ΙΌΝ HORAŢIU CRIŞAN
BUREBISTA
şi epoca sa Ediţia a doua revăzută şi adăugită
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ Bucureşti · 1977
Redactor de carte: EMILIA TOMESCU
Tehnoredactarea: CONSTANŢA BRANCIU
PREFAŢĂ L A E D IŢ IA I
Despre geţi Herodot spunea că sînt „cei mai v ite ji şi cei mai drepţi dintre traci“, iar despre neamul tracilor „că este cel mai numeros din lum e, după cel al inzilor“ şi că, după socotinţa sa, „dacă ar avea un singur cîrm uitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu m ult mai puternic decît toate n e a m u r ile I s to r ic u l din Halicarnas adaugă însă im ediat „dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se v a înfăptui“ 1 ; şi cîtă dreptate avea. Niciodată tracii, în totalitatea lor, nu s-au unit. A existat însă o unire a tracilor de nord, a daco-geţilor, înfăptuită de Burebista, şi atunci, aşa cum prevăzuse marele istoric grec cu patru secole mai înainte, ei au fost de nebiruit. Este mai presus de orice îndoială că cea mai glorioasă filă din lunga şi frăm întata istorie a străm oşilor noştri geto-daci este cea în care s-a înscris numele lui Burebista „cel dinţii şi cel m ai m are rege din T racia“, cum îl num eşte o inscripţie contem porană. Burebista este acela care pentru un m om ent a izbu tit să unească, de bună voie, ori cu ajutorul armelor, toate sem inţiile daco-getice, a reuşit să-şi întindă stăpînirea chiar dincolo de vatra perm anentă a acestora şi să joace un rol de prim ordin in Eu ropa acelor vrem i. El a depăşit în im portanţă lim itele istoriei neamului său înscriindu-se printre geniile antichităţii. Burebista este demnul rival al lui Caesar, cel mai de seamă general roman, cu care însă n-a ajuns să se înfrunte p e cîm pul de bătaie: Burebista s-a situat în fruntea daco-geţilor în momentul· cMd aceştia au intrat definitiv în faza lor de m axim ă înflorire pe toate coordonatele. El a înţem eiat prim ul stat daco-getic. ν··ν.
■
Burebista a constituit, incontestabil, una dintre cele mai lum i noase figuri, unul dintre eroii prim ei jum ătăţi din ultim ul veac al erei vechi. Despre rivalul său de la Roma, despre Caesar, cel care a p us bazele monarhiei romane s-a scris foarte m ult. A scris el însuşi despre faptele s a le %, au scris contem poranii sau cei mai mari istorici ai antichităţii 3 şi mai cu seamă au scris istorio grafii de mai tîrziu. An de an vin să se adauge noi monografii despre viaţa şi opera lui C aesaru, pe cită vrem e despre Bure bista s-a scris foarte puţin. Din operele autorilor antici ni s-a păstrat doar o mică parte. Este adevărat însă că puţinul ce a ajuns pînă la noi este plin de adm iraţie pentru marele rege de la Dunăre. Lui i-au fost închinate frumoase pagini sdrise de Vasile Pârvan 5, Camille Jullian 6, Theodor M om m sen7, Constantin Daicoviciu s, Radu Vulpe 9 fără să se fi încercat însă o prezentare monografică de oarecare amploare. Faptul îşi găseşte raţiunea firească în puţinătatea ştirilor scrise ajunse pînă la noi. Izvoa rele literare care vorbesc despre Burebista sînt zgîrcite în amă nunte, iar cele epigrafice nu ne spun nici ele prea m ulte. Mai rămîn descoperirile arheologice care, în ultim ele două decenii, graţie intensificării cercetărilor au sporit considerabil. Ele au reuşit să ne dezvăluie caracteristicile, dimensiunile şi locul pe care îl ocupă civilizaţia daco-getică în ansamblul civilizaţiilor antice. A stăzi ştim incomparabil mai m ult decît se putea şti acum douăzeci de ani despre cultura străm oşilor noştri. Dar, din pă cate, descoperirile arheologice nu sînt în măsură să suplinească integral izvoarele scrise, să ne contureze m ai exact, să ne dea amănunte cu privire la cea mai de seamă personalitate a istoriei noastre vechi. De aceea cititorul va trebui să afle încă de pe acum că în paginile cărţii de faţă nu va găsi nimic despre per soana fizică a lui Burebista, despre înfăţişarea lui, despre viaţa lui cotidiană, despre fam ilia lui şi, m ai m u lt încă, trebuie spus că nu ştim nici măcar cum i se pronunţa exact numele. Toate acestea din sim plul m otiv că ele nu se cunosc. Firesc se va naşte atunci în treb a rea : dacă datele cunoscute sînt aşa de puţine oare nu este tem erară încercarea de a scrie o carte despre Burebista ? Cititorul se va putea însă convinge, parcurgînd paginile care urmează, că puţinele ştiri literare, com pletate _doar în parte cu descoperirile epigrafice şi arheologice sînt totuşi concludente şi în măsură să ne contureze cea mai marcantă figură din istoria noastră veche. Societatea daco-getică, în evoluţia sa, ,α atins la începutul se colului 1 î.e.n. un înalt grad de dezvoltare cunoscut nouă da torită nenumăratelor strădanii depuse atît de arheologii şi isto ricii români, cit şi de cei din ţările învecinate pe ale căror teri-
6
1
i
torii s-au form at ori şi-au desfăşurat, într-un fel oarecare, isto ria daco-geţii. Existau toate condiţiile pentru ca această socîetate să treacă la o formă superioară de organizare, cea statală, şi să-şi ocupe locul ce i se cuvenea în istoria antichităţii. Societăţii daco-getice de la începutul ultim ului veac al erei vechi îi era necesară o personalitate capabilă de a organiza noul stat, pentru a putea juca un rol de frunte în arena internaţională. O aseme nea personalitate a fost Burebista. Genialitatea acestuia constă în a fi folosit condiţiile interne şi externe favorabile unei atare opere şi, mai presus de orice, în capacitatea de a se integra în contem poraneitate, de a impune pe 'cei ""pe care îi conducea, în desfăşurarea istoriei europene. Iată de ce am socotit că o mono\ grafie despre Burebista şi despre epoca sa poate fi scrisă, chiar dacă datele ce se referă la persoana lui sîn t puţine. \ A m încercat să prezentăm înmănunchiat to t ce ştim despre m arele rege, despre m ăreţele lui înfăptuiri şi despre epoca în care a trăit. A m încercat să precizăm rolul de prim ă mărime pe care l-a avu t B urebista în istoria antică a Europei, care în m ulte privinţe poate sta cu cinste alături, pe aceeaşi scară a valorilor, cu Caesar, m arele său contemporan şi duşman, a cărui soartă finală a îm părtăşit-o. O asemenea lucrare socotim că v a fi utilă şi că ea v a contribui la o mai bună cunoaştere a străm oşilor ro mânilor de azi, la o mai exacta fixare a locului pe care aceştia l-au deţinut în istoria antică. A vem ferm a convingere că strălucirea şi forţa deosebită a so cietăţii geto-dace de pe la jum ătatea secolului 1 î.e.n. se datoreşte şi celor aproxim ativ 38 de ani cit Burebista s-a aflat în fruntea daco-geţilor. Pentru noi el răm îne un m are creator, un excelent organizator şi genial comandant de oşti, un iscusit poli tician şi diplom at, o puternică personalitate care m erită din plin să-şi ocupe locul ce i se cuvine în galeria m arilor noştri înaintaşi. Am încercat o prezentare cît mai com plet posibilă şi cît mai fidelă a lui Burebista şi a epocii sale în lim itele îngăduite de actualul stadiu al cercetărilor. A m evita t ipotezele nesprijinite cît de cît documentar, deşi, de m ulte ori asemenea ipoteze erau foarte te n ta n te ; le-am prezentat însă pe toate cele care s-au form ulat pînă acum şi de care aveam cunoştinţă. în ce măsură am izbu tit, rămîne să se vadă. A vem deplina convingere că m ulte dintre afirm aţiile făcute vor putea fi discutate, îm bunătăţite şi chiar negate în lumina viitoarelor descoperiri şi cercetări. Nu ne lipseşte nici convingerea că o asemenea carte nu s-ar fi putut scrie fără munca neobosită a unor generaţii de învăţaţi români ori străini β , mai cu seam ă,,a celei actuale, alcătuită din cerce-
7
tători vîrstnici ori tineri. Către toţi aceştia se îndreaptă recunoş tinţa noastră. Cititorilor nespecialişti, dornici să cunoască în amănunţime trecutul daco-geţilor, am încercat să le punem la îndem m a tex tele autorilor antici ori ale inscripţiilor, în lim ba originală şi în traducere. Tot pe ei i~am avut în vedere atunci cînd am făcut succinte prezentări ale vieţii şi operei scriitorilor antici. A m dat apoi la sfîrşitul capitolelor un bogat aparat critic, animaţi fiind de aceeaşi dorinţă de a înlesni calea acelora dintre cititori care doresc să aprofundeze mai m ult lucrurile. Pentru a da posibilitate cititorului să judece el singur am pre zentat, de fiecare dată, toate docum entele ce ne stau la îndemînă cu privire la problem a pe care o discutăm, apoi diversele opinii exprim ate, şi numai la sfîrşit ue-am expus punctul de vedere. Cine are dreptate o v a aprecia cititorul însuşi. Ne-am străduit, pe cît ne-au îngăduit-o puterile, să clădim un m onum ent durat din piatră solidă, deşi tem eliile lui nu sînt prea adînc înfipte în păm întul sigur al documentelor. Punctele noi de vedere pe care le-am exprim at sînt rezulta tul numeroaselor strădanii eşalonate pe mai m ult de două de cenii. Ele erau m enite să aducă un plus de cunoaştere, să arunce O rază de lumină asupra unor aspecte încă neelucidate din lunga şi zbuciumata istorie a daco-geţilor. C luj, ianuarie 1972
I.H.C.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA A II-A
Interesul deosebit pe care îl prezintă B urebista şi epoca sa a tît p e n tru specialişti, d ar m ai cu seam ă p e n tru m asele d e citi tori din ţara noastră, explică epuizarea prim ei ediţii a acestei cărţi la foarte scu rt tim p după apariţie. Acelaşi larg interes a im pus şi ediţia de faţă. B urebista reprezintă, fără îndoială, cea m ai m ă reaţă personalitate din istoria străm oşilor noştri geto-daci. El este acela care a reu şit să unifice toate sem inţiile neam ului său de pe cuprinsul întregii arii de locuire a acestora şi a întem eiat prim a form aţiune politică de tip superior. Societatea geto-dacică în evo luţia sa ascendentă în secolul I î.e.n. a acum ulat o bogată civili zaţie m aterială şi spirituală. „O im p o rtan ţă deosebită a avut — aşa cum se arată în P rogram ul P a rtid u lu i Com unist Rom ân — organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culm inant în perioada regatului lui B u re b is ta " 10. Iată legitim area interesului m anifestat de cititori p e n tru această prim ă m onografie d in lite ratu ra noastră ce avea d re p t subiect pe m arele rege şi epoca sa. P rim a ediţie însum a cercetările rom âneşti cu privire la su biectul nostru făcute pînă în anul 1971. In cei cinci ani care s-au Scurs de atunci, ele s-a u am plificat aducînd un plus de cunoaştere şi în unele cazuri a u av u t d arul să clarifice ori s ă infirm e puncte de vedere pe care le-am exprim at. Se m ai cuvin adăugate obser vaţiile şi sugestiile ce ni s-au d a t cu ocazia p rezen tării ori a re cenziilor făcute c ă r ţ ii 11 sau cu ocazia discutării ei de către spe cialişti 12. C ercetările din ultim ii ani au dus la sporirea num ărului de cetăţi din vrem ea lui B urebista. S ăp ătu rile făcute în unele dintre cele cunoscute au av u t ca rez u lta t descoperirea de noi m ateriale, unele revelatoare p e n tru problem e pe care le discu
9
tăm . A u fost publicate m onografii cu priv ire la diverse categorii de obiecte : m onede, im porturi etc. L ucrări în m anuscris la data elaborării cărţii au văzut în tre tim p lum ina tiparului. Toate cele enum erate au im pus m odificarea tex tu lu i prim ei ediţii ; unele capitole au fost restru c tu ra te sau chiar rescrise. Cu toate acestea nu este vorba de m odificări esenţiale ori de red u ceri. în linii m ari ediţia de faţă este identică celei dintîi eu am plificările im puse de noile cercetări şi descoperiri. Sugestiile, observaţiile şi obiecţiunile critice care ni s-au făcut în recenzii, în cea m ai m are parte, ni le-am însuşit şi le-am inte g ra t în această a doua ediţie. Au fost astfel în d rep tate unele erori, lacune sau in advertenţe existente sau unele deficienţe ale docu m entării şi bibliografiei. U n cuvîn-t de caldă m ulţum ire se cuvine adresat tîn ăru lu i m eu colaborator T udor Soroceanu, apoi colegilor Nicolae Gostar, Şte fan Ferenczi şi Eugen C hirilă precum şi prof. A. Bodor, dar mai cu seam ă profesorului m eu I. I. Russu. Toţi aceştia au tru d it şi au contribuit la îm bu n ătăţirea ediţiei de faţă. N e-am însuşit şi sugestia de a îm bogăţi ilustraţia, adăugind planşe cu m ateriale privind diversele problem e în discuţie : unelte de fier, ceramică, podoabe, im porturi, p lanuri de cetăţi etc. Deasem enea ne-am însuşit sugestia prof. I. I. Russu de a integra un elem ent deosebit de im portant : lim ba străm oşilor noştri. Am u r m at şi sugestia lui P aul Anghel şi am am plificat subcapitolul con sacrat religiei, subscriind la observaţia că acesteia, în econom ia prim ei ediţii, i-a fost consacrat un spaţiu m ult prea redus în com paraţie cu im portanţa pe care a avut-o în m u lte d intre ac ţiunile im portante ale lui Burebista. C luj-N apoca, 20 feb ru arie 1976
I.H.C.
CAPITOLUL I
PREMISELE INTERNE 1. Conceptul de Latene. 2. Celţii pe te rito riu l Daciei. 3. Relaţiile dintre daci şi celţi. 4. De cînd se poate vorbi de un Latene la noi ? 5. Daco-geţii la sfîrşitul secolului al II-lea î.e.n.
1 C O N C E P T U L D E LATENE. D ezvoltarea deosebită pe care o cunoaşte, începînd cu sec, al III-lea î.e.n., societatea daco-getică, în m ersul ei ascendent spre civilizaţie. se datorează, după cum este bine ştiut, trecerii de la cultura hallstattiană, caracteristică prim ei v îrste a fierului, la Latene (cea de a doua vîrstă a fierului) şi, m ai cu seam ă, gene ralizării acesteia. Înainte însă de a discuta acest fenom en de im p o rtan ţă capitală, ce form ează prem isa in te rn ă fundam entală a statu lu i condus de B urebista se cuvine să stăruim puţin asupra noţiunii de Latene. In funcţie de accepţiunea care se dă acesteia pot fi discutate m ulte d in tre im portantele problem e ce ne preo cupă. O ricît de paradoxal ar părea, fiind vorba de două noţiuni dia m etral opuse, L atene-ul înseam nă civilizaţia „b arb ară 11 a Europei. Este vorba de cei răm aşi în afara graniţelor lum ii greco-rom ane, nu însă şi în a fa ra in fluenţelor acesteia. în chip firesc p e n tru beneficiarii unei civilizaţii superioare ca cea greco-rom ană care stă la baza celei actuale, tot ce se situa în afara lum ii lor să fie considerat d rep t barbar. Conceptul de L atene com portă două aspecte : unul cronologic şi unul de civilizaţie. B ineînţeles că prim ul d in tre acestea, cel cronologic, n u face d e c ît'să circum scrie în tim p civilizaţia Latene. M ultă vrem e însă preponderent în definirea L atene-ului a fost aspectul cronologic, ea apoi, tre p tat, noţiunea să se refere la un anum it tip de civilizaţie. L atene-ul se caracterizează, îndeosebi, p rin : m ari progrese faţă de epoca anterioară, concretizăÎe~xÎf"ge~ ~ n e ra liz a re g ln e ta lu rgiei îieru lu i, 'a u neltelor 'ş î ^ a r m H o r de fierŢ '“^ p n W â liz ire ă roţii olarului,' ’d^zvolferea m eşteşugurilor, d ezv o lta-"
11
/"re a aristocraţiei tribale şi, în sfîrşit, intensificarea schim burilor ( comerciale. T erm enul de Latene, ca atare, aparţine lui H. H ildebrand 13. I D enum irea a fost prelu ată de la aşezarea elveţiană La Tene siVtu a tă pe m alul lacului N euchâtel şi cercetată încă din secolul / tr e c u t 14. Mai tîrziu s-a constatat că m aterialele scoase la supra/ faţă în aşezarea am in tită sîn t caracteristice doar p e n tru o anu~ I m ită perioadă lim itată din evoluţia civilizaţiei Latene şi anum e l p e n tru faza ei mijlocie. ^ — H. H ildebrand n -a făcu t altceva decît să ducă m ai departe, să precizeze periodizarea preistoriei stab ilită încă în prim a jum ă tate a secolului tre c u t potriv it căreia epoca pietrei era urm ată de cea a bronzului şi apoi a fierului. El a îm p ărţit epoca fierului în H a lls ta tt15. şi Latene.—Despre acestea s-a crezut, Ia început, că sîn t sincronice, d a r cu arii geografice deosebite. Mai tîrziu însă s-a p u tu t constata că H allstatt-u l este anterior L atene-ului, dînd îP li-se ca urm are num ele şi“^ c c e p ţm n e â ^ e ~ p n m ă şi, respectiv, ă doua vîrstă a fierului........ De la început s-a p u tu t s t a b ili :nă a r ia df> dituzâune..a..civiUzatiei L atene-le.ste^foa^tfr4n-tinsă şîx o re sp u n d e răspîndirii elem entu lui etnic celtic. De aici s-a tras concluzia : făuritorii şi cei care difuzează L atene-ul în întreaga Europă sîn t celţii. Ca atare, în tre civilizaţia Latene şi în tre celţi s-a pus sem nul egalităţii. Cerce tările întreprinse, m ai ales, după cel de-al doilea război m ondial au dovedit însă că în afara lum ii greco-rom ane au existat şi alte popoare, alţii decît celţii, care au creat o cultură proprie cu ca racteristicile a.atd te, ce aparţine din punct de vedere cronologic celei de a doua vîrste a fierului. P rin tre acestea se num ără şi ci vilizaţia daco-geţilor, pe care, în mod obişnuit, o num im L atene daco-getică. A şadar, noţiunea de Latene, pe lîngă sensul m ai restrins de civilizaţie celtică a căpătat azi un sens m ai larg, cuprinzînd şi alte civilizaţii contem porane, cu acelaşi conţinut, de acelaşi tip, d ar ap arţinînd unor populaţii deosebite lf\ C ivilizaţia Latene reprezintă cel m ai în ain tat grad de dezvol ta re pe care l-a cunoscut E uropa „barbară". Ea a fost creată p e n tru p rim a oară de celţi şi to t lor le revine rolul de difuzare a ei pe un vast spaţiu : din insulele britanice pînă la M area Neagră. în spaţiul de care vorbeam , celţii au contribuit în largă m ăsură la alcătu irea civilizaţiilor de tip Latene a altor populaţii ce s-au individualizat faţă de cea celtică. N u este nici locul şi nici cazul să in tră m în am ănunte cu pri vire la istoria celţilor ori să dăm detalii cu privire la cercetările
de lingvistică c e ltic ă 17 sau de arh eo lo g ie18. Ne vom rezum a la a spune că, pe baza categoriilor de studii am intite s-a ajuns la concluzia, unanim acceptată, după care celţii fac p a rte din. m area fam ilie a neam urilor indo-europene, constituind ram ură cea mai de apus a acestora. , Prim ii autorii greci care ne-au transm is însem nări despre celţi îi num esc Κέλτοι ia r cei de lim bă latin ă Celtae 19. Este vorba, ca şi în cazul a lto r populaţii, cum sînt, de ex. daco-geţii 20, de o denum ire etnică generală. A lături de acest num e generic, în tex tele istorice, de pe la începutul sec. al III-lea î.e.n. apare altul, acela de Galii, în cele de lim bă latină şi Γαλάται, în cele greceşti. D enum irile de galii şi de celţi sîn t folosite concom itent de a u to rii antici şi de aceea încercarea unor în v ăţaţi de a face o disociere în tre celţi şi galii a răm as fără r e z u lta t2*. Cu priv ire la vechea lim bă celtică, pe lîngă lim bile celtice ac tuale, avem la îndem înă textele antice, greceşti ori de lim bă la tină, care folosesc sa u explică cuvinte celtice. La acestea se adaugă inscripţiile şi apoi legendele unor m onede, toponim e şi antrop o n im e 22. Este în general adm is că locul de baştină al celţilor se situează într-o zonă ce .cuprindea, in linii muri, cursui superior al R inului şi al D unării. Aici au fost descoperite cele m ai vechi necropole a trib u ite celţilor. M ulte d intre m orm inte au îo st denum ite „m or m inte p rinciare 44 (Furstengrăber) dato rită inven taru lu i bogat în ........ jodo be lucrate din; aur,,:·;,:; ' Dm acest spaţiu in iţial celţii încep să invadeze, încă de tim puriu, alte terito rii d atorită probabil, presiunilor succesive exer·citate asupra lor de trib u rile germ anice, p ătru n zîn d în teritorii unde existau populaţii fixate de m ultă v r e m e 23. Cele mai m ulte controverse se poartă în tre cercetători în p ri vinţa, m ai cu seam ă, a cronologiei d iferitelor etape din lungul drum parcurs d e celţi- G reutăţile se datorează lipsei izvoarelor literare, singurele în m ăsură să fixeze în tim p, cu exactitate, anum ite evenim ente istorice 24. %I Din păcate, doar două m om ente din istoria tim purie a celţilor ne sînt precizate cu oarecare exactitate. Este vorba de a n u l 390 î;e.o, cînd ocupă şi incendiază Roma şi apoi de anul 279 î.e.n. cînd devastează sanctuarul de la Delfi. Învăţatul P. B o sch-G im pera 25 este cel care vede cauza m iş cării celţilor în presiunile succesive exercitate de germ ani asupra lor. P rim a m işcare a trib u rilo r germ anice a p u tu t avea loc pe l a 800 î.e.n. dată la care aceştia coboară de pe linia Elbei ajun-
13
14
Expansiunea
celtică (după J. Moreau, Die IVell dcr Kellen) La Teue 2 . Teritorii ocupa Ic mai tir/iu dc culţi.
. Spaţiul culturii
:
p
gînd pînă pe Rin. Consecinţa acesteia a fost cea dintîi dislocare celtică petrecută în tre anii 800— 700 î.e.n. 26. In d iferite etape, a căror cronologie urm ează încă să fie în deaproape stabilită, celţii ocupă P eninsula Ib e ric ă 27, terito riu l F ran ţei a c tu a le 28, insulele britanice şi I rla n d a 2i). Spre sud ei se extind asupra te rito riu lu i Elveţiei de azi, ocupă nordul I ta lie i 30 iar înspre est Boem ia şi A ustria 31, precum şi o p arte a Polo n ie i32. în stadiul actu al al cercetărilor este greu de precizat care a fost lim ita expansiunii celtice sp re est şi m ai ales nord-est. Se i pare că aceştia s-a u op rit la C arpaţi ocupând o parte a terito riu lu i \ U ngariei de azi 33 şi al Slovaciei 34, ajungînd pînă în Transilvania. .D escoperirile celtice făcute la nord-est de C arpaţi pînă în zona ide la nordul M ării N egre n u sînt încă în m ăsură să ne precizeze /dacă este vorba de legături 'comerciale, ori de stabilirea efectivă /a ic i a unor trib u ri de celţi. Sînt prezente toponim ele specifice ; iar inscripţiile ne vorbesc despre atacuri ale lo r asupra Olbiei. A ceastă problem ă o vom discuta atunci cînd va fi vorba despre prezenţa eelţilor pe terito riu l Daciei. Spre sud-est, în P eninsula Balcanică, celţii invadează regiunile dunărene ale Iugoslaviei 35 extinzîndu-se pînă pe coastele M ării A d ria tic e 38, ca de aici să treacă în Asia Mică. Tot acest im ens terito riu (vezi fig. 1) a in tra t, intr-o perioadă sau alta, sub d ife rite form e, în stăpînirea eelţilor. Cu toate aces tea ei n-au realizat nicicînd o u n ita te politică de tip statal sau m ari confederaţii trib ale capabile să stăpînească zone în tin s e 37. Cuceririle lor n -a u a v u t un caracter colonizator. T riburile celtice au fost în continuă în v ră jb ire în tre ele şi, ea urm are, au p u tu t alcătui, în cel m ai b u n caz, doar uniuni regionale de mică exten siune 38. Se m ai cuvine ad ăugat că celţii în m u lte cazuri s-au extins în zone populate de alte neam uri a su p ra cărora au deţin u t o vrem e suprem aţia politică, dar, în cele din urm ă, au sfîrşit p rin a fi asim ilaţi în m asa acestora. In terito riile lor de baştină n-au av u t o personalitate capabilă să unească toate triburile. O ase m enea unire, de proporţii reduse şi de foarte scu rtă d u rată , a re a lizat V ercingetorix în faţa oştilor rom ane conduse de C a e sa r39. Celţilor le revine m eritu l de a fi d ifu z a t şi generalizat pe imense spaţii d in E uropa civilizaţia Latene. f o a r t e pricepuţi în deosebi la prelu crarea m etalelor, au introdus noi m etode de topire şi lucrare a fieru lu i şi a bronzului d in care au fă u rit a rm e 40, unelte şi podoabe 41. Introducînd roata olarului au dezvoltat m eş teşugul o lă ritu lu i 42 şi au c u ltiv a t p ăm întul c u aju to ru l plugului cu brăzdar de f i e r 43. A u d at naştere şi unei a rte originale m ani festată, mai ales, în m otivistica arm elor şi podoabelor, evoluţia
15
stilului în a rtă servind cercetătorilor ca reper pentru fixarea unei cronologii a descoperirilor de caracter celtic 44. Intr-o perioadă relativ tîrzie din istoria lor, celţii au construit fortificaţii puternice din piatră (oppida), trecînd la o viaţă cvasiorăşenească.
2 CELŢII PE TERITORIUL DACIEI C ercetările întreprinse la noi, m ai ales în ultim ele două decenii, au dus la clarificarea în bună m ăsură, a problem ei celtice căreia, în tr-u n tim p, i s-a acordat o foarte redusă im portanţă. Ni se pare astăzi a fi un bun câştigat şi unanim acceptat că fără o aten tă şi aprofundată cercetare a fenom enului celtic nu poate fi înţeleasă pe deplin dezvoltarea, sub toate aspectele, a societăţii daco-getice şi, m ai cu seam ă, trecerea ei pe o tre a p tă superioară de dezvol tare, corespunzătoare epocii Latene. Iată m otivul p e n tru care am socotit că m erită să stăruim ceva m ai mul.t asupra acestei pro blem e şi încă de pe acum trebuie subliniată justeţea tezei lui Vasile P ârvan 45 cu privire la rolul deosebit pe care l-au jucat celţii în form area şi dezvoltarea L atene-ului daco-getic. Lui îi revine m arele m erit de a fi in tu it în mod genial im portanţa integrării spaţiului geto-dacic în aria civilizaţiei europene de tip Latene. Acest fenom en va avea im plicaţii m ultiple şi consecinţe deose bite ce vizează rom anizarea Daciei şi c h ia r form area poporului rom ân. Nu vom fi însă de acord cu unele exagerări ale m arelui nostru învăţat. In ciuda unei influenţe m asive, şi în unele do m enii hotărîtoare pe care celţii au exercitat-o, civilizaţia dacogetică nu s-a celtizat, n-a devenit o copie m ai m ult sau m ai p u ţin reu şită a acesteia, ci şi-a p ă stra t individualitatea. Ea reprezintă, p rin elem entele sale esenţiale şi definitorii, o creaţie proprie, ce are la bază un viguros fond autohton, pe care s-au grefat diferi tele influenţe străine în tre care u n rol de prim ă im portanţă l-au avut, fără îndoială, cele celtice. Acestea se adaugă celor venite din lum ea grecească, elenistică, rom ană, sud-tracică, iliră, scitică sau ale altor populaţii cu care geto-dacii au venit în contact, con trib u in d intr-o m ăsură mai m are sau m ai m ică la alcătuirea ace lei sinteze culturale, civilizaţia geto-dacică de tip Latene. Societatea daco-getică, atunci cînd a venit în contact direct cu celţii care s-au stabilit în T ransilvania, se găsea, fără îndoială, pe o tre a p tă inferioară de dezvoltare. Dar, după generalizarea La-
16
tene-ului şi alcătu irea unei civilizaţii proprii, la sfîrşitul sec. a) II-Iea î.e.ri., ea s-a ridicat la nivelul civilizaţiei celtice contem porane, în anum ite privinţe m ariifestîndu-se chiar superior. R ea lizarea însăşi a u n ităţii daco-geţilor, în fru n te a căreia s-a situat B urebista, este expresia acestei superiorităţi. Dacă la data cînd îşi scria opera V asile P â rv an se cunoştea o singură necropolă celtică, cea de la A pahida, cu cele 21 de m or m inte ale ei, dezvelite sistem atic, la care se adăugau descoperiri izolate de caracter fu n e ra r c e ltic 46, astăzi nu m ăru l localităţilor cu asem enea descoperiri, num ai în T ransilvania, a aju n s la peste 80 47. A u fost cercetate sistem atic m ari necropole : la C iu m eşti48, P iş c o lt49, F întînele 50 sau Sanislău 51, p e n tru a am inti doar cîteva d in tre ele. M orm intele dezvelite pe calea săp ătu rilo r se num ără cu sutele. In interio ru l arcului carpatic h a rta de răspîndire a localităţilor cu descoperiri celtice (vezi fig. 2 ) cunoscute pînă acum indică existenţa a tre i g r u p e 52. U na d in tre acestea cuprinde zona de nord-vest, făcînd p a rte din m arele grup celtic stato rn icit pe Tisa superioară, extinzîndu-se pe largi spaţii din Slovacia şi U ngaria 53. A doua grupă, de proporţii mai reduse, este situ a tă în regiunea A radului reprezentînd lim ita de expansiune estică a grupului de celţi statornicit pe terito riu l Ungariei, în tre Tisa, C rişul Alb şi M ureş. In sfîrşit, al treilea grup a ocupat aproape în treg bazinul transilvănean, ajungînd în unele p ărţi chiar pînă la poalele C arpaţilor. M ulte d in tre necropolele celtice s-au găsit în văile m ă noase ale m arilor rîu ri transilvănene M ureş, T îrnava, Someş şi Olt. T eritoriile afectate de cele două grupe m ari, cea de nord-vest .şi cea din T ransilvania centrală, au fost intens locuite de celţi. în acest sens pledează densitatea localităţilor de asem enea desco periri la care treb u ie adăugat şi n u m ăru l m are al m orm intelor, în cazul u nor necropole. Dacă cim itirul de la C ium eşti num ără abia 36 de m orm inte cunoscute, la care pot fi adăugate cel puţin încă pe atîtea distruse de lucrările edilitare efectuate în perim e tru l necropolei, fă ră să fi fost cercetat în tre g cim itirul 54, în schim b cel de la Pişcolt, din apropiere, făcînd p a rte din aceeaşi zonă, n u m ără pînă la ora actuală, 162 de m orm inte. Necropola de la F în tînele, situată în cealaltă zonă, cea centrală, a avut şi ea peste 100 de m orm inte. Se cuvine m enţionat fap tu l că în am bele cazuri la care ne-am re fe rit cercetările sînt încă în curs, fără să se fi încheiat. Cele a rătate dovedesc că ne găsim în prezenţa unor grupuri m asive care infirm ă părerea m ai veche în conform itate cu care celţii din T ransilvania a r reprezenta in filtră ri dinspre est, de
17
18 Descoperiri celtice
în Transilvania
proporţii reduse, desprinse din grupul statornicit pe Tisa supe rioară, aşa cum presupunea V. P â r v a n 55. De asem enea nu mai poate fi vorba nici de faptul că aceştia a r reprezenta răm ăşiţe ale grupului mai m are pornit spre P eninsula Balcanică, sau reîntoarse după înfrîngerea de la Delfi 56. Unei atare ipoteze i se opune ca tegoric data de început a unor m ari necropole, cum sîn t cele de la Pişcolt şi F întînele, care se plasează cu siguranţă pe parcursul fazei Latene Bt , deci cu m u lt înainte de anul 278 î.e.n. cînd a avut loc devastarea sanctuarului de la Delfi. Astăzi, ni se pare lim pede că în m area expansiune celtică pornită spre Europa cen tra lă şi de est, u n a sau mai m ulte u niuni de trib u ri s-au aşezat în regiunea superioară a Tisei, ocupînd spaţii din Slovacia, U n garia şi R om ânia de azi. A ceştia par să fie anarţii pe care P tolem eu îi localizează în nord-vestul Daciei, în vecinătatea im ediată a tauriscilor57. In acelaşi sens pledează şi situarea de către Gaesar 58 a an arţilo r în tre daci şi germ ani. E vident că a tît preciza rea de ordin etnic a tauriscilor şi a a n a rţilo r cît şi situarea lor geografică sînt ipotetice 59. O a ltă m are grupă de celţi. alcătuită şi de data aceasta din una ori poate m ai m u lte uniuni de trib u ri ale c ăro r num e n u ne sîn t m enţionate în izvoarele scrise au ocupat cen tru l Transilvaniei. C ontem poraneitatea vestigiilor arheologice aparţinînd celor două grupe dem onstrează că ele au po rn it din E uropa apuseană în aceeaşi vrem e, fără să fie vorba de o desprindere m ai tîrzie a celor ajunşi în T ransilvania centrală d in g ru p u l de pe Tisa sau de in filtră ri sp re est pornite din acelaşi grup. Cei m ai m ulţi d in tre cercetători fixează această dată în ju ru l anului 300 î.e.n. A lţii însă, în fru n te cu P au l Reinecke, consideră că procesul la care ne referim s-a p etrecu t chiar în cursul sec. al V -lea î.e .n .60. Cele m ai vechi descoperiri celtice, pe baza cercetărilo r recente, se dovedesc a fi tim purii aparţinînd, în cronologie relativă, încă fazei de început a L atene-ului (Bj), poate perioadei de sfîrşit a acestei subfaze. In cronologie absolută aceasta înseam nă m ijlocul sec. IV î.e.n., aproxim ativ în ju ru l anului 350 î.e.n. Este neîndo ielnic după p ărerea noastră că în acest răstim p îşi încep existenţa cele două m ari necropole cercetate sistem atic ; cea de la F în tîliele 61 şi cea de la P iş c o lt62. Tot în această vrem e se datează şi cele două m orm inte de la A rchiud, cele de la Pecica, A rad, T urdaş sau din alte părţi. în cadrul tu tu ro r celor trei grupe stabilite : de noi există a tît descoperiri tim p u rii (Latene B* şi B 2) c ît şi unele ce se datează în L atene-ul m ijlociu. Deci, toate trei grupele sînt, în linii m ari, contem porane. I. N estor 63 preconizase acum mai bine de tre i decenii, pe baza descoperirilor cunoscute atunci, existenţa a două grupe : una su
19
dică, m ai veche, a p arţin în d sfîrşitului fazei B a Latene-ului. cu p u ţin înainte de anul 300 î.e.n., o a doua grupă, de nord, d atată ceva m ai tîrziu în L atene C. Descoperirile ulterio are arată însă fără echivoc că în spaţiul afectat grupei de nord există descope riri to t a tît de vechi, dacă nu şi m ai vechi decît cele din grupa sudică. S-a mai spus apoi că celţii, la venirea lor, au dislocat trib u rile scitice ce locuiau pe valea M ureşului, îm pingîndu-le spre nord 64. O asem enea ipoteză nu este sp rijin ită de vreun izvor li terar. Mai treb u ie adăugat că nici descoperirile arheologice cu noscute pînă acum nu pledează în acest sens 65. în necropola de la F întînele (în cam paniile de să p ătu ri din an ii 1974 şi 1975) s-a descoperit un grup de m orm inte de înhum aţie, în inventarele că rora in tră piese de factură scitică. Acestea însă se datează în sec. VI—V î.e.n., deci cu cel p uţin o ju m ătate de secol m ai devrem e decît prim ele înm orm întări celtice de a ic i66. Sciţii au ajuns în T ransilvania la începutul sec. al V I-lea î.e.n. şi au convieţuit eu autohtonii daci aproxim ativ două secole, după care au fost asim ilaţi în m asa acestora, aşa cum s-a în tîm p lat m ai tîrziu şi cu celţii 67. S-a form ulat şi părerea că sciţii s-ar fi retras în regiunile lor de origine 68. Fie că au fost asim ilaţi, fie că s-au retras, este clar că la venirea celţilor, sciţii nu m ai erau prezenţi, ca elem ent etnic aparte, în T ransilvania. P are că se im pune şi o altă concluzie, de ordin cronologic, şi anum e aceea că, aproape în totalitatea lor, necropolele celtice din sp aţiul in tracarp atic al ţării noastre încep în cu rsu l L atene-ului B şi îşi încetează existenţa la începutul L atene-ului m ijlociu. Aşa este cazul cu necropolele de la Cium eşti, Pişcolt şi Sanislău (jud. Satu Mare), C urtuiuşeni (jud. Bihor), Cepari, G alaţii B istriţei, F întînele (jud. B istriţa Năsăud), Aiud (jud. Alba) etc. Am for m ulat concluzia de m ai sus eu rezerva cuvenită p e n tru că, în m©m entul de faţă, doar un n u m ăr foarte m ic de necropole au fost cercetate p rin săpături m ai extinse şi, din păcate, nici una n-a fost dezvelită în întregim e. Edificatoare vor fi în acest sens în cheierea lucrărilor de la F întînele şi Pişcolt. în cazul m orm intelor descoperite întîm p lăto r şi în num ăr mic nu pot fi trase concluzii valabile de ordin cronologic69. La fel trebuie considerate şi piesele de in v en tar fu n era r găsite în mod fortuit. f G rupele statornicite pe m eleagurile noastre n - a u fost izolate, nu s-au ru p t total de lum ea celtică apuseană, de terito riile lor de f baştină. în acest sens pledează asem ănarea izbitoare, m ergînd de \ cele m ai m ulte ori pînă la identitate, în tre arm e sau podoabe gă■site în m orm intele celtice din T ransilvania şi cele din vestul Europei.
20
Spuneam că unele m orm inte celtice se datează cu siguranţă în Latene şi că to t atunci îşi încep existen ţa necropolele de la F întînele şi Pişcolt. Pe de altă parte, însă, se cunosc necropole, cum a r îi de ex. cea de la Cium eşti ori de la C urtuiuşeni, al căror început se plasează num ai la sfîrşitul fazei tim purii, în subfaza Latene B2. Cele spuse a r p u tea duce la concluzia existenţei m ai m ultor etape d e stab ilire a celţilor pe te rito riu l T ransilvaniei, a m ai m ultor v aluri sau a unor m işcări ulterio are în acelaşi spaţiu. D ecalajul de care vorbeam şi existenţa a cel p u ţin două etape de stabilire a celţilor în T ransilvania a r p u tea reprezenta o confir m are arheologică a u n u i izvor antic. E ste vorba de Trog'us Pom peius 70 de la c a re a flă m 71 că tre i su te de m ii de celţi au fost nevoiţi să-şi părăsească patria. O p a rte d in aceştia s-au aşezat în Italia, au cucerit Rom a şi i-a u d a t foc (evenim ent în tîm p lat pe la 390 î.e.n.) ia r o altă p a rte s-au aşezat în Pannonia. Descope ririle despre c a re am vorbit ne îndreptăţesc să presupunem că acum, sau nu la m u ltă vrem e, după această dată, deci în prim a ju m ătate a sec. al IV -lea î.e.n., celţii au ajuns în T ransilvania. Tot de la acelaşi autor aflăm că „...încurajaţi de succese, s-au d espărţit în două : unii n ă v ă liră în Grecia, ceilalţi în M acedonia, pustiind to tul în cale“ şi că, după războiul nenorocit p u rta t îm potriva o ra şului Delfi (în anul 279—278 î.e.n.) unii au fu g it în A sia Mică, alţii în Tracia. „De aici, pe aceleaşi d ru m u ri pe care veniseră, s-au în d re p tat din nou spre vechea lor patrie. U n g rup d intre ei s-a aşezat la confluenţa Savei cu D unărea şi i-a plăcut să fie num it scordisci“ 72. F aptul că în T ransilvania s-au descoperit unele dintre cele mai m ari necropole celtice din E uropa face plauzibilă ipoteza după care o parte a celor statorniciţi pe m eleagurile noastre să fi p a r ticipat la incursiunile din sudul Peninsulei Balcanice şi că, aici, în „vechea lor p a trie 11, s-au întors unii d intre cei învinşi în Grecia. A r fi deci posibil ca necropolele care încep tocm ai în acest răs tim p să aparţină acestora. în sp rijinul unei ata re ipoteze se înscriu şi constatările de ordin num ism atic făcute de C. P r e d a 73. Nu trebuie respinsă însă nici posibilitatea ca decalajele cronologice existente în tre diverse necropole să se datoreze unor m u tări efec tuate în p erim etrul aceluiaşi teritoriu. Am bele posibilităţi sîn t demne de lu at în considerare. Form ularea u n o r concluzii ferm e cu privire la subiectul pe care -1 discutăm , în faza actuală a cer cetărilor. ni se p are prem atură. Neîndoielnic răm îne fap tu l că stabilirea celţilor aici începe din prim a p arte a sec. al IV -lea iar în a doua ju m ătate a aceluiaşi veac, corespunzînd subfazei a 2-a a L atene-ului tim p u riu (B>), celţii erau prezenţi în m asă pe terito riu l T ransilvaniei. Că este
21
vorba de o dată apropiată de sfîrşitul secolului al IV -lea î.e.n. ne-o dovedesc, p rin tre altele, descoperirile de la P e c ic a 74 şi aşan u m itu l m orm înt de la S iliv a ş75. în am bele cazuri s-au descoperit piese ornam entate în stil clasic (W aldalgesheim), ce se datează spre sfîrşitul sec. IV î.e.n. 7G. D escoperirile celtice nu se lim itează doar la spaţiul in tracar/ patic al ţării noastre. Ele sînt d estu l de num eroase, în special i în Oltenia, unde VI. Z irra 77, a în re g istrat aproape 40 de puncte \ arheologice de acest fel, din care însă abia două sau tre i au fost ^cercetate ori verificate de specialişti, restu l fiind descoperiri înitîm plătoare. Ele se grupează în sud-vestul O lteniei unde este posibil să fi pătru n s celţii-scordisci refugiaţi în a n u l 109 î.e.n. de pe terito riu l Iugoslaviei de azi ca urm are a acţiunilor guvernato rului rom an M inucius Rufus. D escoperirile celtice m ai vechi din O lte n ia 78, după părerea lui VI. Z irra, au p u tu t ajunge pe calea schim bului fără să dovedească o prezenţă celtică efectivă. Nu se poate însă exclude nici posibilitatea prezenţei m ai tim purii a celţilor în O ltenia 79. Pe baza descoperirilor întîm plătoare şi, în cazul nostru, despre ele este vorba, gam a ipotezelor poate fi largă. A stfel Z. W ozniak este de părere că descoperirile din O ltenia cît şi cele de la sudul D unării încadrate de el în grupa P adea-P anagju rsk i Kolonii sîn t rezu ltatu l acţiunii exercitate de scordisci asupra trib u rilo r tracice 80. ...liT'M untenia descoperirile de caracter celtic sînt puţine şi au fost găsite în m ediu arheologic daco^getic. De aceea, pe bună d reptate, ele sînt considerate d rep t im p o rtu ri81. O sem nificaţie aparte p a r să aibă m aterialele celtice d in necropola de la Zimnioea despre care va fi vorba ceva m ai tîrziu. O problem ă asupra căreia se poartă, în tre specialişti, discuţii în contradictoriu, m ai ales în ultim a vrem e, este cea a locuirii cel tice în spaţiul de la est de Carpaţi. încă P. Reinecke, în lucrarea răm asă şi astăzi fundam entală p e n tru problem a celtică, constată că aria de răspîndire a L ateneului m ijlociu în unele zone s-a restrîns, ca de ex. în Italia de NE, dar că ea se „extinde m ai m ult înspre ră să rit deoarece se găsesc dovezi m ateriale şi în estul C arpaţilor în B ucovina şi în Moldova“ 82. Din Bucovina cunoştea u n m orm înt, descoperit la S tefanovka (reg. C ernăuţi ) 83 iar din M oldova o sabie de tip Latene m ijlociu p ă stra tă în M uzeul de an tich ităţi din Bucureşti. Exis ten ţa unei p ă tru n d eri celtice pe la est de C arpaţi, în Moldova, ajungînd pînă la Olbia este susţinută de aproape to ţi autorii mo derni oare s-au ocupat de problem a celţilor. Vom am inti aici doar cîteva num e, de ex. pe C. J u llia n 84, H. H u b e r t85, J. M oreau 86. D intre învăţaţii rom âni, V. P ârvan 87 a fost prim ul care a susţinut
22
j
?
|
teza privind p ătru n d e re a celţilor pe la m iază-noapte de Carpaţi, din Boemia, pe N istru pînă la gurile D unării. In Moldova, V. P ă rvan localiza p o triv it ştirilo r transm ise de Ptolem eu, (Geografia, III, 10, 7) trib u l celtic al britolagilor sau britogallilor. în aceeaşi zonă, la nord de g urile D unării îi aşeza pe britqlagi şi W. Tom asc h e k 88. La est de C arpaţi, în bazinul N istrului şi al P ru tu lu i, au fost localizate şi acele aşezări cu num e evident celtice ca : Aliobrijş,/M aetonium , ,fVibantavarium ,i E ractum ,/m enţionate în te x tu l lui Ptolem eu (Geografia, III, 5, 15) 89. D upă p ărerea lu i V asile P â rv an celţii, în înaintarea lor sp re est au întîm p in at rezisten ţa dacilor şi s-au văzut, o p arte din ei, obligaţi să ocolească Dacia pe la nord, p rin U craina subcarpatică şi Polonia sudică, în ain tîn d pe valea N istrului şi chiar mai de parte, sp re ţărm u rile de n ord ale M ării Negre. E venim entul ar fi avut loc pe la 300 î.e.n. şi celţii a r fi adus cu ei pe sciri şi pe b a s ta r n i90. P ătru n d erea bastarnilor în M oldova şi aşezarea lor, m ai cu seam ă în podişul cen tral m oldovenesc, ne este astăzi dovedită de descoperirile arheologice, d in tre care cele m ai im portante sînt, fără îndoială, necropolele de la P o ie n e şti 91 şi L u k a şe v k a 92 din Basarabia, oare au dat num ele culturii cunoscută sub num ele de Poieneşti-Lukaşevka. Aceasta se datează de la sfîrşitul sec. III î.e.n. (în ju r de 200) pînă la m ijlocul sec. I î.e.n. 93 cînd îi va pune capăt Burebista. B astarnii sînt pom eniţi în rep etate rîn d u ri de izvoarele lite ra re 94 fără să existe u n consens a l acestora a su p ra etnicului lor. Ei sîn t consideraţi fie celţi fie germ anici şi d e aici m ultitudinea de păreri a istoricilor m oderni care atrib u ie b a sta rn ilo r origini felurite pînă la a-i considera iliri, daci sau chiar protoslavi. Nu este cazul şi locul aici să stăru im asupra etnicului bastarnilor, a drum ului pe care l-au s tră b ă tu t sau să analizăm izvoarele litera re care îi m enţionează. A ceasta s-a făcut în re p e ta te rîn d u ri şi de m ulţi în v ă ţa ţi95. Vom m enţiona doar fap tu l că, bastarnii pom eniţi ca m ercenari ai regilor F ilip al V -lea şi P erseu ai M acedoniei, în războaiele pe oare le-au p u rta t în 179 şi 168 î.e.n. cu rom anii 96, sîn t asociaţi cu celţii şi de aceea Diodor, T itus Livius şi P lu ta rh îi consideră celţi, iar A ppian, geţi 97. Ceea ce autorii antici cunosc sub num ele de b astarn i ca lo cuind la nordul D unării, trebuie să fi fost o asociaţie de trib u ri eterogene din p u n ct de vedere etnic condusă, sau m ai bine spus supusă, în anum ite perioade de că tre bastarnii de neam germ anic. P rin tre cei supuşi se înscriu în prim ul rîn d autohtonii acestor m eleaguri, la oare s-au ad ăugat şi celţii. A ceştia trebuie să fi ve nit, m ăcar o p arte a lor, cu aproxim ativ un secol înaintea b astar-
23
nilor. O m ărtu rie elocventă în acest sens o constituie faptul că în asociaţie cu scirii, la începutul sec. al Ilf-lea, atacă Olbia. Eve nim entul este consem nat în decretul ce-1 onorează pe Protoge nes 9S. Despre prezenţa celţilor la est de C arpaţi ne vorbesc şi descoperirile arheologice. La oele cunoscute de P. Reinecke s-au adăugat încă m ulte altele. In Moldova se cunosc astăzi nu num ai arm e sau podoabe cel tice (unele d intre ele fiind descoperite în aşezări daco-getice sau b astarne care a r p u tea reprezenta im porturi) ci şi m orm inte ce pot fi atribuite, cu destulă certitudine, celţilor. Este vorba de des coperiri ca cele de la G lăvăneşti (com. A ndrieşeni, jud. Iaşi). Să pătu rile efectuate aici, sub conducerea lui I. N estor " , au dus la dezvelirea a două m orm inte d intre care unul de înhum aţie ce avea ca in v en tar o b răţa ră de picior. B răţara este lucrată din tablă de fier şi sistem ul de închidere este p rin îm bucare (Steckverschlus). A sem enea b ră ţă ri sîn t caracteristice p e n tru lum ea cel tică. Ele se întîlnesc în perioada tim purie a epocii Latene m enţionîndu-se pînă la sfîrşitu l acesteia (Latene B2), eunoscînd o largă răspîndire 10°. B răţările de fier de tipul celei descoperite la G lăvăneşti se întîlnesc de ex. în m orm inte plane Latene tim purii din B o em ia 101 fiind prezente şi în Transilvania, de ex., în cadrul necropolei de la Fîntînele. In legătură cu descoperirea de la G lăvăneşti m ai trebuie spus că cele două m orm inte nu par să fie izolate, p e n tru că au mai fost descoperite încă alte tre i m orm inte de înhum aţie ce aveau în inventarul lor piese de fier oare însă, din cauza eorodării, n-au m ai p u tu t fi identificate. Se m ai cuvine adăugat şi faptul că tot aici s-a descoperit şi o locuinţă din in ventarul căreia făcea parte m ultă ceram ică celtică, lu crată cu roata, caracteristică p en tru faza tim purie a L atene-ului precum şi o fibulă de fier de tip La tene B 102. Un a lt m orm înt de înhum aţie cu o b răţa ră de fier, de tipul pe care l-am discutat a fost descoperit la Ionăşeni (com. Truşeşti, jud. B otoşani)103. Din in ventarul m orm întului de la Ionăşeni fă cea p arte şi o cană lu crată cu m în a 104. U n m orm înt de incineraţie, în inventarul căruia figurează un v îrf de lance d in fier, de tip celtic, s-a descoperit la Tg. Ocna fără să cunoaştem am ănunte asupra descoperirii ori a in v e n ta ru lu i105. La toate acestea se adaugă m orm întul de incineraţie de la Stefanovka. D escoperirile de caracter celtic din Moldova au fost adunate relativ recent de către A. Lâszlo 106. El ajunge la concluzia că în această parte a Daciei n -ar fi vorba de o p ătru n d ere celtică efec tivă şi că m aterialele celtice a r fi fost vehiculate de bastarni care, în spaţiile lor de origine, au av u t legături nem ijlocite cu celţii.
24
în cazul m orm intelor, A. Lăszlo se vede nevoit să recunoască to tuşi o prezenţă celtică pe care o explică p rin incursiuni. Conclu ziei form ulată de A. Lăszlo i se opune analiza m aterialelor. Astfel de ex. fibulele descoperite încă de H. Schm idt la C u c u te n i 107 apar ţin L atene-ului tim p u riu (Latene B 2) şi se datează cel puţin cu un secol m ai devrem e decît sosirea bastarnilor. H arta de răspîndire a m aterialelor celtice din Moldova arată că acestea sînt prezente a tît în tre C arpaţi şi Şiret, cît şi între Şiret şi P ru t, fiind însă, deocam dată, puţine nu se poate vorbi de o grupare a lor. Descoperirile celtice nu se lim itează num ai la spaţiul Mol dovei. Ele p ătru n d m ult mai spre est, ajungînd pînă la N ipru şi chiar mai departe. La nord şi est de C arpaţi, pe terito riu l URSS, [. V. K u h a re n k o 108 înregistra 137 de descoperiri de acest fel. ■W: Este vorba despre fibule de bronz şi de fie r aparţinînd tip u rilo r ΐ ί caracteristice L atene-ului tim p u riu şi m ijlociu (Latene B şi C) precum şi de b răţă ri de bronz care, la rîn d u l lor, se datează în Latene B2. Pe h a rta de descoperiri întocm ită de cercetătorul sovietic se poate observa o concentrare în regiunea superioară a Nisî :X trului şi alta pe N iprul m ijlo c iu lc9. Din zona superioară a Nis! trului (Bovsiv, reg. Ivano-Frankovsk ) 110 se cunoaşte o aşezare celtică în oare s-a descoperit ceram ică lu crată cu ro ata ce se daP l tează în Latene C. F iind vorba num ai de ceram ică, precizările ■...de ordin, cronologic sîn t greu de făcut. A. I. M eliukova presupune că cetăţile dacice de pe cursul inW'rferior al N istrului au fost distruse de celţii v eniţi dinspre vest m . ® Este greu de făcut precizări în acest sens, în lipsa izvoarelor Sişcrise. P ă tru n d e rea celţilor în zonele de la nord şi est de C ar paţi s-a p u tu t face din g rupul stab ilit pe Tisa superioară, prin glticrain a transcarpatică aşa cum presupunea 'cercetătoarea sovie tică L. I. K ru ş e ln iţk a ia 112, m ai degrabă decît din sudul PotS idniei 113. I i i In legătură cu prezenţa celţilor pe terito riu l M oldovei se pot f|fâ|lâuga constatările de ordin num ism atic ale lui C. P reda refelllp p a re la tipul H u şi-V o v rieşti114, ce se datează de la sfîrşitul sec. III î.e.n. pînă către m ijlocul secolului urm ător. Acestea sprit f p i ă ideea prezenţei celţilor în Moldova, alătu ri de bastarni. Şi, lf|!S$fîrşit, dovezi din dom eniul toponim iei. Am a ră ta t că Ptole| | i | u . cunoştea la nord de gurile D unării localităţi cu num e cel tice 315 ; unele d intre ele s-au p ierd u t însă cele de pe D unăre s-au m en ţin u t de-a lungul întregii antichităţi. Este vorba de Ifillp a d u n u m (azi Isaccea, jud. Tulcea) şi A rubium (azi Măcin, ||i f i Î T u lc e a ) 11(i. S-a spus că cele două toponim e s-ar datora influj enţei pe care a exercitat-o în Dobrogea statu l celtic de la Tylis 117.
25
D. M. Pippidi arată însă, cu în d re p tă ţit tem ei, că o asem enea influenţă la nord de Balcani n-a existat şi că cele două toponim e trebuie puse în legătură cu celţii pătru n şi d in nord 118. Este foarte posibil ca fibulele de tip L atene B 2 şi C, destul de num eroase în necropola de la Zim nicea, să fie legate de pre zenţa celţilor în zona D unării inferioare 119. De asem enea în ne cropola II de la Bugeac (com. Ostrov, jud. Constanţa), m orm întu l 9 ar putea fi celtic. In favoarea unei atare ipoteze vine ritu l funerar, singularizarea lui faţă de restu l m orm intelor cu urnă, la care se adaugă un um bo de fier de la u n scut şi o b răţa ră de bronz cu n o d o z ită ţi120. F ap tu l că descoperirile arheologice sînt relativ puţine şi nu îndeajuns de elocvente nu ne în dreptăţeşte să negăm prezentei celţilor în M oldova atîta tim p cît izvoare scrise ne-o a te s tă 121. P e n tru analogie am putea c ita cazul regatului celtic d e la Tylis pe care nu l-a contestat nim eni şi totuşi nu este p rin nim ic do vedit arh eologic122. Din cele a ră ta te se desprinde concluzia că prezenţa etnicu lui celtic din M oldova nu poate fi exclusă existînd suficiente dovezi p e n tru ca ea să poată fi s u s ţin u tă 123, Bineînţeles nu ne gîndim la o locuire ce a r putea fi com parată, în intensitate, cu aceea din spaţiul intracarpatic al ţării noastre. Se confirm ă 'astfel teza lui Vasile P â rv an că pe la anul 300 î.e.n, geto-dacii sînt înconjuraţi de c e lţi124. Celţii se deosebesc de populaţiile m igratoare, ei sîn t p u rtă to ri ai civilizaţiei Latene, se ocupă cu a g ricu ltu ra şi cu m eta lurgia, ch iar dacă din rîn d u l lor se recrutează războinici pe oare îi m enţionează izvoarele ea m ercenari în slujba regilor m a cedoneni Filip V şi Perseu. Celţii se deosebesc şi de bastarnii germ anici a căror economie se baza, m ai cu seamă, pe creşte rea vitelor m ari ceea ce explică in stabilitatea lo r în contrast cu celţii care erau sedentari. Va treb u i să ţinem cont de această îm p re ju rare atunci cînd vrem să ştim ce s-a în tîm plat după insta larea celţilor pe p ăm întul Daciei.
3 RELAŢIILE DINTRE DACI ŞI CELŢI S înt puţine acele problem e din istoria veche a patriei noastre care să fie a tît de obscure şi de greu abordabile ca cea a ra p o rtu rilo r d intre daci şi celţi. Ne vom referi, m ai ales, la teri-
26
toriul in tracarp atic unde docum entarea arheologică este m ai abundentă. I Tăcerea aproape to tală a surselor scrise n u poate fi înlocuită decît, într-o oarecare m ăsură, de izvoarele arheologice, care ne stau la îndem înă. P ătru n d erea celţilor în sp aţiul Daciei s-a făcut cu sabia în mînă. Despre acest fap t ne stă m ărtu rie rela ta rea lui Trogus Pom peius (istoric rom an din secolul I al erei noastre a cărui operă Historiae Philippicae s-a p ă stra t în tr-u n rezum at a lc ă tu it după un secol de Iustinus). El ne spune tex tu a l : „Gallii a u su pus pe pannoni şi tim p d e m ai m ulţi ani au dus războaie cu sorţi schim bători cu vecinii lo r“ 125. P rin vecinii pam lonilor tre buie să înţelegem , în prim ul rînd, pe daci. D espre aceeaşi m oda litate ne vorbesc şi su te le de arm e găsite în m orm intele dezvelite pe calea săp ătu rilo r ori scoase la lum ină cu ocazia diferitelor lucrări agricole sau edilitare, în decursul u ltim ului secol. N u m ărul celor veniţi treb u ie să fi fost m are, judecind după cele peste 80 de localităţi transilvănene 1 din care se cunosc, pînă acum , descoperiri ce p o t fi atrib u ite cu certitu d in e celţilor, unele cuI : prinzînd în p erim etru l lo r zeci şi chiar s u te d e m orm inte. H arta pe care am întocm it-o ne arată, în afara unor g rupări celtice, m ai m ult ori m ai p uţin com pacte, existenţa u nor regiuni întinse unde urm ele celtice sîn t extrem de ra re sau lipsesc. Astfel, în B anat se cunoaşte o singură necropolă de mici dirnen · * siuni (Remetea M are) şi cîteva descoperiri iz o la te 126, cea mai m are p a rte a Crişanei, c u excepţia fîşiei d e vest, răm înînd şi ea în afara spaţiului locuit de celţi. în treag a regiune hunedoreană ί :6ste, de asem enea, lipsită de descoperiri celtice, făcînd abstracţie î ,:V :'de cele cîteva piese izolate ce p ar să indice u n a d in tre căile | : de p ătrundere a celţilor spre c e n tru l T ransilvaniei. Lipsit de | descoperiri celtice este şi M aram ureşul precum şi ceft'Miair.jnare *' parte a zonei de est a Transilvaniei. A ceste teritorii; n-au fost i:7/;:v:|:lQcuite': de· celţi p e n tru că, foarte probabil,; daco -g ^ lil/att^ ^ ^ tiiit l/^ ilssă -i/'în v in g â ' pe n ă v ă liţo riÎş i':s ă -i' îm piedice de a se aşeza în re giunile lor. In asem enea zone independente se vor fi ridicat căpe tenii, cum a fost Oroles, care pe la anul 200 î.e.n. au pus stavilă pătrunderii în sp aţiu l transilvănean a altor neam uri, de data % ăceasta fiind vorba de bastarni. Ş tirea e u privire Ia Oroles o datorăm istoricului rom an Trogus Pom peius. R ezum atului lui Iustinus îi datorăm ştirea că dacii sînt de acelaşi neam cu geţii. ,,Iă;: vrem ea regelui Oroles — ne spune te x tu l — se lu p ta ră (dacii) fără succes îm potriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci cînd voiau să doarm ă, să-şi pună capul în locul pi-
27
3. Descoperiri m onetare daco-gctice
4. Descoperiri m onetare daco-getice
cioarelor şi să facă soţiilor serviciile pe care m ai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. A ceastă pedeapsă a fost în lă tu ra tă num ai după ce prin vitejie au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în i’ăzboiul de m ai în ain te£i 127. Din specificarea lui Trogus Pom peius p o triv it căreia Oroles îi conducea pe daci, iar aceştia făceau p arte din neam ul geţilor, se poate deduce că el cunoştea aşezarea lor geografică diferită. R egiunea peste care stăpânea Oroles a fost plasată undeva în estul T ransilvaniei, extinzîndu-se, poate, şi dincolo de m unţi, în M oldova128. Ni se p are neîndoielnic faptul că celţii pătrunseseră în T ransilvania cu m u lt înainte de sfârşitul sec. al Π Ι-lea şi că ciocnirile arm ate în tre celţi şi daci se term inaseră. A ltfel Trogus Pom peius le-a r fi înregistrat. Dacă în tr-ad ev ăr, în tr-u n pasaj diferit, d in acelaşi autor, Trr.giig P ^pftlns-T iifiţi^ic! pşţp vorba, aşa cum crede C. DaicovTcîu 129. de un alt rege dac, pe num e Rubobostes, şi nu de Bu rebista 130 în tim pul căruia p u tere a dacilor a crescut „incrementa Dacorum per Rubobostem regem “ (creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes)11, atunci tex tu l a n tic se referă la o căpetenie dacică ce stăpînea, poate, la început u n a d intre zonele transilvănene neafectate de aşezarea celţilor. R idicarea dacilor în vrem ea lui Rubobostes, pe la 200 î.e.n., treb u ie pusă în leg ătu ră tocm ai eu creşterea p u terii lo r faţă de celţi şi la în lă tu ra re a p uterii politice a acestora exercitată asupna unora d intre terito riile uniunii de trib u ri în fru n te a căreia s-a s itu a t Rubobostes. Deosebit de sem nificativă şi plină de tîlc ni se pare compa ra ţia d in tre o h a rtă ce înfăţişează răspândirea m onedelor dacice din T ransilvania şi una cuprinzînd descoperirile celtice. Zonele în care lipsesc descoperirile celtice sîn t tocm ai acelea în care s-au găsit cele m ai m u lte m onede d a c ic e 131. De aici n u se poate trag e decît o singură concluzie şi anum e că acestea n-au fost ocupate d e celţi. Care a fost însă soarta acelo r zone care “âu căzut sub in f lu e n ţa '^ c e ltiH T N is e pare~Tîemcîmelnic câ în acele terito rii unde descoperirile celtice sîn t num eroase a exis ta t şi o dom inaţie politică celtică. Este ştiu t însă faptul că aceştia n -au avut nici cînd tendinţe de unificare politică ori de cen tralizare econom ieo-adm inistrativă, ci dim potrivă chiar trib u rile din aceeaşi zonă se războiau continuu în tre e le 132, avînd m ereu ten d inţe centrifuge. Dacă stăpânirea politică celtică asupra terito riilo r ocupate în T ransilvania ni se pare incontestabilă, to t aşa de sig u r n i se p are şi fap tu l că celţii n-au alungat şi n -au e x term in at pe autoh-
30
tonii daci. D upă ce s-au lin iştit anim ozităţile in eren te instalării prin forţa arm elor, în tre cele două g ru p u ri etnice s-au dezvoltat relaţii paşnice, de bună convieţuire. Noii veniţi erau şi ei agri cultori şi crescători de vite ca şi autohtonii m eleagurilor unde se instalaseră. C hiar dacă pe planul dezvoltării forţelor de pro ducţie existau anum ite decalaje în favoarea celţilor, relaţiile de producţie, în cazul am belor com unităţi, e ra u de acelaşi tip. Iată explicaţia convieţuirii paşnice care a u rm a t şi în acelaşi tim p a asim ilării celţilor în m asa autohtonilor. C onvieţuirea d in tre daci şi celţi în sp aţiu l transilvănean ne este dovedită de m orm intele autohtone găsite în incinta necro polelor celtice. La C ium eşti (jud. Satu M are) m orm intele dacice au p u tu t fi distinse de cele ale celţilor a tît p rin ceram ica spe c ific ă ,c a re alcătuia inv en taru l funerar, cît şi p rin anum ite par ticularităţi ale ritu lu i fu n erar. D in m orm itele lo r lipsesc acele ofrande „de earne“ a tît de frecvent în tîln ite în m orm intele d e incineraţie ale celţilor. în m o rm în tarea în cadrul aceluiaşi cim itir dovedeşte chiar m ai m ult deoît o bună convieţuire. Ea face do vada unei sirnbioze a celor două elem ente etnice, proces istoric ce presupune o serie de îm pru m u tu ri de b u n u ri m ateriale şi spi rituale, avînd cu rez u lta t final o puternică in flu e n ţa re reci procă 133. Astfel, după o perioadă de aproxim ativ două secole, celţii a u fost, pe de o parte, cu to tu l in te g raţi în m asa au to h to n ilo r 134 ia r pe de altă parte, influenţele ex ercitate pe toate coor donatele de către celţii p u rtă to ri ai civilizai,iei superioare, de tip Latene, au g ră b it ritm u l de dezvoltare ascendent al culturii m ateriale şi, în general, al dezvoltării economico-sociale şi spi rituale a daco-geţilor. în cadrul unei atare simbioze a p u tu t fi preluată tehnologia superioară a extragerii şi prelucrării m etale lor, în special a fierului, m eşteşug în care celţii excelau. Tot de la ei au p u tu t p relu a dacii o tehnologie superioară a lu crării vaselor de lut. C oncretizarea acestor p relu ă ri se refe ră la diverse cal efo rii de obiecte. în dom eniul arm elor de luptă se pare că daeo-geţii au îm p ru m u tat de la celţi scutul oval cu care îi vedem înarm aţi pe reliefurile Colum nei lui T raian, apoi spada lungă, căm aşa de zale şi unele trom pete speciale în form ă de cap de animal cu gura deschisă (ca rn y x )135. A num ite tip u ri de podoabe au fost şi ele preluate, unele m odificate şi transform ate apoi în bunuri proprii : ne gîndim de ex. la fibulele cu nodozităţi. Celţii au preluat, la rîn d u l Tor, de la daci unele podoabe cum ' sînt -ţrblilele tracice. O asem enea ffbulă a făcîrt~paHe °* g i^ inven t â r u r ΤΠΤΟΓ mormint""cTe la Pîritinele. E xistenţa unor p a rticu la rită ţi ale artei 'XtTEîce d in T ransilvania ar putea să se datoreze şi ele in fluenţelor dacice.
31
Num eroase au fost mai ales uneltele p e n tru p relucrarea me talelor pe care daco-geţii le-au p relu at de la celţi asupra cărora vom stărui în tr-u n alt capitol. V. P ărv an era de părere că „...geţii au în v ăţat de la celţi arta de a bate m onedă p ro p rie 14 şi că m onetăria geto-dacică se „dez voltă m ai m u lt sub în rîu rirea celţilor decît a grecilor, totuşi însă în form e proprii D aciei11136. C ercetările ulterioare au a ră ta t însă că nu se poate vorbi de o influenţă exclusiv celtică, valabilă pen tru întreg terito riu l Daciei ; dar ideea de bază răm îne valabilă 137. P relu ările nu se lim itează doar la dom eniul culturii m ate riale, m ai uşor de sesizat p en tru noi. Ele se referă şi la spiri tualitate, după cum pare să ne-o dovedească organizarea preoţim ii daco-getice care o am inteşte îndeaproape pe cea a d rui zilor c e lţi13S. Celţii au p relu a t şi ei elem ente de civilizaţie daco-getică care insă, d in păcate, s m f foarte greu de "identificat. Se adm ite, m genera l, că trecerea Tâ ritu l ΚιοίΐΙ^τέίΐΓεΓ ^ n ~ groapa. în aria earp ato-dunăreană a celţilor are loc în urm a~ ccfntactului cu populaţiile autohtone 13!ţ Î Ş r ; "ΙΓ111ofiTonn..celer r m in rra n ' p arii ~dîn* z o r î F ^ t î r a ^ ^ f x p i n s î u r ^ a celfiTorlju erau d a c iirja re ~ îo Io se ă :vi· r itu l încineraţiei f n i^ t te T n n r tl ” vrem e.TETâ u p u tu t’fi a ceia sub a jsă ro r inrfu|Tre--xeltii ' au "Trecu t..Iar in c in e ^ ţie 7 "’ îm prum utîrid cKiar şi riiim lîîr'S e^ ă' aşeza ceTB“ H3tom rte' 7 le r j^ ^ fu n era ră 141 ScT'pafirThsă c ă ^ a l^ d tlî^ lo r 'ş T 'ϊίίαΠ ΐΙι'ΤαΰΓΤη ΙΊu en Îaţî de 'celţi în anum ite practici ale ritu lu i funerar. D espre îm p ru m u tu rile reciproce sta u m ărtu rie num eroasele vase specific dacice găsite în necropolele celtice. O m are canti tate de ceram ică autohtonă s-a găsit în cadrul necropolei de la Fîntînele, p rin tre care figurează şi prototipul im ediat p rem er gător ceştii d a c ic e 142. Ceştile din cim itirul de la F întînele se datează de la sfîrşitu l sec. al IV -lea î.e.n. şi n u sîn t încă pe deplin constituite. C ristalizarea definitivă a acestei form e ceram ice spe cifice nu va avea loc în faza a Il-a din evoluţia ceram icii dacogetice cum credem , ci, m ai curînd, chiar în prim a ju m ă ta te a sec. al II-lea î.e.n. după cum o dovedesc descoperirile rela tiv re cente U2. P re lu area de către celţi a c ă n ilo r^ cu o toartă pe care tran sp u n la roată n î T ^ ^ p u t u t face decît sub influenţa autohfonilor. In te ritorilTc' lo r de~Î>astină îipsesc_as’e m enea form e. Coexistenţa paşnică a celor două elem ente etnice-: celţi şi daci, se evidenţiază pregnant în cadrul aşezărilor unde întîlnim asociate în cad ru l aceleiaşi locuinţe a tît produse celtice cît şi autohtone. P rin tre acestea din urm ă un loc im p o rtan t îl ocupă încă ceram ica de factură hallstattiană. Pe baza tipului de lo-
cuinţă şi a cantităţii m ari de ceramică de factu ră locală, aşeză rile au fost a trib u ite autohtonilor daci care a u îm p ru m u tat de la celţi nenum ărate produse de m etal ori ceram ică, evident supe rioară, lu crată la r o a tă 143. 'v Simbioza daco-celtică pare a se fi concretizat şi în lim ba s tră moşilor n o ş tr i144. Cel m ai m are erudit rom ân din secolul trecut, B. P. H aşdeu d iferenţia în cadrul lim bii tracice două ram u ri p rin cipale u n a de nord, pe care a num it-o dialectul traco-daeic şi una sudică, traco-epirota din care a lu a t naştere lim ba alb a neză 145. In d iferenţierea făcută în tre tra c a propriu-zisă şi lim ba dacică H aşdeu a a v u t în vedere, m ai cu seam ă, elem entele cel tice, vorbind chiar d e fap tu l că dacii a r fi fost u n am estec traeoceltic. Indicaţiile lui H aşdeu n-au fost fructificate de cercetările \ ulterioare. ~ ~ jjîlfră a p u tea vorbi de o lim bă am estecată traco-celtică — spune C. Poghirc — treb u ie a ră ta t că există num eroase şi im portante concordanţe lexicale, şi uneori şi fonetice în tre tracă (în prim ul rînd dacă) şi lim bile celtice şi chiar în tre fenom ene fonetice rom âneşti a trib u ite su b stratu lu i şi fapte sim ilare din lim bile celtice m oderne" 146. Tojponim e celtice s -a u păstrat, în spa ţiul daco-getic de-a lungul întregii antichităţi. D upă părerea lui ' "C7 Poghirc, acestea există şi în spaţiul intracarpatic, ea de ex. Potaissa (Turda de azi) cu corespondentul P atavium în G allia Cisalpină 147. - --■ După cît se pare, convieţuirea a tît de rodnică şi eficientă p entru autohtoni cu celţii, vehiculatorii unei civilizaţii supe rioare form ală su b im pulsuri m editeranene greco-etrusce,' s-a m anifestat încă din prim ele m om ente ale instalării celţilor în T ransilvania, aproxim ativ sec. al IV -lea î.e.n. De la această dată avem docum entată cu certitudine o cu ltu ră L a tin e evident su perioară faţă de c u ltu ra tradiţională, locală, de aspect hallstattian.
