NORMAREA MUNCII Norma de timp.Calculul normei de timp
Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabileşte unui angajat care are calificarea corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi cu intensitate normală pentru efectuarea unor operaţii sau lucrări în condiţii tehnico-organizatorice precizate. Norma de muncă cuprinde acţiunile utile ale executantului, precum şi acele întreruperi reglementate, fără de care nu este posibilă realizarea sarcinii de muncă prescrise. Munca neproductivă şi întreruperile nereglementate nu se includ în structura normei. Normele de muncă sunt specificate în Contractul Colectiv de muncă, iar odată cu modificarea condiţiilor organizatorice sunt reexaminate. Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de personal şi ele servesc ca factor de organizare a producţiei şi a muncii, ca instrument de planificare şi ca element important pentru construirea unui sistem cît mai corect de salarizare. Normele sunt şi un instrument de planificare. Ele se aplică în planificarea forţei de muncă atât operativ în producţie, la repartizarea lucrătorilor pe muncitori, cît şi în planificarea anuală şi de perspectivă, când se calculează necesarul de forţă de muncă. Normele de muncă sunt folosite ca un element el ement esenţial la calculul capacităţii de producţie a unor secţii şi ateliere, precum şi la desfăşurarea lucrului după grafic. Normele de muncă sunt şi un important element pentru sistemele de salarizare. Salariul se calculează în raport direct proporţional cu producţia realizată. Astfel, norma de muncă cointeresează pe muncitori la realizări cantitative cît mai ridicate. Funcţiile normelor de muncă: Stabilesc nivelul productivităţii muncii o Servesc drept măsură a cheltuielilor de muncă (manopera) o Drept măsură a remunerării muncii (în acord la calcularea tarifelor) o Unei norme i se cere să îndeplinească condiţiile : Să respecte condiţiile organizării ergonomice a muncii (principiile economiei mişcării, o organizarea raţională a locurilor de muncă) Să ţină cont de condiţiile nou introduse, de modificările tehnologiei şi metodelor de o muncă Să fie progresivă, adică să fie proiectată la un nivel superior celui realizat în perioadele o precedente, dar apropiată de nivelul realizat de fruntaşi Să fie accesibilă, adică să ofere perspectiva de a fi realizată de orice muncitor, care a o însuşit calificarea corespunzătoare Să aibă un grad de încordare care să permită îndeplinirea ei cu uşoare depăşiri. Depăşirea o masivă a normei este un semn că noile condiţii nu corespuns celor în care a fost elaborată norma. Forma de exprimare a normelor de muncă depinde de specificul activităţii respective, de posibilitatea de măsurare a consumului de timp de muncă şi de forma de salarizare utilizată. Norma de muncă poate fi exprimată în felul următor: 1. Norma de timp – timpul – timpul stabilit unui executant (care are o calificare corespunzătoare şi lucrează cu ritm normal) pentru efectuarea unei unităţi de lucrare (produs) în condiţii tehnice şi organizatorice precizate ale locului de muncă.; se exprimă în unităţi de timp-
2.
3.
4. 5.
om pe unitatea naturală de produs. Se foloseşte atunci când sarcina muncitorului se schimbă relativ des, când durata lucrărilor executate este mare, când activitatea este caracterizată de o diversitate mare de lucrări. Norma de producţie – cantitatea de produse sau de lucrări stabilite a se efectua într -o unitate de timp (lună, schimb, oră) de către un executant care are calificarea corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi cu intensitate normală în condiţii tehnico organizatorice precizate ale locului de muncă; se exprimă în unităţi de producţie naturale pe unitatea de timp. Este indicată în cazurile când executantul realizează lucrări omogene care se menţin o perioadă de timp îndelungată. Atât norma de producţie cît şi norma de timp sunt mărimi inverse una faţă de alta, ceea ce înseamnă că norma de producţie se măreşte în măsura în care norma de timp se micşorează şi invers (formula). În cazul în care norma de muncă este necesar să fie exprimată sub forma normei de producţie pe schimb aceasta se determină: Sfera de atribuţii – atunci când lucrările sunt variate şi cu durate de execuţie relativ mici sau atunci când ordinea în care apar lucrările şi ponderea fiecăreia dintre ele se conturează abia în timpul desfăşurării lor (lucrări de reparaţie), fiind neeconomică stabilirea şi expunerea normei de muncă sub formă de normă de timp sau de producţie, aceasta se exprimă sub forma unei sfere de atribuţii cu precizarea normei (zonei de servire). Deci, sfera de atribuţii reprezintă ansamblul atribuţiilor şi sarcinilor de muncă stabilite unui executant (care are calificare corespunzătoare şi lucrează cu ritm şi intensitate normal) pentru a le îndeplini în cadrul proceselor de producţie la care participă sau al activităţii pe care o desfăşoară în condiţii tehnic -organizatorice precizate a le locului de muncă. Ea se stabileşte fie pe baza determinării directe a cantităţii de muncă necesare (pentru lucrările cu volum cunoscut), fie pe baza volumului total de muncă al acestor lucrări într -o perioadă mai lungă de timp (acolo unde volumul de muncă nu poate fi determinat direct). Practic nu se aplică. Norma de servire – locul de muncă, delimitat prin suprafaţa sau înzestrarea sa în care executantul îşi exercită atribuţiile sau sarcinile de muncă. Norma de personal – în cazul când munca este organizată în colectiv, normele de muncă exprimate sub forma sarcinilor cantitative de muncă sau în sfere de atribuţii trebuie să fie însoţite de norme de personal. Această normă reprezintă numărul de lucrători, meseria (funcţia) lor şi nivelul de calificare necesar pentru realizarea de către un executant colectiv a unui ansamblu de sarcini normate de muncă în condiţii tehnice şi organizatorice precizate. Norma de personal precizează uneori şi atribuţiile fiecărui membru al colectivului.
