Marcus Tullius Cicero
Unul dintre cei mai prolifici scriitori romani care deschide portile clasicismului in literatura latina, Cicero, poate fi calificat un „homo novus” al timpului sau (nascut intr-o familie de cavaleri va fi primul care atinge toate treptele din „cursus homorum”), dar si un om al tuturor timpurilor, un „homo universalis universalis”, ”, gratie activitatii literare, politice si sociale sociale concretizata concretizata in domenii atat de numeroase (oratorie, retorica, filosofie, politica, etc.). Prototipul umanistului, Marcus Tullius Cicero (106-43 a.Chr.), a fost in primul rand simbolul viu al artei oratorice, de fapt cel mai cunoscut orator din istori istoriaa cultur culturii ii univer universal sale. e. Perioa Perioada da ciceron ciceronian ianaa este este marcata marcata de criza criza republicii romane cauzata de razboaiele civile inutile dintre „optimates” si „populares”, ai caror reprezentanti isi exercitau puterea manati de ambitie nemasurata in dorinta de ascensiune sociala, de imbogatire si de razbunari. Fire indecisa dar republican convins, Cicero este prins in disputa primilor triumv triumviri iri,, oscilan oscilandd intre intre Caesar Caesar si Pompei Pompei,, pentru pentru ca dupa dupa asasin asasinare areaa dictatorului sa-l sustina pe Octavianus, atacandu-l pe Marcus Antonius in vestitele „Filipice”, 14 discursuri ce-i vor grabi sfarsitul. Activitatea sa politica si oratorica il consacra pe Cicero ca rege al baroului – „optimus orator”. Discursurile judiciare, de aparare, se impleste sc cu cele politice, de acuzare. Printre cele mai cunoscute discursuri se numara vestitele Catilinare, „In Catilinam orationes quattuor”, patru discursuri politice rostite in perioada consul consulatu atului lui (63 a.Chr. a.Chr.)) împotr împotriva iva lui Lucius Lucius Sergiu Sergiuss Catilin Catilina. a. Cicero Cicero convoacă Senatul in templul lui Jupiter si rosteste pe 8 noiembrie 63 a.Chr. prima Catilinara, acuzandu-l pe Catilina de complot impotriva statului. (In Catilinam, I, 1) Pentru îndrăzneala neînfrânata a lui Catilina, oratorul il ataca „ex abrupto” (direct, fara introducere), nerespectand tiparul unui exordium pe care el insusi il impunea ca prima parte a unui discurs in lucrarile sale teoretice. Incalcandu-si propriile principii teoretice in celebra „Exordium ex abrupto”, Cicero realizeaza ceea ce criticii numesc o „estetica a uratului” in literartura. Vocativul repetativ „Catilinam”, precum si alte repere de personalizare a acuzativului, tiradele incisive si anafora lui „nihil” care favorizeaza climaxul, evidentiaza de o parte insensibilitatea acestuia si lipsa lui de scrupule. In a doua parte a discursului – narativ, Cicero prezinta uneltirile conjuratilor puse la cale in Etruria si la Roma, in casa lui M. Porcius Laeca. Povestirea propriu-zisa, asa cum isi doreste autorul este scurta, clara, verosimila. Consulul isi schimba atitudinea iar oratorul stilul. Cicero se comporta mai bland fata de Catilina, pentru binele general. Discurs către senatori Despre Cicero se poate spune ca a fost cel mai insemnat orator al Romei. Criticii il considera “homo universalis” intrucat aria sa de extindere artistica este foarte complexa. Cicero este intelectualul prin excelenta, omul de litere care reuseste sa anticipeze prin creatia sa marile personalitati culturale ale secolelor ce i-au urmat. Fragmentul face parte din „Catilinare” cele patru discursuri ale lui Cicero rostite impotriva lui Catilina. Primul discurs „Catilinara I” din care face parte si fragmentul nostru a fost pronuntat la data de 8 noiembrie in anul 63 a.Chr., in senat. Cicero afland de complotul lui Catilina il indeamna pe acesta sa plece in exil. In acea noapte Catilina paraseste Roma, iar Cicero soseste a doua zi, urmatoarea „Catilinara”, informand poporul de noua situatie politica creata si aratand care sunt categoriile sociale ale conjuratilor. Pe 3 decembrie Cicero rosteste a treia „Catilinara” in care trece in revista dezbaterile referitoare la pedepsirea acolitilor lui Catilina, ce fusesera deja arestati. Ultima „Catilinara” este cea in care Cicero propune pedeapsa cu moartea pentru conjurati. Fragmentul face parte din „peroratio” – incheierea discursului “Catilinara I”. In ultima parte a discursului Cicero se adreseaza senatorilor incercand sa starneasca mania, ura si sa atraga condamnarea acuzatului. In acelasi timp el cere ca personajul Catilina sa fie exilat si-i asigura pe senatori ca face tot posibilul ca cei vinovati sa plateasca pentru faptele lor. Cicero incheie discursul printr-o invocatie catre Jupiter (tatal zeilor) caruia ii cere sa-l indeparteze pe Catilina si pe complicii sai din templele sale si ale celorlalti zei si de zidurile orasului. Considera ca Cicero reuseste sa-si duca la bun sfarsit scopul propus de ai impresiona pe senatori. In realizarea artistica a fragmentului, Cicero foloseste adresarea directa, fraza lunga numita perioada precum si multe procedee retorice care duc la armonia discursului. discursului. Observam repetitia adjectivului „tantam” folosit pentru a intari ideea si marii increderea senatorilor in ceea ce el doreste sa faca. Cand propune exilarea lui Catilina foloseste interogatia retorica. In finalul fragmentului Cicero foloseste invocatia catre Jupiter cu acelasi scop de a-i impresiona pe colegii sai, starnindu-le ura impotriva acestui individ care pune in pericol siguranta statului. Cicero si-a propus sa scoata in evidenta rolul pe care l-a avut el insusi in al deconspira pe Catilina si a-i zadarnici planurile si reuseste foarte bine sa realizeze acest lucru.
Discursul lui Cicero Fragmentul face parte din „Catilinara I”, mai precis din exordium (introducerea). Pentru indrazneala lui neinfricata, Cicero il ataca pe Catilina „ex abrupto” (direct, fara introducere) procedeu retoric de mare efect utilizat de orator. Marii oratori adoptau partile discursului la scopul urmarit, in prima „Catilinara”, Cicero il acuza pe Catilina de complot impotriva statului si-i cere sa plece din Roma. Scopul unui astfel de exordium nu mai este acela de a placea, de a emotiona prin frumusete, ci de a şoca, ridicand astfel senatorilor un semnal de alarma. Pericolul uzurparii puse la cale de Catilina impunerea unui asemenea debut, grandios prin aciditatea si furia cu care a fost rostit. Textul constituie fara indoiala, un exemplu de arta oratorica: Cicero alterneaza magistral adresarile miscatoare catre Catilina cu monologul. Nici adresarea catre Catilina nu reprezinta totusi un dialog real, atata vreme cat nu ofera un drept la replica sau o anumita posibilitate de reactie. Functia conotiva a limbajului ciceronian se remarca in adresarea directa: observam vocativul repetat „Catilina” precum si alte nenumarate repere de personalizare a receptorului: verbe la persoana a II a si formele pronominale de persoana a II a singular „tua”, „tuae”. Observam tiradele incisive ale lui Cicero atunci cand se adreseaza lui Catilina, precum si o favorizare a climaxului (gradatia ascendenta) (neque … nec). Mai trebuiesc amintite si interogatiile retorice care abunda tot pasajul citat. Uneltirile lui Catilina Fragmentul face parte din „Catilinara I”, mai precis din naratio (expunerea faptelor). Astfel in acest fragment autorul prezinta uneltirile conjuratilor puse la cale in Etruria si la Roma, reuniunea din casa lui M. Porcius Laeca. Conspiratorii se adunasera in noaptea de 6-7 noiembrie 63 a.Chr. in casa lui Laeca unde pun la cale uciderea lui Cicero (in dimineata zilei de 7 noiembrie). Informat la timp, Cicero zadarniceste planurile conspiratorilor si convoaca Senatul pentru ziua urmatoare, 8 noiembrie. Plin de manie si indignare la vederea lui Catilina, care se prezentase si el la sedinta, Cicero rosteste prima „Catilinara”. Specific acestei prime Catilinare observam adresarea directa a lui Cicero catre Catilina printr-o serie de interogatii retorice cu scopul de a-si impresiona auditoriul (senatorii) si a scoate in evidenta tupeul lui Catilina de a parea in Senat atata timp cat planurile sale erau cunoscute de catre Cicero (de a-l ucide). Mai intalnim in fragment si o exclamatie retorica “O, zei nemuritori!” menita a deplange starea degradanta a societatii romane din vremea sa si a scoate in evidenta tupeul (curajul) lui Catilina si sfidarea de care da dovada acesta participand la aceasta sedinta a Senatului. Impresia pe care a avut-o acest discurs asupra senatorilor a fost atat de mare incat, desi lipseau dovezile, senatorii au fost convinsi de realitatea conspiratiei. Cicero reuseste sa faca acest lucru vorbind tot timpul de siguranta statului, a republicii care este pusa in pericol de acest conspirator Catilina. Senatorii simţind pericolul la care sunt expusi ii acorda lui Cicero putere deplina pentru a inabusi conjuratia si pentru a-i pedepsi pe conspiratori. Utilitatea prieteniei Fragmentul face parte din unul dintre tratatele de filosofie ale lui Cicero „se amicitia”. Pe langa acesta Cicero mai are si alte tratate de filosofie intre care „De republica”, „De legibus”, „Academica”, „De senectrite”. „De amicitia” este opera filosofica ciceroniana in care vorbeste nu numai oratorul si omul politic Cicero, ci si omul, prietenul, care prezinta farmecul prieteniei ce i-a creat atatea satisfactii. Compusa in toamna anului 44 a.Chr. lucrarea este imaginata ca un dialog ce ar fi avut loc in toamna anului 129 a.Chr., putin dupa moartea misterioasa a lui Scipio Minor, intre Laelius si ginerii sai. Lucrarea este un tratat de morala care aduce un elogiu sincer prieteniei. Prietenia este „punerea laolaltă cu bunavointa si afectiune a tuturor lucrarilor divine si omenesti”. Ea este mentinuta si se naste din virtute. Prietenia contine cele mai multe lucruri; face imprejurarile favorabile mai stralucitoare, iar pe cele nefavorabile mai usoare, comunicandu-le si impartasindu-le. In viata fiecare om simte nevoia unui prieten pentru ca viata fara prieten este plina de capcane si teama, iar ratiunea ne indeamna sa ne cautam prieteniile. “Sublata amicitia, quae potest esse vitae incunditas” – Fiind inlaturata prietenia, ce placere mai poate ….