4
DE CÎND SE POATE VORBI DE UN LATENE LA N O I? T recerea daco-geţilor de la perioada h a llsta ttia n ă la civilizaţia de tip Latene, evident superioară, constituie u n a d in tre proble m ele cele m ai im p o rtan te ale istoriei noastre vechi. Im portanţa rezidă în im plicaţiile m ajore cu consecinţe ce vizează a tît dez voltarea cu lturii m ateriale şi spirituale cît şi dezvoltarea social-
politică a străm oşilor noştri. Era deci firesc ca acestei problem e să i se fi acordat o deosebită im portanţă în litera tu ra de specia litate, fără să se fi ajuns însă la rezultate pe deplin m ulţum itoare sau la elucidarea num eroaselor aspecte pe care le implică. P rin tre acestea, la loc de fru n te se situează cea a fixării în tim p a mo m entului, a spaţiului pe care s-a produs şi a influenţelor sub care a avut loc. Cu privire la subiectul nostru s-a emis părerea că trecerea la civilizaţia de tip L atene s-a făcut diferenţiat, a tît ca tim p cît şi ca intensitate şi că ar fi existat o aşa-num ită zonă istro-pontică care ar fi cunoscut un decalaj serios, trecînd cu m ult m ai devrem e la o civilizaţie superioară, datorită influenţelor exerci tate de c u ltu ra sud-tracică, în contrast cu spaţiul intracarpatic care ar fi răm as în urm ă şi care şi-ar fi dezvoltat firesc cultura tradiţională de tip hallstattian. Trecerea la epoca Latene în zona îstro-pontică a r fi fost pregătită încă din sec. al VI-lea î.e.n., Iar odată cu secolul urm ător ne-am aflat chiar în plin Latene 148. Am avea în acest fel un Latene corespunzător L atene-ului vechi vest şi central european (Latene A şi B în cronologia lui Paul Reinecke) care a lu a t naştere nuipai pe o anum ită zonă a ariei de răspîndire a daco-geţilor fără să se fi difuzat nici m ăcar pe întreg terito riu l ţării noastre. D. Bereiu, au to ru l teoriei am intite, vorbeşte în u ltim a vrem e despre o unitate a lum ii daco-getice, în diversitate. „Este norm al ca pe alocuri — spune profesorul bucureştean — exact ca în G allia de dinaintea cuceririi rom ane, să fi existat şi la geto-daci sectoare sau zone în care să se în tîlnească o dezvoltare diferenţiată, cu un ritm m ai viu sau mai încetinit şi descoperirile arheologice docum entează un asem enea proces11149. R ealitatea este că în stadiul actual al cercetărilor descoperirile arheologice, p en tru întreaga lum e daco-getică din zona carpato-dunăreană sînt departe de a fi îndestulătoare şi con vingătoare p e n tru a putea rezolva o problem ă a tît de im por tan tă 15°. U nul d intre argum entele fundam entale în favoarea tre cerii geţilor dunăreni, încă de la m ijlocul sec. al V-lea, la civilizaţia Latene îl constituie ceram ica lu crată cu roata de aşa-num it tip „A lexandria 14 care ar fi apăru t sub in flunţe sud-tracice încă de la m ijlocul sec. al V -lea sau chiar num ai de la începutul veacului u rm ăto r cum se susţine în ultim a vrem e. Ceram ica lu crată eu roata descoperită în aşezarea de la A lexandria ori în cea de la B ălăneşti (jud. O lt ) 151 nu pare a reprezenta un produs getic. La roată sînt transpuse num ai form e străine sau unele foarte sim ple a căror atribuire etnică este foarte greu de sta bilit. Ceram ica portocalie căreia C. P r e d a 152 îi atribuie un ca racter „strict autohton 14 nu va in tra nici mai tîrziu în com
34
ponenţa ceram icii daco-getjce din faza ei de apogeu ; ceea ce slăbeşte, dacă n u respinge, u n ata re argum ent. Ipoteza după care ceram ica de tip A lexandria n u reprezintă un produs autohton m ai ales d atorită m arii ei cantităţi ridică problem a ap ariţiei şi a sem nificaţiei ei istorice. Cu privire la acest subiect a u fost form ulate pînă acum două ipoteze. P rim a d in tre acestea vede în ceram ica lucrată cu roata o m arfă de im port fără să se poată preciza atelierele în care ea a fost lu crată 153. A r fi posibil ca ea să fi fost produsă în centre greceşti sau, m ai curînd, în ateliere tracice d in sudul Balcanilor. In ge neral se adm ite că în Tracia ceram ica cenuşie lu crată cu roata se cunoaşte încă din a doua jum ătate a sec. al V I-lea î.e.n. In secolul urm ăto r în regiunile m eridionale se observă o m are va rietate de form e care a u la bază vasele greceşti : amfore, cratere, căni cu o toartă, s tră c h in i154. F aptul că ceram ica sud-tracică re produce form e greceşti pe care le întîlnim şi în cazul de la A lexandria face plauzibilă o legătură directă în tre acestea. Avînd la bază acelaşi criteriu, adică id en titatea dintre ce ram ica cenuşie lu cra tă cu roata de la A lexandria şi Zimnicea, la care se adaugă m orm intele princiare cum sîn t cele de la Agighiol şi P eretu s-a presupus existenţa unei enclave su d -tra c ic e 155. Deci, fie că e v o rb a de im porturi, fie că este o enclavă străină, cum înclinăm şi noi să credem , m anifestările c u ltu rale de tip Latene de la D u n ăre n u singularizează acest sp a ţiu şi n u -1 rupe din u n itatea sa firească p e n tru că în acelaşi tim p, ba chiar mai ide vrem e, aşa cum vom a ră ta în continuare, ceram ica cenuşie lucrată cu roata se întîlneşte şi în spaţiul intracarpatic, ch iar în ? nord-vestul ţării noastre. A pariţia ceram icii lucrată cu roata este fără îndoială u n indiciu cu privire la Latene, adăugind însă că elem entul esenţial şi determ inant îl constituie generalizarea me~ itălurgiei fierului care va aduce după sine transform ări esenţiale :;pe toate coordonatele. Ceram ica singură nu poate face dovada ftreoerii la o cu ltu ră superioară. Nu vom in tra acum în analiza detaliată a argum entelor pe c$re le invocă cei care susţin o dezvoltare d iferenţiată în cadrul lum ii daco-getice. analiză pe care am făcut-o la tim pul său, cu care ocazie am a ră ta t că societatea daco-getică de pe tot spa|||Î3 l ei de răspîndire, carpato-dunărean, s-a dezvoltat u n ita r fără |S â existe zone avansate ori răm ase în urm ă 156. Va trebui totuşi fsă insistăm p uţin asupra unei problem e şi anum e cea a aşa-nurnitei arte traco-getice care a r in tra în co nţinutul noii culturi de tip Latene, înscriindu-se în ideea unei dezvoltări diferenţiate şi susţinînd-o.
Teza cu priv ire la existenţa unei a rte proprii geţilor m ani festată în m etal preţios, în special argint, aparţine tot prof. D. Berciu şi a fost exprim ată în m ai m ulte lu c r ă r i157. O analiză aten tă însă a tezaurelor ori a pieselor singuratice de m etal preţios luate în discuţie ara tă că nu poate fi vorba în sec. VI—V î.e.n. de o a rtă proprie geţilor care i-ar singulariza faţă de cei din in te riorul arcului carpatic 158. O analiză stilisti-că pertin en tă şi com petentă, bazată pe m ul tiple analogii, dovedeşte că nu există un stil autonom getic care să fie diferit de cel al sciţilor ori al grecilor, aşa cum a dove dit-o P. A lexandrescu 159. C ercetătorul am in tit este de părere că au p u tu t exista ateliere locale în regiunea cuprinsă în tre Bal cani şi Moldova care să fi lu crat pe seam a principilor locali, fără să fie însă vorba despre o a rtă nouă şi cu a tît m ai p u ţin una proprie geţilor, chiar dacă ex istă anum ite p articularităţi. Iată deci că nu poate fi vorba despre o a rtă getică a prelu crării m etalului preţios care să dovedească o însuşire tim purie a L atene-ului de c ă tre geţii dunăreni, în sec. al IV -lea î.e.n. P e n tru a p u tea form ula un răspuns la în treb area pe care ne-am pus-o va trebui să analizăm pe sc u rt situ aţia d in spaţiul dacogetic intracarpatic, din punct de vedere arheologic, în sec. VI—V î.e.n. p e n tru ca pe baza ei să facem com paraţii cu cele lalte zone ale lum ii daco-getice, inclusiv cu cea istro-pontieă. Este bine cunoscut faptul că în tr-o zonă a T ransilvaniei avînd ca ax central valea M ureşului a e x ista t o enclavă scitică, venită aici din spaţiul nord-pontic, încă la începutul sec. al V I-lea î.e.n. Ea se caracterizează în prim ul rînd p rin ritu l înhum aţiei la care se adaugă am ănunte de ritu a l fu n era r şi m ai cu seam ă inventare, în com punerea cărora in tră arm e şi podoabe specific scitice 16°. Pe de altă p a rte există necropole de incineraţie care pot fi a tri buite autohtonilor traci. R itul incineraţiei în diferitele sale as pecte : depunerea restu rilo r adunate de la locul crem aţiunii într-o groapă sim plă ori în tr-u n vas de lut, cu sau fără tum uli se întîlneşte pe o vastă arie geografică la sud' ori la nord de D unăre. Vom am inti aici com plexul B îrseşti-Ferigele, g ru p u l aşa-zis scitic din Podolia, g ru p a Kustanovice din U craina carpatică, grupa Chotin din sudul Slovaciei sau g rupul Szentes-V ekerzug din Cîmpia Tisei. Mai trebuie adăugat şi faptul că incineraţia nu este proprie doar tracilor în această vrem e şi vom am inti aici pe iliri şi pe celţi. In cadrul m orm intelor scitice au fost descoperite arm e de fier dovedind difuzarea largă a acestei m etalurgii fără să fie însă vorba de o generalizare a acesteia şi, deci, de o trecere la Latene. Ne gîndim la perioada de sfîrşit a H allstattu lu i eunos-
36
cut sub num ele de H allstatt D ce se datează în linii m ari între 600 şi 400 î.e.n. Al. Vulpe, pe baza analizei d etaliate a com ple xului B îrseşti-Ferigele cu com paraţii largi şi m ultiple din zonele m ai m ult sau m ai p u ţin înd ep ărtate propune o subîm părţire a Ilallstatt-u lu i final în : H allstatt Di, D 2 şi D 3 161. In u ltim a vrem e, în spaţiul de nord-vest al T ransilvaniei 1. Nem eti a dezvelit la Sanislău o necropolă cu 62 m orm inte hallstattiene tîrzii d in tre care 59 sîn t de incineraţie şi două, pro babil, au fost d e înhum aţie, care se datează toate în sec. al V-lea î.e .n .li2. D ată fiind lipsa totală a inventarelor specifice p entru sciţi şi m ai cu seam ă a arm elor, de pe o parte, ia r pe de altă p arte pe baza ritu lu i fu n erar, necropola de la SanislăuN isipărie a fost a trib u ită autohtonilor t r a c i 163. Ea îşi găseşte a n a logii apropiate 111 g ru p u l de necropole cunoscute sub num ele de Szentes-V ekerzug164. Q necropolă de acelaşi fel s-a descoperit la C urtuiuşeni pe „Dealul G ărăm idăriei“ d in ra re s-a p u tu t recupera inv en taru l a trei m orm inte, fă ră ca ea să fi fost cercetată pe calea săpăturilor sistem atice165. Cele două necropole tran silv ăn en e a m in tite vin să se adauge m orm intelor de incineraţie descoperite izolat sau necropolelor din aceeaşi perioadă cunoscute m ai dem ult în T ran silvania'166. In necropola d e la Sanislău-N isipărie s-a descoperit o m are cantitate de ceram ică lu cra tă cu roata, de culoare cenuşiu-deschisă ori de culoare brună. Ea nu este suficientă însă p e n tru a putea vorbi de trecere la epoca L atene p e n tru că lipseşte cri teriul esenţial al acesteia : generalizarea arm elor şi u neltelor de fier. în necropola de la Sanislău piesele de fier sîn t foarte p u ţine. Dacă a r fi să acceptăm doar sim plul criteriu al ceram icii lucrate cu roata ar trebui să presupunem că L atene-ul datează i'pfilv p uţin în zona de nord-vest a T ransilvaniei încă de la înceŞ;plitul sec. al V -lea î.e.n. C eram ica lu crată "cu roata, de culoare cenuşie sau brună, în grupul Szentes-V ekerzug, din a cărei a rie nord-estică de răspîndire face p a rte şi necropola de la Sanislău-N isipărie se Cu noaşte încă din sec. al V I-lea î.e.n. ceea ee ar im plica să începem epoca L atene încă din această perioadă, fără să m ai vorjgbim că şi în cadrul grupei scitice transilvănene s-au descoperit ffşîteva vase lu crate cu roata pe care le-iam considerat im porturi. C adrul de fa ţă nu ne perm ite să in tră m în am ănunte cu privire la părerile ce s-a u e x p rim at în leg ătu ră cu însuşirea de către locuitorii sp aţiilo r am intite a tehnicii de lu crare a cera micii cu roata. M. P ărducz vede originea ceram icii lucrate cu roata din Cîm pia Tisei 111 ceram ica grecească din coloniile: pon
tice, mai ales în regiunea Olbiei. De la greci tehnica de a lucra ceram ica cu roata este preluată, după opinia aceluiaşi cercetă tor, de către sciţi care o difuzează pe spaţiul despre care discutăm 167. Tot în oraşele-eolonii greceşti socoteşte că îşi are originea şi ceram ica lu crată c u roata din C îm pia Tisei şi d in terito riu l Slo vaciei cercetătorul M. Dusek, num ai că el a trib u ie răspîndirea acesteia pînă aici pe seam a tracilor de sud 168. Trecînd peste discuţiile cu privire la originea şi a m odali tăţii de p ătru n d ere a ceram icii lucrate cu roata în spaţiile din vestul ţării noastre p en tru noi, în contextul d e faţă, este de re ţin u t că originile unei asem enea categorii de ceram ică trebuie căutate în lum ea grecească sau, eventual, su d -tra c ic ă 169. Aşa dar ceram ica cenuşie lu crată cu roata redînd, în general, form e greceşti sau, uneori, autohtone este prezentă în sec. al V -lea î.e.n. a tît în aşa-num ita zonă istro-pontică cît şi în interiorul arcului carpatic, ch iar în nord-vestul T ransilvaniei. C antitatea m are a acestei categorii de ceram ică dovedeşte că ea s-a confecţionat pe loc şi că n u poate fi vorba de im porturi. Este greu de precizat etnicul acelora care în sec. al V -lea î.e.n. au confecţionat ceram ică la roată, a tît în in teriorul cît şi în afara arcului carpatic al ţării noastre. F ap t este că nu poate fi vorba de o generalizare a unel telor de fier şi a celorlalte caracteristici definitorii ale civilizaţiei Latene. Va treb u i să aşteptăm venirea celţilor în T ransilvania p e n tru a p u tea fi vorba aici, de începutul epocii Latene. Acum se poate susţine c u certitudine o largă răsp în d ire a m etalurgiei fierului dovedită de aproape fiecare m orm înt descoperit. Din cele a ră tate pînă acum socotim că se desprind lim pede cîteva concluzii c u privire la problem a începutului L atene-ului pe terito riu l ţării noastre. P rim a d in tre acestea, care se im pune este că societatea daco-geţică de pe întreaga ei a rie de răsp în dire carpato-dunăreană s-a dezvoltat unitar, fără să existe de calaje ori zone, m ai m u lt ori mai p u ţin extinse, unde procesul de trecere la civilizaţia de tip Latene să se fi întîm plat mai devrem e în contrast cu altele unde el a fost întîrziat. O altă concluzie şi ea deosebit de im portantă se referă la distincţia pe care trebuie s-o facem cu privire la etnicul celor care dezvoltă sau m ai exact spus aduc cu ei o cultură de tip Latene. Ne referim aici la celţi şi la tracii de sud. Este ştiu t fap tu l că civilizaţia celtică încă d in sec. al V -lea î.e.n. poseda caracteristicile esenţiale cerute unei culturi d e tip Latene, în accepţiunea noţiunii pe care am discutat-o deja. Această civilizaţie a lu a t naştere pe un fond h a llsta ttia n local sub puternice influenţe m editeranene greco-etrusee,
38
j
j
j
5. F alere de argint au rit descoperite la B ucureşti-H erăstrău
6. Fibule de argin t găsite la C cada M alului (jud. Prahova)
Tracii m eridionali au dezvoltat şi ei, cam din aceeaşi vrem e, o civilizaţie de. tip Latene sub influenţa şi sub im pulsul direct al grecilor statorniciţi pe m eleagurile lor. P rezenţa celor două etnice ori a puternicelor influenţe exer citate de acestea şi ne gînddm în p rim ul rîn d la tracii ’ de sud
39
nu im plică şi trecerea im ediată a autohtonilor daco-geţi la o civilizaţie superioară de tip Latene. M erită însă subliniat că pe terito riu l ţării noastre L atene-ul este prezent eu certitudine încă din prim a ju m ătate a sec. al .IV-lea î.e.n. fie p rin celţi, în inte rio ru l arcului carpatic, fie p rin tracii de sud în zona dunăreană. A stfel în T ransilvania se poate vorbi despre o civilizaţie de tip Latene din prim a jum ătate a sec. al IV -lea î.e.n. cînd îşi fac a p a riţia prim ii celţi. Aceştia, aşezaţi pe păm întul Daciei, s-au am estecat cu autohtoni daco-geţi fără ca să înţelegem şi trecerea în mod autom at a acelora la o cultură de tip Latene. Incă m ultă vrem e dacii îşi vor lucra vasele în m anieră hallstattian ă tradiţională iar uneltele de fier vor fi rare. Acelaşi lucru se poate spune şi p en tru zona dunăreană unde civilizaţia de tip L atene este dato rată tracilor m eridionali. Nici aici L atene-ul n u este însuşit şi generalizat la populaţia getică încă din sec. a l V -lea î.e.n. Influenţele greceşti s-au m anifestat în apropierea litoralului M ării Negre şi în zona d u n ărean ă încă de la aşezarea aici a coloniştilor greci (sec. VII—V I î.e.n.) ca u r m are , a schim burilor com erciale. Insă, aşa cum spunea R, Vulpe de o asim ilare locală a form elor şi a tehnicii greceşti n -a p u tu t fi vorba decît m ai tîrziu p rin interm ediul tracilor de sud. Tracia a fost in flu en ţată m ai d em u lt şi m ai intens d e civilizaţia gre cească şi îşi form ase o civilizaţie proprie de tip Latene. Acelaşi a u to r ara tă că din punct de vedere arheologic în zona ex tra ca rpatică începînd cu sec. al III-lea î.e.n. se constată un av în t al cu lturii getice 170. Procesul de latenizare a culturii daco-getioe, început cîndva în prim a ju m ătate a sec. al IV -lea î.e.n. nu se v a încheia decît în sec. al II-lea î.e.n. cînd întreaga civilizaţie daco-getică în d u a litatea aspectelor c u ltu rii sale m ateriale şi sp iritu ale va păşi în faza sa de deplină m aturitate. Acum se poate vorbi de o gene ralizare a uneltelor de fier şi de prezenţa tu tu ro r acelor elem ente definitorii şi obligatorii p e n tru o civilizaţie de tip Latene. Răs tim pul cuprins în tre a doua ju m ă ta te a sec. al IV -lea şi sec. al IlI-îe a î.e.n. poate fi considerat ca perioadă de form are a cu ltu rii L atene daco-getică. în ceputul acesteia n u poate fi m ai vechi decît aproxim ativ an u l 350 î.e.n. sau ch iar 300 î.e.n. deşi înainte de această d ată, evident convenţională, existau d e ja num eroase influenţe ex ercitate direct şi p resant de către greci, tracii de sud ori c e lţil n . în cep u tu l L atene-ului daco-getic poate fi paralelizat d in punct de vedere cronologic cu faza veche a L atene-ului cen tral şi vest european şi anum e cu L atene B din cronologia lui Reinecke iar
40
f a z a de deplină m atu rizare a civilizaţiei daco-getice corespunde vLatene-ului D din cronologia aeeluiaş în v ăţat g e rm a n 172. In încheiere, va treb u i să spunem că civilizaţia daco-getică de tip Latene s-a fo rm at pe un viguros trunchi autohton h allstattian cu rădăcini cu m u lt m ai vechi în tim p, la care s-au adăugat influenţe exterioare venite din diverse direcţii. D ar toate acestea, fie ele celtice, sud tracice ori greceşti, n -au p u tu t determ ina transform area cu lturii daco-getice în tr-u n a de tip Latene. In fluenţele străine m anifestate pe diverse coordonate au contribuit la dezvoltarea cu ltu rii daco-getice. D eterm inantă răm îne doar dez voltarea forţelor de producţie interne. C ultura daco-getică de tip Latene eu toate influenţele pe care le-a suferit, rep rezin tă un produs propriu şi specific. Ea a fost croată· şi s-a m anifestat pe o vastă zonă a ariei oarpato-dunărene, fiind una dintre cele m ai rem arcabile c u ltu ri de la periferia lum ii romane. în ce p riv eşte com paraţia în tre cu ltu ra daco-getică şi cea celtică treb u ie spus, şi poate su b liniat că, dacă în sec. al IV-lea î.e.n. daco-geţiî erau pe o tre a p tă ,in fe rio a ră de dezvoltare, nivelul lor poate fi egalat, d u p ă ce L atene-ul e ste însuşit şi generalizat în d ecu rsu l sec. a l III-lea şi a l II-lea, eu cel al eel. ţilor, nu puţine' fiind dom eniile în oare acesta din urm ă este depăşit. Cele spuse au o deosebită im p o rtan ţă p e n tru că vom face m ereu referiri la lum ea celtică pe care C aesar ne-o descrie destul de am ănunţit. C om paraţiile a u m enirea de a n e u şu ra înţelegerea rea lită ţilo r de pe vrem ea lui B urebista. C aesar şi-a consem nat în scris războiul p u rta t cu celţii şi to t ce a consta ta t cu acea ocazie, la fel cum a făcut-o m ai tîrziu, foarte probabil luîndu-1 ea model, îm p ăratu l Traian, cel care i-a supus pe daci. Din păcate, scrierile acestuia n -a u aju n s pînă la noi. N eavînd nici m ăcar te x tu l celor care l-a u înso ţit pe îm p ărat în războaiele de cucerire a Daciei, va trebui să ne rezum ăm la puţinele texte care ne-au p a rv en it şi, m ai cu seam ă, la izvoarele arheologice.
5 DACO-GEŢII LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL II-LEA ÎJE.N.
f
N enum ăratele descoperiri din spaţiul in tra - sau extracarpatic ne dovedesc că, începînd d in sec. a l II-lea î.e.n. şi îndeosebi d in a doua ju m ă ta te a lui, fieru l a dev en it u n m ijloc de producţie com un fiind folosit din a b u n d e n ţă 173. C uptoare p e n tru redutoe-
41
rea m inereului datînd d in tr-o perioadă ceva mai tim purie (sec. IV—III î.e.n.) au existat în O ltenia fiind docum entate, la Cireşu (jud. M eh ed in ţi)174. N um ărul acestora s-a în m ulţit con siderabil în sec. al II-lea în M untenia, de ex.. pe raza 'capitalei, la B ragadiru 175 şi m ai ales în Transilvania, bogată în m inereu de fier. A stfel de cuptoare s-au descoperit la Bezid (jud. M u re ş)176, lia D oboşeni 177 şi Caşinul N o u 178 (jud. H arghita) ori la Moacşa (jud. C ovasna)179. Dovezi desp re reducerea şi p relucrarea fierului începînd cu sec. al II-lea se cunosc din m ai m ulte localităţi situ ate în inte riorul sau din afara arcului carpatic cum sîn t cele de la Teiu şi C etăţeni (jud. Argeş), C ăţelu Nou (m unicipiul Bucureşti) sau Bo toşani 180. A sem enea urm e sînt frecvente m ai ales, în bazinul Ciucului, bogat în m inereu de fier. In această regiune descoperiri s-au făcut la Cozmeni, M ădăraş, Păuleni-C iuc, Tom eşti (toate în jud. H a rg h ita )181. D upă c ît se pare, m inele de fier d e la Teliuc şi G helar (jud. H unedoara) erau exploatate încă din această p e rio a d ă 182. D espre stadiul avansat la care ajunseseră m eşterii fierari dacogeţi ne stau m ărtu rie nenum ăratele unelte răspîndite din abun denţă în toate aşezările din sec. al II-lea î.e.n. In bogata şezare de la Poiana (jud. Galaţi), u n a d in tre sta ţiu nile daco-getice cele m ai bine cercetate, R. V ulpe a p u tu t observa în stratu rile superioare înm u lţirea uneltelor de fier, începînd cu sec. al II-lea î.e .n .183. Am p u tea înşira acum toate staţiunile dacogetice din Transilvania, ori din afara arcului carpatic locuite în acest tim p, p en tru că în fiecare d intre ele s-au descoperit num e roase unelte de fier reprezentînd o gam ă v a ria tă de form e, cu în tre b u in ţări în diverse dom enii de activitate : agricultură, m eş teşuguri, la care se adaugă arm e şi altele. Este m ai presus de orice îndoială că randam entul în agricul tu ră (una d in tre ocupaţiile de căpetenie ale daco-geţilor) a sporit considerabil odată cu introducerea u neltelor de fier. P lugul pre văzut cu brăzdar şi cu cuţit de fier este atestat la daco-geţi în cepînd to t cu sec. al II-lea î.e.n. A tunci cînd ne-am o c u p a t 184 de problem a plugului am a ră ta t că fierul de plug dacic se deosebeşte su b stan ţial d e tipul celtic sau rom an şi înclinam spre ipoteza după care el a p u tu t a p ărea la noi su b in flu en ţă grecească. C ercetările u lterioare ale M ăriei G icikova 185 au a ră ta t că fieru l de plug pe care l-am n u m it dacic există şi în zona tracilo r m eridionali încă din prim a ju m ătate a sec. al IV -lea î.e.n. De la tracii de sud fieru l de plug, în form ă de lingură, a p u tu t fi p relu at de daco-geţi. Iată deci că fieru l de plug n -a fost p re lu a t de la celţi, buni agricultori, ci de la tracii sud-dunăreni de la care vor îm p ru
42
m uta şi alte elem ente de cu ltu ră. A cesta constituie un im por ta n t elem ent distinctiv faţă de cu ltu ra celtică. Uneltele de fie r folosite în agricultură nu se reduc însă la cele ataşate plugului. Au fost descoperite seceri, coase, sape şi săpăligi lucrate şi ele din fier, dovedind că în dom eniul uneltelor agricole se făcuse un salt deosebit de însem nat, ceea ce a avut d rep t consecinţă c reşterea producţiei agricole. Dar, unelte de fier nu se foloseau num ai în agricultură. N u m eroasele securi, barde, dălţi lucrate din acelaşi m etal ne fac dovada sporirii şi perfecţionării m eşteşugurilor, ce tind spre un nivel superior. Tot în sec. al II-lea î.e.n. lucrarea ceram icii la roată se gene ralizează, iar m eşteşugul olăritului va lu a o deosebită dezvol tare. N u este cazul să in trăm aici în detalii, nici să procedăm la o argum entare detaliată bazată pe o analiză m inuţioasă a tu tu ro r form elor ceram ice de pe întreaga arie de locuire carpatobalcano-dunăreană a daco-geţilor. Vom rezum a doar, foarte pe scurt, concluziile m ai im portante 186. A pariţia ceram icii lu crate la roată n u se leagă nem ijlocit nici de aşezarea în sp aţiu l daco-getic a grecilor,- nici a tracilor m e ridionali şi nici a celţilor, fără să negăm p rin aceasta in flu en ţele pe care le-au ex ercitat toţi aceştia asupra dezvoltării olări tului la daco-geţi. Ceram ica lucrată în noua tehnică apare încă pe parcursul sec, a l IlI-le a î.e.n. şi se va generaliza în sec. al II-lea î.e.n., fără ca aceasta să însem ne d ispariţia totală sa ceramicii făcută c u m îna. In aşezarea de la P oiana s -a p u tu t surprinde clar, stratigrafie, că tehnica superioară a fost adoptată de olarii băştinaşi în sec. al II-lea î.e.n., adm iţîndu-se ipotetic că ea a r fi p u tu t apărea cu to tu l sporadic şi în secolul a n te rio r 187. Noul procedeu a p u tu t fi prelu at de la greci, tracii de sud ori celţi, în funcţie de zonele geografice în care au tră it daco-geţii şi la care ne referim . C ert răm îne un fapt deosebit de im p o rtan t şi anum e că, odată cu introducerea roţii olarului nu s-au abandonat vechile form e, form ele proprii tradiţionale, ci acestea a u fost transpuse în noua tehnică, dovadă c ît se poate de elocventă a originalităţii cu lturii L atene daco-getice. îm p ru m u tu rile în dome niul ceram icii se referă, în cea m ai m are p a rte a lor, doar la procedee tehnice (de ex. ornam ente lu stru ite însuşite din lum ea celtică ori pictu ra geom etrică din cea elenistică). Ceram ica lu crată la ro ată 'se deosebeşte substanţial de ceram ica altor neam uri şi ne gîndims aici, în special, la cea celtică. R ăm îne doar să dăm o explicaţie p e n tru apariţia aşa de tîrzie a ceram icii lu cra tă la roată, ştiu t fiind fap tu l că în toată vasta lo r zonă de locuire, d — geţii au cunoscut şi folosit cu
43
secole chiar m ai înainte ceram ica de acest fel produsă de greci, tracii m eridionali ori celţi. R ăspunsul trebuie cău tat în nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie interne. P înă cînd dezvol ta re a forţelor de producţie daco-getice n -a cunoscut un ritm ac celerat, cantitatea ceramicii făcută la roată, de origine străin ă, e ra suficientă. N u se sim ţea nevoia intensificării producţiei de ceram ică, intensificare ce se p u tea obţine doar prin adoptarea noului procedeu tehnic. A tunci cînd această nevoie s-a sim ţit, noua tehnică a fost însuşită şi la sc u rt tim p confecţionarea ce ram icii la roată s-a generalizat în aşa fel încît la sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n. devenise un bun de uz comun. Am insistat m ai m u lt asupra ceram icii lucrate eu roata, do vadă indirectă a dezvoltării forţelor de producţie şi elem ent care m archează în m od incontestabil trecerea la civilizaţia de tip Latene. V estigiile scoase la lum ină (mai cu seam ă în ultim ele două decenii) d in to ate regiunile locuite de daco-geţi n e dovedesc cu prisosinţă că la sfîrşitu l sec. al II-lea î.e.n. c u ltu ra daco-getică era pe deplin form ată şi că ea în tru n e a toate caracteristicile unei culturi de tip Latene. Dovezile cu p riv ire la u n ita te a cu lturii daco-getice din sec. al II-lea î.e.n., care spre sfîrşitul secolului ajunsese la m atu ritate a form elor sale caracteristice, sînt aşa de elocvente încît cercetătorii o recunosc în unanim itate. D ezvoltarea rap id ă a forţelor de producţie va aduce cu sine o sporire considerabilă a populaţiei, fap t ce se evidenţiază în m od deosebit din stu d iu l com parativ al h ă rţilo r d e răspîndine a localităţilor cu descoperiri de ceram ică daco-getică eşalonată pe diferite e ta p e 188. în Transilvania, n u m ăru l localităţilor pe te ri to riu l cărora s-a descoperit ceram ică databilă în preajm a apa riţiei lui B urebista corespunde aproape celor actuale, fără să ne gîndim însă, fireşte, la acelaşi n u m ăr d e populaţie. Fenom enul de care vorbeam este prop riu întregii zone de locuire daco-ge tice d in a ria earpato-dunăreană. în afară de c reşterea num erică a aşezărilor în răstim pul sec. a l II-lea î.e.n. se înregistrează o în m u lţire considerabilă a acelor aglom erări om eneşti pe care dacii le num esc în lim ba lo r dava şi despre oare va fi vorba în tr-u n v iito r capitol. Acum îşi încep existenţa unele d in tre cele m ai im p o rtan te aşezări daco-getice ex tracarp atice cum sîn t d e ex. cele de la P o p e ş ti 189 şi C etăţeni (jud. A rgeş ) 190 sau P ia tra N eam ţ (Bîtoa D oam nei ) 191 D intre staţiun ile transilvănene m ai im portante ale căror în ceputuri pot fi d atate acum vom am inti, deocam dată, doar pe cele de la S ig h işo ara192, P e c ic a 193 sau P ia tra C ra iv ii 194 adăugind că p e n tru fiecare regiune în p a rte exem plele s-a r putea înm ulţi.
44
N-am am intit nici aşezările fortificate grupate într-o zonă restrînsă din M unţii O răştiei. Despre toate acestea va fi vorba mai tîrziu. A proape toate aşezările m enţionate sîn t fortificate (în m are parte natural) şi aglom erate pe un sp a ţiu restrîns, încadrîndu-se în ceea ce se num eşte obişnuit aşezare de tip oppidan. Ele sînt, fără îndoială, cen tre economice în p rim ul rînd, apoi m ilitare, politice şi religioase ale unor trib u ri sau u niuni de triburi, consti tuind începuturi d e oraşe, a căror funcţionalitate reală o înde plineau m . Dovada în acest sens o constituie şi fap tu l că autorii greci care se referă în scrierile lor la terito riile noastre traduc cuvintui dava cu polis, term en folosit p e n tru aglom erările u r bane din lum ea m editeraneană. Fortificarea n aturală, în cazul unora d intre aşezări, era com pletată cu valuri, şanţuri, palisade şi uneori, cu ziduri. S-a încercat şi identificarea m ultora d in tre aşezările am in tite cu toponim e antice care s-au păstrat. A stfel, la Popeşti se presupune a fi fost A rg e d a v a 196. A şezarea de la Pecica (jud. A rad) am id eh tificat-o * ^ u ~ ^ irid .ay a197. Despre aşezarea de la P iatra Crai vii pud. Alba) s-a presupus că a r fi vechiul Apoul o n s a u , mai recent, R anisstorum 199. In toate cazurile, iden tificările sîn t de n a tu ră ipotetică şi n u vor p u tea fi sigure decît atunci cînd num ele lor va fi p robat de u n docum ent scris. O altă caracteristică definitorie a L atene-ului o constituie în m ulţirea im p o rtu rilo r şi intensificarea leg ăturilor com erciale, P en tru sec. al II-lea î.e.n. se constată pretu tin d en i o înm ulţire cantitativă şi calitativă a im porturilor venite din lum ea elenistică, romană sau celtică 200. U nele d in tre m ărfu rile im portate au pu tu t să fie im itate, produse de către daco-geţi ceea ce constituie o dovadă elocventă a nevoii pe care o avea societatea daco-ge tică de asem enea produse. Ne gîndim la im itarea unor vase fine cu m otive în relief, cunoscute sub num ele de boluri deliene sau m egariene, în ale căror rep erto rii O rnam entale sîn t introduse m otive proprii. U n centru im p o rtan t unde se produceau asem e nea im itaţii râspîndite în toată lum ea daco-getică 201 a fost aşe zare;'. de la Popeşti 202 Im itaţiile după bolurile m egariene sau deliene lipsesc însă din c u ltu ra celtică. A cest fa p t constituie o altă tră să tu ră distinctivă în tre cele două culturi. ~ 'D o v ad a indubitabilă a intensificării leg ăturilor comerciale, a producţiei de m ărfu ri ne este o ferită de circulaţia m onetară. Dezvoltarea forţelor de producţie va aduce după sine sporirea surplusului de produse care vor fi destin ate „pieţii“ a tît interne cît şi externe.
45
D upă cum se ştie, înm u lţirea şi perm anentizarea schim burilor d in tre trib u rile daco-getice şi apoi d in tre acestea şi lum ea grecom acedoneană a d u s la necesitatea em iterii de către daco-geţi a unei m onede proprii, după ce la încep u t fuseseră folosite m one dele m acedonene emise d e Filip II şi A lexandru. Tot aceleaşi m onede vor constitui m odelul pe care îl vor im ita daco-geţii 203. In special începînd eu a doua ju m ă ta te a sec. al II-lea î.e.n. şi în prim ele decenii ale sec. I î.e.n. se constată o intensificare deo sebită a circulaţiei m onetare, a tît în ce priveşte m oneda proprie cît şi cea străină. M onedele emise în provincia rom ană M acedo nia P rim a, în insula Thasos sau în oraşele D yrrhachium şi A pol lonia sîn t deosebit de num eroase, indicînd o rien tarea schim bului efectu at de daci, m ai c u seam ă a acelora din T ransilvania 204. / A r m ai fi de adăugat că zona unde se cunosc cele m ai m ulte /m onede dacice sîn t can titativ cît şi ca n u m ăr de tipuri, la care f se adaugă un fa p t deosebit de sem nificativ şi anum e existenţa i unei continuităţi de em itere m onetară n e în tre ru p tă de la început I si p î n ă î n sec. I î.e.n. jesta cea din sud-vestul tării n o a s tre / Or, ^ fS e m a rT n a c e a stă zonă lipsesc descoperirile celtice, ceea ce conj stitu e o dovadă clară că asem enea im itaţii n -au p u tu t fi făcute decît de autohtonii daci. P e la m ijlocul sec. al II-lea, în nordul şP vestuT T ’răn sîIv a î^ şi în M oldova atelierele m onetare înfloritoare m ai înainte vor dispare sau activ itatea lo r va fi cu to tul redusă 205. E ste vorba tocm ai de acele zone unde s-au in sta la t celţii. D ispariţia centrelor m onetare înseam nă şi în lă tu ra re a puterii lo r politice. Toate cele a ră ta te converg în a dovedi o rapidă şi eferves centă dezvoltare economică, pe toate coordonatele şi pe în tin derea tu tu ro r terito riilo r locuite de daco-geţi, începînd, m ai cu seam ă, din a doua ju m ătate a sec. al II-lea î.e.n D ezvoltarea deosebită pe care o cunosc forţele d e producţie, producţia de m ărfuri, schim bul vor aduce cu sine, în acelaşi ritm , m odificări substanţiale în dom eniul relaţiilor de producţie. Cea m ai însem n a tă d in tre acestea o constituie, fă ră îndoială, lichidarea în . ace laşi ritm a vechilor relaţii de producţie, o divizare d in ce în ce m ai strînsă a societăţii daco-getice în două elase antagoniste ; bogaţi - - exploatatori şi săraci — exploataţi, dependenţi de p ri mii, în tre cele două clase va începe lu p ta care v a îm pinge socie tate a daco-getică spre o organizare superioară, cea de s t a t 206, i: în cep u tă sp re sfîrşitu l epocii bronzului, destrăm area com unei prim itive se a fla acum în plină desfăşurare. M utaţiile deosebite de ordin social-politic ce îşi au ba^a în dezvoltarea rapidă a societăţii daco-getice începînd, m ai cu seamă, din a doua ju m ătate a sec. a l II-lea î.e.n. explică apariţia
46
statului centralizat pe parcursul prim elor decenii -ale veacului u rm ăto r, s ta t în fru n tea căruia s-a situ a t o puternică personali tate : Burebista. P rem isa fundam entală a statu lu i condus de el rezidă, fără îndoială, în dezvoltarea social-economică despre care âm vorbit. Este bine cunoscut faptul că . tracii care locuiau la nord de Balcani, în aria carpato-dunăreană, e ra lO m p a rfiti. ca si celelalte neam uri tracice sau ca alte sem inţii indo-europene. in tr-o puz derie de trib u ri şi de ginţi ce aveau fiecare num ele său. In p ri mele m enţiuni istorice se vorbeşte de geţi ca locuitori ai spa ţiului d in tre H aem us (M unţii Balcani), M area Neagră şi D unăre, ca şi pe teritorîuTSe pe -malul stîng .al cursului inferior al D u nării (M untenia, M oldova etc.). G rupa de nord-vest, cea care lo cuia în Carpaţi şi în Transilvania, apare su b un a lt num e, cel de daci. A utorii antici sau inscripţiile vorbesc de daci şi atunci cînd se referă la sudul D unării, după cum cei d in interio ru l a r cului carp atic sîn t n um iţi şi geţi. De aici s-a tras concluzia că este vorba de denum iri colective care au ap a rţin u t la început unor trib u ri, ca lapoi ele să se extindă asupra u n o r com unităţi întregi. Pînă acum n u se ştie care este sem nificaţia şi rostul exact al celor două denum iri regionale. în schim b se poate preciza cu toată siguranţa că geţii şi dacii sîn t înrudiţi, vorbesc aceeaşi limbă, după cum o precizează Strabon (VII, 3, 13 : όμόγλωττοί είσιν ot Δακοϊ τοΐς Γέταις), fiind în acelaşi tim p traci ca moesii, triballii, crobyzii ş.a. de la nord de Haem us 207. Deosebirile d in tre daci şi geţi îşi găsesc explicaţia în faptul că în tr-o bună p a rte a istoriei lor au tră it în form aţii tribale separate. Cazul îşi găseşte o perfectă analogie la eelţi, atestaţi docum entar în izvoarele scrise în acelaşi tim p şi p e n tru care se ..folosesc, de asem enea, două denum iri cea de celtae (Κελτοι) şi cea de galates (Γαλάται). în am bele cazuri form a m ai veche de geţi şi de celţi, a p ăru tă la scriitorii greci va ceda locul celei de daci şi de galii, folosită mai cu seam ă la scriitorii de lim bă latin ă 208. Neeunoseîndu-se exact sem nificaţia n um irilor de geţi şi de daci, d a t fiind vorba de deosebiri geografice şi nu etnice, s-a convenit ca băştinaşii m arii u n ită ţi geografice a Daciei să fie num iţi geto-daci sa u daco-geţi 209, A ceştia erau divizaţi, ca şi celţii, în nenum ărate trib u ri ce vorbeau, cu v ariaţii locale, aceeaşi limbă. Num ele d iferitelo r trib u ri este cunoscut d o ar în p arte din izvoarele literare sa u din m enţionările epigrafice. C hiar şi d in tre acestea nu toate prezintă suficiente garanţii de a u te n tic ita te 210. Neîndoielnic răm îne faptul că pînă la noi n -a ajuns decît un num ăr foarte m ic de numiri, ale trib u rilo r daco-getice. P e n tru
47
com paraţie putem cita trib u rile celtice, aproxim ativ 75, de pe vrem ea lui Caesar. A cestea se un eau în m ari g rupări sub con ducerea unui trib m ai p u te rn ic 211. Acelaşi proces îl putem pre supune şi p e n tru daco-geţi. Lipsa izvoarelor lite ra re este, în ca zul nostru, s-uplinită de descoperirile num ism atice. A naliza am ă n u n ţită făcută de C.,:P r e d a 212 dovedeşte că, în a doua ju m ătate a sec. al II-lea î.e.n şi în prim ele 2— 3 decenii din sec. I î.e.n., se conturează p a tru zone distincte de m onede daco-getice, fie care cu p articu larităţile sale. A cestea reprezintă, m ai m u lt decît probabil, em isiuni ale unor puternice uniuni de trib u ri, ş tiu t fiind fap tu l că m onedele daco-getice serveau ca m ijloc de schim b p e te rito riu l u n u i trib ori a unei u niuni de trib u ri. A ria prim ului c e n tru m o n etar se situează în p a rte a de m ijloc a M unteniei, înscriindu-se pe lin ia est-vest, aproxim ativ, în tre rîu rile Ialom iţa şi Vedea, ia r pe direcţia nord-
48
culte daeo-getic este acoperit. B urebista nu va fi obligat să su p u n ă autorităţii sale o m ulţim e de trib u ri separate, ci va realiza unirea unor form aţiuni politice deja co n stituite care cuprindeau un terito riu m ai m are. Aşa se explică rap id itatea cu oare s-a în făp tu it stăpînirea sa care a a v u t d a ru l să-i uim ească pe con tem porani. N ucleul acesteia l-a u form at, după to ate probabilită ţile, cele p atru m ari uniuni de trib u ri şi to t ele au fost cele p a tru părţi în care ea s-a dezm em brat la m oartea fău rito ru lu i ei. După ce am v ăzu t care a u fost prem isele in tern e ce au făcut cu putinţă a firm area m arii personalităţi a lui B urebista, să ne oprim p u ţin şi asupra condiţiilor externe p e n tru a vedea în ce m ăsură eîe favorizau sau n u o asem enea apariţie.
NOTE IV, 93 ; V, 3. P ă rin tele istoriei, cum este supranum it Herodot, a trăit între cea 484— 425 î.e.n. Cu p rivire la opera lu i v . de ex . F. Jacobi. / R, Suppl., 2, 1913, col. 205 şi urm. ; T. R. G lover, Herodotus, C am I bridge, 1924; M. P oh len z, H erodotus, D e r erste H isto riker d e s A b e n landes, L eipzig, B erlin , 1937 ; H. R. Im m erw ah r, F o rm and T h o u gh t i în Herodotus, C levelan d , 1966 ; A. P ia tk o w sk i, P. V an ţ-Ş tef, Hero/ dot Istorii (2 volu m e), B ucureşti, 1961— 1964 ; D. M. P ip p id i, DicţioK ^ i i a r , p. 324—325. ţ.
2. V om cita aici doar u ltim a traducere rom ânească : C. Iu liu s Caesar, R ăzboiu l galllc. R ăzbo iu l civil, de Jan in a V ilan U nguru şi E lisabeta Poghirc, cu un studiu in trod u ctiv de C icerone P oghirc, Ed. Ş tiin ţi fică, B ucureşti, 1964, fo lo sită în prezenta carte. 3. D espre părerile contem poranilor, v. de ex., H. Strassburger, C oşar im U rteil der Zeitgenossen, în Historische Z eitsch rift, 1953, nr. 175, p. 225— 264 şi C icerone P oghirc, op. cit., p. 6— 10. D intre izvoarele privitoare la C aesar cele m ai im portante sîn t : A ppian, R ăzbo aiele civile, cartea a Il-a , Ed. Ş tiin ţifică , B ucu reşti, 1957, p. 94— 204 ; Plutarh. V ieţi paralele, IX , A le x a n d r u şi Cezar, traducere de Κ. I. Barbu, Ed. Ş tiin ţifică , B ucureşti, 1957 ; S u eton iu s, V ie ţile celor d o i sp re ze ce cezari, în rom ân eşte d e D avid P op escu şi C. V. Geroc, Ed. Ş tiin ţifică, B ucureşti, 1958, p. 1— 49 ; P. U . B oissevain , Cassii Dionis Cocceiani H isto ria r u m R o m a n a ru m (în patru volum e), ed. 1898— 1931, B erlin şi retip ărită în 1962, Cartea X X V II— XLIV,. T raducerea A . P iatk ow sk i, Ed. Ş tiin ţifică , B ucureşti, 1973. 4. Oea mai bună m on ografie n i se p are a fi cea a lu i Jerom e Careopino, Jules Cesar, P aris, 1968. P entru istoriografia privin d cercetările în legătură cu v ia ţa şi opera lui Caesar, fă cu te în tre c ele două răz b oaie m ondiale, v . P . Fabre, V in g t annâes d ’etu d e s sur Câsar, în voi. om agial o ferit lu i J. M arouzeau, P aris, 1943, p. 215—231, iar m ai recent M. Kam baud, Cesar, în A c te s d u C ongres d e L y o n d e l’A sso ciation G u illa u m e B ud e, P aris, 1960, p. 205—238. D in istoriografia ro m ânească, pe lîn g ă ca p ito lele cu p rivire la C aesar din d iferitele
49
istorii an tice, a se v ed ea m on ografiile iui VI. H anga, Caius Iulius Caesar, Ed. T ineretului, B ucureşti, 1967 şi D. Tudor, M ari căpitani ai lu m ii antice, voi. I, Ed. E n ciclop ed ică Rom ână, B ucureşti, 1969, p. 203— 273. R ecent a fost tradusă de G eorgeta P ăd u relean u şi car tea lui R ex W arner, Iulius Caesar, Ed. E n ciclop ed ică Rom ână, B u cu reşti, 1972. 5. Getica, p. 80 şi urm. 6. H istoire de la Gaule, p. 144— 154. 7. R om ische Geschichte, III, p. 304. 8. La T ran sylvan ie , p. 46 şi urm. 9. G elu l Burebista, p. 33—55. 10. P rogram ul P a rtidu lu i C om u n ist R om â n d e făurire a societăţii so cialiste m u ltila te ra l d e z v o lta te şi în ain tare a R om ân iei spre co m u n is m , Ed. P olitică, B ucureşti, 1975, p. 27. 11. Paul A nghel, în Scîn teia T ineretu lu i din 3, 5 şi 8 a p zilie 1975 ; A. Bodor, în C on te m p oran u l din 25 ap rilie 1975 ; H. D aicoviciu , în Steaua, nr. 7— 9, 1975 ; R, V u lp e, în Scînteia din 31 octom brie 1975 ; E. Chirilă, în Făclia d in 5 d ecem b rie 1975. 12. D iscu ţia a fost organizată de A cadem ia d e Ş tiin ţe S ociale şi P o li tice a R epublicii S o cia liste R om ânia în ziua de 28 februarie 1976. 13. H. H ildebrand, Congres In tern. d ’A n th ro p o lo g ie et A rcheologie P r i hist., Stockholm , 1874, v o i. 2, p. 592. 14. P. V ouga, La T ene, L eipzig, 1928. 15. D upă n u m ele lo ca lită ţii H allstatt (A ustria de Sus) u nde s-a d esco perit o necropolă cu p este 1250 de m orm inte. 16. R. V ulpe, în Ist. Rom., p, 216—217 ; H. M iiller-K arpe, C iv iltă d i la Tene, în EA, IV, 1962, p. 491—498; D. B erciu, La izv o a rele istoriei, Bucureşti, 1967, p. 267—273 ; C. D aicoviciu , Em. Condurachi. R ou m anie, Ed. N agel, G eneva, 1972, p. S3— 84. 17. A. Holder, A ltk e ltis c h e r S prachschatz, 3 voi., Leipzig, 1896— 1913 ; A. M eillet — M. C ohen, Les langues du m o n d e , Paris, 1924 ; J. Ven~ dryes, La position L in gu istique d u C eltiques, în Proc. B ritisch Acad., X X III, 1937, p. 333— 371 ; H olger Pedersen, V ergleich en de G ra m a iik d e r K eltisc h en S p ra ch e n , 1909— 1913 ; L. W eisberger, Die Sprache der F estla n dk elten, în Ber. R G K , X X , 1930, p. 147— 226 ; H. Hubert, Les C eltes et l’expan sion celtiqu e ju s q u ’ă l'epoque de La Tene, Paris, 1932, p. 42 şi urm. ; G. D ottin, La langue gauloise, Paris, 1915 ; .1. K enneth, Language and H istory in Early Britain, H arvard U n iv ersity P ress, 1953 ; J. P okorny, art. Celtic Language, C eltic L iteraiu re, C eltic P eoples, în E n cyclopaedia A m e r i c a n a , 1953 ; idem , A ltk e ltis c h e D ichtungen, Berna, 1944 ; T. A rw yn W atkins, în voi. Celtic S tu d ie s in Wales, Cat’d iff, 1963, p. 143— 182, F. G ourvil, Langue et littera tu re b reton n es, Paris, 1968. 18. B ibliografia privitoare la arheologia celtică este d eoseb it de vastă. Vom indica aici cîteva dintre lucrările de sin teză care ni se par mai reprezen tative. P. R einecke, Z u r K e n n tn is d e r La T ene — D en k m ă ler d er Zone n o rd - w ă r ts d e r A l p e n , în Festschrift d es Ro-
50
m isch -germ an isch e n Z en tra lm u s eu m s z u M ainz, 1902, p. 53— 109, reeditare în voi. P. R ein eck e, M a in ze r A u fs ă tz e z u r Chronologie der Bronze- und E isenzeit, B onn, 1965, p. 88—144 ; N iese s. v . Galli, în RE, X III, 1910, 610—639 ; E. R adem acher, J. Pokorny, s.v. K e l ten, în M. Ebert, R ea llex iko n d er V orgesch ich te, VI, B erlin, 1926, p. 280— 300 ; H. d ’A rbois de J u b a in v ille, L es p r e m ie r s h a b i tant s de VEurope, Paris, 1892 ; id., L e s C eltes depu is les te m p s les plus recules ju s q u ’ă Van 100 a v a n t no tre ere, Paris, 1903 ; J. D echelette, M anuel d ’archeologie preh isto riqu e eeltiqu e et gallo-rom aine, I— IV, P aris, 1908— 1914 ; G. D ottin, M anuel pour servir ă l’etu d e de l’an tiqu itâ eeltique, P aris; 1915. P aul-M arie D uval, Paris antique, des origines au troisie m e siecle, P aris, 1961 ; J. F ilip , K e l to v e ve stfe d n i E vrope, 1956 ; A. G renier, Les Gaulois, Paris, 1945 ; id., La Gaule e eltiq u e, Paris, 1945 ; H. H ubert, Les C eltes et Vexpansion eeltique ju s q u ’ă V ipo qu e de L a T en e e t la civilisatio n eeltique, Paris, 1932, R. G iessler — G. K raft, U n tersu ch u nge n z u r jriihen und ă lteren L a ten ezeit am, O b errh ein u n d in d e r S eh w eiz, în Ber. R G K , 32, 1942, (1944). p. 20— 115 ; I. H unyady, Die K e l t e n i m K a r p a th e n becken, B udapest, 1942 ; C. J u llian , H istoire d e la Gaule, 4 vol., Paris, 1920— 1921 ; R. L antier, în H istoria M u n di, III, Bern, 1954, p. 400—458 ; F. Lot, La G a u le , Paris, 1947; L. M ârton, Die F ruh -L a-T ene-Z eit in U n g a m , B udapest, 1933 : K. W illvonseder, Die K e l t e n in M itteleuropa, în voi. B eiirăge O sterreich s zu r Erforschung d e r V erga ng en heit und K u ltu rg esch ich te d er M ensehheit, Horn, 1959, p. 75—93 ; J. M oreau, Die W e lt der K e lte n , 1961 ; J. M. de N avarro, în C a m b ridg e A n cie n t History, VII, C am bridge, 1928, p . 41— 74 ; T. G. E. F o w ell, T h e Celts, London, '1958 ; J. R aftery, The Celts, 1964; N . K. O hadw ick. The Celts, London, 1970 ; J. M arkale, Les C eltes et la civilisation celiique, Paris, 1969. 19. A. Bertrand — G. R einaoh, Les C eltes da n s les v a lle e s du Po et du Danube, P aris 1894 ; J. J. T ierney, T h e C eltes an d the Classical A u th o rs, în J. R aftery, The Celts, 1964, p. 23 şi u r m .; C ongny-L ebegue, ExtraUs d e s a uteu rs grecs con cerna n t la ge ograph ie et Vhistoire d es Gaules, 6, vol. P aris, 1878— 1892. 20. C. D aieoviciu, în Ist. Rom., 1, p. 257 şi urm. 21. J. R hys, C eltes a n d Galli, L ondra, 1905 ; W. Z. R ipley, The races of Europa, Londra, 1900, p. 127 ; H. H ubert, Les C eltes et Vexpansion eeltique ju s q u ’ă Vepoque d e La Tene, P aris, 1932, p. 26. 22. V. nota 17. 23. Les Celtes et V expansion eeltique, Paris, 1932, p. IX ; cf. şi F. Lot, La fin du m o n d e antique. C uvînt în ain te, p. X , nota 3 ; S. Feist, K u ltur, A u sb re itu n g un d H e r k u n ft d e r In do germ a n en, B erlin, 1913, p. 50. 24. Cf. Fr. Hertz, D ie W an d eru n gen , ihre T y p e n u n d ih re geschichtliche B edeutung, în K o h r e r V iertelja.hrs hefte fiir Soziologie, 1929, 1, p. 36. 25. P. B osch-G im pera, Les m o u v e m e n ts celtiques. Essai d e recon stitu tion, în E tu des celtiques, VI, 1, 1952, p. 71— 126 ; VI, 2, 1953— 1954, p. 3.28—3·5θ ; V II, 1955— 1956, p. 147— 185. 26. In legătură cu spaţiul de b aştin ă a l celţilor, p e lîn g ă lucrările ge nerale v. de ex. ; K. Bit tel, Die K e l t e n in W u r tte m b e r g , B erlin -L eip -
51
zig, 1934 ; M. Jahn, Die K e lt e n in Schlesien, Leipzig, 1931 ; H. G iessler — G. K raft, în Ber, R G K , 1942 (1950), p. 20— 115 ; A. D auber — W. K im m ig, în Bad. Fundber., 20, 1956 ; G. M ahr, Die ju n gere Late n e k u ltu r des T rierer Landes, B erlin, 1967 ; W. D ehn, Die H euneburg und d e r o b eren Donau und îh re W eh ran la gen , în col. N eue A usgrab u ng en in D eutschland, B erlin, 1958 ; W. K răm er, Manching, ein v in d elik isch es O p p id u m an d e r Donau, în a celaşi volu m ; W. K ersten, în B onn er Jafirbiicher, 1948, p. 5— 80 ; W. K im m ig, H. H ell, V o rze it a m R hein und an d e r D onau, Stuttgart, 1958, p. 26 şi u r m .; R. P ittion i, Z u m H e r k u n fts g e b ie t d e r K e lte n , în Osterreich ische A k a d em ie d e r Wissenschaften, P h il .- H i s t . . K lasse, Sitzu n gsberich ten , vel. 233, 1959, p. 1—23. 27. J. M. de N avarro, în C a m b rid g e A n c ie n t H istory, VII, cap. 2, C am bridge 1964 ; P. B oseh-G im pera, L a fo rm a cion d e los pu e b lo s de Espana, M exico, 1945 ; L. P erieot G arcia, La Espafia p r im itiv a , B ar celona, 1950. 28- G. de M ortillet, M a teria u x pour l’H istoire p r i m i ti v e et naturelle de l’H om m e, 10, 1875, p. 375 şi urm . ; F. M oreau, C ollection C aranda. A lb u m des prin cip a u x o bjets, Sain t-Q u en tin 1877 ; F. H enry, Les T um u lu s du D e p a r te m e n t de la C âte d ’Or, 1933 ; L. M orel, La C ham pagne Souterraine, 1898 ; J. Dechele
52
A. Zaki, Les C eltes sur les te rres de Pologne, în Berich t H a m b u rg , 1958, 1961, p. 869— 873 ; Z. W oin iak , T h e chronology o j th e C eltic cem e te ries in P olan d, în W ia d o m o sci A rch eologiczn e, 1959— 1960„ p. 119— 141 ; id., O sa d n ic tw o ce lty c k ie w Polsce, W roclaw -W arszaw aK rakow , 1970. 33. I- H unyady. op. cit., L. M ârton, op. cit. ; id., Das F u n d in ve n ta r d e r Fruhlatenegrăber, în Dolg S zeg ed, 9— 10, 1—2, 1933— 34, p. 128— 166; E. B onis, Die K e l t e n , în vol. Archăologi&che F unde în U n garn , Budapest, 1956 ; M. Szabo, S u r les traces d es celtes en Hongrie, B upest, 1971. 34. B. B enadik — E. V lcek — C. A m bros, K e ltis c h e G ră b erfeld er der S u d to es tslo w a k ei, B ratislava, 1957 ; B. B enadik. B ild der L a ten e ze it in der S lo w a k ei, în S lo ven sk a A rcheologia, 19, 2, 1971». p. 465—498. 35. J. Todorovic, K e l t i u . ju goistocn oj E vropi, B eograd 1968; id., K a ra burm a, Beograd, 1972 ; id., Skordisci, N o v i Sad-B eograd, 1974. 36. G. A lfold y, Des territo ires occupes p a r les Scordisque, în A c ta A n t i qua, B udapesta, 12, 1962, p. 107— 127 ; Bizic D reeh sler R., ls tra z iv a n je n ek ro po le p ra isto risk ih Ja po du u K o m p o l jr i , în A rh eo losk i Ra~ d o v i i R a sp ra ve, 1, 1959, p. 245— 280 ; S. G abrovec, S re d n je lă te n sk o o b d o b je v S lo v e n i ji, în A rheo losk i V estn ik , 17, 1966, p. 169— 242 ; N. M ajnaric — P an d zie, K e lts k o -L a te n s k a K u lt u r a u S la v om ji i Srijem u , V inkovci, 1970. 37. U neori în literatu ră se fo lo seşte term en u l im propriu de im periu : ligur, indo-eu ropean şi celtic. D e ex., A. G renier, L es Gaulois, p. 27, 29, 35 şi în alte locu ri vorb eşte d e „im periu celtic". H. Berr şi H. Hu bert au arătat, p e b u n ă dreptate, că nu poate e x ista un im periu fără o un itate politică, fără o pu tere cen tra lă iar u n itatea de caracter etn ic ori de civilizaţie nu în seam n ă im periu. 38. H, Hubert, L es C eltes e t Vexpansion eeltiqu e, P aris, 1932, p. XIX.. 39. D espre V ercin getorix de e x . m on ografia lu i C. J u llia n , V e rc in g e to rix , ed. a 7-a, Paris, 1921. 40. H. Hubert, Les celtes, 1950 ; H. B ehagel, Die E isen zeit im rechtsrheinischen S c h ie je rg e b irg e , 1942 ; W . D ehn, K ata lo g K reu zn ac h , 1941, K . B ittel D ie K e l t e n in W u r tte n b e r g , 1934 ; W. K ersten , Begin n d e r L a te n e ze it in N O B a y ern , în PZ, 24, 1933, 96 ; J. F ilip , op. cit., I. Hu nyady, op. cit., J. M oreau, op. c i t . ; T. G. E. P o w ell, op. cit., R. L an tier, op. c i t . ; U. O sterhaus, D ie B e w a ffn u n g d e r K e l t e n z u r F rilhlaten e ze it in d e r Z one n o rd lic h d e r A lp e n . D iserta ţie la U n iv . M arburg/ Lahn 1966 (m anuscris) .V, şi n ota 18 ; id., Z u v e r z ie r t e n F riihla tenew afJen, în M arb u rg er B eitră ge zu r A rch ăo log ie d e r K e lte n , Bonn, 1969, p, 134— 144 ; J. M. N avarro, The fin d s fr o m th e sits of La Tene, vol. 1, S ca b b a rd s a n d th e s w o r d s fo u n d in th e m , O xford, 1972. 41. U . Schaaff, F ib el- u n d R in g sch m u ck i m w e stlic h e n FriihlateneK reis. D isertaţie la U niv. M arburg/L ahn 1965 cu o bogată b ib liografie '% (m anuscris). 42. V. nota 26 ; I. K app el, Die G ra p h itto n k e r a m ik v o n Manching, W iesbaden 1969 : F. Sehw ap p ach , D ie s te m p e l v e r z i e r te K e r a m i k der friihen L a te n e k u ltu r u n d S te m p e lv e r z ie r te K e r a m i k v o n A rm o n ica , D isertaţie la U niv. M arburg/L ahn, 1969 (m anuscris). te :
53
43. L. Sohm idt, A n ti k e u n d m itte la lte rlic h e P flu g sch a ren in O sterreich, în A rc haeologia A ustriaca, 19/20, 1956, p. 227—^238. 44. J. D echelette, op. cit., cap. V— X II ; H. H ubert, Les Celtes et Ve.rpansion celtiqu e ju sq u ’ă Vepoque d e la Tene, 1950, part. I, cap. V ; P. Jacobstahl, E arly C eltic A r t, O xford, 1944, reim prim at în 1969, 2 voi. ; R. L an tier — H. Hubert, L e s O rigin es d e 1’A r t Franpais, P a ris, 1947, I. part. III, L ’art celtique ; E. T. L eeds, Celtic O rn am en t, 1933 ; J. P aulik, K u n s t d e r V orzeit, P raga, 1956 ; K . S ch efold , Die Stilgeschichte d er friihen keltisch en K u n s t , în PZ, 34/35, 1949/1950, 2, p. 11— 17 ; A. V aragnae, G. Fabre, M. M ainjonet, L ’a r t gaullois, Paris, 1956 ; P. M. D uval, Celtica arte, în EA, II, Roma, 1959, p. 457—466 ; id., Celţii şi arta lor, în Magazin Istoric, nr. 4, ap rilie 1969, p. 12— 17 ; J. V. M egaw , A r t of the E uropean Iron Age, Bath, 1970. 45. Getica, p. 459 şi urm. 46. Cele m ai m u lte m ateriale provin din colecţia E. Orosz pe care le-am pub licat în A c t a M N , 8, 1971, p. 37—70. 47. U ltim u l repertoriu pe care l-am alcătu it. în Sargetia, 10. 1973, p. 45—78. 48. VI. Zirra, Un cim itir celtic din n o r d - v e s tu l R om ân iei, B aia Mare [1967] ; I. N em eti, în Dacia, 19, 1975, p. 243. 49. I. N em eti, n ord -o uest d e P işco lt in central
N o u velle s considerations sur les p r o b le m e s celtiqu es du d e la R oum anie, ă la lu m iere des decouuertes celtiqu es (dep. Sa tu Mare), com unicare la Conf. inter. : T he C eltes Europe, Szek eşfeh ervâr, 27—,29 m ai 1974 (rezum at).
50. In legătură cu necropola de la F în tîn ele am p rezen tat com unicarea : La necropole d e F întînele et son im portance p o u r le p r o b le m e d es C eltes en T ra n sy lv a n ie et en Europe C en trale, la con ferin ţa ştiin ţifică m enţion ată în n ota anterioară (în curs de publicare). 51. VI. Zirra, în S tu d ii şi C om u n icări, S atu M are, 2, 1972, p. 151—>205 ; I. N em eti, în D acia, 19, 1975, p. 247— 248. 32. I. H. Crişan, în SCIV, 22, 2, 1971. p. 149— 164 si în A rch. roz., 1971, H eft, 5, p. 548— 558. 53. I. H. Crişan, în SCIV, 22, 2, 1971, p. 152 ; id. în Sargetia, 10 ; VI. Zir ra, în Dacia, 15, 1971, p. 178 şi urm. vo rb eşte de şase grupe celtice (subgrupe cum le n u m eşte autorul) ce s-ar contura cronologic şi geo grafic. G rupul de v est îl su b îm p arte în tr-o subgrupă ce se situ ează în C rişana de nord şi una denum ită subgrupa O radea-G iriş — D iosig, iar grupa din T ran silvan ia centrală o subîm parte în tr-o su b gru p ă din P od işu l ardelean, una în d ep resiu n ea B istriţei şi una de cîm pie dintre S om eşu l M ic şi M ureş. P ărerea noastră este, însă, că în sta diul actual al cercetărilor sîn tem în că d eparte d e a putea fa ce pre cizări atît de n u anţate şi m ai cu seam ă că, deocam dată, n u e x istă criterii ob iectiv e care să n e în g ă d u ie a sem en ea subîm părţiri de ordin cronologic, ci dim potrivă, în cadrul tuturor gru p elor ori subgrupelor ex istă descoperiri de tip L aten e B şi m a teria le ce aparţin n eîn d o iel nic L aten e-u lu i C. 54. Vl. Zirra, U n c im itir celtic, cu p recizările făcu te de noi, în M arm aţia , 2, 1971, p. 54—93. V. şi M. R usu şi O. B andula, M o r m în tu l u n ei că p ete n ii celtice d e la Cium eşti, B aia M are, 1970.
54
55. Getica, p. 466. 56. I. N estor, în Dacia, 7— 8, 1937— 1940, p. 182 şi urm. 57. Geografia, III, 8, 3. 58. De Bello Gallico, VI. 25. 59. V. P ârvan. op. cit., p. 239, 249, 298, 564, 565 ; J. F ilip, Die keltische Zivilisation un d ihr Erbe, Praga, 1961 ; W. T om aschek, în RE, I, 2, 1894, 2063 ; I. I. Russu, Dicţionar, p, 33. 60. P. R einecke. în A E, X V III, 1898, p, 306 şi urm. ; J. M oreau, Die W e lt cler K e lten , Suttgart, 1961, p. 36. 61. V. nota 50. 62. La P işcolt în săp ătu rile lui I. N em eti d in 1970— 1975 s-a u d escop erit 162 m orm inte dintre care 12 erau d eran jate (64 m orm inte de Jn.numaţie, 77 de in cin eraţie în groapă şi 9 de in cin eraţie în urnă). N ecropola în cep e în L atene B, şi ţin e p în ă în L atene C,(. In for m aţii p ersonale de la I. N em eti căruia îi m ulţum im şi pe această oale. V. şi nota 49. 63. în Dacia, 7—8, 1937— 1940, p. 159— 182. 64. Ib id em , ρ. 181. 65. P entru aşa-nu m ita perpetuare a sciţilor p în ă Ia v en irea celţilor v . M. R oska, în K o z le m e n y e k , C luj, 4, 1— 2, 1944, p. 74—75. El se baza pe cîtev a descoperiri nesigu re şi m ai ales p e ceram ica de tip h allstattian din m orm in tele celtice pe care o atribuia sciţilor dînd ca exem p lu tipic d escop eririle de la D ezm ir. Or, ceram ica d e la D ezm ir este cu siguranţă dacică. V. I. H. Crişan, în A c ta MN, 1, 1964, p. 91— 100 ; id.. M a teriale dacice, p. 64—66 ; în S CIV, 22, 2, 1971, p. 158— 159. : 66. M aterialele sîn t in ed ite. 67. P entru problem a sciţilor a se vedea, I. H. Crişan, în Dacia, 9, 1965, p. 133—45. V. şi n o ta 160. 68. St. F erenczi, în A c ta MN, 6. 1969, p. 47·—63 ; Al. V ulpe, în Meni. Ă n tiq ., 2, 1970. p. 115—213. ' . 69. G. v. Menhart, în W ie n e r PrShist. Zeitschr., 27, 1940, p. 98 şi urm. ; W. K răm er, Manching, ein v in d elik isch es O p p id u m an d e r Donau. N eu e A usgrabungen in D eu tsch lan d . Rom. Germ an. K om m . d. D eutschen A rchăol. Inst. B erlin, 1958, p. 175 şi Urm., id., Ein aussergew o h n lic h er L a te n efu n d aus d e m O p p id u m v o n Manching, în R eineckeFestschrift, M ainz, 1950, p. 84—95 ; K. W illvon sed er, Die K e lt e n in M itteleu ropa. N eu e Forschungsergebnisse, în voi. B eitră ge O sterreichs zu r Erforschung d e r V erga n gen h eit u n d K u ltu rg esch ich te d er M enschheit (Bericht iiber da s Erste osterreichische S y m p o s io n auf Burg, W a te n s te in bei G log gn itz, 8—12 S e p te m b e r 1958), H orn, 1959, p. 75—93. 70. Istoric rom an originar din G allia, autor al u n ei istorii gen erale scrisa în prim ele d ecen ii ale erei noastre în 44 cărţi in titu lată Historiae Philipicae (Istoria lu i F ilip). Ea s-a păstrat în rezu m atu l făcut pe la m ijlocu l sec. al 2-lea de Iustinus. 71. Prologul, X X IV , 4, 1— 6, Izvoa re, 1, 1964, p. 357. 72. Prologul, X X IV , 4, 6 şi X X X II, 3, 7—8, Izvo are, loc. cit.