Clasificarea normelor de muncă: a) După sfera de aplicabilitate pot fi locale si unificate . Norma de munca locala este aprobata de conducerea
unitatii in care a fost elaborat studiul pentru fundamentarea ei si in conditiile tehnice si organizatorice specifice si in care urmeaza sa se aplice in mod exclusiv. Norma de munca unificata este aprobata la diferite niveluri pe economie, cunoscuta sub denumirea de norma de munca unificata republicana pe minister sau alt organ central sub denumirea norma unificata departamentala si pe un grup de intreprinderi sub denumirea de norma unificata pe grup de intreprinderi. Norma de munca unificata este stabilita pentru aceleasi elemente ale procesului de productie si pentru conditii de munca identice in mai multe unitati.
b) Dupa complexitatea lor normele de munca sunt: Norme de munca pe elemente se refera la efectuarea unei sigure operatii sau lucrari; astfel de norme pot fi exprimate sub forma normelor de timp, productie, sfera de atributii, norma deservire sau de personal. Norme de munca grupate se constitue prin insumarea unor norme pe elemente pentru efectuarea unui grup de operatii sau lucrari. Pot fi exprimate sub forma normelor de timp. Din punct de vedere al stadiului de aplicare normele de timp pot fi definitive, de insusire si provizorii. Normele definitive au parcurs etapa de experimentare si au fost investite cu puterea de aplicare de catre cel indreptatit sa le aplice. Normele de insusire se aproba pe termen de pana la 6 luni, iar in cazuri bine justificate pana la 12 luni. Normele provizorii apar in mod accidental si pot fi aprobate pe termen de cel mult 3 luni pana la aprobarea unor norme definitive. c) După numărul de destinatari: Individuală – stabileşte sarcina de muncă a unei singure persoane şi poate fi exprimată sub toate formele de norme, în afară de norma de personal Colectivă - precizează sarcina de muncă a unei formaţii de lucru. Se exprimă sub toate formele. Stabilirea normelor de muncă se poate realiza prin următoarele metode: Metoda analitică – se bazează pe observarea directă a procesului de muncă în timpul elaborării normei de timp. Constă în descompunerea procesului de muncă în elemente componente, analiza acestuia în vederea perfecţionării metodei de muncă, efectuarea de măsurări directe asupra activităţii executanţilor şi regimurilor de lucru. Se foloseşte atunci când nu există date obţinute anterior (nu sunt normative) Metoda normativă – stabilirea normei prin folosirea de normative de timp de muncă, de tehnologie existente, iar norma rezultă din însumarea tuturor categoriilor de timp stabilite pe bază de normative. Este utilizat pentru normarea muncii pentru toate tipurile de producţie. Avantajele metodei: operativitate mare, asigurarea unei precizii satisfăcătoare, posibilitatea elaborării normelor pentru produse şi tehnologii noi Metoda comparării cu norme de muncă tip – analiza comparativă a duratei operaţiei sau lucrării respective cu cea a unei operaţii sau lucrări asemănătoare pentru care există elaborate norme de muncă tip. Prin norma de muncă tip se înţelege norma stabilită pentru elementul reprezentativ al unei grupe de obiecte ale muncii similare, care se realizează în cadrul unei tehnologii tip şi care diferă între ele ca dimensiune sau alţi parametri tehnico-constructivi. Calitatea normelor de muncă poate fi evaluată şi argumentată prin următorii indicatori: Ponderea locurilor de muncă supuse normării în numărul total de locuri de muncă sau o ponderea muncitorilor direct productivi cărora li s -au stabilit una sau mai multe norme de muncă în numărul total de muncitori o Ponderea normelor fundamentate analitic sau normativ în numărul total de norme Gradul de îndeplinire al normelor de muncă. o Calculul normelor de muncă 3.1 Normarea proceselor manuale
Calculul normei de producţie. Norma de producţie poate fi stabilită prin metoda analitică. Nprod =(Top*q)/top, unde
Top – durata timpului operativ pe parcursul schimbului obţinut din rezultatele fotografierii timpului de muncă; top – durata unei operaţii sau lucrări obţinută din rezultatele cronometrării; q – cantitatea de producţie în expresie naturală obţinută într -o operaţie sau lucrare. Dacă conform procesului tehnologic sunt prevăzute pierderi admisibile, deşeuri recuperabile sau nerecuperabile formula de calcul este: Nprod =(Top*q*k1*k2)/top, unde k1=(100-a)/100; k2=(100-b)/100 k1 – coeficientul pierderilor; k2 – coeficientul deşeurilor; a – procentul pierderilor admisibile; b – procentul deşeurilor admisibile. Altă formulă posibilă de calcul este: N prod = ((Tsch-Tpi-Ts-Ton)*q*k1*k2)/top, unde Tsch – durata totală a schimbului de lucru; Tpi- timpul de pregătire şi încheiere; Ts – timpul de servire a locului de muncă; Ton – timpul pentru odihnă şi necesităţi. Calculul normei de timp. Pentru procese manuale şi manual-mecanizate deosebim 2 cazuri: •Când toate elementele componente se exprimă în unităţi de timp Nt=Tpi/n + (tb+ta) + (tst+tso) + (ton+tto), unde Nt – norma de timp; Tpi – timpul de pregătire şi încheiere; n – numărul de operaţii sau produse pentru fabricare într -un schimb (n=Top/top); tb – timpul de bază; ta - timpul ajutător; tst – timpul de servire tehnică; tso – timpul de servire organizatorică; ton – timpul pentru odihnă şi necesităţi; tto – timpul pentru întreruperi legate de tehnologie şi organizare; •Când unele elemente se exprimă în % din timpul operativ (timpul pentru servirea locului de muncă, întreruperi reglementate, etc.): Nt= Tpi/n + top (1+Ks+Kir), unde Ks – ponderea timpului de servire în timpul operativ; Kir – ponderea timpul de întreruperi reglementate în timpul operativ.
Calculul normei de personal. Normele de personal pentru procesele manuale şi manual-mecanizate se vor stabili în funcţie de manopera lucrărilor planificate, fondul de timp al unui lucrător conform balanţei timpului de muncă şi nivelului mediu de îndeplinire a normelor. 3.2. Normarea proceselor mecanizate şi automatizate
Calculul normelor de producţie pentru procese cu acţiune continuă Norma de producţie va depinde de productivitatea utilajului (caracteristica intensivă) şi durata de funcţionare a utilajului (caracteristica extensivă).
