor  naturale specifice; Categoria a IV-a  –  rezervaţie naturală: arie  protejată, administrată  în principal  pentru conservarea unor medii caracteristice de viaţă,  care pot fi de interes geologic, paleontologic, speologic, floristic, forestier, faunistic; Categoria a V-a  –  rezervaţie  peisagistică: cuprinde forme de relief sau asociaţii vegetale de mare valoare estetică, prin a căror   conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor  naturale; Categoria a VI-a –   arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată, administrată în principal pentru folosirea adecvată a ecosistemelor naturale.



  Există niveluri şi regimuri diferite de protecţie:

- Rezervaţii naturale 



 

  Ocupă  de obicei un teritoriu mai mic, sub 1000 de hectare, ce reprezintă  ecosisteme originale (de interes zoologic, botanic, forestier, paleontologic, limnologic, speologic, marin sau mixt) sau neafectate de activităţile umane, ori biocentre. Rezervaţia naturală considerată moştenire naturală a unui stat este o „rezervaţie naturală naţională”. Ca tipuri se diferenţiază:   rezervaţii  naturale integrale, unde se interzice orice activitate capabilă să  modifice echilibrele naturale;   rezervaţii parţiale, cu scopul de a conserva anumite specii (capra neagră, zimbrul);   rezervaţii speciale, pentru anumite elemente ale unor ansambluri biologice. În jurul rezervaţiilor   naturale există „zone tampon”  în care activităţile  potenţial dăunătoare resurselor naturale sunt reglementate juridic.

- Zone peisagere protejate 

  Suprafaţa este de obicei peste 1000 de hectare şi conţin ecosisteme fragmentate, importante pentru conservarea diversităţii biologice şi a stabilităţii ecologice, cu trăsături peisagere caracteristice sau cu forme specifice de aşezări istorice.

- Situri protejate 

  Suprafaţa este de obicei mai mică de 1000 de hectare, şi reprezintă biocoridoare, elemente interactive sau biocentre de importanţă regională sau locală. Poate fi şi o zonă cu o populaţie stabilă de animale şi  plante, minerale şi  fosile, cu valoare ştiinţifică, culturală  sau educaţională  sau  părţi de natură modificate de om, în principal rezervoare de apă, arborete, parcuri, grădini şi cariere.

- Monumente ale naturii 

Sunt ecosisteme punctuale, în general mai mici de 50 de hectare, şi componente ale lor (asociaţii sau specii de animale sau de plante pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice, situri fosilifere), cu semnificaţie ştiinţifică, culturală, ecologică, estetică  sau  peisageră,  în special

- Parcuri naţionale 



  Suprafaţa este de obicei mai mare de 1000 de hectare; sunt ecosisteme neafectate major de activităţile  umane sau care  prezintă  structuri peisagere unice şi  naturale, care formează  biocentre naţionale şi  cea mai importantă moştenire naturală. Constituie forma cea mai elaborată de  protecţie  a naturii şi  aduce, prin practicarea turismului, venituri importante economiilor naţionale. Resursele parcurilor naţionale  nu constituie obiect de exploatare comercială,  uciderea sau capturarea animalelor sălbatice, distrugerea sau culegerea plantelor sălbatice fiind prohibite. Măsurile  adoptate tind să  protejeze şi  conserve scenariul natural, formaţiunile  geologice inedite, regiunile şi  obiectele naturale de interes estetic, istoric ori ştiinţific. De asemenea, sunt interzise o serie de activităţi  umane precum: cultivarea plantelor, creşterea  animalelor, exploatarea minieră şi forestieră, construirea de baraje şi căi de comunicaţie, de linii electrice sau telefonice, ori de locuinţe. Sunt admise numai amenajări  turistice, cu condiţia să nu afecteze habitatul natural.

Un parc naţional conţine trei zone distincte şi anume:   rezervaţia ştiinţifică propriu-zisă, unde au acces numai cercetătorii; zona tampon, accesibilă turismului pe anumite trasee; zona preparc cu rol în sistematizarea turistică a parcului.   

Zonarea limitelor şi ariilor în cadrul parcurilor naţionale urmăreşte trei scopuri principale:   protecţia diversităţii biologice şi a siturilor vulnerabile; recreerea şi educaţia ecologică a publicului; dezvoltarea durabilă a comunităţilor  locale.   

Categorii de arii protejate (după UNESCO)

       

 

Rezervaţii ştiinţifice/naturale integrale  Parcuri naţionale Monumente ale naturii/elemente naturale deosebite Rezervaţii naturale dirijate/sanctuare Peisaje terestre/marine protejate Rezervaţii ale resurselor naturale Rezervaţii antropologice/regiuni biologice naturale Zone naturale amenajate în scopuri multiple/zone de gestionare a resurselor naturale Rezerve ale biosferei Bunuri ale patrimoniului mondial.

Prezervarea siturilor naturale şi menţinerea diversităţii  maxime a resurselor genetice, animale şi  vegetale s-ar putea realiza prin organizarea unei reţele mondiale de rezervaţii ale biosferei, care să cuprindă eşantioane reprezentative ale  principalelor ecosisteme existente. Puţin  peste 6% din terenurile lumii sunt strict sau parţial „protejate”. Aproape jumătate din parcurile naţionale şi  ariile protejate sunt mai mici de 100 km2.

Reţeaua mondială de rezervaţii ale biosferei (surse UNESCO, 2002)

Legislaţia privind conservarea biodiversităţii 

Acordurile, convenţiile şi  tratatele internaţionale au un rol vital pentru conservarea biodiversităţii, deoarece: - există specii migratoare - se face comerţ cu produse biologice - biodiversitatea este un bun al întregii omeniri.

Există 

peste 40 de convenţii şi  acorduri multilaterale care au ca scop gospodărirea resurselor biologice, dar puţine  îşi  propun  în primul rând conservarea.

•

  Convenţia asupra reglementării şi poliţiei  generale a pescuitului în Marea

Nordului (Haga, 1882). •   Convenţia care reglementa vânătoarea  de balene (Geneva, 1931). • Acordul încheiat între Marea Britanie şi  Norvegia (1937), care a inclus ulterior şi alte state, asupra reglementării vânătorii balenelor. A fost completat în 1938 cu o clauză despre existenţa unei rezervaţii  totale între 70 şi 160° longitudine vestică. În 1944, la Londra s-a stabilit "unitatea balenă albastră", ca modalitate de calcul a cuantumului vânătorii şi s-a repartizat pentru vânătoare  în zona Antarcticii un contigent anual de 16.000 unităţi faţă  de 24.000 unităţi  permise anterior. •   Convenţia  privind protecţia  naturii şi  prezervarea vieţii sălbatice în emisfera vestică (Washington, 1940) a fost semnată  de 20 de state de pe continentul american şi are ca obiectiv principal protecţia vieţii sălbatice, în special prin crearea de parcuri naţionale. Au fost luate în considerare componentele ce ţin  de habitat: scenariul natural,

formaţiunile geologice inedite, regiunile şi  obiectele naturale de interes estetic, de valoare istorică ori ştiinţifică. Se stipulează şi crearea de rezervaţii  de tip special; o rezervaţie  de tip special este o regiune aflată sub controlul public, caracterizată  prin condiţiile primitive ale florei şi  faunei, ale transportului şi  habitatului uman, în care nu există nici o prevedere pentru folosirea transportului motorizat, iar orice  practică comercială este exclusă. Părţile semnatare ale convenţiei  se angajează să adopte măsuri speciale de ocrotire a florei şi faunei sălbatice şi  în afara parcurilor naţionale: ex., să prevină dispariţia păsărilor migratoare cu "valoare economică şi estetică", să  protejeze în mod special speciile existente, să interzică vânătoarea,   uciderea sau capturarea lor fără autorizaţie. Importul, exportul şi tranzitul speciilor de floră sau faună protejate era de asemenea

reglementat în mod special.

•   

  Convenţia internaţională  pentru

reglementarea vânătorii  de balene (Washington, 1946), la care au aderat de la început 17 state şi care prevedea: stabilirea cotelor de captură pentru fiecare specie;   măsuri de protecţie pentru animalele imature şi pentru speciile ameninţate; constituirea unei serii de rezervaţii integrale.