55
73. C. Preda, M o n edele geto-dacilor, p. 413 .>i urm. 74. I. H. Crişan, în Z irida va, 3— 4, 1974, p. 37—87. 75. Id., în Sargetia, 10, 1973, p. 45—78. 76. P. Jakobsthal, E arly C eltic A r t, O xford, 1944, reim prim are 1969, în sp ecial p. 206— 208 ; K. S ch efold , în PZ, 34— 35, 1949— 1950, p. 11— 17 ; H. K enner, în Carinthia, 1, 141, 1951, p. 566—593 ; P. M. D u val, în EA, 2, 1959, p. 457—466. 77. Dacia, 15, 1971, p. 222— 228. V. şi Z. W ozniak, IVschodnie po gra m icze k u ltu ry la ten sk iej, W roclaw — W arszaw a — Gdansk, 1974, p. 86 şi urm . care încad rează cea m ai m are parte a acestor descoperiri în tr-o grupă p e care o n u m eşte P a d ea — P an agju rsk i K olonii. 78. P entru descoperirile din O ltenia v. : V. P ârvan, în Dacia, 1, p. 35—50 ; I. N estor, în B e rR G K , 22, 19, p. 152 şi urm . ; D. B erciu, A rheologia preistorică a O lteniei, C raiova, 1939, p. 205 şi urm. ; C. S. N icolăeseu P lopşor, în Dacia, 11— 12, 1945—-1947, p. 17— 33 ; V. D um itrescu şi C. S. N icolăescu -P lop şor, în S C IV , 14, 2, 1963, p. 403— 412 ; VI. Zirra, în Dacia, 15, 1971, p. 234— 238. 79. D. B erciu, în Z orile is toriei în C a rp a ţi şi la Dunăre, B ucureşti, 1966 p. 289, este d e părere că c elţii a u aju n s în O ltenia cu ocazia in vaziei din P en in su la B alca n ică în tîm p la tă la 274— 273 î.e.n. 80. Z. W ozniak, op. cit., p. 225— 226. 31. VI. Zirra, op. cit., p. 226—228. 82. Z u r K e n n tn is s d e r La T en e- D e n k m ă le r d e r Zone n o r d w ă r ts der A lp e n , reed itare B onn, 1965, p. 99 şi nota 34. 83. J. Szom bathy, B u k ow in a , în D ie osterreichisch-ungarische M onarchie in W o r t u n d B ild, 20, 1899, p. 5 5 ; I. N estor, S tan d , p. 157, nr. 646 ; J. R osen-P rzew orska, în S w ia t o w i t, 19, 1946— 1947, p. 302 ; T. E. H aevernick , Die G lasarm ring e u n d R in gp erlen d e r M itte l- u n d S p a t la t enez e it auf d e m europăischen F estland, B onn, p. 200, Z, W ozniak, op. cit·., p. 194, nr. 51. 84. Histoire d e la Gaule, I, p. 296 şi urm. 85. Les C eltes d ep u is l’ep oq u e d e La T ene, P aris, 1950, p. 53—54. 86. Die W e l t d e r K e lte n , Stuttgart, 1961. 87. Getica, p. 65, 292, 564 ; I. N estor, în Istoria p oporu lu i ro m â n (sub redacţia acad. A. O ţetea), B ucureşti, 1970, p. 36. 88. RE, 3, 1, Stuttgart, 1897, col. 880. 89. V. P ârvan, G etica, indice. 90. Ib id em , p. 65—66. 91. R. V ulpe, în M ateriale, 1, 1953, p. 49(2 şi urm. 92.
G. B. Fedorov, în M IA , 89, 1960.
93. D espre această cultură cu caracteristicile şi aria ei de răsp în d ire v. M. B abeş, în SCIV , 20, 2, 1969, p. 195— 217 şi în M em . A n tiq ., 2, 1970 (1972), p. 215— 235. 94. O adunare a ştirilor an tice a făcu t Ec. D unăreanu-V ulpe, în BCMI, 17, 1924, p. 177— 184.
56
95. De ex . V. P ârvan, G etica, p. 68 şi urm. V. şi R, H achm ann, în Die K u n d e , N . F., 8, 1—2, 1957 p. 77 şi urm. Izvoarele literare sînt co m en ta te de A. Bodor, în Stu dia, 1, 1961, p. 19— 33. 96. In afară d e tratatele gen erale a se v ed ea de e x . C. H aiiand, U n tersu chung zu r G esch iech te des K o n ig s P erseu s v o n M ak edo n ien , Jena, 1913 ; U. K ahrstedt, în K lio, 11, 1911, p. 415— 430 ; M. H olleau x, R om e e t In conquete de l’Orient, P h ilip p e et A n tio ch o s le G ran d , Paris, 1957, p. 448 şi urm. 97. R. V ulpe, în N o u v e lle s etildes d ’histoire, B ucu reşti, 1955, p. 103— 119 ; A . Bodor, op. cit., p. 28. 98. A se ved ea D. M. P ippidi, Contribuţii, p. 39 şi 273—274 care res pinge părerea unor cercetători după care d ecretu l s-ar data m ai tîrziu iar celţii ar fi fo st con fu n d aţi cu b astarnii, cu toata b ib liografia problem ei. 99. I. N estor, în S CIV, 2, 1, 1951, p. 67, fig. 13. 100. P entru an alogii, v. d e e x . D. T riim pler, D ie friihe L a T e n e ze it in M itte ila n d nnâ Jura, în R e p e rto r iu m d e r U r- u n d Friihgeschichle d e r S ch w e iz, H eft 3, Ziirich, 1957, p. 17, pi. 7, 37 sau E. P en n in ger, Der D iirrnberg bei Hallein, I, M unchen, 1972, pl. 2, 5—6. 101. J. F ilip, K e lt o v e v e stredni E vrope, Praga, 1956, pl. LIV, 1— 2. 102. I. N estor, loc. cit. 103. VI. Zirra, în Dacia, 15, 1971, p. 231 ; A . L âszl0, în A n a le le U niv. Iaşi, 15, 1, 1969, p. 93. 104. VI. Zirra, loc. cit., p. 230— 232, în clin ă să creadă că m o rm in tele de la G lăvăn eşti şi lo n ă şe n i aparţin unor localn ici, bazxndu-se pe uşoara ©hircire a sch eletelo r la care se adaugă şi ex iste n ţa cănii lucrate cu m în a din m orm în tu l d e la Iovăşeni. O a sem en ea atribuire n i se pare forţată, ştiu t fiin d fap tu l că n u toate m o r m i n te l e celtice a u sch e letu l perfect în tin s, că nu toate au ofrande de „carne“ şi că vasale lucrate cu m îna de e v id en tă factu ră locală sîn t o b işn u ite în necropo le le celtice din sp a ţiu l geto-dacic, 105. M. Roska, în K o z l e m i n y e k , 4, 1— 2, Cluj, 1944, p, 74—75. 106. In A n a le le Univ. I a ş i , 15, 1, 1969, p . 89— 97. 107. H. Schm idt, C u cu teni in d e r o b eren Moldau, B erlin — L eip zig, 1932, p. 63, pl. 30, 17— 18, 20— 22, reproduse şi de A. L ăszlo, op, cit., fig. 2. 108. Sov. Arh., 1, 1959, p. 31— 51, fig. 1— 2. .109. Ib id em , fig. 3. 110. L. I. K ruşelniţkaia, în K S , 105, 1965, p. 119— 122. 111. A . I. M eliuk ova, în v o l. T ezisi d o k la d o v o v s e s o ju z n o j sessi i p o s v j a s c en n oj itog am archeologiceskich i etn og raficesk ich issle d o v a n n i 1966 goda, C hişinău, 1967, p. 24. M. B abeş (M e m . A n tiq ., 2, 1970, p. 220) e ste de părere că această distrugere ş-a datorat bastarnilor. 112. Op. cit., p. 122. 113. J. R osen -P rzew orsk a, în S w ia t o w i t, 1946— 1947, p. 179 şi urm·. Z. Woz niak, O sa dn ic lw c e lty c k ie w Polsce, W roclaw — W arszaw a — K rak0w , 1970 constată e x iste n ţa a trei gru p e celtice pe teritoriu l P olo n i e i : una d in S ile z ia (regiunea C racoviei) care în cep e în L aten e B Lşi
57
continuă pînă în L aten e-u l tîrziu (Latene- D) ; o a doua în sudul Si~ leziei de Sus corespunzând teritoriu lu i O pava din C ehoslovacia, ele se datează în Latene^ şi în fin e o a treia grupă în v estu l P o lon iei M ici care în cep e la sfîrşitu l L aten e-u lu i m ijlociu (Latene C2) pe· care o nu m eşte celto-P rzew orsk. D esp re această ultim ă grupă nu poate fi vorba, pentru că d escoperirile la care n e-am referit sîn t m ai tim purii. 114. C. Preda, Monedele, p. 111 şi urm. 115. D espre acestea V. P ârvan presupunea că reprezintă „burguri de apă rare şi de pradă" (Getica, p. 65). 116. Pentru N oviodunum v. de ex. Ch. J. G u yon varc’h, în A p u lu m , 12.. 1974, p. 75—86. 117. C. Jullian, Histoire de la Gaule, I, ed. a 6-a, p. 303, n. 2 ; H. H ubert, Les Celts, p. 52 ; R. V ulpe, Histoire ancienne d e la D obroudja, B u cu reşti, 1938, p. 84. 118. D. M. P ippidi, Contribuţii, p. 215—216 cu toată bib liografia problem ei. 119. A. D. A lexand rescu , în Crisia, 1972, p. 15—26, p. 1, 3—4, .pi. II. 7,. III, 7, IV, 2 ; VI. Zirra, în Dacia, 15, 1971, p. 224—225, fig. 23, 63—64. 120. M. Irim ia, în Pontice, 1968, p. 217— 219, fig. 29 şi 31. 121. N egarea prezentei celţilor în M oldova la VI. Zirra, în Dacia, 15. 1971, p. 228— 234 şi M.' Babeş, în SCIV , 20, 2, 1969, p. 195— 216 ; id.. M em . A ntiq., 2, 1970, p. 215 şi urm. 122. Cu privire la prezenţa celţilor în T racia şi a regatului de la T y lis a se ved ea G. K azarov, în Spisanie n a bălg arsk ata A k a d e m i a na naukite, 18, 1919, p. 60 şi u rm .; I. V enedikov, în Istoriceski P regled, 11, 3, 1955, p. 81 şi u rm .; D. M. P ip p id i, Em. P opescu, în Dacia, 3, 1959, p. 239·—241 ; G. M ih ailov în Izv. Inst., 19. 1955, p. 154 ; id., în. A th en a eu m , 31, 1961, p. 33— 3 4 ; D. M. P ip p id i, C o n t r i b u ţ i i 2, p. 32, 94 ; Z. W oznia, Die K e lt e n u n d d ie la T e n e -K u ltu r în T h ra k ie n ,. com unicare prezentată la conf. inter. : T he Celts in C en tral Europa, Szekesfehervar, 27—29 m ai 1974 (în curs de publicare). 123. Cf. C. D aicoviciu, în Steaua, 10, nr. 12, 1959, p. 92 ; I. N estor, în Istoria poporului ro m â n (sub red acţia acad. A. O ţetea), Bucureşti,. 1970, p. 36 ; C. Preda, M onedele, p. 129, 419. 124. V. P ârvan, Getica, p. 65. 125. Iustinus, X X IV , 4, 5 ; Izvoare, 1, p. 356. 126. Inform aţii prim ite de la F lorin M ed eleţ pentru care îi m u lţu m im . 127. Trogus P om p eiu s — Iustinus, Epit., X X X II, 3, 16 ; C. D aicoviciu,. L a T ransylvan ie, p. 45—46 ; id., în Ist. Rom,., 1, p. 243 ; Iz v o a re , 1, p. 359. 128. Cf. R. V ulpe, în Ist. Rom., 1, p. 243— 244 ; VI. Iliescu (Arh. Mold., 7, 1972, p. 377— 381) îl consideră p e Oroles drept un rege dac din p eri oada lu i B urebista. 129. M ultă vrem e s-a crezut că n u m ele de R ubobostes ar reprezenta o variantă a n u m elu i lu i B urebista şi ar fi o greşeală de tra n scriere. B randis, în RE, Suppi., I, 262 şi C. D aicoviciu , în S CIV, 6, nr. 1— 2, 1955, p. 47— 60 şi în Dacica, C luj, 1970, p. 50 şi urm. au arătat în să
58
■că nu este vorba de o greşeală, ci d e u n rea l reg e dac care a trăit p e la în cep u tu l sec. 2 î.e.n. A ceastă părere este îm p ărtăşită şi de R. V ulpe, G etu l B u rebista, p. 46 ; I. G lodariu, în A cta M N , 7, 1970, p. 501— 505 este d e părere că R ubobostes a dom nit p este daci în al tr e i lea sau al patrulea d ecen iu a l sec. al;2 -lea î.e.n. 130. îm potriva părerii lui B randis şi D a icoviciu se pronunţă VI. Iliescu, în S tu d ii Clasice, 10, 1968, p. 115— 123 ; V. şi răspunsul lui C. D aico viciu , în A c ta M N , 6, 1969, p. 459—-463. 1-31. I. W inkler, în N u m is m a tic k y S bornik, 5, Praha, 1958, p. 5—43, în sp e cial fig. 1—2 ; id., în A c ta M N , 5, 1968, p. 33—48 cu h arta de la fig. 1 (p. 34) ; A cta M N , 6, 1969, p. 67—88 cu harta fig. 2 (p. 68) ; id., în R obert Forrer, K e ltisc h e N u m is m a tik der R hein und D onaulănder, B and 2, Graz, 1969, h arta nr. 10, p. 52 (cu cele m a i im p ortan te d es coperiri). 132. V. nota 37. 133. I. H. Crişan, M ateria le dacice, p. 44 şi urm. 134. VI, Zirra, în D a cia , 15, 1971, p. 215 a form u lat ip oteza reem igrării celţilor spre v ec h ile lor teritorii din E uropa centrală. F iind o pop u la ţie num eroasă, pătrunderea ei p e un sp a ţiu oarecare din Europa centrală ar fi treb u it să laşe urm e, m ăcar de natură arheologică. Or, n u cun oaştem n ic i u n lo c unde, spre sfîrşitu l sec. 2 î.e.n., să se fi aşezat o p op u laţie celtică ce ar fi p u tu t trăi în a in te în T ransilvania. D e aceea ip oteza lui VI. Zirra ni se p are inaccep tab ilă. "135. Cf. O. G am ber, în J ahrbuch d e r ku n sth isto rischen S a m m lu n g en in Wien, 60, 1864, p. 9— 10 ; Al. V ulpe, Dicţionar, p. 299. 136. Getica, p. 599. 137. C. Preda, M onedele, p. 424. 138. C. D aicoviciu, L a T ra n sylva n ie, p. 44. 139. I. N estor, în D acia) 7—8, p. 163 ; R. P ittion i, La T ene in N iede ro sterreich, p. 115—116 ; 1. H unyady, op. cit., p. 50 ; J. F ilip, Die K e ltisc h e Z ivilisa iio n und ihr Erbe, Prag, 1961, p. 183 şi urm. ; id., K e lto v e , p. 548 ; VI. Zirra, C o n trib u tion s culturelles d e s G eto-D aces et de leurs vo isin s sur le fa cies eeltiqu e de T ra n sylva n ie, com unicare p rezen tată la Conf. int. : T h e C elts in C en tral Europe, S zekesfehervâr, 1974 (în curs de publicare). 140. V. P ârvan, Getica, p. 628; D. P opescu, Celţii, p. 3 0 ; D. Protase, in Dacia, N. S., 6, 1962, p. 173— 199 ; id.. R iturile fu nera re la d aci şi daco-rom ani, B ucureşti, 1971, p. 15—83. 141. I. N estor, op. cit., p. 181— 182. 142. I. H. Crişan, P r e c iz ă r i în legătu ră cu cronologia ceştii dacice, în D robeta, 3 (în curs de pregătire). 143. I. H. Crişan, M a teriale dacice, p. 44 şi urm. 144. P entru aceasta a se v ed ea I. I. R ussu, L im b a traco -da cilo r, ed. a 2-a, B ucureşti, 1967 cu toată bibliografia. 145. Cu privire la aportu l lu i B. P . H aşdeu la studierea lim b ii dacice şi a istoriei lor v. de ex. I. I. Russu, E lem en te au toh to n e în lim ba rom ână, B ucureşti, 1970 ; C. Poghirc, B. P. H a şdeu lin g v is t şi filolog,
59
B ucureşti, 1968, p. 166 si u r m .; id. în Istoria lim b ii rom âne, voi. 2, B ucureşti’ 1969, p. 313 si urm. ; id. în L in gu istiqu e B alkanique, 16. 2, 1973,’ p. 85—98 ; I. H. Crişan, în A n u a r u l Inst. d e ist. şi arh eo logie Ciuj-Napoca, 20, 1977 (în curs de pregătire). 146. B. P. H aşdeu lin gvist ..., p. 187— 188. 147. Scrisoare personală. 148. D. Berc-iu, în Dacia N. S., 1, 1957, p. 133— 142 ; id., în S CIV, 11, 1960, p 261—283 ; id.. Z orile istoriei, în C a rp a ţi şi la Dunăre, B ucureşti, 1966, p. 287— 302 ; id., R o m â n ia before Burebista, London, 1967, p. 136— 148 ; id., A r ta traco-getică, B ucureşti, 1969, p. 10—13 ; C. P re da. în M ateriale. 6. 1959, p. 251— 261 ; M ateriale, 7, p. 209— 212 ; id,, în D acia, 3, 1959, p. 17&—194 ; id., în S CIV, 11, 1960. 1. p. 25— 36 ; SCIV, 21, 4, 1970. p. 571—578 ; R. V ulpe, în Ist. Rom., I, 1960, p. 223 ; id, în Dacia, 4, 1960, p. 309 ; id., A şe ză r i getice, p. 17 ; id., G etu l Burebista, p. 44—45 ; A l. V ulpe, N ecrop ola h allsta ttia n ă de la Ferigele, B ucureşti, 1967, p. 104. 149. In voi. U n itate şi c on tin uita te în isto ria p o p o ru lu i ro m â n , B ucureşti, 1968, p. 37 ; id., C on tribution â l’etu de de l’a rt th raco-gete, B u cu reşti, 1974, p. 8. 150. I. H. C rişan. în A ctaM N , 5, 1968, p. 21 ş i urm . Cu privire la u n i tatea culturii daco-getice, v. şi H. D aicoviciu , în A cta M N , 5, 1968, p. 53—54. 151. Eug. P opescu, în S tu dii şi C om unicări, P iteşti, 1, 1968, p. 57—67. 152. In SCIV, 21, 4, 1970, p. 575. 153. Em . Condurachi, în SCIV, 16, 1, 1962, p. 26—29 ; I. H. Crişan, C era mica, p. 95—99 şi, recent, I. N estor, în Istoria pop oru lu i ro m â n (sub red. acad. A . O ţetea), B ucureşti, 1970. 154. P entru ceram ica sud-tracică, v. M. Cicikova, D e v e lo p p e m e n t d e la ceram iqu e thrace ă l’âpoque classique et h e llen istiqu e, în A cta A n ti qua, P h ilip p op litan a , 1963, p. 33 şi urm . 155. H. D aicoviciu , T he Illy rian an d Dacians, C atalogul ex p o ziţiei, B e l grad 1971, p. 67. 156. A cta M N , 5, 1958, p. 27. 157. D. Berciu, A r t a traco-getică, B ucureşti, 1969 ; id., în B e rR G K , 50, 1969 (1971), p. 209— 265 ; id., C on tribu tion ă l’etu d e de Vart thracogete, B ucureşti, 1974. 158. I. H. Crişan, în A n u aru l Inst. d e ist. şi arh. Cluj-Napoca, 17, 1974, p. 25—35. 159. In Dacia, 18, 1974, p. 273— 281. 160. Cu privire la p roblem a sciţilor din T ran silvan ia ex istă o vastă li teratură. D intre lu crările m ai noi v. de ex . A l. V ulpe, în M e m . A n tiq., 2, 1970, p. 115— 213 şi I. H. Crişan, S ib e n b u r g e n in d e r jiin geren H a lls ta ttze it (VI— IV Jh. v.u.Z.), în v o i. S y m p o s iu m z u P ro b le m e n der jiingeren H a lls ta ttze it in M itteleu ro pa , B ratislava, 1974, p. 101— 124 cu un catalog a l d escop eririlor şi cu m en ţion area im p ortan telor con tribuţii aduse la elu cid area acestei prob lem e d e către Şt. Ferenczi şi V. V asiliev. în p rezen t V. V a siliev . p regăteşte o am plă m on ografie cu titlu l Sciţii în Transilvania.
60
161. Al. V ulpe, Ferigile, p. 100—102. 162. I. N em eti, în S tu d ii şi Comunicări, S a lu M are, 1972, p.
121—148.
163. I. N em eti, op. cit., p. 138. 164. Ibidem , p. 133 cu b ib lio g ra fia respectivă. 165. N ânâsi Z., în S tu d ii şi Com unicări, Satu M are, 1969, p. 85—88. 166. I. H. Crişan, Dacia, N . S., 9, 1965, p. 133— 145. 167. M. Pârducz, Magya rorszăg s z k ita hora, B udapesta, 1965, p. 11. 168. M. Dusek, în A rh. Mold., 2, 3, 1964, p. 276. 169. I. L engyel, în Folia A rc h aeo log ica , 16, 1969, p. 29 şi urm. .170. R. V ulpe, în Istoria p o p oru lu i român, B ucureşti, 1970, p. 45. 171. P e la 300 î.e.n. dată, evid en t,· con ven ţion ală, în cep ea L aten e-u l şi V asile Pârvan, în G etica, p. 460, 466 ; Em. C ondurachi, Influences grecques et rom ain es d a n s les Balkans, en Hongrie et en Pologne, în V i i l e Congres In tern a tion a l d ’A rch eologie C lassique, K a p p o rts e t C o m m u nications, P aris, 1963, p. 11— 126 ; id., în SCIV , 16, 1965, p. 48—49 ; H. D aicoviciu, D aciif B ucureşti, 1968, p. 55—63 ; id.. Dacia, p. 10 ; R. V ulpe. în Istoria p o p oru lu i ro m â n (sub red. acad. A. O ţetea), Bucureşti, 1970, p. 45 ; id., G e tu l Burebista, p. 44 ; C. D aicoviciu, Em. C ondurachi, R ou m an ie, Ed. N agel, G eneva, 1972, p. 83. 172. W. K râm er, în G erm an ia, 30, 1952, p. 330—337 ; R. P ittio n i, B eitrăge zu r U rgesch ich te d e r L an d sc h aft B u rg en lan d în R eichsgau N iederdonau, W ien, 1941, p. 126 şi urm. ; U rgeschichte d e s osterreichischen Raurris, W ien, 1954 ; M oberg, C, A ., W h en d id late La T ene begin ? A s i u d y of th e c u ren t absolute dating, în A c ta Archaeologica, K op en hagen, 21, 1950, p. 83— 136 ; 23 ; 1952, p. 1— 2 9 ; 25, 1954, p. 1—4 8 ; W. K râm er, Manching, II. Z u d e m A u sg ra b u n g en in den Jahren 1957 bis. 1961, în G erm a nia, 40, 1962, p. 293— 3 1 7 ; G. M ahr, în Berliner B eitră ge zu r V o r- u n d Friihgeschichte, 12, 1967, p. 197 şi urm, 173. C. D aicoviciu, în Ist. Rom., 1, 1960, p. 68—69. 174. E. Bujor, L. Roşu în R ev. Muz., 4, 1968. p. 307— 309 ; SCIV, 11. 1 1960, p. 187. 175. M. Turcu, în voi. In m e m o r ia m C o n sta n tin i Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 389— 393. 176. Z. Szekely, în M a teria le, 8, 1962, p, 336—337 le datează în sec. 4 e.n. ; H. D aicoviciu, E acta, p. 13, n. 23 a arătat în să că e le sîn t dacice şi aparţin sec. 2 î.e.n. Z. S zek ely a renunţat la datarea iniţială, dovadă că nu le in tegrează p rintre descop eririle din sec. 4 î.e n., în A luta, 1, 1969, p. 60— 65. 177. Z. Szek ely, în M ateriale, 5, 1959, p. 231 şi 233 cu pl. I, 8. P entru datarea lor în sec. 2 î.e.n., v. H. D aicoviciu , loc. cit. 178. P. Jânos, K. K ovâcs, în p. 43— 50.
S tu d ii şi m ateriale ,
Tg. M ureş, 2,
1967,
179. G. Ţ eglâs, în AE, 7, 1887, p. 153—157 ; Şt. Ferenczi, B azele geologice e le prelucrării m in ereu rilor feroase şi neferoase din co m p le x u l cetă ţilo r dacice din M u n ţii Orăştiei, C om unicare p rezentată la Caransebeş, 1975 (în m anuscris). V
180. M. Turcu. op. cit., p. 392 ; N. M agiar, Şt. O lteanu, D in istoria m i n e ritului în România, C luj, 1970, p. 43— 44. 181. Şt. F erenczi, op. cit. 182. Oct. Floca, în A c ta M N , 2, 1965, p. 166. 183. R. V ulpe, în SCIV, 2,1 1951, p. 203. 134. In SCIV, 11,2, 1960, p. 285—301. V. şi I. G lodariu — M. C îm peanu, î n SCIV, 17, 1966. p. 19·—32, care adaugă noi descoperiri. 185. în A p u lu m , 7, 1, 1968, p. 118— 122. 186. I. H. Crişan, C era m ica , p. 65— 150. 187. R. V ulpe, în Dacia, N. S., 1, 1957, p. 156. 188. λ'. în acest sen s h ărţile în tocm ite d e noi pentru faza I, II şi III din; evolu ţia ceram icii daco-getice, C eramica, pl. X X V II cu pl. X L V ş i pl. CXII. 189. R. V ulpe, A şe ză r i getice, p. 30. 190. D. V. R osetti, în SCIV, 11, 2, 1960, p. 391—403. 191. N. Gostar, C etăţi, p. 25. 192. P entru aceasta, v. K. H oredt şi C. Seraphin, Die prăh istorisch e A n siedlung aiif d e v i W ie te n b e rg bei Sighisoara-Schăssburg, B onn, 1971. p. 23. 193. I. H. Crişan, în A p u lu m , 5, 1965, p. 131. 194. I, Berciu, A l, P op a şi H. D aicoviciu , în C elticum , 12, 1965, p. 146' unde se propunea în cep u tu l staţiu n ii la sfîrşitu l sec. al 3-lea. O a se m enea datare pare să fie prea coborîtă, H. D aicoviciu , op. cit., re v in e asupra ei p la sîn d -o în a doua ju m ătate a sec. a l 2-lea î.e.n. 195. C. D aicoviciu, în Ist. Rom., 1, p. 273 ; R. V u lp e, A şe ză r i getice, p. 18.. 196. R. V ulpe, în v o i. OCD, p. 557— 567 ; id., în A şe ză r i getice, p. 27— 37. 197. I. H. Crişan, în A p u lu m , 5, 1965, p. 127 şi urm, 198. I. Berciu, în C etă ţi dacice, p. 53. 199. Μ . P. S p eid el, în A cta M N , 7, 1970, p. 511—517. 200. I. G lodariu, R ela ţii comerciale ale rom ană, Cluj, 1974, p. 13 şi urm .
Daciei
cu
lu m ea
elenistică
şî
201. V., de ex., I. C asan-Franga, în A rh . M old., 5, 1967, p. 7—35 şi m o nografia noastră, C eramica, p. 137— 140. 202. R. V ulpe, A ş e z ă r i getice, p. 34— 35. 203. C. P reda, M on edele, p. 407 şi urm. cu toată bib liografia p rob lem ei. 204. Cf. E. C hirilă şi I. Pop, în A p u lu m , 7, 1, 1968, p. 166— 167. P en tru m on edele oraşelor D yrrhachium şi A p ollon ia, v. B. M itrea, în S t u d i i si cercetări d e n u m ism atică, 2, 1958, p. 27— 93 ; H. Ceka, în A c te s. 2, S o fia ,,1969, p. .277— 287. 205. C. Preda, M on edele, p. 425. 206. C. DaicoViciu, în Ist. Rom., I, p. 255.
62
307. D espre daco-geţi, v. d e ex., W. T om aschek, Die a lten Thraker. Eine elhnologische U n tersu ch u n g, I-II, în S itzu n g sb er ich te phil.-hist. CI. t. 128, 130, 131, V ien a, 1893—94 ; W eiss s.v. Getae, în RE, V II, 1910, 1330—-1334 ; B randis, s. v. Dacia, în RE, IV, 1901, 1948— 1970 ; Gr. G. T ocilescu, Dacia în ain te d e rom ani, B ucureşti, 1880 ; V, Pârvan, G etica ; C. D aicoviciu , în Ist. Rom., I, p. 257— 268 ; I. I. Russu, L im b a traco-dacilor, ed. a 2-a, B ucureşti, 1967, p. 33—.36. N oi folosim den um irea de d aco-geţi, daci sau geţi în sen su l arătat. 208. P en tru celţi, v. nota 17, iar p en tru d aco-geţi, de ex., C. D aicoviciu , în Steaua, an. X X , 1969, nr. 4 (231), p. 68—71. 209. N u m ele de daci a fost ex p lica t ca proven in d d intr-un v ech i fond al liOTbU. trace, apropiat d e cu v în tu l frigian daos, care înseamnă" ,,Tu|r. A r fi, în acest caz, un num e de origine toţem ică, ceea ce ar î i î n concordanţă şi cu capul de lup de p e stiniJarHul dac (cf. R. V ulpe, în Istoria p o p o ru ltft" fo m a n , sub. red. acad. A. O ţetea, B ucureşti, 170). A lţii'e x p lic ă , n u m ele. în ..legătură cu arm a lor specifică. 210. I. I. Russu, în A IIN , 11, Cluj, 1947, p. 398—404. 211. B. Lam breehts, G esch ichte des W e s tk e lt e n tu m s a n d der Iberer, în voi. A b riss der G esch ich te a n tik e r R an d ku ltu ren, M iinchen, 1961, p. 2 şi urm , 212. C. Preda, M onedele, p. 430 şi urm .
CAPITOLUL II '
PREMISELE EXTERNE 1. Expansiunea romană în Peninsula Balcanică şi în Orient, 2. Lu mea „barbară" de Ia hotarele Daciei. 3. Frămîntările sociale de la Roma.
1
EXPANSIUNEA ROMANA ÎN PENINSULA B A L C A N IC A ŞI IN O R IE N T S paţiul carpato-dunărean, cuprins, în linii m ari, în tre D unărea mijlocie, C arpaţii nordici, M unţii Balcani şi ţărm ul de apus al M ării Negre, este cel pe care s-au zăm islit şi şi-au desfăşurat is toria daco-geţii. Acest terito riu a deţin u t un rol im portant în istoria antică a Europei şi a constituit, în rep e tate rînduri, ţelul expansiunii unor m ari p u teri din Asia sau din Europa. Însăşi in tra re a în izvoarele scrise a daco-geţilor este legată de un asem enea evenim ent. Pe la anul 514 î,.g.n., D arius al iui Hystaspps, ce îşi făurise un întins şi puternic im periu, a po rn it îm potriva sciţilor. Regelui persan i s-au opus, fă ră succes însa,..geţii „cei m ai viteji şi m ai d repţi d in tre traei“ , cum îi caracterizează H e ro d o t213. E xpediţia m arelui reg e. îm potriva sciţilor n -a reu şit să duca graniţele regatului acheroenizilor pînă la D unăre, lim itîndu-se doar la litoralul egeio al T ra c ie i214. In sec. al IV -lea î.e.n. se va ridica M acedonia, în tim pul lui Filip II şi mai cu seam ă sub dom nia fiului acestuia, A lexandru cel Mare·215. P e vrem ea lui F ilip II, sciţii au p o rn it m area lor ex pediţie în Balcani în fru n te eu regele Ateas. În aintării acestuia i s-au opus geţii de pe am bele m aluri ale D unării conduşi de u n anonim rex H istrianorum 216. D upă în frîn g erea sciţilor şi ane x area regatului sud-tracic al odrişilor graniţa m acedoneană a ajuns la Dunăre. A lexandru cel M are va întâm pina serioase dificultăţi provo cate de geţii nord-dunăreni, atunci cînd în 335 î.e.n. încercînd să su p u n ă pe triballii neînvinşi de ta tă l său a tre c u t D u n ă re a 217. G eneralul său Zopyrion şi-a găsit m oartea în lup tele cu geţii îm preună cu cei treizeci de mii de ostaşi ai săi 218.
64
Marele im periu alcătu it de A lexandru M acedon n-a reprezen tat decît o uniune m ilitară vrem elnică şi neviabilă ce s-a dez m em brat odată cu m oartea genialului său f ă u r ito r 219, ca urm are a luptelor în v erşu n ate ce s-au dus în tre urm aşi. Conflictele între diadohi au îm brăcat, în cele m ai m ulte cazuri, form e foarte violente şi au dus, în cele din urm ă, la constituirea statelor ele nistice 22°. Acelea d in tre ele care a u încercat să-şi extindă g ra niţele pe păm întul daco-geţilor au a v u t de în fru n ta t dîrza re zistenţă a acestora. Este cazul lui Lisim ah, fostul general al lui A lexandru M acedon, devenit rege al Traciei 221, în frîn t de Drom ichaites, pe la 300 î.e.n. La fel cum s-a u îm potrivit tu tu ro r acelora care au cău tat să le încalce ţin u tu rile, daco-geţii se v o r opune şi expansiunii romane. Dar, atunci cînd B urebista s-a rid icat în fru n te a nea m ului său, acvilele rom ane erau încă departe, ia r ţelurile de cucerire ale Rom ei erau în d rep tate spre alte m eleaguri. Dacă mai adăugăm şi conflictele interne deosebit de grave, care se m anifestă vehem ent, ca expresie a contradicţiilor de neîm păcat din sinul societăţii rom ane, vom înţelege cum s-a p u tu t ridica o personalitate a tît de puternică cum a fost B urebista, Iată unele dintre condiţiile e x tern e cele m ai im portante care a u făcut po sibil ca B urebista să-şi poarte oştile d in tr-u n capăt în altul al spaţiului carpato-dunărean, să unească sub sceptrul său toate triburile daco-getice şi să su p u n ă acestora pe acele neam uri, care pătrunseseră pe p ăm întul lor. De în d ată ce a devenit o m are putere aten ţia Romei s-a în d re p tat spre el. P rin num eroase lupte p u rta te în p artea de apus şi de ră sărit, Roma a reu şit să închege cel mai m are sta t sclavagist din lum ea m editeraneană. R ealizarea vastului Im periu rom an n-a fost rodul unui plan dinainte stabilit, ci s-a efectuat, succesiv de la o etapă la alta. Un asem enea plan n -ar fi p u tu t trece prin m intea nici unuia d in tre locuitorii obscurului oraş de pe m alul Tibrului. Şi cu to ate acestea Rom a a supus Laţiul, apoi întreaga Italie şi în urm ă aproape în treag a lum e cunoscută. M odestul oraş a început p rin a învinge spre a exista, p rin a cuceri pentru a se apăra, să dom ine p e n tru a nu fi dom inat. In decursul aces tor lu p te s-au form at acele m ijloace care i-au asigurat dom i naţia lum ii p rin tre care, pe prim ele locuri, se înscriu forţa sa m ilitară şi uriaşa capacitate de organizare 222. Este însă mai presus de orice îndoială că scopul iniţial de ap ărare al Romei, va fi înlocuit şi dom inat din ce în ce m ai pu tern ic de dorinţa acapa rării unor noi teritorii, a unor noi bogăţii, a c ît m ai m ulţi sclavi, toate pe seam a claselor sale dom inante 223. A tunci cînd Im periul a lu at proporţii uriaşe, i-au fost necesare o apărare cît mai bună.
65
g raniţe naturale, bine consolidate, toate acestea im punînd Romei efortul de a ajunge La Rin, D unăre şi E ufrat. Cînd aceste bariere n atu rale au fost atinse, ele n-au fost încălcate decît arareori. P uterea rom ană s-a a p ărat în interio ru l lo r de atacurile perm a nente venite din ceea ce num eau ei lum ea „barbară14. In cadrul cuceririlor întrep rin se de rom ani, în tre p ta ta fău rire a im periului lor, P eninsula B alcanică a in tra t de tim puriu. Prim ele trupe şi-au făcut apariţia pe m alul ilir al A driaticei încă de la sfîrşitul sec. *al 3-lea î.e.n. P re te x tu l prim elor cuceriri ro m ane în Balcani l-a co n stituit conflictul eu ilirii reginei Teuta, acuzaţi de a fi stin g h e rit activitatea neguţătorilor rom ani în apele M ării A driatiee (229— 228 î.e.n.) 224. De unde la început era vorba doar de infiltări în spaţiul iliric şi în lum ea grecească, în aceasta din urm ă sub egida apărării lib ertăţilor şi independenţei gre ceşti, cucerirea Peninsulei Balcanice va fi pusă în centrul preocu părilor lor de expansiune, după victoria obţinută în cel de-al doilea război c u vechii lor inam ici, cartaginezii. Ia tă una d intre acele etape de cuceriri despre care vorbeam 225. In Peninsula Bal canică începuse, să se ridice din nou M acedonia în fru n te cu F ilip V. Acesta cucerise prosperele oraşe g receşti din M area Egee, pe cele din Tracia şi pe cele din Asia Mică, care, mai înainte, fuseseră supuse regatului elenistic al Egiptului. E ste de la sine înţeles că o asem enea ascensiune şi în tă rire a M acedoniei n u p u tea fi pe placul rom anilor şi că ea producea îngrijorare. P re te x tu l de a interveni l-a co n stitu it cererea de a ju to r a Egiptului, a P ergam ului şi a Rhodosului. T rupele ro m ane, conduse de proconsulul C. Q uintius F lam ininus, îl înving pe Filip în lu p ta de la K ynoskephaloi (197 î.e.n.). M acedonia va fi definitiv b iru ită abia pe vrem ea lui Perseus, fiul lui Filip V, în urm a bătăliei de la P ydna (168 î.e.n.) şi tran sfo rm ată în anul 148 î.e.n. în provincie rom ană. Noii provincii căreia i s-a p ă stra t num ele de M acedonia i-a u fost adăugate terito riile ilirice, cu cerite m ai înainte, şi Epirul. O dată cu constituirea provinciei M acedonia stăpînirea rom ană s-a in sta u ra t definitiv în Peninsula Balcanică. M acedoniei i-a u rm a t Grecia, â cărei independenţă a fost definitiv lichidată în anul 146 î.e.n. De acum înainte expan siunea Romei va in tra într-o nouă etapă, aceea a cuceririi boga telor regate elenistice d in O rient. O dovadă că lucrurile stăteau aşa şi că Roma în această perioadă îşi orien ta politica de cuce riri în altă direcţie o constituie fap tu l că teritoriile de nord ale Peninsulei Balcanice vor fi cucerite de rom ani cu m ult m ai tîr ziu. Provincia Moesia se v a constitui abia în an u l 15 e.n. iar P annonia în 8 e .n .226, fro n tiera im periului ajungînd astfel la
66
D unăre. A r m ai fi de adăugat că în nordul şi vestul M acedo niei locuiau trib u ri „-barbare" ce vor ataca m ereu noua provin cie (cum vom a ră ta îndată), însă neorganizate într-o form aţiune politică mai m are, capabilă să constituie un real pericol p en tru statu l rom an. In a doua ju m ătate a sec. al 2-lea î.e.n. şi la în ceputul celui u rm ă to r rom anii vor fi preocupaţi de O rient. Cu regatul seleuoizilor Rom a intrase în conflict încă m ai dinainte. Regele Antiochos III, după lupte p u rta te în centrul şi nordul Greciei a fost învins la T herm opyle şi definitiv zdrobit în urm a bătăliei de la M agnesia (190 î.e.n.). Pacea s-a încheiat abia în anul 188 î.e.n. In u rm a acesteia seleueizii au fost obligaţi să ce deze toate posesiunile lor din E uropa şi Asia (la nord de T au rus), pe lîngă enorm e despăgubiri de război pe care urm au să le plătească, a tît rom anilor cît şi Pergam ului, a lia t al Romei în aceste lupte. T eritoriile cucerite de rom ani au fost cedate P e r gam ului şi Rhodosului. încă n u p u tea fi vorba de a se institui o stăpînire aşa de în d ep ă rta tă de Italia. Nu fusese cucerită încă nici M-acedonia, iar în G recia rom anii acţionau pe tem eiul alian ţei lor cu diferitele ligi greceşti. Dacă pe la 188 î.e.n. instalarea p u terii rom ane în Asia Mică era încă p rem atură, după cucerirea M acedoniei şi supunerea Greciei continentale, la 130 î.e.n. ea a devenit realitate prin transform area reg atu lu i Pergam în provincia Asia. Pergam ul, unul dintre cele m ai m ari state elenistice din Asia Mică, a fost lăsat d rep t m oştenire rom anilor de către regele A ttalos III;pL a instaurarea pu terii rom ane în A sia Mică exista o p u tere în as censiune, oare v a da m u lt de furcă rom anilor. Este vorba de regatul P ontului co n stitu it la sfîrşitul sec. al 4-lea î.e.n. în te m eietorul dinastiei d in P o n t a fost M ithridates, urm aşul unei fam ilii aristocratice iraniene şi prom otoare a unei politici de elenizare a ţării. R idicarea şi a firm area P o ntului a început de pe vrem ea lui P harnaces I (183— 170 î.e.n.) devenind un adversar deosebit de periculos p e n tru rom ani, odată cu urcarea pe tron a lui M ithridates a l V I-lea E upator (111— 63 î.e.n.) 227. A cesta a reuşit să închege o ad ev ărată coaliţie antirom ană. A atras de partea sa statele d in nordul M ării Negre, încheind alianţe cu cele două m ari oraşe-state greceşti, Olbia şi Chersonesul. A lian ţele lui M ithridates s-au extins şi la populaţiile „barbare11 ce locuiau la nordul bazinului M ării Negre. C ucerirea regatului Bosporului i-a adus regelui din P ont serioase ven itu ri creîndu-i posibilitatea alcătuirii unei puternice arm ate. In fru n te a acesteia, M ithridates a cucerit A rm enia Mică, pe care a anexat-o reg a tu lui său, apoi Colchida, pe ţărm ul de ră să rit al M ării Negre.
67
Politica lui M ithridates al V I-lea E upator de în tă rire şi de cîştigare de aliaţi s-a extins şi asupra ţărm ului de vest al M ării Negre, locuit de’ daco-geţi, în tr-o vrem e în care îşi făcuse deja apariţia Burebista. Deşi asupra acestei problem e vom reveni, m enţionăm totuşi încă de pe acum, că cetăţile greceşti, cum au fost H istria sau C allatis erau supuse regelui din Pont, iar altele, ca Apollonia îi erau aliate 228. în acest fel M ithridates a reuşit să coalizeze îm potriva Romei toate populaţiile din ju ru l M ării Negre cu excepţia B ithyniei, care va răm îne aliata Romei 229. In in teriorul continentului asiatic, M ithridates a stab ilit relaţii de prietenie cu regii A rm eniei şi Parţiei, am îndoi ostili rom a nilor si adepţi ai politicii de în lă tu ra re cît m ai grabnică a aces to ra din Asia Mică. R elaţiile lui M ithridates s-au extins în Siria şi chiar în Egipt. Sprijinindu-se pe o a lia n ţă de scurtă d u rată cu regele Nicomedes II al B ithyniei, M ithridates a ocupat P aflagonia şi G alatia devenind cea m ai im p o rtan tă forţă duşm ană rom anilor din Asia Mică. F aţă de aceştia regele Pontului va acţiona direct abia în anul 89 î.e.n. cînd Rom a era prinsă în răz boiul aliaţilor. P rofitînd de războiul am intit, M ithridates a a ta cat trupele rom ane, l-a învins pe Nicomedes III regele B ithyniei si în scu rt tim p a reu şit să supună în treag a Asie Mică. După cucerirea acesteia, M ithridates, în fru n te a m ercenarilor săi, s-a în d re p ta t spre P eninsula Balcanică, a debarcat la P ireu şi a cucerit A tena, institu in d u n guvern dem ocratic în fru n te cu filo soful A riston. Astfel, în anul 88 î.e.n. M ithridates a reu şit să supună autorităţii sale, fie direct, fie pe calea alianţelor, întreaga Asie Mică, A tena şi ţărm urile M ării Negre. A rm ata de m erce nari pe care se baza M ithridates era însă, din toate punctele de vedere, inferioară aceleia pe care Rom a o alcătuise, o instruise şi o organizase. De aceea, atunci cînd în 87 î.e.n. Sylla va porni îm potriva lui M ithridates, încă de la începutul înfru n tărilo r, suc cesele şi înfrîngerile regelui din P ont se vo r succeda vertiginos. Concom itent cu acţiunile lui M ithridates, provincia M acedonia a fost invadată de scordisci, dardani şi traci care nu se vor li nişti nici după înfrîngerea lui M ithridates. D upă victoria de la Cheroneea, Sylla a pedepsit aceste neam uri şi le-a im pus tra ta te de supunere pe care însă acestea nu le vor respecta. Cu ele vor avea de lu p ta t în 78—76 î.e.n. g u vernatorul Macedoniei, Appius C laudius Pulcher, iar Livius Scipio va înfrînge o nouă coaliţie a dardanilor, scordiscilor şi tracilor. Dar, să ne întoarcem la M ithridates. Politica in tern ă dusă de acesta, mai ales în oraşele-state greceşti, caracterizată prin largi reform e sociale : anularea da toriilor, reîm p ărţirea păm întului, eliberarea unui m are num ăr
68
de sclavi, a făcut ca populaţia în stă rită să dorească revenirea stă pînirii romane. Concom itent cu prim ele succese ale arm atei con dusă de Sylla au a v u t loc şi răscoale prorom ane. Pacea în tre M ithridates şi rom ani s-a încheiat în a n u l 85 î.e.n. la Dardanos. Prin aceasta M ithridates a fost obligat să ren u n ţe la toate cuce ririle sale făcute în Asia Mică, la plata unei enorm e despăgu biri de război şi la predarea întregii sale flote. In schimb, i-a fost acordat titlu l de „prieten şi aliat al poporului rom an11. M ithridates a fost învins, dar nu s-a transform at, pînă la sfîrşi tul vieţii sale, în p rie ten şi aliat al poporului rom an, deşi fusese obligat să prim ească acest titlu . L upta cu el va mai fi conti nuată în mai m ulte războaie, despre care va fi vorba m ai tîrziu.
2 LUMEA „BARBARĂ44 DE LA HOTARELE DACIEI Am ajuns cu expunerea în m om entul în care la Roma Lucius Cornelius Sylla a reuşit, în urm a unei lovitu ri de stat, să pună m îna pe putere iar B urebista şi-a făcut in tra re a pe scena isto riei. în ain te de a u rm ă ri rolul pe care B urebista l-a jucat pe parcursul îndelungatei sale dom nii v a tre b u i să m ai zăbovim puţin asupra trib u rilo r din P eninsula Balcanică, ori de la hota rele daco-geţilor. D espre toţi aceşti „ b arb ari44, izvoarele literare ne spun foarte puţin. Ele ne m enţionează, m ai cu seam ă, in cursiunile pe care le-au făcu t în noile terito rii ale Romei. Ro manii au av u t m u lt de lu p ta t cu populaţiile războinice ale ilirilor, celţilor, bastarnilor, tracilor la care s-au adăugat daco-geţii. Toţi aceştia se vor opune înain tării rom ane, îşi vor a p ă ra cu m ultă tenacitate p ăm întul şi vor ataca în rep etate rîn d u ri M a cedonia. C aracterul acestor atacuri a fost, fă ră îndoială, în prim ul rînd, cel de jaf, caracteristic ultim ei faze de dezvoltare a comu nei prim itive. C hiar înainte de constituirea provinciei rom ane, Filip V al M acedoniei a chem at, la 182 î.e.n.·, în aju to r pe bas: tarni. Regele m acedonean a solicitat acest a ju to r îm potriva dardanilor şi a rom anilor. D upă cît se pare, bastarnii, îm preună ou celţi şi, poate daci, chem aţi ca m ercenari, au pornit, de undeva, din M oldova de azi, au tre c u t D unărea pe te rito riu l Do brogei. De aici ei au înco n ju rat M unţii B alcani pe la Apollonia şi M esam bria, p e n tru a ajunge în M acedonia. Libera trecere a bastarnilor peste terito riu l tracic se datora dom inaţiei asupra
tracilor exercitată de către F ilip 23°. Fiul acestuia, Perseus, în lu p ta lui cu rom anii va solicita şi el ajuto are din nordul D u nării. Este vorba de 10 000 de călăreţi şi to t pe a tîţia pedestraşi. D espre aparten en ţa etnică a celor veniţi în aju to ru l lui Perseus autorii antici n u sîn t de acord. Unii îi num esc galii sau galaţi, deci celţi, alţii îi desem nează a fi bastarni, iar A p p ia n 231 ne spune că sîn t geţi. Este probabil vorba ca şi m ai înainte pe v re m ea lui Filip a l V-lea, sau mai tîrziu, de coaliţii alcătuite din bastarni, celţi şi geţi. O incursiune a bastarnilor, de data aceasta îm preună eu traci şi scordisci în sudul D unării ne este m enţionată, la anul 179 î.e.n., de către T itus Livius (Periochae, XLI, 19, 7—8). De la el aflăm că bastarnii în asociere cu scordiscii şi tracii i-au atacat pe dardanii iliri şi că aceştia au solicitat aju to ru l Romei. Este foarte probabil ca sub apelativul de traci să se ascundă daco-geţii, vecinii traci ai dardanilor de la nordul D unării 232. B astarnii, ori peucinii cum m ai sîn t num iţi, au pornit din regiunea de la vest de V istula, începând cu sec. al Ili-le a î.e.n., spre răsărit, înconjurînd C arpaţii pe la răsărit, s-au aşezat în Galiţia, Moldova, extinzîndu-se spre est p în ă la N istru. în Mol dova descoperirile arheologice, de tip Poieneşti — Lukaşevka, îi atestă în sec. II— I î.e.n. A tît autorii an tici cît şi istoricii mo derni nu au ajuns încă la un punct de vedere com un în ceea ce priveşte etnicul bastarnilor. Unii îi consideră celţi, alţii ger m anici, unii daci, iliri şi, în sfîrşit, alţii cred că sînt protoslavi 233. Se pare că este vorba de o sem inţie germ anică stab ilită în nordestul Daciei. în sec. a l II-lea î.e.n. ei a u p ătru n s în teritoriile daco-getice fiind supuşi ori alungaţi în p rim a p arte a sec. I î.e.n. de B urebista. La est de bastarni, în sec. III— II î.e.n. se aşezaseră sarm aţii, populaţie din acelaşi m are grup iranian de vest ca şi sciţii. în cepînd din a doua ju m ătate a sec. al IV -lea î.e.n., înaintînd la apus de Don (Tanais), i-au p resat pe soiţi. Pe vrem ea lui H erod o t g ran iţa de v est a sarm aţilor o form a Donul. în tra ta tu l de pace încheiat la 179 î.e.n. în tre P harnaces I, regele P ontului cu regii Pergam ului, B ithyniei şi Cappadociei era m enţionat şi n u m ele unui rege sarm at, G alatos care stăpânea ântre N ipru şi Don (Polybius, 26, 6, 13). S arm aţii vor în ain ta în regiunile nordpontice dislocînd şi asim ilînd pe sciţi, înlocuind dom inaţia m i litară şi politică a acestora. Pe la a n u l 100 î.e.n., după oum spune c la r Strabon 234, sarm aţii a u ajuns la hotarele locuirii dacogeţilor. D escriind populaţiile de pe coasta de nord a M ării Negre, Strabon m enţionează că în tre D unăre şi N ipru se întinde mai întîi stepa geţilor (Bugeacul), apoi tyrageţii, iar dincolo de aceştia
70
sarm aţii. în ain tă rii sarm aţilor spre vest, în teritoriile daco-ge tice, le va pune stavilă B urebista 235, atunci cînd îşi va extinde lim itele stăpînirii pînă la Olbia. în nord-vestul şi vestul spaţiului carpato-dunărean, precum şi la est de C arpaţi pătrunseseră trib u ri celtice încă de pe la m ijlocul sec. al IV -lea î.e.n. şi m ai ales cu începutul celui u r m ător. Este vorba de neam urile boiilor, a tauriscilor şi ale anar ţilor. Pe toate acestea le va alunga ori le va supune B urebista. O altă sem inţie celtică, cea a scordiscilor, se stabilise pe te ritoriul Iugoslaviei de azi, aproxim ativ în regiunea de vărsare a Savei în D unăre. V rem ea şi îm p reju rările în care aceştia s-au aşezat pe acest te rito riu ne sîn t povestite de Trogus Pom peiusIustinus. A stfel aflăm 336 că „Filip al V -lea atrăsese şi pe gallii seordisei ca aliaţi de război de p artea lui şi, dacă n -a r fi m urit, rom anii ar fi a\m t de su portat un război greu. Căci gallii, după ce au dus un război nenorocit îm p otriva oraşului Delfi, război m care au sim ţit m ai tare p u terea zeului decît a duşm anilor, pierzînd şi pe com andantul lor B rennus, au fost alungaţi şi a u fugit unii în Asia, a lţii în Tracia. De aici, pe aceleaşi drum uri pe care veniseră, s-au în d re p tat d in nou spre vechea lor patrie. Un grup d in tre ei s-au aşezat la confluenţa Savei cu D unărea şi i-a plăcut să fie n um it seordisei11. A cţiunile războinice ale scordiscilor ne s în t pom enite în izvoarele litera re încă din prim a jum ătate a sec. al 2-lea î.e.n. în com pania b astarn ilo r 237. Ei vor fi cei care, singuri, ori în asociere cu alte neam uri, vor ataca m ultă vrem e provincia M acedonia. La abia un deceniu după ce adm inistraţia Romei se instalase în M acedonia, în anul 137 î.e.n., o arm ată rom ană a fost învinsă de seordisei. A tacurile se vor ţine lanţ şi este de n o tat că num ai cele m ai im portante dintre ele au fost înregistrate de istoriografia antică. D espre un asem enea atac ştim că s-a produs la anul 135 î.e.n., iar a ltu l în 117 î.e.n. T entativa de contraofensivă a guvernatorului M acedoniei C. P o r cius Cato, din a n u l 114 î.e.n., se va solda cu u n m are eşec. După ce arm ata g u v ernatorului a fost înfrîntă, celţii-scordisci au p ră dat în voie nu num ai Macedonia, d ar şi posesiunile rom ane de pe terito riu l ilir, pînă la ţărm u l M ării A driatice. S ituaţia creată i-a obligat pe rom ani să-şi intensifice ofensiva în Balcani. P rim a victorie a fost cea obţinută în 112 î.e.n., de M. Livius D rusus, care a reuşit să im pună pace scordiscilor şi celorlalte trib u ri care îi însoţeau în atacurile în d re p tate îm potriva M acedoniei rom ane. Pacea s-a dovedit a fi însă foarte efem eră p e n tru că acelaşi gu vernator va treb u i să m ai ducă lupte cu tracii. Frontinus 238 ne relatează că guv ern ato ru l M acedoniei, M areus M inucius R ufus a fost „strîm torat de către seordisei şi daci,
71
care erau mai m ulţi la n u m ă r“, acţiune ce se petrece între anii 109— 106 î.e.n. Acelaşi g uvernator m ai are de su sţin u t lupte cu bessi şi cu alte neam uri din Tracia. O inscripţie de la Delfi ne spune că M arcus M inucius R ufus a p rim it triu m fu l ca urm are a lu p telo r p u rtate cu succes, tim p de doi ani, îm potriva gallilor scordisci, a bessilor şi a a lto r neam uri 239. In anul 97 î.e.n. moesii, din valea Strim onului şi dardanii de pe M orava au a ta c a t M acedonia din nou reuşind să ajungă pînă la Epir, unde a u jefu it sa n ctu a ru l de la Dodona. In to t cursul celei de a doua ju m ătăţi a sec. al II-lea î.e.n. şi, la începutul sec. I î.e.n., rom anii vor avea m ereu de lu p ta t cu populaţiile libere din P eninsula Balcanică. Ei au încercat să frîneze doar p ătru n d erile sem inţiilor „barbare11 pe terito riu l Ma cedoniei şi, uneori, pe unele d intre ele le-au u rm ă rit departe în terito riile lor de baştină. Aşa se va întîm pla în anii 74 î.e.n. şi 73 î.e.n. Un fapt pare a fi deosebit de lim pede şi anum e că, în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. rom anii s-au v ăzu t obligaţi a face faţă situaţiei dificile creată p rin ridicarea lui M ithridates al V I-lea E upator, rege al P ontului şi al Bosporului. A cesta este duşm a n u l spre care s-a în d re p tat întreaga atenţie a Romei începînd opera de cucerire a O rientului. Războaiele p u rta te de rom ani cu M ithridates au favorizat, fără p u tin ţă de îndoială, ridicarea lui Burebista. Rom anii e ra u încă departe de hotarele Daciei, în M acedonia, ia r oştirile lor ocupate în războaiele cu M ithridates, singura forţă ce reprezenta în această p a rte a lum ii un pericol efectiv p en tru rom ani. La situ aţia d e care vorbeam se m ai adaugă şi gravele tu lb u ră ri in tern e de care era zguduită Rom a în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. De toate acestea B urebista va şti să profite.
3 FRĂMÎNTĂRILE SOCIALE DE LA ROMA Cînd Sylla l-a învins pe M ithridates al V I-lea, regele P ontului şi al Bosporului, şi a restab ilit liniştea în O rient n u s-a p u tu t gîndi şi la extinderea h otarelor rom ane în P eninsula Balcanică. Ceea ce l-a îm piedicat să realizeze acest lu cru a fost situaţia precară de la Rom a care parcurgea cea m ai fră m în tată şi m ai zbucium ată perioadă din istoria s a 240.
72
C ontradicţiile ce s-au m anifestat a tît de violent în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. la Roma erau consecinţa firească a dezvol tării sclavagism ului. C ovîrşitoarea m ajo ritate a plebei rom ane depindea econom iceşte de aristocraţie, dependenţă ce ajunsese deja să îm brace form a instituţională a patro n atu lu i şi a cliente lei 2n. D ar este m ai presus de orice îndoială fap tu l că antago nism ul societăţii rom ane nu-1 form a, nu era cauzat de conflic tele d intre plebei şi aristocraţi, ci el rezida în conflictul d in tre clasa pro p rietarilo r de sclavi în to talitatea ei, pe de o parte, şi sclavi pe de altă p arte, cei care produceau b unurile m ateriale şi de pe seam a cărora tră iau toţi oamenii liberi. Sclavii însă n-au reuşit să-şi alcătuiască o form ă de organizare proprie, n -au av u t o ideologie a lor, ci erau, după expresia lui Lenin, sim pli pioni în m îinile stăpânilor, care îi foloseau unii îm potriva altora, în conflictele d in tre e i 242. în istoria Rom ei se cunosc destule cazuri cînd sclavii au fost în arm aţi şi puşi să lupte îm preună cu oa menii liberi, ou ocazia d iferitelor războaie civile, a tît în tr-o ta bără cît şi în cealaltă. Se pot am inti aici războiul dintre M arius şi Sylla ori cel d in tre Caesar şi Pom peius. Pe durata luptei d in tre patricieni şi plebei s-au conturat două m ari g ru p ări politice opuse. P rim a d in tre acestea, cea a optim aţilor, era alcătuită, în prim ul rînd, din aristocraţia sena torială profund in teresată în m enţinerea vechilor privilegii cu care era în v estită şi care, în m od firesc, se opunea cu toată îndîrjirea oricărei încercări de dem ocratizare a conducerii de stat. Popularii, cea de a doua m are grupare politică, opusă primeia. lu p tau p e n tru reform area conducerii statului, p en tru ob ţinerea de privilegii şi de particip are c ît mai largă a* lor în conducerea şi adm inistraţia statului. L upta d in tre optim aţi ^şi populari, s-a tran sfo rm at în prim a p a rte a sec. 1 î.e.n. în tr-u n violent război civil. Popularii îl aveau în fru n te pe M arius iar optim aţii pe Sylla. In tre aceştia s-a p u rta t o crîncenă lu p tă care a dus la victoria acestuia din urm ă, n u m it d ictator pe viaţă. In stituirea d icta tu rii e ra singura form ă în stare, în tr-o oarecare m ăsură, să potolească conflictele 243. Se p ărea că după în frîngerea lui M arius şi acapararea puterii suprem e de către Sylla, optim aţii au cîştigat definitiv lupta. Insă, spre stu p efacţia contem poranilor! şi a istoriei, Sylla în culm ea puterii se retrag e din a re n a politică. D upă m oartea aces tuia survenită la sc u rt tim p după abdicare, forţele populare, cei din partid u l lui M arius, vo r relua, de data aceasta cu m u lt suc ces, lupta. In fru n te a popularilor se va situa Caesar. Se va isca un nou şi sîngeros război civil, despre care vom avea ocazie să vorbim p en tru că la el, în tr-o form ă oarecare, va participa şi
73
B urebista. S ituaţia internă de la Roma, ce se adaugă celei ex te rn e generale, va fi şi ea propice ridicării unei m ari p u teri la p eriferia lum ii rom ane, va constitui u n a d in tre prem isele ex tern e ce va favoriza apariţia „celui d intîi şi cel m ai m are d intre regii din T racia“ 244.
NOTE 213. IV, 93. 214. P. A lexandrescu , în SCIV, 7, 3—4, 1956, p. 319— 342. cu o bogată bib liografie p rivin d lim itele stăp în irii p ersan e în P en in su la B al canică. 215. R egele m acedonean care a reuşit, în n u m ai 10 ani, să cucerească în tregu l O rient şi să fău rească un im en s im periu, a produs con tem poranilor şi urm aşilor o puternică im p resie ce a gen erat o litera tură foarte vastă. V., de ex., pe lîn gă tra ta tele g en era le : U. W ileken, A le x a n d e r d e r Grosse, Leipzig, 1931 ; G. G lotz — P. R ou ssei — R. C ohen, A l e x a n d r e ei le d â m e m b r e m e n t d e son em p ire , Paris, 1938. 216. Iustinus, IX , 2— 3, cf. V. P ârvan, Getica, p. 56— 65. 217. E ven im entu l e ste p o v estit cu d estu le am ăn un te de gen eralu l lui A lexandru, P tolem aeu s al lu i Lagos, viito ru l rege al E giptului, parti cipant la cam panie şi transm is de Arpi;in, A na ba sis, I. 3—4. 218. R. V ulpe, în Ist. Rom.., 1, p. 228. 219. U. W ileken, A l e x a n d e r der Grosse, L eipzig, ■ — P. R oussei — R. C ohen, op. cit. (G. G lotz, Κ. K. Zelin, în Istoria U niversală, 2, B ucureşti, W. W. Tarn, A le x a n d e r th e Great, II, Sources ford, 1950.
1931 ; G. G lotz Histoire g e n e r a l e ) ; 1959, p. 206— 213 ; and Studies, O x
220. Μ. I. R ostovtzeff, The Social and Economic H isto ry of th e H ellen islic W o r ld , 3 voi., Oxford, 1941; W. W. Tarn, The H ellenistic Civilisation, Oxford, 1926 ; A. B. R anovici, E len ism u l şi rolul său istoric (traducere din lim b a rusă), Bucureşti, 1953 ; A. J. T oynbee, H ellen ism ; th e H istory of a C ivilisation, Oxford, 1959 ; M, G ram atopol, C iv ili za ţia elenistică, B ucureşti, 1974. 221. Diodor, X X I, 12, cf. V. P ârvan, Getica, p. 56—65. 222. L. Homo, L ’lta lie p r i m i ti v e et les d e b u ts d e V im periaUsme romain, Paris, 1938, p. 415— 419 ; R. V ulpe, L es popu lation s su d-orien tales de VEurope et l’E m pire rom ain, în A cte s, 2, p. 31 şi u r m .; id., în Din istoria Dobrogei, II, Bucui*eşti, 1968, p. 14. 223. N. A . M aşchin, Istoria, R o m ei p. 114.
antice
(traducere), B ucureşti,
1951,
224. M. H olleaux, R om e, la Grece et les m on arch ies h e lU n istiq u es au IIIe siecle, Paris, 1921, p. 74 ; D. M. P ip p id i, în Din istoria Dobrogei, I, 1965, p. 273.
74
225. G. Zippel, D ie R om ische H errsch aft in Illyrien bis auf A ugustus, L e ip z ig , 1877, p . 43 şi urm. ; Th. M om m sen, R om ische Geschichte, I, B erlin, 1933, p. 263 şi urm. ; N. A. M aşchin, Istoria R o m ei antice (traducere). B ucureşti, 1951, p. 176 şi urm . ; V. Pâi-van, Getica, 1968, p. 24 şi urm. ; A. M ocsy, Die B e v o lk e ru n g v o n P a nnonien bis zu d e n M ark om an n en k riegen , B udapest, 1959 si recenzia lui I. I. Russu, în Dacia, 5, 1961, p. 601—608. 226. M. Fluss, în RE, 15, 1932, col. 2350— 2412 ; C. P atsch, B eitrăge zu r V o lk erk u n d e v o n Siidosteuropa, V, 2 ; id., D er K a m p f u m den Donaurauni un ter D o m itia n u n d Traian, S itzb er. A k a d . Wien, vol. 214, 1932, p. 217 ; A. M ocsy, s.v. P a n n o n ia , în RE, Suppi. IX , 1962, 515— 776 ; Id ., G esellsch aft und R om anisation in d er rom isch en Prov in z Moesia Superior, B udapest, 1970 ; Em. D oruţiu-B oilă, D ic ţionar, p. 397— 401. 227. Th. R einaoh, M ith rid a te E u pator D. M. P ippidi, C on tribu ţii, p. 224.
roi
de
Pont,
Pai-is,
1890 ;
;I|S i;î; 228, O inscripţie d in A p ollon ia (I.G.B., I, 392) m en ţion ează că pe baza „sym m achiei“ a fost sta b ilită în cetate o garnizoană a lu i M ithridates.
.... '229. E utropius. V, 5 ; „M ithridates enim , qui r e x erat, a tq u e A rm en iam m inorem , et totum P on ticu m m are in circuitu cum B ospore ten eb a t...“ ; Th. Reinaoh, op. cit., p. 57 şi urm. ; N. A. M aşchin, Istoria R om ei ( antice (traducere), B ucureşti, 1951, p. 176 : R. V u lp e, H istoire ancienne de la D o broudja, 1938, p. 97 şi urm. ; Em. Condurachi, Coloniile g re ceşti din P o n tul stîng şi lu pta lor î m p o tr iv a co trop irii rom ane, Acad. R.P.R., B u letin ş tiin ţijic seria ştiin ţe istorice, filozofice şi econom icolIS S K v ΐ'.ν': ju ridice,' tom. II, nr. 2—4, 1959, p. 7 6 ; D. M. P ippidi, în D in Istoria Dobrogei, 1, B ucureşti, 1965, p. 270 şi urm. ţSmg§;23Q. V. Pârvan, G etica, p. 68 ; A . Bodor, în Stu dia, 1, 196!·. 231. Macedonica, IX, nota 96;
p. 19—33.
16, 1—2 ; cf. V. P ârvan. op. cit., p. 69— 70. V. şi
232. C. D aicoviciu, în Ist. Rom.., I, p. 285. iSS8;;»\233. Strabon, VII, 3, 15 şi 17 ; P lin iu s, Nat, Hist., IV, 25 ; T acitus, Germ., ifllii, 46 ; cf, E caterina D unăreanu-V ulpe, în BCM I, 18, 1924, p. 177— 184 ; IfijISlîM' v · P â rvan, op. cit., p. 65— 73 ; C. Patsoh, B eitră ge zu r V o lk e rk u n d e v o n Siid osteu ro pa ) V, 1. B is zu r F estsetzun g d e r R d m e r in T ran sda nu bien, V iena, 1932, p. 5—82 ; P. N . T retiakov, în SCŞIaşi, 8, 1955, 1—2, p, 159— 160 ; id., în K S , 68, 1957, p. 51— 62 ; id., în M IA , 89, 1960, p. 8—51, 239— 248 ; R. V ulpe, în M ateriale, 1, 1953, p. 310 şi urm. ; id.. L e p ro b le m e d e s B astarn es ă la lum iere d es de c o u v e rte s archeologiques en M o ld avie , în vol. N o u v e lle s E tu des d ’Histoire, Bucurfeşti, 1955, p. 103— 119 ; id., în Ist. R om., 1, p. 243—244 ; H. Rosenfeid, în vol. A b r is s der Geschichte a n tik e r R a n d k u ltu re n , M iinchen. 1961, p, 33, v, şi indice, p. 272 ; V. I. D upoi, în A n a le le U niv. Bucureşti, istorie, an. X X , nr. 1, 1971, p. 27— 50 ; M. B abeş, în SCIV, 20, 2, 1969, p. 195—217 ; id. în M em . A n tiq ., 2, 1970, p. 215— 235 şi s u p ra p, 23. 234. V I I , 3. 17. 235. R. V
W erner, în
M iin c h e n ,
vol.
A b r is s
der
G eschich te
a n tik er R an d ku ltu ren , 1960, p. 671—682
1961, p. 1 3 8 ; I, .N e s to r, în Ist. Rom., I ,
75
şi Gh. Bichir, în Peuce, 1, T ulcea, 1970 ; id., în A c te s du V i i l e Congr. int. d. sciences p r e - et protohistorique, 1, Beograd, 1971, p. 275—285. 236. Istoria lui Filip, X X X II, 3, 5, Izvoare, I, 1964, p. 357. 237. G. Zippel, Die rom ische H errsch aft in I llyrie n bis a u f Augustus, Leipzig, 1877, p. 45 si urm. ; V. P ârvan, Getica, p. 73— 77 ; R. V ulpe, în A ctes, 2, Sofia, 1969, p. 33—34. 238. S trata gem ele, II, 4, 3 ; Izvoare, I, p. 431. 239. T. Sarafov, Les Besses et R om e, în A ctes, 2, Sofia, 1969, p. 143. 240. K. M arx şi F. E n gels, O pere alese în două v o lu m e, voi. I, B u cu reşti, 1955, p. 246. 241. N . A . M aschin, P rincipa tul lui A u g u stu s, (traducere) B ucureşti, 1954, p. 14—15.' 242. V. I. L enin, M arx -E n ge ls-m arxism , ed. a 3-a, B ucureşti. 1958, p. 428. 243. Th. M om m sen, R om ische Geschichte, II, 2, B erlin, 1933, p. 304 şi urm . ; J. Carcopino, Histoire anclenne. Histoire rom ain e, II, P a ris , 1935, p. 389—488. 244. V. Pârvan, Getica, p. 77.