Productivitatea utilajului poate fi: •De paşaport (primii 3 ani) •Tehnico-economică şi organizatorică (după nivelul organizatoric existent). Funcţionarea utilajului ca durată va depinde de programul de muncă şi întreruperile reglementate. Npr= P * (Tsch-Tir) * C * k1 *k2; k1=(100-a)/100; k2=(100-b)/100 P – productivitatea utilajului; Tsch – durata schimbului; Tir – timpul întreruperilor reglementate; C - coeficientul de utilizare a capacităţilor de producţie; k1 – coeficientul pierderilor; k2 – coeficientul deşeurilor; a – procentul pierderilor admisibile; b – procentul deşeurilor admisibile Calculul normelor de producţie pentru procese cu acţiune periodică Cantitatea de producţie normată pe schimb va depinde de tipul utilajului, capacitatea acestuia şi durata ciclului. Ciclul de producţie poate fi: •Cinematic – include durata de funcţionare utilă a utilajului în cadrul unui ciclu de producţie •Tehnologic – ciclul cinematic + întreruperile motivate de tehnologie •Total – ciclul tehnologic + întreruperi motivate de organizare. Npr = ((Tsch-Tir)*q*C*k1*k2)/t ciclu tot, unde q – cantitatea de producţie; t ciclu tot – durata ciclului total. Norma de personal Pentru procesele mecanizate norma de personal se va stabili ţinând cont de normativ ele de servire de către un muncitor a unităţilor de utilaje şi numărului total de obiecte servite. Norma de servire Norma de servire poate fi calculată folosind normativele de servire sau prin observări directe, analizând utilizarea timpului de muncă. Dacă coeficientul de utilizare productivă a timpului de muncă are valori mai mici de 0,6 se poate studia posibilitatea servirii mai multor utilaje. 3.3. Normarea proceselor cu ritm reglementat Sunt considerate procese cu ritm reglementat procesele organizate în flux (manualmecanizate şi mecanizate) pentru care fluxul materiilor prime şi a produselor se mişcă cu ajutorul benzii ce are viteză reglementată. În cazul organizării producţiei în flux timpul de execuţie a lucrărilor depinde de ritmul benzii, care est e reglementat. Principalele caracteristici ale normării muncii sunt: •Sincronizarea operaţiilor – depinde de stabilirea corectă a normelor de timp pentru diferite operaţii de pe banda de lucru. •Normarea muncii constă în stabilirea consumului de timp pentr u executarea produsului la toate fazele procesului tehnologic şi în repartizarea lor pe locuri de muncă în aşa fel încât gradul de ocupare a fiecărui muncitor să fie pe cît posibil acelaşi. •Normele de muncă sunt stabilite pe bază de normative, însă trebuie să ţină seama de experienţa dobândită, folosind măsurări directe a timpului de muncă
•La stabilirea normelor se va studia posibilitatea pe care o are muncitorul de a folosi timpul în care se realizează procesul de prelucrare pentru servirea locului de muncă şi utilajelor. Norma de timp 1. Structura normei de timp
Norma de timp trebuie să cuprindă numai consumul de timp necesar pentru acele acţiuni ale executantului sau ale maşinii şi pentru acele întreruperi, fără de care nu este posibil să se realizeze sarcina de muncă prescrisă. Deci, norma de timp cuprinde totalitatea timpului productiv al executantului, precum şi timpii de întreruperi reglementate, respectiv timpul stabilit pentru odihnă şi necesităţi fiziologice. În acest cadru, norma de timp este compusă din: a)timpul de pregătire şi încheiere care diferă în funcţie de tipul producţiei, de forma de organizare a muncii şi de caracterul operaţiei (lucrării, serviciului) care se normează. Timpul de pregătire şi încheiere se referă la executarea unei lucrări sau a unui lot de produse pe un anumit loc de muncă. Activităţile efectuate la începutul şi sfârşitul zilei de lucru care nu se referă în mod special la începerea şi terminarea unei anumite operaţii (lucrări) nu fac parte din timpul de pregătire şi încheiere, ci din timpul de deservire a locului de muncă; în cazuri particulare şi anume atunci când începerea şi terminarea lucrărilor asupra lotului coincid cu începerea şi terminarea zilei de lucru, acest timp se consideră timp de pregătire şi încheiere. Pentru fiecare caz concret trebuie să se ţină seama de modul în care materia primă, materialele, sculele, dispozitivele, desenele şi comenzile de lucru ajung la locul de muncă, urmărindu-se posibilităţile de reducere la minimum a consumurilor de timp pentru pregătirea şi încheierea lucrului. La producţia de serie mijlocie, pentru majoritatea lucrărilor manuale, în cazul executării repetate a unor opraţii identice, timpul de pregătire şi încheiere reprezintă o pondere relativ mică faţă de consumul total de timp de muncă. Aceasta se explică prin faptul că în cazul unor astfel de lucrări ca, de exemplu: sudura manuală, nituirea, vopsirea manuală, croirea feţelor de piele la fabricarea încălţămintei etc., nu este necesară o pregătire mai deosebită pentru fiecare operaţie în parte. La producţia de masă, când utilajul este reglat pentru o singură operaţie care se execută pe o perioadă mai îndelungată, iar organizarea procesului de muncă şi a locurilor de muncă, de regulă, nu suferă modificări, întregul timp de pregătire şi încheiere ce revine pe operaţia respectivă are o durată neînsemnată, astfel încât el poate fi inclus în timpul de deservire a locului de muncă. Timpul de pregătire şi încheiere pentru condiţiile de producţie de serie mijlocie, serie mică şi unicate, cuprinde numai acele elemente de pregătire ale lucrării, care se efectuează direct de executant la locul de muncă, în conformitate cu organizarea şi diviziunea muncii existentă în unitate. Lucrările de pregătire şi încheiere care se efectuează de către muncitorii indirect productivi (aducerea la locul de muncă a materialelor, dispozitivelor, sculelor etc.) nu se include în norme de timp pentru operaţia respectivă; acestea reprezintă activităţi specifice muncitorilor care le execută efectiv. În general, activitatea de pregătire şi încheiere cuprinde o serie de acţiuni, care au loc înainte şi după efectuarea unei lucrări sau lot de produse, putându-se grupa după cum urmează: o primirea şi luarea la cunoştinţă a programului sau comenzii de lucru, a desenului de execuţie, a instrucţiunilor de lucru;
