O scrisoare pierduta-comentariu pierduta-comentariu “Numele din opera comica a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personagiile pe care le denumesc. Caragiale procedeaza artistic. El se multumeste sa sugereze.si prin nume,si mai ales prin prenume,si in definitive prin combinatia lor sugereaza batranetea si chiar decrepitudin ea si tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte…”(Garabet Ibraileanu,”Studii literare”,ED.Albatros,Bucuresti,1976)Comediile lui I.L.Caragiale,desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – XIX-lea –contemporaba contemporaba scriitorului,aduc in fata spectatorului un univers comic de eternal actualitate. A treiadin seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut premier ape scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare”,in 1885.Fara a fi total lipsita de traditie in literature noastra,dramaturgia avea putine realizari notabile,printer care se numara drama “Razvan si Vidra” a lui B.P.Hasdeu si comediile lui Vasile Alecsandri.Autorul Alecsandri.Autorul “Scrisorii “Scrisorii pierdute” pierdute” se situeaza situeaza insa la un nivel esthetic superior,merit pe care i-l recunoaste unul dintre cei mai mari dramaturgi din secolul al XX-lea XX- lea ,Eugen Ionescu:”Prin valoarea comediilor de moravuri si de caractere,scrise,din pacate,intr-o limba fara circulatie mondiala,I.L.Caragiale este,probabil,cel mai mare dintre autorii dramatic necunoscuti.”Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social.“O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri care satirizeaza vicii ale societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIXlea,ridiculizand aspect din viata politica si familial a marii burghezii. De obicei, Caragiale a indreptat tirul ironiei sale spre lumea modesta a mahalalei , spre micii functionary . atacul la adresa burgheziei inalte,aflate in pozitii cheie ale puterii(politiceTrahanache,Tipatescu-juridice si economiceCatavencu)dezvaluie Catavencu )dezvaluie ipostaze ale “formelor fara fond”.O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după după consumarea consumarea momentului momentului intrigii intrigii (pierderea scrisorii), găsindugăsindu-l pe Tipătescu într -o într -o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu -zis o acţiune, acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dina intea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar s -ar fi întâmplat nimic. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX -lea, în perioada campaniei campaniei electorale, electorale, într-un interval de trei zile.. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a i- a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea. Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea introducerea unor elemente-surpriză, elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. Caţavencu. În timp imp ce Zoe Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu,
16
Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra -şantaj. Apoi anunţă anunţă în şedinţă şedinţă numele candidatului candidatului susţinut susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului -surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoar e compromiţătoar e. Caţavenc u este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într -o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să -i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul- surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, trăsătu rilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti,si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale,tratate insa in registru comic,care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Titlul “O scrisoare pierduta” are doua interpretari. Pe de o parte ,”o” poate fi considerat articol nehotarat,deoarece scisorica este una oarecare,fara nicio legatura efectiva cu domeniul politic si care ar fi ramas camuflata in anonimat daca nu ar fi fost conjuncture electoral care sa o transforme in instrument de santaj. Pe de alta parte , “o” poate avea valoare morfologica de numeral,pentru ca scrisorii pierdute in capital unui judet de munte I se se adauga o a doua scrisoare soare ,cea gasita de Dandanache in buzunarul pantalonului strain , la petrecerea din capital.Constructia personajelor permite incadrarea lor in tipurile comice stabilite de Pompiliu Constantinescu : incornoratulZaharia Trahanache,amorezul-Tipatescu,cocheta adulterine-Zoe,demagogulCatavencu,Farfuridi,Dandanache,cetaneanul turmentat-Cetateanul turmentat,raisonneurulPristanda,care este si tipul slujbasului umil.Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor: „momental”, „nifilist”, „famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală extraconjugală.. Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale. Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda Pris tanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).Sintagma”Caragiale contemporanul nostrum”reflecta actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literature romana. Intr- o capodopera cum este “O scrisoare pierduta” apare apare imaginea unei lumi de carnaval , ridicule,o lume a automatismelor , a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate si exarcerbate
O scrisoare pierduta-relatia 2pers “Numele din opera comica a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personagiile pe care le denumesc. Caragiale procedeaza artistic. El se multumeste sa sugereze.si prin nume,si mai ales prin prenume,si in definitive prin combinatia lor sugereaza batranetea si chiar decrepitudi nea si tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte…”(Garabet Ibraileanu,”Studii literare”,ED.Albatros,Bucuresti,1976)Comediile lui I.L.Caragiale,desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea –contemporaba scriitorului,aduc in fata spectatorului un univers comic de eternal actualitate. A treiadin seria celor patru comed ii, “O scrisoare pierduta” a avut premier ape scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare”,in 1885.Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social.“O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri care satirizeaza vicii ale societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIXlea,ridiculizand aspect din viata politica si familial a marii burghezii. De obicei, Caragiale a indreptat tirul ironiei sale spre lumea modesta a mahalalei , spre micii functionary . atacul la adresa burgheziei inalte,aflate in pozitii cheie ale puterii(politiceTrahanache,Tipatescu-juridice si economiceCatavencu)dezvaluie ipostaze ale “formelor fara fond”.O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într -o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu -zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s -ar fi întâmplat nimic. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX -lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea. Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
19
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele can didatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălări a cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru e ste ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului -surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoar e compromiţătoar e. Caţavenc u este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noulu i ales, şi totul se termină într -o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să -i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul- surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti,si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale,tratate insa in registru comic,care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Titlul “O scrisoare pierduta” are doua interpretari. Pe de o parte ,”o” poate fi considerat articol nehotarat,deoarece scisorica este una oarecare,fara nicio legatura efectiva cu domeniul politic si care ar fi ramas camuflata in anonimat daca nu ar fi fost conjuncture electoral care sa o transforme in instrument de santaj. Pe de alta parte , “o” poate avea valoare morfologica de numeral,pentru ca scrisorii pierdute in capital unui judet de munte I se adauga o a doua scrisoare ,cea gasita de Dandanache in buzunarul pantalonului strain , la petrecerea din capital. Constructia personajelor permite incadrarea lor in tipurile comice stabilite de Pompiliu Constantinescu : incornoratul-Zaharia Trahanache,amorezulTipatescu,cocheta adulterine-Zoe,demagogulCatavencu,Farfuridi,Dandanache,cetaneanul turmentat-Cetateanul turmentat,raisonneurulPristanda,care este si tipul slujbasului umil.Singurul personaj feminine al comediei,Zoe,este paradoxal,femeia-barbata,voluntara,tenace,puternica. Distinsa doamna de societate este stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata secreta,déjà vechea istorie de amor cu prefectul,care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas in obscura capital a judetului de munte doar de dragul ei . toata lumea ajunge sa raspunda solicitarilor lui Zoe:onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si executa fara intarziere toate poruncile ei ,Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala,pentru a salva reputatia amantei sale,Ghita isi risca slujba si il minte pe prefect,pentru a facilita intalnirea cu Cataventcu si coana Joitica. Pana si santajistul domn Nae ii recunoaste calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut victim santajului. Reprezentativa pentru relatiile cuplului de amanti este scena VI din actul II,cand Zoe desfasoara tot arsenalul feminine pentru a-l convinge pe prefect ca Solutia salvatoare este sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si,umila,recunoaste ca a comis “o nerozie fara seaman”. Trece apoi la persuasiune , cu mijloacele santajului sentimental:”Fanica,daca ma iubesti,daca ai tinut tu la mine macar un moment in viata ta,scapa-ma de rusine!”. in fata acestei apocalypse,Fanica adopta atitudinea cavalerului ,care sacrifice totul oentru aleasa inimii lui si , intr-un elan de un romantism melodramatic,ii propune sa fuga in lume amandoi. Zoe insa este realista;pasiunea nu ii intuneca ratiunea si nu este deloc dispusa a renunta la tot pentru iubire:”Esti nebun?dar Zaharia?Dar pozitia ta?”. Finalul fericit reasterne linistea peste lumea intreaga ,deci si peste “triunghiul conjugal”. In nauceala lui,Dandanache repeat aceeasi confuzie si nuu ii poate intra in cap adevarul:ii consider ape carstnicul Trahanache prefect,iar pe Tipatescu-sotul damei.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale. Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).Sintagma”Caragiale contemporanul nostrum”reflecta actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literature romana. Intr-o capodopera cum este “O scrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval , ridicule,o lume a automatismelor , a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate si exarcerbate.