CAPITOLUL III
CEL DINTÎI SI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA 1. Personalitatea lui B urebista. 2. Num ele. 3, Începutul domniei. 4. Capitala (?). 5. Originea!
1
PERSONALITATEA LUI BUREBISTA După ce am tre c u t în revistă prem isele interne şi externe care au făcut posibilă afirm area lui B urebista şi care l-au impus, firesc a r fi să începem p rin a prezenta p o rtre tu l fizic şi m oral al acestuia — cu un cuvlnt — să-i prezentăm biografia. Este regretabil că docum entele ce stau la îndem îna cercetă torului din zilele noastre nu sîn t în m ăsură să ne redea dim en siunile reale, fizice şi m orale, ale m arii personalităţi. în făptuirile lui B urebista sîn t singurele d a te pe care le cunoaştem şi acestea au fost, fără îndoială, excepţionale. ' A dm iţînd ipotetic, şi p ăstrîn d proporţiile, că n-am dispune de nici un izvor lite ra r care să ni-1 fi descris, să ni-1 fi prezentat pe A lexandru M acedon, oare n u l-am caracteriza totuşi ca pe o m are personalitate, ca pe un geniu, fie num ai pe baza alcă tuirii enorm ului său im periu ? In această lum ină vom încerca, fără să avem la îndemână nici o descriere istorică directă, să conturăm profilul sp iritu al al lui Burebista. A cesta este, fără îndoială, cel im portant în cazul unei personal ilăţi is) orice a c t i v e m anifestată polivalent şi fecund, chiar atunci cînd creionarea contururilor sale se realizează num ai p rin consecinţele1racţiun I ji lui. Or, în făptuirile lui B urebista, m inunatele şi excepţion ik le sale realizări le cunoaştem din surse directe. A r fi in teresan t dacă i-am cunoaşte chipul, pe care„.ni-l;.imaginăjâqu3energic^.yiîr luntar cu toate caracteristicile unui b ă rb a t viguros. Persoana m arelui rege n-a constituit m odel nici p e n tru unul dintre artiştii vrem ii sale. Am fi av u t ocazia să-i vedem p o rtre tu l pe efigia monedelor, dacă —■ aşa cum vom avea ocazia să arătăm — nu s-ar fi im itat în acea vrem e denarii republicii rom ane 245. \ ’
77
S-a spus că figura m asculină reprezentată pe fibuiele-falere de arg in t-au rit, din frum osul tezaur descoperit Ia B ucureşti (He răstrău), l-ar reprezenta pe B urebista (vezi fig. 5) 2‘16. Aceeaşi figură se întîlneşte şi pe alte fibule de argint dacice cum a r fi cele de la Vălenii de M unte 247 şi Coada M alului (jud. Prahova) (vezi fig. 6), sau B ălăneşti (jud. Olt) 248. Fibulele de argint gă site la B ălăneşti alcătuiau, îm preună cu alte podoabe lucrate din acelaşi m etal, in v en taru l fu n era r al unui m orm înt. Ne aflăm în cazurile citate, după părerea noastră, în prezenţa unor căpe tenii getice, deşi figura um ană rep rezen tată pe fibulele din m orm întul de la B ălăneşti a fost atrib u ită unei femei, pe baza coa furii, şi identificată cu zeiţa Bendis 249. Iată cum aceleaşi reprezentări au fost atrib u ite cu to tu l dife rit : zeiţei Bendis sau regelui Burebista. In ambele cazuri, este vorba doar de presupuneri ce nu vor putea fi verificate decît în urm a unor descoperiri concludente. Sigur răm îne doar un fap t şi anum e că asem enea reprezentări figurative sînt foarte rare, în întreaga lum e daco-getică, constituind apariţii cu to tul excepţionale. în ceea ce priveşte subiectul red a t în portretistica fibulelor despre care vorbeam , înclinăm să credem că este mai curînd vorba de un m otiv ornam ental antropom orf. F oarte po sibil că artistul, şi în cazul nostru este vorba de un v eritabil a rtist şi nu de un m eşteşugar oarecare, a lu a t d re p t model pe u nul d intre sem enii săi. A rm ele ce par să fie reprezentate pe cele două fibule-falere de la B ucureşti (H erăstrău) a r indica un răz boinic, u n fru n ta ş daco-get, ori o divinitate, probabil zeul răz boiului, Cu greu putem crede că însuşi regele a se rv it ca m odel p e n tru bustul rep rezen tat pe fibulele de argint. S trabon este singurul d in tre autorii antici care vorbeşte m ai stăru ito r despre Burebista. G eograful grec s-a născut în A m aseia din Pont, în anul 64/63 î.e.n. şi a tră it pînă în 21 e.n., deci a fost în tru c îtv a contem poran cu m arele rege. O pera sa principală in titu la tă Geographia, term in a tă cu un an înainte de a m uri, constituie fără îndoială, cea m ai com pletă şi com petentă operă a genului alcătuită în a n tic h ita te 2S0. R eferitor la ţin u tu rile noastre, ştirile pe care le datorăm lui Strabon. sîn t de o inestim abilă valoare şi dem ne de toată încre derea. Iată ce ne spune el în legătură cu B urebista 251 : „Lăsînd la o p a rte trecu tu l în d ep ărtat al geţilor, întîm plările din vrem ea noastră sîn t urm ătoarele : Boerebistas, bărb at get, luînd conducerea neam ului său, a ridicat pe oam enii aceştia tică loşiţi de nesfîrşitele războaie şi i-a în d re p tat p rin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci (legi), aşa încît în cîţiva ani a întem eiat o m are stăpînire (îm părăţie) şi a supus geţilor cea
78
mai m are parte din populaţiile vecine ; ba a aju n s să fie tem ut şi chiar de rom ani p e n tru că trecea Istru l fără frică prădînd Tracia pînă în M acedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se am este caseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui C ritasiros, precum şi pe taurisci i-a nim icit cu desăvîrşire. P e n tru a-şi convinge poporul el şi-a lu at ca a ju tor pe Deceneu, un bărb at vrăjitor, care um blase m ultă vrem e prin Egipt, învăţînd acolo unele sem ne de prorocire, m ulţum ită cărora susţinea că tălm ăceşte voinţa zeilor. D upă cîţva tim p fu sese socotit chiar zeu, după cum am m ai spus cînd a fost vorba de Zamolxis. Ca dovadă de cît îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stîrpească viile şi să-şi ducă viaţa , fără vin. Cît despre B urebista, acesta a sfîrşit p rin a fi ră s tu r n at de nişte răsculaţi, în ain te ca rom anii să fi pornit o arm ată îm potriva lui. Ce-i ce i-au u rm at, au îm b u cătăţit întinderea stăpînită de el, în m ai m ulte părţi. A cum de curînd, cînd Caesar A ugustus şi-a trim is arm ata îm potriva lor, această stăpînire (îm părăţie) era îm p ărţită în cinci părţi, însă atunci era în p atru , căci asem enea îm p ă rţiri sîn t vrem elnice, schim bîndu-se după o îm prejurare sau alta 252. A proape fiecare cuvînt din tex tu l lui Strabon este deosebit de valoros şi sem nificativ p e n tru noi. Aceeaşi deosebită im portanţă, p e n tru reconstituirea istoriei lui B urebista o are decretu l a d u n ării poporului din Dionysopolis (azi Balcic, B ulgaria) în onoarea concetăţeanului lor pe num e Acornion, fiul lui Dionysios. Inscripţia ce n e-a parvenit, din păcate fragm entar, vine să com pleteze în mod fericit inform aţiile lui Strabon. Din cele două izvoare de bază vom reţine, deocam dată, cîteva lapte. B urebista a realizat, în tr-u n tim p scurt, unirea tu tu ro r sem inţiilor daco-getice, devenind stăp în ito r pe am bele m aluri ale D unării. El a supus au to rită ţii sale neam urile străin e care pătrunseră în v asta arie de locuire, carpato-baloanică, a dacogeţilor ori se aşezaseră în apropierea acesteia, B urebista a cu cerit şi a devenit stăp în ito ru l tu tu ro r oraşelor-state greceşti din P o n tu l Stîng, de ia Olbia pînă la Apollonia. El este cel care a întem eiat prim ul şi cel m ai m are s ta t daco-getic, despre care Strabon vorbeşte ca despre o m are stă p în ire (’άρχή) 253. In tre graniţele acestuia era inclus un vast terito riu ce se întindea din Carpaţii Slovaciei, la D unărea m ijlocie, M unţii Balcani, ia r spre est pînă la Olbia. B urebista va realiza „cea m ai m are putere barbară din E uropa44, cum o num eşte Oam ille Ju lia n 254 şi, comjfeîrată de Theodor Mommseii 255, cu cea a Islam ului. M area rea-
V lizare aparţinea unui om dotat cu o energie, .cu adevărat prodij gioasă, în d rep tată spre teren u l faptei. La toate cele spuse pînă acum mai trebuie adăugat caracte ru l înţelept al politicii sale interne al cărui ţel era „educarea14 j daco-getilor. In vrem ea îndelungatei sale domnii, Dacia~cunoaşte | o înflorire deosebită a vieţii economice şi social-politice. ? P e n tru asem enea în făptuiri era nevoie de o personalitate plină de energie, d o ta tă cu cele m ai înalte vi'rtuţi'~şl.laTcel.măT~ ' T nair"grad, capabilă s T ^ e s M ş o ă r F ^ ă c tiv ita te p o H v a le n ţă T T 'Îe ^ ,mmm cunaaT **— -Pe Decebal, unul d intre urm aşii lui B urebista, care va reuşi să re unifice doar o parte a daco-geţilor şi să refacă statu l cen tralizat în lim ite eu m ult m ai m odeste decît o făcuse strălucitul său înaintaş, ni l-a caracterizat Dio Cassius 256. în m onum entala sa opera Istoria romană. Istoricul, care ne povesteşteT ăzboaiele lui" T raian cu Decebal, ne-a transm is un sugestiv p o rtre t m oral 'al regelui-erou ce şi-a a p ărat cu a tîta curaj patria. Să dăm cu' v în tu l lui Dio Cassius 257. era p ricep u t în ale războiului şi iscusit Ia faptă ; ştiind cînd sâT iăvâteăsca- ^ cînd" să. se~reîrag3~ la tim p;.m eşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere ; p e n tru oare lucruri el a fost m ult tim p p e n tru rom ani un potriv nic de tem u t44. In linii m ari, ne putem închipui că aşa a r fi tre b u it să arate o caracterizare şi a lui B urebista, dacă ea a r fi fost făcută de un scriitor contem poran. Din păcate însă un asem enea p o rtre t n-a fost scris, sau dacă to tu şi el a fost alcătuit, n-a aju n s pînă la noi. Ca şi urm aşul său, şi cu siguranţă în m ai m are m ăsură decît acesta, B urebista a fost un potrivnic de tem u t p en tru ro m ani, lucru pe care ni-1 spune răspicat Strabon. La m ărtu ria m a relui geograf vin să se adauge cele ale poetului Lucanus care, în epopeea Pharsalia unde ne descrie războiul civil d in tre Caesar şi Pom pei, vorbeşte cu insistenţă de pericolul daco-getic, de „de zastrul care i-ar pune în m işcare pe daci şi pe geţi14 258. Acelaşi lucru reiese şi din relatările lui A ppian 259. ·.■: Deci, pe vrem ea lui B urebista, la Roma posibilitatea unui atac daco-getic era prezentă în opinia publică. „Toată im ensa putere pe care a reprezentat-o B urebista — spune Radu Vulpe 260, într-u n expresiv p o rtre t m oral al m arelui rege — a fost creată num ai de el şi a d u rat num ai a tîta tim p cît a trăit el. O asem e nea personalitate ne apare de la bun început ca extraordinară, ce poate fi definită pe scurt „gen ia lă 41. In tr-ad ev ăr — spune mai departe au to ru l citat — p entru a uni, în tr-u n tim p foarte scurt, num ai prin forţa prestigiului său, toate trib u rile geto-dace, pen.
80
■
" ..
"1
........ - ■ ................ ....
...... —— -.................. -
______ ____ .__
___ ..
,, ; tru a suprim a toate stăpînirile celtice şi a altor neam uri (am adăuga noi) din preajm a Daciei, p e n tru a deveni stăpînul tu < f tu ro r oraşelor greceşti din P ontul Stîng, am eninţind însăşi pu v \ terea Romei, B urebista nu putea fi un conducător oarecare. Ener»7 ”î gia sa, autoritatea, isteţim ea de spirit, lărgim ea de vederi, capa0*1 citatea de gînditor politic şi de organizator, m ăiestria de a con,;/ ; duce m asele, valoarea sa m ilitară treb u ie neap ărat să fi fost la J î înălţim ea uim itoarelor lui realizări. Este un p o rtre t pe care faptele ne obligă să ni-1 im aginăm la su p e rla tiv 11. în cazul lui B urebista, R. V ulpe se în treab ă dacă se poate acorda prioritate abilităţii politice a acestuia faţă de aptitudinile războinice. „A fost B urebista un m are. geniu m ilitar, adică un as a l bătăliilor, u n gînditor strategic cu o stăp în ire lucidă a te a trului de război, cu o concepţie sclipitoare în întocm irea planu rilor de acţiune, cu un instinct precis şi sigur în execuţie ? A avut — în tr-u n cuvînt — ceea ce a făcut gloria adversarului său C. Iuliu Caesar şi ceea ce ştim că nu i-a lipsit urm aşului său dac de mai tîrziu, Decebal ?“ A utorul a ra tă că este deosebit de » greu să se dea u n răspuns cît de cît categoric, deoarece nici unul dintre num eroasele războaie pe care le-a p u rta t B urebista şi care, în final, s-au soldat cu rezultate strălucite, nu ne-a fost descris. „Victoriile, spune cu m ultă d rep tate profesorul bucureştean — nu întotdeauna pot fi suficiente p en tru a dovedi însuşiri em i nente din p artea biruitorului. In război, cuvîntul nu-1 are num ai vrednicia com andanţilor, ci şi num eroşi alţi factori11. D esigur că prim ul şi cel m ai im p o rtan t d in tre aceştia îl constituie arm ata, cu dublul ei aspect can titativ şi calitativ.#Cît d e m are era oastea lui B urebista o aflăm din aceeaşi sursă, ne-o spune tot Strabon. Marele geograf ne m enţionează că B urebista putea şă trim ită 1, la luptă pînă la douăsute de m ii de o a m e n i261. Cît despre cel PS de al doilea aspect a l arm atei lui B urebista, cel calitativ, aceasta
81
Contem poran cu B urebista a fost Ari ovist (după anul 72 î.e.n.), regele suebilor germ ani. D otat cu îndrăzneală şi cu o in te li genţă superioară, a încercat şi el unirea trib u rilo r germ ane. Se credea la un m om ent dat că cei doi se vor în fru n ta şi că suebii şi daco-geţii îşi vor disputa pe cîm piile D unării mijlocii stăpâni rea Europei. D ar, cei doi m ari com andanţi de oşti n -au aju n s să-şi m ăsoare forţele, n u s-au în fru n ta t, orientîndu-se fiecare în direcţii opuse : B urebista spre ţărm u l P o ntului E uxin iar Ariovist spre G allia 262. B urebista n-a ajuns să se în fru n te nici cu m arele său con tem poran şi rival, C. Iulius Caesar. In tr-o asem enea ciocnire de forţe s-a r fi p u tu t evidenţia adevărata m ăsură a însuşirilor de strateg ale lui B urebista, A r fi a v u t în faţă un duşm an ce dis punea de o arm ată im punătoare, de cea m ai bună calitate sub rap o rtu l in stru irii şi al dotării 263, nem aivorbind de însuşirile personale, excepţionale, ale lui Caesar şi ale generalilor săi. O asem enea încleştare era pe punctul de a se săvîrşi, d ar ea a fost stopată, în u rm a evenim entelor care s-au p etrecu t la idele lui M arte a an u lu i 44 î.e.n., cînd firu l vieţii lu i Caesar a fost curm at. Aşadar, B urebista n -a a ju n s să in tre în conflict direct, să se în fru n te pe cîm pul de bătaie cu nici una d in tre personalităţile m ilitare ale vrem ii sale. El a supus rîn d pe rîn d sem inţiile străine p ătrunse în sp aţiul de locuire daco-getic din a ria earpato-dunăreană, sau pe acelea d e la hotarele Daciei. P e n tru asem enea ac ţiuni n u era n eap ărată nevoie de o ingeniozitate deosebită, de ca lită ţi strategice şi tactice cu to tul ieşite d in comun. Totuşi, treb u ie să ţinem seam a, aşa cum spunea şi R. V ulpe în p o rtretul făcut lu i B urebista, de im ensul prestigiu de care acest ilu stru rege s-a bucurat în faţa tu tu ro r trib u rilo r daco-getice, avînd în vedere că aceste trib u ri se aflau în stadiul demOcraţiei m ilitare, cînd războiul era principala preocupare a tu tu ro ra şi cînd au to ri tate a unui şef nu p u tea fi cîştigată şi m en ţin u tă decît p rin m e rite reale de conducător în lupte. Or, de aceste însuşiri a tre b u it să facă uz din plin B urebista în prim ul rîn d atunci cînd a supus au to rităţii sale trib u rile daco-getice. Unii d intre conducătorii u n iu nilor de trib u ri, dacă nu cei m ai m ulţi, se vo r fi îm potrivit unei ata re acţiuni. In cele din urm ă i s-au supus, la fel trib u rile cel tice de la D unărea m ijlocie, cele b astam e şi sarm ate din est, urm ate apoi de cetăţile greceşti de pe m alul stîng al M ării Negre. Toate acestea au fost posibile datorită n u num ai superiorităţii forţelor arm ate de care dispunea B urebista, ci şi m anevrării lor calculate şi rapide pe un asem enea v ast spaţiu. E ra nevoie, fără îndoială, de m ultă pricepere p e n tru a cădea p rin surpriză asupra duşm anilor, de a-i îm piedica să se coalizeze, de aceea, folosind
82
expresia lui R. V ulpe 264, „se im pune să adm item , chiar în ipo cea m ai restrictivă, că dom inanta personalitate a lui B ure bista, treb u ie să fi fost în zestrată cu geniul m ilita r cel p uţin to t pe a tîta cît a fost d o tată cu geniu politic. In destoinicia unui conducător a tît de dinam ic şi a tît de creato r ca B urebista, care a înscris în istoria antichităţii una din cele m ai epice pagini, cele două aspecte, geniul m ilitar şi cel politic, treb u ie să fi „coexistat în m od necesar, condiţiom ndu-se reciproc14. Se pare că însăşi sem nificaţia num elui pe care îl p u rta B ureib is ta era aceea de „cel stră lu c it1', „cel puternic, „cel nobil41. te z a
2 NUMELE Cu toate că, aşa cum am m ai spus, tex tele litera re antice şi cele epigrafice cu p riv ire la B urebista sîn t puţine, nici m ăcar acestea nu sîn t în deplin acord cu p riv ire la num ele său. Ele ni l-au transm is orto g rafiat în diferite variante. A stfel, în tex tu l lui Strabon, cel m ai com plet care a ajuns pîn ă la noi, îl găsim m en ţionat de p a tru ori. Cea m ai frecventă form ă este cea de Βυρεβίστης. în unele m anuscrise întâlnim în să Βυρβίστας apoi Βοιρεβίστας şi chiar Βειρεβίστας265. In faim oasa inscripţie dedicată de idronysopolitani concetăţeanului lor A cornion (despre care vom avea ocazia să vorbim m ai pe larg în cele ce urm ează) num ele lui/ B urebista figurează în două feluri. P e n tru prim a oară el apare în rândul 22 în grafia Βυρεβίστα iar a doua oară ân rândul 3:3s-44 altfel scris, Βυραβείστα (vezi fig. 7). Form a Βυρεβείστα o întâlnim şi pe o a ltă epigrafă, păstrată fragm entar, descoperită la M esem bria (azi Nesebăr, Bulgaria) ridicatâ de onoarea u nor com andanţi m ilitari, ale căror num e răm în necunoscute d a r care s-au distins „conducând oastea în războiul îm potriva lui B u reb ista41 ('επί Βυρεβίσταν πόλεμόν)266. Trecînd la a u to rii antici de lim bă latină, num ele regelui getodac îl întîlnim la Iordanes (Getica 11, 67), transcris sub form a B uruisţa (Dehinc regnante Gothis Buruista). In rezum atul lu c r ă r i i l u i Trogus Pom peius, Historiae Philippicae, întocm it de Iusţinus, în Prologul cărţii X X X II, se vorbeşte de , o incrernenta Dacorum per Rubobosten regem. Ca urm are, în istoriografia m oJ e rn ă 's-â"em is p ă re re a că Rubobostes a r treb u i identificat cu B urebista şi că a r fi vorba de o transcriere greşită săvîrşită de autor sau de copiştii de m ai tîrziu 267. în ce m ăsură o asem enea
83
ipoteză este ori nu întem eiată este greu de spus. Nu vom rep ro duce aici nici argum entele celor oare văd în Rubobostes un alt rege decît B urebista, nici pe ale celor care susţin că a r fi vorba de o g re şe a lă 26S. D upă p ărerea noastră, creşterea p uterii dacilor despre care vorbeşte tex tu l am intit poate fi rap o rtată la cea a celţilor, lucru ce pare să reiasă chiar din conţinutul Prologului, unde se vorbeşte de celţii ce ocupaseră Iliria. D escoperirile a r heologice atestă o slăbire a puterii politice a celţilor pe la în ceputul sec. al 2-lea î.e.n., în Transilvania, ca o consecinţă a creşterii pu terii dacilor, elem entul etnic celtic, aşa după cum am a ră tat în prim ul capitol, m enţinîndu-se însă aici şi pe p a rc u r sul sec. al 2-lea î.e.n. F iind vorba m ai degrabă de două persoane deosebite, de doi regi ce au tră it la distanţă de aproxim ativ un secol u nul de altul, nu este cazul să adăugăm o nouă form ă de grafie a num elui lui B urebista, c h ia r dacă ne-am găsi în faţa unei greşeli. Ca orişicare d in tre geto-daci, B urebista avea un singur num e, aşa cum era obiceiul la cei m ai m ulţi indo-europeni, Numele, ca atare, este specific p e n tru traco-daci şi face p a rte din grupa ace lor antroponim e ce n u se întîlnesc, oricît a r fi căutate, la alte neam uri din m area fam ilie a indo-europenilor 269. Num ele pro prii, a tît la traco-daci cît şi la celelalte popoare făcînd p arte din aceeaşi fam ilie, au fost stu d ia te în a m ă n u n t pe calea com parativetim ologică 270, Ele sîn t alcătuite din elem ente lexicale şi sufixe, cu ren te în vorbirea uzuală, aparţinînd fazei în oare au lu a t fiinţă num ele proprii. N um ele B urebista face p a rte d in tre acele a n tro ponim e (num e de persoane) şi toponim e (num e de locuri) care e ra u form ate la indo-europeni — p rin urm are şi la daco-geţi — din două elem ente, num ite şi rădăcini ori tem e. A stfel de num e a lcătuite din două tem e sîn t denum ite de c ă tre lingvişti num e compuse „pline“ (zweistăm mige Vollnam en) 271. P rim u l d in tre elem entele num elui lui B urebista, Bur-BureBuris — îl întîlnim şi la alte antroponim e ori toponim e tracice cum a r fi : B ur-re-nus, B ur-rena, Βουρ-κέντιος, Βουρ-γεΐλος, B ur-gaena, Βουρ-θειθης Βορ-Βρεγα, Πιρο-Βορι-δαυα etc. 272 Cea de a doua parte, cea finală, îşi găseşte şi ea num eroase analogii. Num ele proprii, sau colective care se term in ă în bista-beista, sîn t destule în lum ea traco-geto-dacă. Iată doar cîteva exem ple : Αύλου-βείστα Διτύ-βιστος Z aeri-vista, Βιστο-κος, sau în num ele compus tara-bostes273. Tem a a doua a num elui lui B urebista este un coradical cu Bistonis, Bistonia în tîln it în antroponim e ca : Βισθων, Βιστα, Βιστος, Βισθας, Βισθαρος, Βισθαιος, Βισθης 274. S-a încercat şi stabilirea etimologiei num elui lui Burebista. W. Tomaschek îl pune în legătură cu * bhuri-h din sanscrită care
84
ar însem na îm belşugat, puternic, m u lt (reiehlich, viei, g'ewaltig 275). D. D etschew îl paralelizează cu num ele personal grecesc 'Άνδροπειθης şi-l derivă din bheidh-to ce dă în greceşte πειθης, βουρκέντιος cu în ţelesul de „prim ul d in tre b ră b a ţi“ 276. A lţii au propus sensul de „cel stră lu c it14 plecînd de la cuvintele tracogeto-dacice, bostes, tarabostes, ce îşi au originile în * bho-s-k „strălucit“, nobil 277, sau „bine cunoscut“ 278. F ap tu l că tra n sc riere a num elui lui B urebista este aşa de di ferită, a tît în tex te le greceşti, cît şi în cele scrise în lim ba la tină, variind c h ia r pe acelaşi m onum ent epigrafic, cum este ca zul inscripţiei în cinstea lui Aoornion, n u poate avea decît o singură explicaţie. E ste vorba de vocale tracice ce nu aveau corespondent nici în lim ba elină şi nici în cea latină. E ste posi bil să fie vorba de su n e te asem ănătoare cu oa, o, ii, o ri ch iar cu ă sau î, pe care, evident, a u to rii antici, ori la pi oi zii, încercau, fiecare în felul său, să le redea în a lfab etu l grecesc sau în cel latin 279. în ceea ce p riv eşte num ele, răm în e u n fa p t sta b ilit şi anum e că, form a cea m ai apropiată de aspectul fonetic autentic este Byrebistas. A ceastă grafie o găsim cel m ai frecvent folosită în inscripţii şi care, după norm ele tra n slite ra ţie i din acea vrem e, va da form a latin ă Burebista, A r m ai fi de ad ău g at o a doua va riantă, Boerebista ce îşi a re originea în tra n slite ra ţia variantei excepţionale de Βοιρεβιστας în tîln ită în te x tu l lui Strabon. Ea n u este indicată însă, fiind vorba de o excepţie. F orm a corectă şi cel mai frecvent folosită de istoriografia m odernă, rom ânească ori străină, este cea de B urebista. Ea treb u ie să înlocuiască de finitiv unele form e greşite cum a r fi de exem plu B uerebista, ce se m ai pot în tîln i uneori în presa n o a s tră 280. E ste greu de pre cizat în ce m ăsură form a, pe oare am num it-o corectă şi general acceptată corespunde aspectului fonetic autentic. N u putem şti cît de aproape sîntem de felul în care îşi ro stea el însuşi num ele ori i-1 p ro n u n ţau cei din apropierea sa. U n lucru putem doar spune că această form ă nu contravine puţin elo r reguli de fone tică ce se p ot presupune p e n tru lim ba traco-dacică 281.
3 ÎN C E PU T U L D O M N IE I Din prim ele capitole se desprinde lim pede concluzia că în cele două decenii de la începutul sec. I î.e.n. existau condiţii, a tît de ordin in tern cît şi extern, care făceau posibilă afirm area unei
personalităţi ca cea a lui B urebista. Societatea daco-getică, după o lungă evoluţie, d esfăşurată de-a lungul m ai m ultor veacuri ajunsese la pu n ctu l cînd un destoinic organizator, un geniu m i lita r şi politic p u tea să înfăptuiască u n ita te a tu tu ro r daco-geţilor. Condiţiile erau suficiente, perm iteau să se treacă la o form ă su perioară de organizare, cea statală. T endinţa de unificare, de a crea state puternice n u era străin ă tim pului. Rom a îşi lărgea m ereu im periul, depăşind lim itele Europei, M ithridates al V I-lea E upator întem eiase şi el în Asia Mică un stat p uternic şi întins, ceea ce l-a făcut să in tre în conflict de neconciliat cu rom anii, p retendenţi din ce în ce m ai asidui la stăp în irea m ondială. T en dinţele de unificare n u erau străin e nici lum ii „barbare" şi ne gîndim aici la un A riovist care, în această vrem e, încerca să uni fice trib u rile germ anice din apusul şi nordul Europei. Se„ mai poate adăuga lum ea celtică unde, de asem enea exista dorinţa de unificare sau pe cea sud-tracică. In această atm osferă generală a tim pului s-a m anifestat m a rea personalitate a lui B urebista care a ştiu t să folosească a tît condiţiile in tern e cît şi pe cele ex tern e realizând un irea tu tu ro r daco-geţilor în tr-u n m are stat, în tr-o m are stăpînire ale cărei fru n ta rii le vom ară ta în am ănunt pe parcu rsul unui v iito r ca pitol. Dovada că opera capitală a lui B urebista, unificarea se m inţiilor neam ului său, se datora, în bună m ăsură, tră să tu rilo r sale. geniului să u m ilita r şi organizatoric, despre care am vor b it o constituie fa p tu l că aceasta a d u rat num ai a tît cît a tră it el. O asem enea apariţii; excepţională n-a p u tu t trece prin istoria daco-geţilor fără să lase urm e durabile. S ta tu l daco-getic în te m eiat de B urebista nu va dispare, el se va perpetua chiar dacă stăpînirea enorm ă se va dezm em bra odată cu m oartea fău rito ru lu i ei. F orm a statală reprezenta un pu n ct atins şi ce ru t de dezvoltarea obiectivă a societăţii geto-dacice şi nu putea fi im pus de voinţa unei personalităţi oricît de pu tern ică şi de dotată a r fi fost ea. M oartea lui B urebista a însem nat num ai dezm em b rarea stăpânirii sale. ' Acelaşi lucru s-a întâm plat şi cu vastul im periu creat de Ale x a n d ru cel M are, ce şi-a d ato rat şi el existenţa deosebitelor ca lităţi m ilitaro-politice ale regelui m acedonean. Bineînţeles că este vorba de alte dim ensiuni pe care n u le scăpăm din vedere. A lexandru M acedon a devenit legendar, a u im it şi însufleţit, a stră b ă tu t secolele şi d ato rită faptului că m ăreţele lui înfăp tu iri au fost transm ise peste veacuri de a tîte a texte, de a tîte a con deie care se uneau în a-1 proslăvi, pe când realizările lui B ure bista, chiar dacă au fost am ăn u n ţit consem nate în scris s-au pier dut, pînă la noi ajungând doar câteva m enţionări fugitive şi to
86
tal incom plete. B urebista trebuie să fi in tra t în legendele nea m ului său, dar daco-geţii din vrem ea m arelui rege şi chiar m ai tîrziu, pe toată d u rata istoriei lor, în ain te de cucerirea rom ană au fost în ultim ă in stan ţă „ b arb ari14 fără să fi ajuns la acel stadiu de civilizaţie ce să includă o lite ra tu ră scrisă, ne m ai vor bind de una istorică. R ăm îne încă un serios sem n do în treb are dacă chiar scrierea ca atare le era cunoscută. Poate că analogia cu A lexandru M acedon va părea îndrăz neaţă. Am făcut-o cu deplina conştiinţă -a unor proporţii diferite, dar în esenţă este vorba de acelaşi fenom en. Probabil că nu este lipsit de interes să spunem că nici despre faptele lui A lexandru cel M are n u avem o relatare com pletă, scrisă de u n contem po ran. R econstituirea acestora s-a făcut pe baza celor povestite, trei şi chiar cinci secole m ai tîrziu, de D iodor din Sicilia, Iusti^ mus, Q uintus C urtius, P lu tarh , A rrianus şi însoţite de izvoarele num ism atice, epigrafice ori papirologice. A ceasta n-a îm piedicat ea în decursul veacurilor să se făurească o enorm ă lite ra tu ră istorică, fără să m ai vorbim de cea beletristică, care s-a ocupat cu personalitatea lui A lexandru Macedon, de im periul său „mon dial44. Chiar şi la noi, u n a d in tre cele m ai vechi cărţi populare, „A lexăndria“, ne povesteşte, în tr-o m anieră fantastică, isprăvile m arelui m acedonean. D espre „A lexăndria44, M iron Costin, învă ţatul nostru cronicar, ce îl citise pe P lu ta rh , spune că n e găsim în faţa unei colecţii d e „bazne istorice44282 Dar, să revenim la subiectul nostru. Se pune problem a, în ce m ăsură pot fi precizate data şi îm prejurările concrete care îl situează pe B urebista în fru n te a dacogeţilor. Cu greu ne-am p u tea opri să nu spunem şi de data aceasta că asem enea problem e n u s-a r fi ridicat dacă ni s-a r fi păstrat m ăcar u n a d in tre lu crările istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria daco-geţilor şi, fără îndoială, cu istoria lui B u rebista. Dion Chrysostom os („G ură de a u r 44) care a tră it în a doua jum ătate a sec. I e.n. şi la începutul veacului u rm ăto r (cca 40— 120), cunoaşte foarte bine realităţile din Dacia, pe care, după cît se pare, o vizitase personal. Dion din P rusa, n u m e sub care mai este cunoscut, a s ta t probabil· o vrem e chiar la curtea lui Decebal şi l-a însoţit pe îm p ăratu l T raian în cel de al doilea ră z boi p u rta t îm potriva dacilor. Dion Chrysostom os a a v u t astfel ooaz-ia să se inform eze şi să se docum enteze tem einic şi d in surse directe cu privire la istoria daco-geţilor 283. în lu crarea sa Istoria geţilor se vorbea, foarte probabl, pe larg despre condiţiile în care a ajuns l«a tron B urebista şi despre data cînd s-a în tîm p lat eve nimentul. Dar, din păcate, această lucrare a lui Dion Chrysos-
tomos n-a ajuns pînă la noi. Ea m ai exista însă în sec. a l V I-lea e.n. cînd istoricul got Iordanes îşi scria ope ra . Este vorba de o istorie a goţilor la alcătuirea căreia autoruT s-a folosit de m ai m ulte scrieri valoroase care, în bună parte, astăzi sînt pierdute. P rin tre acestea figurau, după cum o afirm ă chiar Iordanes şi lucrările lui Dion Chrysostom os 284. El a făcut confuzie în tre goţi şi geţi şi şi-a in titu la t opera De Getarum sive Gotharum origine e t rebus gestis. Confuzia se pare că n -a fost o greşeală 285. Este greu de im aginat ca un erudit, care a c itit în mod sigur atîtea lucrări şi a scris el însuşi o cronică universală şi o istorie a go ţilor, să săvîrşească din neştiinţă sau cu bună credinţă, o asem enea confuzie, atîta vrem e cît a av u t la îndem înă întregi istorii a ge ţilor, scrise de istorici, fără îndoială, celebri la vrem ea lor. Mai probabil este că Iordanes a comis o confuzie intenţionată, cu bună ştiinţă, din dorinţa de a găsi p e n tru neam ul său (era de origine ostrogotă) un început m ai stră lu c it 286. De aceea, el îi consideră pe geţi, goţi şi uneori am estecă lucrurile. Cu privire la subiectul ce ne preocupă iată ce citim în tex tu l lui Iordanes : „Apoi, în vrem e ce la goţi (respectiv geţi) dom nea Burins'fâT""a" venit în G oţia (Geţia) Deceneu, pe tim pul cînd Sylla a pus m îna pe p u tere la Roma. Prim indu-1 pe Deceneu, B uruista i-a d at o pu tere aproape regală. D upă sfatul acestuia goţii (res pectiv geţii) au început să pustiască păm înturile germ anilor pe care acum le stăpînesc francii41287. Deci, din tex tu l lui Iordanes reiese că B urebista dom nea deja pe la anul 82 î.e.n. vrem e în oare S ylla luase titlu l de dictator la Roma. Că u rcarea pe tro n a lui B urebista n -a p u tu t fi prea în d ep ărtată în tim p de a n u l 82 î.e.n. ne-o dovedeşte tex tu l lui Strabon pe care l-am reprodus m ai înainte. A cesta nu poate fi in te rp re ta t în a lt fel decît că B urebista a d isp ă ru t cam în acelaşi tim p cu m arele său rival, Caesar, care era pe punctul de a-1 ataca, în anul 44 î.e.n., sau foarte curînd după această dată. De la 82 şi pînă la 44 î.e.n. sîn t 38 de ani ceea ce ne obligă să ad m item că urcarea pe tro n a lui B urebista n-a p u tu t avea loc cu m ult înainte ca Sylla să fi pus m îna pe p u tere la Roma. A tunci cînd a fost răpus în an u l 44 î.e.n. era, probabil, b ătrîn , dar încă a u to rita r dovadă fiind fap tu l că a fost nevoie de un complot care să-l scoată d in dom nie şi din viaţă. O dom nie de 38 de ani nu constituie nim ic neobişnuit în antich itate ori m ai aproape d e zilele noastre şi am p u tea cita în acest sens nen u m ărate exem ple. U nul d in tre urm aşii lui Bu rebista şi an u m e Scorilo-C oryllus a dom nit — după m ărtu ria aceluiaşi Iordanes — patruzeci de an i 288. Teres, regele odrişilor (traci din sud), după cum ne relatează Theopom pos 289, a tră it
88
92 de ani. Este vorba de Teres prim ul rege al odrişilor 290. M i th ridates al V I-lea E upator, contem poran în parte cu Burebista, a dom nit 48 de ani (111— 63 î.e.n.). Din isto ria .noâstră 1-âm p u am inti pe Ş tefan cel M are care a a v u t o lungă şi glorioasă dom nie de 47 de ani (1157— 1504). Dom nia acestuia a reprezentat f epoca de cea m ai m are înflorire a Moldovei, tot aşa cum cea a \ lui B urebista a fost cea m ai .strălucită p e n tru Dacia. J M ulte d intre datele pe care n i le furnizează Iordanes a u fost ' contestate d e c ă tre istoricii m oderni dato rită confruntării cu alte izvoare. Aşa s-a în tîm p la t şi c u d a ta d e început a dom niei lui Burebista. P u ţin i a u fost aceia care au a ccep tat ştirea pe care ne-o tran sm ite Iordanes şi anum e că la an u l 82 î.e.n. B urebista dom nea deja a su p ra daco-geţilor. M ulţi istoriografi au pus sub seninul în trebării această d a tă 291 şi n u p u ţin i a u fost acei care au contestat-o categoric 292. Iată-n e d in nou în faţa unei problem e extrem de controver sate şi în faţa unei m u ltitu d in i de opinii. în a in te însă de a le trece în revistă, socotim m ai p o triv it să prezentăm decretul în cinstea lui Acornion. A ceasta se im pune deoarece, fără nici o excepţie, toţi cercetătorii care a u respins ori au pus sub un m are semn de în tre b are inform aţia lui Iordanes s-au bazat în prim ul rînd, şi în special, pe acest decret de cinstire. D atorită im portanţei deosebite pe care decretul a m in tit o prezintă p en tru subiectul nostru, vom da toate datele cu privire la inscripţie şi vom enum era cele m ai m ulte d in tre com entariile făcute, chiar dacă unele d intre ele şi-au p ie rd u t valabilitatea sau cu altele d in tre ele n u sîn tem de acord. T oate acestea din dorinţa de a le înm ănunchia şi de a veni în a ju to ru l acelora care doresc să ia contact nem ijlocit cu te x tu l şi care n u au la îndem înă di versele com entarii 293. : Inscripţia (fig. 7) 294 săpată pe o lespede de m arm ură de ca litate inferioară, d e culoare cenuşiu-deschisă, a fost descoperită i. la sfîrşitul sec. tre c u t la Balcic (Bulgaria) şi se păstrează în M u zeul N aţional din Sofia (înv. nr. 1200). D in păcate şi acest docu m ent deosebit de im portant p e n tru datele referitoare la dom nia lui: B urebista s-a p ă s tra t fragm entar. P o rţiu n e a lui superioară IBÎIpseşte, iar prim ele rîn d u ri sîn t şi ele m utilate, fa p t care a dus :diverse v arian te de în treg iri cu inevitabile' contraziceri şi opinii. Inscripţia, lăsînd la o p a rte po rţiu n ea superioară ce s-a dis trus, m ăsoară 0,70 m înălţim e, 0,465 m lăţim e şi 0,09 m gro sime, iar literele săpate în tre linii, a u cca 0,01 m înălţim e. D e teriorarea lespezii, în p artea ei superioară, ne-^a v itreg it de în ceputul decretului care, lu înd ca m odel alte decrete de acest fel
89
7. D ecretul dionysopolitan in cinstea lu i Acornion
descoperite în oraşele-state greceşti din P o ntul Sting, expunea, după toate probabilităţile, m otivele care au d eterm inat pe cetă ţenii Dionysopolisului să-l cinstească pe Acornion. Aceeaşi sp ăr tură a făcut ca şi din prim ele cinci rîn d u ri să nu se m ai păs treze decît d ouă-trei cuvinte. D eteriorate sîn t şi o parte a celor două m argini. E xistă apoi şi unele litere greu vizibile, ori unele chiar şterse. In total, la ora actuală, inscripţia are 49 de rînduri, dintre care ultim ele 20 sîn t aproape intacte şi uşor vizibile. Fiecare rînd este alcătuit din cîte 45— 46 litere. Iată acum tex tu l faim osului decret al dionysopolitanilor2·®5 : - - - - - - - - - - -
- ai %apa - - - - - - ................. - - - -
....................................τον ăvέλαβε- - - - - - - - - - - - - - - - - - ....................... ος Θεόδωρον καί Έπι- - - - - - - ....................................... σαν τοϊς ϊδίοις δαπανήμασι[ν - - - ] 5 - - ............................. ατων συναποδ[η]μ&ν δ,πή[ρ]ατ[ο - -] [ - - - - ............. εΐ]ς Αργεδαυον πρός τον πατέρα α[δτοΰ ?] [----- -- - - - παραγε]νόμενος δέ και συντυχων άμα - - - - ..............................ν την απ’ αυτοΰ κατεκτήσατο τή[ς <5έ] [.......................άπέ]λυσεν τον δήμον, ιερεύς τε γενόμεν[ος] 10 [- ? του Θεοΰ Μεγ]άλου τάς τε πομπας και τας θυσίας [ε][πετέλεσε λαμπρ]ώς και τοϊς πολίταις μετέδωκεν τ[ών] [κρεών, τώ τε Σαρ]άπει λαχών ΐερεύς ομοίως τοϊς δαπ[ανή\~ [μασιν άνεστράφ]η καλώς καί φιλαγάθως, του τε έπωνύ[μοϋ] [τής πόλεως Αιον]ύσου ουκ εχοντος ιερή αφ’ ετών πληόν[ων] 15 [παρακληθείς ϋ\πό των πολιτών έπέδωκεν εαυτόν κ[αι κα][τά την Γαίου] Άντοινίοο παραχειμασίαν αναλαβ[ο3ν] [τον στέφανο]ν του θεοΰ τάς τε πομπας και θυσίας [επέ\[τέλεσε καλ]ώς καί μεγοΑομερώς και τοϊς πολίταις /i[s][■τέδωκε κρε]ών αφθόνως, θεών τε τ[ω]ν έν Σαμοθράκ[η] 20 [στέφα\νον ανειληφώς δια βίου τάς τε πομπας κ[αι] [τας θυσία]ς έπιτελεΐ υπέρ τε τών μυστών και τής π[ό}~ [λεως, νεωστ]εί τε τοϋ βασιλέως Βυρεβιστα πρώτου και μ[έ\[γίστου γεγ]ονότος τών έπ'ι Θράκης βασιλέων και πασα[ν\ [την πέρ]αν του ποταμού και την έπι τάδε κατεισχη25 [κότος γ\ενόμένος καί πρός τούτον έν τή πρώτη κα'ι με[γίστη φ]ιλία τα βέλτιστα κατεργάζεται τή πατρίδι λέ[ycov κα]ι συνβουλεύων τα κράτιστα και την εύνοιαν του β[α\[σ;λέ]ως πρός την τής πόλεως σωτηρ[ί]αν προσπαραμ[υ]~ [θού]μενος εν τε τοϊς λοιποις απασιν αφειδώς εαυτόν 30 [έν]διδους και τάς τής πόλεως πρεσβήας και κινδύνους έπ[ϊ\δεχόμενος [α]όκνως πρός τό τ,ό.ντως τι κατεργό.ζεσθα[ι]
91
τη πατρίδι συμφέρον, πρός τε Γναϊον Πομπήιον Γναίου ν[ί]όν αύτοκράτορα 'Ρωμαϊον άποσταλεΐς υπό βασιλέως Βυραβε[ι][σ]τα πρεσβευτής καί σοντυχών αυτώ τής Μακεδονίας εν το[ϊς] 35 περ[ί Ήρ]άκληαν τήν επί του Λύκου ου μόνον τούς υπέρ τοΰ βα[σι]λέως χρηματισμούς διέθετο τήν εΰνο[ί\αν τήν 'Ρωμααον πο[ρ\αγόμενος τώ βασιλεΐ, α (λ)λα και περί τής πατρίδος τούς καλλίστοΐ)[ς] διέθετο χρηματισμούς, καθόλου δε κατά πδ.σ(α)ν περίστασιν κ{αι]~ [ρ]ων ψυχή καί σώματι παραβαλλόμενος και δαπάναις χρώμ[ε]40 νος ταϊς εκ τοΰ βίου, τινα δε και των πολίτικων χορηγιών σωμαι\ο\ποιών παρ’ εαυτού τήν μεγίστην ένδείκνυτα[ι\ σπουδήν εις τήν υ πέρ τής πατρίδος σωτηρίω ϊνα ούν και ό δήμος φαίνηται τιμών τούς καλο{ύς] και άγαθούς ανδρας καί εαυτόν εύεργετούντας, δεν[δό}~ [χθ[α]ι τη] βουλή καί τώ δήμω έπηνήσθαι μέν επί τούτοις ΆκορνίωνΙα] 45 Αιον[υ]σίου καί στεφανωθήναι αυτόν εν τοΐς Αιονυσίοις χρυσ{ώ] στεφάνω καί εικάνι χαλκή, στεψανοΰσθαι δέ αυτόν καί εις τον λ[οι][π]ον χρ\όν1ον καθ’ έκαστον έτος ev τοΐς Αιονυσίοις χρυσώ στε[ψό]~ [ν]ω, δε[δό]σθαι δε αυτώ καί εις ανάστασιν άνδριάντος τό πον τον έπιφανέστατον τής αγοράς. In sc rip ţia p u b lic a tă p e n tru p rim a o ară încă la sfîrşitu l seco lu lu i tre c u t de c ă tre în v ă ţa tu l ru s V. L atysev 296, a fost re lu a tă apoi în colecţia a lc ă tu ită de W. D itte n b e rg e rm . Cea m ai ş tiin ţifică p u b licare a d e c re tu lu i din D ionysopolis o d a to ră m lui E, Κα ί in ka, care d ă n u n u m ai tra n sc rie re a şi co m p letarea te x tu lu i, ci şi o fotografie clară 298. Ea a fost com entată apoi de diverşi în v ă ţaţi, M ai e ste d e a m in tit cea m ai recen tă rep u b licare a ep ig ra fe! pe care o d a to ră m e ru d itu lu i b u lg ar G. M ihailov 299. F iresc a r fi acum să ex p u n em n e n u m ă ra te le stu d ii ale unei lungi serii de în v ăţa ţi rom âni ori s tră in i care au în cercat să com pleteze p ă rţile d in in scrip ţie care lipsesc, sau care au discutat evenim entele m en ţio n ate în epigrafă. D in tre acestea ne vom re feri aici doar la cele ale lui G eorges Seure 300 şi M. H olleaux 301, u rm în d ca pe celelalte să le com entăm m ai pe larg în leg ătu ră cu m u lt d iscutata problem ă a capitalei lui B urebista, ori cu da tele pe care le cup rin d e p reţiosul docum ent. O tra d u c ere rom ânească lib eră a decretului în cinstea lui A cornion a fost făcu tă de G. P opa-L iseanu 302, u rm a tă de o alta, d a to ra tă epigrafistului G. G. M ateescu 303 la care se adaugă o a tre ia şi cea m ai recen tă făcută de R adu V u lp e 3M. T raducerea pe oare o dăm în continuare o urm ează, în linii generale, pe cea a lui G. G. M ateescu. Din prim ele cinci fragm ente de rîn d u ri se poate deduce că : „îm preună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theo dorus şi cu E pi.... , pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie
92
călătorind departe şi ajungînd la A rgedava, la ta tă l aceluia şi întîlnindu-1, totdeodată a o b ţinut de la el ... (lipsesc circa 10 litere probabil, bunăvoinţă pentru) oraş ... şi a dezlegat poporul (lipsesc iar aproxim ativ 10 litere ; poate, de tribut). A jungînd (apoi) preot al M arelui Zeu a săv îrşit în chip s tră lucit procesiunile şi jertfe le şi a îm p ă rţit şi cetăţenilor p ărţi din carne (a anim alelor sacrificate). F iind ales p reo t al lui Sarapis, tot aşa a su p o rta t cu vrednicie şi b u n ăvoinţă cheltuielile. Iar pentru că Dionysos (zeul) eponim al oraşului, nem aiavînd de m ulţi ani preot şi fiind aclam at (tot) el d e cetăţeni, s-a consa crat pe sine (acestei slujbe) ; şi pe vrem ea iern ă rii lui C(aius) A ntonius luînd (iarăşi) coroana zeului (adică devenind preot) a îm plinit procesiuni şi sacrificii frum os şi cu m ăreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug. Şi accepţind pe viaţă cununa zeilor din Sam othrace, îndeplineşte procesiuni şi sacrificii p e n tru ini ţia ţi şi p e n tru oraş. V Şi în tim pul d in u rm ă regele B urebista ajungînd cel dintîi şi cel m ai m are d in tre regii d in T racia şi stăp în in d to t terito riu l de dincoace de flu v iu (Dunăre) şi de dincolo şi a aju n s de ase menea la acesta (la B urebista) în cea d in tîi şi cea m ai m are prie tenie, a obţinut cele m ai bune foloase p e n tru p a tria sa, vorbindu-i şi sfătuindu-1 în ceea ce priveşte chestiunile cele m ai im portante, atrăgîndu-şi bunăvoinţa regelui sp re binele oraşului ; şi în toate celelalte (ocazii) oferindu-se pe sine fără să se cru ţe în soliile oraşului şi luînd asupra-şi fără şovăire prim ejdii, pen tru a contribui în to t chipul la binele patriei. Şi fiind trim is de regele B urebista ca am basador la Cn(aeius), Pom peius, fiul lu i Cnaeius, im perator a l rom anilor şi în tîln in du-se cu acesta în p ărţile M acedoniei, lîngă H eraclea Lyncestis (astăzi Bitolia-M onastir), nu num ai că şi-a îndeplinit cu bine în sărcinările prim ite de la rege, cîştigînd p e n tru acesta bunăvoinţa rom anilor, d a r şi p e n tru patrie a p u rta t cele m ai frum oase nego cieri ; în general în orice situ aţie a îm p re ju rărilo r expunîndu-se cu tru p şi su flet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii (adică din averea lui particulară) şi dînd p u teri noi din averea sa (de la el însuşi) la unele dregătorii ale oraşului (adică ajutînd cu bani tezaurul public) a ra tă cel m ai m are zel p e n tru binele pa triei sale. Aşadar, p e n tru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oam enii oei buni şi vrednici şi oare îi fac l*ui bine a h o tă rît S fatul şi poporul (dionysopolitanilor) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat p e n tru aceste (merite) şi să fie în cu n u n a t el la sărbătoa rea lui Dionysos cu o cunună de au r şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în tim pul ce urm ează, în fiecare: an la Dionysii
93
cu o coroană de au r şi să i se dea p e n tru ridicarea statu ii locul cel m ai de cinste din agora11. P e n tru datarea decretului dionysopolitan în cinstea lui Acor nion ne stau la îndem înă două m om ente m enţionate în inscripţie care pot fi cu exactitate fixate în tim p. Este vorba de iernarea proconsulului M acedoniei C. A ntonius H ybrida la Dionysopolis, întîm plată în anii 62— 61 î.e.n. D atorită abuzurilor comise, acesta a provocat, în prim ăvara lui 61 î.e.n. revolta cetăţilor gTeoeşti din P o ntul S tîng şi a su fe rit o grea în frîn g ere lîngă H istria. M en ţionarea staţionării la Dionysopolis a lui C. A ntonius H ybrida este însoţită de aluzia la sacrificiul consim ţit de Acornion şi anum e acela de a accepta să fie preot a l lui Dionysos, zeul epo nim al oraşului, fapt din care se poate deduce că ne găsim în faţa unei situaţii preoare, d in punct de vedere economic, care s-ar p u tea dato ra cheltuielilor im puse oraşului de iern area în ce tate a lui C. A ntonius şi a arm atei sale 305. Cel de al doilea m om ent, şi în acelaşi tim p u ltim ul din seria m ăreţelor fapte săvîrşite de ilu stru l dionysopolitan este solia, ca rep rezen tan t a l regelui Burebista, pe lîngă Cn. Pom peius pe care îl întîlneşte lîngă H eraclea Lyncestis din M acedonia. Evenim en tu l s-a petrecut, cu toată siguranţa, înainte de 9 august a anu lui 48 î.e.n., cînd Pom peius a fost învins în lu p ta de la P h a rsa lus, şi după 7 iunie, cînd triu m v iru l a o b ţinut lîngă D yrrhachium u n succes, ce s-a dovedit a fi efem er, a su p ra rivalului său Cae sar. Γη epigrafa noastră, Pom peius este den u m it im perator (αύτοκράτωρ), titlu l sub care îl aclam aseră soldaţii după victoria din prim ăvară a su p ra lui Caesar. D ecretul a fost v o tat şi săp at în m arm u ră în tre 7 iunie şi 9 august 48 î.e.n., p e n tru că a r fi de neconceput ©a dionysopolitanii să nu fi lu a t act de înfrîngerea suferită la Pharsalus de către Pom peius du p ă care a u rm a t fuga sa în E gipt unde, la sfîrşitul lui septem brie, va fi om orît d in ordinul lui Ptolem eu al X lV -lea. D upă 9 august 48 î.e.n., im perator va răm îne d o ar învingătorul Caesar, fapt ce n -a p u tu t fi ignorat de grecii d in Dionysopolis 306. A m basada lui A cornion pe lîngă Pom peius şi im plicit d atarea im p ortantului decret dionysopolitan a fost făcută însă în mod di fe rit de istoriografii m oderni şi de cercetătorii zilelor noastre. E. K alinka opinează p e n tru anul 48 î.e .n .307, pe cîtă vrem e W. D itte n b e rg e r308 este de părere că am basada a avut loc în 49 î.e.n., deşi inscripţia s-a r d ata to t în anul 48 î.e.n. Tot în an u l 48 î.e.n. o datează G. Seure 309. D. M. Pippidi este de părere că decretul în cinstea lui Acornion se datează „la sc u rt tim p după 48“ 310, dar acelaşi autor spune că alianţa o ferită de B urebista lui Pom peius a avut loc în anul 48 î.e.n. 311. A m basada lui Acornion
94
pe lîngă Pom peius, urm îndu-1 pe D ittenberger, a fost fixată în anul 49 î.e.n. de către istoricul vienez C. P atsch 312. Em. Conduraohi atribuie evenim entul anului 48 î.e.n. 313, iar H. Daicoviciu este de părere că decretul în cinstea lui A cornion a fost votat în prim a jum ătate a a n u lu i 48 î.e.n. 3U. Acestea a u fost doar cîteva dintre părerile exprim ate eu p ri vire la data em iterii decretului în cinstea lui Acornion, şi n u m ărul lor a r p u tea creşte. Cei m ai m u lţi d in tre istoriografi fi xează am basada la Pom peius în anul 48 î.e.n., şi im plicit data de em itere şi de confecţionare a epigrafei dionysopolitane, în cursul aceluiaşi an. Ni se pare neîndoielnic faptul că am basada lui A cornion în M acedonia a avut loc, aşa cum a a ră tat recent R. V ulpe 315, după iunie şi înainte de 9 august a anului 48 î.e.n. şi că în acest Răstimp a fost emis şi dăltu it în m arm ură decretul p e n tru cin stirea lui. Dacă părerile cu privire la d a ta re a inscripţiei de la Dionysopolis nu sîn t prea diferite şi sîn t aproape unanim e în a accepta anul 48 î.e.n., pe baza aceluiaşi „cursus honorum*1 a lui Âcprnion, nu acelaşi lucru se poate spune despre începutul aces tuia. Este vorba m ai eu seam ă de diversele în tregiri propuse. Com pletarea lacunelor din tex tu l epigrafei dionysopolitane s-a făcut foarte diferit de diverşi epigrafişti şi a iscat num eroase discuţii, cîteva d in tre ele deosebit de im p o rtan te p e n tru subiectul n istru , şi anum e începutul dom niei lui B urebista. Unii d in tre învăţaţi sînt de părere că în rîn d u rile care lipsesc din inscripţie şi în cele m utilate a r fi vorba de o acţiune diplom atică îndepli nită de Acornion pe lîngă un rege get. Cine este acesta ? In rîn d u l 6 a l inscripţiei de la Dionysopolis se păstrează două cuvinte clare : Αργεδαυον şi πατέρα (tatăl), ia r d in rîndurile, m ai bine-zis din fragm entele de rîn d u ri de dinainte şi din cele ce urmează, se poate deduce că este vorba de o am basadă a lui Acor nion pe lîngă un rege, un personaj im portant care este ta tă l cuiva, începînd din rîndul 22 inscripţia ne vorbeşte d e B urebista care a devenit prim ul şi cel m ai m are d in tre regii Traeiei. De aici s-a născut presupunerea că în rîn d u rile m u tilate s -a r fi vo rb it de ta tăl lui B urebista şi, W. D ittenberger 316 întregeşte rîn d u rile 5— 7 în acest sens : 5 [μετ]ά των συναποδ[η]μών αιτήσ[αςσφαλειαν] [έπορενύθε είς] Άργέδα[υ]ον πρός τόν πατέρα[τόν βασιλέως] [Βυρεβίστα] παρα . . . După eîţiva ani, în urm a unei revizuiri a te x tu lu i inscripţiei propus de către W. D ittenberger, E. K alinka a v ăzu t că pe p iatră, .în rîndul 6, după τόν πατέρα urm ează litera A din care m ai este -perfect vizibilă ju m ătatea ei atingă. Identificarea acestei noi litere
95
i-au determ inat pe K alinka şi pe H iller v. G aertringen să modi fice com pletarea rîn d u lu i 6 propusă de W. D ittenberger în felul u rm ăto r : Άργέδαυον πρός τον πατέρα α[ύτου?] adică : la A rgedava la ta tă l acestuia 317. S -a fo rm u lat chiar şi p ărerea că în această p arte de început a inscripţiei în cinstea lu i Acornion, fiul lui Dionysios, n -a r fi vorba de o am basadă a acestuia la ta tă l lui B urebista, cum cre dea W. D ittenberger, ci de o prim ă am basadă chiar la regele Bu rebista 318. A tunci cînd eruditul epigrafist germ an D ittenberger îşi form u lase ipoteza conform căreia în prim ele rîn d u ri ale docum entului epigrafie ar fi vorba de ta tă l lui B urebista, pe lîngă faptul că în rîn d u rile 22—32 ale epigrafei se vorbeşte de acest rege, mai adaugă un argum ent şi anum e că în rîn d u l 25 există particula και 25 γ]ενόμενος και πρός τούτον adică : A cornion a ajuns de asem enea la acesta (la Burebista). A supra acestui rînd al inscripţiei vom m ai reveni. P ărerea că în rîn d u l 6 al inscripţiei dionysopolitane în cinstea lui Acornion se vorbeşte de tată l lui B urebista este, aşa cum spunea de curînd R. "Vulpe, o conjunctură m odernă, ce poate fi discutată 319. Ea a fost îm părtăşită de un m are n u m ăr de învăţaţi p rin tre care vom cita aici, în afară de editorii tex tu lu i W. D itten berger şi H iller v. G aertringen 320, pe V. P â r v a n 321, C. Daicovi ciu 322, Â. Alfoldi 323, G. G. M ateescu 324, C. Patsch 325 şi R. V ulpe326. D ata la care a av u t loc presupusa m isiune diplom atică a lui Acornion pe lîngă ta tă l lui B urebista poate fi dedusă, cu aproxi m aţie, din d ecretu l dionysopolitan. M isiunile diplom atice şi funcţiunile sacerdotale îndeplinite de ilu stru l cetăţean al oraşului Dionysopolis sîn t enum erate în textul decretului în urm ăto area ordine : rîndul ? — 9 o am basadă la cineva pe care l-a întîln it la Ar gedava 9 — 12 preot a l M arelui Zeu 12 — 13 preot al lu i Serapis 13 — 15 preot al lui Dionysos, zeul eponim a l oraşului 1 5 —-19 din nou preot al lui Dionysos, pe tim pul iernării la Dionysopolis a lui C. A ntonius H ybrida 19 — 22 preot al zeilor din Sam othrace 22 — 32 am basadă la regele B urebista devenit cel dintîi şi cel m ai m are rege din Tracia 32 — 38 m isiunea încredinţată de B urebista pe lîngă Pom peius în Macedonia.
96
ί Este mai presus de orice îndoială că în acest „cursus honpa lui Acornion, diferitele «misiuni im p o rtan te şi sacerdoţi! îndeplinite de el au fost înregistrate de redactorul decretului în succesiunea lor cronologică 327. Două d in tre acestea, aşa cum am mai arătat, pot fi fix ate cu certitudine în tim p. Este vorba de lindurile 15— 19 în care ni se spune că A cornion a lu a t p e n tru a doua oară preoţia zeului eponim al oraşului, evenim ent p e tre cu t pe tim pul cînd la Dionysopolis ierna C. A ntonius H ybrida, guver natorul Macedoniei, ceea oe înseam nă iarn a anului 62— 61 î.e.n. Ceî de al doilea evenim ent precizabil cronologic este am basada pe lîngă Cn. Pom peius care se -datează, aşa cum spuneam , în anul 48 î.e.n. Acesta este ultim ul d intre evenim entele pe -care le în re gistrează decretul. In tre acesta şi prim ul evenim ent precizabil s-a Scurs un interval de 13 ani. în acest răstim p Acornion a îndepli nit funcţia de p re o t al zeilor din Sam othrace. în tre prim a m isipiie diplom atică şi cea de a doua preoţie a zeului eponim m ai avem m enţionate tre i preoţii : a M arelui Zeu, a lui Serapis şi a lui Dionysos. F a p tu l ne îndreptăţeşte să presupunem că prim a însărcinare diplom atică a dionysopolitanului A cornion a fost să vârşită cu m ulţi an i în ain te ca A ntonius H ybrida să se fi adă postit la Dionysopolis. De cîţi ani anum e este , vorba nu m ai p utem şti, poate 10, ori chiar m ai m ulţi 328. P rea m u lt însă nu ne putem îndepărta de anul 62 deoarece sîntem lim itaţi la segm entul activ al unei vieţi om eneşti ce se m anifestă încă la anul 48 î.e.n., concretizat p rin tr-o m isiune diplom atică de excepţională im por tanţă, am basada încred in ţată de regele B urebista pe lîngă Pom peius. P e n tru prim a m isiune diplom atică a lui A oom ion s-a propus intervalul de tim p cuprins în tre anul 80 şi 70 î.e.n. 329. Deoarece acţiunea la care ne referim se petrece pe lingă ta tă l lu i B urebista s-a tras concluzia că ştirea transm isă de Iordanes cu priv ire la domnia lui B urebista înainte de anul 82 î.e.n. este falsă şi că d a ta la care m arele rege se situează în fru n tea daco-geţilor trebuie cu m ult coborâtă. Iată tem eiul docum entar care a d eterm in at pe cei mai m ulţi d in tre -cercetătorii m oderni să pună la îndoială sau să nege categoric inform aţia pe care ne-a transm is-o istoricul ostrogot. „Pom enind despre predecesorul lui B urebista ca rege a l geţilor înainte de anul 62 î.e.n. şi despre dom nia lui B urebista însuşi numai după acest an, inscripţia lui A cornion — spune R. V ulpe — •care expune faptele ea de obicei, în ordine cronologică, exclude .definitiv m ărtu ria lui Iordanes că această dom nie a r fi început încă din 82 î.e.n. o d ată cu d icta tu ra lui Sylla la Rom a“ 33°. Ace laşi erudit, care a consacrat recen t m arelui rege B urebista cîteva
97
excelente studii, înscriindu-se p rin tre adepţii teoriei conform că reia în prim ele rîn d u ri ale inscripţiei în cinstea lui A cornion se v o r b e ş t e de ta tă l lui B urebista, subliniind însă totodată caracterul ipotetic al acesteia, presupune că după ta tă l lui B urebista a u rm at la tron, conform norm ei de m oştenire în linie agnatică, obişnuită la traci şi la geto-daci, un alt predecesor, eventual un unchi şi abia apoi B urebista care îşi începe, în acest oaz, dom nia foarte tîrziu. Ipoteza după care în rîn d u l al 6-lea al inscripţiei de la Dio nysopolis a r fi vorba de tatăl lui B urebista, acceptată, aşa cum am arătat, de către cei m ai buni cunoscători ai istoriei daeo-geţilor, a început în ultim a vrem e să fie negată, em iţîndu-se o nouă teorie. H. Daicoviciu contestă că în prim ele rîn d u ri ale decretului în cinstea lui A cornion a r fi vorba de tată l lui B urebista, n u m ele acestuia fiind pom enit abia începînd cu rîn d u l al 22-lea al inscripţiei, în prim ele rîn d u ri d in decret se vorbeşte de u n a lt şef g et (al cărui num e nu-1 cunoaştem ) şi care a r fi stăpînit, după ul tim a părere, în Dobrogea. Deci, în rîndul 6 al epigrafiei acel „ ta tă “ la care m erge în solie grecul A cornion d in Dionysopolis n u este ta tă l lui Burebista. Ca tim p, H. Daicoviciu plasează prim a călă torie de n a tu ră diplom atică a ilustrului dionysopolitan în tre anii 70 şi 62 î.e.n. 331. O analiză aten tă a decretului în cinstea lui Acornion a for m at obiectul unui studiu recent al lui N. Gostar. El se concen trează, m ai ales, asupra problem ei reşedinţei regelui B urebista 332, subiect pe oare îl vom dezbate şi noi îndată. D iscutînd -toate întregirile propuse p e n tru tex tu l faimoasei Inscripţii în cinstea lui Acornion, autorul am intit arată că litera A de la sfîrşitul rîndului a l 6-lea a fost în treg ită cu prea m ultă u şu rin ţă în α[ύτου]. D upă p ărerea sa, este m ai probabil ca aceasta să reprezinte începutul unui num e propriu. P e această bază el propune în treg irea rm d u rilo r 5—-7 în felul u rm ăto r : 5 μ[άτον σοναποδ[η]μ<ΰ ν &πή[ρ]ατ[ο . . . ΣΑΡΓΕΔΑΥΟΝ πρός τόν πατέρα Α .. . παραγε]νόμενος δε καί θυντυχών αμα . . . în traducere s-a r înţelege : ... călătorind dep arte .... el a ajuns la Sargedava la regele ... adică la tată l lui A ..... şi în tîln in d u -Γ etc. D in decretul în cinstea lui A cornion N. G ostar reţine că acesta a făcut p a rte m ai în tîi d intr-o am basadă la fiul unui rege barbar, m isiune despre care s-a vorbit în rîn d u rile superioare ale inscrip ţiei, ce azi lipsesc. N um ele principelui despre care este vorba începe cu litera A. Se pare că dionysopolitanii n -a u fost m u lţu m iţi, ori n -au fost pe deplin satisfăcuţi de rezultatele obţinute cu
98
ocazia am basadei pe lîngă fiul, probabil, prezum tivul m oştenitor, al regelui. De aceea lui Acornion i se încredinţează o nouă m i siune diplom atică. El pleacă p e n tru a doua oară d ep arte άπήρατο şi reuşeşte să aib ă o întrevedere cu regele însăşi (tatăl lu i A....). Numele regelui a fig u ra t în inscripţie, după cel al fiului, în p artea stingă a rindului 6. Judecind după în tin d erea celorlalte rînduri, din p artea stîngă a celui de al 6-lea lipsesc aproxim ativ 14 litere. Pe regele respectiv A cornion l-a în tîln it la Sargedava. A cest rege ,,barbar“ al cărui num e nu-1 cunoaştem dom nea c u siguranţă u n deva în stînga D unării, fa p t dovedit de „drum ul liung“ pe care Acornion a fost nevoit să-l străb ată p e n tru a ajunge la e l 33S. ţy- In sp rijin u l u n ei ipoteze de felul celei form ulate de N. G os1ar vine un a lt d e c re t onorific, de data aceasta de la H istria, pe care autorul îl am inteşte fără să stăru ie însă asupra lui. E ste vorba de decretul în cinstea lui Agathocles, fiu l lui A ntiphilos, d atat în ju ru l anului 200 î.e.n. 334 lm p o rta n ta inscripţie h istrian ă înşiră, ca şi cea descoperită la Dionysopolis, faptele m ăreţe pe care le-a săvîrşit Agathocles p e n tru care a fost c in stit de sfatul şi adunarea poporului de la H istria. N u este cazul şi locul aici să in tră m în analiza, fie ea ch iar şi fugitivă, a decretului histriot. Vom reţine doar că în situ a ţia dificilă p e n tru cetate, cauzată de incursiunile tracilor de sud, sub com andă lui Zoltes, histrien ii cer ajutor unui rege „b arb ar" ce stăpînea la nordul D unării. P e n tru toate aceste acţiuni locuitorii H istriei îl v o r trim ite am basador pe concetăţeanul lor Agathocles. A cesta v a negocia de m ai m ulte ori cu Zoi les şi va fi trim is apoi la r egele R hem axos. Deşi, în schimbul· unei im p o rtan te sum e de b a n i/ Zoltes se angajase să hu atace terito riu l h istrian, el îşi calcă ju ră m în tu l şi convenţiile încheiate şi face noi incursiuni. In această situ a ţie Agathocles este trim is la regele Rhem axos spre a-1 îndupleca să vină în aju torul histrienilor. De la acesta solul h istrio t o b ţinu a b ia u n deta şam ent de 100 de călăreţi însă şi aceştia la o năvală m asivă a tra cilor se vor retrage şi astfel terito riu l H istriei răm ase fără apă rare. In această situ aţie Agathocles este trim is din nou în solie, pentru ajutor, de astă dată la fiu l regelui, la Phrad... ? de la care Obţine o form aţie cu m u lt m ai num eroasă, 600 de călăreţi, care (probabil în colaborare cu forţele histriene) reuşesc să învingă pe tracii lui Zoltes (rîndurile 53— 57) 335. Iată deci că încă cu u n secol m ai în ain te avem docum entată o Solie a u n u i o raş-stat grecesc din P o n tu l S tîng p e lîngă u n rege barbar din d rea p ta D unării şi, în acelaşi tim p, o am basadă pe lîngă fiul unui rege care, fără îndoială, e ra în m ăsură să-l îndu plece pe ta tă l său sau să-i m%odifice hotărîrile. De la Rhem axos,
99
A gathocles n-a p u tu t obţine decît un detaşam ent de 100 de că lăre ţi, detaşam ent ce a devenit de şase ori m ai m are în urm a in terv en ţiei fiului pe num e Phrad.... ? (num ele p rinţului se păs trează fragm entar). D ecretul de la H istria p e n tru cinstirea lui Agathocles fiul lui A ntiphilos face plauzibilă am basada lui A cornion pe lîngă fiul unui rege al geţilor. I n cazul am belor decrete se pune problem a localizării în sp aţiu a terito riu lu i de la nordul D unării peste care stăpâneau Rhem axos şi acel rege la care este trim is în solie Acor nion. In am bele cazuri, elem entele pe care se pot întem eia ase m enea precizări sînt destul de vagi şi d ep arte de a constitui dovezi sigure. De aici consecinţa firească, inexistenţa u n u i punct de ve dere unanim , ipoteze, discuţii. Deooam dată n u ne vom opri asupra problem ei localizării geo grafice a stăpînirii regelui necunoscut şi a fiului acestuia la care a fost trim is de către dionysopolitani, Acornion. Va trebui în să să conchidem că în prim a p arte a decretului de cinstire a lu i Acornion nu este vorba de B urebista sau de ta tă l său. Ia tă deci că acel tem ei care se opunea acceptării inform aţiei pe care ne-a transm is-o Iordanes cu priv ire la începutul dom niei lui B urebista se dovedeşte a fi inexistent. Acornion a fost la un rege, altul decît B urebista ori ta tă l său, sigur înainte de a n u l 62 î.e.n., poate p rin 70 î.e.n. sau chiar m ai devrem e, fără să ne putem îndepărta însă prea m ult, deoarece, Acornion nu p u tea fi prea tîn ă r cînd au fost încredinţate prim ele m isiuni di plom atice şi nici prea b ă trîn la anul 48 î.e.n. cînd îl vedem am basador al regelui B urebista pe lîngă Cn. Pom peius. Existenţa u n u i a lt rege get la nordul D unării nu exclude dom nia conco m iten tă a lui B urebista asupra altor terito rii daco-getice. Ipo teza ni se pare foarte plauzibilă. Deci, singurul izvor cu privire la începutul dom niei lui B u reb ista răm îne tex tu l lui Iordanes, fără să fie contrazis pînă acum de vreun alt docum ent. Mai treb u ie adăugat şi faptul că succesiunea urm aşilor lui B urebista pe care o datorăm aceluiaşi istoric vine să sprijine şi ea au ten ticitatea inform aţiei potrivit căreia B urebista dom nea deja pe vrem ea cînd la Roma, Cornelius S ylla a pus m îna pe putere. Cu aceasta nu înseam nă însă că p utem preciza cu toată exactitatea data urcării pe tro n a lui Bu rebista. Mai este de adăugat un fapt şi anum e acela că B ure bista s-a situat, după toate probabilităţile, la început, în fru n tea unei uniuni de trib u ri nu prea extinsă terito ria l şi care num ai incidental a r fi p u tu t in tra în raza izvoarelor scrise. Pe lîngă tex tu l lui Iordanes, singurul docum ent scris pe care îl posedăm azi cu priv ire la aceste vrem i din preajm a apariţiei
100
i: ; p e scena istoriei a lui B urebista, este d e c re tu l în cinstea lui Acornion. dar acesta vorbeşte, aşa cum am arătat, de a lt rege decît Burebista. Va m ai trece încă destulă vrem e pînă cînd B u rebista va reuşi să unifice toate trib u rile daco-getice, pînă cînd va izbuti să se im pună ca cel dintîi şi cel m ai m are d in tre regii care au dom nit cîndva în Tracia, pînă cînd va întem eia enorm a sa stăpânire. în ju ru l anului 82 î.e.n. 336, c în d ; obţine puterea, B urebista X tr e b u e & fi fost u n b ărb at tînăr, dotai, cu nenum ărate calităţi moi ale ci. îl vor duce în final la realizări de n a tu ră excepţională. Ne-a m ai răm as de spus că în lă tu ra re a supoziţiei d u p i c ire în rîn d u l al 6-lea al epigrafiei de la Dionysopolis a r fi vorba de tatăl lui B urebista ne-a spulberat şi unica m enţionare a tatălui m arelui rege. Iată -n e în acest fel reduşi la sim ple deducţii lo gice, ipoteze cu nim ic susţinute docum entar. Este -foarte, posibil ca ta tă l Ιμΐ B urebista sl.,I i f° s ţ şi el ,,rege“,. în accepţiunea pe care o dădeau acelor şefi de m ari uniuni trib a le : autorii antici, fără să putem dovedi însă că statu l centralizat dacogetic începe pe vrem ea lui 337. Ne lipseşte şi precizarea în care anum e p a rte a spaţiului dacogetic, carpato-dunărean, era situ ată uniu n ea de trib u ri ce l-a avut în fru n te mai întîi, poate, pe tată l lui B urebista şi mai apoi pe Burebista însuşi. Cu alte cuvinte care este terito riu l de unde s-a ridicat m arele rege. A m an tic ip a t spunînd că ne lipseşte preciza rea, am spune m ai bine, dovada perem ptorie care să rezolve în tre barea pusă cu p riv ire la spaţiul de origine a lui Burebista. în ultim a vrem e în lite ra tu ra noastră de specialitate s-au fo r m ulat două păreri cu priv ire la acest subiect. U na dintre acestea^ ■ susţinută de către R adu Vulpe, desem nează ca spaţiu de origine ! şi de form are a p u terii lui B urebista, Cîm pia m unteană avînd ca \ centru aşezarea de la Popeşti (com. M ihăileşti, jud. Ilfov) iden tificată de acelaşi istoric cu A rgedava pom enită în decretul *dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion. C. Daicoviciu, u rm a t - de H. Daicoviciu susţin o a doua părere, originea tran silv ăn ean ă a puterii lui B urebista, care avea ca cen tru cetăţile dacice d in Munţii O răştiei 338. Fiecare d in tre cei am in tiţi aduc diverse argum ente în sp ri jinul părerii pe c a re o susţin şi, în m od firesc, valoarea p ro b atorie a acestora n u este egală. Poate este bine să spunem încă de pe acum că nici u n u l d intre ei nu posedă argum ente incon testabile şi că în am bele cazuri este vorba doar d e ipotezie. P rin tre argum entele invocate şi considerate ca deosebit de valoroase se înscrie la loc d e (fru n te problem a identificării ca
pitalei lui B urebista. în ain te de a încerca să răspundem la în tre barea : dacă poate fi precizat locul de origine, de plecare, a lui B urebista, va tre b u i să stă ru im p uţin asupra în treb ării dacă a e x ista t ori nu o capitală a lui B urebista ?