primirea materialelor, a materiei prime, a semifabricatelor, a sculelor şi dispozitivelor necesare pentru executarea lucrării sau lotului de produse; aşezarea, controlul, fixarea şi scoaterea dispozitivelor şi a sculelor care cuprinde şi o deplasarea unor părţi din utilaj, precum şi reglarea acestora în vederea realizării regimului necesar de lucru; o predarea producţiei realizate la sfârşitul lotului sau comenzii. Se constată că în cazul producţiei de serie, indiferent de mărimea acesteia , la care produsele se prelucrează pe loturi, lucrările de pregătire şi încheiere nu se execută pentru fiecare produs în parte, ci odată pentru toate produsele sau piesele din cadrul unui lot. Timpul corespunzător acestor lucrări se determină în funcţie de frecvenţă şi de caracterul lucrărilor, prin cercetare analitică sau prin calcul analitic (pe bază de normative). La cercetarea analitică se poate utiliza una din următoarele tehnici de măsurare: cronometrarea, fotografierea, fotocronometrarea sau observările instantanee. Timpul de pregătire şi încheiere se exprimă fie în unităţi de timp, fie ca pondere (în %) faţă de timpul operativ, de regulă atunci când valoarea lui este foarte mică în comparaţie cu celelalte categorii de timp ce alcă tuiesc norma de timp. De regulă, mărimea timpului de pregătire şi încheiere nu variază în funcţie de mărimea lotului. Pot fi însă şi cazuri când variază în funcţie de mărimea lotului şi anume atunci când în timpul prelucrării pieselor dintr -un anumit lot a par activităţi care se repetă ca, de exemplu, înlocuirea sculei după un anumit număr de piese dinainte stabilit. În acest caz, timpul de pregătire şi încheiere se stabileşte separat pentru lucrările constante şi separat pentru lucrările variabile. b)Timpul operativ se poate determina, fie global, fie prin însumarea timpului de bază cu cel ajutător, stabiliţi în prealabil separat. În general, pentru procesele manuale şi manuale-mecanizate, ca de exemplu, lucrările de asamblare, de formare în turnătorii, timpul operativ se determină global prin măsurări directe de timp. În cazurile în care timpul de bază şi cel ajutător se pot stabili separat, atunci timpul operativ se calculează prin însumarea acestor categorii de timp. La producţia de masă şi la cea de serie mare, stabilirea timpului operativ se face, de regulă, pe mânuiri; la producţia de serie mijlocie, de regulă, pe complexe de mânuire; la producţia de unicate şi la cea de serie mică, pe faze sau operaţii. În cazurile în care este necesar să se determine separat timpul de bază de cel ajutător, se procedează astfel: Stabilirea timpului de bază depinde de caracterul muncii, respectiv: la procesele manuale şi manual-mecanizate timpul de bază corespunde cu timpul de o transformare de către executant a materiei pr ime, materialelor etc. În astfel de cazuri, timpul de bază se stabileşte prin măsurări de timp – ţinând seama de factorii de influenţă. o la procesele mecanizate şi automatizate timpul de bază corespunde timpului de supraveghere a funcţionării utile, în sarcină, a utilajului – respectiv timpul util de mers în sarcină – şi uneori celui de intervenţie directă a executantului asupra obiectului muncii. Timpul de supraveghere a funcţionării utilajului se poate suprapune, parţial sau total, cu timpul de funcţionare utilă a utilajului. În cazul în care timpul de supraveghere se suprapune parţial cu timpul de funcţionare utilă a utilajului, pot apare unele întreruperi în munca executantului. În asemenea cazuri, timpul de bază se determină prin măsurări de timp, existând posibilitatea ca executantul să poată deservi mai multe utilaje identice sau diferite. Atunci când condiţiile obiective nu permit acest lucru, o
întreruperile respective sunt considerate condiţionate de tehnologie, iar timpul aferent lor se include în norma de timp. În cazul în care timpul de supraveghere se suprapune total cu timpul de funcţionare utilă a utilajului, se deosebesc următoarele situaţii: - când nu se pot stabili anumite relaţii de calcul ale timpului de funcţionare utilă a utilajului, respectiv de mers în sarcină, timpul de bază se determină prin măsurări de timp; - când se pot stabili relaţii de calcul, între timpul de bază, parametrii de funcţionare a utilajului şi caracteristicile obiectului muncii, acesta se determină cu ajutorul unor asemenea relaţii. Sunt situaţii când utilajul are o cursă activă, în care are loc modificarea obiectului muncii, şi o cursă de mers gol, când nu acţionează asupra obiectului muncii.În ambele situaţii, determinarea timpului de bază se face cu ajutorul relaţiilor matematice, specifice fiecărui caz în parte. În funcţie de caracterul muncii, timpul ajutător poate fi: de muncă manuală, manualmecanizată şi de supraveghere a funcţionării utilajului. Timpul ajutător se stabileşte, de regulă, prin măsurări ale timpului de muncă. Uneori mersul util în gol al unui utilaj este necesar să fie supravegheat total sau parţial de către executant. Timpul util de mers în gol care nu necesită supraveghere se poate considera pentru executant timp de întreruperi condiţionate de tehnologie. În cazul când întregul timp util de mers în gol al utilajului necesită supravegherea executantului, timpul ajutător se determină prin formule de calcul, iar în cazul în care numai o parte din acest timp necesită supraveghere, timpul ajutător se determină prin măsurări de timp. În funcţie de tipul producţiei, timpul ajutător se stabileşte astfel: - la producţia de masă sau de serie mare, de regulă, pe mişcări, pe mânuiri şi în anumite cazuri pe complexe de mânuiri; - la producţia de serie mijlocie, de regulă, pe complexe de mânuiri tehnologice tip de prelucrare a diferitelor suprafeţe sau de prelucrare a întregii piese. c)Timpul de deservire a locului de muncă depinde de tipul producţiei, de caracterul muncii, de tipul utilajului şi de lucrarea ce se execută. De regulă, la procesele manuale sau manual-mecanizate, timpul de deservire a locului de muncă se exprimă în procente din timpul operativ. În procesele mecanice sau automatizate, timpul de deservire a locului de muncă se exprimă în procente din timpul de funcţionare utilă a utilajului. În cazul producţiei de serie mare sau de masă, acolo unde este necesar, timpul de deservire a locului de muncă se defalcă în timp de deservire tehnică şi timp de deservire organizatorică. Procentele pentru măsurarea timpului de deservire a locului de muncă sunt cele prezentate la stabilirea timpului de pregătire şi încheiere. Deosebirea constă numai în faptul că această categorie de timp, fiind în funcţie de mărimea timpului operativ, nu este necesar să se stabilească pe anumite lucrări, ci se referă la toate lucrările sau la o parte a acestora ce se efectuează pe un loc de muncă. d)Timpul de odihnă şi necesităţi fiziologice se stabileşte analitic, pe fiecare loc de muncă, în funcţie de factorii care provoacă oboseala executantului. Metoda de determinare analitică a timpului de odihnă şi necesităţi fiziologice porneşte de la faptul că, atât stabilirea gradului de oboseală a executantului, datorită acţiunii simultane a mai multor factori, cât şi stabilirea timpului necesar pentru odihnă, nu sunt posibile fără precizarea anumitor grade şi criterii pentru fiecare factor de oboseală în parte. De exemplu, oboseala