21
O scrisoare pierduta-caracterizareStefan Tipatescu “Numele din opera comica a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personagiile pe care le denumesc. Caragiale procedeaza artistic. El se multumeste sa sugereze.si prin nume,si mai ales prin prenume,si in definitive prin combinatia lor sugereaza batranetea si chiar decrepitudi nea si tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte…”(Garabet Ibraileanu,”Studii literare”,ED.Albatros,Bucuresti,1976)Comediile lui I.L.Caragiale,desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea –contemporaba scriitorului,aduc in fata spectatorului un univers comic de eternal actualitate. A treiadin seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut premier ape scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare”,in 1885.Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social.“O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri care satirizeaza vicii ale societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIXlea,ridiculizand aspect din viata politica si familial a marii burghezii. De obicei, Caragiale a indreptat tirul ironiei sale spre lumea modesta a mahalalei , spre micii functionary . atacul la adresa burgheziei inalte,aflate in pozitii cheie ale puterii(politiceTrahanache,Tipatescu-juridice si economiceCatavencu)dezvaluie ipostaze ale “formelor fara fond”.O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu -zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s -ar fi întâmplat nimic. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX -lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amo r ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea. Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) ş i gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahana che pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
20
22
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antolog ice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului -surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoar e compromiţătoar e. Caţavenc u este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într -o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. Două personaje secundar e au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să -i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul- surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti,si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale,tratate insa in registru comic,care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Titlul “O scrisoare pierduta” are doua interpretari. Pe de o parte ,”o” poate fi considerat articol nehotarat,deoarece scisorica este una oarecare,fara nicio legatura efectiva cu domeniul politic si care ar fi ramas camuflata in anonimat daca nu ar fi fost conjuncture electoral care sa o transforme in instrument de santaj. Pe de alta parte , “o” poate avea valoare morfologica de numeral,pentru ca scrisorii pierdute in capital unui judet de munte I se adauga o a doua scrisoare ,cea gasita de Dandanache in buzunarul pantalonului strain , la petrecerea din capital.Constructia personajelor permite incadrarea lor in tipurile comice stabilite de Pompiliu Constantinescu : incornoratulZaharia Trahanache,amorezul Tipatescu,cocheta adulterine-Zoe,demagogulCatavencu,Farfuridi,Dandanache,cetaneanul turmentat-Cetateanul turmentat,raisonneurulPristanda,care este si tipul slujbasului umil.Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, este tipul junelui prim, al primului amorez,iar importanţa acestuia este dată de Caragiale prin aşezarea pe primul loc intabela „de persoane” cu sublinierea „prefectul judeţului”. Aducându-l in prim plan,scriitorul îl caracterizează astfel : „puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor”in mână; e in haine de odaie.”Arogant, el trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite in favoareapartidului. Totodată, nu este lipsit de inteligenţă, este instruit dar este, de multe ori, nestăpânit, impulsiv, devenind chiar violent, aşa cum se întâmplă într -una din confruntările cu Nae Caţavencu : „Mizerabilule ! Canalie neruşinată ! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea …ori te ucid ca pe un câine !” Aceste însuşiri sunt evidenţiate direct de Zaharia Trahanache, care precizează că este „bun băiat, cu carte dar iute”. Aşa se explică şi faptul că modul său de exprimare nu se compară cu al altor personaje, folosind limbajul corect al unui om instruit. El este unul dintre stâlpii puterii locale căruia îi aparţine totul şi de aceea face aluzie încălcând legea şi acceptă compromisuri. Administrează judeţul ca pe propria moşie, îi ordonă lui Pristanda să -l aresteze fără motiv pe Caţavencu, căruia îi oferă apoi, in schimbul scrisorii, funcţii şi chiar moşia „zăvoiul”, conturează corespondenţa şi opreşte depeşele care n u-i conveneau. Această postură a sa de a dispune de tot după bunul plac este magistral caracterizat de Pristanda : „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica”, opinie care pune în evidenţă şi imoralitatea personajului. Ştie să -l facă servil pe Pristanda căruia îi acceptă micile „găinării” cum ar fi cea cu steagurile : „decât că tu nu eşti băiat prost, o mai cârpeşti de ici, de colo; dacă nu curge, pică…Las’ că ştim noi !” Oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentală faţă de Zoe şi, dovedind luciditate dar şi la insistenţele acesteia, acceptă menţinerea candidaturii lui Caţavencu. De fapt el stăpâneşte o adevărată artă a disimulării : faţă de Trahanache se preface că nu ştie nimic de scrisoare, faţă de Farfuridii şi Brânzove nescu pozează in victimă , iar faţă de Caţavencu devine chiar violent, pentru a-l impresiona, schimbându- şi apoi atitudinea. Deşi autorul îi reliefează defectele şi viciile, acestea sunt general umane şi personajul este privit cu oarecare îngăduinţă, neînc adrându-l în tagma politicienilor demagogi şi inculţi.