Prozopopeea patriei I Printr-un procedeu artistic de mare forta oratorica – prosopopeea, autorul personifica Patria, care i se adreseaza lui Catilina, cand ingrozita, cand iertatoare, cand tematoare, dar mai ales dornica sa stie adevarul. In prima prosopopee, fiinta ideala a patriei isi uraste uzurpatorul. Purtat de elanul sau oratoric, Cicero schimba interlocuitorii. Vocea poporului, redata pana acum prin Cicero, este personificarea de insusi statul roman, o hiperbolizare menita sa-i impresioneze pe Senatori. Textul face parte din confirmatio (argumentarea faptelor), in care oratorul da dovada de o mare abilitate si maiestrie in arta convingerii. Prin intermediul climaxului (trecere crescanda de la o idee la alta cu rol in evidentierea ideii) sunt aduse argumente verosimile impotriva lui Catilina. Conotatiile negative ale lexicului zugravesc imaginea uzurpatorului: „flacinus” (nelegiuire), „flagitum” (ticalosie), „neces” (ucidere), „vexatio” (persecutare), „direptio” (jefuirea). De la introspectia in trecutul acuzatorului, oratorul schimba spatiul temporar in prezent, accentuand imposibilitatea amanarii sentintei, gravitatea situatiei care devine din ce in ce mai insuportabila. Ingaduinta de care daduse dovada pana acum statul fata de nelegiuitul Catilina trebuia sa ia sfarsit. Patria isi recunoaste vina: daca l-ar fi pedepsit la timp aceasta situatie putea fi evitata si pericolul indepartat. Acum este tematoare („me totam esse in metu”) ca noi crime se pot produce („tuo scelere”) si aceasta trebuie sa inceteze. Hotararea ferma impotriva razvratitului este indicata prin formele verbale la conjugarea perifrastica pasiva „non est ferendum” (nu mai trebuie suportat) si prin imperativele „discede” si „eripe”, care sugereaza din nou sentinta consulului: exilul. Polyptotonul (reluarea aceluiaşi cuvânt sub diferite forme flexionare) „timorem”, „timere”, „timeri” evidentiaza spaima pe care o sadise Catilina in sufletele concetăţenilor in intreaga patrie, si cel mai grav in sanul Senatorilor incapabili sa reactioneze. Prozopopeea patriei II In a doua prosopopee, patria ii va reprosa consulului indulgenta fata de Catilina. Personificarea patriei este acum mai ampla specificandu-se aria geografica („cuncta Italia”) si forma guvernamant („respublica”). Patosul acuzator continua in gradatia ascendenta oferita de avalansa interogatiilor retorice. Climaxul (trecere crescanda de la o idee la alta) este bine utilizat in realizarea portretului uzurpatorului: „hostes” (dusman), „ducem belli” (comandantul razboiului), „autores sceleris” (autorul crimelor), „principem coniurationis” (capetenia conjuratiei), „evocatorem servorum et civium perditorum” (instigatorul sclavilor si al cetatenilor pierduti). Furia patriei insufletite se dezlantuie desemnand conspiratia lui Catilina ca pe o crima impotriva statului, de proportiile unui razboi, iar pe participantii la conspiratie ii considera drojdia societatii romane. Impresionabila este ultima interogatie retorica in care este sugerata adevarata pedeapsa pe care ar merita-o Catilina: “Nu vei porunci oare sa fie pus in lanturi, sa fie tarat la moarte, sa fie pedepsit cu cele mai groaznice chinuri?” Autorul discursului prefera sa aminteasca intai moartea si apoi pedeapsa fizica, exprimata prin aliteratia (repetarea aceluiasi sunet) “summon supplicio”. Caius Valerius Catullus
S-a născut in anul 87 a.Hr. in orasul Verona, intr-o familie instarita care i-a asigurat o educatie solida. De foarte timpuriu, Catullus a fost adus la Roma unde si-a desavarsit studiile. A fost apreciat pentru calitatile lui si ajutat de personalitati recunoscute precum Cornelius, Hortensius etc. Face parte din poetii neoterici, acestia preferau poemele scurte cu subiecte mitologice, epigramele, cuvântări scurte urmand modelul antic. Cel mai important dintre poetii noi a fost Valerius Cato si Licinius Crassus. Din viata lui Catullus, istoria literara a obtinut trei evenimente: relatiile sale de dragoste cu femeia pe care a cantat-o in poemele sale sub numele de Lesbia (Clodia pe numele adevarat), moartea fratelui in Troada, impacarea cu Caesar caruia ii adresase o serie de epigrame usturatoare. Opera lui Catullus reprezinta o importanta recunoscuta de toti criticii literari, nu doar datorita formei si continutului, ci si prin fapte, ca este singura opera care ne-a parvenit in intregime din grupul poetilor noi. Opera lui Catullus a fost impartita in doua mari categorii: - poezia impersonala care cuprinde poeme majoritatea cu subiecte mitologice, epigrame sau cantece de nunta; - poezia personala sau de dragoste cuprinde poeme care oglindesc viata poetului cu bucuriile si durerile ei. Poeziile de dragoste se disting prin sinceritate, delicatete, duiosie fiind scrise intr-o limba destul de evoluata pe care Catullus a cizelat-o pentru a raspunde cerintelor lirice. Vom intalni distih elegiac, hendecasilabul falecian, strofa safica – toate fiind preluate dupa metrica greceasca.
Poezia face parte din ciclul poeziilor de dragoste dedicate Clodiei (Lesbiei); este o poezie de dragoste in care poetul exprima una din ipostazele iubirii (prima ipostaza: a iubirii). Sentimentele sunt de iubire sincera. O prima ipostaza a iubirii la Catullus este iubirea ca prietenie. Aceasta este o iubire platonica, iubire de idei care nu se concretizeaza. Stilistic intalnim invocatia, epitete, apare de asemenea si prima indoiala. In acest catren durerea si tristetea se exprima discret sub forma generalizarii filosofice a unei experiente proprii. Ipostaza poetului este aceea de indragostit patimas „cupido amanti”. Sentimentul de tristeţe al poetului la gandul ca iubita doar ii promite si nu ii ofera o dragoste sincera si eterna. Astfel promisiunile iubitei sale sunt ca ale fiecarei femei, vorbe deşarte. Catullus, fire pătimaşa se dedica ani de zile unei iubiri chinuite pentru Clodia, femeie frumoasa, rafinata si nestatornica. „Catullus a fost un tanar extrem de sincer si de aceea gata sa se avante in dragoste si in ura. Cum avea o fire buna si aleasa, era mai adesea ofensat de ce vedea trist si urat, dar consolat de bine si frumos … Poezia lui este „viata” transpusa, iar in viata stau alature surasul si lacrima, „hohotul si durerea” ”. Caius Valerius Catullus
S-a născut in anul 87 a.Hr. in orasul Verona provenind dintr-o familie instarita, cu posibilitati materiale si relatii de rang inalt. Era ruda cu Caesar. Foarte devreme Catullus a fost dus la Roma unde si-a desavarsit studiile. A fost apreciat pentru calitatile sale si sprijinit de personalitati recunoscute precum: Cornelius, Nepas, Asimius Pallea si Hortensius. Insa relatii destul de stranse le-a avut cu un grup de scriitori care-si orientau operele literare după modelul poeziei Alexandrine, grup de scriitori care-si spuneau poetii noi. Aceştia preferau genurile clasice mari, poemele scurte cu subiecte mitologice, in locul discursurilor ample preferau cuvantarile scurte urmarind modelul etic. Din viata lui Catullus istoria literara a retinut trei evenimente: relatiile sale de dragoste cu femeia pe care a cantat-o in poemele sale sub numele de Lesbia (Clodia pe numele ei adevarat), moartea fratelui sau si impacarea cu Caesar. Opera lui Catullus prezinta o importanta recunoscuta de toti criticii literari, nu doar datorita formei si continutului, ci si prin faptul ca este singura opera care ne-a parvenit in intregime din grupul poetilor noi. Opera sa poate fi impartita in doua capitole: - poezia impersonala sau Alexandrina, cuprinde poeme c u subiect mitologic; - poezia personala sau de dragoste. Aceste poezii oglindesc viata poetului cu bucuriile si durerile oferite de dragostea fata de Lesbia, de fratele sau, durerea provocata de moartea acestuia, duiosia amintirilor la vederea mormantului. Poemele de dragoste se disting prin sinceritate, delicatete, duiosie, fiind scrise intr-o limba destul de evoluata pe care Catullus a cizelat-o pentru a raspunde cerintelor lirice. Către Lesbia (Clodia) (Despre infidelitate) – Poemul 70 Iubita mea, spune ca ea prefera sa nu se casatoreasca cu nimeni decat cu mine/ Nici chiar daca Jupiter insusi i-ar cerea-o/ Spune, dar ce spune femeia indragostitului patimas/ Trebuie scris pe vant si pe apa cea iute. Poezia este a 70 a din cele 116 poezii, unite in volumul „Libellus”, face parte din ciclul poeziilor de dragoste si exprima una din ipostazele iubirii personale – prima indoiala. In acest catren laconic durerea si tristetea se exprima discret sub forma generalizarii filosofice a unei experiente proprii de indragostit patimas „cupido amanti”. Sentimentul de tristete al poetului la gandul ca iubita ii promite doar si nu-i ofera o dragoste sincera si eterna este exprimat in ultimul vers: „Sed mulier cupido quod dicit amanti/ In vento et rapida scribere oportet aqua”. Astfel promisiunile iubitei sale ca ale orcarei femei sunt vorbe desarte. Dupa cum apa curgatoare este navalnica asa sunt si sentimentele femeii fata de iubit, idee sugerata de epitetul „rapida”. Stilistic, poetul foloseste epitetele „cupido” „rapida”. Scrisa in distih elegiac, poezia surprinde prin tonul familiar si muzicalitate. Lui Caesar Nu mă străduiesc prea tare Caesar sa vreau sa-ti fiu pe plac/ Si nici sa stiu daca esti un om alb sau negru. Printr-o atitudine indrazneata, Catullus isi afirma libertatea de opinie. Repetitia anaforica (nil – nea) scoate in evidenta atitudinea sa indiferenta fata de Caesar. Catullus se distanteaza de cei multi care de cand vestitul om politic dobandise o incontestabila putere se straduiau sa-i castige bunavointa. In ultimul vers adjectivele „albis an … „ puteau fi inlocuite cu „candidus” si „niger”. Selectia lexicala facuta de Catullus se explica prin expresivitatea sporita a termenilor pentru care a optat. Sugestia este faptul ca Caesar nu era un om pur, nici unul obisnuit, ci unul care si-a dovedit cruzimea in campania de cucerire a Galiei. De asemenea remarcam tonul familiar.