4 CAPITALA ? C înd a publicat p e n tru prim a oară decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion, V. Latysev reconstituie lacunele din rînd u rile 25—26 în felul urm ăto r : έν τή πρώτη καί μ[εγ’]αλλων και ίδ[ία sau έν τη πρώτη και μ[ε]γίστη π ό λ ει. . λ]ία 339. în confor m itate cu cea de a doua v a ria n tă propusă, în versiune rom â nească tex tu l a r su n a aşa : „(Acornion) a ajuns de asem enea la acesta (la Burebista) în cel m ai im p o rta n t şi cel m ai m are oraş ...lia“. Deci, am avea în acest fel dovada că în te x tu l decretului de cinstire a lui A cornion s-a r fi m enţionat chiar cu num ele (din oare se păstrează doar term in aţia ...lia) cetatea regală de scaun a lui Burebista. P e n tru aceleaşi rîn d u ri ale inscripţiei F. K alinka 340 propu nea întregirea : γε]νόμενος (Acornion) καί πρός τούτον έν τή πρώτη καί με[γιστη ί]δια. A ceastă v a ria n tă a fost adoptată de către V. P â rv an care traduce pasajul respectiv astfel : „Acornion a fost şi pe lîngă acesta în cea dintîi şi cea m ai m are apropiere" :m. W. D ittenberger şi H iller v. G aertringen com pletează aceeaşi p a rte a decretului dionysopolitan în felul u rm ă to r : γ]ενόμενος καί πρός τούτον έν τη πρώτη καί με[γισ] [τη βασι]λία 342. în tre g irea de m ai sus este acceptată de către G. G. M ateescu 343 care o traduce : „şi ducîndu-se (Acornion) şi la acesta, în cel d in tîi şi cel mai m are regat..." H. Egger şi P. Fouoart consideră că cu v în tu l Βασιλία a fost în tre b u in ţa t în loc de Βασιλεία şi în acest fel pasajul έν τη πρώ τη καί μ[εγίστη Βασι]λία s-ar tra d u c e : în cea m ai m are reşe dinţă regală 344. Din cele ară tate pînă acum a r reieşi că în inscripţia din Dionysopolis p e n tru cinstirea ilu stru lu i c etăţean A cornion se vorbeşte răspicat despre o capitală a lui B urebista, p e n tru că cel dintîi şi cel mai mare oraş n u poate fi decît capitala şi mai m u lt chiar decît atît, u rm înd reconstituirea propusă de către
102
prim ul editor al m onum entului am avea p ă stra tă chiar term inaţia num elui său ,..,lia. R econstituirile inscripţiei dionysopolitane, în rîn d u rile 25—26, enum erate pînă acum au fost categoric respinse — pe bună dreptate — de epigrafistul francez M. H olleaux care arată că ele sînt inacceptabile a tît în ceea ce priveşte sensul cît m ai ales, lipsei de spaţiu. Nici u n a d intre com pletările propuse n u îşi gă sesc locul necesar p e lespedea de m arm ură descoperită la Balcic. Spaţiul în care a r tre b u i să se înscrie este cu m u lt m ai mic, ceea ce exclude definitiv în treg irile propuse. D ar, a ra tă e ru d itu l fra n cez, nici cuvîntul Βασιλια n u are sens, fiind de neim aginat ca am basadorul dionysopolitan să fi m ers să-l întîlnească pe B ure bista m a sa πρώτη και μεγίστη Βασχλ[ε]ία, cînd în realitate este clar că oraşul Dionysopolis făcea p arte din „im periul44 lui B ure bista. De asem enea încercarea lui H. Egger şi P. F oucart de a tra duce Βασιλ[ε]ία p rin reşedinţă regală, cum ju st observase încă D ittcnberger este to tal inadm isibilă. M H olleaux a ju n g e la încheierea că reconstituirile propuse sînt fie de neînţeles, fie fanteziste 34K. El şi, independent de el, îepigrafistul vienez Ad. W ilhelm , ara tă că din rîn d u l 26 nu pot lipsi decît aproxim ativ şapte litere, com pletînd p artea care lip seşte în felul u rm ăto r : [γε]νόμενος και πρός τούτον έν τη πρώτη καί με[γίστη φι]λία. Ceea ce în rom âneşte a r însem na : „ajungînd (Acornion) şi la acesta (adică la B urebista) în cea dinţii şi cea mai m are p rieten ie44346. Aşadar, A cornion a o bţinut de la regele Burebista titlu l aulic de πρώτος καί μέγιστος φίλος, despre a cărui semnificaţie vom m ai vorbi. O dată cu în treg irea propusă de M. H olleaux şi Ad. W ilhelm oapitala lui B urebista a d isp ăru t num ai d in rîn d u rile 25— 26 ale inscripţiei dionysopolitane. M ai răm înea m enţionarea unei loca lităţi în p artea de "început a epigrafei. D upă cum am m ai spus, în rîn d u l a l 6-lea se păstrează clar două cuvinte : Άργέδαουν şi πατέρα. Din cel de al doilea cuvînt ne-am ocupat în leg ătu ră cu problem a tată lu i lui B urebista, urm înd ca acum să stăru im a su p ra prim ului. El fusese c itit de unii autori : Άργέδαρον. Aşa este de ex. cazul epigrafistului E. Kalinka 347 care vedea în an tepenultim a literă un P a căruia parte superioară este distrusă. A supra acestei lecturi s-a revenit în airma unei revizuiri a te n te a tex tu lu i, stabilindu-se că de fa p t a fost scris Άργέδαυον 348 şi că este vorba de un Y, aşa că lectura s-a com pletat ΑΡΓΕΔΑΥΟΝ. A supra acestei lecturi s-a r iţnai putea form ula îndoieli dato rită d eteriorării literei cu pricina*
10$
„Îndoiala — spunea C. Daicoviciu — nu mi se pare să fie ju sti ficată şi num ele poate fi acceptat sigur ca Argedavon, reprezentîn d term inaţia tipică în dava a toponim icelor dacice 349. Ά ργέ δαυον este un acuzativ şi se pare că lapicidul, din greşeală, a în tre b u in ţat n e u tru l în loc de form a fem inină Άργέδαυαν, care e ra oea corectă 35°. Ne aflăm în prezenţa celei mai vechi atestări docum entare a u n e i dava dacică, cuvînt care are sem nificaţia de oraş, tîrg, ce ta te şi este trad u s frecvent în greceşte p rin πόλις 351. Şi E. K a lin k a observase că înaintea cuvîntului Άργέδαυον se văd două h aste orizontale care după p ărerea lui sîn t urm ele literei Σ 352. Acelaşi lucru îl arată şi u ltim ul editor al decretului din Dionysopolis, G. M ihailov : „lapis : ΣΑΡΓΕΔΑΟΝ, piim a litte ra incerta est, sed fortasse 353. Identificarea acestei litere înaintea Argedavei n-a ridicat nici o problem ă din punctul de vedere al in te rp re tă rii textului, considerîndu-se că este vorba de term in aţia cuvîntului anterior şi com pletîndu-se astfel rîn d u l 6 al inscripţiei cu : [ ... εί] Ά ργέδα υον 354. D atorită faptului că în mod cu re n t lapicidul decre tu lui în cinstea lui Acornion nu a sep arat cuvintele ci le-a scris în continuare şi că n-a folosit sem ne de punctuaţie, H. Daicovi c iu a emis ipoteza că litera a r fi făcut p a rte din cuvîntul Άργέδα υον şi deci, toponim icul ar fi Σαργέδαυον şi nu Άργέδαυον 355. P ărerea că în rîn d u l al 6-lea al inscripţiei dionysopolitane este v o rb a de Sargedava şi nu de A rgedava este adm isă m ai de curîn d şi de c ă tre N. G ostar 356. Acesta îşi argum entează aserţiunea ş i pe aceea că prepoziţia εις propusă de către diverşi editori în com pletarea celebrului text, nu este necesară înaintea u nui to ponim ic aflat la acuzativ. Acesta era suficient p e n tru a indica u n com plem ent circum stanţial de loc şi de direcţie. în acest sens N. G ostar îl citează pe Ed. Schw yzer şi A. D ebrunner 357. Deşi adeptul form ei Sargedava, istoricul a m in tit nu exclude to tu şi posibilitatea ca num ele localităţii discutate să fi fost A r gedava, to t aşa d e bine ca şi Zargedava, ori chiar u n a lt topo nim ic la care litera ori literele de început să lipsească ...sargedavon 358. Aşa stînd lucrurile nu putem spune decît că toponim icul din rîn d u l al 6-lea al inscripţiei în cinstea lui A cornion este nesigur, deşi m ajo ritatea cercetărilor care s-au ocupat cu această problem ă, presupun că a r fi vorba de A rgedava, transcris în greceşte Άργέδαυον. Deocamdată, deşi ipotetic, ne vom opri şi noi asupra lecturii A rgedava, larg îm părtăşită de cercetătorii m oderni.
104
Toponimicul se încadrează p rin toate elem entele sale norm e lor cunoscute ale lim bii daco-tracice. El este form at ca şi alte antroponim e ori toponim e din două elem ente, tem e : A rge- şi -dava, încadrîndu-se în ceea ce lingviştii num esc num e compuse „pline“ 359. Prim ul elem ent A rge- a fost analizat de R. V ulpe 36°. El este în tîln it în com punerea altor toponim e tracice ca în Argamum, localitate din Dobrogea pom enită în tr-o horothesie a H istriei din epoca lui T raian sub form a Dominium A rgam ensium 361. Numele Άργαμώ apare şi la Procopius (De aed., IV, 11). P rim a temă m ai poate fi regăsită apoi în toponim e ca Άργανόκιλι din valea Tim ocului 362. Cea de a doua tem ă dava este larg răspîndită în lum ea dacogetică constituind o p articu laritate a acesteia, oare o distinge de spaţiul tracic m eridional 363. N e-a m ai răm as de spus că prim a tem ă n u are o analogie exactă şi că toponim icul nostru în an sam blul său, cu cele două elem ente com ponente îşi găseşte pa ralele apropiate în Dacia. Era cît se poate de firesc ca, după ce s-a stab ilit că în in scripţia de la Dionysopolis este vorba de o localitate cu num ele Argedava să se încerce identificare«a ei pe teren, m ai cu seam ă că de aceasta se lega, cum am mai arătat, problem a tată lu i lui Burebista, părere, la un m om ent dat, şi m ultă vrem e, unanim acceptată. A ceasta pe tem eiul firesc că după m enţionarea A rgedavei urm ează cuvîntul πατηρα (tată), care însă nu se re feră la B urebista, ci la alt rege duco-get. In Dacia se cunoştea o localitate A rgidava m e n ţio n a tă , e drept mai tîrziu, în epoca rom ană. Ea se întîlrteşte a tît în de scrierea făcută de Ptolem aeus 364, cît şi în cele două itinerare an tice p ă s tr a te : T abula Peutingeriana 365 şi G eograful din R a venna 366. T rebuie să recunoaştem că existau suficiente tem eiuri ca învăţaţii să p resupună iden titatea d in tre A rgedava din inscrip ţia în cinstea lui Acornion, mai cu seam ă că în Geographia lui Ptolem aeu num ele localităţii este consem nat Άργίδαυα. Mai trebuie adăugat şi fap tu l că A rgidava fusese identificată pe te ren, la Vărădia, în valea C arasului (sudul B anatului) ceea ce corespundea itin erarelo r antice care m enţionau A rgidava pe d ru m ul Lederata-Tibiscum . La V ărădia (jud. C araş-Severin) Gr. Florescu 367 a descope rit un castru rom an încă în 1933, al cărui denum ire Arcidava, fu sese preluată de rom ani de la o aşezare dacică din im ediata apropiere. Iată deci că erau perfect în d re p tăţiţi acei cercetători care susţineau! că A rgedava e ste una şi aceeaşi localitate cu mansio Arcidava pom enită în T abula P eu tingeriana şi G eogra-
105
fu l din R avenna pe d ru m u l bănăţean L ederata-A izis-Tibiscum şi identificată lîngă V ărădia 368 Άργέδαυον —■spunea învăţătorul vienez C. Patsch — ohne Zw eifel identisch m it der rom ischen leicht verschriebenen Strassenstation Areidava, dem heutigen W aradia ostlich vom W irschetz im B an at“ 369. Acelaşi punct de vedere este îm p ărtă şit de V. P ârvan 370, A. Alfoldi 371 şi C. Daicoviciu 372, ca să am in tim doar cîteva num e ilustre. V. P ârvan form ulase însă şi o a doua ipoteză, pornind de la ideea că A rgeşul de azi s-a r fi n u m it aproape la fel şi în a n ti chitate. Rîul Ordessos m enţionat de H erodot (IV, 48) oa a flu en t al D unării ar reprezenta — după p ărerea m arelui nostru în v ă ţa t — o scriere greşită în loc de Argesis, sub obsesia toponi m icelor cariene term in ate în — σ σ ος373. In legătură cu acest subiect, C. Daicoviciu 374 este de părere că nu poate fi vorba de o greşeală în tex tu l lui H erodot p e n tru că şi Polybius, p rin sec. al II-lea î.e.n. vorbeşte to t de Ordessos şi n u de Argesis. In tr-u n fragm ent al istoricului grec (Fragm. 102) D rom iehaites este n u m it rege a l odrişilor oare reprezintă o transcriere greşită săvîrşită d e un copist şi că în tex tu l original D rom iehaites ar fi fost n u m it nu rege al odrişilor (’δδρυσοι), ci al ordyssilor sau ordessilor (δρδυσοι, δρδησσοι) adică al locuitorilor de pe rîu l Ordessos pe care îl identifică cu A rgeşul de azi. Deci în tex tu l lui Polybius se vorbeşte despre D rom ichaites rege al dacilor argeşeni. In ceea ce priveşte localizarea A rgedavei, C. Daicoviciu este de părere că ea trebuie cău tată undeva pe cursul superior al A rgeşului, pe versan tu l sudic al C arpaţilor, în acea regiune în care s-a u form at şi prim ele capitale ale Ţ ării R om âneşti de mai tîrziu. Ea a p u tu t fi capitala regilor geţi încă de pe vrem ea lui D rom iehaites, situ ată fiind în oarecare sim etrie cu Sarm izege tu sa Regia de pe v ersantul transilvănean al Carpaţilor. Despre cetatea Helis pom enită de Diodor în leg ătu ră eu D rom iehaites, acelaşi istoric presupune că nu reprezintă decît u n centru se cundar, de şes 375. Ideea căutării Argedavei pe rîu l Argeş a fost relu ată în tr-u n stu d iu special consacrat acestei problem e de către R. V ulpe 376. D upă ce face u n istoric a l identificărilor propuse pînă atunci, a ra tă că A rgedava nu poate fi situ a tă în B anat, ci num ai în estul getic unde existau condiţiile necesare apariţiei Iui B urebista şi că întreaga cultură daco-getică gravita, în mod firesc, spre ră sărit, deci în această zonă treb u ie să fie căutată A rgedava m enţinonată în inscripţia din Dionysopolis.
106
<
Cu privire la iden titatea d in tre A rgedava şi A rcidava bănă ţeană R. Vulpe este de părere că ea a izvorî t exclusiv din apro* pierea existentă în tre cele două toponim ice, m ai ales în varian ta Άργΐδαυα transm isă de Ptolem aeus. D espre felul în care apare num ele localităţii în Geograpfia lui Ptolem aeus, acelaşi autor crede că este vorba de o greşeală a unui copist, şi chiar dacă n -a r fi aşa şi Άργΐδανα d in B anat ar corespunde unei realităţi, identitatea d in tre A rgedava d in inscripţia dionysopolitanilor şi Άργίδαυα din te x tu l lui Ptolem aeus n u este obligatorie şi că ÎV această asem ănare, existentă fără îndoială, nu constituie num ai ffiî - prin e a însăşi o fo rţă probantă. In toponim ia antică sîn t nume-· IJ; roase şi frecvente dublete toponim ice. D intre acestea R. Vulpe S |i: citează cazul Sucidava din Scytia M inor şi Sucidava din Dacia Inferior. In legătură ou num ele localităţii din B anat, R. Vulpe este de părere că fo rm a m ai sig u ră este cea de A rcidava în tîln ită în itinerare, ce n u poate fi considerată d re p t o v arian tă a form ei Argedava, deoarece cele două toponim e d e riv ă din tem e diferite, mai exact spus s în t form ate din tem e diferite. în cazul A rci*’ dava am avea a face cu A rc- ce îşi găseşte analogii şi în alte num iri traco-dacice din Balcani ori chiar din Dacia : Άρκίσσα, Άρκοβάδαρα şi Άρκοϋνες 377. R. V ulpe ajunge la concluzia că unica teză probabilă a identificării A rgedavei este cea care se orientează spre v a lsa A rgeşului, singura indicată ca drum p rin cipal p e n tru leg ătu rile daco-pontice. Am avea astfel u n drum ii direct care leagă A rgeşul, peste D unăre, cu Dionysopolis, patria lui Acornion. Un asem enea itin e ra r va fi u rm at şi solul grec p e n tru a 's e în tîln i cu ta tă l lui B urebista. Luînd ca punct de plecare această idee R. V ulpe încearcă să identifice pe teren, m ai exact, locul A rgedavei din inscripţia dionysopolitană. Acî i ceptînd ipoteza lui C. Daicoviciu, pe oare n-o exclude; a priori, de a cău ta A rgedava pe cursul su p erio r al A rgeşului, R. V ulpe nu cunoaşte nici o localitate ale cărei urm e să poată fi in te r p reta te ca a p a rţin în d A rgedavei. De aceea, abandonând regiunea m untoasă şi-a în d re p ta t a te n ţia spre cursul inferior al rîului, spre şes. Pe m alul d rep t a l A rgeşului, la aproxim ativ 70 km de Vărsarea sa, în localitatea Popeşti (com. M ihăileşti, jud. Ilfov) a fost identificată şi în bună p arte dezvelită pe calea săpătu rilor sistem atice conduse chiar de că tre R. Vulpe, o bogată aşe zare getică. La P opeşti există un lung prom ontoriu n u m it de « localnici „La N ucet“. El este fo rtificat a tît n a tu ra l c ît şi, în parte, artificial. P e n tru a b ara accesul pe prom ontoriu, oamenii au construit aici trei şan ţu ri transversale şi u n val înalt. AşeI ' ' zarea de la P opeşti a fost îndelung şi intens locuită, m ărtu rie
107
stînd cei peste doi m etri înălţim e de depuneri arheologice. Cea m ai intensă perioadă de locuire s-a d esfăşurat pe parcursul sec. II—I î.e.n., im p o rtan ta aşezare getică luînd sfîrşit pe vre m ea lui A ugustus 378. In cam paniile de săp ătu ri din 1957— 1959 s-au descoperit ru in ele unui „p alat“, o clădire m ai m are cu pe reţi de lut, ce se extinde pe o suprafaţă de peste 800 m 2. Ma terialele descoperite în interiorul acestei clădiri dovedesc că ea datează de la începutul sec. I î.e.n. Iniţial R. Vulpe credea că aşezarea de la Popeşti „La N ucet“ poate fi identificată cu Sornum (Σόρνον) pe care Ptolem aeus (Geografia III, 8, 3) o situase undeva în şesul M unteniei. în ju ru l localităţii, geograful rom an m enţionează trib u l piephigilor (Πιέφιγοι) 379. R. Vulpe a re v e n it asupra acestei prim e identificări şi a emis ipoteza după care bogata aşezare de la Popeşti a p u tu t fi A rgedava m enţio n ată în tex tu l inscripţiei din Dionysopolis 380. D ar socotim că este m ai p o triv it să dăm cu v în tu l autorului : „...im portanta aşe zare de la Popeşti în tru n eşte condiţiile cerute p e n tru o identi ficare cu respectiva localitate antică, nici un a lt loc cunoscut pînă acum în aria getică neputîndu-le oferi eu aceeaşi concor da n ţă şi în acelaşi grad de probabilitate. Bineînţeles — spune mai departe R. V ulpe — n u uităm că avem d e-a face cu o ipoteză, care, oricît de puternic su sţin u tă de com plexul îm pre ju rărilor, n u este m ai puţin lipsită de o dovadă perem ptorie, pe oare num ai precizia unei m ărtu rii scrise a r putea-o aduce. P înă la producerea unei asem enea m ă rtu rii care poate fi sperată de la vreo întîm plătoare descoperire epigrafică pe viitor, dar pe care m om entan n u putem conta, nu ne răm îne decît să consta tă m că, în stad iu l actual al inform aţiilor, aşezarea de la Popeşti se prezintă oa punctul cel m ai indicat p e n tru reşedinţa prede cesorului lui B urebista, ţin ta prim ei călătorii a lui Acornion la geţi, leagănul lui B urebista însuşi". Un alt argum ent folosit de R. V ulpe în identificarea aşezării de la Popeşti cu A rgedava, pe lîngă prim atul d eţin u t asupra celorlalte cetăţi d atorită dezvoltării sale deosebite a fost acela care se baza pe situaţia sa centrală în zona păduroasă, altădată, a Cîmpiei Rom âne. Este vorba de un punct pe valea A rgeşului pînă unde m ărfu rile pu teau fi tran sp o rtate pe calea apei, mai întîi pe D unăre şi apoi cu am barcaţiuni uşoare pe Argeş, p en tru a fi tra n sp o rta te pe uscat m ai departe. Deci, aşezarea de la Popeşti ar fi a v u t o im portanţă deose b ită şi cu priv ire la desfacerea m ărfu rilo r străine, constituind un alt argum ent în fundam entarea tezei identificării Argedavei şi a originii getice, în M untenia, a p uterii lui B urebista 381. A supra problem ei originii lui B urebista vom reveni nu înainte însă de
108
a trece în revistă;:şi a lte p ă re ri'e x p rim a te cu privire la localiza rea A rgedavei pom enită în inscripţia d in Dionysopolis. Astfel, H. D aicoviciu consideră greşit punctul de plecare în form ularea ipotezei id entităţii d in tre A rgedava şi actuala loca litate Popeşti. E ste vorba de părerea lui V. P ârvan, după care Argeşul în an tichitate n u s-ar fi num it Ordessos, ci Argesis. Or, această form ă n u ne este a te sta tă de nici un docum ent şi m ai ales n u e susţinută, ei, dim potrivă, infirm ată de restul textelor literare. H erodot în sec. al V-lea î.e.n. vorbeşte de Ordessos, la fel ca şi P olybius în sec. al II-lea î.e.n. Deci o asem enea transform are (pe oare în principiu H. Daicoviciu o admite) nu vede d e ce s-ar fi petrecut d in sec. al II-lea î.e.n. pînă în sec. I î.e .n .382. N eexistînd deci, o dovadă că A rgeşul s-ar fi num it în a n tic h ita te Argesis nu mai poate fi făcută legătura dintre A rgedava şi Argeş. H. Daicoviciu crede că de fapt în inscripţia dionysopolitană, figurează de fap t Sargedava, pe care o localizase într-o vrem e în M unţii O răştiei (poate cetatea de la Costeşti). A rgum entul în această am plasare îl constituia m ăr tu ria lui Dio Cassius care spune că pe la poalele cetăţii de scaun a lui Decebal curgea rîu l Sargetia, după care a r fi lu at n u mele Sargedava. Cu privire la Sargetia, R. V ulpe a a ră ta t — pe bună d rep tate — că există foate şansele ca acest hidronim să nu fi exis ta t în Dacia. S ingurul te x t care îl m enţionează îi aparţine lui Dio Cassius (LXVIII, 14). Istoria romană scrisă de Dio Cassius după an u l 229 e.n. (cînd s-a retras din viaţa publică) cuprinde o m ulţim e de inform aţii deosebit de preţioase cu privire, m ai ales, la epoca cuceririi Daciei de către rom ani. Cu toate că a fost scrisă m ai tîrziu c u peste un veac după ce s-au consum at eve nim entele 383 constituie izvorul principal p e n tru războaiele lui Traian cu Decebal. Dio Cassius a introdus, probabil, din m otive de ordin literar, un loc com un (Sargetia) în legendele m ultor popoare din antichitate. Astfel, Diodor din Sicilia (scriitor din sec. I î.e.n.) povesteşte despre regele Audoleon al paeonilor (populaţie din nordul M acedoniei) că pe la a n u l 300 î.e.n., cu prilejul unui război şi-ar fi îngropat tezau ru l su b albia unui rîu pe num e Sargentia. Dio Cassius ştia că T raian capturase de la Decebal un însem nat tezau r şi citind n araţiu n ea lui Diodor din Sicilia a redat-o şi p en tru Decebal m odificînd doar puţin num ele rîului din S argentia a făcut Sargetia. Aşa a ap ăru t în preajm a Sarm izegetusei un num e de rîu Sargetia, pom enit num ai de Dio Cassius 384. Dar, să revenim la încercarea de identificare a lui H. Daico viciu. Un a lt a rg u m en t în fâvoarea ipotezei după care A rgedava
109
ori mai curînd Sargedava este de căutat în M unţii O răştiei este acela al originii intracarpatice a p uterii lui B urebista. In inte riorul arcului carpatic se găsesc grupate m ai m u lte cetăţi d a cice a c ăro r im portanţă şi grandoare întrece cu m ult pe cea de la Popeşti, pe Argeş. în cadrul acestui com plex el presupune· că cetatea satelit de la Costeşti a p u tu t fi A rgedava, transform ată în Sargedava, din te x tu l inscripţiei dionysopolitane 385. P rin tre altele, acestei localizări R. V ulpe îi opune faptul că A rgedava n -a fost o fo rtăreaţă accesorie, ci o capitală, fără să poată fi \’orba de cetatea de la G rădiştea M uncelului deoarece aceasta se num ea Sarm izegetusa 386. în ceea ce priveşte Sarm izegetusa a r fi posibil ca u n a d intre fortificaţiile anexe ale acesteia, cum este cea de la Costeşti, a cărei existenţă nu are a ltă raţiu n e de cît aceea de a b a ra in trarea în defileul ce ducea la cetatea cea m are de pe Dealul G rădiştii să nu fi p u rta t un alt num e. în orice caz un asem enea fa p t n u ne este cu nim ic dovedit. A r trebui în acest fel să găsim cîte o num ire aparte p e n tru fiecare d in tre cetăţile, sau d intre fortificaţiile m ai m ari, com ponente ale sistem ului care avea în centru cetatea de la G rădiştea M un celului. H. Daicoviciu a abandonat ideea existenţei unei localităţi cu num ele Sargedava în M unţii O răştiei, fără să ren u n ţe însă la opinia cu privire la originea transilvăneană a lui B urebista. în ceea ce priveşte localizarea Argedavei este de părere, m ai nou, că ea nu trebuie că u ta tă totuşi în Cîmpia M unteniei, cum o face R. Vulpe, ci undeva în Dobrogea m eridională, m u lt mai aproape de cetatea de baştină a lui Acornion. Am re n u n ţa t la ideea — spune tex tu al au to ru l ■ — ,„de îndată ce mi^am d a t seam a că în inscripţia lui A cornion nu era vorba de ta tă l lui B urebista14387. Se im pune precizarea că noua încercare de lo calizare nu se sp rijin ea pe nici un docum ent. A propierea de p a tria de origine a lui Acornion n u este un m otiv p e n tru a căuta A rgedava în Dobrogea, a tîta vrem e c ît în te x t ni se spune clar că solul dionysopolitanilor „a călătorit d e p a rte 44 p e n tru a ajunge la A rgedava. Dacă atunci cînd şi-a form ulat ipoteza după care A rgedava e ste de localizat în Dobrogea, H. Daicoviciu nu avea nici un argum ent, foarte recent el îl găseşte în tr-o inscrip ţie descoperită de cu rînd care a te stă un vicus Arcidavci in zoiu; Hi-iti iei 388 Spre reg retu l nostru, în acest fel, H. Daicoviciu a re n u n ta t la o observaţie valoroasă şi an u m e că în inscripţia ce-I cinsteşte pe Acornion nu este vorba de Argedava, ci d e Sargedava. G. M ihailov, ultim ul editor al preţiosului docum ent a r a S ”oa” pe p iatră se m ai văd două haste ce au p u tu t aparţine unui S şi că num ele a p u tu t fi Σαργεδαυα avînd analogii în S ar-
110
getia, Sar-m izegetusa, Genm i-sara şi-l citează pe H. Daicoviciu 389. D ar adm iţînd că a r fi vorba de A rgedava (convingerea noastră este însă că nu) nici atu n ci inscripţia din terito riu l H istriei nu poate fi u n a rg u m en t p e n tru localizarea aici a unei im portante localităţi dacice cu m a fost cea m enţionată în inscripţia dionyso politană. O capitală a unui rege geto-dac (cum crede H. Daico viciu) în zona u n u i o raş-stat grecesc im portant, cum a fost H is tria a cărei întem eiere se făcuse cu m ai bine de cinci secole înainte, ni se p are a fi o im posibilitate. Apoi, a r fi tre b u it să existe nişte vestigii m ăcar com parabile eu cele de la Popeşti sau Costeştii Or, toate acestea după ştiinţa noastră lipsesc. In ce priveşte A rcidava este de observat că num ele localităţii corespunde în tru to tu l toponim icului m enţionat de itin erarele antice în B anat şi reprezintă, foarte probabil, u n dublet ca de Yatîtea ori în antichitate, chiar pe terito riu l patriei noastre 390. Identificarea A rgedavei din inscripţia găsită la Balcic cu aşe zarea de la P opeşti a fost contestată, rela tiv recen t şi de N. Gosta r 391. P rim u l d intre argum entele invocate de acesta se referă la in ex isten ţa unor dovezi după care A rgeşul în an tic h ita te s-ar fi n um it Argesis, fiind vorba doar de o ipoteză a lui V. Pârvan. A tît N. G ostar cît şi H. Daicoviciu se sp rijin ă în această privinţă pe tex tu l lui Polybius relev at de C. Daicoviciu. Cel de al doilea arg u m en t rezidă în. fap tu l că num ele actual al A rgeşului este de dată tîrzie fiind de origine cum ană, îm preună cu alte hidro nim e de la sud şi e s t de Carpaţi. în acest sens N. G ostar se sp ri jin ă pe co n statările lingvistului Nicolae D răganu 392. în ceea ce priveşte num ele antic a l A rgeşului, spune N. G ostar, acesta tre buie să fi fost m ai cu rîn d M arisus decît Ordessos, deoarece la vărsarea rîului în D unăre există o localitate ce se num ea Mariscum . O asem enea localitate n u ne este cunoscută docum entar şi cu toate acestea ea trebuie postulată deoarece pe celălalt mal al D unării exista Tr ansm ariscum Sau Transm arisca. Aceasta este m enţionată a tît în tex tu l lui Ptolem aeus (Geografia, III, 10, 5) cît şi în itinerare rom ane (Tabula Peutingeriana, VIII, 2 ; Itine rarium Antonini, 223) 393. La acest argum ent s-a r putea obiecta că m enţionarea localităţii T ransm arisca a a p ă ru t tîrziu, abia în sec. M II-lea e.n. cînd a tră it Ptolem aeus. Este însă bine cunoscut faptul că geograful alex an d rin a folosit izvoare m ai vechi, în special pe M arinus d in T y r 394. „C hiar dacă am adm ite —· spune mai departe N. G ostar — că num ele A rgeşului a fost Argesis nici atunci o localitate, n u im portă care, nu p u tea lua num ele de A r•^edava deoarece dacii nu form au un asem enea toponim prin adiţiu n ea cuvîntului dava la hidronim ul respectiv. Aşa facem azi m
noi rom ânii care avem cuvinte ca Tg. M ureş, Tg. Jiu, Tg. Trotuş. La daci num ele localităţilor legate de hidronim e se form au p rin adăugarea la hidronim ul respectiv a determ inativului -
112
P rin tre toponim icele antice m enţionate de geograful Ptole m aeus în descrierea Daciei (Geografia, III, 10, 8), la stînga Ş ire tu lui, figurează şi localitatea Zargidava, alătu ri de Piroboridava şi Tam asidava. Toate acestea sîn t de localizat, după toate probabili tăţile, în sudul M oldovei, fără să fi fost identificate, cu destulă certitu d in e pe teren. în cazul Piroboridavei, ea a fost identificată de H. Vulpe, cu im p o rtan ta staţiu n e daco-getică de la Poiana (jud. Galaţi) 3" . N. G ostar presupune că Zargedava din tex tu l lui Ptolemaeus,, ce trebuie să fi fost undeva în sudul M oldovei a p u tu t fi Zarge dava pe care o m enţionează inscripţia de la Dionysopolis. R ămînînd în aceeaşi sferă a ipotezelor nu este exclus ca Z argedava Să fi fost num ele uneia d in tre m arile staţiu n i existente în sudul Moldovei, cum sîn t cele de la R ăeătău ori B rad (jud. Bacău), în bună parte cercetate pe calea săpăturilor sistem atice. Ele sînt sîm ilare aceleia de la Poiana şi se dovedesc a fi fost deosebit de Îîlfloritoare, mai cu seam ă în prim a p arte a sec. I î.e.n., deci pe 'vremea lui B urebista 400. Ipoteza lui N. G ostar de a plasa localitatea pom enită în in scripţia de la Dionysopolis în sudul M oldovei este foarte v eri dică şi dem nă de a i se acorda toată a te n ţia p e n tru considerente pe care le vom e x p u n e mai jos. C ercetările în trep rin se în u ltim a vreme, mai cu seam ă de un m erituos colectiv de arheologi ieşeni, dovedesc rolul fo arte im p o rta n t pe care l-a ju ca t în istoria dacogeţilor terito riu l de azi al Moldovei. Ne gîndim aici la m onu m entalele cetăţi de p ăm înt descoperite în ultim a vrem e în no r dul şi cen tru l Moldovei, la Stîneeşti (jud. Botoşani), C otnari (jud. Ieşi), la M oşna (jud. Iaşi), în parte dezvelite de un colectiv de arheologi condus de către A drian Florescu. C etăţile se dove desc a fi a p a rţin u t celei de a doua ju m ătăţi a m ileniului 1 î.e.n., înscriindu-se în linii m ari în tre sec. VI şi II î.e .n .401. C etăţi getodacice de acelaşi tip cu cele din M oldova au fost cercetate d e către arheologii sovietici şi în B asarabia. Aşa sîn t cele de la Butuceni, M ateuţi, V îhvatinţi şi S a h a rn a 402. Cetăţile din M oldova fac eu prisosinţă dovada unei num eroase populaţii daco-getice bine organizată care încă în sec. al VI-lea î.e.n., era în stare să ridice asem enea construcţii. C hiar după sec. Îşi IlI-lea î.e.n. cînd se p are că şi-au încheiat existenţa cetăţile |d e păm înt despre care am vorbit, prezenţa unei forţe politice, Sd^ nivelul unei active şi influente uniuni de trib u ri, ne este dol^ td ită de m onedele dacice ce se descoperă din ce în ce m ai m ailty :p e terito riu l Moldovei. în sudul acestei p ro v jicii, în tre valea inferioară a Ş iretu lu i şi nord-estul M unteniei, pînă în valea rîu lui Buzău, C. P re d a a stab ilit prezenţa u n u i c e n tru m onetar ce
113
se m anifestă activ începînd cu a doua ju m ă ta te a sec. al II-lea i.e.n. 403. Este vorba despre două categorii de m onede cunoscute sub num ele de m onede de tip D um brăveni şi Inoteşti-Răcoasa. D upă C. P reda d ata de em itere a celor două tip u ri m onetare şi ariile lor de răspîndire coincid cu perioada şi regiunea unde se dezvoltă unele aşezări getice de seam ă ca cele de la Poiana (jud. G alaţi) şi Cîndeşti (jud. Vrancea). Pe aceste baze cercetătorul a m in tit adm ite că em itenţii celor două tip u ri m onetare n u pot fi decît geţii d in tre Ş iret şi Buzău, constituiţi şi ei în tr-o im p o rta n tă uniune de triburi. P are foarte verosim il oa c e n tru l de g reu tate al form aţiunii politice existente în nordul şi centrul M oldovei p rin sec. VI—IV î.e.n., concretizate p rin im punătoarele cetăţi de păm înt, la care se adaugă tezaurele de obiecte de aur descoperite la Băiceni şi Stînceşti, lucrate în stil anim alier 404, după p ătru n d erea în acest sp aţiu a bastarnilor, să se fi deplasat spre sud. In ce m ăsură este vo rb a de retragerea unei organizaţii politice constituite, în fru n te c u puternici şefi de trib u ri, sau de ridicarea altora locale, din sudul Moldovei, este greu de spus. Mai plauzibilă ni se pare prim a d in tre alternative. Oricum a r fi, un lucru răm îne du p ă p ărerea noastră, sigur, şi anum e că p e terito riu l M oldovei au e x ista t puternice uniuni de trib u ri daco-getice ce s-au m anifestat activ începînd încă e u sec. al V I-lea î.e.n. U niunea de trib u ri care a emis m onede începînd cu a doua ju m ă ta te a sec. al II-lea î.e.n. ar fi posibil să se fi extins şi la est de cursul inferior al Şiretului. Iată deci că există tem eiuri suficiente pe baza cărora să se poată susţine existenţa unei pu ternice uniuni de trib u ri getice în sudul Moldovei, extinzîndu-se, poate, şi asupra terito riu lu i de la nordul Deltei D unării. Este posibil ca în fru n te a acesteia să se fi aflat, pe la anul 200 î.e.n. regele Rhem axos, pom enit în decretul de cinstire em is la H istria în onoarea lui Agathocles, fiul lui A ntiphilos 405. R egatul acestuia treb u ie să fi fost situat, aşa cum reiese d in tex tu l decretului a m in tit şi cum a dem onstrat I. I. R ussu 406 undeva la nordul D unării, cuprinzînd, foarte probabil, un spaţiu larg din sudul Moldovei şi al B asarabiei. N um ai aşa se poate explica m area forţă de care dispunea regele Rhem axos, capabil să acorde protectorat unor oraşe-state greceşti din P ontul Stîng, p rin tre care şi His triei. Aceasta este ap ărată de către tru p e le regelui, cu ocazia ex pediţiilor de jaf săvîrşite de tracii lui Zoltes. Faptele ne sînt re la ta te de inscripţia găsită la H istria, singurul docum ent, de altfel, în care este pom enit regele Rhem axos. Ipoteza localizării regatului stăp în it de acesta la nordul D eltei D unării aproxim ativ în sudul B asarabiei, undeva în zona d in tre D unăre şi N istru,
114
>
i
extinzîndu-se şi m ai m u lt a tît spre est cît şi spre vest, am «dăuga noi, pare m ai plauzibilă decît aceea după care această stăp în ire se întindea pe terito riu l M unteniei. Susţinînd ipoteza după oare regatul lui Rhem axos a fost undeva la nordul D unării, pe terito riu l M unteniei m , D. M. P ip pidi se bazează pe te x tu l inscripţiei histriene (rîndurile 48—50) în cinstea lui Agathocles pe care îl traduce astfel : „Agathocles ales sol şi, pornind pe apă, în tru c ît ţin u tu l era cuprins de război14. In ■acfest pasaj D. M. P ippidi vede un caracter anorm al al călătoriei lu i Agathocles p e n tru a-1 întâlni pe regele Rhem axos. Să dăm însă c u Mntul· a u to ru lu i408 : „Aşa fiind, p e n tru cine ţine seam ă de fap tu l că p en tru a trece în B asarabia sau pe ţărm u l de nord al M ării Negre calea firească la dispoziţia lui A gathocles e ra calea de apă, ca şi p en tru cine n u u ită că din H istria spre M untenia drum ul cel mai scurt tăia tran sv ersal Dobrogea în direcţia unuia din vadurile de la Ilîrşova sau Măcin, va fi greu să se sustragă im presiei că, îrigi’ijindu-se să indice itin eraru l urm at de sol, red acto ru l decre tului îşi propunea să ara te că acest itin e ra r n u e ra nprmal... Con cluzia ar fi că ţin ta călătoriei întreprinse de Agathocles era M un tenia, nu B asarabia44. H. Daicoviciu 409 este de părere că o asem enea in te rp re ta re pare a fi forţată deoarece expresia din epigrafă „în tru cît ţin u tu l e ra cuprins de război44 nu se leagă nem ijlocit d e „pornind la drum pe îfiţ>ă“, ci este cuprinsă în tre relatarea acţiunilor în trep rin se d e Rhe maxos şi cele ale lui Agathocles. Poziţia pe care o ocupă în cadrul - textului pasajul cu pricina ne obligă să-l legăm de întregul şir de evenim ente ce ne sîn t povestite în continuare, alegerea lui A gatho cles ca sol, plecarea lui pe apă, convingerea regelui Rhem axos de către solul h istrienilor să dea pază cetăţii o sută de călăreţi. Ială deci că n u este vorba de o călătorie neobişnuită pe oare a fost nevoit s-o în tre p rin d ă energicul sol din H istria. C ălătoria „pe apă a lui Agathocles — spune I. I. R ussu — se făcea în chip fif p s c pe liniile navigaţiei practicate de m ultă vrem e de către grecii m arinari şi colonizatori : pe apa m ării, a P o n tu lu i Euxin, ce le era fam iliar şi pe care l-a u înconjurat şi tra v e rsa t de m ulte m ii de ori4141°. In continuare, I. I. R ussu ara tă că num ele p u rta t de R he maxos şi mai cu seam ă cel al fiului acestuia P h ra (d... ?) (conside rat stăp în pe o p a rte a reg atu lu i ca asociat la dom nie şi la care ştim că a apelat Agathocles, ba ch iar că a p rim it de la acesta u n ajutor cu m ult m ai substanţial decît prim ise de la ta tă l său) s în t de origine iraniană şi nu traco-dacică. Plecînd de la această consta tare de ordin lingvistic, I. I. R ussu ajunge la concluzia că R he maxos a r fi un rege scit de peste D unăre, cu c e n tru l în co lţu l sud-vestic al R. S. S. U craina de astăzi. El pare a fi un „urm aş
115
a l lui A teas“ şi că ar fi exercitat o dom inaţie asupra oraşelor s ta te greceşti din P ont şi asupra terito riu lu i lor. In argum enta re a ipotezei sale I. I. Russu face unele afirm aţii cu care nu putem î i de acord, fiind contrazise a tît de docum entarea existentă în a c tu a lu l stadiu de dezvoltare a l cercetărilor, cît şi de judecarea situ a ţie i obiective de la gurile D unării în sec. III— II î.e.n., folo sin d chiar expresia autorului 4U. P e n tru terito riu l de la vest de H ypanis (Bug) şi la est de Tyras '(Nistru) baza etnică şi form a de organizare politică era, după o pinia lui I. I. Russu, cea scitică şi nu cea getică. A utorul se vede însă obligat a adăuga im ediat : „adevărat că în sec. I. î.e.n. ele m entul traco-getic este atestat izolat şi la est de Ş iret şi de P ru t (la T yras — C etatea A lbă Belgorod ; Olbia — P orutino în URSS) pînă la N ipru cel puţin. Ni se pare curios şi faptul că I. I. Russu citează doar în notă, tex tu l lui Strabon (VII, 306) care, tocmai p e n tru spaţiul de care e vorba şi anum e nordul Deltei D unării, vorbeşte fără echivoc de „stepa“ geţilor (Γετων έρημία). Pe aceasta I. I. Russu o consideră a fi, fă ră să ne spună şi pe ce tem eiuri, o consecinţă a expansiunii getice în tîm p lată pe vrem ea lui B u rebista. în aceeaşi notă m ai sîn t am in tite apoi num eroasele topo nim e şi antroponim e getice, pe care V. P ârv an le plasa la est de P rut. Despre toate acestea au to ru l spune că s în t „în m ajori tate scitice, ori dubioase, puţin probabil să fie traco-getice ; iar dacă sînt, ele ap arţin unor epoci m ai tîrzii decît sec. III— II î.e.n. 412. C ercetări m ai vechi şi în special cele m ai recente ale arheo logilor rom âni şi sovietici (aşa cum vom ară ta în tr-u n alt capitol) au dovedit cu prisosinţă că terito riu l de la Est d e Ş iret şi cel d intre P orata (Prut) şi Tyras (Nistru) fac p arte in teg ran tă din te rito riu l de form are al culturii daco-getice. Locuirea daco-ge ţilo r pe aceste m eleaguri este dovedită pînă tîrziu, pe durata în treg ii antichităţi, de num eroase vestigii arheologice la care se adaugă m enţiunile literare. Este vorba mai cu seam ă de ceram ica daco-getică, specifică, pe care o întîlnim pe parcursul tu tu ro r fazelor sale de dezvoltare în spaţiul la care ne referim 41S. N u există nici un m otiv ca realitatea pe care ne-o prezintă Strabon şi anum e că la nordul Deltei D unării ţin u tu l este getic să fie m ai tîrzie, ci, dim potrivă, totul ne dovedeşte că ea este cu m ult mai veche fiind în registrată abia m ai tîrziu la izvoare. Deci, nu poate fi vorba de o „consecinţă a expansiunii getice“ din vrem ea lui Burebista. Este lim pede că în terito riu l de la nordul ultim ului m are cot pe care îl face D unărea, în tre v ărsarea Şiretului şi al N istrului a tît în sec. III—II î.e.n. cît şi m ai tîrziu, pe vrem ea lui B urebista,
116
elem entul etnic d e bază a fost cel daeo-getic, ia r m ai în ain te cel tracic. In acest m ediu au p ătru n s m ai întîi sciţii şi apoi bas tarnii constituiţi, fără îndoială, în enclave m ai m ari ori m ai m ici şi deţinînd p en tru o vrem e suprem aţia politică. In acest sens ne îngăduim să reproducem încheierea la care ajunge cercetătorul sovietic G. B. Fedorov. „P rin urm are, terito riile din sud-vestul U.R-S.S. în perioada de tim p ce o cercetăm , adică în ultim ele se cole î.e.n. şi în prim ele veacuri ale e.n. erau populate, ca şi m ai înainte, de geţii-tyrageţi sau geţi, p rin tre care se in filtra u sa r·.'maţi, bastarni, venezi, iar la sfîrşitul perioadei şi g o ţii414. A r m ai fi de adăugat că în sec. III— II î.e.n suprem aţia scitirâ asupra stepelor nord-pontice a fost înlocuită eu suprem aţia altei populaţii iraniene, cea a sarm aţilor. A tît sciţii cît şi sarm aţii : :fac p a rte din grupa populaţiilor iraniene de v e s t 415. Din cele a rătate ar reieşi că terito riu l pe care se poate plasa, Sicu cea m ai m are probabilitate, regatul lui Rhem axos e ra un spaţiu em inam ente getic ca dealtfel şi cel al Dobrogei. N u este exclus ca în ju ru l anului 200 î.e.n. stă p în ire a politică a ţin u tu riior la care ne referim să fi a p a rţin u t unor războinici sciţi în fru n te cu regele Rhem axos. S -a r m ai putea însă form ula şi o :altă în treb are şi anum e : nu cum va uniunea de trib u ri peste oare dom nea Rhem axos era getică şi doar dinastii să-şi fi lu a t num e străine ? Bineînţeles că este vorba doar de o ipoteză, pe care am iorm ulat-o cu toată rezerva cuvenită. F a p tu l ca a ta re n -a r con stitui nim ic neobişnuit şi analogii se pot găsi la diferite dinastii pe toată durata antichităţii. Oricum ar fi, n i se pare foarte probabil c a regele R hem axos şi fiul să u să fi stăp în it la nordul D unării, în tr-o zonă situ a tă între Ş iret şi N istru, extinzîndu-se şi m ai spre v est după cum ar indica-o descoperirile m o n e ta re 416. Ei au exercitat o suprem aţie, u n p rotectorat a su p ra u n o r cetăţi vest-pontice, p rin tre care se înscrie ou sig u ran ţă H istria. Nu poate fi întîm plătoare coincidenţa că, d u p ă toate probabilităţile, adm iţînd ipoteza în conform iude cu care localitatea din rîn d u l al 6-lea al inscripţiei onorifici' în cinstea lui A cornion a r fi Zargedava, to t cam în ace-, f il a ş i spaţiu geografic este am intit, cu aproxim ativ un secol m ai lljtîrz iu un a lt rege „barbar" protector, sau m ai ex act spus, u n u l Hlise avea dreptul de a percepe trib u t de la cetăţile-oraşe greceşti l |d i n P ontul Stîng. La acesta este trim is ca sol dionysopolitanul Acornion, evenim ent petrecut, probabil, în ju ru l anului 70 î.e.n, |||?iem nifioativ şi tu lb u ră to r de asem ănător e şi fap tu l că amba-. H lsadorul grec va în trep rin d e dem ersuri diplom atice pe lîngă fiul lllfegelui şi apoi pe lîngă regele însuşi, d e la care nu ştim ce a. obţinut. Din tex tu l m u tila t al inscripţiei dionysopolitane se poate
117
deduce că trim isul a obţinut ceva, foarte probabil bunăvoinţă, şi încă ceva, a dezlegat poporul din Dionysopolis de ceva. Această scutire, dezlegare, pai-e să fie de trib u t. Nu vedem de ce altceva a r fi p u tu t fi dezlegat poporul dionysopolitan de către un şef „ b a rb a r11. In cea de a doua inscripţie, cea de la Dionysopolis, num ele şefului b a rb a r şi a fiului acestuia pe lîngă care şi-a desfăşurat ac tiv ita te a diplom atică trim isul dionysopolitan, term in ată cu re zultate pozitive, nu ne sînt m enţionate în text. In schimb, aflăm că Acornion l-a în tîln it pe tată în tr-o localitate : A rgedava, Sargedava ori Zargedava, m ai degrabă, cum credem şi noi alătu rîn d u -n e părerii lui N. Gostar. Chiar dacă num ele localităţii respec tiv e nu poate fi precizat, un lucru răm îne sigur şi anum e că se vorbeşte, fără îndoială de o dava, deci este vorba de o aşezare daco-getică. A cest fap t ne obligă să vedem în cei doi pe condu cătorii unor localnici şi nu sciţi ori de alt neam . P recizarea te rito riu lu i peste care stăpînese aceştia nu ne este, nici de data .aceasta, precizată d e docum entul epigrafic, dar ni se pare foarte probabil ca el să fi fost undeva în sudul Moldovei, extinzîndu-se rşi de o parte şi de alta a văii rîu lu i Şiret. Noua in te rp re ta re dată decretului în cinstea lui Acornion şi a n u m e că în prim ele rîn d u ri p ă stra te ale acestuia nu este vorba d e B urebista ori de ta tă l său, cum s-a crezut m ultă vrem e, ci d e un a lt rege get, a cărui stăpînire ar putea coincide cu cea a regelui Rhem axos, pom enit în decretul histriot, ne face să nu excludem getism ul celui din urm ă, în sensul că el stăpînea peste un teritoriu, cu sig u ran ţă getic, chiar dacă el era de altă «origine. In cazul de faţă ne-am p u tea im agina, prin analogie, că a a v u t loc şi aici, ca şi în Transilvania, o increm enta Dacorum, o ridicare a p u terii geţilor, în interio ru l arcului carpatic m ani festată în dauna celţilor, iar în spaţiul la care ne referim , în dauna •sciţilor. E venim entul a re loc aproxim ativ în aceeaşi vrem e. Ducînd m ai departe ipoteza despre care vorbeam , putem pre su p u n e că în sudul Moldovei ne găsim în prezenţa uneia dintre .acele uniuni de trib u ri, puternice, una d in tre cele p a tru form a ţiuni politice pe care le va uni Burebista. Oricum a r fi, asem ănările în tre cele două te x te epigrafice nu p o t fi întîm plătoare, c h ia r dacă în tre ele se interpune un interval de un secol, iar anum ite precizări ne scapă în stadiul actual al cercetărilor. Şi ca de fiecare dată cînd problem ele sîn t obscure, •elucidarea lor răm îne pe seam a u nor noi descoperiri şi nim eni :nu poate prevedea cînd se va produce aceasta. Dar, să revenim la problem a noastră, aceea a identi fic ă rii A rgedavei sau m ai degrabă a Zargedavei. In legătură cu
118
prim ele rîn d u ri p ă stra te din inscripţia dionysopolitană în cinstea lui A cornion nu se poate form ula decît o singură încheiere şî anum e că ele nu sîn t suficient de clare şi că se vorbeşte destui de confuz de o m isiune diplom atică a lui Acornion, care a călă to rit departe şi că la Zargedava ori A rgedava a în tîln it pe tată l cuiva. Se poate a firm a apoi că Acornion îndeplinise m ai în tîi o solie pe lîngă fiul acelui cuiva cu al cărei rez u lta t dionysopolitanii să nu fi fost m ulţum iţi şi de aceea ei îl trim it din nou p e Acornion la acel tată. El trebuie să fi fost un personaj puternic devrem e ce, foarte probabil, scuteşte, îi dezleagă pe dionysopolitani de ceva, poate de trib u t. Deci un rege protector cu d rept de trib u t a su p ra c e tă ţilo r vest pontice, p rin tre care figurează şi pionysopolisul. U n alt fapt care poate fi dedus din exam inarea m inuţioasă a; tex tu lu i inscripţiei 'ce cinsteşte pe A cornion este acela că în prim ele rîn d u ri n u se vorbeşte de B urebista şi că acesta va fi am inlit abia începînd cu rîn d u rile 22— 23 ale epigrafiei. A tunci el· feste n u m it cel dintîi şi cel m ai m are d in tre regii din Tracia, fapt în tîm plat m ai de curînd cînd devine stăpînul teritoriilor din dreapta şi d in stînga D unării, deci devenise stăpîn şi p este acele terito rii a c ă ro r suprem aţie o avusese m ai în ain te altcineva. : : Nu este exclus ca acea particulă καί. d in rîn d u l a l 25-lea a l inscripţiei (καί πρός τούτον) care leagă d em nitatea obţinută d e Acornion pe lîngă B urebista de prim ul rege pom enit în p artea ;$je început, ce a făcut pe m area m ajoritate a cercetătorilor s ă creadă că este vorba de ta tă l lui B urebista, să aibă şi o a ltă explicaţie. Ne gîndim la caracterizările de „cel dintîi şi cel m ai m are dintre regii din Tracia “ ceea ce înseam nă că atu n ci m aî şlirau şi a lţi regi în T racia cum a r fi : al odrişilor, al sapeilor, al ifentheleţilor, a inaedilOr ori a bessilor ce ne sîn t pom eniţi, din cînd în cînd, de izvoarele lite r a r e 417 sau la cea de : „stăpîn al ţinuturilor de dincoace şi de dincolo de D u n ăre11. P rin cea de a doua caracterizare n -a r fi exclus ca redactorul decretului să fi Ifrîrt să-l distingă pe B urebista de alţi regi din Dacia şi în prim u l rînd de cel la care Acornion fusese trim is cu m isiuni diplom a t e ' şi pe oare l-a în tîln it la Z argedava (Argedava). Şi la acesta, jS: şi la Burebista, A cornion a fost în m a re cinste. Dacă lu cru rile stau aşa, atunci tre b u ie să presupunem cu necesitate că regele de la nordul D unării desem nat în inscripţia din Dionysopolis d o a r p rin πατέρα a fost supus şi terito riu l său a fost înglobat în stă pînirea lu i B urebista. Din toate d atele d e care dispunem azi se desprinde concluzia că unificarea geto-dacilor, supunerea lor unei auto rităţi centrale, cea a lui B urebista, s-a făcut p e etape, c h ia r dacă succesiunea
evenim entelor n-o putem urm ări cu destulă certitudine, din lipsa docum entelor. Am basada lui Acornion la B urebista trebuie să f i av u t loc abia după anul 55 î.e.n,, sigur înainte de 48 î.e.n., cînd regele reuşise deja să-şi desăvîrşească opera de unificare ş i să-şi extindă hotarele stăpînirii spre est. S-a spus în repetate rîn d u ri şi de către m ulţi cercetători, ajun.gînd să constituie oarecum un loc comun, că reşedinţa lui B ure bista, capitala acestuia, a fost Argedava. Era un raţionam ent ob ţin u t, în mod logic din două prem ise : R eşedinţa tată lu i lui B urebista era A rgedava B urebista era fiul tată lu i său deci, concluzia : reşedinţa lui B urebista era Argedava. R aţionam entul nu poate fi însă valabil deoarece el se în te m eiază pe o prem iză ce s-a dovedit a fi greşită : reşedinţa lui B u reb ista n-a fost, după toate probabilităţile, la A rgedava, loca lita te ce ne este pom enită de inscripţia dionysopolitană în legă tu ră cu altă căpetenie getică, alta decît B urebista ori ta tă l său. C etatea de scaun, capitala lui B urebista e ra plasată de către div erşi învăţaţi în funcţie de localizarea pe care o preconizau, p e n tru Argedava. „A rgidava w ird durch B urebista — spunea C. P a ts c h 418 — fiir seine Zeit der H auptort Daziens geworden sein, wie sp ăter durch Decebalus Sarm izegetusa14. în acelaşi sens A. Alfoldi scria : „... das B anat aber w ar gerade zu Zeit der Sitz d e s m ăchstigen dakischen F iirstentum s : in Argedava, in der Gegen d von Versec“ 419. D ecretul în cinstea lui Acornion vorbeşte doar de Zargedava (Argedava) şi num ai în leg ătu ră cu acel rege get al cărui num e nu-1 cunoaştem. Nu este exclus ca aceasta să fi fost cetatea p rin cipală de scaun a acelui puternic şef de uniune tribală, aşa cum vor fi fost, cu toată siguranţa, şi încă m ulte altele pe vastul te ri to riu de locuire daco-getic, din spaţiul carpato-dunărean. A rge dava, sau mai degrabă Zargedava,. cum înclinăm şi noi să pre su p u n em îm preună cu N. Gostar, pare să fi fost situ a tă undeva în sudul Moldovei. C hiar dacă toponim ul va fi fost Argedava, sau Sargedava, o asem enea localizare nu este exclusă. Noi o presupunem pe tem eiuri de altă n atu ră, pe care le-am arătat, ■ce m erg înapoi chiar pînă în sec. al V I-lea î.e.n. Redactorul decretului p e n tru cinstirea lui A cornion nu ne sp u n e unde l-a întâlnit acesta pe B urebista şi nici nu vorbeşte de capitala m arelui rege, ci doar de faptul că a fost am basador al dionysopolitanilor pe lîngă rege şi că a aju n s în cea m ai m are dem nitate, a devenit consilier al acestuia care îi va încredinţa m isiu n i diplom atice. Nu avem nici o dovadă că Acornion a sta t la reşedinţa lui B urebista despre care, dealtfel nu ne vorbeşte
120
:
Ş f’
nici un alt docum ent. Întrevederile d intre Acornion şi regele daco-get au p u tu t avea loc în diverse localităţi ori cetăţi unde se afla B urebista în m om entul respectiv. D espre existenţa unei capitale perm anente unde să-şi aibă sediul adm inistraţia ca în cazul statelo r elenistice sau a altor regate din an tich itate nu credem că poate fi vorba pe vrem ea lui Burebista. A ceasta ar presupune cu m u lt mai m ult decît ne îngăduie docum entele ce ne stau la înaem înă în faza actuală a cercetărilor. O asem enea capitală ar presupune existenţa unui oraş cu oarecare p rete n ţii de urbanism edilitar, un a p arat de sta t centralizat alcătuit de m ultă vrem e, cu num eroase instituţii. La un asem enea stadiu de dezvoltare nu credem să fi ajuns dacogeţii din tim pul dom niei lui B urebista şi răm îne încă de discutat în ce m ăsură acest lucru poate fi su sţin u t chiar şi mai tîrziu în tim pul ultim ului d in tre regii daco-geţilor, în epoca lui Decebal. Dar, acest subiect îl vom dezbate pe larg atunci cînd va fi vorba despre statu l realizat de Burebista. O capitală a lui B urebista nu ne este dovedită deocam dată de nici un izvor scris şi nici de unul arheologic. „P alatu l11 princiar de la Popeşti, chiar dacă are m ai m ulte încăperi şi reflectă un plan inspirat din lum ea elenistică extinzîndu-se pe o m are su p ra faţă 420, el răm îne în ultim ă instanţă o clădire de lem n şi lu t ce ar fi p u tu t satisface pretenţiile şi necesităţile unui şef de trib, sau a unuia ce stăpânea peste u n terito riu m ai m are a unor tr i buri reunite, d a r n u poate fi considerat ca îndestulător atunci cînd este vorba de B urebista, despre oare ştim cu siguranţă că a stăp în it peste un enorm teritoriu, că văzuse, m ăcar atunci cînd le-a cucerit, edificiile im punătoare d in oraşele-state greceşti din P ontul Stîng. Mai trebuie adăugat că el avea la în domină m eşterii greci din aceleaşi oraşe, pe oare îi va folosi la ridicarea grandioaselor sale cetăţi din M unţii O răştiei. Dar, nici cele două tu rn u ri-lo cu in ţă din cetatea de la Cos teşti 421, al doilea loc unde s-a spus că a fost reşedinţa şi capitala lui B urebista, n u pot fi îndestulătoare, n u pot îndeplini cerinţa ca cele pe care le -a r fi im pus o capitală a unui m onarh ce stăpînea peste cea m ai m are p a rte a Europei de răsărit. In cele două tu rn u ri de piatră, cărăm idă şi lem n, oricît s-ar fi în ălţa t pe v e rti cală n u vedem cum a r fi locuit a tît regele cu fam ilia lui cît şi curtea. Mai treb u ie adăugată apoi arm ata care va fi fost şi ea num eroasă şi care, în nici un caz nu p u tea încăpea şi ea în două tu rn u ri ce m ăsoară 8 χ 8,60 m şi 12,5 χ 8,20 m chiar presupunînd existenţa m ai m u lto r caturi. U nde locuiau, unde trăiau soldaţii şi m ai cu seamă suita, dem nitarii cu fam iliile lor, pe care îi avem atestaţi la curtea regilor daci ?