•   Convenţia relativă la pescuitul în Dunăre (Bucureşti, 1958). •   Convenţia africană  asupra conservării   naturii şi  a resurselor naturale (Alger, 1968) a fost adoptată  la cea de a 5-a Adunare a şefilor  de state şi guverne a Organizaţiei Unităţii  Africane şi  înlocuieşte Convenţia  de la Londra (1933) cu privire la prezervarea faunei şi florei în stare naturală, după obţinerea independenţei statelor africane.   Abordează problema rezervaţiilor naturale, statele semnatare obligându-se să le menţină pe cele existente şi să înfiinţeze altele noi acolo unde este posibil şi  necesar. S-a propus  înfiinţarea  de zone tampon în jurul rezervaţiilor  naturale, în scopul prevenirii impactului din partea activităţilor dăunătoare resurselor naturale protejate.   Părţile  contractante vor lua măsurile corespunzătoare  de conservare a naturii şi a resurselor naturale existente pe teritoriul lor, exploatarea acestora făcându-se în concordanţă cu necesităţile populaţiei,  dar şi cu cerinţele  ecologice (extinderea zonelor  împădurite,  conservarea speciilor ameninţate cu dispariţia). Prin legislaţia internă  sunt interzise anumite metode de vânătoare şi  pescuit precum uciderea în masă,  folosirea otrăvurilor sau a explozibililor, utilizarea vehiculelor cu motor sau a armelor automate la vânătoare. Speciile aflate sub protecţie sunt menţionate într-o anexă a Convenţiei : listele A şi B. Speciile de pe lista A sunt integral protejate, în timp ce acelea de pe lista B pot fi vânate sau capturate în baza unor licenţe speciale. Se interzice şi importul sau exportul fără autorizaţie a speciilor aflate sub protecţia Convenţiei. •   Convenţia europeană  privind protecţia  animalelor în timpul transportului internaţional  (Paris, 1968) a fost elaborată  de Consiliul Europei şi  are în vedere fauna domestică,   dar şi  alte categorii de animale (mamifere, păsări,  reptile etc.). Containerele pentru animalele sălbatice vor fi  însoţite de instrucţiuni clare în legătură cu caracterul periculos şi riscurile comportate de aceste specii, cu privire la hrănirea şi adăparea  lor sau alte îngrijiri speciale reclamate (ex., pentru animalele cu sânge rece). Sunt incluse reguli speciale diferenţiate în funcţie de calea de transport: pentru drumurile rutiere, pentru calea ferată, cea acvatică sau aeriană. • Programul Om – Biosferă, lansat în 1970, a permis crearea unei reţele de rezervaţii ale biosferei aflate sub patronajul UNESCO în cadrul  „Programului Naţiunilor  Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” . În cadrul acestor rezervaţii,   eforturile de conservare a biodiversităţii  sunt realizate în condiţiile dezvoltării  durabile a comunităţilor locale ce locuiesc în respectivele perimetre. Reţeaua reuneşte  aproape 400 de rezervaţii . Pe teritoriul României, se află  trei rezervaţii   ale biosferei: Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat şi Pietrosul Rodnei.













•   Convenţia relativă   la zonele umede de importanţă internaţională,   în special ca habitate pentru păsările   acvatice  (Ramsar-Iran, 1971) urmăreşte identificarea şi  desemnarea unor zone umede de importanţă internaţională, în special, ca habitate pentru păsările migratoare, în vederea evitării degradării  lor continue, conservării biodiversităţii  acestor ecosisteme şi utilizării  durabile a resurselor. Fiecare stat semnatar are obligaţia de a desemna cel puţin un sit Ramsar. Până în martie 1999, numărul zonelor umede de importanţă internaţională incluse pe lista Ramsar a ajuns la 1.000, suprafaţa acoperită fiind de peste 70 milioane ha. Din totalul de 100%, mlaştinile reprezintă 31%, lacurile 25%, râurile 16%, zonele umede artificiale 10%, cele marine 10%, estuarele 8% (1990). În 1996 au fost incluse şi  carsturile subterane şi  sistemele hidrologice ale peşterilor  (ex., Lacul Kutubu din Papua Noua Guinee). Cel mai mare sit Ramsar este Sistemul Okavango din Botswana (6.864.000 ha, adică peste 10% din total), iar cel mai mic este izvorul Hosnie din Christmas Island, Australia, cu o suprafaţă de 0,33 ha (conţine  mangrove cu Brugieria). Baza de date Ramsar este administrată  de Wetlands International. De la aderarea României (1991) şi până în prezent doar două regiuni din ţară au fost desemnate site-uri Ramsar: Rezervaţia  Biosferei  “Delta Dunării  (1991) şi  Balta Mică a Brăilei  (2001). Cele trei noi site-uri Ramsar desemnate sunt Lunca Mureşului (judeţele Arad şi Timiş),  Complexul Piscicol Dumbrăviţa (judeţul Braşov) şi Lacul Techirghiol (judeţul Constanţa) . Zonele umede definite conform Convenţiei Ramsar sunt „ zone de mlaştină, turbărie sau apă, fie naturală fie artificială, permanente sau temporare, cu apă stagnantă sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv zonele de ape marine a căror  adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m” .   Meritul Convenţiei Ramsar a fost acela de a schimba în mai puţin de 30 de ani concepţia că zonele umede sunt locuri murdare şi inutile. Zonele umede sunt dintre cele mai productive şi importante sisteme de pe Pământ. Ele influenţează clima, inundaţiile, aportul de apă, speciile migratoare etc. Siturile Ramsar sunt zone umede care au atins un prag de importanţă internaţională,  conform unui set de 13 criterii, divizate în 4 familii sau grupuri şi anume: • Criterii pentru zone umede reprezentative sau unice; • Criterii generale bazate pe plante sau animale; • Criterii specifice bazate pe păsările acvatice; • Criterii specifice bazate pe peşti (cele mai noi). Desemnarea unei zone umede ca site Ramsar este o recunoaştere a importanţei acestor zone ca resurse de mare valoare economică, naturală, ştiinţifică şi a rolului lor multiplu în menţinerea calităţii  mediului prin controlul inundaţiilor,  aprovizionarea stratului subteran de apă,  stabilizarea ţărmurilor şi protecţia  împotriva furtunilor, retenţia nutrienţilor şi  sedimentelor, atenuarea schimbărilor   climatice, purificarea apei, menţinerea biodiversităţii. Din 1972, s-a căutat să încheie un moratoriu asupra uciderii comerciale a balenelor. Membrii Comisiei internaţionale  de vânătoare  a balenelor au căzut de acord să interzică uciderea anumitor specii şi au redus cu peste 60% cotele numărului total de balene ce pot fi vânate. Unele ţări ca Japonia continuă să cumpere produse de balenă  (carne şi  ulei) de la ţări  care nu sunt membre ale Comisiei, încurajând vânătoarea peste cotele durabile recomandate de Comitetul ştiinţific al Comisiei şi subminând intrarea în Comisie a tuturor ţărilor vânătoare  de balene.

 



  Convenţia pentru protejarea focilor din Antarctica (Londra, 1972).   Convenţia  privind protecţia  patrimoniului mondial cultural şi  natural, adoptată  la Paris (1972), promovează o reţea a siturilor UNESCO prin programul  „World Heritage Site Program”  ce reuneşte zone naturale sau culturale de importanţă internaţională, urmărind  conservarea acestor zone pentru generaţiile viitoare. Lista reuneşte 127 de situri naturale a căror conservare constituie o obligaţie morală a omenirii, între care se află şi Delta Dunării, propusă de ţara noastră (1991).   Convenţia  de la Washington (CITES), adoptată  în 1973, asupra comerţului internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică ameninţate  cu extincţia. În scopuri de monitoring se cer permise de import şi export pentru un număr de 46 de specii de animale şi plante; ex., broaştele ţestoase  marine (Anexa I) a căror  comercializare este permisă  numai în circumstanţe excepţionale. În Anexa II sunt trecute 61 de specii de animale şi 10 specii de plante, pentru care este suficient permisul de export; ex.,