Lui Cicero (Tanarul poet catre marele orator…) „O Marcus Tullius cel mai ales dintre nepotii lui Romulus. Cati sunt si cati au fost Si cati vor fi dupa aceea in ceilalti ani! Ţie, Catullus, cel mai rău poet dintre toti Iţi aduce cele mai mari mulţumiri Atat de cel mai rău poet dintre toti Pe cat tu esti cel mai bun dintre toti avocaţii.” Ca specie poezia este o epigrama inchinata lui Cicero. Atitudinea lui Catullus este ironica. Perspectiva este a unui tanar nonconformist care iţi exprima cu dezinvoltura atitudinea fata de un om care nu accepta estetismul poetilor noi (Alexandrismul). Sursele ironiei Catullus foloseste tehnica invaluirii atitudinii ironice intr-o atitudine de admiratie prin superlativele „disertissime” (cel mai elocvent), „optimus” (cel mai bun) prin antiteza Catullus „pessimus poeta” Cicero „optimus patronus”. Catullus da impresia ca intentioneaza sa elogieze meritele marelui orator. Sunt insa in text marci de atitudini ironice invaluite cu grija de Catullus. Termenul „patronus” nu intamplator ultimul cuvant din poezie este de o conditie depreciativa reducand valoarea culturala a lui Cicero la dimensiunea unui avocat. In sintagma „Romuli nepotum” ironia este evidentiata fiindca Cicero nu se nascuse la Roma si nu facea parte dintr-un neam nobil. Fagaduinte – Poemul 109 „Îmi fagaduiesti, viata mea, ca iubirea aceasta dintre noi va fi incantatoare si vesnica:/ Zei atotputernici faceti-o sa poata sa-si tina promisiunea./ Si chiar sa spuna cu adevarat, sincer si din suflet acest juramant./ Incat sa ne fie permis acest legamant reciproc al iubirii care sa ne conduca de-a lungul intregii vieti.” Poezia face parte din ciclul poeziilor de dragoste inchinate Lesbiei (Clodiei). Tema este erotica, este o poezie de dragoste in care poetul surprinde prima ipostaza a iubirii, a infiriparii. Sentimentele sunt de iubire sincera. Prin metafora „mea vita” iubita este identificata cu propria viata. Iubirea este gandita ca fiind eterna „amor perpetuus” si reciproca „inter nos”. Portretul invoca zeii („Di magni facite ut …”) sa ocroteasca prin gratia lor aceasta iubire. O prima ipostaza a iubirii la Catullus este iubirea platonica (iubirea de idei care nu se concretizeaza). Stilistic intalnim invocatia „mea vita”, epitetele „iocundum” (incantatoare) si forma arhaica a substantivelor deus, dei, di. In versificatie poetul foloseste distihul elegiac (un hexametru si pentametru). Îndârjire Prezintă o alta etapa a iubirii, dezamăgirea si suferinţa in iubire, hotararea de a rezista pasiunii copleşitoare. Iubita nu mai e „mea vita”, nici „mulier”, nici „dulce ridens” este „scelesta” (blestemata). Forma de prezentare a poeziei este monologul interior. In prima secventa poetul evoca farmecul ceasurilor de iubire pierduta. Timpul verbului este imperfectul care realizeaza o proiectie in eternitate a sentimentului. Sentimentul este de nostalgie a omului care voia sa prelungeasca la infinit orele de iubire. Suferinta este exprimata de adjectivul „miser” asezat la inceputul poeziei in antiteza cu „obdura” (suferinta) asezat la sfarsit. In a doua secventa poetul isi exprima hotararea de a rezista pasiunii care i-a pustiit sufletul, de a rezista cu îndârjire. Timpul verbului este prezentul in antiteza cu prima secventa. Adverbul „nunc” se opune lui „quondam” din prima parte. Poetul isi exprima compasiunea fata de fiinta iubita. Compasiunea este o alta forma de existenta in fata unei pasiuni careia ratiune nu i se poate opune. Poezia prezinta, asadar, lupta dintre ratiune si sentiment. Ratiunea este roaba pasiunilor. Intre a uri si a iubi poetul alege compasiunea. Tanarul indragostit se amageste exprimandu-si compasiunea pentru fiinta iubita in speranta ca iubirea va fi mai putin chinuitoare. Prevestirile pe care le face cu privire la viitorul iubitei, au in plan psihologic rolul de a-l consola, de a inlocui iubirea prin compasiune. Procedeul artistic in aceasta parte este dialogul imaginar cu iubita. Prin acest procedeu autorul sugereaza ca iubita constituie o prezenta permanenta. Intreaga poezie a lui Catullus sta sub semnul crucificarii, al chinului. „Odi et amo” (iubire si ura) sentimente contradictorii care caracterizeaza marile pasiuni. In dialogul imaginar cu iubita intr-o serie de exclamatii si interogatii Catullus exprima ideea ca fara iubire viata iubitei nu va mai avea sens. Poezia este scrisa in senar iambic scazon. Metrul este in concordanta cu starea sufleteasca a poetului exprimand un geamat prelung.
Nepăsare Fire patimasa, Catul se daruieste ani de zile unei iubiri chinuitoare pentru Clodia (Lesbia), femeie frumoasa, rafinata si nestatornica. Stapanit de aceasta pasiune mistuitoare, Catul incearca o introspectie, adica o analiza lucida a acestei pasiuni. Primele trei strofe din „Introspectie lucida” sunt traduse cu virtuozitate dintr-o vestita oda a poetei eline Safo, Catullus adaugand o a patra strofa – o aspra concluzie in spirit pur latin. Clodia apare cu numele de Lesbia un pseudonim care trimite la poezia erotica a lui Safo. In primele trei strofe iubirea apare ca o forta mistuitoare. Pasiunea este privita din perspectiva fizica. Iubirea ajunge sa-i mistuie structura fizica, atenteaza la integritatea acestuia. Pentru a exprima aceasta idee poetul foloseste o structura sintactica formata din subiect si predicat. Atunci cand o vede pe Lesbia (Clodia) limba ii amorteste, ramane fara pic de glas. Forma de expresie este de analiza minutioasa a starilor sufletesti, a reacţiilor organice declansate de pasiune. Starile sufletesti duc la pierderea propriei identitati si contopirea cu celalalt. Ultima strofa nu mai are ca tema iubirea patimasa de care poetul este stapanit, ci tema este sugerata de cuvantul „otium” (tihna). Anafora „otium … otium” sugereaza lipsa de preocupari. Este o autoadresare, poetul mustranduse pe sine datorita trairilor care l-au dus la pieire. Morala poeziei este aceea ca pasiunea trebuie imbinata cu luciditatea. Catul realizeaza de fapt o ironie la adresa unei mentalitati traditionale romane. Ca figuri de stil poetul foloseste epitetul autodefinindu-se „misero” (nefericit) in fata sentimentelor iubirii. Poetul foloseşte „verba sentiendi” (verbe de sentiment) definindu-si starea sufleteasca „spectat”, „audit”, „aspexit”. Poezia este scrisa in metrul grecesc – strofa safica. Quintus Horatius Flaccus
Viata Mai tanar cu cativa ani decat Vergilius, contemporan si prieten cu acesta, s-a nascut la 8 decembrie 65 a.Hr. in localitatea Venusia, in sudul Italiei. Despre parinti poetul vorbeste foarte putin. M ama moare foarte devreme ramanand probabil necunoscuta poetului. Tatal s-a ingrijit de educatia copilului vrand neaparat ca fiul sau sa-si continue studiile la Roma. Horatius isi aminteste cum tatal sau se ingrijea de conduita sa morala aratandu-i pe cei care isi duceau viata in imoralitate, dispretuiti de lume. Influenta tatalui a fost favorabila nu numai pentru viata morala, ci si pentru creatia literara dezvoltandu-i spiritul de observatie si simtul de demnitate umana. Dupa ce a invatat la Roma, Horatius a plecat la Atena, pentru continuarea studiilor unde se va intalni cu fiul lui Cicero si fii altor fruntasi politici. Studiile ii sunt intrerupte de razboiul civil, iar poetul se va intoarce la Roma cu „aripile tăiate” cum singur afirma. O vreme se pierde in multimea celor fara avere si pentru a-si asigura existenta incearca sa scrie poezie. Neputandu-se descurca astfel cauta o slujba de functionar. Saracia nu-l descurajeaza, ci dimpotriva îl ambiţionează. Aspectul moral si literar al societatii din acea vreme, educatia primita de la tatal sau, originea sociala si talentul l-au indreptat spre satira. In anul 34 a.Hr. publica ... satire pe care le intituleaza „Epode”. De la inceput poetul se situeaza pe pozitia potrivnica atat curentului poetilor noi cat si contra scriitorilor arhaizanti. El se situeaza pe pozitia curentului clasic avandu-i drept model pe poetii Varius si Vergilius. Exprimand spiritul critic al epocii lui, poetul venusian critica moravurile societatii romane, dar pe un ton moderat si fara a aluneca in critica la adresa politicii augusteice ale carei principii le impartaseste in Carmen Saeculare, opera pentru care Augustus il numeste „poetul oficial” al Romei. Opera „Satirele” – poetul le-a intitulat „sermones” (discutii amicale). Temele lor sunt foarte variate: - teme filosofico – morale, unde sunt demascate unele vicii cum ar fi nestatornicia in dorinte, tendinta de parvenire, patima pentru mancaruri alese. Poetul satirizeaza pozitia filosofilor stoici ironizand paradoxul acestora prin care se afirma ca toate greselile ar fi egale. El afirma despre acestia ca sunt in afara realitatii vietii. - teme literare – in care poetul raspunde celor care-l criticasera sprijinindu-se pe traditie. El da exemple de scriitori greci de comedie care au procedat la fel sprijinindu-se pe traditie. Arta satirelor Unele dintre satire iau forma unor discutii libere, in altele apare, insa, un interlocutor. Multe dintre ele au si forma dialogata. De multe ori scriitorul nu mai este prezent lasandu-si personajele sa vorbeasca, caracterizandu-se unele pe celelalte. Alteori personajul este insusi autorul, care se analizeaza in mod autocritic. Stilul este simplu, cu multe expresii din vorbirea curenta. Conceptia poetului despre conduita omului in viata este clara inca din aceasta prima perioada a creatiei sale. Ea este „aurea mediocritas” (calea de mijloc). Odele Reprezinta o alternanta de forme lirice, continutul acestora fiind p rin excelenta roman. In odele lui Horatius intalnim elemente de critica si de morala. Un motiv care revine foarte des in „Ode” este ideea mortii. Aceasta este adusa nu cu scopul de a ascuti placerea, ci pentru a indemna la pastrarea masurii juste sau la prudenta. Forma in care sunt scrise odele este desavarsita, stilul atingand o rara perfectiune. Totul este calculat in alegerea si asezarea cuvintelor, in structura versurilor, in alegerea ritmului. Temele cele mai des intalnite sunt temele sociale si cele de meditatie. Primele se incadreaza in lirica cetăţeneasca.