121
Pe lîngă cele două tu rn u ri-lo cu in ţă în interiorul incintei ce tă ţii de la Costeşti, pe platoul superior, au m ai fost descoperite cîteva edificii de uz gospodăresc (bucătărie, căm ări, un cuptor de copt pîine) 422. Poate s-ar m ai cuveni pom enite bastioanele de ap ă ra re de pe zidurile cetăţii. A cestea sîn t însă d e mici dim en siuni şi au a v u t un caracter defensiv, ocazional şi nu unul de locuire perm anentă. Toate cele ară tate pledează, în cazul cetăţii de la Costeşti, p e n tru o reşedinţă nobiliară şi nu p e n tru o capitală a „celui din tîi şi cel m ai m are rege din T racia“. T urnurile-locuinţă din ce tate a dacică de la Costeşti, cel de la B lidaru, P ia tra Roşie, Căpîlna, Tilişca sau barăcile de lem n d in in terio ru l cetăţii celei m ari de pe D ealul G rădiştii pu teau adăposti în caz de prim ejdie pe rege şi fam ilia lui, sau curtea şi o parte a arm atei d ar nu p u teau constitui o capitală. Dacă nici la Popeşti şi nici în cetăţile din M unţii O răştiei, şi treb u ie spus că nici în altă parte a spaţiului daco-getic in tra t în stăpânirea lui B urebista nu există dovezi a unei capitale perm a nente, a unei reşedinţe de scaun oare să corespundă pretenţiilor şi mai ales necesităţilor unei forţe cum a fost m arele rege, se naşte în treb area dacă o asem enea capitală, pe oare izvoarele scrise n-o m enţionează iar săpăturile arheologice n -au scos-o la lum ină, a existat oare ? R ăspunsul la această în treb are ni se pare că nu poate fi decît negativ, B urebista n -a av u t o capitală, o reşedinţă p erm anentă şi avea perfectă d rep tate V. P ârv an 423 atunci cînd spunea că reşedinţa unui rege ca B urebista, al cărui v ast te ri to riu îl obliga să um ble m ereu, se schim ba d u p ă cum el se afla la un m om ent d at în tr-u n loc ori în altul. „F ără îndoială — scrie V. P ârv an — treb u ie să ne închipuim v iaţa şi acţiunile lui B ure bista în cadrele analoage ale m arilor m onarhii cuceritoare. Capi tala e acolo unde e regele. Toate cetăţile de pe toate m arile d ru m u ri şi de la toate hotarele sîn t capitalele sa le 44424. Şi asem enea cetăţi erau num eroase. P osibilitatea m ai m ultor reşedinţe, a m ai m u lto r capitale este adm isă de unii erudiţi p rin tre oare C. Daicoviciu care spunea : „Nu este exclus, fireşte, ca regii daci, în general, să fi a v u t ce tă ţi de scaun în m ai m ulte locuri41425. C hiar R. Vulpe, după ce a ra tă că în decretul dionysopolitan nu se am inteşte nim ic despre capitala lui B urebista şi că A rgedava este legată de prim ul per sonaj înscris în epigrafă, în care vede pe tată l m arelui rege, spune tex tu al : „Totuşi n-am putea susţine că A rgedava id en ti ficată cu Popeştii constituia o capitală perm anentă a regilor geţi... A rgedava devenea reşedinţa sa doar atunci cînd avea n e voie să se ocupe d e afacerile răsăritene, ceea ce, se cuvine să
122
ream intim , se întîm pla foarte des. Cînd a sim ţit — spune mai departe R. V ulpe — necesitatea unui c e n tru perm anent, ca re fugiu suprem la caz de nevoie şi ca adăpost p e n tru avuţiile sale şi p e n tru sanctuarele populaţiei geto-dace, s-a fix at în M unţii Orăştiei ; la Sarm izegetusa regală de la G rădiştea M uncelului, care după toate sem nele, a fost întem eiată de el“ 426. Ipoteza existenţei unei capitale m ai în tîi la Popeşti şi m ai apoi la G rădiştea M uncelului este relu a tă într-o lucrare m ai re c e n tă 427 unde, în contextul alcătuirii unui s ta t u n ita r după m odelul m onarhiilor elenistice, R. V ulpe vorbeşte m ai insistent de o capitală a tu tu ro r daco-geţilor, a lui B urebista, la G rădiştea M uncelului. O asem enea părere nu este însă sp rijin ită de desco peririle arheologice. Trecînd peste faptul că s-a emis p ărerea (cu oare nu sîntem de acord şi vom ară ta la locul potriv it de ce) că cetatea cea m are d e pe D ealul G rădiştii a r fi u lterioară epocii lui B urebista 428, totuşi descoperirile făcute pînă acum n u ne dau dreptul să vedem în această cetate decît u n loc de refugiu, pe toată durata ei, m ai exact spus pînă la cucerirea rom ană. C etatea cea m are are de o p arte o vastă zonă sacră în care se pare că putem identifica acel m unte sfînt (Kogaionon) 429 al dacogeţilor şi apoi există o aşezare civilă de m ari dim ensiuni. Desco peririle făcute pînă acum pe D ealul G rădiştii sprijină ipoteza după care cea m ai m are p arte a aşezării civile compusă din a te liere, locuinţe ete. a lu a t fiinţă m ai tîrziu abia pe vrem ea u lti m ului rege al daco-geţilor, pe tim p u l lui D eceb al430. Acum a r putea fi vorba de o capitală şi ea de proporţii ce nu pot fi com p arate cu capitalele statelor elenistice. U n indiciu în acest sens, pe lîngă descoperirile arheologice, este şi m enţiunea lui P tole maeus. G eograful alexandrin, urm îndu-1 desigur pe M arinus din T y r 431, care adaugă Sarm izegetusei ep itetu l de το βασίλειον. Ce tatea de piatră de pe D ealul G rădiştii a p u tu t fi concepută de B urebista în v ederea unui suprem refu g iu în cazul unei p rim e j dii, fie ea in tern ă ori externă. Aci pu teau fi ocrotite comorile regelui, dar nu poate fi vorba de „un cen tru p erm an en t41 de o capitală, dacă ne gîndim num ai la fap tu l că este vorba de un loc ascuns greu accesibil, departe de căile m ari de comunicaţie, la care trebuie adăugat relieful ce atinge la G rădiştea M uncelu lui, cota 1200 m altitudine. R aţiunea care a dus la alegerea unui asem enea loc pentru cea m ai m are cetate de piatră a lui B urebista trebuie să fi fost alta decît cea strategic-m ilitară. D ată fiind prezenţa a num eroase sanctuare, mai m ulte decît în oricare a lt loc d in Dacia, ne-am putea gîndi la raţiu n i religioase. Pe de altă parte însă existenţa
123
în zonă, în im ediata apropiere, a m inereurilor feroase a căror exploatare pare să se fi făcut încă în an tich itate îl determ ină pe Şt. Ferenczi să presupună că existenţa bogăţiilor m inerale im portante, p rin tre care în prim ul rînd cele de fier, accesibili tate a acestora de-a lungul văii Apei G rădiştii şi condiţii favora bile p e n tru am plasarea diferitelor elem ente de apărare, a u de term in at am plasarea în această zonă a com plexului de fortifica ţii dacice 432. O reşedinţă perm anentă, o „capitală11 B urebista a p u tu t avea atunci cînd stăpînea doar peste uniunea de trib u ri din care făcea parte. Aceasta trebuie să fi fost o dava, centrul cel m ai im por ta n t al regiunii respective fără să devină u lte rio r capitala s tă pînirii lui Burebista. A şadar, B urebista, după ce a unificat toate trib u rile geto-daciee şi a pus bazele statu lu i n-a av u t o capitală în sensul exact al acestei noţiuni, n-a a v u t o reşedinţă perm anentă, un cen tru unde să fie concentrat un ap arat de sta t centralizat, fără să m ai vorbim de un „oraş“ cu palate locuite de rege şi de curtenii săi. Un astfel de centru nu s-a descoperit şi n u se v a descoperi cîndva din sim plu m otiv că n-a existat. O ricît a r fi fost de m ăreţe, de form idabile realizările lui Burebista, oricît de întins a fost te ri to riu l peste care a stăpînit, el răm îne în ultim ă in stanţă un rege „barb ar11, departe de a fi atins nivelul de organizare şi de civili zaţie al m onarhiilor elenistice, fără să m ai vorbim de alte state sclavagiste din antichitate. Cu privire la capitală, păstrînd fireşte proporţiile, ne gîndim la cea a lui A lexandru Macedon. Este m ai presus de orice în doială că la începutul dom niei sale, cînd stăpînea num ai peste M acedonia, capitala sa şi a tatălu i său a fost oraşul Pella. D ar mai poate fi oare socotită Pella capitala lui A lexandru cel M are după ce a cucerit Asia ? F ără îndoială că nu. C apitala era acolo unde se afla regele cu curtea sa, cu ad m inistraţia şi mai cu seam ă cu arm ata sa. Dacă am avea şi în cazul n o stru o m enţionare sin gură a unei capitale iniţiale, a sa ori a tată lu i său, am avea rezolvată o altă problem ă viu dezbătută în m om entul de faţă în litera tu ra noastră de specialitate şi anum e cea a originii lui Burebista. Am a ră ta t că Argedava, Sargedava sau Zargedava, ori unde a r fi ea localizată n u se leagă de B urebista sau de tatăl său aşa că nu ne poate da indicii cu privire la locul lui de origine. Acesta va trebui stabilit, în m ăsura posibilităţilor, pe criterii de altă natură.
124
5
>
»
!
ORIGINEA Dacă p e n tru fixarea în tim p a lim itelor glorioasei dom nii a lui B urebista există tem eiuri docum entare, fie ele chiar şi lipsite de ex actitatea pe care am dori-o, nu acelaşi lucru îl putem spune cu privire la locul de origine a m arelui rege şi a felului în care el a ajuns stăp în ito r peste teritoriile din nordul şi din sudul Du nării reuşind în final să fie „cel dintîi şi cel m ai m are dintre regii din Traeia“. Strabon (VII, 3,11) ne spune că B urebista doar „în cîtiva ani a întem eiat o m are stă p în ire “. R elatarea em inentului geograf an tic ne autorizează să presupunem că în preajm a apariţiei lui B u rebista existau cîtev a form aţiuni politice daco-getice mai m ari, acele uniuni de trib u ri puternice. Num ai în acest fel a fost posi bilă o u n ire rapidă a tu tu ro r daco-geţilor, p e n tru că altfel este g re u de im aginat ca B urebista să fi reu şit să unifice în tim p aşa de sc u rt trib u rile daco-getice ce trebuie să fi fost foarte num eroase. Num ele acestora şi chiar n um ărul lo r ne sînt necunos cute. Judecind după -alte neam uri din aceeaşi vrem e, ce se gă seau, aproxim ativ, în stadii de dezvoltare sim ilare, şi ne gîndim aici în prim ul rîn d la celţi, trebuie să fi existat o puzderie de trib u ri răspîndite pe tot cuprinsul spaţiului carpato-dunărean din C arpaţii Slovaciei pînă la Balcani şi de la D unărea m ijlocie pînă la Tyras. N um ele unora d intre ele ne sînt cunoscute din diferite izvoare. D espre neam ul celţilor ştim că se com punea din aproxim ativ 150 de trib u ri. C aesar în Com entarii cu privire la războaiele cu gallii m enţionează num ai p e n tru G allia aproxim a tiv 60 de trib u ri : aquitani, b riturigi, helveţi, sequani, hedui, alobrogi, senoni şi m ulte altele a căror num e nu-şi au rostul să fie înşirate aici. D in tex tu l lui Caesar (VI, 12) va trebui însă să reţinem un fapt deosebit de im portant care ne interesează şi anum e că atunci „cînd Caesar a venit în Gallia, un g rup de tri buri era condus de hedui, celălalt de sequani11. Aşadar, existau uniuni de trib u ri m ai m ari sub suprem aţia unui trib puternic. Aceeaşi trebuie să fi fost situaţia şi la daco-geţi în preajm a apariţiei lui Burebista. Am a ră ta t în capitolul introductiv că după generalizarea L atene-ului se înregistrează progrese deose bite pe toate coordonatele şi mai cu seam ă se constată o intensă şi vie activitate economică de nivel superior. D ezvoltarea deose bită pe care o cunosc forţele de producţie, producţia de m ărfuri, a com erţului vor aduce substanţiale m odificări în sfera relaţiilor de producţie, m odificări d intre care ne interesează acum
125
d o ar alcătuirea unor uniuni de trib u ri din ce în ce m ai înche gate şi m ai durabile. Se pune problem a, cîte asem enea form aţiuni politice au exis ta t în prim ele decenii ale sec. I î.e.n. ? şi apoi o a doua, d in oare anum e s-a ridicat B u re b ista ? In leg ătu ră cu nici u n a d in tre în treb ările form ulate, textele literare ori cele epigrafice nu ne spun nimic. S ingura m enţiune scrisă, indirectă însă, ne este furnizată, to t' de tex tu l lui Strabon (VII, 3, 12) care ne relatează că d u p ă m oartea lui B urebista „cei ce i-au urm at, au îm bucătăţit în tin derea stăp în ită de el, în m ai m ulte părţi. Acum de curînd, cînd Caesar A ugustus şi-a trim is arm ata îm potriva lor, această în tin dere era îm p ărţită în cinci părţi, însă atunci era în p a tru “. A cesta este tem eiul care i-a făcut pe unii istorici m oderni să p resupună că p ărţile în care s-a dezm em brat stăp în irea lui B urebista sîn t şi cele d in care ea s-a alcătuit. Astfel, R. V u lp e 433 presupune o form aţiune a geţilor cu centrul în C îm pia M unteniei, apoi u n a dacică în spaţiul intracarpatic, o a tre ia care să fi inclus trib u rile din M aram ureş şi Slovacia şi, în sfîrşit, o a p atra, în sp aţiul G aliţiei şi M oldova de Sus. B ineînţeles că n u poate fi vorba decît de o ipoteză care, ca orice ipoteză, poate fi discutată. C. Daico viciu a şi contestat o asem enea grupare 434. Dacă izvoarele lite ra re n u ne furnizează date p e n tru a putea rezolva prim a d intre în treb ări, avem în schim b, docum ente de alt gen care ne dau indicii ce pot fi lu ate în discuţie. Este vorba de descoperirile m onetare. Astăzi se ştie că daco-geţii a u em is m onede im itîndu-le pe cele greco-m acedonene, în special, pe ale lui F ilip II şi A lexan d ru cel Mare. în ultim ele două decenii nu m ăru l descoperirilor de m onede dacice a sporit considerabil. In acelaşi tim p au fost elaborate un n u m ăr im presionant de lu crări care aveau ca obiect, fie publicarea diverselor descoperiri, fie studierea unor aspecte esenţiale ori de m ai m ică im portanţă din problem atica m onetăriei daco-getice 435. Din cea m ai recentă sinteză pe care o datorăm num ism atului C onstantin P re d a vom reţine aici doar cîteva concluzii care sînt, în afară de orice discuţie, deosebit de im portante p e n tru pro blem a noastră. A cesta constată în cea de a doua etapă princi p ală a em isiunilor m onetare d e tip greeo-m acedonean, aşa cum am m ai spus, existenţa a p a tru centre. E tapa respectivă se da tează pe la m ijlocul sec. al II-lea î.e.n. pînă în prim ele 2— 3 de cenii ale sec. I î.e.n. deci, aproxim ativ, pînă la începutul dom niei lui Burebista. Iată-n e din nou în faţa unei coincidenţe care nu poate fi întîm plătoare. S trabon ne relatează că după m oartea lui B urebista
126
stăpînirea lui se îm p arte în p a tru p ă rţi şi to t p a tru sîn t acele form aţiuni daco-getice care em it m onedă proprie pînă în preajm a apariţiei sale. Să urm ărim , acum, după C. P re d a , ariile de răspîndire a ce lor p a tru centre. P rim u l d in tre acestea se referă la m onedele pe |? care num ism aţii le num esc de tip A dîneata şi V îrteju-B ucureşti. // A ria de circulaţie a u nor asem enea m onede se lim itează, m ai cu seam ă la o zonă ce este delim itată de cursurile rîu rilo r Ialom iţa şi Vedele, iar pe direcţia nord-sud, de C arpaţi şi D unăre. Bine înţeles că m onedele acestui cen tru vo r p ă tru n d e sporadic şi în afara lim itelor am intite. A stfel de m onede s-a u descoperit, de ex. : în sudul D unării, în zona Ruse, ia r în sp re est, ele ajung pînă în centrul Moldovei. In linii generale, prim a grupă m onetară (de tip V îrteju-B ucu- ; reşti) se situează în partea de m ijlo c .a M unteniei. A glom erarea [ descoperirilor în tr-o zonă din preajm a Bucureşti.ului îl face pe C. P red a să p resupună aici ce li ui de em itere şi chiar să pre cizeze că aşezarea de la Popeşti a p u tu t fi „reşedinţa conducerii i uniunii de trib u ri getice din centrul M unteniei în a doua jum ă- j tate a sec. al II-lea şi în prim ele decenii ale sec. I î.e.n.“ 436. A şadar, prim a form aţiune politică pare să fi fost situată în M untenia centrală ş i :să-şi fi av u t centrul în bogata aşezare de la Popeşti, C. P re d a vede în geţii din M unten ia centrala pe R e figi, urm înd localizările făcute ·d e "V*. Î^ârvan dupa descrie rea lui Ptolem aeus. Cel de a l doilea centru m onetar a fost localizat în sudul Mol dovei extinzîndu-se şi în nord-estul M unteniei, în tre văile rîu riloi· Buzău şi Şiret, A cestui centru îi ap a rţin ironedel3 de tip D um brăveni şi Inoteşti-R ăcoasa. Ş i 1 în acest caz se presupune existenţa unei im portante; uniuni de trib u ri care a r fi a v u t în fru n te pe siensi. S paţiul locuit pe trib u rile in tra te în uniunea a căror ş e f f a u em is m onede pare să fi fost cu m u lt mai extins decît nord-estul M unteniei, cu zonele Buzău, R îm nicul S ă rat şi Brăila. Ele treb u ie să fi depăşit cu m u lt sp re est cursul infe rior al Şiretului. Acestei uniuni de trib u ri i-au ap a rţin u t boga tele aşezări din su d u l Moldovei cum sîn t cele de la Poiana, Brad, Răcătău sau Cîndeşti. Un a lt centru m onetar im portant care a funcţionat concomi te n t cu celelalte două, m enţionate anterior, a fost identificat pe terito riu l Olteniei. El cuprinde o singură c itegorie de m onede, denum ită A ninoasa-D obreşti-Suşiţa, după localităţile unde s-au făcut descoperirile. A sem enea m onede s-au găsit pe cuprinsul întregii O ltenii însă cea m ai in ten să circulaţie pare să fi fost pe valea Jiului. Ca de obicei aria de răspîndire nu se lim itează
127
şi în acest caz la spaţiul d in tre Olt, D unăre şi Carpaţi, ci depă şeşte aceste lim ite. A stfel de m onede ajung şi în dreap ta D unării precum şi peste C arpaţi, în sudul T ransilvaniei. Nu lipsesc nici descoperirile de dincolo de Olt, din M untenia. Cei care au emis acest tip m onetar sînt şi ei şefii unei uniuni de trib u ri getice. C entrul acestei p u teri politice pare să-l fi, con s titu it valea Jiu lu i şi zonele im ediat învecinate, unde se constată o concentrare de populaţie şi o intensă circulaţie m onetară. In sfîrşit, cel de al p atru lea cen tru principal m onetar a fost identificat în in teriorul arcului carpatic. Spre deosebire de toate celelalte centre, de data aceasta C. P reda constată prezenţa a p a tru tip u ri m onetare. în tre ele există însă o strînsă înru d ire sti listică, o unitate tehnică şi de circulaţie, tem eiuri care l-au de term in a t pe autor să le atribuie unui singur centru de em itere. A ria de răsp în d ire a m onedelor emise de acest c e n tru se situează în sudul T ransilvaniei, cu precădere de-a lungul văii M ureşului şi a afluenţilor săi. A sem enea m onede ajung pînă în B anat dar n u se cunosc în zonele de nord-vest ale T ransilvaniei ori î-η te ritoriile extracarpatice. „Im itaţiile m onetare din Transilvania, spune C. Preda, emise după anul 150 î.e.n şi pînă în prim ele două-trei decenii ale seco lului I î.e.n., ap arţin în întregim e unei populaţii dacice. P rezenţa m ai m ultor tipuri, cu oarecare însuşiri particulare, dar totuşi le gate în tre ele, în m ulte privinţe u n itare şi cu o com unitate te ritorială, ne-a îndem nat să adm item că populaţia dacă em itentă e ra constituită în tr-o uniune de trib u ri114^®. A ceasta ar fi cea de a p a tra form aţiune politică, cea de a p a tra uniune, în fru n te cu tr ib u l probabil, al ratacensildr. La alcătuirea acestei form aţiuni se pare că au p a rticip at p a tru trib u ri, judecind după cele p atru tip u ri m onetare care m ai păstrează încă ceva din independenţa tradiţională. Este greu de spus unde se găsea c e n tru l acestei uniuni de triburi. C oncentrarea m onedelor în regiunea H unedoara ar fi u n indiciu că ele au fost bătu te în această zonă şi firesc a r fi în continuare să ne gîndim la cetăţile dacice din M unţii O răştiei, num ai că aici s-au găsit puţine m onede ap arţin în d vreunuia din tre cele p a tru tip u ri a trib u ite acestui centru de către C. Preda. Cu toate acestea E. C hirilă crede că ele treb u ie puse în legă tu ră cu cetăţile din com plexul G rădiştea M uncelului 439. A supra descoperirilor m onetare făcute în cetăţile dacice d in M unţii Orăş tiei vom stăru i cînd v a fi vorba de d a ta rea acestora. A r m ai fi poate de spus că au răm as zone largi ale spaţiului daco-getic, carp ato-dunărean care n -au fost cuprinse în aria de răspîndire a celor p a tru centre principale ce au funcţionat înce pînd de pe la anul 150 î.e.n. şi pînă în prim ele 2— 3 decenii ale
12 8
sec. I î.e.n. Ne gîndim în special la terito riu l Dobrogei unde se pare că m onedele oraşelor-state greceşti erau îndestulătoare şi apoi la nordul M oldovei unde această lipsă s-ar putea explica prin pătru n d erea în această zonă a b astarn ilo r ce deţineau puterea politică. Este posibil ca şi în T ransilvania de la nord de M ureş şi m ai cu seam ă în cea de nord-vest lipsa să fie datorată, even tual, suprem aţiei politice exercitată de celţi, cu toate că descope ririle arheologice făcute mai cu seam ă pe parcursul ultim elor două decenii, ne ara tă că num ai o fîşie îngustă din partea de nord-vest a ţării noastre a fost ocupată de celţi şi că M aram ure şul este complet lip sit de asem enea descoperiri. A r m ai fi de adăugat C rişana şi anum ite zone din estul T ransilvaniei, aşa cum am a ră ta t în capitolul introductiv. A pariţia u n o r centre m one tare noi şi puternice, altele decît cele din prim a fază indică o ridicare a daco-geţilor şi o decădere a celţilor a căror supre m aţie politică începe să fie în lă tu ra tă chiar şi din acele zone unde, o vrem e, au deţinut-o 440. C hiar dacă tabloul pe care ni-1 înfăţişează descoperirile mo netare d in faza actuală a cercetărilor, n u este com plet şi desco peririle ulterioare vo r ară ta că au existat, eventual, şi alte centre m onetare, iar ariile de răspîndire ale unora d in tre cele cunoscute se vor extinde, u n lu cru ni se pare definitiv cîştigat şi anum e că în preajm a a p a riţie i lui B urebista existau acele form aţiuni politice, acele uniuni de trib u ri, născute din evoluţia rapidă pe care o cunoaşte societatea daco-getică în toate com partim entele ei. U nele dintre ele au p u tu t fi alcătuite m ai de curînd, altele însă existau cu m u lt m ai d e v re m e; m ărtu rie în acest sens ne stau tex tele literare. In actu ala fază a cercetărilor va treb u i să ne rezum ăm la ceea ce ne pot oferi descoperirile num ism atice coroborate cu m a terialele arheologice scoase la lum ină, m ai cu seam ă, în ultim a vrem e. Toate acestea ne-au a ju ta t şi ne a ju tă în continuare în a ne form a o im agine veridică despre ceea ce a însem nat cul tu ra daco-getică în d u a lita te a elem entelor sale : c u ltu ră m ate rială şi spirituală. La cele de m ai sus este de adăugat şi textul lu i Strabon despre c a re am v o r b it ; chiar de n a tu ră indirectă, de vrem e ce concordă cu alte izvoare, cele num ism atice. Se pune acum problem a în ce m ăsură poate fi precizat teri to riu l d e origine a lui B urebista, leagănul lui. C u alte cuvinte, dacă se poate spune căreia d in tre cele p a tru m ari form aţiuni politice, uniuni de trib u ri, i-a a p a rţin u t şi de unde a început procesul de unificare. Spuneam că în leg ătu ră cu acest subiect s-au p u rta t şi se m ai poartă încă discuţii în tre specialişti şi că s-au c o n tu rat două
129
opinii : una d in tre ele consideră terito riu l M unteniei ea spaţiu de origine a lui B urebista, ia r cea de a doua, în conform itate cu care B urebista a r fi po rn it din zona in tracarpatică a T ransilva niei. Înainte însă de a prezenta argum entele celor care susţin una ori alta dintre ipoteze socotim u til să stăruim p uţin asupra celorlalte regiuni neluate, pînă acum, în discuţiile p u rta te pe m arginea acestui subiect. In sudul Moldovei, extinzîndu-se a tît înspre est cît şi spre vest de valea Ş iretului se pare că a existat o uniune de trib u ri foarte puternică. P e n tru aceasta pledează bogatele aşezări forti ficate n a tu ra l cum sînt cele de la P o ia n a 441, Brad, R ă c ă tă u 442 sau Cîndeşti m . N um eroasele descoperiri alcătuite dintr-o im pre sionantă cantitate de ceram ică aparţin în d tu tu ro r categoriilor, în tr-o lu x u ria n tă gam ă de form e şi decor, uneltele şi podoabele de m etal, atelierele descoperite aici, toate fac dovada unei pro digioase activităţi economice de ridicat nivel. Produsele elenistice de lux abundente şi ele, alătu ri de m onede, ne atestă strînse re laţii în tre geţii de aici şi coloniştii eleni din P ontul Stîng. D escoperirile făcute în aşezările cercetate pînă acum din această zonă sîn t în m ăsură să ne probeze că autohtonii m elea gurilor respective dispuneau de resurse economice capabile să le asigure relaţii d e schim b perm anente şi active cu cetăţileoraşe greceşti de pe coasta de vest a M ării Negre. Aceeaşi dez voltare economică stă la baza unei organizări politice superioare în fru n te, se pare, eu acei regi la care apelează, în caz de p ri m ejdie, grecii din coloniile vest-pontice. La aceste regiuni p a r să se refere inscripţiile iştrie n e ce m enţionează ca protectori ai ora şului pe Zalm odegikos şi pe Rhem axos. P rim u l d intre aceştia este pom enit într-o inscripţie descoperită la H istria în cam pania de săp ătu ri din 1959 444. E pigrafa la care ne referim este u n de cret din secolul al III-lea î.e.n., în cinstea unor soli trim işi la Z al modegikos. Acesta, trebuie să fi fost — cum presupune D. M. Pippidi — un βασιλεύς, deşi n u este designat astfel în inscripţie, ce va fi stăp în it undeva în nOrd-vestul Dobrogei. El a avut, cum se deduce din decretul solilor, d rep tu l de trib u t asupra Histriei. în ceea ce priveşte localizarea terito riu lu i peste care stăpînea acest p uternic personaj, indiciile furnizate de inscripţia histriotă, singura dealtfel care îl m enţionează, sînt extrem de vagi. Se vorbeşte doar de curajul solilor care s-au ostenit „ p rin ţară d u ş m ană, înfrîngînd prim ejdii de to t soiul“. E vident că asem enea in dicii nu sîn t în m ăsură să ne ofere siguranţa unei localizări. D. M. Pippidi plasează terito riu l peste care stăpîneşte Zalm ode gikos 445 în Dobrogea, pe cînd R. V ulpe este de părere că el tre buie căutat în estul M unteniei 446. U nor asem enea ipoteze li se
130
opune fap tu l că descoperirile arheologice şi în special cele num is m atice n u ne îngăduie să vorbim în m om entul de faţă, despre for m aţiuni politice daco-getice a tît de puternice, care să fie capabile să perceapă trib u t, să acorde aju to r u n o r o raşe-state greceşti ca H istria, nici în n ordul Dobrogei şi nici în estul M unteniei 447. Nu este însă exclus să fie vorba de sudul M oldovei unde, după toate aparenţele, a stă p în it m ai tîrziu un a lt „protector11 al H istriei, re gele Rhem axos 448. Mai este de am in tit un fa p t şi anum e că undeva la nordul gu rilor D unării, poate cam în aceeaşi zonă unde sîn t de plasat stăpînirile lui Zalm odegikos şi a regelui Rhem axos, exista o p u ter nică form aţiune politică a geţilor încă în prim a jum ătate a sec. al IV -lea î.e.n. Se ştie că Zopyrion, lăsa t g u v ern ato r al Traeiei în tim p ce A lexandru cel M are îşi desfăşura faim oasa cucerire a Asiei, a în trep rin s o acţiune îm potriva Olbiei şi a celorlalte ce tăţi greceşti de pe ţărm u l nordic al P o n tu lu i Euxin. La în to ar cere, în anul 326 î.e.n., Zopyrion a fost om orît îm preună cu întreaga-i arm ată, com pusă din treizeci de m ii de ostaşi 449. U niunea de trib u ri ce îşi avea centrul în sudul Moldovei, oricît de puternică s-ar fi dovedit ea, se pare că nu poate in tra în dis cuţia cu privire la originile lui B urebista. Aceasta, pe tem eiul că, în inscripţia din Dionysopolis în cinstea lui A cornion se vorbeşte, după toate probabilităţile, de un alt rege get. Regele respectiv va fi supus de B urebista la o dată aproxim ativă pe care vom în cerca s-o stabilim atunci cînd va fi vorba de cucerirea cetăţilor din P o ntul S tîng 45°. O a doua uniune de trib u ri din zona extracarD atică a ţării noastre este cea care ocupa spaţiul Olteniei. A şezările daco-getice descoperite aici, p rin tre care unele fortificate, se dovedesc a fi şi ele deosebit de prospere. T riburile din această zonă în tretin eau relaţii de schimb cu populaţia tracică din dreapta D unării. P e n tru existenţa unor a ta re relaţii ne stau m ărtu rie produsele grecf^ti descoperite în aşezările autohtone din această p arte a Daciei 451, la care se adaugă descoperirile m onetare. D em ne de m entionat sîn t tezaurele de a rg in t care conţin im itaţii după m onedele lui Filip III A rideul despre care se presiroune că au fost emise u n deva în sudul D unării 452. G eţii d in O ltenia au în tre tin u t relaţii a tît de ordin economic c ît şi cu ltu ral cu trib u rile de daci din sudul T ransilvaniei, relaţii ce se m aterializează p rin circulaţia m onetară cît şi p rin în ru d irile stilistice d in tre categoriile de im i taţii de m onede contem porane, a le celor două regiuni. D atele pe care le posedăm despre isto ria trib u rilo r de geţi din O ltenia sîn t foarte sărăcăcioase. T ezaurul com pus din piese de a r gint, descoperit la Craiova, ce pare să alcătuiască u n in v en tar
131
fu n erar princiar, ne dovedeşte că trib u rile din această zonă erau bine organizate avînd în fru n te o aristocraţie puternică. Piesele tezaurului de la C raiova sîn t o rnam entate în stil anim alier tracoscitic 453, Ele nu sîn t produse de autohtoni, dar au p u tu t fi com an date în tr-u n atelier stră in de către u n şef de trib local, ori pro c u rate în tr-u n m od oarecare de acesta. T ezaurul de argint desco p e rit undeva în ju ru l Craiovei pledează p e n tru existenţa unei forţe economice şi im plicit politice, p e n tru o uniune de trib u ri în această regiune încă din sec. al IV -lea î.e.n. cînd se datează te zaurul 454. Aceeaşi uniune de trib u ri docum entată num ism atic încă în a doua ju m ătate a sec. al II-lea î.e.n. treb u ie să se fi opus trib u ri lor celtice care au încercat să pătru n d ă în spaţiul ei. Aşa se ex plică faptul că abia o zonă lim itată din sud-vestul O lteniei a fost ocupată de celţi. N um ai în această zonă au fost descoperite m ate riale ce pot fi puse pe seam a etnicului celtic. M orm intele de inci neraţie cu inventare fu n erare de caracter celtic găsite în sud-vestul Olteniei, sînt a trib u ite de către Vlad Z irra scordiscilor ajunşi aici de pe terito riu l Iugoslaviei de azi. Acelaşi autor presupune că ar fi vorba de dislocări în u rm a înfrîngerii acestora de către arm a tele rom ane com andate de g u vernatorul M acedoniei M inucius R ufus (din anul 109 î.e.n.) care îi obligă să se refugieze 445. A şadar, datele pe care le posedăm cu privire la uniunea de trib u ri getice din spaţiul O lteniei sîn t foarte sărăcăcioase şi isto ria acesteia n u poate fi nici m ăcar schiţată, lipsind cu desă\?îrşire izvoarele literare. In schimb, ştim de la Trogus Pom peius Iustinus (IX, 2— 3) că regele scit A theas a încercat să treacă la sud de D unăre, venind din stepele nord-pontice. în ain tă rii sciţi lor i s-a opus un anonim „rege al istrien ilo r“ (rex Ilistrianorum ) care se afla în fru n te a unei puternice form aţiuni politice, desigur o uniune de triburi. Geţii, în fru n te cu anonim ul rege, l-a u a ta cat pe A theas şi au reu şit să-i oprească p e n tru un tim p p ă tru n derea la sudul D unării. A theas a fost învins de Filip II la anul 339 î.e.n. 456, şi înain tarea scitică stăvilită. Unde anum e poate fi plasată, în spaţiul dunărean, puternica uniune de trib u ri ce s-a opus cu succes înain tării sciţilor lui A theas răm îne încă o pro blem ă. U nii cercetători înclină p e n tru nordul Dobrogei şi se în treab ă dacă nu cum va num ele acelui basileu Moskon ce poate fi c itit pe m onede descoperite în acest terito riu n -a r fi chiar acel Histrianorum r e x 4δ7. A lţii însă sînt de părere că a r fi vorba de o căpetenie a unei uniuni de trib u ri de pe am bele m aluri ale D unării 458. Aceeaşi uniu n e a trib u rilo r getice din Cîm pia Du n ării i se va opune, ceva mai tîrziu în anul 335 î.e.n., lui A le x a n d ru Macedon.
182
Nu este cazul să insistăm aici asupra am ănuntelor cu privire la tem erara expediţie a regelui m acedonean 459. Vom reţin e doar c ă î n c ă din prim a ju m ă ta te a sec. al IV -lea î.e.n. avem docum en tată cu toată certitudinea o puternică form aţiune politică în Cîmpia M unteniei. A ceasta se va m anifesta deosebit de viguros mai cu seam ă în preajm a anului 300 î.e.n. cînd îl avea în fru n te pe Drom iehaites. El va p u rta războaie cu diadohul Lisimach, eveni m ente relatate de Diodor 460. U niunea de trib u ri ce îl avea în frunte pe D rom iehaites şi care s-a dovedit a fi deosebit de p u ter nică, capabilă să învingă arm atele lui Lisim ach, se presupune că îşi avea centrul p u terii undeva în M untenia, pe cursul A rgeşului. D upă strălu citu l episod al -cărui ero u principal a fost Drom ichaites, izvoarele litera re nu ne m ai pom enesc nim ic cu p ri vire la uniunea de trib u ri ce s-a m anifestat a tît de spectaculos. De-a lungul sec. III şi II î.e.n. nu m ai avem nici o ştire care să se refere, la geţii d in Cîm pia M unteniei. Inscripţiile de la H istria care îi pom enesc pe Zalmodegikos şi pe Rhem axos se referă, pro babil, aşa cum am a ră ta t pe larg m ai înainte, la alte teritorii. Cu toate acestea, ni se pare firesc ca uniunea de trib u ri, acea for m aţiune politică ce. l-a avut în fru n te pe viteazul şi înţeleptul D rom iehaites să n u fi dispărut. Ea a continuat să existe chiar dacă istoria ei n u poate fi reconstituită -cu destulă claritate din cauza lipsei izvoarelor scrise. E xistenţa unei uniuni de trib u ri getice în spaţiul M unteniei ne este dovedită de descoperirile mo n etare abia după m ijlocul sec. al II-lea î.e.n. N um ărul m are al em isiunilor a trib u ite acestei form aţiuni politice, la care se adaugă frecvenţa şi bogăţia aşezărilor precum şi inten sitatea locuirii lor a perm is încheierea în conform itate cu care ne găsim în prezenţa „uneia d in cele m ai de seam ă uniuni de trib u ri geto-dacice44 iar aşezarea de la P opeşti a fost indicată „ca reşedinţă a conducerii uniunii de trib u ri getice din c e n tru l M unteniei în a doua jum ă tate a sec. al II-lea şi în prim ele decenii ale sec. I î.e.n. 461. Aici a fost, după p ărerea lui R. Vulpe, leagănul, punctul de plecare a lui B urebista, de unde a început m area operă de unifi care a tu tu ro r geto-dacilor m . Spunem că în leg ătu ră cu acest subiect a m ai fost form ulată şi o a doua ipoteză după care B urebista este de origine tran sil văneană şi că cen tru l pu terii sale trebuie c ă u ta t în cetăţile da cice din M unţii O ră ş tie i4G3. D escoperirile arheologice m ai vechi şi m ai cu seam ă cele făcute în ultim ele două decenii au scos la lum ină în spaţiul in tra ca rp atic al ţării noastre o m ulţim e de aşe zări dacice, dintre care u n n u m ăr apreciabil se dovedesc a fi fost deosebit de înfloritoare şi de bogate, cele m ai m ulte d intre ele fiind fortificate. Ne vom rezum a, deocam dată, la a am inti doar
133
cîteva d intre cele m ai im portante şi m ai stă ru ito r cercetate. Bi neînţeles că pe prim loc se cuvin m enţionate cetăţile din M unţii O răştiei a c ăro r cercetare sistem atică şi dezvelire a început încă din 1925 şi a fost continuată apoi cu o deosebită am ploare după cel de al doilea război m ondial 464. La acestea se adaugă cetăţile din sudul T ransilvaniei cum sîn t cele de la : Căpîlna, Băniţa, P ia tra Craivii 465, apoi cele din sud-est : Zetea, Covasna, Jigodin etc. 466, ori aşezarea fortificată de la Pecica 467. C etatea de la Pecica a fost, d u p ă toate probabilităţile, c e n tru l u niunii de trib u ri ori a trib u lu i ce locuia în tre M ureş, C rişuri şi M unţii A puseni şi care a emis m onedele de tip Toc-Chereluş 468. O ştanţă cu care erau b ătu te asem enea m onede am descoperit pe acropola aşezării de la Pecica 469. Cele m ai m ulte d intre cetăţile cercetate din spa ţiu l in tracarp atic îşi încep existenţa pe p arcursul sec. al II-lea î.e.n. D escoperirile de pînă acum fac cu prisosinţă dovada unei deo sebit de rodnice şi fecunde activităţi, a unei înfloritoare şi clo cotitoare vieţi dacice înscrisă pe toate coordonatele vieţii econo mice, cu ltu rale şi politice. Că în T ransilvania au existat puternice uniuni de trib u ri ne-o dovedesc şi puţinele ştiri litera re care au ajuns pînă la noi. Dacii fiind m ai în d ep ărtaţi de lum ea civilizată, m editeraneană, au in tr a t m ai tîrziu decît fra ţii lor din zonele extracarpatice, în a te n ţia greco-rom anilor şi de aceea prezenţa lo r în tex tele antice este m ai tîrzie şi m ai sărăcăcioasă. In T ransilvania trebuie să fi existat form aţiuni politice p u te r nice încă în prim a ju m ă ta te a sec. al IV -lea î.e.n. La acestea se referă, foarte probabil, tex tu l din Trogus Pom peius-Iustinus de la care aflăm -că : „Gallii au supus pe pannoni şi tim p de m ai m ulţi ani au dus războaie cu sorţi schim bătoare cu vecinii lo r“ 47°. P u ternicele uniuni de trib u ri despre care vorbim au p u tu t stăvili în aintarea cetelor de războinici celţi fie cu ocazia stabilirii lor în Cîm pia Pannonică fie m ai tîrziu cînd s-au întors după în frîn gerea din Grecia. Aceeaşi trebuie să fie şi explicaţia fap tu lu i pe care l-am a ră ta t în prim ul capitol, şi anum e că în zone din Dacia intracarpatică, ce se dovedesc a fi întinse, celţii n -au p u tu t pă trunde. In asem enea regiuni independente s-au p u tu t alcătui uniuni de trib u ri, form aţiuni politice, ca cea care, pe la 200 î.e.n., îl avea în fru n te pe Oroles ori cea de sub conducerea lui R ubobostes. începînd cu cea de a doua ju m ătate a sec. al II-lea î.e.n., se constată pe cale num ism atică, după cum a a ră ta t C. Preda, un pu tern ic centru m onetar activ, care reuneşte m onedele de tip Răduleşti — A iud — Peţelca şi Chereluş. Un asem enea centru avea, cu siguranţă, suportul unei puternice uniuni de trib u ri.
134
Iată deci că există suficiente tem eiuri p e n tru a susţine existe n ţa a tît în in terio ru l cît şi în afara lan ţu lu i carpatic a condiţiilor necesare de form are a nucleului în ju ru l căruia B urebista va uni ■f toate sem inţiile daco-getice, alcătuind acea forţă economică şi : politică ce i-a im pus pe daco-geţi în istoria Europei, iar pe făurito r l-a înscris p rin tre geniile antichităţii. Inexistenţa tex telo r scrise este cea care ne opreşte să răspundem la în treb area : care anum e a fost nucleul iniţial, de unde a p o rn it B urebista la în fă p tu irea m arii sale o p e re ? Discuţiile s-au p u rta t şi controversele continuă, cu p riv ire la ultim ele două zone : M untenia şi Transilvania. în a in te de a trece în revistă argum entele aduse, socotim binevenită precizarea că din lipsa do vezilor perem ptorii nu poate fi vorba decît de ipoteze şi că acesv\i: tea au o însem nătate cu m ult mai redusă decît li s-a a trib u it în înflăcărarea controverselor. Cu aceasta nu vrem , fireşte, să spu nem că a r ‘fi nein teresan t să ştim de unde a pornit Burebista, care este locul lui de baştină, dar cu ad ev ărat im portantă, esen■ ţială ni se pare d o a r în făp tu irea lui B urebista, in d iferen t dacă aceasta şi-a av u t în ceputul în T ransilvania ori în M untenia, f F ără să fi pus problem a propriu-zisă pe care o discutăm , V. P â rv an vedea în reg atu l lui B urebista unul ce „se arată a fi ^ p rin excelenţă danubian" d in raţiu n ea relaţiilo r cu sudul rom an care „cereau o continuă prezenţă a suveranului în apropierea D u nării ; de a avea cît m ai repede p u tin ţa de in terv en ţie directă cu vorba şi m ai ales cu fapta, în evenim entele pe care voia să le determ ine p rin am estecul său“ 47i. O asem enea părere ar putea duce la ipoteza că şi originea lui B urebista este de cău tat tot în zonele de sud, m ai degrabă extracarp atice d in apropierea D u nării. Cel care susţine însă cu ferm itate originea în M untenia a lu i B urebista este R. Vulpe. Iată care sîn t argum entele expuse : p rim ul dintre acestea îl constituie dezvoltarea economico-socială ce form ează acele condiţii care nu num ai că l-a u favorizat dar l-au şi im pus pe B urebista. „Or, spune autorul, asem enea condiţii nu ex istau atunci în Dacia nicăieri a tît de îndelung pregătite şi atît de coapte ca în răsă ritu l getic“ 4Î2. Dacă în dezvoltarea istorică, econom ico-socială a geto-dacilor a r fi să adm item u n decalaj în tre zonele e x tra - şi intracarpatice, decalaj oare după p ă re re a noastră n-a e x is ta t473, şi atunci despre aşa ceva n u poate fi vorba decît pînă pe la a n u l 300 î.e.n. D upă această dată L atene-ul se generalizează tre p ta t în aşa fel încît pe la 100 î.e.n. exista o societate daco-getică u n ita ră din toatfe punctele de vedere, concluzie asupra căreia există o deplină con cordanţă, un consens general, a tu tu ro r cercetărilor. Deci, asem eI nea condiţii au treb u it, şi de b u n ă seam ă că ele au existat, pe
1;
135
în treg cuprinsul Daciei. N u credem să m ai prezin te vreo im por ta n ţă cit de îndelungat au fost pregătite aceste condiţii. R. Vulpe insistă asupra ro lului factorului elenic în intensificarea progre selor realizate de geto-daci, a rătîn d că acesta s-a m anifestat d eo sebit de viguros şi de fecund asupra spaţiului getic. în special asupra celui din apropierea D unării, axa legăturilor economice cu oraşele greceşti, cum o num eşte autorul. G raţie acestor influ enţe la trib u rile din Cîm pia R om ână şi la cele din M oldova de Jos „au tre b u it să apară p e n tru prim a oară şi consecinţele sociale ale progreselor economice, ca p ro p rietatea individuală asupra b u n u rilo r m obile tinzînd şi spre aceea asupra păm întului, diviziunea socială a m uncii p rin a p ariţia de categorii speciale de m eşteşugari şi negustori, m unca p rin sclavi, adîncirea diferenţelor în tre clase, necesitatea organizării de uniuni trib ale întinse în form e deose bite, ten d in ţa dem ocraţiei m ilitare de a face loc s ta tu lu i474. Lăsînd la o p a rte fap tu l că nu toate cele afirm ate pot fi dovedite (proprietatea individuală a su p ra păm întului, m unca prin sclavi) trebuie spus că în sp aţiul intracarpatic s-au m anifestat influen ţele celtice care, în ultim ă instanţă au av u t aceleaşi consecinţe în realizarea progreselor dacilor şi aceleaşi repercusiuni de ordin social. Despre in ten sitatea şi, m ai ales, despre posibilitatea de pe netrare, de asim ilare a celor două m ari categorii de influenţe : elenice şi celtice, s-a r p u tea discuta. In ce ne priveşte credem că influenţele celtice au fost deosebit de active şi, în cel m ai rău caz, cel p uţin to t a tît de fecunde ca cele greceşti. In cazul celţilor este vorba de o colaborare strînsă, de o sim bioză daco-celtică cu po sibilităţi, evident sporite, faţă de altele generate de un contact indirect. A r m ai fi şi acea discrepanţă în tre nivelele de dezvoltare ale societăţii sclavagiste greceşti şi ale celei dacice, diferenţă sen sibil m ai a ten u ată în cazul celţilor. Este astăzi evident, aşa cum am a ră ta t în prim ul capitol, că rolul factorului celtic este cu m u lt m ai m are decît s-a su sţin u t o vrem e în lite ra tu ra noastră de specialitate. Nu trebuie u ita t nici tim pul în care s-au m anifestat cei doi factori. R. V ulpe n u îm părtăşeşte părerea, să zicem ce] puţin ciudată, a acelor cercetători care susţin, pe acelaşi tem ei al in fluenţelor elenice şi sud-traoice, o dezvoltare foarte tim purie a geţilor din zona istropontică, o trecere, a acestora la epoca Latene încă din sec. al V-lea î.e.n. „R itm ul de dezvoltare, spune R. Vulpe, referindu-se la spaţiul geografic am intit, s-a accelerat m ai ales începînd din sec. III î.e.n., sub stim ulentul rap o rtu rilo r economice din ce în ce mai asidue cu oraşele elene din P o ntul Stîng şi al legăturilor etnice şi politice cu tracii din sudul D unării44475. Ace laşi lucru se poate spune şi despre dacii d in in teriorul arcului
186
care vor trece la epoca Latene to t în acest răstim p 476. R, Vulpe are perfectă d rep tate atunci cînd susţine că uniunea neţilor de la D unăre apare pe scena istoriei cu cel p u ţin p atru secole m ai devrem e decît cea din T ransilvania. A bsenţa din iz voarele istorice, o bună perioadă de tim p, nu poate fi cauzată de absenţa reală a uniunii de trib u ri dacice din Transilvania, ci trebuie pusă, aşa cum am m ai spus pe seam a distanţei m ai m ari faţă de lum ea greco-rom ană şi a lipsei unui contact direct cu aceasta. P are foarte verosim il ca form aţiunea politică tran silv ă neană, dată fiind prezenţa aici a forţei politice celtice, să nu fi fost aşa de puternică în sec. IV— III î.e.n., ca cea de la D unăre. Ridicarea ei a p u tu t fi de d a tă m ai recentă. îm p re ju rare a de mai sus nu poate avea însă im portanţă în contextul care ne preocupă. C hiar m ai nouă fiind, uniunea de trib u ri din T ransilvania înce pînd cu a doua ju m ă ta te a sec. al II-lea î.e.n. se dovedeşte deo sebit de puternică, concretizată în existenţa unor num eroase aşe zări şi a unui pu tern ic centru em iţător de monede. La capătul analizei prim ului dintre argum entele lui R. Vulpe nu putem spune decît că a tît în T ransilvania cît şi la D unăre existau condiţii deosebit de favorabile p e n tru apariţia lui B ure bista, fără să avem un indiciu cît de cît sigur cu privire la locul lui de origine. Un al doilea arg u m en t invocat de R. V ulpe îl constituie sub linierea lui Strabon care ţine să-l prezinte pe B urebista ca άνήρ Γέτης „bărbat g e t“, în leg ătu ră cu acest subiect -autorul este de părere că deosebirile d in tre geţi şi daci în izvoarele literare se vor m enţine pînă m ai tîrziu şi că Strabon ţine consecvent seam a de această deosebire. Num ele geţilor va dispare sub acela al da cilor abia pe vrem ea lui A ugustus şi de aceea este de părere că pe vrem ea lui B urebista „cine era n u m it get, sigur nu putea fi dac“. Pe de altă parte, C. Daicoviciu 477 discutînd tocm ai acest a r gum ent citează m ai m ulte tex te din care reiese că autorii de lim bă greacă folosesc cu precădere term enul de geţi, iar cei care scriu în lim ba latină, pe cel de daci, a tît în ain te cît şi după vrem ea în care a tră it B urebista, existînd însă abateri şi în tr-u n sens şi în altul. Chiar în te x tu l lui Strabon, pe care se bazează arg u m entarea lui R. V ulpe există folosirea p e n tru daci a denum irii de geţi. Dar, să dăm cuvîntul lui C. Daicoviciu : „Strabo (V, 1, 6) scrie că boiii am estecaţi cu tauriscii se războiau cu dacii, Ju st !“ D ar tot Strabo (II, 5, 30) pom eneşte la stînga Istru lu i începînd de la R in „întreaga G erm anie şi toate m eleagurile geţilor“. Noi ştim însă. că geţii, cei m ai apropiaţi de germ ani erau dacii care se băteau cu boii şi tauriscii (VII, 1, 3) „unii d in tre suebi locuiesc, după cum am spus, în P ăd u rea (Hercynică) alţii în afara ei, în c a r p a tic
137
vecinîndu"<(' cu geţii44. Despre vecinătatea dacilor cu suebii ne vorbeşte Gaesar în opera sa scrisă în toam na anului 52 î.e.n,, pe vrem ea lui B urebista. P rin urm are, încheie G. Daicoviciu, Strabo procedează, ca m ulţi autori greci „m ore G raeco14 şi nu p e n tru că a r fi dorit să sugereze o anexare a dacilor la uniu n ea trib a lă ge tică a lui B urebista14478. Tot în leg ătu ră cu designaţia de get a lui B urebista, R. V ulpe se referă la un docum ent direct ce reflectă noţiuni curente în acea vrem e. Este vorba de inscripţia dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion. In te x tu l acesteia B urebista este a ră ta t ca „cel dintîi şi cel mai m are rege din T racia11 ceea ce, după opinia istoricului bueureştean a r fi fost imposibil să se spună despre un rege dac din Transilvania, străin de Tracia balcanică, d a r era foarte firesc p e n tru un conducător al geţilor de la D unăre, care trăia în tr-u n strîn s contact cu trib u rile trace d in sud încă de la începutul sec. al V -lea î.e.n. Fraza lui S trabon din care s-a extras citatul, în tălm ăcirea aceluiaşi istoric, începe aşa : „Iar m ai de curînd, devenind rege B yrebistas, cel dintîi şi cel m ai m are dintre regii din Tracia şi stăp în in d to ată ţa ra de dincolo de fluviu şi pe cea de dincoace, a aju n s14 etc. In te rp re ta re a aces tei fraze se poate face şi în alt sens. Specificarea că evenim entul s-a p etrecu t „m ai de cu rîn d 44 a r p u tea sugera fie că B urebista n -a fost m ai înainte rege, fie că abia acum a devenit „cel d intîi şi cel m ai m are rege din T racia44, ceea ce a r face plauzibilă o stă pînire anterioară a lui în altă parte. C ert ni se p a re doar faptul că inscripţia se referă la perioada în care B urebista devenise deja stăp în al ţin u tu rilo r de pe am bele m aluri ale D unării, perioadă ce nu poate fi rap o rtată la începutul dom niei lui ci, m ai degrabă, la sfîrşitul ei. U n alt indiciu, în favoarea ipotezei sale, R. V ulpe îl vede în ştirea pe care ne-o tran sm ite to t Strabon, cu p riv ire la stîrp irea viţei de vie im pusă supuşilor săi, de către B urebista. Viţa de vie ne este dovedită în Cîm pia R om ână pe cale arheologică ; o frunză im prim ată pe un vălătuc şi m ulţim ea am forelor de fabricaţie lo cală, pledează în favoarea existenţei acestei culturi. în ceea ce priveşte T ransilvania, R. V ulpe crede că viţa de vie n-a fost in trodusă decît de rom ani. Se pare însă că în zona intracarpatică această cu ltu ră este totuşi m ai veche, du p ă unii specialişti, chiar începînd cu epoca bronzului 479. Ni se pare verosim il ca cel p u ţin odată cu v en irea celţilor să se fi introdus în T ransilvania cultura viţei de vie, ş tiu t fiind că ei veneau d intr-o regiune unde viticul tu ra are o tra d iţie foarte veche. După cît se pare, cultiv area viţei de vie de bună calitate e ra foarte răspîndită, poate prea răsp în -
138
dită în epoca prem ergătoare lui B urebista. S-a susţinut, evident greşit, şi faptul că în C hina viţa de vie nobilă a fost introdusă de Tchang K ’ian, pe tim p u l dom niei îm p ăratu lu i W ou-ti (140— 87 î.e.n.) în u rm a unei călătorii în Ţ ara G eţilor 480. Colegul N. Gos tar ne inform ează că în depozitul de cereale de la G rădiştea M un celului s-au găsit şi sîm buri de stru g u ri fap t ce infirm ă părerea lui R. Vulpe. In sfîrşit, un u ltim argum ent al lui R. V ulpe îl constituie iden tificarea aşezării de la Popeşti cu A rgedava, din inscripţia în cinstea lui Acornion, subiect despre care am vorbit deja pe lărg. A rgum entele celor care sînt de părere că originea lui B ure bista şi a p uterii sale sîn t de căutat în T ransilvania au fost în sum ate, relativ recent, de H. D aicoviciu481. P rim u l d in tre acestea îl constituie dezvoltarea economică şi socială a dacilor din in te rio ru l arcului carpatic. A m a ră ta t însă m ai în ain te că acest s ta diu este propriu am belor regiuni unde se caută originea lu i B u rebista şi n u poate constitui o dovadă nici p e n tru una d in tre ipo teze. U n argum ent, după p ărerea n oastră deosebit de puternic, îl constituie fap tu l că prim ele acţiuni m ilitare ale lui B urebista au fost în d rep tate spre vest îm potriva trib u rilo r celtice. P e bună d rep tate, spune H. Daicoviciu 482, a r fi greu de explicat m ai în tîi u n război greu în vest, în cazul unui dinast g et din M untenia. O asem enea acţiune este însă pe deplin logică p e n tru un rege din T ransilvania c a re doreşte să-şi acopere spatele şi num ai după aceea îşi va desfăşura politica la D unărea de jos. U nui asem enea arg u m en t îi poate fi opusă nesiguranţa care există cu privire la data cînd îşi poartă B urebista războaiele în vest şi sud-vest. Există istorici care atrib u ie aceste acţiuni perioadei de sfîrşit a vieţii lui B urebista, deci du p ă m area acţiune de ,su p u n ere a cetăţilor g re ceşti de pe m alul M ării N e g re 483 Cronologia celor două m ari cam panii o vom discuta m ai tîrziu. A nticipînd lucrurile, p ărerea noastră este că acţiunile războinice ale lu i B urebista în vest şi sud-vest le preced pe cele din Pont. F ap tu l că după m oartea lui B urebista în T ransilvania se va m enţine sta tu l u n ita r iar regiunile extracarpatioe şi-au redobîndit vechea autonom ie constituie u n a lt a rg u m e n t484 In leg ătu ră cu acesta R. Vulpe a a ră ta t că din te x tu l lui Iordanes, care prezintă succesiunea regilor daci de la B urebista p în ă la Decebal, n u reiese că dinastia dacică term in a tă cu Decebal a r fi în cep u t cu B ure bista, o asem enea contin u itate se poate p resu p u n e abia eu Dece neu. Despre m arele p reo t Deceneu, Iordanes (Get. II) ne spune că a v en it în Getia. El n u era get şi R. V ulpe îşi pune problem a dacă
139
n -a fost cum va dac 485. în legătură cu acest subiect se m ai pot form ula şi alte ipoteze pe oare le vom expune la locul cuvenit. Îm p reju rarea că după m oartea lui B urebista în T ransilvania a r exista o continuitate de regi pînă la Decebal, nu im plică cu obligativitate apariţia aici a lui B urebista. F orm aţiile politice în fru n te a cărora sîn t pom eniţi un Dicomes sau Coson în M untenia, sau un Rholes, D apyx şi Z yraxes, în Dobrogea, nu pot fi consi derate, aşa cum adm ite şi H. Daicoviciu, un iu n i de trib u ri. Nici în T ransilvania şi nici în altă p a rte n u m ai putea fi vorba de o revenire la vechea orînduire gentilică, după p ărerea noastră, cu siguranţă depăşită. B urebista a căzut victim ă unor „răsculaţi", după cum relatează Strabon. Aceşti „răsculaţi" au p u tu t fi unii d in tre reprezentanţii aristocraţiei daco-getice a căror au to ritate a fost ştirb ită p rin fău rirea statu lu i centralizat a lui B urebista. Aşa stînd lucrurile, nu credem ca în Transilvania, sau în altă parte să se fi revenit la vechea form ă, ia r „regii14 de după B urebista conduceau o form aţiune politică de tip statal. în sprijinul originii transilvănene s-a m ai invocat apoi carac te ru l de sistem al cetăţilor din M unţii O răştiei, m onum entalitatea şi grandoarea lor ce nu-şi găseşte echivalent în lum ea daco-getică. F aptul este pe deplin adevărat, num ai că sistem ul este o creaţie a m arelui rege şi că grandoarea acestora le-a fost conferită de el. în ain te de Burebista, ch iar dacă au e x ista t cetăţi în M unţii Orăş tiei, acestea sînt departe de m onum entalitatea pe care au prim it-o pe tim pul său. Deci, sîntem şi de data aceasta departe de a fi în posesia unei dovezi perem ptorii. încheierea care se poate form ula la capătul analizei critice a tu tu ro r argum entelor im portante aduse în sp rijin u l celor două ipoteze este însă că, în actuala fază a cunoştinţelor, nu sîntem în m ăsură să precizăm originea lui B urebista, nucleul de unde a pornit, mai exact spus în ju ru l căruia s-a unit, p e n tru o vrem e, întregul neam daco-getic. Acest nucleu l-a p u tu t constitui to t aşa de bine T ransilvania ca şi M untenia ori ch iar altă zonă. Indicii .există a tît p e n tru regiunea dunăreană, cît şi p e n tru cea in tra ca r patică, însă nu suficiente p e n tru a în d re p tăţi o concluzie ferm ă, şi cu a tît m ai puţin, categorică. O ricît de pasionantă ar fi această problem ă şi oricîtă pasiune s -a r învesti în rezolvarea ei, cu docu m entele de care dispunem în m om entul de faţă n-o putem re zolva. Dacă nu putem şti care a fost nucleul iniţial în ju ru l căruia, în tim p scurt, B urebista a reuşit să unifice toate trib u rile dacogetice, să vedem în ce m ăsură poate fi cunoscută m odalitatea con cre tă ce s-a soldat cu o a tît de grandioasă realizare. Cu alte cu vinte, care a fost politica lui internă.
140
ΝΟΤΕ 245. Cu privire la im itarea m on ed ei rom ane, infra, p. 176. 246. D orin P opescu, în S tu d ii şi referate, p. 102. 247. K . H oredt, în Dacia, 11— 12, 1945 — 1947, p. 267, fig. 3. 248. Em. P opescu, în S tu d ii şi C o m u n ică ri, P iteşti, 2, 1969, p. 109— 116. 249. R. F lorescu, A r t a Dacilor, B ucureşti, 1968, p. 45. 250. W. C hrist — O. S ta h lin — W. Schm idt, G eschich te d. griechischen ΙΛte ratu r, M iinchen, 1920, II, 1, p. 411 ; E. H onigm ann, în RE, IV, a 1, 1931, 78— 155 ; Em . D oru ţiu -B oilă, Dicţionar, p. 551—552. 251. V II , 3, 11 (C, 303). Τ ώ ν δή Γ ετω ν τά μέν π α λ α ιη ά φείσθω , τά δ’ εις ή μ δ ς ή δ η τοια ϋ τα υπ ή ρ ξε. Β ο ιρ εβ ίσ τα ς, ύ,νήρ Γ έτη ς, έπ ισ τά ς έ π ι τή ν τοΰ έθνους επ ισ τα σ ία ν, ά νέλ α βε κ εκα κω μένους το ύ ς α νθρώ πους ύπ ό σ υ χ ν ώ ν π ολέμ ω ν κ α ί το σ ο ΰ το ν έπ ή ρ εν α σ κ ή σ ε ι κ α ί ν ή ψ ε ι κ α ι τώ π ρ ο σ έ χ ε ιν το ις π ρ ο σ τά γ μ α σ ιν , (C . 304) ώ σ τ’ ο λ ίγ ω ν έτώ ν μ εγ ά λ η ν ά ρ χ ή ν κ α τεσ τή σ α το , κ α ί τώ ν όμορω ν το ύ ς π λ είσ το υ ς ύ π έτα ξε τ ο ϊς Γ έτα ις. ή δ η δή κ α ί 'Ρ ω μ α ίο ις φ οβ ερ ός ή ν , δ ια βα ίνω ν άδεώ ς τό ν Ί σ τ ρ ο ν κ α ί τ ή ν Θ ρ ά κ η ν λ ε η λ α τ φ ν μ έχ ρ ι Μ α κ εδονία ς κ α ί τ η ς Ί λ λ υ ρ ίδ ό ς , το ύ ς τε Κ ελ το ύ ς το ύ ς ά να μεμ ιγμ ένους το ϊς τε Θ ρα ξΙ κ α ί το ϊς Ί λ λ υ ρ ιο ίς έξεπ ό ρθ η σ ε, Β οΐους δέ κ α ί ά ρ δ η ν ή φ ά ν ισ ε τούς ύπό Κ ρ ιτα σ ίρ φ κ α ί Τ αυρ ίσ κους, π ρ ό ς δέ τή ν εύπ είθειαν τού έθνους σ υ ν α γω νισ τή ν ε ίχ ε Δ εκαίν εο ν α νδρα γ ό η τα , π επ λ α ν η μ έν ο ν κ ατά τή ν Α ίγυ π το ν κ α ί π ρ ο σ η μ α σ ία ς έκμεμ α θ η κ ό τα τινά ς, δ ι’ ώ ν ύπ εκ ρ ίνετο τά θεία . κ α ί δ ι’ ό λ ίγο υ κ α θ ίσ τα το θεός, κ αθά περ εφ αμεν π ε ρ ί του Ζ αμ όλξεω ς δ ιη γο ύμ ενο ι, τ ή ς δ’ εύπειθείας σ η μ εϊο ν. έπ είσ θ η σ α ν γά ρ έ κ κ ό ψ α ι τ ή ν ά μ π ελον κ α ί ζη ν ο ίν ο υ χ ω ρ ίς. 6 μέν ούν Β ο ιρ ε β ίσ τα ς έφ θη κ α τα λ υ θ είς έπ ανα σ τάντω ν αύτώ τινω ν π ρ ιν ή 'Ρωμαίους σ τε ΐλ α ι στρατείαν έπ’ αυτόν, ο ί δ έ δ ια δεξά μ ενο ι τή ν ά ρ χ ή ν εις πλείο) μέρη δ ιέσ τη σ α ν , κ α ί δή κ α ί νΟν, ήνίκα επ εμψ εν έπ ’ αύτούς σ τρ α τεία ν ό Σ εβ α σ τός Κ α ΐσ α ρ , ε ις π έντε μερίδας, τότε δέ εις τέτταρας διεστώτες έτύ γχα ν ο ν . ο ί μέν οΰν το ιο ϋ το ι μ ερ ισ μ ο ί π ρ ό σ κ α ιρ ο ι καί αλλοτ’ άλλοι.
252. V. P ârvan, Getica, p. 74— 75 ; R. V ulpe, G etul B ureb ista , p. 34 ; I z voare, 1, p. 237— 239. 253. T erm enul este tradu s de C. D aicoviciu (Ist. Rom,, 1, p. 287) prin „im periu11 ; stat în Izvoa re, 1. 1964, p. 237 şi H. D aicoviciu (Dacia, p. 57) ; dom nie d e R. V u lp e (G etu l B u rebista ) şi stăp în ire de M. M acrea (SCIV, 7, 1— 2, 1956, p. 120). T raducerea cea m ai p otrivită ni se *pa-re a fi stăpînire. 254. Histoire d e la G aule, III, Paris, 1920, p. 144. 255. R dm ische Geschichte, III, 1933, p. 304. 256. D ion Cassius, C occeian u s a fost om p o litic şi istoric rom an. Grec, de origin e din B ith y n ia , e l a trăit în a doua ju m ătate a sec. al II-lea şi la începutu l v ea cu lu i urm ător. Opera lu i (Istoria rom ană) scrisă în 80 de cărţi în m are parte ni s-a tran sm is prin rezu m atele în toc m ite de istoi'icii b iza n tin i X ip h ilin o s (sec. X I) şi Zonaras (sec. XII). Ed. Schw artz, RE, 3, 1897, 40 cu u n ele adausuri şi îm b u n ă tă ţir i; id., Griechische G e sch ich tsch reib er, L eipzig, 1957, p. 394—450 ; F. M iliar, A S tu d y of Cassius Dio, Oxford, 1964 ; Gh. Ş tefan , S tu d iu in tro d u c tiv la Istoria rom an ă, traducere d e A . P iatk ow sk i, Ed. ştiin ţifică, B u cu reşti, 1973.
141
2ί>7, isto ria rom an ă , 67, 6, (traducere d e T. A. N au m în Ist. R om., 1, p. 298). 258. L ucan, Pharsalia, II, 295—297 ; Izvo are, 1, p. 375. Lucanus a trăit între 39 şi 65. EI a fost nepot a l Iui S en eca şi d in opera sa n i s-a păstrat num ai Pharsalia, epopee în 10 cărţi în care ne este descris războiul dintre C aesar şi P om p ei. 259. R ă zb oa iele civile, II, 110. 260. R. V ulpe, B u re b is ta — gen iu m i li ta r sau p olitic ?, în M agazin istoric, III, 4, 1969, p. 2— 5. 261. G eog rap h ia V II, 3, 13. A supra a cestei cifre vo m reven i. 262. C. Ju llian , op. cit., p. 153— 154. 263. G. W ebster, T h e R o m a n I m p e ria l A r m y of th e First a n d S econ d Centu ries, L ondon, 1961. 264. Op. cit., p. 5. 265. B randis, în RE, Suppi, I, 1903, 261—264 ; G. G. M ateescu, în A IIN , 4, 1926— 1927, p. 331 · R. V u lp e, G e tu l B ureb ista , p. 34, nota 1. 266. G. M ihailov, In scrip tion es G raecae in B u lgaria rep erta e, 1, ed. a 2-a, Sofia, 1970, nr. 323 cu b ib lio g ra fia m ai v ech e. 267. V . nota 130. 268. V. nota 129 şi 130. 269. I. I. R ussu, L im b a traco-ăacîlor, ed. a 2-a, B ucu reşti, 1967, p. 159. 270. E. F rănkel, în RE, X V I, 1935, 1611— 1670 ; I. I.„ R ussu, op. cit., p. 159, unde în n ota 1 se c itea ză o b ogată b ib liografie. 271. I. I. Russu. op. cit., p. 165. 272. G. G. M ateescu în A IIN , C luj, 3, 1924— 1925, p. 57 ; id., în ED, 1, 1923 p. 175 ; D. D etsohew , D ie th r a k isc h en S prachreste, V iena, 1957, p. 80 ; I. I. Russu, op. cit,, p. 96. 273. G. G, M ateescu, op. cit., p. 427 ; id., în ED, 2, p. 229— 230. 274. I. I. Russu, op. cit., p. 94— 95. 275. W. T om aschek, Die alt en Thraker, în S itzber. A k a d . W ien, Bd. 131 (1894) II, 2. P e rso n en n a m en u n d O rtsn am en , p. 15— 16 ; I. I. R ussu, op. cit., p. 96. 276. D. D etsohew , D ie th ra kisch en S prachreste, W ien, 1957, p . 80. 277. G. G. M ateescu, în A IIN , 4, 1926— 1927, p. 332. 278. C. C. şi D. C. G iurescu, Istoria R om ânilor, 1, Ed. ştiin ţifică, B ucureşti, 1974, p. 68. 279. G. G, M ateescu, loc. cit. 280. R. V ulpe, G etu l B urebista, p. 34, η. 1. 281. I. I. Russu, loc. cit, 282. A lexăn d ria a circulat la noi în m anuscrise sla v o n e şi a fo st tradusă în rom âneşte num ai la în cep u tu l sec. a l X III-lea . Cea mai v ec h e tra ducere cunoscută datează din anul 1619. P en tru prim a oară a fost
142
tipărită de m itropolitu l A n tim Ivireanu în an u l 1713. Cf. D. Tudor, M ari căpitani ai lu m ii antice, vo l. 1, B ucureşti, 1969, p. 6, 283.
D e s p re D ion C hrysostom os v . de ex . : H . v . A rnim , L e b e n u n d W er k e
des Dion von Prusa, II, Berlin, 1898 ; W. Schm id, în RE, V, 1, 1903, 848— 877 ; K. Treu, în G riechische S tădte u n d en h eim iseh e V o lk e r des S c h w a rzm e e rg e sc h ic h te , B erlin, Dicţionar, p, 238.
1961, p.
137— 154 ; D.
M.
P ippidi,
.28Ί. D espre Iordanes v. de ex. K appelm acher, în RE, IX , 2, 1916, 1908— 1929 ; R. V ulpe, G etu l B urebista, p. 39 ; R. H achm ann, Die G o te n u nd S k a n d in a vie n , B erlin , 1970, p. 35 şi urm. 285. P ă re re s u s ţin u tă printre a lţii de H. D aicoviciu , Dacii, ed. 1972, p. 129. 286.
A. D . X enopol, Istoria R o m ân ilor d in Dacia Traiană, vol. 1, ed. a 3-a, B ucureşti, 1925, p. 48.
287. Getica, X I, 07 ; Izvo are, 2, p. 416 : D ehinc reg n an te Gothis B u n iista D icineus v e n it in G o th ia m qu o te m p o re R o m a n o ru m S y lla p o titu s e s t prin cip atu m . Q u e m D icin eu m suscipiens B uru ista d e d it ei p en e reg ia m p o te s ta te m , cuius consilio G o th i G e r m a n o r u m terras, quas nunc Franci o p tin e n t p o p u la ti sunt. 288. H. D aicoviciu, în v o l. U n ita te şi co ntin u itate în is toria pop o ru lu i rom ân, B ucureşti, 1968, p. 65— 70. 289. F.H.G., 115, fr. 310. T heopom pos s-a născut la Chios în an u l 376 î.e.n. D in op era sa ce cu p rin d e două m ari lucrări (Elenicele şi Istoria lui Filip) ni s-au p ăstra t doar c îtev a fragm ente. Izvo a re, 1, p. 121. 290. A. Solari, Sui d in a s ti deg li Odrisi, P isa, 1912, p. 50 ; K . J. B eloch, Griech. Gesch., ed. a 2-a, III, 2, p. 85 ; A l. V u lp e, D icţionar, p. 436—438. 'i91. C. B randis, în RE, IV, 2, 1958— 1959, 2250 ; C. D aicoviciu, în SC Ş Cluj, 1, 1950, fasc. 2, p. 54, η. 1 ; id., în Ist. Rom., 1, 1960, p. 286. 292. V. P ârvan, Getica, p. 78— 79 ; G. G. M ateescu, în A IIN, 4, 1926— 1927, p. 329 ; R. V ulpe, G etul B urebista, p. 41. 293. G. G. ’ M ateescu, în A IIN , 4, 1926— 1927, p. 323— 336 ; V. P ârvan, Getica, p. 78— 81 ; C. D aicoviciu , în SCIV , 6, 1— 2, 1955, p. 51— 54 ; D. M. P ippidi, în Din istoria Dobrogei, vol. 1, 1965, p. 282, n. 69 ; R. V ulpe, G etu l B u rebista, p, 37, şi urm . ; H. D aicoviciu , Dacia, p. 33— 40. 294. O fotografie a im p ortan tei epigrafe n-a fo st p u b licată pîn ă acum la noi. P rezenta o datorăm a m a b ilită ţii coleg ei M aria Cicikkova de la Sofia, căreia îi m u lţu m im şi p e această cale. 295. In transcrierea lu i G. M ih ailov, In scrip tion es graecae in B ulgaria rep ertae, ed. a 2-a, v o l. 1, S ofia, 1970, nr. 13, p. 31—56. 296. In scription es orae sep ten trio n a lis P o n ti Euxin i, în Journal M in isterstva narodn ogo p ro s v e ste n ija , M oscova, 1896, 1, p. 1— 19. 297. Syllo g e In scrip tio n u m G ra ecaru m , ed. a 2-a, vol. II, 1900, nr, 342 şi ed. a 3-a revăzu tă de F. H iller v . G aertringen, nr. 762. 298. E. K alinka, A n ti k e D e n k m ă le r in Bulgarien, în S chriften der B alk an K o m m iss io n , W ien, 1906, nr. 95, p. 86— 94. 299. V. nota 259.
'
143
3G0. A rch eologie th race, D oc u m en ts in ed iis ou peu connus, în Rev. Arch., 18, 1911, p. 430— 432. 301. Etud.es d ’ip i g r a p h i e e t d ’histoire grecques, 1, Paris, 1938, p. 285—287. 302. C etă ţi si oraşe greco -rom a n e în p. 25—27.
noul
terito riu
al
Dobrogei,
1921,
303. In A IIN , 4, Cluj, 1926— 1927, p. 323—336. 304. R. V ulpe, G etu l B u rebista, p. 38. 305. V. P ârvan, G etica, p. 77— 79 ; D. M. P ip p id i, Din Istoria Dobrogei, 1, 1985, p. 281 ; R. V u lp e, op. cit,, p. 41. 306. G. G. M ateescu, op. cit., p. 329 ; R. V ulpe. Din Istoria 2, 1968, p. 27 şi ii. 13.