vidra. Actul speciilor aflate în pericol  (SUA, 1973) cere identificarea şi protecţia  habitatelor critice pentru existenţa  în continuare a speciilor ameninţate . În statul Tennessee, construcţia   barajului Tollico a fost stopată prin ordin  judecătoresc, pentru că ar fi distrus ultimul habitat disponibil pentru o specie de peşte dulcicol, iar o specie vegetală  a fost găsită   în zona de colectare a unui rezervor din Dickey-Lincoln (Maine). Aceste două cazuri dramatizează o problemă complexă a managementului naturii sălbatice,  când beneficii pe termen scurt pentru activitatea umană intră  în conflict cu valoarea pe termen lung a diversităţii  genetice. Oficiul pentru speciile în pericol din Statele Unite raporta că mai puţin de 1% din consultaţiile  privind speciile în pericol ajung în instanţă,  marea majoritate fiind rezolvate prin proceduri administrative. US Fish şi  Wildlife Service au publicat hărţi  ale habitatelor critice, care vor ajuta planificatorii să  evite pe viitor conflictele pentru speciile în pericol.   Convenţia dintre SUA şi Uniunea Sovietică privind conservarea păsărilor migratoare (Moscova, 1976);   Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural în Europa (Berna, 1979), a fost iniţiată  în vederea conservării vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, prin cooperarea transfrontalieră. Anexa II ar trebui revizuită prin includerea de noi specii, majoritatea din Europa Centrală şi de Est. Cu excepţia  câtorva specii de mamifere cu o distribuţie europeană  foarte marginală,   nu s-au înregistrat extincţii. Convenţia de la Berna asupra vieţii sălbatice şi habitatelor naturale în Europa (1979) Convenţia de la Bonn asupra speciilor migratoare (1979).   Convenţia  asupra speciilor migratoare aparţinând   faunei sălbatice (Bonn, 1979) vizează conservarea speciilor sălbatice   migratoare pe toată  lungimea traseelor de migraţie,  în zonele de reproducere şi  în cartierele de iernare, printr-un management ecologic care să permită  exploatarea durabilă a speciilor de interes cinegetic şi salvarea diversităţii  speciilor migratoare. Secretariatul acestei convenţii  a elaborat (1995) o  înţelegere specială ce priveşte păsările  acvatice migratoare din spaţiul eurasiatic şi african (African – Eurasian Migratory Water Bird Agreement/AEWA). 













  









 

    



  Convenţia asupra conservării  faunei şi florei marine a Antarcticii (Canberra, 1980).   Convenţia relativă  la conservarea somonului în Atlanticul de Nord (Reykjavik, 1982). Acordul asupra conservării   micilor cetacee ale Mării  Baltice şi  ale Mării  Nordului (New

York, 1992). Acordul asupra cooperării  pentru cercetarea, conservarea şi  gestiunea mamiferelor marine în Atlanticul de Nord (Nuuk, 1992).   Convenţia  asupra diversităţii biologice  (Rio de Janeiro, 1992) are drept scop prevenirea degradării  globale a biodiversităţii,  cuprinzând trei obiective majore: conservarea biodiversitatii, folosirea sustenabilă  a componentelor biodiversităţii şi împărţirea beneficiilor genetice ale resurselor  într-un mod echitabil. Pe plan naţional, statele semnatare trebuie să elaboreze strategii şi programe naţionale  pentru conservarea biodiversităţii naţionale şi dezvoltarea durabilă . Acordul asupra conservării   cetaceelor din Marea Neagră,   Marea Mediterană şi  din zona Atlantică adiacentă  (Monaco, 2001).   Tendinţa spre o din ce în ce mai simplă şi uniformă biodiversitate continuă, în general, în Europa. Zonele naturale sunt  încă  în curs de fragmentare, pădurile şi  câmpurile devin din ce în ce mai omogene, speciile indigene sălbatice  sunt sub stres sever multiplu.

Convenţia privind protecţia liliecilor, Carta europeană a regiunilor montane, Strategia pan-europeană a diversităţii biologice şi peisagere (Sofia, 1995), Charta europeană a peisajelor, Convenţia privind protecţia patrimoniului natural şi cultural mondial (Paris), Directiva Uniunii Europene privind conservarea habitatelor, florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor naturale în Europa, Conferinţele Ministeriale privind protecţia pădurilor în Europa (Strasbourg, 1990; Helsinki, 1993; Lisabona, 1998) urmăresc: conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii ;   împărţirea beneficiilor care apar din utilizarea resurselor genetice; cercetarea, identificarea, monitorizarea şi schimbul de informaţii ;   învăţământ, pregătire şi sensibilizare. Dezvoltarea strategiei a fost propusă iniţial în Declaraţia   de la Maastricht (1993), cu ocazia conferinţei internaţionale Conservarea patrimoniului natural al Europei . Textul strategiei a fost  înaintat la a 3-a conferinţă ministerială  de la Sofia (1995) cu tema Mediul pentru Europa. A 4-a conferinţă ministerială   s-a ţinut  la Aarhus (Danemarca) în iunie 1998. Conform Declaraţiei   de la Aarhus, este necesară  întărirea şi  implementarea instrumentelor pentru o mai bună  integrare a obiectivelor de conservare a biodiversităţii şi  a peisajului natural în politicile sectoriale, la nivel naţional şi internaţional. De o importanţă deosebită  sunt cele două  directive: Păsări  (1979) şi  Habitate (1992), pe baza cărora  s-a fundamentat reţeaua Natura 2000. Aceasta urmăreşte să  blocheze declinul biodiversităţii în spaţiul european.

• Directiva Păsări (1979), asupra protecţiei păsărilor şi a habitatelor acestora (79/409) a identificat 181 de specii şi

subspecii în pericol. • Directiva Habitate (1992), asupra conservării  habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice (92/43). 



Statele membre sunt invitate să definească reţele  de astfel de habitate/situri de interes comunitar (Reţeaua “Natura 2000” ) şi să le protejeze în faţa activităţilor economice distructive prin planuri de management al conservării.   Iniţiativele Natura 2000 şi reţeaua Emerald (promovată  prin Convenţia  privind conservarea vieţii sălbatice şi  a habitatelor

naturale din Europa, Berna 1979) sunt principalele instrumente pentru realizarea unei Reţele  Ecologice pan-Europene. Reţeaua  “Natura 2000”  cuprindea în 2002 circa 15.000 de situri, acoperind circa 15% din teritoriul UE.



Directiva Cadru Apa a UE a introdus conceptul de identificare a apelor care necesită protecţie specială,  deoarece conţin specii cu importanţă economică. Directiva (79/923/EEC) se referă  la raci. Directiva (91/492/EEC) se referă la moluştele  comercializate pe piaţă.

Legislaţia românească privind conservarea naturii 

 















Pentru o conservare eficientă a biodiversităţii,  România are nevoie de un cadru legislativ adecvat. În prezent există  o serie de dispoziţii   cu caracter legislativ, referitoare la conservarea biodiversităţii, ca urmare a aderării la convenţii internaţionale, precum şi legislaţia naţională cu relevanţă pentru domeniul conservării biodiversităţii dintre care menţionăm: Legea .../1993 privind constituirea Rezervaţiei  Biosferei Delta Dunării Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea  a III- a- zone protejate Legea nr. 462/2001  pentru aprobarea Ordonanţei  de urgenţă  a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi  faunei sălbatice În anexa 2 a legii sunt stabilite tipurile de habitate naturale a căror  conservare necesită  declararea arilor speciale de conservare. Anexa 3 prezintă  speciile de plante şi animale a căror conservare necesită  desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică. Anexa 4 cuprinde lista speciilor de animale şi  plante care necesită o protecţie strictă  iar anexa 5 prezintă   speciile de plante şi  animale de interes comunitar ale căror prelevare din natură şi exploatare fac obiectul măsurilor  de management. Ordinul nr. 647/2001 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităţilor   de recoltare, capturare şi/sau achiziţie şi comercializare pe piaţa internă sau la export a plantelor şi animalelor din flora şi fauna sălbatică,  precum şi a importului acestora. OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice . Legea nr. 356/ 2007  pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă  nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate OM 776/2007 privind declararea siturilor de importanţă comunitară  ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România România a fost obligată să înfiinţeze propria Reţea Natura 2000 (reţea de arii protejate), în conformitate cu prevederile legislaţiei   europene, şi să pregătească măsuri  relevante de protecţie  pentru ariile de importanţă comunitară . În acest sens, este necesar un sistem adecvat de management şi monitorizare a reţelei de arii protejate, precum şi reconstrucţia ecologică şi alte lucrări de infrastructură specifică. Această prioritate vizează  asigurarea unui management corespunzător  al ariilor protejate şi,  implicit, stoparea degradării biodiversităţii şi  a resurselor naturale, respectiv reducerea riscurilor asociate pentru mediu şi dezvoltare durabilă. HG 1284/2007 privind ariile de protecţie specială avifaunistică  privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică  ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România.