Epistolele Intalnim si aici teme sociale, morale, filosofice si literare. Ele sunt socotite ca fiind opera cea mai reunita a poetului. Cea mai importanta este „Epistola ad Pisones” intitulata si „Ars poetica” care constituie un tratat de doctrina literara cu scop formativ, etic si estetic. Insetat de ordine si liniste, filosof de bun simt si moderatie, Horatius va imprima operei sale precizia, echilibrul, armonia si eleganta care vor inspira clasicismul literaturii universale. Horatius – Arta poetica Pana la Horatius cel mai de seama tratat de poetica a fost al lui Aristotel. Bineînţeles ca Horatius a cunoscut lucrarea existenta, insa, arta sa poetica isi are rădăcinile in societatea romana. El are in vedere literatura din perioada sa. Se creaseră acum câteva curente literare in care Horatius nu era de acord. Împotriva acestora vrea sa lupte „ars poetica” lui Horatius. Este vorba de o lucrare normativa izvorâta ca ideologie din cele mai vechi creaţii ale epocii adică din clasicism. Simţind ca literatura aluneca pe o panta şubreda el precizează anumite reguli cu scopul de a tine-n frâu acel moment de echilibru clasic. „Ars poetica” lui Horatius este considerata „manifestul teoretic al clasicismului roman”. Astfel, in prima parte, poetul se ocupa de reguli generale de arta fixând câteva norme: - opera trebuie sa fie unitara si simpla - sa aibă un plan bine întocmit si o expunere aleasa Fiecare idee sa fie la locul potrivit, iar digresiunile oricat ar fi de frumoase, sa fie evitate. - tonul sa fie potrivit cu conţinutul operei In cea de-a doua parte poetul se ocupa de prelucrarea materialului – adică de forma insasi a poeziei: forma, organizarea materialului trebuie sa fie fireasca, logica - vocabularul trebuie sa fie cel obişnuit, insa, folosit in aşa fel incat sa para ceva nou. Poetul poate folosi, dar numai la nevoie si cu mare prudenta creaţii noi de vocabular „căci limba este intr-o continua mişcare”. - anumite genuri literare sa folosească anumite forme metrice (epopeea – hexametru; teatrul – iambul). Se poate ca mai multe genuri literare sa folosească acelaşi ritm, dar culoarea versurilor sa nu fie aceeaşi. Altfel sa fie hexametrul din epopee si alt ton sa aibă cel din satira. In ultima parte poetul se ocupa de creator: - rolul criticii seamănă cu cel al gresiei – ascute nu taie - poetul trebuie sa fie un om cu o cultura adânca si cunoscător al realităţii. O opera frumoasa se obţine prin talent, prin munca, nu prin inspiraţie mistica. - poetul trebuie sa ştie ca arta are un scop social si ca este un factor puternic de progres. Leuconoei Poezia este o oda in care poetul surprinde inca una din realitatile vietii sociale, patrunderea superstitiilor orientale la Roma si credinta in astrologie care era raspandita mai ales printre naivele femei. Personajul caruia ii este dedicata oda este fictiv. Nu este exclus ca numele grecesc sa fi fost creat de Horatius din termenii „leucon” si „noum” care inseamna spirit naiv, simplu, făcând astfel aluzie la naivitate. Horatius considera periculoase pentru mintea umana aceste credinte astrologice, oculte, promovand atitudinea sobra si resemnata in fata destinului: „Nu cerceta hotarul ce zeii ni l-au pus / Ramanerii pe lume”. De le ideea stoica a acceptarii destinului si a infruntarii vietii asa cum se prezinta ea, usoara sau grea, poetul indeamna la fructificarea „clipei prezente”. Imperativele celebrului vers din finalul textului „Te bucura de clipa, uitând de viitor …” invita la transformarea fiecarei clipe intr-o entitate de sine stătătoare, trăita ca si cand ar fi fost ultima, asa cum o găsim in literatura universala si chiar la Eminescu („Nu e păcat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / ce ni s-a dat? Stele-n cer). Un alt motiv esenţial al odei este redat de conjunctivele „sapias” si „liques” care indeamna discret la gustarea cumpătata a micilor bucurii ale vietii menite sa asigure echilibrul interior (ataraxia). Întreaga oda pare fi inchinata timpului si bucuriei prezente. Motivul fugii imbatabile a timpului, generatoare de nelinişti si angoase domina si aceste versuri. Mânuind cu abilitate excepţionala vocabularul latin si efectele stilistice, Horatius ofera o incantatoare muzicalitate textului liric intr-o permanenta gratie. Climaxul se realizeaza astfel pe fundalul mesajul horatian cu ajutorul aliteraţiei („di dederint”), anaforei („quem … quem”/ „seu … seu”), chiasmului (inversarea determinantului fata de determinat intr-o succesiune de expresii sau sintagme) („spatio brevi”). Ca si in alte poezii, unitatea este perfecta si toate aspectele redate in oda duc la aceeasi idee de baza: „Bucura-te de viata, dar cu măsura”.
Lui Postumus Poezia este o oda dedicata unui personaj fictiv – Postumus, al carui nume deriva din adjectivul „postumus” – ultimul nascut, sugerând un elogiu adus tinereţii. Poezia este o meditatie filosofica pe tema timpului care fuge, al mortii care egaleaza ierarhia valorilor pământene prin anulare, iar in final conduce la condamnarea exceselor si indeamna la cumpatare si la fructificarea prezentului. Săraci sau bogaţi, egali in fata mortii, toti oamenii parasesc singuri limanurile trecătoare ale vietii si lasă altora tot ce au agonisit si tot ce le-a fost drag. Nici prudenta, nici ofrandele, nu pot intarzia sau înlătura sfarsitul. Nimicnicia fiinţei este obsesiv evidentiata de o multitudine de elemente de variaţie care sugereaza moartea: personificarea lumii infernului cu ajutorul epitetului „illacrimabile”, personificarea apei infernului prin hyperbaton (îndepărtarea determinantului de determinat, pentru evidentierea continutului ideatic al celor doi termeni) „tristi … unda”. Poetul enumera si o serie de primejdii care-ar putea arunca omul in ghearele mortii, invocand cu ajutorul climaxului razboaiele, furtunile dezlantuite pe mare, sugerate de epitetul metaforic din expresia „fractis fluctibus”. Concluzia acestei ode este ca cel înţelept se bucura cu măsura, de toate darurile vietii. Lui Taliarh Oda 9 din cartea I a volumului „Carmina” reprezinta o oda morala in care Horatius pledează in fata unui interlocutor fictiv pentru aplicarea conceptului otium, ce-i conferă poetului relaxarea spirituala. Poemul de fata constituie in realitate, o invitaţie la viata; idealul esenţial horatian se detaşează ca fiind bucuria de a recepta sufleteşte minunile naturii. Oda este structurata in doua parţi – prima parte reprezinta un frumos pastel de iarna, iar cea de-a doua este o meditatie asupra tinereţii. Thaliarchus este un personaj fictiv. Horatius l-a introdus in oda sa din doua motive: pe de-o parte din nevoia creării unui dialog fara importanta identitatii interlocutorului sau, iar pe de alta parte, utilizand etimologia greceasca a numelui propriu se va observa ca el nu a fost ales aleatoriu de catre poet, Thaliarchus in greaca însemnând „regele ospeţelor”. Se observa in text o privilegiere a stilului figurat: astfel pentru a descrie muntele Soracte, Horatius foloseste verbul stet (a sta in picioare), care se inscrie in seria verbelor ce denumesc actiuni tipic umane. Mai mult decat atat se observa o aglomerare a procedeelor stilistice: prin urmare menţionam antiteza (frigus - foco), hyperbatonul (plasarea la distanta a determinantului de determinat) „Sabina … diota”, precum si o serie de epitete calificative: (nive) „candidum”, (silvae) „laborantes”, „aequore fervido”. In poezie intalnim trei mari teme literare: natura, iubirea si timpul care structurează simetric cele sase strofe pe cele doua planuri opuse: cel static al naturii moarte, iar celalalt dinamizat de tinereţe, care constituie o invitaţie la viata. Peisajul hibernal din prima strofa a poemului se structurează pe imaginea vizuala a muntelui Soracte, a carui frumusete este creionata in alb de epitetele descriptive sau metaforice, amintind de măreţia tabloului de iarna a lui Alecsandri din pastelul „Miezul iernii”. Strofa a doua deschide suita de îndemnuri la viata, recomandări ce topesc frigul iernii. Cuvântul-cheie din aceasta strofa „merum” (vinul) denota caracterul bahic al odei, care contine idei hedoniste de influenta epicureica – cum este cea a cautarii fericirii in tihna vietii individuale. Un alt precept horatian este acela de a privi viata ca pe un dar al sortii, acceptarea destinului si imposibilitatea cercetării viitorului constituind de aceasta data principii stoice. Începând cu strofa a IV a poezia este dedicata meditaţiei asupra tinereţii si a efemerităţii timpului. Motivul „carpe diem” (traieste clipa), nuanţat de expresia temporala metaforica „donec virenti”, este sugerat de invitaţia înfruptării din micile bucurii ale vietii: iubirea decenta, evidentiata de epitetul metaforic „dulces” (amores) si dansul („choreas”). Publius Ovidius Naso
Nascut la 20 martie a.Hr. in Sulmona, dintr-o familie de cavaleri. Ovidius atinsese vârsta de 15 ani in timpul bătăliei de la Actium si facea parte dintr-o fericita generaţie destinata sa cunoască binefacerile păcii instaurate de Augustus. La Roma studiază retorica si scrie versuri, iar la 18 ani vizitează Sicilia, Grecia, Troada. Calatoria aceasta ii stimulează vocaţia poetica si il orientează definitiv spre Alexandrinism. Talentul poetului manifestat de timpuriu, imaginaţia prodigioasa (fantasmagorica, ieşita din comun), fineţea spiritului de observatie si o neobişnuita uşurinţa a versificării, dublate de ambiţia de a cuceri gloria poetica, fac din Ovidius, in aceasta perioada, idolul grupărilor rafinate si frivole. Drama exilului il apropie pe Ovidius de marele orator Cicero, exilat intre anii 58-57 a.Hr. Operele „Tristia” si „Pontica” au fost publicate dupa moartea autorului si dezvăluie trăinicia sentimentelor de iubire ale celor doi soţi, durerea despărţirii, increderea si susţinerea morala reciproca sau statornicia unor prieteni. Poezia ovidiana din aceasta perioada se caracterizeaza prin emoţie autentica.