provocată de încordarea organelor de simţ va depinde de gradul de solicitare a executanţilor impus de caracteristicile muncii respective, în funcţie de gradul de solicitare şi durata acţiunii acesteia este necesară să fie stabilită mărimea timpului de odihnă şi necesităţile fiziologice. La determinarea timpului de odihnă şi necesităţi fiziologice necesare menţinerii nivelului optim al capacităţii de muncă a executantului pe parcursul întregului schimb de muncă, trebuie luat în consideraţie şi gradul de dificultate al lucrărilor. Factorii de solicitare luaţi în considerare în metoda analitică sunt: factori măsurabili ce pot fi determinaţi cantitativ:factorii mediului de muncă o (temperatura, umiditatea aerului şi radiaţiile termice, impuritatea aerului, zgomotul în producţie, rotaţiile şi şocurile, iluminatul); frecvenţa mişcărilor; o factori de solicitare sau factori energetici care pot fi determinaţi în mod indirect (efortul prin solicitare dinamică şi efortul prin solicitare statică); Timpul necesar pentru odihnă şi necesităţi fiziologice poate fi stabilit prin determinarea influenţei exercitate atât de fiecare factor al oboselii, cât şi de diverse combinaţii ale acestor factori, existând şi posibilitatea ca unii factori să compenseze influenţa altora. Timpul total de odihnă şi necesităţi fiziologice necesare pentru efectuarea unei anumite lucrări se determină pr in însumarea timpilor stabiliţi pentru factorii individuali ce rămân valabili după analiza modului în care aceştia determină apariţia oboselii. Folosirea metodei analitice asigură un cadru unitar stabilirii timpului de odihnă şi necesităţi fiziologice şi determină limitele mărimii acestui timp, în funcţie de gradul de oboseală determinat pe baza unor date practice. Efortul prin solicitarea dinamică apare, în general, la efectuarea unor activităţi care necesită transportul de încărcături, ridicarea şi susţinerea de greutăţi, împingerea sau tragerea obiectului muncii sau a unui anumit mecanism de conducere. Efortul prin solicitare statică de regulă reprezintă efortul fizic depus de executant la o muncă ce necesită o solicitare musculară, fără deplasare în spaţiu (exemplu: ţinerea unei greutăţi în mâini sau în spate). Exemple de lucrări, pe grade de solicitare statică: Gradul I – solicitarea statică a muşchilor picioarelor (munca în picioare); ambalarea cărnii în pachete pentru congelare; fabricarea mezelurilor; încărcatul sacilor cu cereale din magazie; bobinarea din industria textilă; ştanţarea pieilor; munca la strung; supravegherea la unele t ablouri de comandă. Gradul II – solicitarea statică a muşchilor braţelor cauzate de distanţă: stivuirea – la înălţime – a unor recipiente, cum ar fi: cutii, lăzi, borcane etc.; aşezatul pieilor la uscătorii; vopsirea sau lucrările de montaj efectuate deasupra capului. Gradul III – solicitarea statică a muşchilor abdomenului şi a spatelui la lucrări la care executantul trebuie să stea aplecat sau culcat: ţinerea materialului la presa de forjat; turnarea stând aplecat, sudarea panourilor mari în construcţii montaj. Conform normelor de securitate a muncii este obligatoriu ca descărcarea, încărcarea şi transportul greutăţilor care depăşesc 50 kg să se facă mecanizat. Anumite procese de muncă solicită executantul mai mult din punct de vedere psihic, el trebuind să aibă permanent atenţia concentrată asupra muncii lui, să-şi mobilizeze rezervele de voinţă ca să înfrângă o eventuală stare de tensiune nervoasă şi emoţională crescută, adică o încordare nervoasă intensă. Astfel, la executarea lucrărilor care necesită o muncă complexă, ca cele de asamblare şi montaj, confecţionarea – cu mare precizie – a unor piese etc., executantul este solicitat intens, din punct de vedere psihic. În activitatea pe care o depune, el gândeşte
permanent, concentrându-şi atenţia asupra acelor etape ale muncii de care trebuie să ţină seama în mod deosebit. La aceste condiţii ale activităţii executantului se adaugă răspunderea pentru produsul muncii sale, care accentuează încordarea nervoasă. Executantul este conştient de faptul că greşelile în îndeplinirea sarcinii sale de muncă pot avea efecte grave ca, de exemplu, provocarea de daune sau accidente care pun în primejdie securitatea sa şi a altor persoane; aceasta are drept consecinţă o încordare nervoasă, care favorizează apariţia oboselii. Pentru combaterea efectelor negative ale acestei încordări nervoase intense este necesară acordarea unor pauze pentru odihnă care să permită relaxarea sistemului nervos. În acest scop, se ţine seama, pe de o parte, de complexitatea procesului de muncă, iar pe de altă parte, de posibilitatea apariţiei unor pericole de accidentare gravă (prin explozii sau intoxicaţii acute). Monotonia muncii apare, în general, în două situaţii principale: - în condiţiile repetării frecvente a aceleiaşi operaţii, exemplul tipic fiind munca pe bandă rulantă, cu diviziune mare a procesului de muncă. Această metodă de organizare a producţiei generează monotonia, prin caracterul repetitiv şi invariabil al operaţiilor; - în cazul unor sarcini de control şi supraveghere , caracterizate prin repetarea semnalelor şi prin volumul redus al activităţii necesare pentru a răspunde acestor semnale. Astfel de situaţii apar, în special, la procesele automatizate, unde semnalele ce trebuie detectate de operatori, apar rar şi neregulat, cerând o concetrare rapidă – dar intermitentă – a atenţiei, activitatea între momentele de apariţie a semnalelor fiind, practic, neînsemnată. Efectele activităţii monotone asupra executantului sunt amplificate de anumite condiţii ale locului de muncă, de exemplu: zgomot de fond monoton şi de lungă durată; temperatura necorespunzătoare la locul de muncă; lipsa anumitor factori car e pot stimula executantul ca, de exemplu, izolarea de alte persoane, lipsa posibilităţii de mişcare etc. Temperatura şi umiditatea aerului constituie factorii de bază ai combinaţiilor de microclimat. Microclimatul industrial influenţează în mare măsură funcţiile organismului, putând duce la scăderea capacităţii de muncă, favorizând – uneori – apariţia bolilor profesionale. El se deosebeşte de restul climei normale şi este determinat de specificul procesului de producţie. Astfel, într-o serie de ateliere sau secţii, aerul de la locul de muncă poate avea o temperatură care depăşeşte cu mult valoarea admisă de normele igienice şi sanitare ca, de exemplu, în minele adânci, în majoritatea secţiilor din siderurgie, la platforma furnalului înalt, în turnătorii, în secţiile de tratament termic şi forjă, în unele secţii din industria chimică; în alte cazuri, temperatura aerului poate fi mai scăzută decât cea normală, ca de exemplu în secţiile de fermentare ale fabricilor de bere şi în cele de conservare frigorifică a alimentelor. În activităţile care se desfăşoară în aer liber ( în exploatările forestiere, în carierele de piatră, la construcţii, la încărcări-descărcări etc.), temperatura mediului de muncă poate fi de asemenea, uneori diferită de cea normală, fiind determinată de condiţiile climatice determinate de starea vremii. O umiditate mare poate fi întâlnită în secţiile de vopsitorie din industria textilă, în unele abataje din minele de cărbuni, la fabricarea săpunului,în tăbăcării etc. Radiaţiile termice, formate din razele infraroşii ale spectrului vizibil, emanate de suprafeţe puternic încălzite, ca: sobe, cazane, metale topite etc. au şi ele influenţă asupra organismului. În toate cazurile, unităţile au obligaţia să ia măsurile necesare pentru asigurarea unor condiţii normale de microclimat. Dacă măsurile ce pot fi luate cu mijloacele existente nu pot înlătura condiţiile de microclimat necorespunzătoare, se recomandă acordarea de pauze pentru odihna muncitorilor.