23
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale. Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).Sintagma”Caragiale contemporanul nostrum”reflecta actualitatea opere i scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literature romana. Intr-o capodopera cum este “O scrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval , ridicule,o lume a automatismelor , a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate si exarcerbate.
24
Povestea lui Harap-Alb-caract Harap-Alb “Scrierile lui Creanga nu se citesc,chiar daca le citim,ci se aud.Cu ochii pe carte,ascultam o voce apropiata care printre intamplarile communicate are variatii de ton,esre serioasa si glumeata in sunetul ei,intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara.”(Vladimir Streinu-“Clasicii nostril”,Bucuresti,1943) Valoarea literara a basmului cult “Povestea lui Harap- Alb” de Ion Creanga este data atat de evolutia firului narativ,cat si de constructia unei tipologii exemplare.Harap-Alb este protagonistul eponim al basmului care se incadreaza intr-o tipologie inedita,conturata pe baza unor trasaturi definitorii.In jurul lui graviteaza intreaga actiune,tanarul fiind prezent in toate momentele subiectului. Titlul neobisnuit al basmului evidentiaza dubla personalitate a eroului reprezentata printr-o identitate reala de tanar print si una aparenta de sluga a spanului.Experienta dura traita de Harap-Alb sugereaza traversarea unei stari de initiere,de la inocenta pana la maturizarea spirituala a celui ce va deveni imparat. Ion Creanga a modificat radical personalitatea eroului din basmul traditional,umanizandu-l.Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este trium ful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria. . Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se relizează prin înlănţuire. Incipitul stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, dar acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într -o ţară un crai ..”Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă compoziţională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” Cele două formule marchează intrarea şi ieşir ea din fabulos. Deşi sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două convenţii suportă transformările autorului: formula iniţială este atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale, care nu apar e în basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta, menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.” Fiul cel mic al craiului,a luat decizia de as incerca norocul,dupa ce fratii lui n-au izbutit sa treaca de proba-cursa intinsa de tatal lor imbracat in blana de urs pentru a le verifica voinicia.Scopul era ca sa poata ajunge la fratele sau Verde Imparat pentru ai urma la tron,deoarece acesta nu avea decat fete. Tanar harnic,omenos,prietenos si milostiv Harap-Alb detine virtuti consecrate in sistemul etic popular.Pentru adolescentul dornic de a deveni imparat, momentul cheie este intalnirea cu Sfanta Duminica,deghizata in cersetoare,care il roaga sa o miluiasca.Tanarul print isi demonstreaza calitatile oferind ajutor dezinteresat si celor mai umile fiinte.Sfanta Duminica,personaj supranatural,mistagog isi va arata generozitatea sufleteasca dezvaluind suparatului print destinul exceptional care il asteapta: “…Putin mai este si ai sa ajungi imparat cum n-a mai stat altul pe fata pamantului,asa de mare si de puternic”.A doua recompensa consta in sfatul oferit tanarului de a cere tatalui sau hainele de ginere,armele de lupta si calul alaturi de care avusese atatea victorii in tinerete.Numai astfel se va produce un transfer de eroism de la tata catre fiul care ii va repeta performantele. Demnitatii,sensibilit atii,blandetii si milosteniei,Harap-Alb le va adauga rabdarea si staruinta in refacerea hainelor uzate si a armelor ruginite. Pe baza acestor trasaturi,protagonistul este caracterizat in mod indirect prin atitudine si comportament.Desi la inceput mezinul este lovit in adancul sufletului de refuzul tatalui sau care il considera nepregatit pentru o asemenea experienta complexa,mai tarziu ii va aduce parintelui sau cea mai mare multumire sufleteasca demonstrand ca are calitatile necesare unui viitor imparat. Increzator in propria reusita,Harap-Alb va asculta sfaturile parintesti inainte de a pasi in padurea labirint si isi propune sa le respecte cu sfintenie.Drumul catre imparatia unchiului sau este lung si eroul simte apasarea singuratatii.La un moment dat se rataceste si il intalneste pe span.Inteligent,abil,fatarnic simuland prietenia,spanul il inseala pe naivul calator inchizandu-l in fantana,ii preia identitatea craiasca sub amenintarea cu moartea.
25
Realizand ca incalcarea sfatului parintesc presupune asumarea consecintelor,Harap-Alb manifesta respect fata de cuvantul dat chiar si in relatia tensionata cu spanul si spera in triumful binelui si al adevarului.In incercarile primejdioase la care este supus de omul span,Harap-Alb nu ramane singur,ci este permanent ajutat de mistagogi(Murgul Credincios si Sfanta Duminica) si de micile vietati personificate pe care le salveaza(furnicile si albinele) precum si cei 5 colosi,fiinte himerice cu insusiri supranaturale:Gerila,Setila,Flamanzila,Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Prin relatiile de apropriere stabilite cu lumea acestor personaje,Harap-Alb este caracterizat in mod indirect demonstrand prietenie si spirit de intrajutorare.Astfel tanarul a invatat ca omul nu poate invinge de unul singur si ca un sprijin important poate primi si de la fiinta cea mai modesta. Personajul cel mai nazdravan al basmului,calul,marturiseste stapanului sau ca ar fi putut de mult sa-l pedepseasca pe spanul cel rau,insa l-a torelat,fiindca “si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte…”. Sfanta Duminica ajuandu -l pe erou in incercarile vietii ii explica necesitatea de a alterna izbanda cu esecul si de a cunoaste suferinta umana pentru ca numai asa cand va ajunge mare si tare va crede celor asupriti si necajiti. Iubitor de viata si oameni,bun si correct,Harap-Alb,desi print,se comporta asemenea unui om obisnuit si ajuta in drumul sau pe fiintele grotesti din calea carora fug toti de groaza.El li se adreseaza ca unor oameni obisnuiti,fiind astfel caracterizat in mod indirect si prin limbaj.Purtandu-I recunostinta,toti cei pe care ii ajuta ii devin tovarasi credinciosi,il sprijina in confruntarile cu Imparatul Ros si cu fiica acestuia,o mare farmazoana.Desi este actantul principal al unei lumi fabuloase in care stapaneste miraculosul,Harap-Alb nu detine puteri supranaturale,fiind caracterizat prin insusiri specific umane:istetime, darzenie, mila, prietenie, vitejie, perseverenta , ciuda.Asemenea unui taran humulestean loveste calul bubos,care vine la tava cu jaratec,cu capastrul in cap.Refuzul tatalui sau il raneste si il face sa se ascunda in gradina palatului si sa planga cu amaraciune.Prin capacitatea de a depasi multiplele probe la care este supus,tanarul dobandeste o serie de calitati phihomorale necesare unui imparat. Personaj-n eofit al unui bildungsroman cu subiect fabulos,Harap-Alb isi redobandeste in final conditia sociala de print,se casatoreste cu fata Imparatului Ros care a invatat sa-l pretuiasca si ocupa tronul batranului sau unchi. În toate poveştile sale, Creangă respectă întocmai schema universală a basmului şi nu inventează motive sau teme inedite. Originalitatea autorului stă în conceperea scrierii sale ca un mic roman de aventuri, cu multe detalii specifice care nuanţează mişcările, gesturile şi stările sufleteşti ale personajelor. În felul acesta personajele şi acţiunile capătă individualitate, devin de neconfundat. Regresiunea de la fantastic la real are aceeaşi funcţie de umanizare, dând un contur realist subiectului de basm. Umorul face ca fabulosul să coboare pe pământ, să fie umanizat, dar asta nu echivalează cu o degradar e a acestuia. Naraţiunea, deşi se face la persoana a III-a, nu are un caracter obiectiv, deoarece naratorul omniscient intervine prin comentarii şi reflecţii, astfel creându -se acea legătură afectivă dintre el şi cititor. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi caracterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „hai!hai!”) . Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („ Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile acest e pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „ farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă -i cu cinstea, să peară ruşinea.”). În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a stilului său.