Către Quintus Fabius Maximus Fragmentul face parte din culegerea „Epistulae ex Ponto” (Ponticele). Redactate in atmosfera hibernala a ţinutului scitic, epistolele pontice păstrează totuşi inca nestinsa speranţa ca împăratul Augustus ii va acorda graţierea. In aceasta scrisoare, Ovidius pare ca s-a impacat cu gândul ca traieste alături de geţi, dar dorul de casa inca nu-l paraseste. Unicul leac („medicina”) care-i poate curma suferinţa, accentuata in text prin polyptoton (reluarea aceluiaşi cuvânt sub diferite forme flexionare) „somnus – somnia”, dar mai ales de anafora (repetarea unui cuvânt la începutul mai multor versuri) lui „aut”, nu este noaptea, ci amintirea plăcutei vieţi petrecute alături de cei dragi („amici”, „cara coniuge” – soţia draga) si a cadrului mirific al Romei („patriae meae”). Cartea I – către scrisoarea care pleacă spre Roma Culegerea „Tristia” cuprinde cinci carti de elegii epistolare. Primele doua carti au fost scrise de Ovidius in timpul calatoriei pe mare spre Tomis, iar celelalte trei au fost scrise in Dobrogea. Elegia I, constituie un poem programatic: poetul se adresează cartii – liber – pe care o trimite la Roma, rugând-o sa revadă locurile iubite si sa povestească oricui o întreabă cat de nefericita este autorul ei. Personificarea epistolei, sugerata de vocativul „liber” si imperativul „vade” (mergi), ascunde nevoia poetului de a comunica cu cei dragi, lăsaţi atât de departe. Epitetul „incultus”, atribuit scrisorii ce pleacă la Roma, face trimitere la aspectul ei simplist, lipsit de orice podoaba literara, si indirect constituie o aluzie la condiţiile improprii de a crea. Ovidius, calificat de epitetele „exulis” si „infelix” (exilat, nefericit) reclama astfel liniştea si seninătatea atât de necesare actului poetic. Descrierea cartii, atât de sugestiv si variat pastelata in culorile perfecţiunii si atât de minuţios prezentata in toate elementele ei arata chiar si in aceasta alcătuire epistolara cat de exigent este poetul cu sine. Climaxul favorizează înşiruirea etapelor realizării si şlefuirii cartii. Antiteza epitetelor „candida” si „nigra” indica ornamentele din fildeş ce trebuiau aplicate la cele doua capete ale baghetei pe care se rula papyrusul. Ovidius vrea sa evidenţieze refuzul sau de a-si împodobi cartea. Aspectul acesteia trebuia sa corespunda stării interioare a poetului. Asonanta din expresia „loca grata saluta”, reliefeaza durerea singuratatii si nostalgia vremurilor trecute, care par sa-l apropie de Ulise prin dorinta de „a-si mai vedea măcar o singura data fumul iesind din vatra”. Cea din urma noapte la Roma Copleşit de tragedia ruperii de familie, Ovidius nu poate uita ultima noapte petrecuta la Roma. Poetul isi hiperbolizează amărăciunea prin superlative extreme (imagine amara, „noaptea de pe urma”) si prin comparaţia oximoronica (mici fapte cu cele mari). Suferinţa poetului este comparata cu macabrul rit de înmormântare, elementele vizuale fiind împletite cu cele auditive, descriind starea exilatului. Ultima noapte la Roma („in urbe”) pare sa corespunda ultimei nopţi a vieţii sale in care este plâns de soţia-i credincioasa si sclavi, desemnaţi metaforic prin expresia „dulcia membra”. Repetarea insistenta a unor forme verbale de pasiv („relinquenda est”, „mora est”, „datur”), polyptotonul („vivo – viva”, „fidae – fide”), comparatia („fraterno … more”) sunt mijloacele prin care poetul isi nuanţează poetic durerea despărţirii si-si confesează sentimentele profunde. Defectele invatamantului roman din secolul I Romanul începe cu o serie de acuzaţii aduse de Encolpius, naratorul întregii acţiuni, retorilor, care ar fi diformat invatamantul. Practicare de exerciţii abstracte, iniţiate de retori in şcolile lor, ar avea ca rezultat faptul ca elevi s-ar rupe de viata reala. Petronius exagerează totuşi cu defectele invatamantului retoric, care desprindea pe elevi cu un stil ateu construit si cu analiza psihologica pătrunzătoare, dar pledează activ pentru integrarea invatamantului in viata reala. Astfel fragmentul debutează cu folosirea unui diminutiv „adulescentulos” – tineri, utilizat de Petronius cu valoare peiorativa. Dar elementul cel mai important al fragmentului este comparaţia „parca stropite cu mac si susan”. Comparaţia subliniază lipsa de vigoare si rafinament excesiv al stilului desprins in şcolile retorilor. In final autorul spune ca elevii „hrăniţi” in şcolile retorilor pierd simţul gustativ.
Epitaful unui poet Textul ne dezvăluie nobila atitudine a exilatului in fata morţii pe care o simte aproape datorita condiţiilor de trai care-i îndurerează sufletul si trupul. Singura alinare a suferinţei morale ii ramane poezia nemuritoare „diuturna monumenta”. Caracteristica acestor versuri sta in blândeţea, duioşia si luciditatea celui care le-a alcătuit. Fara manie, poetul moare privind îngăduitor la cei ce vor veni sa-i vadă mormântul. Intr-adevăr el moare trist, dar nu lipsit de consolarea de a supravieţui prin opera sa, fapt ce s-a împlinit: faima lui de poet universal îl va purta peste veacuri. Conştient de valoarea operei sale, poetul sulmonez va relua motivul autoelogiului: „Si totuşi a mea faima prin veacuri va trai”. Ca un adevărat profet, Ovidius este sigur ca elegiile sale vor supravieţui. Conţinutul ideatic este structurat astfel pe raportul efemeritate – eternitate, creaţie – creator. Litota („noi stăpânim un pieritor nimic”) deschide suita de elemente efemere – patria, casa, viata. Acestea se opun calităţilor sufletului si ale talentului care-l salvează din condiţia de muritor si asupra cărora Augustus nu are nici o putere. Împăratul nu-i poate răpi bucuria cauzata de încrederea in nemurirea prin poezie. Iarna la Tomis Ovidius este primul cantaret in versuri al unui ţinut din tara noastră. Versurile au pentru noi o mare importanta, deoarece vorbesc despre natura tarii noastre si despre oamenii care locuiau aici. Tabloul iernii in tara geţilor este viu si colorat. La început poetul precizează locul in care a fost exilat sub Ursa Mica si Ursa Mare, constelaţii nordice din „media barbara” (lumea barbara); enumera, apoi populaţiile in mijlocul cărora traieste sarmaţii, bessii si geţii. Din Nord năvăleau popoarele migratoare pentru care Istrul constituia o piedica in anotimpul cald, dar indata ce iarna aşternea peste fluviu un pod de gheata, hoardele calări îl treceau, prădau si mistuiau in flacari aşezările de pe celalalt mal. Poetul este profund impresionat de starea de război aproape permanenta care domnea in Scythia Minor precum si de rigorile unui climat mult prea aspru decât cel din Italia. Prima iarna petrecuta la Tomis, iarna cumplita, priveliştea măreaţa in grozăvia ei, crivatul sălbatic, râurile îngheţate pana in adânc constituie aspecte descrise in Elegia X a scrisorilor din exil. Numărul mare de epitete descriptive nuanţează un tablou cu siguranţa exagerat, in care poetul prezintă obsesiv iarna prelungita de la an la an pana la zăpada următoare. Fie el si exagerat, peisajul hibernal redat atât de plastic ne pune in fata un pastel de o valoare artistica impresionabila, presărat cu epitete descriptive „terra candida”, „nivem perpetuam”, sau comparative „gelu marmoreo”. Imaginile vizuale relevate cu ajutorul climaxului (gradaţie ascendenta) se împletesc cu cele auditive, care sugerează vântul si zgomotul turturilor de gheata provocat de mişcarea pletelor barbarilor. Chiar daca autorul caută sa-si impresioneze destinatarul si nu doar sa-l informeze despre starea lucrurilor, textul conţine si informaţii autentice privind ţinuta vestimentara a geţilor: ei poarta cojoace („pellibus”) si iţari strânşi pe picior, iar aspectul lor rudimentar, barbar, este sugerat de „barba” si parul lung despletit, conform epitetului personificator „moti” (capilli). In ceea ce priveşte limba si stilul folosite de poet, acestea au fost unanim apreciate. Vocabularul este ales din cel obişnuit in vorbirea oamenilor culţi. Nu intalnim expresii încâlcite si preţioase. Stilul este de o perfecta claritate, viu si atrăgător.