Impuritatea aerului se datorează existenţei – la unele procese de producţie – a
unor
surse generatoare de praf industrial sau de substanţe toxice. Gradul de prăfuire a aerului diferă după natura procesului tehnologic, putând varia în limite destul de largi. Un grad înalt de prăfuire se găseşte de exemplu în industria minieră, faianţei, cimentului, lemnului, construcţiilor de maşini, în turnătorii – la dezbaterea şi sablarea pieselor turnate, la operaţiile de lustruire şi şlefuire a obiectelor metalice, în filaturi, la lucrările agricole ( treierat, împrăştierea îngrăşămintelor). Toxicele industriale, sub formă de gaze sau vapori, sunt acele substanţe chimice care, în anumite concentraţii şi condiţii au o acţiune nocivă asupra programului executantului în cursul procesului de producţie. În practică toxicele pot fi întâlnite sub formă de: materii prime ca, de exemplu, în industria chimică şi farmaceutică, produse intermediare, produse finite (acizi, baze, coloranţi), produse secundare (hidrogen arseniat) şi deşeuri (oxidul de carbon, oxizi de azot). Timpul de odihnă care va fi acordat ca urmare a influenţei vicierii aerului în zona de lucru, se determină luându-se în consideraţie cantitatea impurităţilor, exprimată în mg pe o unitate de volum a aerului (m³ sau litru). Zgomotul, puternic şi îndelungat, are o influenţă vătămătoare asupra sănătăţii şi capacităţii de muncă a executantului din procesele de producţie. Accelerând procesul de oboseală, zgomotul duce la slăbirea atenţiei şi încetinirea reacţiilor psihice, favorizând astfel, producerea accidentelor de muncă şi scăderea productivităţii muncii. Pentru aprecierea corectă a acţiunii zgomotului este necesară cercetarea spectrului zgomotului şi a duratei de activitate desfăşurată în mediul zgomotos. Gradul de oboseală, datorat acestui factor, este determinat în funcţie de frecvenţa şi intensitatea zgomotului la locul de muncă. Se menţionează că: - din zgomotele de joasă frecvenţă fac parte zgomotele cu frecvenţa până la 350 Hz (zgomotele agregatelor cu funcţionare liniştită şi cu funcţionare fără şocuri); - din zgomotele de frecvenţă medie fac parte zgomotele cu frecvenţă de 350 – 800 Hz (zgomotele de maşini, maşini-unelte şi agregate cu funcţionare fără şocuri); - din zgomotele de înaltă frecvenţă fac parte zgomotele cu frecvenţă de peste 800 Hz: zgomotele produse de agregate care funcţionează cu viteze mari, zgomote cu fluierături, ţiuituri, şuierături. Vibraţiile, rotaţiile şi şocurile . Unele operaţii generatoare de zgomote provoacă – concomitent cu mişcarea aerului – şi vibraţia corpurilor solide. Din acest pu nct de vedere, mai importante sunt trepidaţiile pardoselii şi vibraţiile uneltelor de producţie şi ale maşinilor cu care executanţii vin în contact direct. Printre uneltele generatoare de vibraţii larg utilizate în practică sunt cele acţionate cu aer comprimat. Operaţii ca: nituirea, şebăruirea, găurirea etc. executate în industria construcţiilor de maşini şi cea minieră, se execută cu ajutorul unor utilaje pneumatice. Maşinile de perforat, polizoarele, strungurile, războaiele de ţesut, maşinile de filat, vehiculele auto şi de cale ferată etc., constituie surse de vibraţii în procesul muncii. Unelte şi maşini care generează vibraţii pot fi întâlnite şi în construcţii metalice şi navale, în industriile extractivă, siderurgică, metalurgică etc. Acţiunea locală şi generală a vibraţiilor, rotaţiilor şi şocurilor asupra organismului (în general influenţa lor asupra sistemului nervos) constituie unul din factorii care duc la apariţia oboselii, urmată de scăderea capacităţii de muncă. Pentru prevenirea instalării un ei oboseli excesive, se impune acordarea de pauze pentru odihnă, organizate în aşa fel încât să micşoreze cât mai mult influenţa acestui factor.
Iluminatul se determină prin măsurarea gradului de iluminare cu luxmetrul şi se exprimă
prin lucşi. Iluminatul necorespunzător, slab sau orbitor, la locul de muncă, favorizează apariţia rapidă a stării de oboseală, ducând la scăderea capacităţii de muncă. Dacă iluminatul unui loc de muncă nu este corespunzător şi nici nu poate fi modificat din motive tehnice sau tehnologice, este necesar ca, în funcţie de caracteristicile iluminatului respectiv, să se acorde executantului un anumit timp de odihnă ce urmează a fi petrecut de acesta în afara locului de muncă – în locuri cu iluminat corespunzător – în scopul refacerii capacităţii sale de muncă, prin odihnirea ochilor şi a sistemului nervos. Dacă la un loc de muncă se asigură ulterior un iluminat corespunzător impus de procesul de muncă, nu se va mai acorda cota procentuală de timp de odihnă prevăzută pentru acest factor. Timpul de odihnă şi necesităţi fiziologice se stabileşte pe operaţii de muncă prin calcul pe baza cotelor procentuale de timp de odihnă şi necesităţi fiziologice, rezultate în urma analizei condiţiilor de muncă. Pentru aceasta: - se analizează condiţiile de la locul de muncă respectiv, stabilindu-se factorii de solicitare care influenţează gradul de oboseală, a căror acţiune nu poate fi eliminată prin măsuri de organizare a muncii; - se stabileşte gradul de solicitare (influenţă) al fiecărui factor, fie prin măsurarea mărimii elementelor de inflenţă ale factorului, ca de exemplu: efortul, temperatura, umiditatea, radiaţiile termice, concentraţia de praf sau de substanţe toxice, intensitatea şi frecvenţa zgomotului, intensitatea luminii; - se determină timpul cât acţionează fiecare factor, respectiv elementele sale de influenţă sau solicitare, prin efectuarea de măsurări de timp; - se stabileşte pentru fiecare factor – în funcţie de gradul şi de durata de timp de odihnă şi necesităţi fiziologice. e)Timpul de întreruperi condiţionate de tehnologie şi de organizarea muncii se stabileşte fie pe bază de formule de calcul în cazul unor întreruperi condiţionate de tehnologie, fie pe bază de observări asupra timpului de muncă. Pentru aceasta este necesar a se analiza separat întreruperile condiţionate de tehnologie şi separat cele condiţionate de organizarea producţiei Timpul de întreruperi condiţionate de tehnologie reprezintă o rezervă de creştere a productivităţii muncii şi este deci necesar să fie determinat în mod analitic şi cu o mare atenţie. Calculul normei de timp