Povestea lui Harap-Alb-comentariu
Harap-Alb-relatia Harap-Alb si Span “Scrierile lui Creanga nu se citesc,chiar daca le citim,ci se aud.Cu ochii pe carte,ascultam o voce apropiata care printre intamplarile communicate are variatii de ton,esre serioasa si glumeata in sunetul ei,intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara.”(Vladimir Streinu-“Clasicii nostril”,Bucuresti,1943)Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga este un basm cult ce apare in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”.Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicand supranaturalul si supusa unor actiuni conventionale, care infatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou.Titlul, aparent simplu, precizeaza caracterul fabulos al textului, precum si caracterul sau initiatic: Harap-Alb este numele sub care protagonistul trece prin toate incercarile care ii aduc desavarsirea umana.Tema basmului este drumul initierii unui tanar, de la stadiul de novice, la acela de om maturizat, ce sta la baza temei centrale: tiumfului binelui asupra raului.Conflictul, dezvoltat pe schema traditionala, este mai complicat decat in cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe si prin dimensiunea psihologica.Actiunea se desfasoara linear, succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire.Coordonatele actiunii sunt vagi, caracterizate prin atemporalitate si aspatialitatea conventiei:” Amu cica era odata intr-o tara de crai…Tara in care imparatea fratele cel mare era tocmai la o margine a pamantului, si crăiia istuilalt la alta margine”Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat al lumii la celalalt, el parasind lumea aceasta cunoscuta, si trecand dincolo, in lumea necunoscuta.Incipitul se deosebeste de formula initiala a basmului folcloric care pune evenimentele sub semnul timpului originar si al unicitatii si asaza actiunea intr-un timp apropiat de cel real”era odata”, insa existenta celor doi frati, ori a celor trei frati, la distante uriase, intr-un spatiu neprecizat, trimit la lumea basmului”Amu cica era odata intr -o tara de crai, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai indepartata”Finalul este fericit, marcand trecerea de la lumea fabuloasa la cea reala cu ajutorul ironiei:” Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo bea si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea i mănâncă, iar cine nu, se uita si rabda”.Structura narativa este specifica basmului, construit din episoade care se inlantuie.Textul poneste de la modelul basmului popular, dar are o constructie epica articulata ca un bildungsroman, continand intamplari care modeleaza un erou.Eroul si totodata personajul principal al basmului este Harap Alb, fiul craiului cel mic, care reuseste sa-l surprinda pe tatal sau cu curajul sau pentru a pleca la VerdeImparat.Prima etapa a drumului o constituie padure labirint in interiorul căreia fiul de crai se intalneste, de treo ori cu Spanul, care-i cere sa-l ia ca sluga.La a treia intalnire, oferta fiind acceptata, Spanul il invita pe tanarul naiv sa coboare intr-o fantana ciudata, pentru a se racori, imediat insa tranteste capacul fantanii si-l sileste pe captiv sa accepte inversarea rolurilor.Asa devine craisorul sluga Spanului, purtând numele de Harap-Alb.Harap Alb este eroul, protagonistul, reprezentand forta binelui, numele lui sugerand dubla personalitate a eroului:cea de print si cea de sluga a Spanului.Este caracterizat direct de catre autor, la inceputul basmului,marcandu-I statutul social initial de fiul cel mic al craiului . Trăsaturile ce -l particularizeaza in plan psihologic sunt mentionate din perspectiva altor personaje : Sf.Dumineca “luminate craisorule” prin care se dezvaluie intelegenta tanarului. Craiul ii recunoaste si el calitatile in urma probei la care il supune” tu esti vrednic de imparat”, iar Spanul, avand rol de initiator , il considera” fecior de om viclean”.Din punct de vedere mora , personajul intruneste toate calitatile necesare unui viitor imparat:bunatatea ,milostenia ,curajul,cinstea si demnitatea pe care fiicele Imparatului Verde le remarca de la prima intalnire “ seamana a fi mult mai omenos”.Spanul este personajul secundar, reprezentand forta raului.El poate intruchipa un ajutor in parcurgerea etapelor spre maturizare, dovada fiind comportamentul sau ilogic si juramantul depus de Harap- Alb în fântână ”pana vei muri si iar vei invia”.Spanul mai poate fi si intruchiparea puterii Diavolului. Statutul sau social initial, este cel de sluga, acesta intalnindu-l pe fiul de crai in padurea labirint unde ii cere acestuia sa-l ia ca ajutor.Portretul sau moral iese la iveala in momentul in care i se infatiseaza de trei ori sub aspect diferit, fiului de crai determinandu-l sa-l accepte ca sluga. Rautatea Spanului il va pune in situatii dificile pe Harap-Alb, mai intai spreluandu-i identitatea prin proba fantanii unde il pune pe fiul de crai sa-I jure credinta “pana cand va muri si iar va invia”, apoi supunandu-l la o serie de probe precum cea a aducerii salatilor din gradina Ursului, aducerea pieii cerbului,bătuta cu pietre pretioase sau aducerea fetei Imparatului Ros.Prin urmare,Spanul este intruchiparea raului , avand si rolul initiatorului, cum afirma si calul nazdravan un “rau necesar”.De aceea calul nazdravan nu-l ucide inainte ca initierea eroului sa fie incheiata”Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oamnei sa prinda la minte”, îi spune acesta lui Harap Alb, înaintea trecerii probelor.Trasaturile distinctive ale celor doua personaje motiveaza si incadrarea lor in doua categorii:Harap Alb , protagonistul al basmului , reprezentant al fortelor binelui, este caracterizat de inocenta, bunatata si curaj; pe cand Spanul , personajul antagonist, este un reprezentant al fortelor raului iar trasatura ce-l individualizeaza este rautatea.