Titus Petronius Niger
Primul romancier al literaturii latine, Titus Petronius Niger este autorul unei fresce autentice a societatii si moravurilor din secolul I p.Chr.. Reporter modern, autorul nu analizează fenomenul social, ci observa realitatea prin ochii personajelor sale cu scopul de a contura o anumita viziune despre lume, de a realiza o meditaţie asupra condiţiei umane aflata in căutarea unui cod de viata. Petronius isi va numi opera „Satyricon”, dezvăluind prin titlu tehnica narativa. Tradus ad litteram „carti de satira”, titlul sugerează o ampla satira sociala, realizata printr-un amalgam de stiluri: proza este presărata cu versuri, parodie, ironie si comic. Întregul univers se rezuma la aventurile burleşti ale unor antieroi, povestite la persoana I singular de personajul principal – Encolpius. Romanul fluviu, deşi conservat in stare lacunara, face dovada climatului ideologic in care apare, marcat de transformări economice si sociale, de absolutismul împăratului Nero, la curtea căruia si-a desfăşurat activităţile politice si culturale autorul Petronius, consul in 62 a.Chr.. De astfel, in manuscrisele operei sale, numele acestui autor apare sub forma de Petronius Arbiter. Romanul numit „Satyricon”, adică de fapt „carti de amestecuri” si in acelaşi timp „carti de satire” si chiar „carti despre „Satyrikoi” ”. Romanul era de dimensiuni considerabile, din care ni s-au mai păstrat doar puţine fragmente, îndeosebi Cena Trimalchionis, descrierea banchetului dat de un libert. Sunt narate la persoana I, aventurile fictive ale unor intelectuali declasaţi. „Satyricon” este un roman antiretoric si antimoralizator, bazat insa pe filosofia lui Epicurus. Eroii sau mai bine spus, antieroii acestei opere, caută nu numai mijloace uşoare de existenta, ci si un cod de existenta care transforma, de fapt, „Satyriconul” intr-un roman al condiţiei umane. Totodată, autorul recurge la o atenta observaţie a societatii, din care rezulta o fresca sociala complexa. Umorul insoteste permanent aventurile personajelor. Fiecare categorie sociala este caracterizata printr-un mod specific de a vorbi limba latina, Trimalchio si alţi liberţi savarsesc greşeli grave de limba literara, care de multe ori ilustrează vorbirea cotidiana si procesul de trecere spre limbile romanice. Din toate punctele de vedere (stil, coerenta interioara a naraţiei, construcţie desavarsita a personajelor), „Satyriconul” reprezintă una din cele mai fascinante romane ale literaturii universale. „Petronius adopta realismul si îl apăra in numele invataturii lui Epicurus, dar ii conferă o noua si originala funcţie … Petronius reprezintă cel dintâi exemplu realist erotic.” Autorii Renaşterii l-au citit si gustat. La curtea regilor Franţei, „Satyriconul” a fost chiar pus in scena. Honore de Balzac, Marcel Proust si James Joyce l-au admirat si au fost influenţaţi de acest roman, iar Federico Fellini l-a ecranizat. In ultimii ani apar numeroase studii despre Petronius si sa constituit chiar o societate ştiinţifica internaţionala consacrata cercetării „Satyriconului”. La noi in tara, romanul a fost tradus si studiat de mai mulţi specialişti. Portretul Fortunatei Fragmentul de fata reprezintă momentul in care Encolpius, destul de surprins de ceea ce găseşte la banchetul lui Trimalchio, cere explicaţii, referitoare la gazdele sale, unui vecin de masa, libertul Hermeros. Modul in care acesta o caracterizează pe Fortunata are menirea de a stârni si mai mult hazul. Trimalchio, tipul arivistului si al parvenitului este satirizat si prin imaginea soţiei sale, Fortunata. Nimic nu poate fi mai sugestiv decât numele pe care îl alege Petronius: un adjectiv format de la substantivul „fortuna”, ce desemnează atât „soarta” cat si „norocul”. Portretul fostei curtezane este zugrăvit prin intermediul aceluiaşi Hermeros, mesager de bârfe, care-i dezvăluise lui Encolpius averea lui Trimalchio. Parvenirea acesteia este sugerata de interogaţia retorica: „Si mai ieri, ceti închipui ca era?”, al cărei răspuns ironic ramane in obscuritate ca si viata anterioara mizera, a femeii. Fraza anaforica (repetarea unui cuvânt la începutul mai multor propoziţii) „Quam amat, amat; quem non amat, non amat) caracterizează firea dintr-o bucata a femeii incapabila de prefăcătorie. Aliteraţia (cuvinte ce încep cu aceeaşi litera) „mero meridie” (miezul zilei), plasata antitetic fata de „tenebras” (noapte), evidenţiază ascensiunea personajului, firea ei dominatoare, anunţata anterior de metonimia hiperbolizata (s-a cocoţat in cer, ca o zeitate). Vulgarismele metaforice „limba ascuţita”, „gaiţa”, „catea”, de o remarcabila valoare conotativa, creionează negativ portretul moral al Fortunatei, singurul personaj feminin din „Cena Trimalchionis”.
Defectele invatamantului roman din secolul I Romanul începe cu o serie de acuzaţii aduse de Encolpius, naratorul întregii acţiuni, retorilor, care ar fi diformat invatamantul. Practicare de exerciţii abstracte, iniţiate de retori in şcolile lor, ar avea ca rezultat faptul ca elevi s-ar rupe de viata reala. Petronius exagerează totuşi cu defectele invatamantului retoric, care desprindea pe elevi cu un stil ateu construit si cu analiza psihologica pătrunzătoare, dar pledează activ pentru integrarea invatamantului in viata reala. Astfel fragmentul debutează cu folosirea unui diminutiv „adulescentulos” – tineri, utilizat de Petronius cu valoare peiorativa. Dar elementul cel mai important al fragmentului este comparaţia „parca stropite cu mac si susan”. Comparaţia subliniază lipsa de vigoare si rafinament excesiv al stilului desprins in şcolile retorilor. In final autorul spune ca elevii „hrăniţi” in şcolile retorilor pierd simţul gustativ. Descrierea casei lui Trimalchio Partea cea mai bine păstrata a romanului îl aduce in prim plan pe libretul asiatic imbogatit Trimalchio: tanarul „capillatus” (sclav pletos) – invata sa socotească si ajunge intendent, apoi prin afaceri nu totdeauna cinstite, mare negustor si latifundiar. Trimalchio este conceput ca un personaj grotesc, care – prin ţinuta, exces de podoabe si stridenta in vestimentaţie stârneşte rasul. Personajul principal al romanului, Encolpius reda uimirea invitaţilor la banchetul lui Trimalchio in fata unei opulente expusa chiar de la intrare. Cuvintele-cheie care anunţa bogatia stăpânului sunt nuanţate prin epitete metaforice: „ostiarius prasinatus” (portar imbracat in verde prăzuliu), „cingo cerasino” (brâu de culoarea cireşei) sau epitete descriptive: „cavea aurea” (colivie de aur), „pica varia” (coţofana baltata). Noua condiţie a lui Trimalchio este evidenţiata si de imaginea câinelui, de pe mozaicul de la intrare, însoţita de inscripţia care recomanda vizitatorului „Fereşte-te de câine!”, ca in orice casa din lumea buna, pe care o imita parvenitul. Trimalchio nu se ruşina cu originea lui umila, de aceea pusese sa se zugrăvească târgul de sclavi, pe fundalul căruia era pictat el însuşi la venirea in Roma, pletos ca orice sclav. Mai mult decât atât, in mana Trimalchio purta simbolul lui Mercur (caduceum) in semn de respect pentru cel care-i ocrotea negustoria. Fereşte-te de câine! Interesat in mod deosebit de lumea liberţilor si de condiţia intelectualului si a culturii din epoca in care a trăit, Petronius surprinde in textul de fata, prin ochii povestitorului sau Encolpius – opulenta, prostia si viata ultrarafinata, scăldata intr-un lux exorbitant. Trimalchio, un sclav eliberat si imbogatit, devine prototipul infatuatului. El pune sa i se zugrăvească propriul chip pe frontispiciul casei, purtând simbolul lui Mercur (caduceum), zeul comerţului, in semn de respect pentru cei care-i ocrotea negustoria. Mai mult decât atât, el isi infatisa in aceasta fresca întreaga cariera de negustor, de la primele socoteli şovăielnice pana la cinstea de mare comerciant. Pe langa bagheta lui Mercur, parvenitul mai este pictat alături de simbolul ştiinţei si al înţelepciunii, zeiţa Minerva, aluzie la presupusa lui iscusinţa in arta comerţului. Trimalchio nu se ruşina cu originea lui umila, de aceea pusese sa se zugrăvească târgul de sclavi („venalicium”), pe fundalul căruia era pictat el însuşi la venirea in Roma, pletos ca orice sclav („capillatus”), dar însoţit de însemnele viitorului sau noroc. Noua condiţie a lui Trimalchio este evidenţiata si de imaginea câinelui, de pe mozaicul de la intrare, însoţita de inscripţia cu litere mari, pătrate, care recomanda vizitatorului: „Fereşte-te de câine!”, ca in orice casa din lumea buna, pe care o imita parvenitul.
Începutul banchetului dat de Trimalchio Fragmentul prezintă, momentul începerii banchetului dat de Trimalchio. Nu este prezentat caracterul snob al libertului, care doreşte sa-si atragă oaspeţii oferindu-le o cina extrem de luxoasa. Exista in text numeroase elemente care confirma fuga după senzaţional a lui Trimalchio cum ar fi sclavii aduşi din Egipt. Aceştia erau graţioşi, cu fizic plăcut, făceau pedichiura si cântau. Spectacolul oferit de cântecele sclavilor care nu încetau nici in timpul servirii mesei, transformaseră acel triclinium intr-un adevărat teatru (de remarcat polyptotonul „cantabant” – cantaret – cantico). Lojele erau aici paturile de cate trei locuri, pe care erau întinşi comesenii, gest oriental, ca si cel al pedichiurii făcute înaintea mesei de sclavii din Alexandria. Una din caracteristicile romanului lui Petronius este povestirea lui Encolpius la persoana I. Encolpius este personajul mirat, şocat de extravaganta banchetului, care transmite prin naraţia sa mesajul autorului. Fragmentul conţine si o aluzie la rafinamentul lui Nero sugerat prin menţionarea obiceiului si pericolelor musafirilor înainte de masa. Portretul lui Trimalchio Caracterizările lui Petronius sunt strălucite, mai cu seama ca sunt însoţite de un comic acid al numelor proprii; întocmai ca in comediile caragialiene, rezonanta pe care o conferă numele personajelor este una amuzanta si elocventa din punct de vedere al viciilor la care se face, implicit, aluzie. De pilda, portretizarea lui Trimalchio este realizata fara cusur: el un libret, dornic de grandoare si faima face tot posibilul pentru a-si câştiga autoritatea si gloria; se imbraca strident, emanând prin ţinuta sa vestimentara un parvenitism grosolan, iar podoabele si vulgaritatea coloristica denota si ele un arivism evident si netemperat. Mai mult, o asemenea evidenţiere a decadentei lui Trimalchio este confirmata de etimologia numelui: „malchio” – reprezintă un adjectiv extrem de controversat semnificând „prost infatuat”, dar si numele îl indica pe fostul stăpân (Gaius Pompeius) făcând trimitere la celebrul rival al lui Caesar in războiul civil din 49-48 a.Chr., iar cel de-al doilea cognomen face aluzie ironica la adresa lui Maecenas, protectorul artelor. Comicul de caracter satirizează viciul parvenirii si pseudointelectualul anticipând romanul de moravuri al lui Balzac si Duiliu Zamfirescu. In descrierea vestimentara, Petronius ingroasa tusele prostului gust pana la caricatura. Astfel, acesta isi insuseste dreptul senatorilor de a purta mantaua stacojie („coccineum pallium”) si fularul cu dunga lata („laticlavia mappa”) si al cavalerilor de a purta inelul („anulus”), uitându-si condiţia joasa de libert. Din dorinţa de a-si etala luxul, gazda asociază culorile stridente si bijuteriile din diverse metale preţioase, sugestive in acest sens fiind epitetele descriptive: „coccineo (pallio)” (manta stacojie), „(anulum) subauratum” (inel puţin aurit), „(anulum) aureum” (inel de aur), „ferruminatum” (incrustat), „eboreo” (de fildeş), „splendente” (strălucitoare). Prezenta polyptotonului „subauratum, aureum, aurea” hiperbolizează prostul gust, ca si calitatea si mărimea diferita a bijuteriilor, evidenţiate si de antiteza „grandem – minorem”, „hinc atque illinc”, „sinistrae – dextrum”. Toata aceasta incarcatura neobişnuita de podoabe si haine numita ironic „lautitiis” (minunaţii) uimeşte povestitorul („mihi videbatur”), dar si lectorul. Aspectul grotesc si ridicol a lui Trimalchio corespunde celui moral, arogantei, infatuării, snobismului si lipsei sale de bun gust, evidenţiate prin aliteraţii („armilla aurea”), polyptoton („ferreis, ferruminatum”), chiasm (inversarea determinantului fata de determinat intr-o succesiune de expresii sau sintagme) („eboreo circulo lamina splendente”).