Managementul ariilor protejate • • • • • • • • •

- existenţa unui cadru legislativ specific (internaţional şi naţional) - instituţii naţionale pentru planificarea şi conducerea ariilor protejate - planuri de management pentru fiecare arie protejată în parte - “zonarea”  ariilor protejate cu îmbinarea activităţilor  permise (ex., agricultură, turism) - pregătirea superioară a personalului angajat - cooperare strânsă între agenţiile pentru ariile protejate şi comunităţile locale - colaborare între guvernele naţionale şi organizaţiile internaţionale - integrarea ariilor protejate naţionale în reţele internaţionale  (ex., reţeaua ecologică europeană Natura 2000   ) - informarea şi educarea publicului pentru stiluri de  viaţă durabile, în armonie cu mediul înconjurător şi natura vie.

Programul de acţiune pentru orice arie protejată conţine: • activităţi de cercetare; • programe de educaţie ambientală; • măsuri de protecţie in situ ; • monitoringul şi managementul informaţiei.

Ecoturismul •  Turismul atent planificat poate juca, şi el, un rol important în conservare. •   Comunităţile locale trebuie să beneficieze din turism, să primească pregătire şi sprijin pentru a întemeia propriile lor afaceri de ecoturism. S-a  văzut că oamenii care trăiesc  din ecoturism par mai dispuşi să-şi  protejeze resursele naturale şi să sprijine eforturile de conservare. •

Ecoturismul se bazează pe protecţia atracţiilor  naturale (peisaje, forme de  viaţă sălbatică, păduri ecuatoriale sau recifuri de corali).

•

Ecoturismul este un segment specializat al turismului natural; o formă de comunicare cu natura. Este călătoria responsabilă  care promovează conservarea naturii şi asigură bunăstarea localnicilor.

La Quebec, pe 18 mai 2002 a avut loc Întâlnirea Mondială  asupra Ecoturismului. • Prin crearea legăturilor  directe între beneficiile economice ce decurg din ecoturism şi protecţia biodiversităţii, Naţiunile Unite au declarat 2002 ca fiind  Anul Internaţional  al Ecoturismului. Sunt sprijinite eforturile partenerilor precum Societatea Internaţională de Ecoturism ş.a. •

•  Turismul natural a crescut la o rată anuală de 10-30%, în timp ce turismul total a crescut la o rată de 4% anual. Sunt în curs de desfăşurare proiecte de ecoturism în peste 20 de ţări. Atât în zonele protejate private cât şi proprietate publică  cererea pentru acces la atracţiile naturale este în creştere - în unele cazuri extrem de rapid. Parcurile naţionale şi rezervaţiile  private sunt supuse unei presiuni în creştere pentru a asigura accesul unui număr în creştere de vizitatori. •  Trebuie promovate principiile ecoturismului în cadrul industriei turistice. •

La 1 aprilie, 2002, Conservation International  şi  revista  National Geographic Traveler  au inaugurat "World Legacy Awards"  (Premiile Moştenirii  Mondiale). Aceste premii aduc o recunoaştere afacerilor, organizaţiilor şi locurilor remarcabile care au adus o contribuţie semnificativă  la promovarea principilor turismului durabil, şi  acelor acţiuni care pot servi ca un model pentru alţii. Standardele pentru aceste distincţii implică conservarea naturii, beneficii economice pentru localnici şi respect pentru diversitatea culturală.

•

În spiritul declaraţiei  din 2002 a Naţiunilor  Unite ca fiind " Anul Internaţional al Ecoturismului", aceste premii caută să încurajeze tot mai multe afaceri, organizaţii şi destinaţii să incorporeze politici de mediu şi sociale puternice în practicile lor. Se  încearcă  crearea unei reţele  de lideri industriali, guverne, instituţii  academice şi agenţii finanţatoare bine-informate care să colaboreze în iniţiative de ecoturism.

Managementul Reţelei de arii naturale protejate din România România include 5 din cele 10 regiuni biogeografice recunoscute oficial de UE: alpină, continentală, panonică, pontică (euxinică) şi stepa. Biodiversitatea remarcabilă a României este consecinţa procentului important (47%) de ecosisteme naturale şi  seminaturale, din care pădurile reprezintă o componentă esenţială. Prin Programul CORINE-biotop au fost identificate 783 tipuri de habitate, din care 758 sunt habitate terestre. • Pentru conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii  care defineşte  cadrul biogeografic al ţării, precum şi  a structurilor şi formaţiunilor  naturale cu o valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică, se menţine şi dezvoltă reţeaua naţională  de arii protejate şi  monumente ale naturii (Art. 54, Legea 137/1995). În România au fost desemnate un număr  de 584 de arii naturale protejate, care acoperă 1.140.590 ha, reprezentând 4,8% din teritoriul naţional. În anul 1998, a continuat procedura de pregătire a proiectului “Managementul conservării biodiversităţii”,  care  vizează  stabilirea cadrului juridic şi instituţional pentru managementul reţelei naţionale de arii protejate. • Legea 137/1995 prevede că protejarea unor specii rare, ameninţate cu dispariţia, conservarea diversităţii biologice şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese. La proiectarea lucrărilor care modifică  cadrul natural este obligatoriu studiul de evaluare a impactului asupra acestuia, cu propunerea unor soluţii  tehnice pentru menţinerea  zonelor de habitat natural şi a funcţiilor ecosistemelor, cu asigurarea protecţiei organismelor. Deţinătorii de terenuri care sunt supuse unui regim de conservare stabilit de autoritatea centrală  sunt scutiţi  de impozite şi  vor primi compensaţii corespunzătoare. • Managementul Reţelei Naţionale  de Arii Naturale Protejate este în răspunderea autorităţii  centrale (Ministerul) pentru protecţia  mediului, prin Directoratul pentru Conservarea Biodiversităţii, a  Ariilor Protejate şi  a Monumentelor Naturii - autoritate a administraţiei  publice centrale cu responsabilităţi  de directivare, reglementare, supraveghere şi  control administrativ şi  a Academiei Române, prin Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, ca autoritate ştiinţifică naţională, cu responsabilităţi de expertizare, avizare, supraveghere şi control ştiinţific. •

Suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România (conform Legii 152/2000) Suprafaţa României Suprafaţa ariilor naturale protejate Procentul ocupat de ariile naturale protejate din care: Delta Dunării ocupă din suprafaţa ţării

23.839.100 ha 1.234.608 ha 5,18% 2,43%

Categorii de arii naturale protejate • • • • • • •

a) Rezervaţii ştiinţifice b) Parcuri naţionale

c) Monumente ale naturii d) Rezervaţii naturale

e) Parcuri naturale

f) Rezervaţii ale biosferei g) Zone umede de importanţă internaţională (situri

Ramsar) • h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal • i) Arii speciale de conservare • j) Arii de protecţie specială

Suprafaţa totală a rezervaţiilor Biosferei, parcurilor naturale şi naţionale din România (conform Legii 152/2000) Parcuri naţionale şi naturale, rezervaţii ale Bios ferei Balta Mică a Brăilei   Bucegi Călimani   Ceahlău   Cheile Bicazului –  Hăşmaş  Cheile Nerei –   Beuşniţa  Cozia Delta Dunării  Domogled – Valea Cernei Grădiştea Muncelului – Cioclovina Munţii Apuseni  Munţii Măcinului  Piatra Craiului Porţile de Fier   Retezat Rodna Semenic –  Cheile Caraşului  TOTAL

Suprafaţa (ha) 17.529 32.663 24.041 8.396 6.575 37.100 17.100 580.000 60.100 10.000 75.784 11.321 14.800 115.655,8 38.047,00 46.399,00 36.664,8 1.132.175,6

•

La nivel teritorial, responsabilităţile autorităţii centrale sunt îndeplinite de agenţiile teritoriale pentru protecţia  mediului, prin servicii specifice pentru conservarea naturii şi a diversităţii biologice.

•

Comitetul naţional Om-Biosferă al Comisiei Naţionale pentru UNESCO are responsabilităţi  în orientarea strategiilor şi a politicilor pentru managementul rezervaţiilor biosferei, conform principiilor UNESCO, în care scop cooperează  cu Comisia de Ocrotire a Monumentelor Naturii a Academiei Române, cu autoritatea centrală  pentru protecţia  mediului şi cu administraţiile rezervaţiilor biosferei.