Probele la care participa cele doua personaje sunt relevante, atat pentru caracterul fiecaruia, cat si pentru relatia stabilita intre cei doi.Relevantă in acest sens este proba fantanii in care fiul de crai isi dovedeste inocenta, avand incredere in cuvintele Spanului care il inchide in fantana ,obligandu-l sa-I jure credinta si modificandu-i statutul social si numele. Fiul de crai devine astfel sluga a Spanului ,purtand numele de Harap Alb.O alta scena ilustrativa pentru relatiile dintre cele doua personaje , este cea finala,in care conflictul dintre cei doi ia sfarsit ;după demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap Alb, eliberându-l de jurământ, semn ca iniţierea este încheiată. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a ştiut să fie un bun prieten, şi primeşte împărăţia şi fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statului social.In opinia mea, deznodamantul basmului conduce la o rezolvare a confliuctului dintre cele doua personaje antitetice:Spanul si Harap Alb, demonstrand astfel rolul fiecaruia in ansamblul basmului.Hapar -Alb este un tanar fiu de crai, nematurizat, care parcurge un traseu al initierii in care ,un rol major îl au probele la care il supune Spanul.Acesta isi demonstreaza astfel rolul de initiator, recunoscut si de celelalte personaje.Astfel craiul isi avertizeaza fiul sa se feresca de omul span, iar calul ii confirma lui Harap- Alb necesitatea unor astfel de personaje in maturizarea unui tanar, sprijinindu-i în procesul de maturizare .Deznodamantul basmului “Poveste lui Harap - Alb” de I.Creanga se incadreaza astfel in schema basmului popular prin victoria binelui asupra raului. Desi este un personaj de basm, Harap-Alb nu reprezinta tipul lui Fat-Frumos din basmele populare,caci evolutia sa reflecta cpnceptia despre lume a scriitorului,prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este o intruchipare a “omului de soi”(G.Calinescu),care traverseaza o serie de probe,invata din greseli si progreseaza,se maturizeaza pentru a merita sa devina imparat,basmul putand fi astefel considerat un bildungsroman. Un rol importanta in acest traseu spiritual il are antagonistul,Spanul,care personifica raul in conceptie popular(omul insemnat),dar este si initiatorul pretentios:cu cat incercarile la care il supune pe tanar sunt mai grele,cu atat eroul dovedeste calitati morale care contureaza portretul viitorului imparat,cum “n-a mai stat altul pe fata pamantului,asa de iubit ,de slavit si de puternic”.În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a stilului său.Valoarea intrinseca a basmului cult,, Povestea lui Harap Alb consta in faptul ca reia modelul basmului popular pe care Creanga il recreeaza intr-o forma originala, trasmitand ideea ca omul este supus unui destin prestabilit , având o misiune bine determinată în viata.
28
“Scrierile lui Creanga nu se citesc,chiar daca le citim,ci se aud.Cu ochii pe carte,ascultam o voce apropiata care printre intamplarile communicate are variatii de ton,esre serioasa si glumeata in sunetul ei,intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara.”(Vladimir Streinu-“Clasicii nostril”,Bucuresti,1943)Basmul este o specie în proză a genului epic în cuprinsul căreia se povestesc întâmplări miraculoase, puse pe sema unor personaje sau forţe supranaturale. Finalul basmului aduce totdeauna victoria binelui asupra răului. Povestea lui Harap- Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877. Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparţine grupului basmelor fantastice, alături de Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt -Frumos, fiul iepei şi Povestea porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric şi l -a introdus în literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de fapt creaţii culte, pot fi considerate chiar nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap -Alb este una ţărănească, personajul principal nu are trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema narativă a basmului popular. Basmul poate fi interpretat şi ca un un bildungsroman, roman iniţiatic. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă. Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria. Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se relizează prin înlănţuire. Incipitu l stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, dar acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într -o ţară un crai ..”Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă compoziţională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” Cele două formule marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Deşi sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două convenţii suportă transformările autorului: formula iniţială este atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale, care nu apare în basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta, menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.” Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou. Situaţia iniţială în care este prezentat eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea scrisorii de la împăratul Verde, hotărârea fiului mai mic de a -şi încerca şi el norocul şi întâlnirea cu Spânul constituie intriga, probelele pe care le trece Harap- Alb împreună cu prietenii săi alcătuiesc desfăşurarea acţiunii, punctul culminant constă în demascarea Spânului şi recunoaşterea meritelor adevăratului moştenitor, iar prin deznodământ se reface echilibrul iniţial şi are loc răsplata eroului prin moştenirea tronului şi căsătoria cu fata împăratului RoşAvând un caracter de bildungsroman, Povestea lui Harap- Alb urmăreşte în primul rând evoluţia eroului. În funcţie de ipostazele în care se află eroul, este structurată schema narativă a operei. În prima ipostază eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregăteşte de drumul care va echivala cu maturizarea şi iniţierea lui. În a doua ipostază, el îşi schimbă statutul, decade, devenind sluga Spânului şi căpătând numele de Harap- Alb, nedemn pentru condiţia lui reală. Această ipostază reprezintă de fapt procesul de maturizare în care fiul de crai trebuie să -şi dovedească trăsăturile chiar şi sub forma unei condiţii umile. În a treia etapă maturizarea se produce, fiul de crai îşi dovedeşte calităţile de conducător pe care le-a dobândit în procesul de iniţiere şi devine împărat. Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are numai fete (motivul împăratului fără urmaşi) este elementul care declanşează situaţia iniţială şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt Sfânta Dumi nică, eroul primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi el trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de la tată la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul d e crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăţie Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi s lab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.” Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează în totdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.
Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce i ese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de -i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.” Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupr a ursului”. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element simbolic care este esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă sfaturile date de tatăl său şi la a treia apariţie a Spânului se lasă păcălit de acesta şi îl angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor. Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al basmului, care îţi va găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit şi acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre simbolică în infern care reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar şi o altă i dentitate. Schimbarea identităţii reale cu cea aparente se observă din semnificaţia numelui pe care îl primeşte de la Spân: Harap- Alb („harap” înseamnă rob ţigan). Personajul negativ capătă şi el o nouă identitate, aceea de fiu de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că Harap -Alb este un om de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, deci ajută la caracterizarea personajului, dar anticipă şi finalul basmului deoarece el include şi condiţia eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii şi mai calci pe iarbă verde, atunci jură -mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi -i da ascultare şi supunere întru toate, [...] şi atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia.” Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap- Alb este supus de către Spân la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece pr obele ţin de miraculos, iar adjuvanţii au puteri supranaturale. Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări -Lăţi-Lungilă. Aceste cinci personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o „dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor sunt pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.” Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a Spânului şi restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap -Alb trebuie mai întâi să moară şi apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi -a încălcat jurământul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit.