Norma de timp se determină pe elementele componente şi se calculează pentru fiecare unitate de produs (serviciu), cu excepţia timpului de pregătire şi încheiere care se determină pe un lot de produse similare, a căror executare are loc într -o perioadă de timp continuă. Dacă în timpul execuţiei unui lot este necesară întreruperea fabricaţiei produsului respectiv şi aceasta este reluată după o anumită perioadă, timpul de pregătire şi încheiere se poate acorda integral sau parţial, în măsura în care activităţile cuprinse în această categorie de timp trebuie executate integral sau parţial, după reluarea execuţiei lotului respectiv de produse (servicii). Elementele normei de timp se pot exprima, fie în unităţi de timp, fie în procente din timpul de funcţionare utilă a utilajului; în unele cazuri, unele dintre aceste elemente, ca de exemplu, cele de adaos, se pot exprima în procente din timpul de bază, din timpul operativ sau din întregul timp productiv, după caz. Aşadar, norma de timp reprezintă suma timpilor din structura sa, prezentaţi anterior. În funcţie de caracterul muncii şi de tipul producţiei, există cazuri în care unele elemente din structura normei pot lipsi. De exemplu, în cazul producţiei de serie mare sau de masă, în care lucrările de pregătire şi încheiere au o pondere extrem de mică faţă de restul lucrărilor din cadrul
procesului de producţie, pentru simplificarea calculelor, se recomandă ca timpul de pregătire şi încheiere să nu se mai determine separat, ci acesta să se includă în timpul de deservire a locului de muncă. Sunt cazuri când – la anumite procese de producţie – este necesară o analiză mai detaliată a timpului ajutător, cu scopul de a reduce această categorie de timp la durata minimă necesară pentru executarea în bune condiţii a procesului de muncă. Deoarece, în industria constructoare de maşini, în balanţa timpului de muncă al executantului, timpul ajutător reprezintă una din cele mai importante categorii de timp, reducerea lui este deosebit de importantă. De aceea, în producţia de serie mare şi de masă, analiza timpului ajutător pe componentele sale este deosebit de importantă. Calculul normei de timp În cazul proceselor mecanizate sau automatizate timpul de muncă a executantului în raport cu timpul de funcţionare a utilajului servit reprezintă: •Timpul de intervenţie activă; •Timpul de intervenţie pasivă; •Timpul de intervenţie nesuprapus. Prin timpul de intervenţie nesuprapus înţelegem cheltuieli de timp ale executantului necesare în condiţii de nefuncţionare a utilajului (întreruperi reglementate, întreruperi de servire tehnică şi organizatorică). Norma de timp se stabileşte prin relaţia: •Dacă toate categoriile de timp se exprimă în unităţi de timp Nt =Tpi/n + tfu + tir + ts; unde Nt – norma de timp; Tpi – timpul de pregătire şi încheiere; n – numărul de operaţii sau produse pentru fabricare într -un schimb (n=Top/top); tfu – timpul de funcţionare utilă a utilajului care revine la o unitate de producţie/operaţie; tir – timpul întreruperilor reglementate pentru executant nesuprapuse cu timpul de funcţionare a utilajului; ts – timpul servirii locului de muncă nesuprapus cu timpul de funcţionare utilă a utilajului. •Când unele elemente se exprimă în % din timpul de funcţionare utilă (timpul pentru servirea locului de muncă, întreruperi reglementate, etc.): Nt = Tpi/n + tfu*(1+Kir+Ks), unde Ks – ponderea timpului de servire în timpul de funcţionare utilă; Kir – ponderea timpului întreruperilor reglementate în timpul de funcţionare utilă. Acomodarea în muncă cu norma de timp
Acomodarea executantului la fiecare loc de muncă trebuie analizată(studiată) cu mare atenţie,deoarece implică mai multe aspecte şi anume: a)Modul de formare al deprinderilor de muncă. Deprinderea în muncă reprezintă stadiul final al procesului de acomodare în muncă şi constă în fixarea, prin repetarea operaţiilor sau lucrărilor, a metodelor de muncă, cu efecte în reducerea treptată a atenţiei voluntare privind mijloacele folosite. Din punct de vedere fiziologic, deprinderea în muncă presupune interacţiunea celor două sisteme de semnalizare – auditiv şi vizual. Prin repetarea unor activităţi, executantul izbuteşte să elaboreze căi de control şi de supraveghere, asigurând la un moment dat o anumită viteză de lucru, respectiv un anumit ritm în executarea mişcărilor. Deprinderile se dobândesc ca urmare a acomodării în muncă ( a procesului de adaptare progresivă a unui executant la o muncă, prin repetarea acesteia). Pe măsură ce se repetă acelaşi
fel de activitate, apare o tendinţă a organismului uman de a reduce funcţionarea muşchilor şi a nervilor numai la ceea ce este absolut indispensabil. În cazul însuşirii operaţiilor simple şi asemănătoare cum sunt executarea unui nod, tăierea cu ferăstrăul, învârtirea unei manivele etc., se pot dobândi deprinderi în care procesul de automatizare este total; în cazul însuşirii unor operaţii complexe şi eterogene, cum ar fi căutarea firului rupt în urzeală, măsurarea şi controlul cu diferite instrumente şi aparate, coordonarea mişcărilor în situaţii noi, ca de exemplu conducerea unei maşini sau utilaj şi executarea unei piese sau produs nou, se pot dobândi deprinderi în care procesul de “automatizare” este numai parţial. Deprinderile cu “automatizare totală” creează un tot dinamic care exclude timpii neproductivi şi mişcări inutile şi obositoare, ceea ce face ca începerea efectuării operaţiei de muncă să aibă loc pe baza unui semnal iniţial, special. Deprinderile cu “automatizare parţială” au tendinţa, pe măsura repetării aceleiaşi operaţii, să se scurteze ca durată, devenind astfel verigi mobile în cadrul unui stereotip cu mai multe unităţi. Aşa se explică curbele mereu ascendente ale productivităţii muncii în cazul executării pe o perioadă mai lungă a uneia şi aceleiaşi operaţii de muncă. b)Implicaţiile dobândirii de deprinderi asupra procesului de muncă şi a duratei lui. Atunci când o operaţie sau lucrare este executată în mod regulat, timpul necesar în acest scop se reduce treptat. Deşi fenomenul este în general cunoscut, amploarea lui este adesea subapreciată. Reducerea timpului de execuţie se datoreşte eliminării anumitor mişcări, simplificării unora dintre ele, reducerii distanţelor de deplasare a mâinilor, precum şi executării simultane cu ambele mâini a unor mişcări. Creşterea numărului de produse executate în mod repetat de către un executant are o influenţă complexă asupra tuturor categoriilor principale ale consumului de timp. Ca urmare, se modifică esenţial mărimea diferitelor consumuri de timp şi, în special, a timpului manual de bază şi a celui auxiliar. Această reducere a timpului de muncă se obţine, de