•   Administraţiile ariilor naturale protejate au atribuţia de a asigura protecţia diversităţii biologice şi a elabora planul de management al ariilor naturale protejate pe care îl supun spre aprobare autorităţii centrale pentru protecţia mediului. •

Custozii sunt persoane fizice şi/sau  juridice (muzee, şcoli,  ONG-uri, cluburi speologice, cluburi de turism ş.a.) care au calificarea, instruirea şi  mijloacele necesare pentru a supraveghea modul de aplicare şi  respectare a măsurilor de protecţie şi  conservare a ariilor naturale protejate încredinţate; au prioritate custozii aparţinând comunităţilor locale.

•

Personalul împuternicit de autoritatea centrală pentru protecţia mediului  îndeplineşte funcţia de gardă de mediu. Pentru acţiunile de supraveghere şi pază a zonelor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural existente in situ , ca şi pentru supravegherea respectării dispoziţiilor  legale privind protecţia  mediului, ocrotirea naturii şi  conservarea diversităţii biologice, s-a instituit calitatea de agent ecolog voluntar, care poate fi acordată  numai persoanelor care fac dovada unei pregătiri ecologice corespunzătoare, cunosc reglementările generale de protecţia mediului şi pe cele privind protecţia naturii, a florei şi a faunei sălbatice, au o comportare civică demnă şi prezintă garanţii ale integrităţii morale.

şie pentru România Lis ta Ro  •

 În Lista roşie europeană a speciilor ameninţate, România figurează cu un număr   de 34 de specii de vertebrate, încadrate în diferite categorii sistematice:

•

- mamifere  – cu un număr  de 13 specii ameninţate din care : 5 specii sunt vulnerabile, 2 specii rare, 4 specii în pericol dar  încă  neîncadrate intr-o anumită  categorie, o specie insuficient cunoscută  ca fiind ameninţată şi intrată  sub supravegherea Uniunii Internaţionale a Conservării Naturii; - păsări  –  cu un număr  de 13  specii ameninţate  din care una în pericol de extincţie (Pelecanus crispus ), o specie vulnerabilă,  5 specii rare şi  6 specii sub supravegherea Consiliului Internaţional de Protecţie a Păsărilor  (ICBP); - reptilele sunt trecute pe această listă cu 2 specii vulnerabile; - peştii de apă  dulce cuprind 6  specii din care 4 în pericol de extincţie şi două  specii vulnerabile. Din totalul de 33.085 de specii de nevertebrate inventariate în România, 11  specii sunt considerate periclitate.  În România a fost realizată Lista roşie a plantelor sup erioare (Olteanu şi alţii, 1994), în care, din totalul de 3.700 de specii sunt incluse 23 de specii de plante declarate monumente ale naturii, 74 de specii extincte, 39 de specii periclitate, 171 de specii vulnerabile şi 1.253 de specii rare. De asemenea, au fost identificaţi 110 taxoni endemici pentru România.  În anul 2005 Academia Română şi Muzeul Naţional de Istorie Naturală Gigore Antipa editează Cartea roşie a vertebratelor din Rom ânia .  Din analiza datelor prezentate în această lucrare rezultă că din cele 707 specii de vertebrate existente în România, 221 de specii sunt într-o stare defavorabilă de conservare: 7 specii sunt aproape ameninţate, 106 specii sunt vulnerabile, 65 de specii sunt periclitate şi 43 de specii sunt critic periclitate. Din fauna de vertebrate 5 specii sunt considerate extincte.

• • • • •

•





90 80 70  N  u m  ă  r   u l    d   e 

 a  r  i   i    p r   o  t    e   j    a   t    e 

60 50 40 30 20 10 Înainte de 1950

1950-1959

1960-1969

1970-1980

2000

Perioada

Evoluţia numărului de arii protejate în România după adoptarea în 1972 a Convenţiei de la Stokholm (după Primack et al ., 2002)

Specii de mamifere şi păsări dispărute din fauna României (după Drugescu, 1994 şi Enciclopedia zoocinegetică, 1996) Perioada dispariţiei Observaţii Specia  bourul secolele XV-XVI ( Bos taurus primigenius) calul de pădure după 1700 ( Equus cabalus silvaticus) marmota de stepă ( Marmota bobac) 1800 antilopa saiga 1800 (Saiga tatarica) elanul 1813-1850 reapărut după 1960 ( Alces alces) zimbrul 1762 reintrodus în câteva ( Bison bonasus bonasus) rezervaţii  potârnichea alpină 1884 ( Lagopus mutus) marmota alpină 1890-1900 reintrodusă în câteva ( Arctomys marmota) masive muntoase  potârnichea de stâncă ( Alectoris 1920  graeca saxatilis) castorul sau brebul 1824 reintrodus în 1998 (Castor fiber ) vulturul bărbos/zăganul (Gypaetus 1932-1934 barbatus aureus) vulturul pleşuv negru/ brun ( Aegypius 1960 monachus) vulturul pleşuv sur 1960 (Gyps fulvus fulvus) vulturul mic 1980 ( Neophron percnopterus)

•

Din cele 191 de specii de peşti  din România, 35 de specii adică  18,3% sunt ameninţate în diferite grade: 17 specii (8,9%) sunt specii vulnerabile, 9 specii (4,7%) sunt periclitate şi 9 specii (4,7%) sunt critic periclitate.

•

Din totalul faunei de amfibieni de 20 de specii, 17 specii (85% din total) sunt într-o situaţie defavorabilă de conservare: 5 specii (25%) sunt aproape ameninţate, 9 specii (45%) sunt vulnerabile şi 3 specii (15%) sunt periclitate.

•

Din cele 30 de specii de reptile existente în România, 22 de specii, adică 73% din total, sunt ameninţate în diferite grade: două specii (6,6%) sunt aproape ameninţate, 7 specii (23,3%) sunt vulnerabile, 7 specii (23,3%) sunt periclitate şi 6 specii (20%) sunt critic periclitate.

•

 Avifauna din România este una din grupele sistematice cele mai afectate. Din circa 364 de specii de păsări, 82 de specii, reprezentând 22,5% din total, sunt considerate ameninţate în diferite grade: 36 de specii (9,8%) sunt vulnerabile, 21 de specii (6,3%) sunt periclitate şi 21 de specii sunt critic periclitate. O specie este extinctă iar 3 specii au dispărut din fauna României.

•

Grupul mamiferelor constituie categoria sistematică cea mai ameninţată din România. Din cele 102 specii existente, 70 de specii, adică aproape 70% din total, au o situaţie defavorabilă  de conservare: 37 de specii (36%) sunt vulnerabile, 25 de specii (aproape 25%) sunt periclitate, 7 specii (aproape 7%) sunt critic periclitate iar o specie este extinctă în natură.

Regimul ariilor protejate în judeţul Iaşi

•

Luându-se în considerare starea actuală a diversităţii  biologice din judeţ, au fost stabilite următoarele obiective prioritare:

- organizarea Reţelei judeţene  de arii protejate şi  asigurarea managementului necesar ocrotirii habitatelor naturale şi conservării diversităţii biologice; - conservarea in situ şi  ex situ   a speciilor ameninţate,  endemice şi/sau  rare, precum şi a celor cu valoare economică ridicată; - protecţia,  conservarea şi  refacerea diversităţii  biologice terestre şi  acvatice, existente în afara ariilor protejate: reducerea şi  eliminarea efectelor negative cauzate de poluarea mediilor de  viaţă şi reconstrucţia  ecosistemelor şi a habitatelor deteriorate; - dezvoltarea programelor speciale de cercetare şi  monitorizare, pentru cunoaşterea stării diversităţii biologice. •

Pe teritoriul judeţului Iaşi  au fost inventariate un număr  de 27 rezervaţii naturale cu o suprafaţă totală  de 22.238,88 ha, 32 parcuri dendrologice şi 8 perimetre forestiere speciale, cu rol de consolidare a  versanţilor şi purificare a atmosferei municipiului Iaşi,  care au fost trecute în regim de protecţie  prin adoptarea Hotărârii nr. 8/1994 a Consiliului Judeţean Iaşi.