30
De demult-Octavian Goga Doar în momentul în care iniţierea se încheie Spânul este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi odată mi ţi -l înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap -Alb este una simbolică, având un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu ajutorul smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie şi atunci Harap Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă că s -a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe f ata împăratului Roş. Nunta şi obţinerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia. Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul Verde. În toate poveştile sale, Creangă respectă întocmai schema universală a basmului şi nu inventează motive sau teme inedite. Originalitatea autorului stă în conceperea scrierii sale ca un mic roman de aventuri, cu multe detalii specifice care nuanţează mişcările, gesturile şi stările sufleteşti ale personajelor. În felul acesta personajele şi acţiunile capătă individualitate, devin de neconfundat. Regresiunea de la fantastic la real are aceeaşi funcţie de umanizare, dând un contur realist subiectului de basm. Umorul face ca fabulosul să coboare pe pământ, să fie umanizat, dar asta nu echivalează cu o degradare a acestuia. Naraţiunea, deşi se face la persoana a III-a, nu are un caracter obiectiv, deoarece naratorul omniscient intervine prin comentarii şi reflecţii, astfel creându -se acea legătură afectivă dintre el şi cititor. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi cara cterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „ hai!hai!”). Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea de -alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”). În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a stilului său.
31
Poezia de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea nu poate fi incadrata intr-un curent literar, nu se subordoneaza unei singure formule estetice ci reflecta o serie de prelungiri ale romantismului si cl asicismului. Octavian Goga este un poet important al acestei perioade, ilustrand in operele sale cel mai bine tendintele epocii. Astfel, poezia mesianica si profetica a lui Goga, in care jalea metafizica, plansul si lacrima sunt simboluri ale colectivitatii asuprite, este de factura romantica.Perioada in care debuteaza Octavian Goga se remarca prin promovarea unor orientari literare, samanatorismul si poporanismul, care pledeaza pentru tematica rurala, dar confunda etnicul cu esteticul. Poezia De demult... de Octavian Goga face parte din volumul Ne cheama pamantul (1909) si caracterieaza universul liricii lui, care depaseste prin autenticitate estetica, prin simplitate si prin apropierea de simbolism impasul poeziei vremii. Poezia De demult… este o elegie caracterizata prin mesianism romantic, prin tonalitatea trista a imaginii satului stapanit de jale, prin suferitele unei colectivitati asuprite si prin sentimentul instrainarii. Se apropie de clasicism prin valoarea morala a portretului preotului, prin stilul epistolar si prin abordarea formulei lirismului obiectiv. Discursul liric construit la persoana a treia sugereaza absenta intimitatii si tendinta de generalizare proprie clasicismului. Eul liric are capacitatea de disimulare, vorbind in numele unei colectivitati. Fluenta si armonia discursului valorifica ritmul inconfundabil al doinei si al baladei populare. In opera sa, Octavian Goga a intentionat sa construiasca o monografie lirica a satului transilvanean, in care sa vorbeasca in numele colectivitatii (lirismul obiectiv). Tema poeziei este nationala si sociala: imaginea satului stapanit de jale, nefericirea tragica a unei comunitati exprimata intr-o scrisoare. Motivul central al textului este acela al scrisorii, care reprezinta in text forma de revolta a oamenilor si mentioneaza rolul asumat de preot ca exponent al constiintei satului. Motivele precum noaptea, clopotul si strunga ( Tot mai rar saud in noapte clopotele de la strunga …) compun un cadru nocturn specific romantismului. Titlul poeziei este format printr-o constructie adverbiala care sugereaza evocarea, rememorarea unor fapte si a unor personalitati. Versul incipit Tot mai rar se aud in noapte clopotele de la strunga... are rolul de a institui o
atmosfera de taina, intarita de regimul nocturn al imaginii poetice. Atat titlul cat si incipitul fac parte din recuzita romantica. Simetria textului poetic se realizeaza prin echilibrul compozitional, prin amestecul de sobrietate si patetism exprimat, prin respectarea formulelor stilului epistolar. Relatiile de opozitie intre noapte si zi ( Tot mai rar s-aud in noapte clopotele la strunga si La fereastra-s zori de ziua si patrund incet in casa ) sau conditia taranului in prezent si in trecut ( De pe cand in tara asta numai noi eram stapanii ) se regasesc in cea de-a doua secventa poetica. Elementele de recurenta in poezie sunt tristetea si revolta. Textul este organizat in patru secvente, in care liricul se imbina cu narativul prin relatarea unor evenimente aflate intr-un raport de succesiune temporala. Prima secventa (versurile 1-4) aminteste prin subtema si prin portretul moral al preotului de clasicismul romanesc, in cadrul caruia a fost valorificata gandirea crestina familiara poetului de la Rasinari. Preotul satului, care scrie plangerea in numele colectivitatii, este un factor de mobilizare a constiintelor si un depozitar al nadejdilor. Secventa a II-a (versurile 5-20) valorifica stilul epistolar, tot de factura clasicista. Forma de introducere ( Luminate imparate ) si cea de incheiere ( Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi str amtoarea ) aminteste de rigoarea formala impusa de curentul clasicist. Secventa a III-a (versurile 21-24) este o prelungire a celei de-a doua secvente, fata de care aduce elemente de opozitie. Imaginarul nocturn ii ia locul celui diurn. Versul O deznadejde lumineaza fetele nemangaiate este construit pe vechea conceptie romantica a credintei in izbavire. Finalul poeziei, secventa a IV-a, contine ultimul episod din ceremonialul trimiterii mesajului la imparat: mesagerul pune ravasul in san, saruta mana preotului, apoi strange mana juzilor, cu totii avand in ochi lacrimi de indelungata durere si, totodata, de speranta pentru redobandirea demnitatii si a fiintei nationale. Poezia are 34 de versuri, organizate in 17 distihuri. Versurile, cu sonoritati folclorice, sunt construite in metru de 16 silabe, cu rima imperecheata si ritm iambic, specific tonului elegiac al textului. Elegia De demult… a lui Octavian Goga ilustreaza trasaturile clasicismului si ale romantismului. Neoromantica prin caracterul evocator, mesianic si profetic, prin profunzimea si autenticitatea trairilor, prin componenta patriotica, prin tonul elegiac, prin cultivarea imaginii poetului, ea ramane, insa, clasica prin viziunea morala si monografica a satului transilvanean, prin retorismul bazat pe exclamatii si gradatie si prin armonia discursului cu inflexiuni folclorice.