regulă, în următoarele moduri, separate sau combinate între ele: - reducerea numărului de mânuiri; - modificarea caracterului mânuirilor; - reducerea numărului de mişcări din componenţa unor mânuiri; - suprapunerea mişcărilor sau realizarea lor simultană cu timpul de funcţionare utilă a uilajului. c)Reducerea numărului de mânuiri. Prin creşterea cantităţii de produse, unele mânuiri continuă să se repete la fiecare piesă, adică îşi păstrează caracterul ciclic la toate gradele de repetare. Altele îşi schimbă caracterul lor ciclic şi încep să apară la un interval mai mare de t imp, adică se transformă în mânuiri periodice. Există şi o a treia grupă de mânuiri care, pe măsura creşterii gradului de repetare, dispar din structura operaţiilor. Mânuirile incluse în grupa celor care dispar, există în mod inevitabil la executarea primelor operaţii, indiferent de mărimea lotului de piese. Mânuirile îşi menţin caracterul ciclic, de regulă, numai pentru primele 8 – 10 piese de la începutul lotului. Totodată, dispare parţial sau total, timpul legat de realizarea lor, ceea ce are ca urmare reducerea consumului de timp pe întreaga operaţie. Mânuirile ciclice cu cel mai mare volum de muncă sunt, de regulă, mânuirile de prindere şi desprindere a obiectului muncii, ca de exemplu la prelucrarea pieselor în construcţia maşinii. De obicei, asemenea mânuiri au o pondere destul de ridicată la unele operaţii ceea ce înseamnă că modificarea unor asemenea mânuiri poate influenţa în măsură foarte mare consumul de timp
pe întreaga operaţie, în special la operaţiile cu durata totală de prelucrare mică. De exemplu, în cazul operaţiilor de strunjire, la începutul executării unui lot, muncitorii consumă cel mai mult timp pentru centrarea pieselor în universal. Prin creşterea gradului de repetare, ei pot renunţa la o serie de mânuiri folosite iniţial. Caracterul natural al acestei mânuiri dă posibilitatea muncitorilor să se specializeze, ceea ce duce la reducerea timpului pentru prinderea piesei. d)Modificarea caracterului mânuirilor. Unele mânuiri ciclice, care se repetă cu fiecare piesă în cazul unui lot mic de produse se transformă, în cazul producţiei de serie, în mânuiri periodice ce apar numai la anumite intervale. De exemplu, verificarea dimensiunilor pieselor din lot, pe măsura creşterii lotului de produse, are tendinţa să dispară. Totuşi, măsurarea nu poat e dispare complet, deoarece la anumite intervale executantul trebuie să efectueze unele măsurări determinate de uzura şi înlocuirea sculelor de tăiere, precum şi de necesitatea unor verificări la intervale mai lungi. Rezultă că măsurarea iniţială de verificare a dimensiunilor piesei impusă de lipsa de acomodare în executarea precisă a operaţiei se înlocuieşte parţial cu o verficare, impusă de uzura sculelor utilizate. e)Reducerea numărului de mişcări din componenţa unor mânuiri. O dată cu creşterea numărului de bucăţi din lot, se poate reduce şi numărul de mişcări din structura unor mânuiri. Această reducere se poate realiza prin: - transformarea mânuirilor care necesită luarea unor decizii, în mânuiri care nu mai necesită aceasta; - modificarea traiectoriei mişcărilor; - modificarea conţinutului mânuirii. Transformarea mişcărilor care necesită luarea unei decizii în mişcări care nu mai necesită aceasta are loc în prima perioadă de însuşire a mânuirilor de către executant. De exemplu, pentru a realiza mânuirea “luarea piesei” executantul trebuie să o examineze în prealabil pentru a stabili locul în care se află şi apoi să facă un control asupra poziţiei piesei în vederea realizării în bune condiţii a acţiunii propriu-zise. În cazul unei repetări îndelungate a acestei acţiuni, nu mai apare ca necesară examinarea şi controlul obiectului. De multe ori, modificarea traiectoriei mişcărilor este însoţită de eliminarea unor mişcări din cadrul mânuirii respective. De exemplu, în cadrul mânuirii de deplasare, dacă un obiect dintrun punct A trebuie mutat în alt punct B, de obicei mişcările sunt următoarele: “apucarea” şi “lăsarea obiectului”. O economie substanţială de timp se obţine însă dacă obiectul este împins pe suprafaţa de lucru, în linie dreaptă, de la punctul A la punctul B, deoarece noua traiectorie este mai scurtă (linia dreaptă în loc de curbă) şi se elimină totodată mişcările “apucă” şi “lasă”. f)Suprapunerea mişcărilor sau realizarea lor simultană cu funcţionarea utilă a utilajului.
Din analiza mişcărilor rezultă că sunt posibile cinci categorii de mişcări şi anume: izolate, consecutive sau succesive, combinate, simultane şi compuse. În cazul când numărul de produse executate în lot este mic, ponderea mişcărilor consecutive este mare. Pe măsură ce numărul de produse creşte, începe să scadă ponderea mişcărilor consecutive în avantajul mişcărilor combinate, simultane sau compuse, care duc la reducerea treptată a consumului de timp. Cel mai frecvent caz de suprapunere a mişcărilor este cel al folosirii simultane a ambelor mâini. Practica arată că eficienţa economică a mişcărilor creşte atunci când se asigură o simetrie la executarea mişcărilor simultane ale celor două mâini, atunci când creşte mărimea lotului de muncă, astfel încât să se asigure simultaneitatea şi simetria folosirii ambelor mâini.
În cazul operaţiilor mecanizate sau a celor automatizate, apare posibilitatea suprapunerii mişcării executantului cu funcţionarea utilă a utilajului. Pe măsură ce mişcările executantului se suprapun cu funcţionarea utilajului, se reduc sau se anulează timpul operativ şi timpul de deservire a locului de muncă, care nu se suprapun cu timpul de funcţionare utilă a utilajului. Aceasta duce la creşterea gradului de utilizare a maşinilor, cu influenţă pozitivă asupra productivităţii muncii. g)Asigurarea echilibrului între normele de muncă în condiţii de repetare diferită a operaţiilor. Unul dintre factorii importanţi care influenţează gradul de încordare a normelor este
gradul de repetare a operaţiei care – la rândul său – depinde de tipul producţiei. Cu cât creşte gradul de repetare a unei operaţii, cu atât aceasta influenţează mai mult fenomenul de acomodare în muncă, în sensul reducerii timpului necesar pentru executarea operaţiei respective. Acest fenomen duce la creşterea productivităţii muncii fără a solicita însă din partea executanţilor un efort deosebit, ci chiar conducând la o uşurare a muncii, deoarece mişcările – executate după repetarea unei operaţii de mai multe ori – sunt mai uşoare şi mai puţin obositoare.