Dobrogei,
307. E. K alinka, op. cit., p. 93. 308. S yll*, II. p. 448. 309. In R ev. A rch., 18, 1911, p. 431. 310. D. M. p ip p id i, D in Istoria Dobrogei, 1. 1965, p. 282, n. 69. 311. Id.. C on tribu ţii la istoria i>e.che a R om ân iei, ed. a 2-a, B ucureşti, 1967, p. 540. 312. C'. Pa-tsch, A u s 500 Ja h ren v o rr o m is c h er u n d rom isch er G eschich te Siidosteu ropas (Beitrăge zu r V o lk e rk u n d e v o n SudosteurOpa), V, 1, V iena, 1932, p. 185. 313. Em. Condurachi, B u rebista si oraşele pontice, în S C /F , 4. 3— 4, 1953, p. 319. 314. H. D aicoviciu, în s e m n ă r i d e sp r e 1968, p. 83 şi urm.
Dacia
(IX),
în
Steaua,
X IX ,
2,
315. R. V ulpe, G etu l Burebista, p. 41. 316. D ittenberger, S y l l 2, I, p. 342. 317. E. K alin k a, op. cit., p. 87 ; H iller v . G aevtringen, S y l l 3, II, 762. 318. G. Seure, op. cit., p. 431, n. 2. 319. Op. cit., p. 40. 320. S y l l 3, II, p. 448, n. 11. 321. Getica, p. 78. 322. In SCIV, 6. 1— 2, 1955, p. 52 şi urm . ; id;, în Ist. Rom., p. 286.
1, 1960,
323. Zur G esch ichte des K a r p a te n b e c k e n s i m I. Jă h rh u n d ert v . Chr., în A r c h iv u m Europae C en tro -O rie n talis, 8, 1— 2, 1942, p. 5. 324. Op. cit., p. 325, 329; 325. O p. cit., p. 45 şi urm. 326. Op. cit., p. 40. 327. N . Gostar, în A n a le le ştiinţifice ale U niv. „Al. I. C u za “ d in Iaşi (Seria nouă), secţ. III, a. Istoria, tom . 16, 1970, fasc. 1., p. 59—60. 328. Ib id em , p. 60.
144
329. G. G. M ateescu, op. cit., p. 329. 330- B- V ulpe, G etu l B u rebista, p. 41. 331. H. D aicoviciu, în s e m n ă r i d e sp r e Dacia (IX). (U nde şi cînd a hiat naştere statu l dac ?), în Steaua, X IX , 2, 1968, p. 83 ; id.. Dacia, p. 39. 332. V. nota 327. 333. Op. cit., p. 61. 334. Inscripţia a fost descoperită încă în an u l 1929 dar te x tu l ei in te gral n-a fost p u b licat decît în 1961. P en tru acest decret, v. D. M. P ippidi, în S tu d ii clasice, o, 1963, p. 138 şi urm . ; I. I. R ussu, în A p u lu m , 6, 1967, p. 123— 144 (cu toată bibliografia). 335. I. I. R ussu, op. cit., p. 128. 336. în cep u tu l dom niei lui B urebista pe la 82 î.e.n. este su sţin u t în u l tim a vrem e şi de H. D aicoviciu şi J. T ryn k ow sk i. H. D aicoviciu — J. T rynkow ski, în Dacia, N. S., 14, 1970, p. 162. H. D a ico v iciu (Dacia, μ. 34—35) renu nţă la păreri m ai vech i (Dacii, B ucureşti, 1965, p. 90— 92), u n d e plasa urcarea pe tron a lu i B u reb ista în tre 70 şi 60. î.e.n. interpretînd a firm a ţia lu i Iordanes ca o con fu zie izvorîtă din id en titatea de n um e în tre tată şi fiu. 337. Ipoteza statu lui cen tra liza t p e vrem ea tată lu i lu i B urebista a fost form u lată de G. D aicoviciu , în SCIV , 6, 1— 2, 1955, p. 55. 338. L ucrările celor doi autori în care şi-a u ex p rim a t p u n ctele de ved ere le vom m enţiona în continuare, cu ocazia a n a lizei am ăn u n ţite pe care o v o m face. 339. M. H oleaux, E ludes d ’ip i g r a p h i e el d ’h istoire grecques, vol. 1, Paris, 1938, p. 286 şi η. 1, 340. A n t i k e D e n k m ă le r in Bulgarien, V iena, 1906, nr, 95. 341. Getica, p. 78. 342. S y l l 3, nr. 762. 343. AIIN , 4, 1926— 27, p. 326. 344. M. H olleaux, loc cit. 345. Ibidem . 346. C. D aicoviciu , în SCIV, 6, 1— 2, 1955, p. 53 m ai form u lează o în doială deşi recu n oaşte că din punct de v ed ere epigrafie com ple tarea este fără de cusur şi îş i în su şeşte părerea lui M. H o llea u x Ad. W ilhelm . 347.
E. K alinka, op. cit., nr. 95 ; cf. şi R. V u lp e, în 1960, p. 558.
OCD, B ucureşti,
348. S y ll 3, 762 ; G. M ihailov, op. cit., p. 53. 349. C. D aicoviciu, în SCIV, 6, p, 1—2, 1955, p. 52, nota 1, 350. N. Gostar, op. cit., p. 62. 351. Cu privire la acest subiect, v . infra, cap. VII. 352. E. K alinka, op. cit., p. 90. 353. G. M ihailov, In scrip tion es G raecae in B u lgaria reperta e, 1, ed. a 2-a, Sofia, 1970, p. 53. a ,
145
354. S y l l 3, 762 ; G. M ihailov, op. cit., p. 91. 355. H. D aicoviciu , în SCIV , 13, 1, 1962, p. 1 4 ; Dacii, B ucureşti, 1965, p. 104— 105 (în ed iţia din 1968 din B ib lio teca pentru toţi, p. 116 a elim in at pasaju l cu p rivire la S argedava) ; în S teaua, X IX , 1968, nr. 2, p. 83 şi în Dacia, p. 27, nota 98, renunţă la id eea ex iste n ţe i unei localităţi cu n u m ele S arged ava în M unţii O răştiei, presupunînd o altă localizare. A supra a cesteia v o m reveni. 356. Op. cit., p. 13. 357. Ed. S ch w yzer ·— A. D ebrunner, G riechische M iinchen 1950, p. 68—69/
G r a m m a tik , II, 1—2,
358. O p. cit., p. 62, nota 28. 359. V. supra, p. 84 şi nota 269. 360. în OCD, p. 558. 361. V. P ârvan, Histria, 4, nr. 16, p. 28 şi urm. 362. D. D etschew , Die tlirak isch en S prach reste, V ien a, 1957. 363. G. G. M ateescu, în ED, 1, 1923, p. 105 şi urm . ; id., în A IIN , 3, Cluj, 1924— 1925, p. 391, 405, 466, 479 ; id., în A IIN , 4, 1926— 1927, p. 330 ; R. V ulpe, în OCD, p. 558. Id eea d iv iză rii d ia lecta le a fost form ulată de B. P. H aşdeu, în F rag m e n te p e n tr u is toria lim b ii ro mân e. E le m e n te dacice II, B ucureşti, 1876, p. 72. V. şi V. I. G eorgiev, în S tu d ii clasice, 2, 1960, p. 44 şi u r m .; C. Poghirc, în S tud ia B a l canica, 5, Sofia, 1971, p. 171 şi urm. 364. Geogr., III, 8, 4. 365. Tab. Peut., VII, 3. 366. Geogr. Rav., 204, 4. 367. Gr. Florescu, în Istros, 1, fasc. 1, p. 60— 72 unde se fa ce şi isto ri cul ip otezei după care A rgid ava este id en tică cu A rged ava din in scripţia în cinstea lu i A cornion, p. 61. 368. G. G. M ateescu, în A IIN , 4, 1926— 1927, p. 329. 369. C. P atsch, A u s 500 J ah ren vo rr o m is ch en Sud osteu rop as, B eitrăge zu r V o lk e r k u n d e V iena, 1932, p. 46, n. 2 Ά ργέδ α νον fără descrisa staţiu n e rom ană A rcidava, astăzi în B an at“.
u n d ro m isc h e r G eschichte v o n Siidosteuropa, V, 1, în d o ia lă id en tică cu slab V ărădia la est de V îrşeţ
370. G etica, p. 81 şi 262. 371. Z u r G esch ichte d e s K a r p a te n b e k e n s im I. J ah rh u n d ert v. Chr., în A r c h iv u m E uropae C entro-O rientalis, 8, 1— 2, 1942, p. 5. 372. La T ra n ylva n ie , p. 46. 373. V. P ârvan, în A R M S I, ser. III, tom . I, 1923, p. 29— 30 ; id,, Getica, p. 42, 81, 235 ; id., Dacia : C iviliza ţiile stră v e c h i d in regiu n ile carp ato da n u b ien e ed. III, B ucureşti, 1958, p. 82. 374. Ţ a ra lui D rom ieh aites, în E m l i k k o n y v p. 180— 182.
146
K e le m e n L ăjos, Cluj, 1957,
375
C. D aicoviciu , loc. c i t . ; id., în S teaua, V III, 19o7, nr. 12, p. 95—98 ; id., în SCIV , 6, 1955, nr. 1— 2, p. 52, n ota 1, u n d e spune că A rgi dava poate i i V ărădia sau o loca lita te de pe rîu l A rgeş, după cum sugerase V. P ârvan .
376. în OCD, p. 557— 564. 3 7 7 . G. G. M ateescu, în AIIN , 4, 1926— 1927, p. 330 ; id., în A IIN , 3, 1924— 1925, p. 457 ; V. P ârvan, Getica, p. 256 ; D. D etsohev, op. cit. 378. P en tru săp ătu rile de la P opeşti, v . ra p oartele p relim in are ale lu i R. V u lp e şi colab., în SCIV, 6, 1— 2 ; 1955, p. 243— 262 ; M ateriale, 3, p. 227—242 ; M ateriale, 5, p. 337—345 ; M ateria le, 6, p. 307— 321 şi prezentare su ccin tă d e an sam b lu : R. V u lp e, A ş e z ă r i getice, p. 27— 38, cu un scu rt isto ric al cercetărilor. 379. R. V ulpe, în S C IV , 6, 1— 2, 1955, p. 264. 380.
Id., în OCD, p. 562 şi urm.
381. Id., G e tu l B u reb ista, p . 50 şi 49. 382. H. D aicoviciu, Dacia, p. 34. 383. R. V ulpe, G e tu l B u rebista, p . 52. 384.
Cu privire la D io C assius v . d e ex., Ed. Schw artz, în RE, III, 2, 1897 ; id., cu u n ele adausuri şi îm b u n ătăţiri în voi. G riechische G eschichtschreiber, L eipzig, 1957, p. 394—450 ; F. M iliar, A S tu d y of Cassius Dio, O xford, 1964.
385. H. D aicoviciu, p. 104— 105.
în
SCIV ,
13,
1,
1962,
p. 13— 15 ; id., Dacii, 1965,
386. R. V ulpe, op. cit. 387. H. D aicoviciu, Dacia, p. 46 cu n ota 150. 388. Id., în Steaua, nr. 8, 1975, p. 37. 389. G. M ihailov, In scrip tion es Graecae in B ulgaria rep eriae , ed. a 2-a, voi. 1, Sofia, 1970, p. 53. 390. S u cid ava din S cy tia M inor şi Su cid ava din D acia Inferior ex em p lu citat de R. V u lp e (supra p. 107). 391. N. Gostar, în A n a le le U niv. Iaşi (Seria Nouă), secţiu n ea III, a. Isto rie, tom . 16, a n u l 1970, fasc. 9, p. 62—63. 392. N. D răganu, R o m â n ii în vea cu rile I X —X I V a onom asticii, B ucu reşti, 1933, p. 530 şi urm .
pe ba za to p o n im ie i şi
393. K . M iller, Itin era r ia R o m a n a , Stuttgart, 1916, p. 596— 597 ; E. P olasehek, T ran sm a risca, în RE, V I A , 1937, col. 2171— 2174. 394. Gr. T ocilescu, D acia în ain te d e rom ani, B ucu reşti, 1880, p. 431 şi urm. ; G. Schu tte, P t o l e m y ’s M a ps of N o r th e r n Europe, C openhaga, 1917, p. 10—11 ; V. P ârvan, Getica, p.. 220 ; H onigm ann, M orinos von. T yro s, în RE, 28, Stuttgart, 1930, 1767— 1796. 395. M. P luss, Tibisia, T ibisis, T ib iscu m , în RE, V I, A , 1936, 813—815. 396. E. P olaschek, Pathissus, în RE, X V III, 1949, 2161—2163 si P arthiscus 2045—2046. 397. V. P ârvan, G etica, p. 750.
147
398. N . Gostar, op. cit., p. 63. 399. R. V ulpe, în R e v A r c h , 34, 2, 1931, p. 237— 276 şi apoi în num eroase alte lucrări. 400. P entru aşezarea de la R ăcătău şi Brad ; v. cap. VII, infra, p. 296, 313. 401. A u fo st p u b lica te ori sîn t în curs d e p u b licare in form aţii p relim i nare, cercetarea lor n efiin d în c ă term in ată. A . C. F lorescu şi Gh. M elinte, în SCIV, 19, 1, 1968, p. 129— 134 ; A. F lorescu şi S. R aţă, în StudU şî M ateriale, Suceava, 1, 1969, p. 9—16 ; id., în Cercetări istorice, Iaşi, 3, 1971, p. 103— 116 ; A . C. F lorescu, în C ercetă ri Isto rice, Iaşi, 2, 1971, p. 103— 116. în leg ă tu ră cu cetatea d e la Cotnari, ipoteza lui A d rian F lorescu conform căreia a şa-n u m itu l zid de piatră de aici nu este a ltceva decît o arm are, o întărire cu piatră a unui v a l de păm înt, ni se p are fo a rte p lau zib ilă. 402. P entru acestea v. A . I. M eliukova, în K S , 56, 1954, p. 59 şi urm. ; id., în M IA , 64, 1958, p. 90 şi urm. ; G. B. F edorov, în M IA , 89, 1960, p. 8-—56 ; T. D. Z latkovskaia, în M IA , 130, 1965, p. 220— 225. 403. C. P reda, M on edele, p. 195— 197, 266—270. 404. M. P etrescu -D îm b oviţa, s. v, Băiceni, în E nzyk lo p ă d isc h es H a n d ’o uch z u r U r- u n d Friihgeschichte Europas, 1 , Praga, 1966, p. 77—78 ; M. P etrescu -D îm b oviţa, D. M arin, în Dacia, 19, 1975, p. 105— 123. 405. C. Preda, Gh. C onstantinescu, în S tu d ii şi C ercetă ri d e n u m i s m a tică, 4, 1968, p. 41—44 ; C. Preda, M on edele, p. 269—270. 406. în A p u lu m , 6, 1967, p. 133—
137.
407. D. M. P ippidi, în S tu d ii Clasice, 5, 1963, p. 137— 161, id., A n tiq u a P h ilip po lita n a, S tu d ia Historica et Philologica, M CM LXIII. p. 91— 98 ; id., în vol, M elanges d ’a r c h io lo g ie , p h ie et d ’histoire o jfe rts ă Jerom.e Carcopino, Paris, 1966, p.
în A cta S erdicae, d ’epigra763—770.
408. S tu d ii clasice, 5, 1963, p. 155— 156. 409. în A cta M N , 4, 1967, p. 446. 410. I. I. Russu, op. cit., p. 134. 411. I b id e m , p. 136— 138. 412. I b id e m , p. 136, n. 25. 413. V. infra p. 258. 414. G. B. F edorov, în SCIV, 10, 2, 1959, p.
371— 403.
415. K. Sm irnov, în L es r a p p o r ts et leş in jo rm a tio n s d e s archeologues de VURSS, M oskva, 1962, p rezen tate la al V I-lea congres in tern a ţio n a l de ştiin ţe p re- şi protoistorice, Rom a, 1962, p. 5-—6 ; Gh. Bichir, în -Peucf,· 2, T uleea, 1971,, p. 137— 138; id., in A c te s d u V I i l e Con gres In tern atio n al de s scien ces p r i h is t o r i q u e s et pro to h istoriq u es, T om e 1, Beograd, 1971, p. 275—.285. 416. Cf. C. Preda, M on edele, p. 269—270. 417. G. G. M ateescu, în A IIN , 4, p. 832. 418. B eitrăge zu r V o lk e r k u n d e von Siidosteuropa, 5. 1, p. 204, η. 1 (Ar gid ava v a d ev en i în tim p u l lu i B urebista capitala D aciei aşa cum v a fi, m ai tîrziu, pe vrem ea lu i D eceb al S arm izegetusa).
14 8
; 419. In A r c h iv u m E u ro pa e C entro-O rientalis, 8, i —2, 1942, p. 5 (B anatul a fost în să tocm ai în a cest tim p sed iu l putern icei stăpîniri dacice : la A rgedava, în regiu n ea V îrşeţului). 420. 800 m 2 (în OCD, p. 563), p este 2000 m 2 (G etul B urebista, p. 49). 421. Ideea că la C osteşti a p u tu t fi cap itala lu i B u reb ista a fo st for m u lată m ai în tîi de către D. M. T eodorescu, în A C M IT , p e a n u l 1929, Cluj, 1930, p. 25 (extras) şi reluată apoi de alţii. 422. C. D aicoviciu
şi
colab., în
M ateriale, 6, 1959, p.
331— 335.
423. Getica, p. 81. 424. Ib id e m , loc. cit. 425. In Ist. Rom., 1, 1960, p. 284. 426. în OCD, p. 563. 427. G etu l Burebista, p. 49 şi urm. 428. H. D aicoviciu, Dacia, p. 59—60. 429. C. D aicoviciu si col., în SCIV, 2, 1, 1951, p. 100— 108 ; SCIV , 1— 2, 1953, p. 173— 1 8 0 ; SC IV 5, 1— 2, 1954, p. 148— 151.
4,
430. I. H. Crişan, C eram ica, p. 168. 431. Se crede ehiar că G eo grap h ia lu i P to lem eu este în săşi opera lu i M arinus d in T yr, u şor m od ificată şi n u în totd eau n a în tr-u n sens bun, cf. R. V u lp e, în OCD, p. 564, n. 1. 432. Şt. F orenczi, B a ze le geologice ale p relu cră rii m in e re u rilo r feroase şi neferoase d in c o m p le x u l cetăţilor da cice d in M u n ţii O răştiei ; id., A m p la s a r e a c e tă ţilo r dacice d in M u n ţii Seb eşu lu i (C onsideraţii geomorfologice şi topografice). A m b ele lucrări în m anuscris n e-au fost puse la d isp oziţie de autor, fapt p entru care îi m ulţum im şi pe această cale. 433. G etu l B urebista, p. 4 6 ; id., în Istoria p o p o ru lu i rom ân, p. 48—49. 434. C. D aicoviciu, în Steaua, Cluj, an. X X (1969), nr. 4 (231), p. 71. 435. D in tre cercetătorii care s-au ocupat în u ltim a v r e m e de aceste problem e am intim aici pe B. M itrea, I. W inkler, C. Preda, E. Chirilă, ale căror lucrări sîn t m en ţion ate în m onografia ltti C. Preda, M onedele, p. 13 şi urm. 436. C. Preda, op. cit., p. 427. 437. Getica, p. 249. 438. C. Preda, op. cit., p. 429. 439. E. C hirilă, V. L u căcel, Ein d a k is c h er M iin zh o rt aus N o rd w e sts ie b e n biirgen, Zalău, 1970, p. 9— 10. 440. C. Preda. M on edele, p. 416. 441. P entru aşezarea de la P oian a, v. infra, p. 309 cu n ota 990. 442. Săpătu rile în m arile aşezări de la Brad şi R ăcătău sîn t ab ia la în ceputu l lor. D escop eririle d e p în ă a cu m d o v ed esc bogăţia deose bită a celor două staţiu n i. Cf. V. U rsaohi, în Carpica, 1, 1968, p. 171— 184 şi V. C ăpitanu — V . U rsachi, în Carpica, 2, 1969, p. 93— 130, id., în Crisia, O radea, 1972, p. 97— 114.
443. M. F lorescu, în Dicţionar, p. 168— 169. 444. D. M. P ippid i, în SCIV, 1960, p. 39— 54 (Epigraphische p. 75—88) ; id., în S tu d ii clasice, 3, 1961, p. 53— 66.
B eitrăge,
445. V. nota precedentă. 446. R. V ulpe, G etu l B u rebista, p. 40, n. 16. 447. C. Preda, M onedele, p. 270. 448. In legătură cu istoricu l celor doi regi v . R. V u lp e, Histoire ancienne de la D ob rou d ja, B ucureşti, 1938, p . 87— 90 ; S, L am brino, în H is toria, 11, 1962, p. 21—22 ; D. M. P ip p id i, C o n tribu ţii, p. 186—217 ; C. Preda, M on edele, p. 269— 270. I. I. Russu, în A p u l u m , 6, 1967, p. 123— 143 şi Μ. I. R ostovtzev, S k y th i e n u n d d e r Bosporus, 1, B erlin, 1931, p. 493, η. 1, îl consideră p e R h em axos scit iar P. O. K aryszk ow sk i, în V D l, 1971, 2, p . 35—56 crede că este vorba de un celt ce trebuie localizat în B asarabia sau U craina. 449. R. V ulpe, în Ist. Rom., 1, 1960, p. 228. 450. V ezi infra, p. 243. 451. D. B erciu, A rheologia preistorică a Olteniei, C raiova, 1939. 452. C. Preda, o p cit., p. 428—429. 453. P. A lexan d rescu , în Dacia, 18, 1974, p. 273— 281 ; I. H. Crişan, în A n u a ru l Inst. d e Ist. şi A rh . C luj-N a po ca, 17, 1974, p. 25—35. 454. P entru datarea tezau ru lu i de la C raiova, v. D. B erciu, A r t a tracogetică, B ucureşti, 1969, p. 123; id., C on tribu tion ă l’e tu d e d e l’art ihrăcO-gete, B ucureşti, 1974, p. 137— 162. 455. Tffezi supra, p, 22 cu n o tele 80— 81. 456. V . P ârvan , G etica, 1960, p. 227.
p.
51
şi
u r m .;
R . V u lp e,
în
457. D. B erciu, în D in Istoria Dobrogei, 1, B ucureşti, C. P reda, în SCIV, 15, 3, 1964, p. 401 şi urm.
Ist. 1965,
Rom., p.
1,
129;
458. R. V ulpe, loc. cit. 459. N araţiunea ne este transm isă fid el d e A rrian, A n a ba sis, I, 3—4. 460. Bibi. ist., X X X I, 12 ; V. P ârvan, G etica, p. 56—65. D iodor din S i cilia a fo st istoric grec care a trăit la R om a în tre ap ro x im a tiv 90 şi 20 î.e.n. El a scris o istorie a lu m ii în 40 d e cărţi in titu la tă B ib lio tec a istorică la redactarea căreia a fo lo sit o m u lţim e de iz voare astăzi pierdute, la fe l cum n u s-a p ăstrat d ecît o p arte a operei lu i D iodor ; cf. D . M . P ip p id i, D icţionar, p. 237. 461. C. P reda, M on edele, p. 425—427. 462. R, V ulpe, G etu l Burebista, p. 33 şi urm . ; id., în D in istoria D ob ro gei, 2, B ucureşti, 1968, p. 27—31. 463. Id eea că T ran silvan ia este lo cu l de p orn ire a lu i B u reb ista in opera de u n ifica re a triburilor daco-getice, o găsim form u lată de C. D aicoviciu m ai în tîi în S C IV , 6, 1— 2, 1955, p. 56—59 şi reluată apoi în alto lucrări : Ist. R om., 1, 1960, p. 294—295 ; C. D aicoviciu şi H. D aicoviciu , S arm izeg etu sa , ed. a 2-a, B ucu reşti, Ed. M eridiane,
150
1962. p. 9 şi de H. D aicoviciu , de ex., Dacia, p. 31 şi nota 91 unde se dă întreaga b ibliografie. 464 .
;
P entru săpăturile efectu a te în cetăţile d acice din M unţii O răştiei, vezi capitolul V III al a cestei cărţi, cu n o tele resp ective.
465. M. M acrea, Oct. F loca, N. L upu, I. B erciu, C etăţi dacice, 466 .
Z. Szekely, în C um idava, 3, B raşov, 1969, p. 99-—123.
467. I. H. Crişan, în A p u lu m , 5, 1964, p. 127·—137 I. H. Crişan, E. Dorner, T. Soroceanu, Pecica. Săpăturile d in 1960— 1965. M onografie arh eo logică (în curs d e publicare). 468 .
C. Preda, M onedele, p. 311.
469. V. lucrarea citată la nota 467. 470. Prologul X X IV , 4, 5. •sa. Getica, p. 81. 472. R. V ulpe, G etul B urebista, p. 34 şi urm. :473. V . supra, p. 33 şi urm. 474. R, V ulpe, op. cit., p. 45. 475. Ib id em , p. 44. 476. V. supra, p. 38. 477. În sem n ări d e sp r e Dacia, ; nr. 4 (231), p. 68—71.
(X X ),
în
Steaua,
C luj.
an.
XX
(1969),
478. Ib id e m , p. 71. 479. I. C. Teodorescu, Pe urm ele unor vechi podgorii ale geto-dacilor, Ed. A grosilvică (B ucureşti), 1964, p. 67. 480. R ichard W ilhelm , H istoire de la civilisation chinoise, Paris, 1931, p. 201. T extu l resp ectiv nu se referă la teritoriu l ţării noastre. Este vorb a de m asa g eţii ce locu ia u în step a d e la răsărit de M area C aspică. D e aici a p u tu t fi adusă v iţa de v ie în China. 3481. Dacia, p. 32 şi urm . O riginea tran silv ă n ea n ă a lui B urebista este· susţinută m ai nou şi de I. G lodariu, în A c t a M N , 8, 1971, p. 89— 90. 482. Op. cit., p. 42. 483. A. A lfold i, Z ur G eschichte des K arpatenbeckens im I. Jăhrhundert v. Chr., 1942, p. 12--16. 484. li . D aicoviciu, în U nitate şi continuitate în istoria poporului rom ân, B ucureşti, 1968, p. 65— 73. 485. R. V ulpe, G elu l B u re bista , p. 46, n. 22.
C A P IT O L U L IV
POLITICA INTERNĂ 1. U nificarea daco-geţilor. 2. A ctivitatea cconom ică şi edilitară. 3. Oastea şi curtea. 4. S tatul. 5. F orm aţiunea socială.
1 UNIFICAREA DACO-GEŢILOR Cu privire la m odalitatea concretă a politicii in tern e a lui B u rebista, p r in c a r e a reu şit să unifice, sub stăp în irea lui, pe toţi geto-dacii, sîntem reduşi, în ceea ce p riv eşte izvoarele literare, lâ acea parte de început af‘tex tu lu i lui S trab o n -u n d e n i se spune câ „B urebista, b ă rb a t get, luînd conducerea neam ului său, a ridicat pe oam enii aceştia ticăloşiţi de. nesfîrşitele războaie şi i-a în d re p ta t p rin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de legi, aşa incit, în cîţiva ani, a în tem eiat o m are s t ă p î n i r e . . i a r m ai departe, „p en tru a-şi convinge poporul şira lu a t ca aju to r pe D eceneu, u n b ă rb a t v r ă j i t o r . . L a aceste puţine date pe care ni le tran sm ite Strabon, vin să se adauge m ărtu riile nescrise, cele arheologice. Este ad ev ărat însă că acestea din urm ă nu ne oferă precizia pe care am dorit-o în vederea reconstituirii poli ticii in tern e a m arelui rege. Mai înainte de orice socotim p o triv it să ream intim cele spuse în prim ul capitol, şi anum e că în p reajm a apariţiei lui B urebista, daco-geţii atinseseră un în alt nivel a l dezvoltării pe tărîm eco nom ic şi se cuvine sub lin iat că se constată o u n itate a acestei dezvoltări economice concretizată în toate dom eniile de acti vitate. O asem enea dezvoltare s-a re p e rc u ta t şi 'asupra celei sociale. Societatea daco-getică era de m ultă vrem e profund s tr a tificată. Se alcătuiseră d e ja acele form aţiuni politice, acele u n i uni d e trib u ri, în fru n te a cărora se găsea o pu tern ică şi bogată aristocraţie. N obilim ea a fost în to td eau n a p rin însăşi s tru c tu ra ei centrifugă, refrac tară unei a u to rită ţi centrale care, evident, le ştirb ea din auto ritate, le m icşora veniturile. Se pune acum problem a cum a p u tu t fi d eterm in ată această aristocraţie daco-
152
getică, şi mai cu seam ă vîrfu rile ei, să re n u n ţe la independenţă şi să se unifice, supu n în d u -se auto rităţii lui B urebista. A sculta rea de porunci (legi) este una d in tre m etodele p rin care B u rebista a reu şit să se ridice pe sine şi în treg u l său neam — după cum ne relatează S trabon. Dată fiind această situaţie, firesc se naşte în treb area : oare procesul de unificare al daco-geţilor s-a d e sfă şu ra t pe cale paş nică, ori a fost realizat p rin forţă, pe calea arm elor ? S-a spus în rep e tate rînduri, şi de către m ulţi cercetători, devenind oarecum un loc comun în lite ra tu ra noastră istorică, că unificarea daco-geţilor a fost im pulsionată, a fost grăbită de 'e x te r^ -lirm tre "cărei" cea m ai im p o rtan tă ar fi fost prim ejdia rom ană. „N um ai sub im pulsul acestei grave am eninţări a p u tu t B urebista să-i convingă a tît de repede pe toţi geto-dacii ă-i accepta conducerea, ceea ce ar fi o b ţin u t m ai greu num ai 'p rin forţa arm elor” 486. F ără îndoială că este vorba doar de o presupunere. Dar, o asem enea ipoteză nu pare justificată şi nu credem că ea a p u tu t corespunde realităţii, m ai ales că la fo r m ularea ei nu s-a invocat şi nu era de unde să se invoce, vreun argum ent. S ituaţia expansiunii rom ane în P eninsula Balcanică, atunci cînd B urebista păşea pe scena istoriei, am prezentat-o în cel de-al doilea capitol. P e n tru noi este lim pede că politica de cucerire a Romei eî-a în dreptată, atunci, spre a lte m eleaguri. A ltele erau treb u rile şi problem ele care frăm în tau pe stăpînii de sclavi din oraşul de pe, m alurile Tibrului. Ne găsim abia la începutul eta pei de cucerire a O rientului. La ordinea zilei era M ithridates al V I-lea E upator, rege al P o n tu lu i şi al Bosporului. Îm potriva acestuia, rom anii vor avea de p u rta t tre i războaie, deloc uşoare, la c a p ă tu l cărora va începe in stau rarea stăp în irii rom ane în Asia Mică, va începe politica de supunere a bogatelor şi prosperelor state elenistice, fău rite pe ruinele im periului lui A lexandru cel Mare. C hiar şi d u p ă ce B urebista va uni toate trib u rile dacogetice, du p ă ce v a reuşi să făurească o m are „îm părăţie1* şi să am eninţe p rin fo rţă s ta tu l rom an, să în tre p rin d ă incursiuni pînă în Macedonia, nici atunci rom anii nu se vor abate d e la politica lor, nu vor depăşi ori schim ba direcţia etapei de atunci a cuce ririlor. E rau p rea ten ta n te p e n tru în treg u l popor rom an şi prin popor înţelegem doar stăpînii de sclavi, oam enii liberi (exclusă fiind m asa sclavilor), bogăţiile statelo r elenistice din O rient. Toate acestea treb u iau să aducă u n plus de b u n ăstare pe seam a tu tu ro r dar, bineînţeles, îndeosebi, p e n tru aristocraţi. Ce putea să ofere Dacia, com parativ cu m ultele state elenistice din Asia ? îm p otriva lui B urebista, Caesar va proiecta o cam panie, va dori
în lă tu ra re a lui, tocm ai p e n tru că el constituia o piedică serioasă ce stătea în calea ţelurilor de cuceriri ale Romei. T ot u n ase m enea obstacol l-a constituit şi M ithridates evident cu m ult mai periculos p e n tru că şi el dorea să cucerească p e n tru sine toate regatele elenistice. Pe cele m ai m ulte d in tre ele, în tr-o form ă sau alta, a reu şit să le apropie alcătuind în acest fel un solid bloc antirom an la care vor adera, sub diverse form e, şi popoarele de pe m alurile de nord şi de apus -al P ontului Euxin. Este sigur că după anul 80 î.e.n., cetăţile greceşti din spaţiul am intit erau subordonate lui M ithridates. O p a rte a acestora, de la Olbia pînă la Apollonia (Sozopol, B ulgaria) au fost incluse mai tîrziu însă în statu l lui B urebista. Războiul plăn u it de C aesar îm potriva lui B urebista a fost, aşa cum a a ră ta t încă B ra n d is 487, u n m om ent personal, ce nu s-a în fă p tu it din sim plul m otiv că cei doi m ari rivali au fost om orîţi. M area arm ată p reg ătită de C aesar avea d rep t scop p rin cipal războiul cu părţii şi, num ai în al doilea rînd, pedepsirea lui B urebista ce luase p artea lui Pom peius, devenind în acest fel, un duşm an personal al lui Caesar. F ap tu l reiese lim pede din relatarea lui A ppian care ne povesteşte evenim entele petrecute la Rom a după m oartea lui Caesar. „Deodată, spune A ppian, se răspîndi vestea că geţii, care aflaseră de m oartea lui Caesar, pustiesc prin incursiuni Macedonia. A ntonius ceru atunci arm ată de la Senat p en tru a pedepsi pe geţi, susţinînd că ea a fost p reg ătită de Caesar co n tra geţilor şi, în al doilea rînd, îm po triv a p ă rţilo r şi că ţin u tu rile p ărţilo r sîn t deocam dată lin iştite41488. Din relatarea în continuare a aceluiaşi a u to r reiese că era vorba doar de pretexte invocate de A ntonius p e n tru a p u tea pune m îna pe arm ata p reg ătită de Caesar, arm ată de care avea nevoie pen tru a dobîndi puterea. Scopul principal al lui Caesar, a fost acela de a se lu p ta cu părţii, încadrîndu-se în aceeaşi - politică gene rală de cucerire a O rientului. Este a d e v ăra t că pe vrem ea lui B urebista, în anul 74 î.e.n., arm atele rom ane vor ajunge pînă la hotarele Daciei. Ne refe rim la acea expediţie ce l-a av u t în fru n te pe generalul G. Scri bonius Curio, g u v ernatorul M acedoniei în tre anii 75—73 î.e.n. A cesta a avut de lu p ta t îm potriva scordiscilor de neam celtic care atacaseră, singuri ori în asociere cu alte neam uri, provincia M acedonia. De d a ta aceasta, în 74 î.e.n. Scribonius îi va urm ări pînă la Dunăre. E venim entul ne este re la ta t de L. A eneus Florus, autor ce a tră it în sec. al II-lea e.n., pe vrem ea îm păraţilor T raian şi H adrian. El a alcătuit u n rezum at al istoriei rom ane pe baza, îndeosebi, a textelor lui T itus Livius şi Salustius. S tilul pe care îl foloseşte Florus este retorizant, iar co n ţin u tu l are,
154
ί ;■ nu de puţine ori, serioase greşeli de am ăn u n t 489. Aşa se face ' î i că povestind despre seordisei, ce atacaseră în n enum ărate rîn : duri statu l rom an, spune : „Saevissim i om nium T hracum Scor; disci fu ere“, adică : „cei m ai sălbatici d in tre toţi tracii au fost scordiscii1149°. în realitate, scordiscii erau c e lţi491. în continuare, Florus ne relatează : „Curio Dacia tenus venit, sed tenebras sal tuum expavit“ (Curio- a în ain ta t pînă în Dacia, însă s-a înspăi mântat de bezna p ă d u rilo r de acolo). Este cît se poate de lim pede că acţiunea în trep rin să de arm ata rom ană com andată de g u v ernatorul C. Scribonius Curio nu avea alt scop decît u rm ă rirea şi pedepsirea cetelor de seordisei (foarte probabil, însoţiţi de daci şi de dardani) ce .atacaseră M ace donia. O asem enea acţiune era, fă ră îndoială, tem erară fiind vorba de o în ain ta re în lum ea b arb ară a tît de înd ep ărtată de hoi- tarele îm părăţiei rom ane, de hotarele M acedoniei. A şa se face că învingătorul scordiscilor cînd va atinge m alul drept al D u nării, probabil, u n deva în d rep tu l B anatului, nu v a cuteza să treacă pe celălalt m al acoperit de p ăduri 492.* E ste greu de spus > dacă la atacul în tre p rin s îm potriva M acedoniei respins aşa de S:i energic şi de h o tărît de g u vernatorul ei Curio, a lu at p a rte chiar Burebista. L u c ru l nu pare im posibil, ţin în d cont de relatarea '.lui Strabon că acesta „trecea j Is tru l fără frică prădînd Tracia pînă în M acedonia şi Iliria “. în tim pul dom niei lui B urebista, în izvoarele litera re n u ne sînt pom enite a lte atacuri im portante întrep rin se de b arbari asupra M acedoniei49S. V ictoria lui \ Curio a fost cu siguranţă im portantă, re p u rta tă asupra unui m asiv A ; atac al barb arilo r şi nu o incursiune oarecare de proporţii re duse, de vrem e ce, lui C. Scribonius Curio i-a fost conferit -triu m fu l pe care şi l-a serbat în anul 72 î.e.n. 494 A şadar, n u este exclus ca la atacul din 74 î.e.n. a coaliţiei / SW; de barbari, şi de o coaliţie este vorba, n u de un atac singular al scordiscilor, m ărtu rie stîn d fap tu l că triu m fu l acordat lui Curio este p e n tru înfrîngerea tracilor şi a dardanilor iliri, a î s ' p u tu t participa şi B urebista. C hiar dacă a fost aşa, ni se pare în afară de orice îndoială că n u acesta a fost singurul atac al lui B urebista asupra provinciei M acedonia. Cel d in 74 î.e.n. s-a soldat cu u n to tal eşec din p a rte a in v adatorilor şi cu o victorie strălucită a rom anilor ce i-au u rm ă rit pe duşm ani pînă departe în teritoriile lor. U n asem enea atac n ereu şit nu l-a r fi p u tu t d eterm ina pe S trabon să vorbească de pericolul pe care-1 p re zenta B urebista p e n tru rom ani „ba a a ju n s să fie tem u t şi chiar de rom ani, p e n tru că trecea Istru l fără frică prădînd Tracia pînă în M acedonia şi Iliria..." 495 — spune geograful antic. A tacul, ■ ori m ai degrabă, atacurile lui B urebista, de care pom eneşte S tra -
155
bon s-au p etrecu t după ce el unificase deja întregul neam getodacic·. A tunci cînd C. Scribonius Curio a ajuns pînă la D unăre este foarte probabil că B urebista stăpînea num ai o p arte a Daciei fără să fi unificat încă toată sem inţia daco-getică. Prim ei în ain tări a arm atei rom ane pînă la D unăre îi u r mează, num ai la doi ani, o a doua în trep rin să de un a lt gu v ern ato r al Macedoniei, pe num e M. T erentius Varo Lucullus 496. Acesta, în cadrul unei acţiuni de pedepsire a popoarelor din nordul Peninsulei Balcanice, a bessilor şi a m oesilor, ajunge pînă la gurile D unării. El cucereşte şi supune cetăţile greceşti de pe ţărm ul de vest al M ării Negre. E venim entul ne este po m enit de m ai m u lte izvoare şi larg dezb ătu t în istoriografia mo dernă 497. Noi n u vom stăru i asupra lui, ci ne vom rezum a la a spune doar că M. T erentius V arro Lucullus va im pune un tra ta t de alianţă cetăţilor greceşti pe care le cucereşte şi ocupă, pe unele, cele care au opus o în d îrjită rezistenţă, pustiindu-le 498. T ra ta tu l im pus oraşului Callatis ni s-a p ă s tr a t4" . în ain tarea rom anilor, în fru n te cu C. Scribonius Curio, pînă la D unăre, în d rep tu l B anatului, n-a rep rezen tat decît o sim plă dem onstraţie de forţă, după care rom anii s-au retras în hotarele provinciei M acedonia. Nici cea de a doua acţiune rom ană, ajunsă pînă în Dobrogea şi finalizată p rin im punerea u nor „alianţe44 ce tăţilo r greceşti, n -a fost durabilă. în anul 61 î.e.n. un proconsul al M acedoniei, C. A ntonius H ybrida, despre care am m ai vorbit, va provoca revolta cetăţilor federate greceşti. El a fost în frîn t ruşinos în apropierea H istriei şi alungat. în acest fel se pune capăt tra tate lo r de „alianţă44 ale rom anilor cu cetăţile gre ceşti din Pont. A bia pe tim pul dom niei lui A ugustus, politica expansionistă rom ană va in tra în tr-o nouă etapă. Rom a era acum stăpînă pe un enorm terito riu >de pe întinderea a tre i continente : Eu ropa, Asia şi Africa. T eritoriile cucerite se cereau apărate îm potriva atîto r popoare libere care atacau cu insistenţă din di verse direcţii. C ursurile m arilor fluvii co nstituiau bune obsta cole, linii strategice continui ce pu teau fi în tă rite şi ap ărate mai uşor, oferind un plus de siguranţă. De aceea, Rom a va încerca' de acum înainte să-şi îm pingă hotarele im periului său „m ondial44 pînă la Rin, la D unăre şi E u frat (sau, dacă era posibil, pînă la Tigru). P e noi ne interesează linia D unării. Spre ea se în d reap tă acum sforţările Romei şi, după cum era de aşteptat, în scurt tim p hotarele Im periului m enţinute a tîta vrem e la lim ita M acedoniei au fost îm pinse pînă la D unăre. în anul 15 e.n., sub îm p ăratu l T iberius se constituie provincia Moesia 50°, care se întindea spre est pînă la Dim um (Belene, Bulgaria). Ţ in u tu l si
tu a t mai la est, în oare se include şi Dobrogea va răm îne sub autoritatea regilor odrişi, clientelari ai Romei. Dobrogea va in tra sub adm inistraţie rom ană abia în anul 46 e.n. cînd îm păratul Claudius va întem eia provincia Thracia. Pannonia s-a constituit ceva m ai devrem e, în anul 8 e.n. în tim pul lui A ugustus 501. Num ai orientarea spre alte direcţii, spre cucerirea O rientu lui (politică u rm ă rită cu consecvenţă de rom ani) este în m ă sură să explice de ce s-a scurs un in terv al a tît de lung din anul 146 î.e.n. cînd, juridic, p a tria de origine a lui A lexandru Macedon a fost tran sfo rm ată în provincie rom ană, pînă la anul 15 e.n. cînd va lu a fiin ţă provincia Moesia. Este cu to tul de necrezut că în acest lung răstim p Roma, în cazul că ar fi vrut, n -ar fi p u tu t supune trib u rile de celţi, iliri şi traci care locuiau la nordul M acedoniei pînă la Dunăre. Nu trebuie u ita tă nici îm p reju rarea că în to ată această perioadă, graniţele M acedoniei au fost m ereu încălcate de diferite sem inţii venite din nord dînd continuu de furcă g u v ernatorilor provinciei. Roma va p u rta cele trei războaie cu M ithridates al V I-lea E upator p e n tru că acesta era un obstacol serios în calea politicii ei de cucerire a O rien tului elenistic. Este de la sine înţeles că rom anii n u puteau vedea cu ochi buni, în această p arte a lum ii, ridicarea unei noi puteri ce se putea am esteca în afacerile lor. Şi aveau dreptate p en tru că B urebista, bizuindu-se pe forţa de care dispunea, s-a am estecat în treb u rile in tern e ale Romei, în conflictul dintre Caesar şi Pom peius. La toate acestea m ai este de adăugat şi faptul că B urebista a cucerit toate oraşele-state greceşti de la Olbia pînă la Appollonia. E ra un duşm an de tem u t p e n tru ro mani şi de aceea arm ata pe care Caesar a preg ătit-o în vederea războiului cu p ărţii urm a să se îndrepte m ai în tîi îm potriva lui Burebista. Dar, toate acestea cu m ult mai tîrziu, cînd B urebista îşi desăvîrşise m area sa operă, cînd unise toate trib u rile dacogetice şi supusese acestora şi neam urile vecine de la hotarele Daciei, constituind astfel cea mai m are forţă din sud-estul Europei. Cine d in tre daco-geţi a r fi p u tu t însă prevedea acest lucru pe vrem ea cînd pe B urebista ni-1 im aginăm un stăpîn peste o form aţiune dacică ori getică de proporţii reduse. Dar, în acelaşi tim p socotim că nici un rom an, oricare ar fi fost locul său în ierarhia socială, n -a r fi p u tu t prevedea în prim ele 2— 3 decenii ale sec. I î.e.n. ce se va întîm pla, care va fi politica rom ană peste aproape un veac. La apariţia lui B urebista arm atele ro mane erau încă dep arte de hotarele Daciei, iar politica de cu cerire' a Romei în d re p tată spre alte direcţii. Dacă mai adăugăm
şi fap tu l că daco-geţii erau, în ultim ă in stan ţă „b a rb a ri1'· cu lim itate posibilităţi de a scruta viitorul, socotim că am spus de ajuns în a dem onstra că despre un pericol rom an care să fi im pulsionat un irea trib u rilo r daco-getice n u poate fi vorba. Ar treb u i să le acordăm străm oşilor noştri o p rea m are forţă de pre viziune capabilă să prevadă ce se va petrece peste aproape un secol. S-a m ai presupus apoi o im pulsionare a procesului de unifi care sub am eninţarea unui al doilea pericol ex tern şi anum e cel pe cai’e l-a r fi rep rezen tat celţii din vest. Am a ră ta t în capitolul introductiv care au fost perioadele expansiunii celtice, cum s-a desfăşurat această expansiune şi de aceea acum nu ne răm îne de spus decît doar că, în prim a ju m ă ta te a sec. I î.e.n., nu mai p u tea fi vorba de un asem enea pericol. Perioada de cuceriri a celţilor se derulase cu cel p u ţin două secole m ai înainte şi că ei nu m ai co nstituiau o am eninţare de genul celei rom ane în plin avînt. Celţii încercau să se apere acum, la rîn d u l lor. îm p o triva unui dublu pericol : cel din sud, rep rezen tat de ro m ani şi cel din nord d e unde presau to t m ai insistent şi activ n eam urile germ anice. U n lucru răm îne sigur, de netăgăduit, şi anum e că în toată E uropa c e n trală şi de est în preajm a apariţiei lui B u re b ista . nu se cunoaşte nici 0 m işcare, nici o expansiune celtică de oarecare proporţii. Celţii erau statorniciţi pe m elea gurile Daciei încă din sec. al IV -lea î.e.n. Scordiscii însă, au atacat m ereu, în expediţii de jaf, provinciile rom ane din sudul P eninsulei Balcanice. A sem enea în tre p rin d eri n u-şi aveau fo s tu l în Dacia, unde daco-geţii îşi depanau viaţa aproxim ativ în ace leaşi form e şi pe aceeaşi tre a p tă a evoluţiei sociale. Nu existau oraşele cu to t fastul şi lu x u l lor, cu m iraju l care a atras în totdeauna pe b arb arii dornici de a lu a cît m ai m u lte prăzi. Ce p u tea să-i tenteze pe aceştia în D a c ia? Mai m ult, la sfîrşitul unei expediţii de jaf, încărcaţi de pradă, celţii, ori alţi barbari, se întorceau în spaţiile lo r de locuire. Ei erau sedentari şi nu nom azi sau m igratori cum se va în tîm pla cu m ulte secole mai tîrziu, în tim pul m igraţiilor. In spaţiul Daciei, cu excepţia h otarelor de vest, la sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n. se încheiase ori era pe cale de finalizare pro cesul de asim ilare în m asa autohtonilor a celţilor. A r m ai fi de adăugat că în d iferitele coaliţii ce atacau graniţele statu lu i rom an d in P eninsula Balcanică, izvoarele litera re m enţionează a lă tu ri de scordisci, dardani, buri, b astarni şi pe geto^daci. E ra vorba de aliaţi şi nu de duşm ani, care cu siguranţă nu repre zentau un pericol de ata re proporţii încît să im pulsioneze unirea
158
tu tu ro r daco-geţilor, u n ire căreia i se opuneau interesele p a rti culare ale vîrfu rilo r aristocraţiei tribale. Deci, de o expansiune celtică înspre Dacia în prim a ju m ă tate a sec. I î.e.n. nu poate fi vorba şi im plicit de un pericol celtic care să afecteze în tr-u n fel unificarea daco-geţilor, su p u n e r e a lor au torităţii lui B urebista. Ce rol p uţin im portant juca în opera de unificare a trib u rilo r „barbare'"1, am eninţarea ro mană ne-o dovedeşte relatarea lui Caesar cu priv ire la acţiunile lui Vercingetorix. Să nu se uite nici fap tu l că o p a rte a Galliei era deja ocupată şi cu toate acestea V ercingetorix n-a reuşit să realizeze decît o unificare parţială. Despre toate acestea vom vorbi îndată. Dacă procesul despre care discutăm n -a av u t cauze externe, înseam nă că el a fost generat de m otive de ordin intern. Care au p u tu t fi acestea ? Bazîndu-se pe tex tu l lui Strabon care vorbeşte despre re form ele lui B urebista, reform e de ordin religios şi politic, unul dintre cei mai de seam ă istorici ai antichităţii, Theodor M ommsen 502 punea ridicarea neam ului daco-getic şi unirea lui, pe seam a acestor reform e. E] com para organizarea dată de B u rebista, ce ştim că a fost secondat în întreaga lui activitate de m arele preot Deceneu, cu cea a califatelor arabe. Analogia ni se pare potrivită şi asem ănarea evidentă, n u însă de aceleaşi proporţii. D ar este m ai p uţin probabil ca m otive de ordin reli gios, oricît de im p o rtan t a r fi fost locul pe care îl d eţinea re ligia şi, m ai c u seam ă, preoţim ea în societatea daco-getică, să fi fost acelea care au d eterm in at unirea num eroaselor sem inţii daco-getice, care să-l fi situ at, în final, în fru n te , pe B urebista. N aivă şi idealistă ni se pare şi o altă explicaţie, chiar dacă' ea a fost form ulată de un istoric, fără îndoială, de valoare, cum a fost Camille Jullian. V orbind despre B urebista, căruia i-a con sacrat cîteva av în tate pagini din lu crarea sa Istoria Galliei 503, istoricul francez spunea : „C uceririle sale (ale lui B urebista) erau regulate şi durabile, ca recom pense periodice pe care le m erita de la zei. P e n tru că zeii îl iubeau şi-l protejau. El avea lîngă el un m are preot, pe Deceneu care nu l-a părăsit nici cînd, îi prezicea victoriile (Iordanes, Getica, XI, 6 7 ; Strabon VII, 3, 5 şi 11; XVI, 2, 39). în ju ru l acestor doi oameni, tim p de 30 de ani, dacii delirau de entuziasm şi m ulţum ire. O perfectă con cordanţă dom nea în naţiune. Regele lor făcea cu ei ceea ce el voia. Ca toţi b arbarii ei erau înclinaţi sp re beţie : el le-a co m andat să nu m ai bele vin şi să distrugă viile, şi ei l-a u as cultat. Ceea ce probează că el ştia să-i condusă spre bine“. Un asemenea tablou idilic este d ep arte de a fi real. El n -a existat
şi n u putea să existe în tr-o societate scindată deja, în care existau bogaţi şi săraci, nobili a lă tu ri de oam eni de rînd ce erau exploataţi şi dependenţi de cei dintîi. In tre cele două categorii sociale s-a dus o în v erşu n ată şi continuă lu p tă generată de existenţa unor ascuţite contradicţii sociale. Un tablou de genul celui prezen tat de C. Ju llian este ca tegoric dezm inţit de textele litera re şi de descoperirile arheo logice. S trabon ne spune clar, fără nici un fel de echivoc : „Cît despre B urebista, acesta a sfîrşit p rin a fi ră stu rn a t de nişte răsculaţi, înainte ca rom anii să fi p o rn it o arm ată împo triv a lu i“ 504. Dacă procesul de unificare pe care l-a săvîrşit B urebista nu îşi găseşte explicaţia în am eninţări de ordin ex te rn sau în ra ţiuni de n a tu ră m istico-religioase, înseam nă că acest proces s-a d esfăşurat în a lt chip, a fost determ in at de altceva. Şi acest altceva n u poate fi cău tat decît în dezvoltarea in tern ă a so cietăţii geto-dacice, la care se adaugă calităţile excepţionale cu care era în zestrat unificatorul. D espre toate acestea, izvoarele litera re n u ne spun nim ic direct, n u ne povestesc cum a reuşit B urebista să-şi ducă la îndeplinire cea m ai im portantă operă a vieţii sale : unificarea sem inţiilor daco-getice de pe întreg cu prinsul spaţiului carpato-dunărean. In această situaţie va trebui să vedem în ce m ăsură ne pot fi de folos datele pe care le cu noaştem cu p riv ire la alte popoare aflate, aproxim ativ, pe aceeaşi tre a p tă de pe scara evoluţiei sociale. Am a ră ta t în capitolul introductiv că dezvoltarea im petuoasă a societăţii daco-getice, în aspectul ei m aterial şi sp iritu a l în cepută odată cu însuşirea civilizaţiei L atene a făcut ca getodacii din vrem ea lui B urebista să se situeze la acelaşi nivel de dezvoltare cu celţii. A cesta este tem eiul, după p ărerea noastră în d rep tăţit, ce ne autorizează să folosim datele pe care ni le furnizează Caius Iulius Caesar cu priv ire la celţii din Gallia p e n tru reconstituirea evenim entelor p etrecute în Dacia, despre care izvoarele literare ce ne-au p arv en it sîn t aşa de puţine şi de zgîrcite în am ănunte. A r m ai fi de adăugat în sp rijin u l aser ţiunii de m ai sus şi fap tu l că războaiele s-au desfăşurat, apro xim ativ, în aceeaşi vrem e cu evenim entele din Dacia a căror reconstituire o încercăm . T extul lui Caesar este singurul izvor lite ra r care ne dă am ănunte cu privire la un popor „b arb ar“. Peste tot în Gallia — ne spune C aesar — cei puternici şi cei care aveau m ijloace să-şi ia oameni în solda lor căutau să vină la domnie 505. D espre D um norix ce făcea p arte din trib u l heduilor (în lim ba celtă Aedui, în latineşte B aedui), u n u l dintre cele mai im portante neam uri din G allia to t Caesar povesteşte :
160
Dumnorix, ovi plin de îndrăzneală, cu mare trecere în faţa poporului datorită dărniciei sale şi dornic de răsturnarea orînduirii politice. De mai m ulţi ani luase în arendă, pe un preţ mic, taxele vamale şi toate celelalte im pozite, deoarece nim eni nu îndrăznea să supraliciteze atunci cînd licita. Aceasta îi per misese să-şi mărească averea personală şi să strîngă mari bo găţii pentru a putea face danii. în permanenţă avea în jurul său un mare număr de călăreţi pe care îi întreţinea el. Se bucura de o mare trecere nu numai în propria lui ţară, ci şi la popoarele vecine. Pentru a-şi m ări această trecere şi-a dat mama după un nobil foarte puternic din ţara biturigilor şi el însuşi s-a că sătorit cu o helvetă. Pe sora sa după mamă şi pe celelalte rude ale sale le-a căsătorit în alte triburi. Din cauza legăturilor de rudenie, ţinea cu helveţii şi-i favoriza. Îm potriva lu i Caesar şi a romanilor nutrea o ură personală, deoarece la sosirea lor puterea lui a fost micşorată, în tim p ce fratele său, Diviciacus, şi-a recăpătat vechea autoritate şi vechile onoruri. Dacă roma nilor li s-ar îniîm pla vreo nenorocire, speranţele lui Dumnorix de a obţine domnia ar creşte foarte m u lt; dim potrivă, sub stăpînirea romană, şi-ar pierde nădejdea nu numai în obţinerea domniei, ci şi în m enţinerea autorităţii pe care o avea 50S. La alt neam celtic la helveţi —· ne spune acelaşi autor —■ omul care se distinge cel mai m ult prin originea şi bogăţia sa ?.ra Orgetorix. El v a obţine p u terea cu aju to ru l arm atei şi al bogăţiilor sale personale. Despre acelaşi O rgetorix aflăm că nu m ărul clienţilor şi al datornicilor săi e ra foarte m are ajungînd la 10 000. Pe aceştia se bazează el cînd obţine puterea. Tot de la Caesar ştim că în anul 61 î.e.n., pe cînd e ra u consuli M arcus Valerius M essala N iger şi M arcus Pupius Piso C alpurnius, Or getorix a convins pe helveţi să plece din patria lor. El — ne spune Caesar — şi-a convins concetăţenii să em igreze în masă cu tot avutul, spunîndu-le că le va fi foarte uşor să pună Stă pînire pe întreaga Gallie, deoarece ei îi întrec pe toţi în vitejie. în vederea plecării, O rgetorix va m erge în solie la trib u rile vecine. Cu această ocazie el îl convinge pe D um norix şi pe sequanul Casticus să pună m îna pe domnie. Toţi trei se legară prin jurăm inte solemne şi speră că, devenind regi ai celor trei popoare, care sînt cele mai m ari şi mai puternice, să ajungă stăpînii întregii Galii. A flînd însă de acest plan, în urm a unui denunţ, helveţii vor cere socoteală lui O rgetorix şi-l judecă, în tre tim p O rgetorix m oare, C aesar ne spune că s-ar fi sinucis. Mai degrabă, pare însă, că a fost s u p rim a t507. Deosebit de interesant, p e n tru subiectul nostru, este şi un alt pasaj din aceleaşi com entarii ale lui Caesar cu priv ire la
161
războiul p u rta t îm potriva gallilor. V orbind despre V ercingetorix, cel care a reu şit să unească pe celţi în lu p ta îm potriva cuceri torilor rom ani 508, Caesar ne spune : arvernul Vercingetorix, fiul lui Celtillus, un tînăr cu mare putere, ăl cărui tată, care avusese întâietate în întreaga Gallie şi care fusese ucis de concetăţenii săi pentru că năzuia la domnie, îşi convocă clienţii şi-i înflă cărează uşor... recrutează de la ţară oameni săraci şi pierduţi. După ce adună această ceată, cîştigă de partea sa pe toţi con cetăţenii pe care îi întîlneşte şi-i îndeamnă să ia armele pentru libertatea comună. După ce adună trupe numeroase, alungă din ţară pe adversarii săi, care-l alungaseră cu puţin mai înainte. Oamenii săi îl proclamă rege 509. V orbind despre hedui, Caesar ne spune că la ei există o seamă de oameni care au cea mai mare trecere în faţa m ulţim ii şi care, deşi sim pli particulari, sînt totuşi mai puternici chiar decît ma gistraţii. A ceştia conving m ulţim ea prin cuvîntări aţîţătoare 51°. C. Iulius Caesar acordă în opera sa un loc im p o rtan t preoţim ii celtice, druizilor. N um eroasele şi deosebit de interesantele d a te pe care C aesar ni le furnizează cu priv ire la acest subiect, le deţinea de la Diviciacus, aparţinînd ordinului preoţesc, fra tele lui D um norix, şeful heduilor, şi colaboratorul acestuia. Di viciacus a fost, d in tre galii, cel m ai apropiat şi fidel confident a l lui Caesar, pe eare n u l-a p ărăsit n ic io d a tă 5U. N u vom re produce aici tex tele lui Caesar ori ale altor autori antici cu p riv ire la druizi. Vom reţin e deocam dată doar că ei jucau un ro l deosebit de im portant în societatea celtică din vrem ea lui C aesar, vizînd n u num ai dom eniul religios, ci şi cel politic, ju ridic, ori de educare, de instruire. Din cele cîteva fragm ente cu priv ire la celţi e x trase din opera lui Caesar, m erită subliniate cîteva fapte. Cei care se vor im pune în fru n te a unui neam ori a tu tu ro r celţilor sînt aceia care se bucură de o largă p opularitate în rîn d u l m aselor. Toţi aceştia sîn t de origine nobilă şi posedă o m are avere. O altă concluzie este că a tît D um norix cît şi O rgetorix ori V ercinge to rix sîn t dotaţi cu calităţi ieşite din com un şi, lucrul cel mai im portant, posedă o a rm a tă personală a lcătu ită din clienţi şi datornici. P e această arm ată se sp rijin ă ou toţii atunci cînd în tre p rin d acţiuni cu scopul de-a obţine puterea, dom nia, Cînd, în acţiunile d e cucerire a p uterii vor avea de lu p ta t cu conce tăţenii, fru n taşii celţi, fie ei nobili (principes, cum îi num eşte Gaesar) ori regi (reges), se vo r baza pe m asa oam enilor săraci. Din rîn d u l acestora v a fi alcătu it nucleul arm atei lui Vercin getorix în lu p ta pe care o va susţine îm potriva lui Caesar, pen tru eliberarea gallilor.
162
Cu tot rolul im p o rtan t pe care îl deţine nobilim ea, din tex tu l lui Caesar reiese lim pede im portanţa m aselor în toate ac ţiunile. Toţi fru n taşii celţilor se vor bizui pe m ase, pe acestea; vor încerca să le convingă, să le atragă de p a rte a lor, în lu p ta pe care o în tre p rin d în vederea cuceririi p uterii, a dom niei, peste trib u l lor, fie în lu p ta de acaparare a suprem aţiei peste în treag a Gallie. A tît O rgetorix, D um norix, cît şi Gasticus se visau stă pînii întregii Gallii. Deci ten d in ţa de unificare şi de lărgire a stăpînirii era proprie tu tu ro r nobililor sa u „regilor" care stăp îneau peste una d in tre sem inţiile m ai im portante ale celţilor. A capararea dom niei întîm pina de fiecare dată, opoziţia dîrză a nobilim ii tribale. Ea este cea care îl cheam ă la judecată pe O rgetorix, u n u l d in tre fru n taşii helveţilor şi, p e n tru că acesta, se prezintă însoţit de puternica-i arm ată, el v a fi ucis. • Poate că n u este lip sit de însem nătate să subliniem şi felul în care acelaşi O rgetorix va cău ta să se im pună, să cîştige bu năvoinţa altor sem inţii celtice şi anum e p rin în ru d iri cu po tentaţii acestora. T oate acestea p e n tru a-şi extinde stăpînirea asupra întregii Gallii. Mai treb u ie spus că la celţi, unificarea n -a reu şit decît în m om entul în care C aesar cucerise o p a rte a Galliei şi că şi atunci, V ercingetorix, cel ce se va situa în fru n te a lu p tei an ti rom ane, v a întîm pina opoziţia categorică a nobilim ii şi va rea liza o unificare parţială. El se va baza însă, la început pe m asale sărace din m ediul ru ral, alcătuind o a rm ată faţă de care Caesar m anifestă u n su v eran dispreţ. O ultim ă concluzie ce se cere form ulată este cea cu p riv ire la rolul deosebit pe tărîm religios, politic, ju rid ic şi instrucţional, deţinut de preoţim ea celtică. La hedui, D um norix avea colabo rarea perm anentă şi su sţin u tă a druidului Diviciacus, care îi e ra frate. Transferând elem entele expuse m ai sus la societatea dacogetică, putem înţelege m ai bine m utatis m utandis, cele re la ta te de Strabon, P u ţin ele lui cuvinte, fără îndoială, pline de sem ni ficaţie, pot fi lărgite şi, m ai îndeaproape înţelese. P ătru n zîn d în atm osfera vrem ii, vom p u tea alcătui u n crochiu al politicii interne urm ate de B urebista ce nu se p u tea singulariza, n u pu tea fi o excepţie de la obiceiurile lum ii b arb are din epoca sa. Ne putem form a o p ărere cu şanse de a fi aproape de adevăr, pe baza a tot ce am a ră ta t pînă acum, a su p ra felului în care Burebista a reu şit să unifice, în tr-u n răstim p scurt, toate se m inţiile daco-getice, în treg u l său neam şi să alcătuiască, în final, o m are „îm părăţie". Lucrul de căpetenie în în treag a acţiune trebuie să-l fi consti tu it larga preţuire, m area tn v e re , dragostea de care se v a fi
163
bucu rat B urebista în rîn d u l m ulţim ii, a poporului, a acelora pe care izvoarele litera re n u-i m enţionează. Bare foarte verosim il ca pe aceştia să se fi sp rijin it B urebista în toate acţiunile lui. Cu aju to ru l lor, va fi în frîn tă rezistenţa, poate în d îrjită a v îrfu rilo r nobilim ii, a acelor tarabostes, cei care aveau d rep tu l să poarte capul acoperit ea sem n a l în altu lu i lor rang. Tot oam enii de rînd vor fi cei care îi vor asigura grosul arm atei, în ultim ă in stan ţă victoriile, în războaiele p u rta te cu celţii, bastarnii, sar m aţii ori cu oraşele-state greceşti de pe ţărm u l P o ntului Euxin. N um ai o asem enea politică poate să explice în treag a reu şită ce cu siguranţă a uim it, la tim pul său şi care m erită întreaga n o astră preţuire. U n a lt elem ent pe care B urebista s-a bazat în întreaga-i activitate şi pe care a ştiu t să-l atragă de p artea sa, a fost preoţim ea, în fru n te cu m arele preot, Deceneu. A cestuia i-a acordat „o p u tere aproape regală" (pene regia potestas), după expresia lui Io rd a n e s512. D eceneu treb u ie să fi fost şi el o m are personalitate înzestrată cu excepţionale calităţi. El l-a secondat şi l-a s p rijin it pe B urebista de-a lungul întregii lui domnii, iar după m oartea acestuia i-a u rm at la conducere, fap t pe care ni-1 relatează acelaşi Iordanes. Dom nia lui Deceneu trebuie să fi fost de scurtă durată, ţinînd cont de faptul că el avea, probabil, apro x im ativ aceeaşi vîrstă cu m arele său p rieten şi suveran. Despre colaborarea fructuoasă d intre cei doi ne stau m ărtu rie cîteva texte litera re antice. Strabon (VII, 3, 11) ne spune : „P en tru a-şi con vinge poporul (Burebista) şi-a lu a t ca a ju to r pe Deceneu, un b ărb at vrăjitor, care um blase m u ltă vrem e p rin Egipt...“ De ceneu m ai este am intit încă de două ori în te x tu l geografului antic. V orbind despre rolul im portant pe care îl deţin prezică torii pe lîngă regii geţilor, el ne s p u n e : „pe oînd dom nea la geţi B yrebistas, îm potriva căruia divinul G aesar tocm ai se p re gătise de război, această cinste o avea D eceneu“ 513. Şi, în sfîrşit, în acelaşi context, vorbind despre rolul im portant pe care l-au d eţin u t profeţii la diverse popoare, S trabon îi citează pe O rfeu şi Moise a d ă u g în d : „aşa cum era şi la geţi în vechim e zeul Zam olxis, un pitagoreu, iar în vrem ea n oastră Deceneu, care I îi făcea preziceri lui B yrebistas“ 514. D espre atitudinea lui Strabon vom vorbi în capitolul pe care l-am consacrat cu lturii dacoi geţilor. P e Deceneu îl m ai întîlnim apoi pom enit în Geticele lui C riton 5,r>. Preoţim ea, în fru n te cu m arele ei preot, a jucat, m ai presus de orice îndoială, u n rol im portant în viaţa, dar m ai cu seam ă în reglem entarea aspectului m oral şi religios al poporului dacog'et, una d in tre acţiunile principale întrep rin se pe plan in te rn de Burebista.
164
Iată, deci, cele două elem ente de bază pe care s-a sp rijin it B urebista în în treag a-i activitate. El tre b u ie să fi fost unul dintre aristocraţii bogaţi şi foarte puternici, posesor al unei num eroase arm ate alcătuite, dacă luăm ca m odel pe celţi, din clienţi şi datornici. Term enii de clienţi şi datornici i-am pre lu a t de la Caesar care la rîn d u l lui a aplicat aceste noţiuni ro m ane unor in stitu ţii celtice. Din tex tu l lui C aesar reiese că în ju ru l acelor fru n taşi galii (principes), p uternici şi influenţi, ce îşi bazau p u tere a pe m area avere de care dispuneau, se g ru p au oam eni (ca şi la rom ani de altfel) ce aveau nevoie de protecţie. Cei protejaţi, la rîn d u l lor, aveau datoria să-l a ju te pe protector, în anum ite îm prejurări. Clientela nobililor celţi era constituită din două categorii de oameni. P rim a d intre acestea era form ată d in am bacti, cei oare se declarau supuşi nobililor fiind sărăciţi, apăsaţi de datorii, de im pozite şi de asuprirea alto r nobili. A supra acestora, cei care îi acceptau aveau d re p tu ri aproape ca şi stăpînii de sclavi asupra sclavilor. Cea de a doua categorie era constituită din devoti, cum îi num eşte Caesar, sau solduri, în lim ba celtă. Aceştia erau oam eni liberi, m ulţi de origine nobilă ce se ataşau pe lîngă o personalitate p e n tru a-şi desăvîrşi m ăiestria arm elor. T oţi aceştia ju rau credinţă patro n u lu i lor, alătu ri de care şi p e n tru care luptau, îm părtăşindu-i soarta, fie bună, fie rea. T răiau în preajm a patronului, iar atunci cînd acesta m urea, devotaţii erau obligaţi să-şi curm e şi ei firu l zilelor, neavînd d re p tu l să-i su p rav ieţu iască. A ceastă lege poate fi u n argum ent suficient p e n tru a ne im agina cu cîtă dîrzenie, cu cîtă conştiinţă şi străşnicie aveau g rijă devoti de viaţa p atronului lor. D atornicii (obaerati) erau aceia d intre celţi care nu-şi puteau achita datoriile, cauză p e n tru care solicitau protecţia unui pa tron. în acest mod ei reuşeau să scape de urm ărirea creditori lor, fie ei p articulari ori oficiali. D atornicii se rec ru ta u din toată p ăturile sociale. Nimic nu s tă în calea presupunerii ca şi fru n taşii daco-geţilor să fi fost înconjuraţi de o arm ată, de felul aceleia pe care Caesar ne-o descrie la celţi. Aceasta, m ai cu seam ă, că societa tea daco-getică era de m u ltă vrem e scindată în nobili şi o a m eni de rînd, fapt a te s ta t de tex tele lite ra re şi, m ai cu seam ă, de descoperirile arheologice. Dacă m ai adăugăm şi fap tu l, pe deplin dovedit că, pe vrem ea lui B urebista, fără nici o um bră de îndoială, cele două societăţi se găseau pe aceeaşi tre a p tă a scării evoluţiei sociale, că în tre ele există n en u m ărate asem ă nări, despre care am vo rb it şi vom m ai vorbi, socotim că există suficiente tem eiuri p e n tru presu p u n erea noastră.