Publius Vergilius Maro
• • •
Opera lui Vergilius cuprinde: o culegere de poezie lirica pastorala intitulata „Bucolicele” poem didactic – „Georgicele” epopeea „Eneida” „Bucolicele” sunt rodul vieţii de la tara, pe care poetul a trăit-o in mijlocul
naturii sub influenta poeţilor noi. Cele 10 „Bucolice” ii prezintă pe pastorii romani care se i-au la întrecere cântând iubirea sau alte teme potrivite împrejurărilor de atunci. Personajele din „Bucolice” cunosc foarte bine problemele politice si literare ale vremii, de aceea cititorul va avea in fata o întreaga epoca cu toate trăsăturile ei. Înaintea lui Vergilius, mai scrisese „Bucolice”, Teocrit. Spre deosebire de păstorii lui Teocrit, prezentaţi in modul lor simplu, având un limbaj necizelat, aspru, păstorii lui Vergilius sunt mult mai evaluaţi. Ei cunosc evenimentele contemporane, politice si literare, făcând chiar aprecieri asupra acestora. Intr-o limba aleasa, ei exprima sentimente proprii autorului. Ideea principala a acestor poezii consta in prezentarea nenorocirilor aduse de războaie, populaţiilor săteşti care trebuie sa suporte consecinţele. Personajele lui Vergilius discuta pe diferite teme, cea mai importanta fiind: - framantarile provocate printre micii cultivatori de pamant; - de exproprierile făcute de împăratul Augustus in favoarea veteranilor de război. Limba si stilul folosite in „Bucolice” sunt potrivite stărilor sufleteşti prezente in poezia lui Vergilius. Atât liniştea celor care raman, cat si frământarea celor care trebuie sa plece din casa părinteasca, sunt redate in cuvinte si versuri adecvate. „Georgicele” – este un poem didactic in patru carti care se opune vieţii de
oraş cu luxul si zbuciumul ei, viata câmpeneasca renumita prin linişte si prin rodnicia muncilor agricole. In prima carte, Vergilius descrie instrumentele agricole si muncile câmpului. In cartea a doua, vorbeşte despre îngrijirea si creşterea pomilor, in special a vitei-de-vie si a măslinilor. In cartea a treia, vorbeşte despre creşterea animalelor. In cartea a patra, Vergilius vorbeşte despre albine si importanta mierii.
„Eneida” – subiectul operei
Epopeea naţională a romanilor, cuprinde două părţi corespunzătoare celor două epopei – comedia. In prima parte, Vergilius infatiseaza calatoria lui Eneas si a tovarăşilor săi de la plecarea din Troia si pana la sosirea in Latium. Poetul este preocupat de evenimentele care au avut loc in cel de-al 7-lea an de rătăciri pe mare când flota lui Eneas aflându-se pe calea dintre Sicilia si Italia, e aruncata de furtuna pe tărâmurile Africii. Troienii sunt bine primiţi de regina cetăţii Cartagina, numita Didona, ce organizează in cinstea lor un mare banchet. La cererea Didonei, Eneas va povesti atât împrejurările in care a avut loc nimicirea Troiei, cat si nimicirea care i s-a încredinţat de a calatorii spre Italia, unde trebuia sa construiască o noua cetate. Caracterul neobişnuit al intamplarilor povestite si infatisarea plăcuta a eroului, determina sentimentul plăcut al Didonei fata de Eneas. Pe de alta parte, Eneas, se simte atras de Didona, uitându-si pentru moment misiunea. Aceasta ii va fi reamintita de catre Jupiter, prin intermediul zeului Mercur. Va trebui sa plece din nou pe mare, iar autorul prezintă cu lux de amănunte pregătirea de plecare a troienilor, discuţiile aprinse dintre cei doi, precum si moartea tragica a Didonei. Eneas porneşte spre Italia, făcând un popas in Sicilia, unde organizează o serie de manifestări in cinstea lui Anchises, care murise cu puţin timp ca fiul sa ajungă in Cartagina. După acest popas, pleacă mai departe spre Italia si mai are oprire la Cumae, unde este mijlocirea in Infern. Aici se va întâlni cu tatăl sau care ii va face cunoştinţa cu sufletele acelora care vor deveni eroii istoriei romane: Caesar si Pompeius. A doua parte, ultimele sase carti prezintă luptele purtate de troieni cu o parte din populaţiile locale, înainte de a se stabili in noile ţinuturi. Astfel ajunge la gurile Tibrului, el debarca in Latium, unde domnea Latius cu a cărei fiica Lavinia trebuia sa se căsătoreasca. Războiul se va da intre Eneas ajutat de unele populaţii locale si rutulii de partea cărora se alăturaseră alte câteva popoare locale. Lupta finala se da intre Eneas si Turnus, prin care va ieşi victorios Eneas. Din acest moment, legenda începuturilor fabuloase ale Romei se confunda cu istoria.
Grecii in cetate Fragmentul face parte din „Eneida”, epopeea naţională a romanilor. După ce zece ani au asediat cetatea Troia, grecii au recurs la un vicleşug pentru a o cuceri. S-au îmbarcat in corăbii si-au pornit spre casa, lăsând insa pe mal un cal de lemn uriaş, ca dar zeiţei Minerva. Troienii bucuroşi aduc in cetate calul, sărbătorind victoria si inselatorul trofeu. In realitate, pântecul lui imens ascundea ostaşi. Grecii se retrag cu întreaga flota pe o insula – Tenedos, situata la câteva sute de metri de coasta unde se ascund aşteptând sa se lase seara. Înainte de a pleca, lasă pe tarm pe Sinon care, dându-se drept victima a grecilor, cere adăpost troienilor si totodată le câştiga încrederea. In urma sărbătoririi victoriei, troienii sunt ameţiţi de joc si de vin si adorm obosiţi de efortul depus pentru a aduce calul imens pana in inima cetăţii. La sosirea nopţii, Sinon ii eliberează pe grecii ascunşi in cal la semnalul celorlalţi care se întorceau cu corăbiile. Astfel cade cetatea Troia după ce zece ani ţinuse piept numeroaselor atacuri ale grecilor. Textul debutează cu metafora „cerul se roteşte” – care semnifica scurgerea timpului, succesiunea zi-noapte. Cea de-a doua metafora „ruit Oceano nox” (noaptea se ridica din ocean) – sugerează lăsarea serii si învăluirea întregului univers in întuneric. Pentru sugerarea ideii, poetul foloseşte enumeraţia. Cetatea este cuprinsa de o linişte adânca redata prin epitetul „fusi Teucri” (troienii risipiţi). Următorul vers ne sugerează optimismul grecilor cu ajutorul unui semn fonetic – abundenta in vers a vocalei „a” si „i”. Epitetele „tacitue lunae” si „amica silentia” sunt folosite pentru a sugera complicitatea astrului la viclenia grecilor. Verbul „laxat” se leagă cu sens diferit de doua complemente directe: „inclusos Danaos” (elibereaza pe greci închişi) si „pinea claustra” (desface zăvoarele de brad). Aceasta dubla raportare se numeşte ca figura de stil zeugma, iar inversarea cronologica a faptelor hysteron proteron. Aliteraţia „r” si multitudinea spondeilor are acelaşi scop de a sublinia rapiditatea acţiunii, aceasta fiind redata si in antiteza cu toropeala troienilor din primele versuri. Fragmentul a fost considerat de catre posteritatea literara, drept unul dintre cele mai poetice texte antice. Ritmul folosit este hexametrul dactilic.
Pribegie Publius Vergilius Maro si-a asigurat perenitatea printr-o capacitate uluitoare de a unifica, de a concentra intr-o opera poetica nu prea întinsa cunoştinţele, idealurile contemporanilor si înaintaşilor. Opera lui Vergilius a apărut intr-un moment crucial din istoria statului sclavagist roman. Cadrul Eneidei este homeric. Fragmentul „Pribegie” reprezintă sfarsitul cartii a II a si aici Vergilius ne arata cum după o noapte de lupte crâncene când după ce si-au văzut cetatea incendiata si rudele ucise, troienii au fost nevoiţi sa accepte faptul ca fuseseră învinşi. Tema fragmentului o constituie pribegia troienilor conduşi de Eneas către Italia, unde aveau sa-si construiască o noua cetate. Rolul scriitorului este preluat de Eneas care devine „povestitorul”. Prin Eneas, Vergilius isi exprima sentimentele fata de troieni si anume uimirea si compasiunea fata de nefericirea gloata („miserabile vulgus”), dar si admiraţia fata de cei care deşi, învinşi, nu renunţa la misiunea lor. Gloata adunata de Eneas este supusa, aspect pus in evidenta de sintagma „animus opibusque parati”. Deci troienii sunt pregătiţi in vederea unei pribegii pe mare atât spiritual „animis”, cat si material „opibus”. Spaţiul descris este învăluit de zorile dimineţii când Luceafărul se înalta pe firmament. Deducem, astfel, ca lupta s-a desfăşurat noaptea, iar spre zori, romanii nu mai au nici o speranţa de a recapata Troia. Intalnim in fragment doua elemente prin care Vergilius, am putea spune ca, anticipează romantismul din secolele următoare. In primul rând, motivul Luceafărului singuratic este valorificat de Vergilius cu rolul de a călăuzi, de a „lumina”, figurat vorbind, calatoria troienilor la început de drum. De asemenea, in peisaj intervine clarobscurul, adică jocul rafinat de lumini si umbre care va fi valorificat in secolul al XVII-lea, de arta baroca. In textul nostru, clarobscurul este evidenţiat prin sfârşitul nopţii – deci, motivul întunericului in antiteza cu Luceafărul – luminos, strălucitor. Imaginea simbolica oferita de participiala absoluta a ultimului vers („sublato genitore”), indica prăbuşirea unei generaţii sleite de puteri, dar pe fundalul căruia se ridica o alta noua, sugerata de Eneas si fiul sau Iulus. Imaginea lui Eneas, purtându-si pe umeri tatăl bătrân si infirm, a fost reprezentata in pictura cu o valoare emblematica. Eneas devine in aceasta ipostaza simbolul tinereţii care este susţinut de înţelepciunea senectuţii.