 Ariile naturale protejate din judeţul Iaşi

Punctul fosilifer Băiceni Locul fosilifer Dealul Repedea

Balta Teiva-Vişina

Acumularea Chiriţa

Pruteţul Bălătău

Heleşteele de la Larga Jijia – Vlădeni

Pădurea Gheorghiţoaia

Bohotin - Pietrosu Făgetul secular Humosu Sărăturile din Valea Ilenei

Fâneţele seculare de la Valea lui David

Pădurea Medeleni Pădurea Uricani Poiana cu Schit

Cartea Roşie a judeţului Iaşi • cuprinde 70 de specii de plante şi  271 de specii de animale,  împărţite  în specii periclitate, vulnerabile şi

rare, conform criteriilor I.U.C.N., respectiv specii strict protejate şi protejate, conform Convenţiei de la Berna, 1979. Multe dintre acestea sunt în pericol de dispariţie din cauza colectării excesive şi comercializării pe pieţele judeţului.

• Zonele umede sunt adăpost  pentru o herpetofaună preţioasă, alcătuită  din specii de amfibieni (urodele şi anure) şi  reptile (şerpi, şopârle, broaşte ţestoase)  aflate sub un regim de protecţie foarte sever, respectiv pentru numeroase specii de păsări  acvatice care fie cuibăresc aici, fie se odihnesc în timpul migraţiei lor.

Specii de plante şi animale din judeţul Iaşi

Iris pseudacorus

Natrix tesselata

Calvatia excipuliformis Corp sporifer

Nevertebrate acvatice

 Panurus biarmicus

 Remiz pendulinus

Reconstrucţia ecologică •

Biocenozele acvatice sunt în continuă  schimbare. De aceea scopul nu este refacerea unei anumite structuri-tip cu un anumit spectru şi abundenţă  de specii, ci menţinerea  dinamicii dispariţiei şi recolonizării.

•

E necesară o atentă individualizare conform caracteristicilor hidrobiologice şi hidrogeologice, nu cum s-a procedat în unele cazuri în care s-a dorit "renaturarea" unui curs de apă anterior canalizat şi  s-au făcut  pe tot parcursul meandre-tip identice şi  s-a plantat peste tot aceeaşi plantă, când s-a obţinut doar un alt tip de uniformitate!

•

Revenirea la situaţia lacurilor şi râurilor de acum 1000 de ani nu este nici posibilă şi nici de dorit. De aceea nu este vorba propriu-zis de "refacere" a cursurilor de apă, ci de re-design, de restaurare proxinaturală.

•

Pe teritoriul judeţului Iaşi există  zone  vulnerabile ecologic, care necesită măsuri de reconstrucţie ecologică. Datorită lucrărilor de regularizare efectuate pe râul Jijia, vechea albie minoră a Jijiei s-a transformat într-o apă stătătoare, fără aport de apă permanent, fiind supusă colmatării şi eutrofizării. Prin această  transformare, biocenoza iniţială  cu o ihtiofaună caracterizată  de specii reofile valoroase (scobar, mreană, chişcar  - întâlnit numai în acest habitat din Moldova!) a fost  înlocuită de o asociaţie caracterizată printr-un număr redus de specii (puţin valoroase), adaptate la noile condiţii de  viaţă şi puţini indivizi.  Ţinând cont de importanţa pe care o prezintă acest ecosistem, din punct de vedere ihtiologic şi avifaunistic (habitat şi sursă de hrană  pentru numeroase specii de păsări  în pasaj), se propune reconstrucţia  acestei arii şi  refacerea biocenozei iniţiale  existente înaintea regularizării cursului.

•

Eforturile de a reface ecologic râurile se bazează pe autoreglarea ecosistemelor, care nu mai este sigură după intervenţia umană constantă. Oricum, restaurarea habitatelor care au fost afectate sau distruse nu garantează întoarcerea speciilor dispărute. Presupunând că  nu au pierit, ocupanţii  naturali ai habitatelor trebuie să aibă acces la locaţiile nou pregătite. Barajele, drumurile şi gardurile sunt bariere serioase în acest context. Rezervaţiile  naturale sunt adesea mici "insule" izolate într-un mediu artificial în care atât animalele cât şi plantele se mişcă greu.

•

  Chiar dacă recolonizarea este realizată, succesul pe termen lung al speciilor ce se reîntorc depinde de existenţa  habitatelor, destul de mari pentru a suporta populaţii  viabile. Populaţiile  mici, izolate riscă  degenerarea datorită consangvinizării sau extincţiei locale. Adesea, o specie va supravieţui  numai dacă habitatul ei este parte a unei reţele ecologice coerente, în cuprinsul căreia specia să se poată  dispersa. Animalele cu cerinţe  teritoriale mari, precum berzele negre,  vulturii pescari necesită reţele de proporţie europeană.

•

Unele specii  prosperă  acolo unde habitatele sunt mari şi  bine separate, în timp ce altele preferă un mediu cu o reţea de habitate  împrăştiate şi mici. Zonele individuale de dezvoltare a naturii par a avea mai mult succes dacă sunt create în contextul unei strategii pentru sistemul riveran ca întreg. Multe animale depind de câteva componente ale ecosistemului pentru a supravieţui: apa, pentru a obţine hrana şi pădure pentru cuib, de exemplu.

Precizări conceptuale •

Zonele naturale   nu sunt create în mod deliberat (supravieţuiesc acolo unde presiunea umană este încă scăzută).

•

„Crearea”   naturii  –   numai în acele cazuri în care omul stabileşte condiţiile pentru procesele de autoreglare din natură. Crearea condiţiilor sau construcţia habitatului include o alegere atentă a mărimii şi modelului noilor zone, dar şi diversitatea abiotică este importantă.

•

Reconstrucţia ecologică reprezintă  procesul de modificare intenţionată a unui areal pentru crearea unui ecosistem definit, autohton şi istoric.

•

Prin  restaurare se  încearcă  readucerea unei resurse degradate la starea sa originală.

•

Se urmăreşte  refacerea structurii, funcţiilor, diversităţii şi dinamicii specifice ecosistemului

•   Reconstrucţia ecologică  poate fi considerată o metodă experimentală de studiu biologic, care completează programele de cercetare pe sisteme intacte.

Istoric •  A început cu reabilitarea  funcţiilor  ecosistemelor cu  valoare economică recunoscută; ex., replicarea zonelor umede pentru prevenirea inundaţiilor). •

Reconstrucţia ecologică/Restaurarea  este mai ambiţioasă  decât remedierea: mai mult decât să  contracareze unele din efectele poluării în mediu, restaurarea caută să reinstaleze mediul în condiţia sa anterioară.

•

Refacerea populaţiilor şi a comunităţilor  biologice a devenit o necesitate practică o dată cu recunoaşterea biodiversităţii   ca preocupare majoră, consacrată prin legislaţie. -  Agenţii  economici sunt obligaţi să reabiliteze habitatele  pe care le-au degradat prin exploatare.

Domenii de aplicaţie • Ecologia restaurării  - studiul ştiinţific al modului în care are loc refacerea ecosistemelor şi  a felului în care poate fi facilitată această reabilitare. • Ecologia restaurării - ramură a Biologiei conservării , ştiinţă care  încearcă să  înţeleagă  ecosistemele naturale şi  modul de a le proteja şi restaura. •   Reprezintă  cel mai nou tip de management al resurselor de

mediu.

Semnificaţia reconstrucţiei ecologice •

Scopul activităţilor de reconstrucţie este acela de a crea habitate comparabile (funcţie, compoziţie specifică) cu zonele de referinţă existente.

•

Prin activitatea umană, se pot crea medii complet noi (ex., lacuri de acumulare).

•

Frecvent, se creează  habitate noi pentru compensarea  celor distruse în alt loc.

•  Amenajarea corespunzătoare şi reintroducerea speciilor native, poate reabilita aspecte ale comunităţilor  originale. •

Restaurarea sistemelor naturale este importantă  nu numai pentru a proteja speciile sălbatice,  dar şi pentru a asigura un aport de hrană adecvat pentru populaţia lumii.

Practica reconstrucţiei ecologice •

Pagubele suferite de ecosisteme prin fenomene naturale (incendii, erupţii vulcanice, furtuni etc.) se compensează prin succesiunea naturală.

•

Degradarea ecosistemelor datorată cauzelor antropogene poate depăşi puterea lor de refacere. - Refacerea este  puţin  probabilă  când agentul perturbator este  încă  prezent în ecosistem sau când majoritatea speciilor originale au fost eliminate din sistem.