32
Ultima noapte de dragoste-relatia dintre doua personaje „S-a zis ca Ultima noapte ar fi monografia geloziei. Adevarat, dar ce determina aceasta gelozie si ce aspect particular dobandeste ea? Inainte de toate trebuie observat ca Stefan Gheorghidiu,la fel ca toti eroii lui Camil Petrescu,e un om integru,incapabil de compromisuri,de tranzactii cu propria constiinta. Eroul nostru vrea sa realizeze in casatorie ,ca in toate,absolutul.(..)In eroul romanului Ultima noapte..vad un Don Quijote al luciditatii”.(Dumitru Micu-„Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi,in”Gazeta literara”,1956)„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman psihologic, de analiza, care prezinta relatia de iubire dintre Stefan si Ela Gheorghidiu ca pe o radiografie a sentimentului prin raportare atat la mediul in care traiesc personajele, cat si la reflectarea in constiinta naratorului – personaj (Stefan Gheorghidiu).Relatia dintre cele doua personaje este pusa in evidenta prin tema, conflictul, perspective narativa si constructia subiectului romanului.Prin insasi tema sa, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” ilustreaza modul in care autorul incearca sa analizeze impactul evenimentelor asupra constiintei personajului si, implicit, modul in care experienta razboiului modifica relatia dintre cele doua personaje.Iubirea si razboiul sunt cele doua aspecte fundamentale prezentate in roman, cuprinse inca din titlu, doua experiente esentiale al caror impact este analizat asupra constiintei personajului Stefan Gheorghidiu.Atat iubirea, cat si razboiul sunt prezentate din perspectiva originala a personajului, care se delimiteaza de perceptia comuna. Iubirea este forma suprema de implinire a nazuintelor spre ideal, iar razboiul este demitizat, fiind o experienta a fricii, a ororii, si nu a eroismului debordant.Conflictul care organizeaza materialul epic este de natura interioara si vizeaza incertitudinea si orgoliul personajului in iubire in perspective credintei si a aspiratiei spre iubirea absoluta. Cele doua experiente fundamentale pe care le traverseaza – iubirea si razboiul – se ilumineaza reciproc, producand transformarea sa. Din barbatul orgolios si adept al iubirii unice, Stefan Gheorghidiu devine un om indiferent, rece, detasat si ironic.Conflictul exterior pune in evidenta relatia personajului cu societatea, accentuand acelasi orgoliu al respingerii si plasandu-l in categoria inadaptatilor social.Stefan Gheorghidiu este naratorul – personaj, a carui constiinta reflecta in mod subiectiv experienta iubirii si a razboiului. Evolutia iubirii din acest roman se face cunoscuta doar prin reflectarea ei subiectiva in ochii lui Stefan Gheorghidiu. Perspectiva narativa unica si relatarea la persoana I confera autenticitate textului, confirmand un deziderat afirmat explicit de Camil Petrescu: “Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…”. Romanul are un puternic character confesiv si de analiza cu scopul cunoasterii de sine si al intelegerii propriei deveniri, asa cum afirma naratorul – personaj insusi: “Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite”. Constructia subiectului ilustreaza modul in care trecutul si prezentul se contopesc in timpul subiectiv, psihologic, al analizei in constiinta. Romanul este alcatuit din doua parti si treisprezece capitole, care ilustreaza oscilarea intre timpul obiectiv sic el psihologic.Initial Stefan Gheorghidiu se afla concentrate pe front, la Piatra Craiului, fiind sfasiat de un profound sentiment de incertitudine cu privire la fidelitatea sotiei sale. O banala discutie in care se comenteaa o stire de ziar despre achitarea unui barbat care si-a ucis sotia infidela declanseaza o criza in constiinta sa prin raportare la camarazilor sai despre iubire, dai si rememorarea relatiei sale cu Ela, tocmai cu scopul de a-si clarifica chinul incertitudinii in care traia de peste doi ani si jumatate.De la indragostitul dominat de idealul iubirii absolute si al geloziei devoratoare, Stefan Gheorghidiu se transforma intr-un barbat indiferent. Povestea de iubire al carei sens este iuminat de experienta razboiului si a confruntarii cu moartea incepe sub semnul incertitudinii: “Eram insurat de doi ani jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.” Adept al iubirii totale, a bsolute, ideale, Stefan Gheorghidiu asociaza pasiunii penru Ela un orgoliu profund, izvor al incertitudinii si geloziei viitoare: “… fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, […] cred ca acest orgoliu a constituit baza vi itoarei mele iubiri.” Din orgoliul identitatii masculine se nasteun sentiment afectuos, insa conditionat de stare de superioritate: “femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care i-o dadeam eu, facandu-ma sa cunosc astfel placerea de a fi dorit si de a fie u insumi cauza de voluptate.”Textul descrie un sentiment dintr o singura perspective – cea masculine. Incapacitatea personajului de a-I intelege pe cei din jur si. Daca personajul se analizeaza pe el insusi pana in cele mai mici amanunte, pe ceilalti ii expediaza intr-o suma de prejudecati comportamentale. Asa se intampla si cu Ela: ea este frumoasa, generoasa, dar superficiala: “asa o doream, razvratind fermecator, lacoma, pachete de la bacanie si, in acelasi timp, privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuia mult.”Comportamentul feminin standartizat impune imaginea unei fiinte slabe, neajutorate, ascultatoare si in permanenta admiratie fata de barbat. Ingerinta Elei in problemele referitoare la mostenire trezeste neincrederea in sufletul lui Stefan Ghorghidiu – o neincredere legata de amenintarea unicitatii personale: “as fi vrut-o mereu feminine, deasupra discutiilor acestora vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata.” Suferinta se naste din orgoliul masculine, din
egocentrismul dus la paroxism.Gelozia nu este atat de mult motivate de actele Elei, dar este paroxistica in mintea lui Stefan. Punctual de pornire este prejudecata sociala pe care Stefan o dispretuieste: “Auzisem de scandaluiri.”…”, dublata de o formatie interioara misogina: “sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti ajteta la orice este atat de mult motivate de actele Elei, dar este paroxistica in mintea lui Stefan. Punctual de pornire este prejudecata sociala pe care Stefan o dispretuieste: “Auzisem de scandaluiri…”, dublata de o formatie interioara misogina: “sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti ajteta la orice.” Suferinta este alimentata si de placerea dismularii. Socializarea Elei, chiar daca pare cam exagerata, trezeste in erou maladia mascata prin veselia excesiva, dar si patetismul dezmagirii: descoperirea unui “cap strain si vulgar”. In registrul tradarii, gesturile ii apartin punctual lui Stefan. Tradarea Elei este de fapt, o suma de informatii interretate din perspectiva proprie. Ela devine imaginea simbol a tuturor femeilor nedemne, incapabile sa faca fericiti barbatii: “ce trista experienta sa-ti conditionezi fricirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii.”Schimbarea Elei incepe o data cu primirea mostenirii si participarea la viata mondena. Treptat, Stefan Gheorghidiu descopera o alta fata a Elei. Aceasta descoperire cauzeaza sfasieri launtrice profunde, deoarece Stefan Gheorghidiu sufera pentru ca idealul sa se prabuseste, iubirea constituind axa lui sufleteasca, increderea in propira putere de intelegere: “Prabusirea mea launtrica era cu atat mai grea, cu cat mi se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea I puterea mea de deosebire si alegere, in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele.”Jocul seductiilor, al micilor flirturi generate de oportunitat ile intalnirilor mondene incepe sa macine orgoliul li Ghorghidiu, care traieste torturat de gelozie. Ela, in schimb, adopta cu usurinta acest nou stil de viata, si se simte magulita cand constata succesul pe care il are un domn G., cuceritor cu renume. Momentul, care se desfasoara la Odobesti, de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena, prilejluieste o criza grava in relatia de cuplu. Relatia se desfasoara de acum prin succesive acumulari de tensiune, despartiri, impacari. Intr-o astfel de criza, pentru a s razbuna pe Ela, Gheorghidiu aduce acasa o prostituata cu care sotia sa il gaseste in pat. In alt moment, revine acasa pe neasteptate si nu o gaseste pe Ela, care apare doar dimineata. Gheorghidiu ii cere sa paraseasca locuinta sis a accepte un divort amiabil. Impacarea survine dup ace Stefan Gheorghidiu gaseste o scrisoare a verisoarei sale, Anisoara, care o invita la ea peste noapte pe Ela, tocmai in data in care el nu o gasise acasa. Osciland intre certitudine si incertitudine, sperand in refacerea casniciei si a iubirii, personajul constientizeaza importanta Elei in viata sa si implicit, a iubirii: “Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mana mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile amandoi, si aveam sa pierim amandoi.”Experienta razboiului insa modificata de perspectiva asupra iubirii si din barbatul prabusit launtric, capabil de crima din gelozie: Stefan Gheorghidiu se transforma in barbat indifferent, detasat, care spune cu o raceala resemnata: “Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am despartit.”Consider ca relatia dintre cele doua personaje ilustreaza drama incertitudinii, a incompatibilitatii si a orgoliului care duc la instrainare, la suferinta si la pierderea increderii in puterea magica a iubirii de a uni destine si suflete.