Eneida – Prolog Exista opere, unice in felul lor si inimitabile, care concentrează intr-o sinteza artistica originala întreaga spiritualitate din care au izvorât. O astfel de opera este „Eneida”, in a cărei grandioasa viziune sunt contopite si transfigurate cele mai variate surse, începând cu insasi conjunctura istorica pana la vasta cultura filosofica, ştiinţifica, literara si artistica a poetului. Epopeea începe cu „Prologul” care reprezintă expoziţiunea in cadrul căreia, poetul latin schiţează generic tema, iar pe de alta parte, edificatoare este si invocaţia către muza. Ambele componente reprezintă respectarea tradiţiei epice. Fragmentul ne dezvăluie vers cu vers, legenda troiana si mitul eroului civilizator, pe care Vergilius, îl redactează după toate regulile genului literar in cei 10.000 de hexametri dactilici. Prologul epopeii ni-l prezintă pe eroul central virum, ilustru, prin faptele de arme si supunerea fata de zei. Prin scurtul e xordium, poetul expune structura compoziţionala a epopeii: sintagma de debut „arma virumque cano”, ca si „multa quoque et bello passus” se refera la ultimele sase carti ale Eneidei, la actele de eroism ale lui Eneas, dar si la calităţile sale umane. Sintagma „terris et alto” condeiaza primele sase carti, care descriu peregrinările eroului, comparabile cu cele ale lui Odiseu. Cuvântul-cheie din text – „fato” (destin), in cazul ablativ, exprima agentul care-i mana in acţiune atât pe erou cat si pe zei. Ca element inovator pentru mentalitatea latina a epocii, apare structura lumea umana – lumea divina – destin, rezumata de Vergilius in triada Aeneas – Iuno/ Venus – Fatum. Astfel atât Eneas cat si divinitatea depind existenţial de voinţa Destinului. O astfel de abordare diferenţiază clar epopeea lui Vergilius de poemele homerice unde zeii erau cei care alcătuiau forţa suprema. Conform legendei, Eneas, este cel care trebuia sa aducă penaţii in Italia, sa inaugureze şirul strămoşilor latini si nu in ultimul rând, sa întemeieze o noua Troia. Textul este remarcabil si din punct de vedere artistic. Se observa astfel un anticlimax profuges – iactatus – passus, care atesta predestinarea lui Eneas. Urmează figura de stil denumita hypallage din versul „saevae memorem Iunonis ob iram”. Se mai pot observa rejetele (ingambament) (aruncarea unui cuvânt in versul următor din necesitaţi metrice sau pentru a fi accentuat) „litora” si „impulerit”, aliteraţiile „atque altae” sau „musa mihi”, precum si repetiţia finala „volvere casus … tot adire labores”. Geniul major al literaturii latine, Vergilius, va deveni ghid al literaturii universale, după cum îl numeşte Dante Alighieri, statutul sau echivalând cu cel al lui Shakespeare in literatura engleza sau Goethe in literatura germana. Hyperbatonul (îndepărtarea determinantului de determinat, pentru evidenţierea conţinutului ideatic al celor doi termeni) „in quascumque … terras” (oricare ar fi aceasta) scoate la lumina cat de confuz putea fi in ochii troienilor viitorul, cat de nesigura soarta, dar si dorinţa aprinsa a acestora de a se îndepărta cat mai repede de locul sortit pieirii, de mania duşmanilor. Sărmana gloata nu pare interesata de ţinta finala a calatoriei lor si troienilor nu pare sa le mai pese de salvare, lăsându-si vieţile in mâinile lui Eneas. Pentru a sublinia ideea ca întregul popor i se supune lui Eneas, autorul foloseşte enumeraţia „matresque, virosque pubem”. Ritul folosit este hexametrul dactilic, in care spondeul imprima un ton grav textului, iar dactilul imprima parca acea vioiciune, energie a romanilor, deşi fuseseră învinşi. Muzicalitatea versurilor e pusa in evidenta in special de aliteraţie: consoana „m” alternează cu „n” (invenio, admirans, numerum). Stilul este indirect, propoziţiilor principale li se subordonează completive infinitivale in care verbul este la trecut.
Titus Livius
Titus Livius s-a născut in anul 59 a.Chr. la Patavium (Padova de astăzi), oraş cu tradiţii republicane, intr-o familie de cavaleri. Cultura, începuta in oraşul natal, si-o desăvârşeşte la Roma, fiind cu timpul apreciat de Augustus, care-i incredinteaza educaţia rudei sale, viitorul imparat Claudius. Titus Livius a fost toata viata un intelectual de o mare moderaţie si o proleitate remarcabila. Fara sa ocupe funcţii politice in stat, fara sa interprinda fapte de arme strălucite, si-a câştigat o binemeritata glorie consacrând întreaga sa viata unei lucrări de căpetenie, istoria Romei de la origini pana la principatul lui Augustus. Istoricul secolului de aur al literaturii latine, isi găseşte sfârşitul in oraşul sau natal, unde se retrăsese cu cativa ani ... Despre întemeierea Romei Opera „Ab Urbe condita libri” („De la întemeierea Romei”), in 144 de carti, relatează in ordine cronologica evenimentele petrecute de la originile Romei pana in anul 9 p.Chr.. Din numărul mare de carti apărute in grupuri inegale (5 sau 10), chiar in timpul vieţii istoricului si impartite mai târziu in decade sau prezentate de alţi istorici sub forma unor rezumate. Ni s-au păstrat: prima decada (care marchează evenimentele de la origini pana in anul 493 a.Chr.), a treia si a patra decada (al doilea război punic), jumătate din cea de-a cincea decada si alte fragmente. Titus Livius, ca si Cicero si Sallustius, concepe istoria drept opera oratorica prin excelenta, capabilă, prin exemplele sale date, sa devina un îndrept de virtute, pentru prezent si viitor „historia magistra vitae”. Fascinat de istoria Romei, Titus Livius, nu se preocupa atât de respectarea adevărului, cat de nararea unor fapte glorioase, susţinute de un patriotism arzător. Stilul folosit de istoricul epocii lui Augustus, este cel al perioadelor mai dense si mai puţin simetrice decât cele întâlnite la Cicero. El este in acelaşi timp un scriitor de factura clasica si un precursor al autorilor din timpul imperiului. In vocabularul sau apar, relativ frecvent termeni împrumutaţi lexicului utilizat de poeţi. Titus Livius a adăugat istoriei amploarea construcţiei, fermitatea continua a tratării, echilibrul parţilor, armonia, si mai ales el a fixat chipul măreţ al Romei, care a hrănit naţionalismul roman in timpul imperiului intre presiunea orientului si ameninţarea barbarilor si care s-a impus istoriei pana la sfârşitul secolului al XVII-lea – el încheie clasicismul roman, care de atunci in acolo, nu va mai putea fi conceput fara Titus Livius. Moartea lui Cicero Fragmentul face parte din opera „Ab Urbe condita libri” („De la întemeierea Romei”), istoria cea mai completa a Romei scrisa de Titus Livius. Titus Livius se distanţează de înaintaşii săi din perioada Republicii – Caesar, Sallustius, Cornelius Nepas – si abordează metoda analistica de scriere a istoriei – prezentarea cronologica. Rolul educativ al istoriei si caracterul oratoric dominant sunt, de asemenea recunoscute de Titus Livius. Opera sa are un scop bine precizat: acela de a servi ca îndreptar societăţii romane contemporane lui, de a oferi tinerei generaţii exemple vii dintr-o serie de eroi care au luptat si s-au jertfit apărându-si patria. Împrejurările morţii lui Cicero (7 decembrie 43 a.Chr.) sunt povestite de Titus Livius in cartea 120. Trecut pe lista de proscrişi, Cicero, plecat din Roma, este surprins de asasinii lui Marcus Antonius si Octavianus pe ţărmul mării. Oratorul le interzice sclavilor sa-l apere si le cere sa oprească lectica pentru a scoate capul afara, oferindu-l asasinilor. Natura este prezenta prin elemente potrivnice redate de Titus Livius cu ajutorul epitetelor „altum”- largul marii, „venti adversi”- vanturile potrivnice, „caecus fluctus”- talazul care se rostogoleşte. Astfel observam ca mediul natural influenţează starea sufleteasca a lui Cicero, deoarece acesta nemaiputând suporta vântul potrivnic si zdruncinarea corăbiei este cuprins de sila si de fuga si de viata si se resemnează in fata destinului. Ultimele sale cuvinte sunt după cum ne spune Titus Livius, o expresie devenita celebra „Moriar in patria saepe servata!”. Se refera la faptul ca Cicero si-a salvat patria in timpul complotului lui Catilina aflând date importante despre acesta si reuşind sa-l înăbuşească. Titus Livius îl considera pe Cicero un model demn de urmat pentru contemporanii săi, lucru care reiese din descrierea făcută de acesta „mare bărbat … a cărui amintire merita sa dăinuiască”. Traducere: Aceste ordine sunt repede aduse la îndeplinire si Caesar însuşi s-a îndreptat spre armata. Veneţii ca si celelalte neamuri când au auzit de sosirea lui, încep sa se pregătească de război si sa se îngrijească mai ales de întreţinerea flotei.
Portretul lui Hannibal In cartea a XXI a, Titus Livius, descrie conflictul dintre romani si cartaginezi – al doilea război punic, izbucnit in 219 a.Chr. si încheiat in 202 a.Chr. cu victoria romanilor conduşi de Scipio Africanul, la Zama, asupra lui Hannibal, generalul cartaginez. Hannibal, considerat de c ătre romani duşmanul chiar cel mai aprig, a fost fiul lui Hamilcar Barnas, comandantul armatei cartagineze in primul război punic (261-241 a.Chr.). Portretul său este unul dintre cele mai celebre portrete literare realizate de Titus Livius. Autorul foloseşte antiteza ca modalitate principala de realizare a portretului. In prima parte, descrie calităţile personajului si, in ultima parte, defectele acestuia. Intalnim mai multe trăsături de caracter: disciplina, tenacitate, cumpătare, generozitate, modestie, curaj. Insa aceste însuşiri deosebite sunt concurate de vicii la fel de mari: c ruzime, perfidie („perfidia plus quam punica – hiperbola), fara teama de zei, fara sa respecte jurămintele, sau credinţa. Cu toate ca portretul este făcut de un duşman, perspectiva autorului este una obiectiva, Titus Livius cunoscându-i (apreciindu-i) si calităţile si defectele. Evidenţierea calităţilor ne face sa concluzionam faptul ca Titus Livius recunoaşte meritele duşmanului sau. In fragment intalnim de asemenea, comparaţia, de la începutul fragmentului intre Hannibal si tatăl său Hamilcar tânăr.