•

Orice reconstrucţie  trebuie să  plece de la reducerea presiunii  care a condus la alterarea habitatului respectiv şi  de la existenţa  unei surse de indivizi pentru repopulare. - Dacă  mediul fizic a fost alterat sever, este posibil ca refacerea să  nu mai fie posibilă, datorită  faptului că  speciile originale nu mai pot supravieţui  în vechiul areal.

•

Deciziile la nivel practic vor depinde, cel puţin în parte, de alegerea făcută asupra utilizării  terenului din regiune: - Vor fi noile zone naturale o resursă de  viaţă sălbatică, creată  pentru a „compensa” pierderea de natură din regiune? - vor fi destinate ca zone de recreere cu utilizare multiplă (crearea naturii este un

 Abordări metodologice în reconstrucţia ecosistemelor: •

Lipsa oricărei acţiuni, (acţiunea este costisitoare,  încercări anterioare eşuate, ecosistemul se reface singur)

•

Înlocuirea unui ecosistem degradat cu un ecosistem productiv

•   Reconstrucţia  parţială, care reface câteva dintre funcţiile  ecosistemului şi dintre populaţiile originare dominante •

Restaurarea  zonei care ajunge până  la refacerea compoziţiei  specifice originare (reintroducere activă de populaţii).

În acest caz trebuie identificaţi şi eliminaţi agenţii responsabili de degradarea habitatului şi refăcute procesele ecologice naturale (funcţiile ecosistemului).

 Analiză comparativă  Avantaje: • Ocrotirea şi conservarea sunt mai eficiente ca şi costuri; •   Reconstrucţia este cea mai eficientă la nivelul peisajului ecologic. Dezavantaje: •   reconstrucţia poate fi extrem de scumpă.

Riscuri: •   reconstrucţia

ecologică  ar putea legitima distrugerea în

continuare a mediului (ex., SUA).

Necesitate: • deoarece atâtea medii sunt intens degradate (abuzurile din trecut), reconstrucţia va fi tot mai utilizată.

Habitate acvatice reconstruite/restaurate: • zone umede (mlaştini, lunci, pâraie, iazuri, delte şi estuare) - au rol în: prevenirea inundaţiilor, menţinerea calităţii  apei şi conservarea biodiversităţii. - 5.000-25.000 $/ha de mlaştină creată artificial. • acvifere, lacuri, râuri

Lacul Zuidlaardermeer, Olanda

Manipularea parametrilor demografici ai populaţiilor acvatice (ex., stocul de peşti răpitori).

Lacul Erie, cel mai poluat dintre Marile Lacuri (1950-1970) Efecte:

 înfloriri algale  închiderea plajelor depozite de mâl pe fund hipoxie/anoxie gust

şi miros neplăcut contaminarea peştelui

stocul de peşti răpitori

Costuri: Dreissena polymorpha

peste 7,5 miliarde $ (SUA şi Canada)

Restaurarea râului Kissimmee (SUA)

1 ha de mlaştină valorează cca. 210.000 $

Mlaştina Everglades (Florida, SUA)

2 miliarde $ = restaurare parţială

 Eichornia crassipes 

 Îndepărtează: - metale grele (80-96%) - suspensii solide (98%) - turbiditate (95%) - detergenţi (77%) - fier total (52%) - cloruri (80%) - fosfor total (41%). Eficienţă: - ape uzate (industrie, populaţii mici) - ţări sărace. Pt. 7.000 m3/zi de apă uzată (5.000 locuitori)

- 1,2 ha. Probleme sanitare: - favorizează dezvoltarea larvelor 

de insecte (ex., Culicidae).

Incintele îndiguite din Delta Dunării, înainte de reconstrucţia ecologică (1993)

Babina (2260 ha) Cernovca (1580 ha)

Programul internaţional Dunărea Verde 

Reconstrucţia:

- breşe în digurile de incintă (parametri hidraulici şi hidrologici conf. ICPDD Tulcea şi WWF)

- reconectarea la regimul hidrologic al Deltei Dunării.

Reconstrucţia principalelor funcţii ale ecosistemelor:

Babina,1995 - habitat pentru păsări şi animale - habitat şi zonă de reproducere pentru păsări acvatice - rezervor pentru biodiversitate şi resurse genetice - biocoridor - producţie biologică - circuitul biogeochimic al elementelor - reţinerea sedimentelor  - fixarea de substanţe toxice - biofiltru pentru Marea Neagră.

Concluzii: •   Reconstrucţia zonelor umede (sau a altor ecosisteme) este o sarcină complexă şi costisitoare, care necesită atenţie şi continuitate.

- Aceste practici pot conduce la crearea unor comunităţi  biologice simplificate sau incapabile să se autosusţină . Construcţia unui nou habitat ar trebui urmată de practici manageriale care  îndreaptă  procesele naturale spre o mai mare stabilitate şi descreşterea influenţei umane. •

Este mai bine să păstrăm/protejăm ceea ce avem, decât să ne bazăm pe strategii de compensare a pierderilor ecologice. - O dată ce mediul este afectat, este aproape imposibilă readucerea sa pe deplin la starea anterioară. „Reconstrucţia zonelor umede nu trebuie folosită pentru a combate distrugerile evitabile ale altor zone umede până  când se poate demonstra ştiinţific că ecosistemele de înlocuire au aceeaşi valoare funcţională sau una superioară”. (Recomandarea Consiliului Naţional de Cercetare al SUA)

Restricţii stabilite în cuprinsul ariilor protejate din domeniul silvic: 

sunt interzise tăierile de regenerare, fiind admise numai măsurile igienico-culturale şi tăierile specifice rezervaţiilor de seminţe  cuprinse în cadrul ariei protejate. Aceste lucrări  se vor executa numai cu avizul Academiei Române  – Subcomisia Monumentelor Naturii.



se interzice recoltatul ierburilor, plantelor medicinale, fructelor, ciupercilor sau al altor produse accesorii ale pădurii, precum materiale de interes ştiinţific, naturalistic, cinegetic;



sunt interzise: păşunatul, vânătoarea şi  pescuitul, prinderea şi menţinerea  în captivitate a animalelor sălbatice;



este interzis accesul persoanelor neautorizate şi al mijloacelor de transport hipo şi auto; în caz de necesitate, acesta va fi limitat la minimum posibil şi permis numai pe drumurile şi potecile amenajate;



se interzice folosirea substanţelor  chimice clasice pentru combaterea dăunătorilor. Se vor utiliza metode integrate (biopreparate), combaterea biologică;



se interzic: aprinsul focului, producerea zgomotelor de orice fel şi activitatea umană;



se interzice distrugerea, deteriorarea sau ştergerea  semnelor topogeodezice, a panourilor indicatoare ori a marcajului rezervaţiei;



sunt interzise săpăturile  de orice fel, deschiderea de cariere de piatră,  nisip, argilă  sau executarea de construcţii, cât şi schimbarea destinaţiei ariei protejate fără acordul organelor abilitate prin lege (Academia Română – Subcomisia Monumentelor Naturii).

Restricţii stabilite în cuprinsul ariilor protejate cu caracter floristic: 





sunt interzise păşunatul şi vânătoarea, indiferent de anotimp; se interzice recoltatul ierburilor, plantelor medicinale, seminţelor,  ciupercilor şi al materialelor de interes ştiinţific,  naturalistic sau cinegetic; se acceptă  cositul prin rotaţie (cositul restrictiv al unei zone restrânse la 1/3 din suprafaţa totală), alta în fiecare an, în cursul lunii august, după producerea însămânţării naturale; sunt interzise: efectuarea săpăturilor de orice fel, desţelenirile, deschiderea de cariere de extracţie şi  executarea de construcţii  (drumuri, clădiri, lucrări de  îmbunătăţiri  funciare, montări de conducte sau cabluri etc.);



se interzice aprinderea focului şi producerea zgomotelor de orice fel;



se interzice folosirea substanţelor  chimice clasice pentru combaterea dăunătorilor; dacă este posibil, se va aplica combaterea biologică;



este interzis accesul persoanelor neautorizate, al mijloacelor de transport hipo şi mecanice,  în caz de necesitate, acesta va fi limitat la minimum posibil şi  numai pe drumurile şi potecile special amenajate;



sunt interzise distrugerea, deteriorarea sau ştergerea  semnelor topogeodezice, a panourilor indicatoare ori a marcajului rezervaţiei sau a împrejmuirii rezervaţiei;



se interzice schimbarea destinaţiei terenului fără acordul prealabil al forurilor competente:  Academia Română şi Agenţia de Protecţia Mediului.