Ultima noapte de dragoste-caract.Stefan Gheorghidiu „S-a zis ca Ultima noapte ar fi monografia geloziei. Adevarat, dar ce determina aceasta gelozie si ce aspect particular dobandeste ea? Inainte de toate trebuie observat ca Stefan Gheorghidiu,la fel ca toti eroii lui Camil Petrescu,e un om integru,incapabil de compromisuri,de tranzactii cu propria constiinta. Eroul nostru vrea sa realizeze in casatorie ,ca in toate,absolutul.(..)In eroul romanului Ultima noapte..vad un Don Quijote al luciditatii”.(Dumitru Micu-„Ultima noapte de dragoste,intaia n oapte de razboi,in”Gazeta literara”,1956)Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru epicul propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de fiecare dată filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator implicat, planul naratorului identificându-se cu cel al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi personajul principal. Însă situa rea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii). Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu. Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte. Capitolul pune în evidenţă cele două plan uri temporale ale discursului narativ: timpul narării / cronologic (prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces. Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire. Această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu -i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la Câmpulung să -şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întreru pe. Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajul -narator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură intelectuală deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când peronajul asistă la o discuţie la popotă despre un ofiţer care şi -a ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o primă imagine a personajului -narator. Prin intermediul reacţiei sale ne sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această dramă, se oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti. Gheorghidiu este filozof, un spirit lu cid care analizează totul, interpretează totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care ar trebui să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea. Personajul narator crezuse că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută coexistă cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Tot din orgoliu Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul.
Datorită perspectivei unice cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau nu soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost dintotdeauna, dar trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru că există doar perspectiva lui, se pune problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului gelos.În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitateaşi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare parte din avere.În ziua în care se duce împreună cu mama şi surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a tatălui său mort, pe car e în plus îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan expune motivele pentru care nu s -a însurat pentru avere, aşa cum a făcut unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrato cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte a moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei care îl vedeau ca un inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N -ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia familiei care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă seama că nici femeia iubită nu -l înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.” Primirea moştenirii are efecte şiîntr -un plan mult mai profund, deoarece generează criza matrimonială. Dintr -un orgoliu exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelect ual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa sa se datorează evenimentelor banale, micilor gesturi ale Elei. Singurele care contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi agravează suferinţ a prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual şi se raportează mereu la absolut. Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată, este momentul în care îşi dă seama că nu poate obţine cunoaşterea prin interm ediul iubirii pentru soţia sa. Mici incidente, gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplfică în conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.” Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau bucurie ale Elei în legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă. Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o aşează pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia ideală la care visase. Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela, pierderea acestei iubiri pe care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care va fi recuperată parţial prin experienţa războiului . În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că este un inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie / societate reiese cel mai bine din capitolul în care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţe leg gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe front îl vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.
Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El opune inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţui rii, inteligenţa veritabilă care urmăreşte cunoaşterea absolută. Este considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan social. Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv pentru care putem vorbi de o dramă a omului superior.O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea la război. Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntară din din dorinţa de a trăi această experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-aş vrea să existe pe lume o expereienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu analizează cu luciditate războiul nu pentru a sublinia eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele vremii, deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea. Luptele nu sunt împărţite în mari şi mici decât în funcţie de numărul celor care au murit. Pentru ofiţerul german aflat pe patul de moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea care îi va aduce sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat în care soldaţii mor fără acel sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret, disperare şi resemnare. Dacă în prima parte eroul realizează o demitizare a războiului, în a doua parte este vorba despre o demitizare a războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu doar că vor muri şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se mută pe aceea a conştinţei individului pentru care viaţa sa este mai importantă decât războiul. Pentru Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi analizează reacţiile pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii -limită, se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sf âşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură interioară, psihologică. Războiul reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan îşi priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”,iar ruptura este de data aceasta definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu mai are importanţă: „I -am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama iubirii. În privinţa dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Gheorghidiu se întoarce pe front, fără a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului. Dintre modalităţile de caracter izare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei.