Restricţii stabilite în cuprinsul ariilor protejate cu caracter acvatic şi ihtiologic: 

se interzice mutarea, deteriorarea, distrugerea sau ştergerea  semnelor indicatoare, precum şi a împrejmuirii ariei protejate;



se interzice recoltarea stufului, papurii, rogozului, a plantelor acvatice, ierburilor, arbuştilor şi arborilor din incinta ariei protejate, precum şi păşunatul sau adăpatul animalelor;





se interzice pescuitul cu orice fel de unelte, precum şi recoltarea oricărei specii din fauna acvatică  sau terestră  de pe teritoriul ariei protejate. Se exceptează  pescuitul (recoltarea experimentală)  efectuat de către  administratorul piscicol pentru verificarea stării de sănătate şi controlul fondului piscicol al faunei (restricţie totală în perioada: 1 ianuarie - 30 iunie); este interzisă  aprinderea focului, producerea zgomotelor de orice fel, executarea de construcţii, diguri, garduri şi canale, săparea de şanţuri, deschiderea de cariere, precum şi schimbarea destinaţiei ariei protejate;



este interzis, de regulă, accesul persoanelor, al mijloacelor de transport auto sau hipo, şi al bărcilor cu motor sau cu vâsle; în caz de necesitate, acesta va fi limitat la minimum posibil;



se interzice introducerea altor specii de floră,  respectiv faună acvatică  sau terestră, în incinta rezervaţiei;



se interzice amplasarea de instalaţii  de pompare şi  utilizarea apei pentru orice fel de folosinţă.

Restricţii stabilite în cuprinsul ariilor protejate cu caracter paleontologic: 









este interzisă  colectarea rocilor, ierburilor, plantelor medicinale, seminţelor şi a materialelor de interes ştiinţific; se interzice efectuarea săpăturilor  de orice fel, deschiderea de cariere de piatră,  nisip, argilă  sau executarea de construcţii (drumuri, clădiri, lucrări de  îmbunătăţiri  funciare, montări de conducte, cabluri etc.) este interzis accesul persoanelor neautorizate, al vehiculelor de transport auto sau hipo; se interzice aprinderea focului, distrugerea, deteriorarea sau ştergerea  semnelor topogeodezice, a panourilor indicatoare ori a marcajului rezervaţiei sau a împrejmuirii rezervaţiei; se interzice schimbarea destinaţiei terenului, fără acordul prealabil al  Academiei Române şi al Agenţiei de Protecţia Mediului.

Restricţii stabilite în cuprinsul parcurilor dendrologice: Parcurile dendrologice sunt plantaţii realizate în jurul unor proprietăţi, reprezentând valori de patrimoniu prin raritatea speciilor autohtone sau exotice de arbori şi arbuşti pe care le conţin. Multe dintre acestea au fost realizate cu ajutorul unor arhitecţi peisagişti, având şi o adevărată valoare artistică. 

sunt interzise tăierile arborilor de orice natură şi distrugerea arbuştilor. Sunt admise măsuri igienico-culturale, dar executate numai de personal calificat;



este interzisă shimbarea aleilor, rondurilor, boscheţilor, pergolelor, fântânilor arteziene şi a altor piese de mobilier peisagistic existente;



se interzice amplasarea unor construcţii sau instalarea de conducte fără acordul Academiei Române – Subcomisia Monumentelor Naturii;



este interzisă executarea săpăturilor de orice fel (şanţuri, gropi, alei betonate sau asfaltate etc.) în apropierea arborilor, dacă ar putea pune în pericol existenţa acestora;



sunt interzise aprinderea focului, arderea şi  depozitarea deşeurilor, a frunzişului uscat, a resturilor menajere etc. în incinta parcului;



este interzisă ştergerea,  deteriorarea sau distrugerea panourilor avertizoare şi a  împrejmuirii parcului;



se pot realiza plantări  de arbori şi arbuşti  autohtoni sau exotici numai cu acordul specialiştilor, păstrându-se aspectul peisagistic iniţial

Restricţii stabilite în cuprinsul perimetrelor speciale forestiere protejate:











este, de regulă, interzis accesul mijloacelor de transport hipo şi auto; acesta va fi limitat la minimum posibil şi  permis numai pe drumurile şi  potecile special amenajate. Se acceptă  accesul persoanelor în scop turistic sau de recreere, dar numai în zonele stabilite în acest scop; se interzice exploatarea arborilor, a arboretului, a vegetaţiei  arbustive şi subarbustive, cu excepţia lucrărilor de întreţinere necesare; sunt interzise lucrările de construcţie, deschiderea de cariere şi săparea de şanţuri. Se acceptă  numai intervenţiile de  întreţinere şi reparaţii la construcţiile existente (canale de scurgere a apei, drumuri, drenuri etc.); se interzice păşunatul în interiorul perimetrelor special protejate. Se acceptă exploatarea covorului ierbaceu numai prin cosire, după  perioada de  însămânţare naturală; se interzice schimbarea folosinţei actuale a perimetrelor respective.

Restricţii stabilite în legătură cu monumentele naturii:







este interzisă  orice intervenţie  asupra tulpinii, coroanei sau rădăcinilor  arborilor monument, fără  aprobarea scrisă  a Academiei Române – Subcomisia Monumentelor Naturii; se interzice urcatul pe coroană, precum şi recoltatul florilor, fructelor şi al seminţelor; sunt interzise păşunatul şi  cositul în terenul ocupat de flora protejată,  precum şi  accesul persoanelor neautorizate în spaţiul  împrejmuit respectiv;



este interzis recoltatul plantelor şi seminţelor  de interes ştiinţific naturalistic;



sunt interzise distrugerea sau ştergerea inscripţiilor de pe panourile indicatoare şi deteriorarea împrejmuirii de protecţie.

Extinderea UE şi acţiunea internaţională •

Politica UE ţinteşte să oprească pierderea de biodiversitate atât în Europa cât şi global.

•

Extinderea aduce UE o largă varietate de habitate, animale şi plante, iar o Uniune mai mare va cântări mai mult pe plan internaţional.

• Ţările 

noi membre U.E. au mari resurse naturale. Ex., extinderea va tripla populaţia de lupi în UE.

•

Creşterea de 58% a teritoriului, acoperă  peisaje neafectate, păduri şi  zone umede a căror  conservare reprezintă o provocare majoră.

Integrarea conservării biodiversităţii

 în alte politici sectoriale comunitare

- strategia comunitară în favoarea diversităţii biologice  în agricultură - strategia comunitară în materie de conservare şi gestiune durabilă a pădurilor - gestiunea durabilă a stocurilor de peşte - conservarea biodiversităţii şi politica pieţei.

Politici financiare - În cadrul LIFE, U.E. cofinanţează  proiectele de protecţie a mediului în toate statele membre. Aproape  jumătate  din bugetul său de 640 milioane euro pe 2000-2004 este dedicat protecţiei naturii. Există trei ramuri: LIFE-natura, LIFE-mediu şi LIFE-ţările din lumea a treia. - Banca Europeană de Investiţii asigură împrumuturi pe termen lung pentru proiecte destinate să protejeze mediul, acoperind până la 50% din costurile investiţiilor. –

UE asigură ajutor financiar, în special prin instrumente pentru politici structurale structurale de preaccedere (ISPA= peste 500 milioane euro pe an între 2000-2006 pentru a sprijini investiţia în infrastructurile de mediu din ţările candidate.

Politici publice: - Consultarea populaţiei şi construcţia parteneriatelor (Convenţia de la Aarhus asupra accesului la informaţie şi participarea publicului în luarea deciziilor şi accesul la  justiţie în chestiunile ambientale.) - Transparenţă prin bună guvernare - Parteneriatul UE cu acţionarii - Comisia lucrează strâns şi cu activiştii ambientali – în special “Grupul Verde al celor opt” organizaţii europene majore ambientale. - Acţiunile pentru cetăţenii UE trebuie să includă tinerii :

- site web ambiental pentru cei de 12-18 ani - grup operativ pentru mediu, tineret şi educaţie pentru a monitoriza dezvoltările şi a ajuta copiii să înţeleagă problemele.

În loc de concluzie “

Prin crearea unui mediu prietenos faţă   de copii, sperăm   ca viitorii custozi ai planetei noastre să  construiască   calea spre dezvoltarea durabilă ”.

(Margot Wallström european pentru mediu)

Comisarul