165
A rm ata personală a lui B urebista trebuie să li fost num e roasă. A tunci cînd helvetul O rgetorix a fost chem at să dea so coteală cu p riv ire la cutezanţa de a se fi v isat stăpînul întregii Gallii, el s-a prezen tat în faţa judecăţii însoţit de 10 000 de oa m eni (Caesar, I, 4). A quitanul A diaturnus avea 600 de devoti (Caesar, III, 22) ia r u n întreg oraş îi erau clienţi lui Lucterius (Caesar, VIII, 52). A rm ata personală a regelui va constitui, pro babil nucleul forţei m ilitare de care va dispune B urebista, după u n irea întregului neam daco-getic, despre care S trabon ne spune că num ăra 200 000 de oameni. Este cît se poate de firesc să ni-1 im aginăm pe B urebista ca fiu al unui „rege“, în rea lita te un pu tern ic şef de uniune tri bală, ce stăpînea peste una d intre form aţiunile politice existente, cu toată certitudinea, în cea de a doua ju m ătate a sec. al II-lea î.e.n. şi la începutul celui urm ător. Nu ştim unde se pla sează acea form aţiune pe care a p u tu t-o m oşteni tîn ă ru l B ure bista. Im p o rtan t răm îne doar fap tu l că el a stăp în it la început p este una d in tre acele form aţiuni politice, poate cea m ai m are şi m ai im portantă d in tre ele. N u putem însă exclude şi o a doua posibilitate şi anum e aceea cîă B urebista să n u fi fost descendent regal, p rin ţ moş ten ito r, ci să fi alcătu it şi cucerit el singur puterea. Îm brăţişînd cea de a doua ipoteză, dotată şi ea cu acelaşi grad de probabili tate, va treb u i să presupunem că, m ai în tîi B urebista şi-a acu m u la t o m are avere, poate, pe aceleaşi căi ca şi D um norix ori a lt im portant fru n taş celt. Pe lîngă avere, B urebista trebuie să-şi fi co n stitu it o putern ică arm ată personală şi să fL beneficiat-ân "largă m ăsură de sim patia^ şi de dragostea oam enilor de rîn d . D iipflnm d de toate acestea, în îlnăT, a 'cuc^e^irputerea.~Tn ce ne priveşte, .îifcnriâm măi IfegraBă" spre cea de a doua posibilitate bazîndu-ne pe te x tu l lui S trabon care îşi începe povestirea a s t f e l : „Lăsînd la o p a rte trecu tu l în d e p ă rta t al geţilor, întîm plările din vrem ea noastră sînt u rm ăto arele : A jungînd în fru n te a nea m ului său...“ Or, în cazul unui dinast a r fi logic ca geograful antic, pe care-1 ştim bine inform at, să fi m enţionat acest lucru. O ricum a r fi fost, m oştenitor al dom niei, ori cuceritor al e i pe calea arm elor, şi n -are p rea m are im portanţă care d intre supoziţii este cea adevărată, B urebista răm îne, în ultim ă instanţă, rep re z en ta n tu l p ă tu rii aristocratice, al nobilim ii. T înăr şi energic, dotat cu n enum ărate calităţi pe care ni le im aginăm la superlativ, a ju ta t de m arele p reo t D eceneu şi el deo seb it de entuziast, B urebista îşi v a fi încep u t opera de ridicare )a daco-geţilor. In ce fel ? o aflăm to t de la S trabon „prin exerciţii, p rin cum pătare şi p rin ascultare de legi“. F ă ră îndoială că
166
exem plul l-a dat, în prim ul rînd, el însuşi îm preună cu cola boratorul săui m ai -apropiat, Deceneu. N u credem să fi fost vorba de educarea u n u i fanatism religios, p e n tru că, în caz i afirm ativ, ar fi tre b u it să fie m enţionat de te x tu l lui S trabon. ! Nu fanatism ul religios a fost cel p rin oare i-a ridicat B ure bista pe daco-geţii „ticăloşiţi de nesfîrşitele războaie14 ci „abstin e n ţa “ şi „sobrietatea şi ascultarea de legi" — n e spune Strabon. Care este sem nificaţia form ulărilor m arelui geograf din A m aseia ? N esfîrşitele războaie se duceau în tre diferitele trib u ri la care se adaugă acele incursiuni de jaf, cu scopul de a lu a cît m ai m ultă pradă, caracteristice tu tu ro r popoarelor barb are ajunse în aşa-num ita fază a dem ocraţiei m ilitare, etapă de sfîr şit a orînduirii com unei p rim itiv e 516. Acum, războaiele de pradă devin frecvente, co n trib u in d la îm bogăţirea aristocraţiei, din ce în ce m ai num eroasă şi m ai puternică. Aceeaşi situ a ţie o întâlnim şi la alte popoare, fă ră să fie caracteristică ori specifică daco-geţilor. Ara p u tea m enţiona în acest sens toate neam urile „barbare" de la periferia lum ii greoo-rom ane, contem porane cu străm oşii noştri. Ne vom m ulţum i să-i am intim doar pe celţi. V orbind despre helveţi, Caesar ne spune că, din cauza ho tarelo r lo r n aturale, ei „nu puteau să facă incursiuni pînă departe" şi le venea greu să se războiască cu vecinii (să-i jefuiască pe aceştia), „lucru care provoca o m are d u rere unui popor a tît de războinic11517. F ără sa m ai vorbim d espre incursiunile scordiscilor pe terito riu l pro vinciei M acedonia, acţiuni pe care am a v u t d e ja ocazia să.-le am intim . Acestea sînt, fără îndoială, „nesfîrşitele războaie" po m enite de Strabon, ce au dus la „înrăirea, ticăloşirea" dacogeţilor. B urebista treb u ie să fi canalizat, spre alte ţelu ri ener gia neam ului său, căruia îi interzice continuarea unei asem e nea vieţi. Ni se p are a fi în posesia adevărului, im aginîndu-ne că tărîm u l înspre care d irija B urebista energia neam ului său, oprită de la acţiuni războinice-prădalnice a fost cel paşnic, constructiv, de ordin economic. M artorii pe care îi invocăm n u pot fi acuzaţi de părtinire. Ei testează sine ira e t studio. Este vorba de p rosperitatea deo sebită pe care o cunosc, tocm ai acum, toate aşezările daco-ge tice. Săpăturile arheologice au dovedit-o cu prisosinţă. în toate acestea s-au descoperit infinite dovezi ce atestă în epoca lui B urebista o intensă activitate : a m eşteşugurilor, a schim bu lui 518 etc., în tr-u n cuvînt o efervescentă şi fecundă activitate economică. D ar p e n tru a p u tea im prim a o altă cale u n o r oam eni deprinşi cu războiul şi m ai cu seam ă cu războiul d e pradă, ce aducea ve nitu ri fără m uncă, cu toate riscurile lui, tre b u ia să li se im pună
O: disciplină, ο organizare. E ra nevoie de o energie superioară, ce nu p u tea em ana decît de la o m are personalitate, dotată cu m ultă voinţă şi perseverenţă. N um ai o asem enea personalitate a fost în stare să-i oblige pe daco-geţi, să-i convingă, de nece sita te a şi avantajele renunţării, a abstinenţei de la prada procu ra tă p rin jaf. O asem enea personalitate a fost Burebista. în acele „nesfîrşite“ războaie de care vorbeşte Strabon, tre buie să includem n u num ai acele m ari acţiuni întreprinse de colectivităţi m ai m ari, de m ai m ulte sem inţii daco-getice la care se vo r fi coalizat şi altele străine ce erau în d rep tate spre lum ea civilizată, ci şi acele conflicte m ai m ăru n te iscate în tre diferite com unităţi daco-getice ori în tre acestea şi vecini. De organiza rea unor expediţii în sudul D unării, în lum ea rom ană, m ai pre cis spus în provincia M acedonia, în Iliria şi în Tracia nu este s tră in nici Burebista. Ne-o spune răspicat acelaşi te x t al lui S tra bon şi „chiar de rom ani era tem ut, căci trecea Istru l fără frică, p răd în d Tracia pînă în M acedonia şi în Iliria “ 519. Deci, n u poate fi vorba decît de rărirea, de reducerea u nor expediţii de acest gen şi de interzicerea conflictelor d in tre sem inţiile daco-getice. U nul d in tre ţelu rile principale ale politicii in tern e a lui B u rebista a fost realizarea bunei înţelegeri în tre daco-geţi. Poli tică urm ată apoi şi de regii de du p ă el. Este ceea ce ne rela tează Criton p e n tru vrem ea lui Decebal : „P rin înşelătorie şi m agie, regii geţilor im pun supuşilor lor team a de zei şi buna înţelegere şi dobîndesc lu cru ri m ari“ 52°. Şi cîtă d rep tate avea G riton ! Reuşind să-i unească pe daco-geţi, B urebista va dobîndi cu adevărat lu cru ri m ari. In acelaşi context al abstinenţei şi al sobrietăţii se înscrie şi o a ltă m ăsură lu ată de B urebista, la iniţiativa lui Deceneu, re-' la ta tă to t de Strabon (VII, 3, 11), anum e aceea de a stîrpi viile şi de a-i obliga pe daco-geţi să-şi ducă v iaţa fără vin. Abuzul d e vin, bineînţeles, nu putea să aibă decît consecinţe nefaste. L uarea unei asem enea m ăsuri ne obligă, p rin logica lucrurilor, să adm item că anterior se făceau excese de b ăutură. Fenom enul n u e ste: specific ,în această vrem e d o ar geto-dacilor. Despre gem m ani Tacitus ne spune că : „foam ea şi-o astîm pără fără m ultă: g ă tire şi fără dresuri, iar la b ă u tu ră n u - s t o t aşa de cum pătaţi : d acă te-ai potrivi să le dai c ît le cere inim a, a r p u tea fi biruiţi m ai uşor c u : patim a aceasta decît cu arm ele“ 521. Interzicerea v vinului şi stîrp ire a viilor de către B urebista, la sfatul marelui·: p reo t şi cu concursul acestuia, constituie u n a d in tre m ăsurile concrete pe care le cunoaştem , lu a te în v ederea ridicării nea m ului SăU 522. : ::
Ş tirea lui S trabon cu priv ire la stîrp ire a vitei de vie şi la interzicerea vinului a p ă ru t u n o r cercetători neverosim ilă. De aceea, s-a încercat in te rp re ta re a ei în sensul existenţei, a insti tu irii unui m onopol al regelui 523. R elatarea lui Strabon nu ni se pare deloc neacoeptabilă, ci, dim potrivă, o găsim cît se poate de firească, dacă ţinem seam a de întreaga politică in tern ă a lui Burebista, în d rep tată spre ridicarea pe o tre a p tă superioară a daco-geţilor, de curm are a acelei situaţii ce avea d rep t caracte ristică dom inantă războiul de pradă. Că asem enea m ăsură nu este singulară în lum ea barbară şi că ea îşi găseşte analogii ne-o dovedeşte o rela ta re a lui Caesar. El ne spune tex tu a l : ^Pentru suebi... im portarea' vinului e cu desăvârşire interzisă, fiindcă, după p ărerea lor vinul m oleşeşte pe oam eni şi-i face incapabili de a rezista la oboseală 524. ^ . Ş tirea pe care ne-a transm is-o Strabon cu priv ire la stîrp ire a viţei de vie şi a tra iu lu i dus fără de vin ne este prezentată ca o m ărturie a supunerii daco-geţilor faţă de m arele preot Deceneu şi, im plicit, faţă de regele lor Burebista. „Ca dovadă — ne spune Strabon textual —- de cît de m u lt îl ascultau (geţii) este şi faptul c ă : ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin“. Că nu va fi fost o stîrpire generală, în toată Dacia, pare verosim il. N u este exclus însă ca această m ăsură radicală să fi ,1'ost aplicată cu stricteţe şi întocm ai, num ai pe sp aţiul acelei for m aţiuni din care s -a ridicat B urebista şi unde, cu siguranţă, şi-a pus în aplicare p e n tru întâia oară, toate reform ele. D epănînd m ai departe firu l povestirii, ne putem im agina că după o intensă şi su sţin u tă m uncă de educare, de disciplinare, a 'prim ilor săi supuşi, a acelora din spaţiul lui de baştină, B urebista va fi în trep rin s procesul de unificare, va proceda la anexarea, su punerea şi a celorlalte form aţiuni politice existente. El va adăuga nucleului iniţial to ate form aţiunile politice daco-getice preexis tente, v a unifica în treg u l neam . D espre felul în care s-a desfă şurat : concret acest proces, izvoarele literare n u ne spun nimic. De aceea, sîntem obligaţi să încercăm a stoarce m ărtu rii desco peririlor arheologice şi, m utatis m utandis, să ne folosim de si tu a ţ ii sim ilare întâlnite la alte popoare, cu privire la care izvoa rele litera re nu s în t a tît de zgîrcite în date. Am a ră ta t că de pericole externe n u p u tea fi vorba nici din p artea rom ană, venind din sud şi nici din vestul celtic. Chiar dacă asem enea am eninţăi’i, virtual, ca posibilitate, existau ni se pare neîndoielnic că ele n u erau aşa de im inente, încît să-i deter m ine pe şefii celorlalte trib u ri ori uniuni de trib u ri, altele decît şiaoela din care făcea p a rte B urebista, să-i accepte stăpânirea. O bună analogie cu priv ire la subiectul nostru o întâlnim în aceeaşi
169
lum e celtică, la care ne-am referit de atîtea ori pînă acum, din raţiu n i deja arătate. Chiar şi atunci cînd războiul de cucerire a Galliei, p u rta t de rom ani, în fru n te cu Caesar, era în curs de desfăşurare şi unele trib u ri fuseseră deja supuse, V ercingetorix va întîm pina o vie rezistenţă, a tît din p artea neam ului său, cît şi a altor trib u ri. M otivele unei atari opoziţii sîn t m ultiple şi nu este cazul să le analizăm aici. Va treb u i spus însă că un serios im pedim ent l-a constituit principiul de bază al stăpînirii ro m ane : divide et impera. F a p t este că V ercingetorix ca reuşi să grupeze în ju ru l său cea m ai m are p arte a nobilim ii gallice, aproape toate triburile, abia în răscoala in iţiată p e n tru eliberarea de sub stăpînirea rom ană in stau rată deja pe o m are întindere a sp aţiu lu i celtic şi după ce C aesar s-a întors la Rom a 525. Ştim , tot din povestirea lui Caesar, că o parte a aristocraţiei celtice n u vedea nim ic ră u în stăpînirea rom ană, sub oblăduirea căreia pu teau să-şi exploateze în voie supuşii. E d rep t însă că nu toţi gîndeau la fel. Acelaşi lu cru a r fi de presupus şi la getodaci, în cazul unui pericol de cucerire rom ană. Cu siguranţă că şi de d a ta aceasta am eninţarea ex tern ă n -a r fi fost p riv ită d rep t un im perios îndem n la u n itate politică, m otiv de supunere fără îm potrivire faţă de o a u to ritate centrală, oricît de binefăcătoare s-a r fi dovedit politica in tern ă aplicată pe sp aţiul stăpînirii sale iniţiale. Unei a ţ a i i ^ c t j u n i j se vor fi opus, neîndoielnic, m ăcar şefii, conducătorii uniunilor de trib u ri ce îşi vedeau grav am e n in ţa tă independenţa, privilegiile şi avantajele personale generate de o autonom ie zonală de m ai restrînsă extensiune. Cu greu pu t e m crede că aceştia s-au lăsat convinşi doar de u tilita te a unor m ăsuri pe care le experim entase deja B urebista în spaţiul său de origine sau că ar fi fost vorba de o aderare, de o confederaţie în faţa pericolului rom an ce se dovedeşte a fi îndepărtat, cum s-a afirm at uneori 526. Mai degrabă ne putem im agina .că a exis-,, ta t o aderare a unei p â rţi a m aselor d e oam eni liberi, dar nu a vîrfu rilo r aristocraţiei. A ceştia se vor fi opus cu siguranţă. Ei n-au p u tu t însă rezista şi au fost obligaţi să capituleze în faţa dîrzeniei lui B urebista, în faţa arm atei sale, ce tre b u ia să fi fost deja bine organizată, in stru ită şi form ată în p a tria sa iniţială. Aceasta va constitui nucleul uriaşei arm ate ce num ăra, după spusele lui Strabon, 200.000 de oam eni, în fru n tea căreia B ure bista va cuceri terito rii după teritorii, îi va supune pe celţi şi pe bastarni, va sfărîm a zidurile, de veacuri în picioare, ale cetăţilor greceşti din P o ntul Stîng. Teza cu privire la opoziţia v îrfu rilo r aristocraţiei daco-getice faţă de acţiunea de unificare a lui B urebista am form ulat-o pe m ai m ulte tem eiuri ce concură în a o dem onstra. O dovadă si-
170
gură ne-o oferă chiar Strabon cînd afirm ă că B urebista, „a sfîrşit p rin a fi ră stu rn a t de nişte răsculaţi, în ain te ca rom anii să fi por n it o arm ată îm potriva lu i“ 527. în „răsculaţii14 care l-a u răpus pe B urebista, R. V ulpe iden tifică pe cei tre i şefi ai uniunilor de trib u ri regionale preexistente apariţiei lui B urebista, care „după ce prim iseră unirea cu trib u rile sale getice, acum voiau să se separe11 S2S. R: V ulpe caută m otivele •ce au d eterm inat răscoala în ten d in ţa lui B urebista de a-şi în tă ri a u to rita te a în form e m onarhice. Toate acestea au cauzat adînci nem ulţum iri în tr-o lum e care n u cunoscuse decît autonom ia tri bală. U n alt m otiv după opinia aceluiaşi istoric, l-a r constitui asa sinarea lui C aesar ce deschidea perspective unor războaie civile la Rom a „constituind suficiente sem ne că am eninţarea rom ană nu era a tît de im in en tă încît să justifice u n ire a neam ului geto-dac cu sacrificiul intereselor p articulare ale diverselor trib u ri11. Din lipsa izvoarelor scrise n u putem însă şti care a fost so arta celor tre i şefi ai form aţiunilor politice pe care B urebista le-a unit. în leg ătu ră c u acest subiect s-a r p u tea form ula nenu m ărate ipoteze care, lipsite de o docum entare cît de cît accepta bilă, socotim că este in u til să fie form ulate. O acceptare a stăpînirii lui B urebista de către cei trei şefi de uniuni tribale regio nale sub im periul am eninţării unui pericol rom an, im inent, nu poate fi acceptată d in sim plul m otiv că un asem enea pericol n-a existat. A bia după ce toate trib u rile daco-getice au fost unificate, după ce B urebista îşi alcătuise m area lui stăpînire, daco-geţii au devenit un pericol d e tem u t p e n tru rom ani, aşa cum răspicat ne-o spune Strabon. B urebista, pe tem eiul uriaşei forţe de care dis punea, îşi p erm ite să se am estece în treb u rile in tern e ale Romei şi să-l susţină pe Pom peius. în acest fel, el v a deveni duşm anul personal al lui C aesar şi războiul pe care acesta îl proiectase avea în vedere în lă tu ra re a persoanei m arelui rege, al duşm anului ace luia care devenise, în tre tim p, singurul stă p în la Roma. Că lu cru rile aşa stau, ne-o dovedeşte evidenţa faptelor. Războiul pe care-1 pregătise C aesar îm potriva inam icului să u d e la D unăre consti tuie doar o acţiune com plem entară a celeia care urm ărea supu nerea părţilor. O altă dovadă rezidă şi în fap tu l că după m oartea celor doi rivali, faza dacică, m ai bine zis burebistană, a războiului este abandonată, lipsită fiind de obiect, pe cîtă vrem e acţiunea principală, cea d e supunere a părţilor, v a fi continuată. Nici m ăcar sub A ugustus, care pe ned rep t se laudă în ale sale Res gestae 529 că a supus neam ul dacilor, n u poate fi vorba de o politică a Romei cu ţelul expres d e cucerire a Daciei. A ceasta, d in considerentul că daco-geţii, nem aifiind uniţi, nu m ai prezentau u n pericol real p e n tru Im periu. Este ad ev ărat că pe tim pul lui A ugustus, o p arte
171
a geto-dacilor, din sudul D unării au fost înglobaţi în hotarele stă pînirii cezarilor. D ar aceasta din a lt m otiv, şi anum e acela al în ţelepte! şi consecventei politici a lui A ugustus, de a asigura Im periului hotare naturale, de fixare, în această p arte a stăpînirii rom ane, a graniţelor pe linia D unării. Nici m ai tîrziu, sub îm pă raţii ce i-au u rm at lui A ugustus, n u se pune problem a supunerii daco-geţilor, deşi ei erau vecini incomozi, datorită n enum ăratelor incursiuni de pradă, pe care le în trep rin d în sudul D unării, pe terito riu l rom an 530. Abia la începutul sec. al II-lea e.n., cînd daco-geţii se vor uni din nou, sub conducerea destoinicului lor rege Decebal, vor constitui p e n tru Im periu o reală prim ejdie că reia îi va pune capăt Traian, în anul 106 e.n. Deci, revenind la subiectul nostru, acceptarea de bună voie a au to rităţii lui B urebista nu poate fi reală. Cu siguranţă c ă v îr furile aristocraţiei tribale geto-dacice şi, m ai cu seam ă aceia d in tre ei care se găseau în fru n te a form aţiunilor politice, ce le avem dovedite, s-au opus, din m otivele deja expuse, tendinţei de uni ficare în trep rin să de Burebista. O dovadă a frăm ântărilor in tern e m anifestată, în prim ul rînd, p rin tre v îrfu rile nobilim ii, a r putea-o constitui îngroparea a n u m eroase tezaure de argint, începînd aproxim ativ de la păşirea pe scena istoriei a m arelui rege şi pînă la m ijlocul veacului I î.e.n. Ele se compun, în m ajo ritatea cazurilor, din podoabe şi monede. Un astfel de tezau r s-a descoperit, de ex., în prim ăvara anului 1964, pe terito riu l satu lu i G liganul de Jos, din jud. Argeş. Din tezau r se m ai păstrează astăzi 3 brăţări, 4 cercei de tîm plă, 1 fibulă, un ornam ent (saltaleone) şi 11 denari republicani. M onedele se însiruie în tre anii 150 î.e.n. şi 81 î.e.n. F ap tu l că ultim a mo nedă a fost emisă în anul 81 î.e.n. i-a autorizat pe cei care l-au publicat să presupună că el a fost ascuns, la scurt tim p după această dată şi să pună îngroparea tezaurului „în leg ătu ră cu eve nim entele p rin care B urebista ajunge în fru n tea geto-dacilor şi unifică teritoriile acestor trib u ri14531. U n alt tezau r de argint aso ciat, de data aceasta, cu tetra-d rah m e thasiene a fost descoperit în Moldova. F ără a se putea face precizări m ai exacte tezau ru l despre care este vorba a fost d a ta t la sfîrşitu l sec. al II-lea sau în prim ele decenii ale veacului u rm ăto r 532. C ercetătoarea bulgară G. K aţarova a em is ipoteza în conform itate cu care m onedele thasiene sîn t de pus în legătură cu războaiele p u rta te de Sylla îm potriva lui M ithridates al V I-lea 533. În acest caz tezaurul de la Clipiceşti a p u tu t ajunge în păm înt atunci cînd B urebista îşi începe opera de unificare a geto-dacilor. în tr-u n stu d iu consacrat tezaurelor m onetare rom ane de a r gint din Dacia, ce preced războaiele de cucerire p u rta te de T ra-
172
ian, I. W inkler 534 constată o m are cantitate de m onede ce se as cund pe d u ra ta sec. I. î.e.n., în com paraţie c u cele d in sec. I. e.n. Acestora li se adaugă şi tezaurele ce conţin podoabe de argint, pledînd şi ele p e n tru încheierea că acest răstim p a fost o perioadă de nelinişte, tu lb u ra tă de luptele p u rta te în legătură cu unificarea geto-dacilor 535, R eferitor la aceeaşi problem ă, de curînd, M. C hi. ţescu discută 32 depozite m onetare de pe cuprinsul Daciei care au fost îngropate în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. Cu privire la cauzele care au determ in at ascunderea lor, num ism ata bucureşteană este de p ăre re că nu poate fi vorba de un pericol rom an şi aju n g e la concluzia că îngroparea celor 32 de depozite m one tare 536 poate fi pusă în legătură cu epoca lui Burebista. Ni se pare însă firesc ca n u toate tezaurele ascunse în prim a ju m ă ta te a sec. I. î.e.n. să fi av u t d rep t cauză opoziţia v îrfurilor nobilim ii faţă de politica de unificare a lui B urebista. Am adăuga chiar că, în general, stabilirea cauzelor îngropării comorilor este dificilă şi nesigură. A ceasta în prim ul rîn d din pricina greutăţii stabilirii cu certitud ine a datei la care ele au ajuns în păm înt şi apoi a existenţei u n o r m otive de n a tu ră diversă. Cu toate rezervele m ai înainte form ulate, îngroparea, în răs tim pul de care ne ocupăm, a num eroase com ori de argint, fie ele m onede ori podoabe, indică, d u p ă p ărerea n oastră fără echivoc, o perioadă de frăm întări. De curînd, M. Babeş a form ulat ipoteza după care aşezări im portante d in M untenia sau M oldova cum sîn t cele de la : Zim nicea, Grăsani, C etăţeni, Cîrlom ăneşti, R adovanu, Căscioarele şi Bucureşti (Căţelu Nou) a r fi fost distruse şi p ărăsite în cursul acţiunilor de unificare a lui B urebista 537. T înărul cercetător bucureştean se bazează pe lipsa unor im p o rtu ri ori a unor m onede care să poată fi d a ta te la sfîrşitul sec. I î.e.n. ori la începutul celui urm ător. în cazul im portantei aşezări fortificate de la Crăsani se constată că ea a fost distrusă în urm a u nui incendiu. în ultim ul nivel de locuire, cu ocazia săp ătu rilo r recente, s-au descoperit : o m onedă dacică de tip Inoteşti-R ăcoasa şi un denar rom an emis la anul 80 î.e.n. 538. N. Conoviei care a condus lu crările efectuate între 1969 şi 1974 la Crăsani este de părere că a tît aşezarea for tificată cît şi cele deschise, adiacente au lu a t sfîrşit la m ijlocul sec. I î.e.n. 539. Pe de a ltă parte, Al. V ulpe este de părere —■ pe bună drep tate — că im portanta aşezare geto-dacă de la Crăsani a fost evacuată cu p rile ju l expediţiei lui Aelius C atus de la în ceputul sec. I e.n. 54°. N u este locul şi cazul aici să in trăm în detalii cu privire la datarea aşezării d e la C răsani ori a celorlalte despre care M. Ba-
178
beş crede că au fost distruse de B urebista. V a treb u i însă spus că în toate acestea s-a găsit o m are can titate de ceram ică dacică lu crată cu m îna sau la roată constituind descoperirile de bază, pro dusele proprii ale locuitorilor aşezărilor respective. Or, această ce ram ică nu poate fi d atată cu exactitate pe in terv ale scurte de tim p. Im porturile sa u m onedele constituie ra rită ţi în aşezări pen tr u sim plul m otiv că acestea au fost lu ate de posesorii lor atunci cînd şi-au p ărăsit aşezarea. N um ai îm p re ju rări cu to tu l speciale i-a u p u tu t d eterm in a să le lase pe loc. Cît priveşte m onedele ele n u ne pot oferi certitudini cu privire la d atare doar în sensul că ele au ajuns în păm în t sau p rin tre ruine la o d a tă posterioară anului în care au fost emise. E ste posibil că unele aşezări sau for tificaţii, în cazul că ele aparţineau unor aristocraţi ce s-au opus unificării realizată de B urebista, să fi a v u t de su ferit însă nu credem că poate fi vorba de distrugerea lo r şi m ai ales de aban donarea lor. 541 Ş i-au p ărăsit oare grecii din P o n tu l S tîng oraşele atunci cînd au fost cucerite de B urebista ? D esigur că nu. Cu atît m ai p uţin au făcut-o daco-geţii. O altă m odalitate de realizare a unificării ar fi cea paşnică. In tr-u n pasaj, pe care l-am com entat deja, din tex tu l lui Caesar 542 aflăm despre heduanul D um norix că în acţiunea lui de a cuceri p u terea suprem ă a in tra t, el însuşi ori p rin m em brii fam iliei sale, în leg ătu ri m atrim oniale cu diferite căpetenii ale alto r trib u ri cel tice. Despre fam ilia lui B urebista izvoarele scrise sîn t cu desăv îrşire m ute, ia r cele arheologice nu n e pot spune nimic. De aceea, orice ipoteză legată de acest subiect, oricît de in teresan t a r fi el p e n tru noi, ni se pare de prisos. A vînd însă în vedere cele relatate de Caesar despre celţi, p u tem form ula m utatis m utandis, ipoteza extinderii au torităţii asu p ra unor terito rii daco-getice, fără opoziţii, pe cale paşnică, p rin legăturile de fam ilie contractate de B urebista ori de fam ilia lui. Dar, toate acestea, cu rezerva cuvenită, im pusă de m otivele m en ţionate. Lipsa docum entelor litera re îngreunează, dacă nu fac cu ne putinţă, precizarea etapelor în care s-a d esfăşu rat procesul de unificare a daco-geţilor, fără îndoială cel m ai im portant obiectiv al politicii interne desfăşurate de B urebista. P e cale paşnică ori în fru n te a arm atei sale, şi poate, cu aju to ru l comaţilor şi al oam e nilor de rînd, B urebista a reu şit să înfrîngă rezistenţa v îrfu rilo r trib ale şi să unifice întregul neam daco-getic. Cu priv ire la eta pele în care s-a realizat unificarea avem sig u ran ţa că ele s-au succedat rapid, lucru pe care îl aflăm de la Strabon. El ne spune că „în sc u rt tim p a întem eiat o m are stă p în ire 11 (VII, 3, 11).
174
In studiul recen t al M priei Chiţescu refe rito r la depozitele mo netare din tim pul lui B urebista, pe baza acestora, ea încearcă să precizeze ex isten ţa unor etape în acţiunea de unificare precum şi succesiunea lor. D upă p ărerea autoarei există o corelaţie în tre fiecare etapă (stabilită pe baza datării m onedelor din tezaure) şi diferitele zone geografice. O prim ă etapă s-a r d a ta în tre 78— 73 î.e.n., a doua în tre 69— 62 î.e.n. şi o ultim ă etapă în tre 60—55 î.e.n. 543. O ricît d e in teresan te a r fi precizările făcute pe baza des coperirilor num ism atice în cazul dat, după p ărerea noastră, ele trebuie privite cu serioase rezerve din m otivele pe care, deja, le-am arătat. La începutul capitolului arătam că în p reajm a apariţiei pe scena istorică a lu i B urebista se constată o u n ita te economică a tu tu ro r terito riilo r daco-getice. A ceasta se evidenţiează m ai preg n a n t decît a r putea-o face alte descoperiri, în răspîndirea m one delor republicane rom ane 544. U nitatea econom ică este cea care a sta t la baza unificării pe care a realizat-o B urebista. Înfrîngînd rezistenţa v îrfu rilo r aristocraţiei tribale, B urebista va înfăptui u n itatea politică a daco-geţilor cerută de u n ita te a lor economică 545.
2 V ACTIVITATEA .
E C O N O M IC Ă
ŞI EDILITARĂ
A vînd acum conducerea în treg u lu i neam daco-get şi sprijinindu-se pe cel m ai ap ro p iat colaborator, m arele p reo t Deceneu, B urebista îşi va fi extins asupra tu tu ro r daco-geţilor politica de educare şi de in stru ire, de disciplinizare ce o aplicase m ai în tîi locuitorilor spaţiului lui de origine. începe de acum în ain te cea m ai s tră lu cită perioadă din istoria daco-geţilor, m anifestată deosebit de fe cund pe toate coordonatele şi perfect sesizabilă p rin nenum ăratele săpături şi descoperiri făcute în to t sp aţiul de locuire daco-getic, carpato-dunărean. N u vom in tra aici în analiza, fie ©a chiar fugitivă, a nivelului pe care l-a atins dezvoltarea societăţii daco-getice în aspectele ei esenţiale : civilizaţia m aterială şi spirituală. D eocam dată, vom spune doar că peste to t în Dacia sub dom nia lui B urebista, se desfăşoară o intensă, o clocotitoare activitate. B urebista n -a reav lizat ridicarea neam ului său num ai p rin sobrietate, abstinenţă şi : ascultare de legi ci, m ai cu seam ă, p rin tr-o deosebit de înţeleap tă politică in tern ă ce se concretizează p rin tr-o vie activitate m eşte şugărească, de schim b şi edilitară. P ro d u cţia de m ărfu ri se inten-
175
sifică şi schim burile, pe plan in te rn or^ cu lum ea din afară, vor cunoaşte o deosebită dezvoltare 546. P e n tru toate acestea era ne voie de un instru m en t de schimb, de m onedă. B urebista era acum stăp în peste toate terito riile unde încă cu două secole mai în a in te şi pînă la el, căpeteniile de trib u ri daco-getice au emis mo nedă proprie, în special p e n tru nevoi interne. S-a constatat că m onetăriile daco-getice, de tip greco-m acedonean, după o peri oadă de activitate de peste două secole, în prim ele 2— 3 decenii îşi încetează activitatea. Fenom enul a fost pus pe seam a pene tră rii în Dacia a m onedei rom ane. E xplicaţia nu era însă con vingătoare. T rebuia să fie găsită cauza care a d eterm in at pe şefii uniunilor de trib u ri să ren u n ţe la m oneda em isă de ei cu pu tere de circulaţie restrînsă. U nificarea politică săvîrşită de B ure b ista v a pune capăt fărâm iţării de care vorbeam şi explică dis p ariţia em isiunilor locale. S tatiiXântem eiat de B urebista reclam a o m onedă unică p e n tru în treag a lu m e daco^etîcă~~câre~să~sa T fa c a T F e v o iJe < ^ " sid e rffiI3 p M ^ 7 H î^ rîn îu rrîn d aleTpieţii interne, cSTrezultat al in ten slfic ă riip ro d u c ţie i şi"ih al doDea rind~angpTpt~ e x te rn e ce includea un volum cu m ul t m ai m are de p ro d u se 5'17. — M oneda ro m ân ă ce ajungea în Daciă nu'^eraT~iuîîaerrt!t 7 TTn— ■ p u tea îndestula nevoia unei a tît de intense activităţi şi de aceea daco-geţii vor baţe _ejj[nşişi denari rom ani. Dar, nu este vorba de in îîta ţii'c ă I n cazul ahteceSUTnorTn- care prototipul grecesc se lasă doar ghicit, ci de m onede ce copiază întocm ai pe cele ro m ane, în aşa fel încît, m onedele emise de daci n u m ai pot fi azi deosebite de cele originale cu toată străd an ia şi m eticulozitatea specialiştilor num ism aţi. în acest sens ne stau m ărtu rie ştanţele descoperite în cetatea de la Tilişca (jud. Sibiu). D escoperirea atelierului m onetar de la Tilişca a clarificat pro blem a m onetăriei dacice din epoca lui B urebista. A cesta n-a em is u n tip propriu pe care să-şi graveze efigia ei a pus să se copieze denarul rom an republican care tindea să devină m onedă „universală“ şi B urebista a ş tiu t să se integreze în această universalitate. Pîiiă acum s-au descoperit peste 20.000 de asem enea m onede dep ă s iM ,~ c a n tita B > r^ ^ 6 E F S In ^ rîi3 â 7 ^ â n n o îîîâ 7 ^ e rm a n ia şi c K îă r" G a llia 548. λ Iată -i în acest fel pe dacii lui B urebista în posesia m onedei universale care circula a tît în lum ea greco-rom ană, cît şi în cea l barbară. B urebista va perm ite, şi foarte probabil a în cu ra ja t pă\ tr u n d e r e a pe terito riile stăpînite de el a negustorilor rom ani. / Acum îşi fac apariţia în Dacia, pe lîngă negustorii greci din bazi/ n u l M ării Egee o ri a P o n tu lu i Euxin, cei veniţi de pe lito ralu l [ r ă s ă r ite a n al A driaticii şi din Italia.
176
Existenţa unor negustori d in lum ea greco-rom ană în Dacia, pe vrem ea lui B urebista, a fost postulată încă de V. P ârvan 549. Eaptul n u constituie nim ic ex trao rd in ar ; el se încadrează perfect în ceea ce se petrece pe toate m eridianele lum ii cunoscute atunci. Este vorba de p en etrarea negustorilor rom ani în lum ea barbară, pînă foarte d ep arte de hotarele republicii rom ane. In lum ea cel tică, de exem plu, negustorii rom ani sînt pom eniţi de izvoarele literare. Diodor d in Sicilia urm îndu-1 pe Poseidonius vorbeşte de comerţul cu vin pe care îl fac rom anii în G allia 550. In sec. I î.e.n., despre negustorii rom ani din G allia vorbeşte şi Cicero 551. li găsim apoi docum entaţi literar, în B ritannia 552. La trib u rile germ ane ubieni şi suebi existenţa negustorilor rom ani este m enţionată de Caesar 553. De la el aflăm , a tît ce vindeau c ît şi ce cum părau ger manii de la negustorii rom ani 55i. Ca p retu tin d en i şi în cazul ger manilor, activitatea negustorilor rom ani ne este atestată, alături de izvoarele literare, de descoperirile num ism atice 555. Mai aproape de terito riile noastre, în Peninsula Balcanică, do cum entele îi atestă pe negustorii rom S u7T n~ nK xT ^oradic, încă de Ia“sfÎTşitur sec. al H -lea te ;n ;, pgtttru ca apoi, în răstim pul veacului urm ător să constituie un fenom en general în Iliria, în Epir sau în Tracia 556. _în ceea ce priveşte Dacia, I. G lo d a riu 557 constată o orientare a com erţului dirT vrem eă lui B urebista spre teritoriile rom ane de vest. N egustorii rom ani care cutreieră Dacia vâr^vem"1de pe ţărm uT T asafitean al A driaticii din D yrrhachium şi Apollonia sau din Italia de nord care devine u n im portant centru de producere a unor m ărfu ri pe care le găsim în aşezările daco-getice. N egustorii italieni vor deţine sup rem aţia în afacerile comerciale din Dacia nord-dunăreană. Alătu ri de negustorii rom ani. în Dacia tre b u ie să fi e x istat si o s a t u r ă de negustori autohtoni a căror prezenţă nu ne este m enţionată în izvoarele~lfterare, ~d ar n e este im pusa..de' m areiT c â n tîîa Îe lîF În o n g d y d fe m p e rite şi de întreaga dezvoltare, d Î d velul atins de societatea d a c o -g e H c l^ d iir^ p o c ă ^ T m ^ u re b î s t a 55s. Pe lîngă negustorii rom ani şi autohtoni, în D acia şi-au continuaT activitatea, negustorii verîrţi din oraşele-state ale P o ntului ori din altă p a rte a întinsei lum i elenistice. Dovada clară a activităţii pe care au desfăşurat-o negustorii greci ne-o furnizează produsele elenistice care ab undă în toată Dacia, nem aivorbind de teritoriul extracarpatic al ţării noastre. D escoperirile arheologice din T ran silvania stau m ărtu rie p e n tru p ătru n d e re a com ercianţilor greci pînă aici 559. în acelaşi sens, pledează m onedele oraşelor greceşti, descoperite, de ex., în cetatea dacică de la Costeşti 56°. O deosebit de intensă activitate com ercială treb u ie să fi d esfăşu rat negus-
177
to rii greci, m ai cu seam ă du p ă ce B urebista cucereşte cetăţilecolonii din P o n tu l S tîng şi le include în stăpînirea lui. D escoperirea în aşezările daco-getice a unor produse de fac tu ră celtică din L atene-ul tîrziu, şi ne gîndim aici în p rim ul rînd la ceram ica d e lu x pictată, ne în d rep tăţeşte să presupunem pre zenţa şi a u nor negustori celţi. A sem enea produse, lucrate în ateliere situ a te în cen tru l Europei, ori, m ai curînd, în centre m eşteşugăreşti m ai apropiate de terito riile noastre, s-au desco p e rit n u num ai în T ransilvania ci şi în spaţiul e x tra c a rp a tic 561. Dacă m ai adăugăm depozitul d e un elte găsit în apropierea aşe zării de la B rad (jud. Bacău) a lă tu ri de m onedele celtice desco perite în Dacia, socotim că sînt suficiente dovezi în sp rijin u l ipo tezei en u n ţate m ai sus. ^ - - Com ercianţii stră in i v o r aduce în Dacia m ai ales produse de / lu x destinate aristocraţiei, şi vor duce cu ei produse agricole şi i I vite. în flo rito ru l com erţ existent p_e vrem ea lui B urebista, atît / in te rrT c frş i cu iumSa greco=n£manlC ori cu cea celtică, face şi el '«-'dovada buiiefetări, a ^ n e T p ro d m rp ii^ ^ ric o ie , meşlS-fTlgărîFşţi dezP'-
•^OltSţe7ycapaWîa^ă~BSÎgîir5~Tmner,ţTii_rTT~5trăinîl_şî—rorfnţeieTnF— tim p darv iziu n ea, destoinicia, priceperea lui B urebista pe planul politicii interne. A ctivitatea edilitară cunoaşte şi ea o înflorire deosebită în epoca lui B urebista. Cetăţi noi vin să se adauge celor m ai vechi. X V alurile de păm înt sînt înlocuite cu ziduri de p iatră, preluînd şi adoptînd în tr-o m anieră originală m odele greceşti sau celtice | de construcţie. B urebista este acela care va concepe şi va realiza*! cu sp rijin u l m eşterilor aduşi din cetăţile greceşti ale P o n tu lu i Eu-if xin, sistem ul de fortificaţii din M unţii O răştiei care uim eşte şi;! azi p rin grandoarea lui 562. Tot în vrem ea lui se vor în ălţa m onu-|l m entale sanctuare în centrul religios de la G rădiştea M unceluluO De la D unărea m ijlocie pînă în Moldova se vor ridica semeţ în văzduh tu rn u rile cetăţilo r de piatră ale lui B urebista, ia r aşe zările m ai im portante, davae-le, vo r fi în tă rite cu şan ţu ri şi valuri de apărare. T ot acum se vor construi fo rtu ri de piatră în care vor rezida nobilii apropiaţi lui Burebista. Dacă a r fi să caracterizăm lapidar politica in tern ă a lui Bu reb ista n-am p u tea spune decît că ea a fost deosebit de înţe leaptă, preconizînd unitate, o laborioasă activitate economică şi o integrare în contem poraneitate. A fost o politică de în alt nivel, superioară, sau cel p u ţin pe acelaşi plan, c u cea pe care o des făşurau alte popoare din Europa ce se găseau în acelaşi stadiu de dezvoltare.
178
3 O ASTEA ŞI C U R T E A Ni se pare neîndoielnic un fa p t şi anum e că B urebista îşi baza. puierea, m ai cu seam ă pe oastea sa. Aceasta, trebuie să fi fost de proporţii foarte diferite în tim p de pace, faţă de cea pe care o putea m obiliza pe tim p de război. Nucleul, în am bele situ aţii tre buie să-l fi constituit arm ata personală a regelui. D atele pe care' le posedăm cu priv ire la -cea d in urm ă sînt fo arte: puţine şi se· reduc, de fapt, num ai la analogii îm p ru m u tate de la alte neam uri, în nici un te x t al u n u i a u to r antic ori al vreu n ei inscripţii n u se m enţionează arm ata p erm anentă a regelui. C u toată lipsa de care Vorbeam, pare măi presus de orice dubiu că ea a existat şi că trebuie să fi fost alcătuită, ca şi cea a regilor ori căpeteniilor cel tice, din clienţi şi datornici. C ît de num eroase erau efectivele gărzii lui B urebista, bineînţeles că n-o putem şti. Indicii în acest jsffis ne poate oferi to t te x tu l lui Caesar cu p riv ire la celţi. D espre aquitanul A diaturnus, C aesar ne spune că avea o arm ată ce se compunea din 600 de solduri (III, 22) iar despre h eduanul Dum norix că în treţin ea o tru p ă de cavalerie (II, 18). Deci, putem presupune că şi arm ata pe care o în treţin ea B urebista a p u tu t fi numeroasă. Ea trebuie să se fi m ărit considerabil atunci cînd Burebista a ajuns în fru n tea în tregului neam daco-getic şi în acelaşi tim p să fi ju c a t un rol de prim ă m ărim e în acţiunea de unificare. Dacă cu p riv ire la garda lui B urebista n u avem nici o ştire, în schim b despre oastea sa, despre n u m ăru l de oam eni pe care p u tea să-l trim ită în lu p tă în caz de prim ejdie ne inform ează Strabon 563. El ne spune tex tu a l : Cît despre g e ţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de m ult în tr-a tît încît puteau să trim ită la luptă pînă la două sute de m ii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns, în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Este firesc ca cifra de 200.000 de ostaşi pe care îi putea pune pe picior de răz boi B urebista, furn izată de Strabon, să fie discutată de istoricii moderni. D in capul locului s-a pus şi se pune întrebarea, în ce măsură pot fi acceptate, în general, aprecierile cifrice ale auto rilor antici, m ai cu seam ă cînd acestea se referă la populaţii b a r bare. Cei m ai m ulţi în v ăţaţi socotesc că ele sîn t foarte departe de adevăr, fictive şi to tal subiective. Cu to tu l alta este situaţia în lumea greco-rom ană unde cifrele p o t fi controlate pe bază de texte ce cuprind recensăm inte făcute în anum ite perioade ori alte pste de acest f e l 564. Fiecare indicaţie num erică pe care ne-au transm is-o autorii antici a fost discutată, a c c e p ta tă ,, pusă la îndoială ori categoric %
179
respinsă de critica m odernă. Aşa s-a întâm plat şi cu cea care ne interesează pe noi, adică cifra dată de Strabon cu privire la oastea lui B urebista. Ea a in tra t în atenţia, a tît a în v ăţaţilo r stră in i cît şi, m ai cu seam ă, a celor rom âni. D intre cercetătorii stră in i care au abordat problem a am intim pe C. P atsch 565, bun cunoscător al dem ografiei antice din sud-estul Europei. El este de părere că cifra de 200.000 de ostaşi ai lui B urebista, dată d e Strabon, ori este cu to tu l exagerată, ori include în ea şi num eroase contin gente de aliaţi sarm aţi şi germ ani, ce treb u ie să se fi a ta şa t ar m atei lui B urebista. Despre asem enea aliaţi socotim că n u poate fi vorba. Vom ară ta în tr-u n v iito r capitol lu p tele pe care le-a p u rta t B urebista a tît cu sem inţiile sarm atice cît şi eu trib u rile bastarnilor-germ anici, ceea ce n u exclude, fireşte, ca în arm ata lui B urebista să fi in tra t asem enea sem inţii. Ni se pare firesc ca în cadrul trib u tu lu i pe care îl vo r d a sem inţiile supuse de Bu reb ista să fi in tra t obligativitatea d e a-i pune la dispoziţie şi lup tători. N u credem însă că poate fi vorba de „num eroase contin gente" cum e ra înclinat să creadă în v ăţa tu l vienez. G. K a z a ro w 556, preocupat de problem a n um ărului daco-geţilor, discută şi el cifra lui Strabon, una d in tre foarte rarele m enţiuni litera re ce poate fi lu ată în discuţie cu privire la o eventuala evaluare num erică a neam ului daco-get. F iind vorba de supoziţii fără nici o siguranţă, G. K azarow n u se opreşte la o anum ită cifră. Nicolae lorga, luînd şi el în discuţie ştirea rela ta tă de Strabon cu privire la num ărul de oam eni pe care-1 pot trim ite geto-dacii în luptă, este de părere că ea este foarte exagerată şi că num ai în cazul în care ea ar cuprinde şi num eroase contingente de aliaţi, cum susţine de fa p t şi C. Patsch, a r putea să se apropie de ade v ăr 567. V. P ârv an ajunge la concluzia că cei două isute de mii de ostaşi ai lui B urebista nu constituie nim ic exagerat şi că cifra dată de S trabon este m ai degrabă m odestă 568. Pe bună dreptate, m arele nostru în v ăţat arăta că, în aprecierea pe care o facem cu privire la potenţialul m ilitar, în oameni, al lui B urebista trebuie să ţinem cont de v astu l terito riu cuprins în stăpînirea lui şi că este vorba de toate sem inţiile daco-getice. R elatarea lui Strabon este admisă, în acelaşi sens şi de Em. P anaitescu 569, fiind însă pusă sub rezervă de C. Daicoviciu 570. P otenţialul m ilitar al unui stat, şi deci şi al celui fău rit de B urebista este condiţionat, p rin tre altele de n u m ăru l total al popu laţiei. De stabilirea acestuia depinde dacă cifra de 200.000 di ostaşi dată de Strabon poate fi acceptată ca fiind corespunzătoare adevărului. E ra firesc ca şi cu priv ire la acest subiect părerile să fie îm părţite, în funcţie d e cît credit îi este acordat lui Strabon,
180
de diverşii istoriografi m oderni, acesta fiind singurul izvor antic Lcg'ixi s-a p ă stra t cu priv ire la problem a respectivă. Trebuie spus fîjlşâ, din capul locului, că nim eni n-a avut cîndva p reten ţia că a r putea stabili cu ex actitate n u m ăru l total al geto-dacilor. O ase menea pretenţie a r fi exagerată ch iar şi p e n tru zilele noastre, cînd există recensăm inte şi m ultiple posibilităţi de control. P ro b lem a se pune doar în ce m ăsură putem să ne apropiem de ade văr*, în ce grad de probabilitate se înscrie aprecierea noastră. P en tru stabilirea n um ărului general al daco-geţilor s-a apelat, prin analogii, aşa cum am făcut şi noi în rep etate rînduri, la relatările lui Caesar cu priv ire la celţi şi la germ ani. F ap tu l este cît se poate de firesc şi nu m ai e nevoie să stăru im asupra lui, în com entariile sale, C aesar face dese referiri la num ărul d iv er selor sem inţii celtice ori la nu m ăru l arm atelor duşm ane pe care le-a învins. Ba m ai m u lt decît atît, ni se relatează că în tab ăra helveţilor s-a r fi găsit şi nişte tăb liţe scrise cu litere greceşti care ί-au fost aduse lui C aesar „ele cuprindeau num ele acelora care îşi părăsiseră ţara şi care erau în stare a p u rta arm e ; separat erau trecuţi copiii, foătrînii şi femeile. E rau 263 000 de helveţi, 36 000 de tulingi, 14 000 de latobici, 23 000 de rauraci, 32 000 de b o ii; d in tre aceştia cam 92 000 puteau p u rta arm e. In total erau aproape 368 000 de oam eni41 (II, 29). A supra nu m ăru lu i helveţilor şi a aliaţilor lor, părerile nu sînt unanime nici m ăcar la autorii antici. Astfel, P lu ta rh ne relatează că s-au înapoiat acasă ceva m ai m ult de 100 000 de oam eni 571. Appianus n e spune că d in cei 200 000 de com batanţi au pierit 80 000 572, Strabon dă cifre de-a d reptul fantastice. El vorbeşte ■de 400 000 de m orţi şi doar de 8 000 de su pravieţuitori 573, Cu p ri vire la n um ărul helveţilor şi al aliaţilor lor s-a a ră ta t că cifra estimativă de 263 000 de la Caesar cuprinde pe lîngă helveţi şi pe cei 105 000 de aliaţi ai lor, cifră p e care Caesar, din greşală ori intenţionat, o socoteşte de două ori şi ajunge astfel la 368 000, care, de fapt, n -a r corespunde realităţii 574. Diodor din Sicilia ne spune că în G allia locuiesc m ai m ulte popoare care nu sîn t la fel de num eroase. La cele m ai m ulte d in tre ele n u m ăru l oam enilor ajunge la cifra de aproape 200 000, pe cîtă vrem e popoarele cele mai mici abia ajung să num ere 50 000 de oam eni 575. De aici con-, cluzia că, o sem inţie celtică nu m ăra în medie, aproxim ativ 125 000b de oameni 576. Spicuirile făcute d in autorii antici eu priv ire la n u m ăru l cel-, ţilor ar putea crea falsa concluzie că p e n tru aceştia am fi în po-. sesia unor estim ări, rela tiv precise. T rebuie spus însă că ele au fost in terp retate în diverse feluri şi că sîntem încă departe de a se I; ajuns la u n nu m ito r comun. în tre cercetătorii m oderni d ife
renţele sîn t direct flagrante. N um ărul to tal al populaţiei din Gal lia, în sec. I î.e.n., pe vrem ea războaielor lui Caesar, este estim at de diverşi cercetători în tre 5 m ilioane şi 48 m ilioane de oam eni m . Mai trebuie adăugat şi fap tu l că toate aceste cifre sîn t rezu ltatu l unor calcule care au la bază aceleaşi tex te litera re antice. însăşi această enorm ă varietate de estim ări şi diferenţele a tît de discre p an te d in tre ele sîn t în m ăsură să ne dem onstreze cît de relative sînt p e n tru lum ea b arb ară datele dem ografice care au la bază m ărtu riile tex telo r literare. Este firesc ca autorii antici să nu fi p u tu t cunoaşte n um ărul populaţiei ce ap arţinea unui trib fără a scăpa din vedere şi faptul că rela tă rile cifrice au fost d a te în chip tendenţios. Ştirile em ană de la istorici ce se situează de p artea intereselor taberei adverse, avînd în acest fel tot interesul să exagereze d e fiecare diată. Cu c ît u n duşm an învins era mai num eros, cu a tît m eritele învingătorului erau m ai m ari. Cu cît n u m ăru l celor răpuşi e ra mai m are, cu a tît victoria rom anilor mai strălu cită şi, în sfîrşit, cu cît populaţia învinsă sau supusă intere selor rom ane era m ai num eroasă, ou a tît m eritele celui care a făcut-o erau m ai serioase. Cazul n u este specific doar p e n tru celţi, el poate fi extins şi la alte popoare şi ne gîndim aici la germ ani. Despre ei se crede că însum au nu m ai p u ţin de 5 m ilioane, luîndu-se ca bază de calcul tot cifrele date de autorii antici 578. Cu to tu l altfel se pre zintă situ aţia cu priv ire la stabilirea n u m ăru lu i de populaţie în lum ea greco-rom ană. Aici, calculele sîn t cu m u lt mai p u ţin rela tive şi fără decalaje a tît de discrepante, datorită îm p reju rării că la dispoziţie ne stau recensăm inte de populaţii ori alte statistici antice ce reduc sim ţitor gradul de probabilitate şi scurtează d ru m ul spre adevăr. Bineînţeles însă că şi în acest caz este vorba d o a r de cifre relative 579. Şi p e n tru daco-geţi s-au făcut estim ări diferite ce oscilează în tre aproxim ativ 100 000, cît presupunea N. Iorga 580 şi cel puţin do u ă m ilioane şi ju m ătate cît preconiza Em. Panaitescu 581. Dată fiind relativ itatea unor asem enea cifre, socotim in u til să m ai stă ru im asupra m etodelor folosite, asupra calculelor şi a criteriilor care au dus, în final, la aceste sume. P orn in d de la te x tu l lui Strabon cu p riv ire la oastea lui Bure bista, V. P â rv an este de părere că to ată populaţia daco-getică, u n ită de m arele rege, se cifra, aproxim ativ, la 1 m ilion 582. C. Dai coviciu opinează p e n tru o c ifră ce n u poate fi prea departe de 500 000 583. încă în 1934, cu priv ire la cifra populaţiei daco-getice sta b ilită după m ărtu ria lui Strabon, C. Daicoviciu spunea : „această cifră treb u ie să fie verificată cu alte m ijloace şi prin com paraţia critică a tu tu ro r criteriilo r ce ne pot sta la dispoziţie
182
spre a ne putea form a o idee cît m ai aproape de adevăr. U nul dintre aceste m ijloace şi criterii a r fi cunoaşterea cît m ai tem ei nică şi exactă a aşezărilor om eneşti din această epocă“ 584. în dem nul la circum specţii şi la o atitu d in e critică este cît se poate de just, iar m ijlocul de verificare, cel arheologic, ni se pare a fi unul d intre cele m ai sigure. El nu va duce, fireşte, la stabilirea unor cifre exacte, d a r ne v a apropia de adevăr. C riteriu l arheo logic ne poate ară ta dacă cei 200 000 de ostaşi ai lui B urebista m enţionaţi de S trabon au p u tu t exista ori nu. Este de la sine în ţeles că la o populaţie ce însum a abia 100 000 de oam eni, cît pre supunea Nicolae Iorga, n u poate fi vorba de o sum ă dublă de războinici. Nici cei 500 000 de daco-geţi la care se gîndeşte C. D ai coviciu n -a r putea furniza o oaste de 200 000 de oameni. De aceea, socotim m ai verosim ilă cifra de aproxim ativ 1 m ilion la cart* se oprise V. P ârvan. Iată care este tem eiul care ne-a d eter m inat să îm brăţişăm această ipoteză. D escoperirile făcute, m ai cu seamă, în ultim ele două decenii, pe cuprinsul în tregii arii dacogetice carpato-dunărene dem onstrează cu prisosinţă ex isten ţa unui mare n u m ăr de aşezări. P e n tru exem plificare ne vom rezum a doar la spaţiul in tracap artic al ţării noastre. P e cuprinsul acestuia, pînă în anul 1966, în reg istram peste 300 de localităţi în care se descoperise ceram ică dacică 585 şi n u m ăru l lor a fost sporit an de an. Dacă la aceasta m ai adăugăm că m ulte d intre aşezări se dovedesc a fi extinse (din păcate însă nici u n a n -a fost dezvelită în întregim e) pe o m are su p rafaţă şi foarte intens locuite în epoca lui Burebista, socotim că am spus destul p e n tru a încheia spunînd că întreg acest sp aţiu a fost intens locuit. D ar, n u este vorba numai de zona intracarpatică, ci şi de cea a O lteniei, M unteniei, Dobrogei şi M oldovei de azi, fără să m ai adăugăm şi pe cele de la sudul D unării. P este to t s-a u găsit n enum ărate aşezări dacogetice, de m ai largă ori m ai restrîn să extensiune, ce sîn t dens lo cuite în sec. I î.e.n. 586. Deci, n um ărul aşezărilor daco-getice, m ari ori de m ai redusă extindere, cunoscute azi, se înscriu în ordinul m iilor, fap t ce ne îndreptăţeşte să fim de acord cu presupunerea lui V. P ârvan. Or, la o asem enea m asă este firesc să adm item că B urebista a p u tu t strînge 200 000 de oarneni, cît ne spune Strabon. Că cifra este doar aproxim ativă, socotim că n u m ai trebuie spus. Ea pare, însă cu totul acceptabilă şi m ai curînd m odestă decît exagerată, dacă ţinem cont de faptul că în cadrul trib u tu lu i figura şi obligativita tea de a pune la dispoziţia regelui un num ăr de luptători. A ceasta era sursa de rec ru ta re a arm atei şi să nu uităm că este vorba de ; toate sem inţiile daco-getice de pe un spaţiu foarte vast.
18$
B urebista a fost cu siguranţă acela care a im pus o severă dis- ύ ciplină oastei sale pe care a p u rta t-o din victorie în victorie. Num ai în fru n tea unei a ta ri oştiri a reu şit să elibereze teritoriile : dacice de vest stăpînite de celţi, să învingă bastarnii p ătru n şi în sp aţiul M oldovei şi să pună stavilă în ain tării sp re vest a trib u rilo r sarm ate. O asem enea arm ată îi dădea sig u ran ţă şi-i justifica a ti tudinea de m are suveran ce îşi perm ite să se am estece în conflic tele in tern e de la Roma, să susţină pe unul d intre cei care în cearcă să cucerească puterea, cu un cuvînt să desfăşoare o politică ex tern ă de talie europeană. Bazat pe enorm a sa arm ată, B urebista a supus — folosind expresia lui Strabon —■geţilor cea mai m a re ; parte din populaţiile vecine ba a ajuns să fie tem ut şi chiar de romani. D esigur că toate am ănuntele cu priv ire la oastea lui Burebista, cum era ea in stru ită, cum era îm părţită, d in cine se com punea şi m ulte altele, a r fi deosebit d e interesante. Dar, despre toate acestea, izvoarele litera re n u ne spun nimic, iar cele arheologice n u sînt în m ăsură s-o facă. In legătură cu oastea s-ar m ai p u tea form ula ipoteza că, no bilii (acei tarabostes) deţineau comanda unităţilo r iar comaţi pe cea a subunităţilor, pe cîtă vrem e m asa lup tăto rilo r o form au oa m enii de rînd. Com anda suprem ă şi cu siguranţă efectivă şi per m anentă o avea Burebista. A tunci cînd am com entat decretul locuitorilor din Dionysopo lis emis p e n tru cinstirea concetăţeanului lor Acornion, am ară ta t că despre acesta se spune că era „în cea dintîi şi cea mai m are prietenie" pe lîngă B urebista. A cornion îl sfătuia pe rege „în ceea ce priveşte chestiunile cele m ai im portante". Tot acest inestim abil docum ent ne spune că A cornion a fost „trim is de re gele B urebista ca am basador la Cnaeius Pom peius, fiul lui Cnaeius, im perator al rom anilor" 587. Expresia folosită în decretul p e n tru cinstirea lui Acornion este tu lb u ră to r de asem ănătoare cu titlu l aulic, c u d em nitatea de πρώ τος φίλος folosit p e n tru anum iţi sfetnici de la c u rţile m onarhi lor elenistici ce stăp în eau peste statele form ate în urm a prăbuşirii im periului lui A lexandru cel Mare. D em nitatea de πρώτος φίλος o în tîln im la sfetnici ai dinastiei A ntigohizilor ce stăpînea în M acedonia să u în Egipt, la c u rtea re gilor Lagizi. T itlul nu lipseşte nici d in nom enclatorul dem nităţilor sta tu lu i care îşi avea capitala la· B abilon şi era condus de dinastia Seleuoizilor. El se regăseşte1la curtea regelui din P ont ori la cea a Spartocizilor ce îşi aveau cen tru l la Panticapaion (Kerci) 588. T itlul aulic pe eare l-a obţinut A cornion d e la B urebista, d iia r dacă n u ştim cum se rostea în lim ba străm oşilor noştri, aleslu
184
existenţa u nor dregătorii, a unei curţi regale, in spirată după mo delul statelo r e le n istic e 589. A m ănuntele cu p riv ire la curtea re gelui B urebista ne lipsesc şi n u putem şti în ce m ăsură era ea com parabilă ca organizare, protocol şi fast cu cele ale regilor ele nistici. N u trebuie u ita t nici de această d a tă că B urebista, în ul tim ă instanţă, n-a fost decît u n rege barbar, care deşi stăpînea un enorm teritoriu, deşi desfăşura o politică de m are anvergură, era încă departe de civilizaţia statelo r elenistice d e la care a p u tu t prelua unele elem ente. A ceastă receptivitate faţă de tot ce era bun, înaintat, să zicem progres, în lum ea înconjurătoare, constituie o caracteristică esenţială şi specifică a daco-geţilor de tot deauna. însuşirea acestei politici de către B urebista reliefează încă o dată m area lui personalitate, genialitatea lui. D intre dregătoriile existente la c u rtea m arelui rege, docu m entele ne atestă doar puţine şi ne grăbim să spunem că ele au fost cu m ult m ai num eroase, unele fiindu-ne m enţionate p en tru regii daci de m ai tîrziu, pînă la cucerirea rom ană. Despre D eceneu ştim că B urebista îi acordase pene regiam po testatem , ceea ce a r echivala cu titlu l de vice rege. In această dem nitate îl găsim m ai tîrziu, după rela ta rea lui Dio Gassius 590, pe Vezina „care d eţinea al doilea loc după D ecebal". Inscripţia în cinstea grecului Acornion din Dionysopolis ne arată ca acesta d eţin ea două dregătorii, pe cea de consilier regal şi pe cea de am basador. P e lîngă dem nităţile pe care ni le atestă documentele, la cu rtea regelui B urebista m ai sînt de presupus şi altele. A stfel de dem nităţi ne sîn t pom enite în puţinele izvoare scrise ce au răz b ă tu t veacurile pînă la noi, la curtea u n u ia d intre urm aşii lui B urebista, la cea a lui Decebal. Este cît se poate de firesc ca acestea să fi existat m ai dem ult, încă de pe vrem ea lui Burebista, cu atît m ai m u lt cu cît este vorba de dregătorii foarte im portante, am p u tea spune vitale, la c u rte a oricărui rege ce se găsea în fru n tea u n u i s ta t de tip u l celuia daco-getic. U nul d intre participanţii direcţi la luptele lui T raian din Dacia, Criton, în ca litatea sa de m edic m ilitar, a descris războaiele p u rta te d e îm p ă ra t cu Decebal, d a r lu crarea sa, Geticele, s-a p ie r d u t591. Ea n-a fost copiată în evul m ediu şi s-au p ă s tra t doar cîteva citate la alţi autori. în a doua ju m ătate a sec. al X -lea e.n. s -a întocm it un dicţionar d e cu v in te şi m aterii, un fel de lexicon, p e n tru a l cătuirea căru ia s-a folosit u n m aterial lite ra r im ens existent încă la acea oră. Lexiconul a fost a trib u it m u ltă vrem e u nui au to r pe nume Suidas şi este cunoscut sub acest num e. In realitate, n u este altceva decît u n a p e la tiv 592. Lexiconul d esp re care vorbeam ne păstrează un m ic fragm ent 593 d in opera lu i C riton d in care aflăm că, pe vrem ea lui Decebal „unii erau puşi peste cei care
18®
m unceau (păm întul) cu boii, alţii — d in tre cei din ju ru l regelui — erau rîn d u iţi (să se îngrijească) de fortificaţii" 594 Iată un tem ei lite ra r care ne în d rep tăţeşte să susţinem exis te n ţa unei curţi a Iui B urebista din care treb u ie să fi făcut p a rte diverşi com andanţi m ilitari ai unor cetăţi, aşa cum existau şi în vrem ea lui Decebal. Poate că nu toţi cei puşi în fru n tea cetăţilor in tra u în alcătuirea suitei lui B urebista şi aceasta, din elem enta ru l m otiv că ar fi fost m ult prea num eroşi, judecind după cetă ţile m ai im portante din vrem ea lui B urebista pe care le cunoaştem azi. Tot din curtea lui B urebista trebuie să fi făcut p arte şi alţi dem nitari m ilitari, com andanţi de oşti, ce se găseau cel p u ţin în posturile de conducere ale arm atei sale, pe care am presupus-o, după m odelul altor regi barbari. A lături de m ilitari, desigur, n u m eric covîrşitori, în alcătuirea curţii treb u ie să fi in tra t şi dre gătorii civili. Unii d in tre aceştia, şi desigur nu singurii, erau puşi să aibă g rijă de buna desfăşurare a cultivării păm întului, aşa cum există atestări m ai tîrziu, pe tim pul lui Decebal. N u trebuie u i tată nici fam ilia m arelui rege. Din păcate, despre aceasta n u ştim nim ic. Este posibil ca d intre m arii dregători să fi făcut parte, ocupînd diverse funcţii, m em brii de gen m asculin ai fam iliei re gale. Un indiciu în acest sens ni-1 furnizează Diegis, fratele lui Decebal, m are dem nitar, trim is să trateze cu îm p ăratu l Dom itia nus 595. Din c u rtea regelui făceau p a rte şi anum iţi sacerdoţi în fru n te cu m arele p reot care, aşa cum am m ai a ră ta t deţine p u tere aproape regală, urm înd în ierarhie im ediat după rege. Dacă mai adăugăm şi pe acei nobili ce veneau la c u rtea rege lui p e n tru a-şi desăvîrşi m ăiestria arm elor şi, trebuie să recunoaş tem că aveau de la cine învăţa, luînd ca analogie cele descrise de Caesar în Gallia, atunci putem form ula încheierea că există su ficiente şi puternice tem eiuri p e n tru a susţine existenţa unei curţi a lui B urebista, alcătuită, în parte, poate, după m odelul celor ele nistice. Cu greu ne vine însă a crede că fastul, ritu a lu l şi proto colul curţilor acestora ar fi existat în Dacia. P e B urebista ni-1 im aginăm în prim ul rîn d ca pe un m ilitar destoinic, un m are co m andant de oşti, preocupat de m ultitu d in ea problem elor pe care le-au ridicat, m ai întîi, cucerirea vastei sale stă p în iri şi, m ai apoi, adm inistrarea şi păstrarea ei. U riaşa m uncă de disciplinare, edu care şi de ridicare a neam ului său efectuată eu sp rijin u l nem ijlo cit şi insistent al m arelui preot îl făceau cu greu accesibil unui fast şi ritu a l de curte. Dovada sigură în acest sens o găsim tot în tex tu l lui Strabon, unde, p rin tre alte v irtu ţi, p rin care Bu reb ista şi-a ridicat supuşii pe am eţitoare culm i ale gloriei, s e m enţionează şi sobrietatea. Sobrietăţii generale preconizată şi im pusă prin m etode ce nouă ne scapă, treb u ie să-i fi corespuns una,
186
pe care ne-o im aginăm riguroasă şi la nivelul curţii. Şi apoi, să n u uităm , -că B urebista a fost, în ultim ă instanţă, un rege „barb ar11
ce era departe de a se p u tea com para cu m onarhii elenistici, chiar dacă realizările lui sînt de n a tu ră excepţională. P rezenţa unor dregători, a unei curţi a lui B urebista ridică problem a existenţei u n u i a p a ra t de sta t centralizat, a statu lu i în suşi, Şi m ai cu seam ă pe aceea a form aţiunii sociale în care el se încadrează.
4 STATUL Ca de obicei, şi cu priv ire la tem a în discuţie, există m ai m ulte păreri, de d a ta aceasta îm p ă rţite în două : u n ii adm it că pe vre mea lui B urebista a ex istat un stat, orînduirea prim itivă fiind de păşită şi alţii care neagă existenţa statu lu i su sţinînd că epoca lui B urebista n u rep rezin tă decît o fază de sfîrşit a comunei prim i tive, fără să se fi aju n s la o societate bazată pe clase antagoniste, la stat. R elativ recen t M. C onstantinescu a fo rm u lat ipoteza după care pe vrem ea lu i B urebista a r fi existat u n p resta t ce aparţinea însă unei orînduiri sociale îm p ărţită în clase, celei trib u ta le 596. A supra acestui subiect vom avea ocazia să revenim . D eclarînd de la b u n încep u t că ne alătu răm cu toată convinge rea prim ei teze, vom încerca să precizăm căreia dintre form a ţiunile sociale îi a p a rţin e sta tu l lui Burebista. M aterialism ul istoric consideră că dezvoltarea oricărei socie tăţi om eneşti pe care vrem s-o analizăm îşi găseşte explicaţia şi sursa principală în cauze interne, în contradicţii lăuntrice. A utodezvoltarea unei societăţi este determ inată de in teracţiunea dia lectică m ultilaterală a două rap o rtu ri fundam entale strîns legate între ele şi în acelaşi tim p deosebite : ra p o rtu rile oam enilor cu natura, exprim at în forţele de producţie 597 şi rap o rtu rile interve nite în tre oam eni în procesul m uncii. „ în producţia socială a vieţii lor, scria K. MarX, oam enii in tră în relaţii determ inate, ne cesare, independente de voinţa lor — relaţii de producţie — care corespund unei tre p te de dezvoltare d eterm in ate a forţelor de producţie m aterială. T otalitatea acestor relaţii de producţie consti tuie stru c tu ra economică a societăţii, baza rea lă pe care se înalţă o su p ra stru c tu ră ju ridică şi politică şi căreia îi corespund form e determ inate ale conştiinţei sociale11598. Legea fundam entală a vieţii sociale este aceea a concordanţei d in tre forţele şi relaţiile
187
de producţie la care se adaugă apoi cea a determ inării s u p ra stru c tu rii de către bază. De fiecare dată, dialectica producţiei, economiei şi su p rastru ctu rii, înţelegerea acesteia va duce im plicit la înţelegerea societăţii respective. Teza cu privire la determ ina rea suprastru ctu rii de către bază nu poate fi aplicată sim plist. Ea presupune o considerare m ultilaterală în care este necesar să se ţină seam ă de m ai m ulte îm p reju rări : baza nu determ ină direct toate fenom enele suprastructurale, rap o rtu l respectiv presupunînd o m ediaţie adesea destul de complexă. Apoi, form ele suprastruc tu rale se transform ă în condiţiile existenţei unui m aterial acum u la t care determ ină form e şi tendinţe specifice de dezvoltare. „Un anum it sistem de relaţii economice, spunea C. Borgeanu, n u ge nerează în mod autom at anum ite in stitu ţii şi idei. El creează însă u n cadru de care în mod obligatoriu, conştient sau spontan, oa m enii trebuie să ţină seam ă în organizarea lor socială, a in stitu ţiilor lo r“ 5" . In cazul nostru, fenom enul pe care-1 studiem este, fără îndo ială, instituţional, su p rastru ctu ral şi a fost gen erat de bază în anum ite condiţii specifice pe care le vom analiza. Istoricii noştri m arxişti au încercat o definire, o caracterizare a form aţiunii po litice în fru n tea căreia s-a situ a t B urebista tim p de aproape p a tru decenii. Teza cu priv ire la existenţa unui stat la daco-geţi a fost form ulată de C. Daicoviciu 600 şi îm p ărtăşită apoi de m area m a jo rita te a cercetătorilor. D in tre istoricii rom âni care s-a u situ at de p artea teoriei după care în această vrem e nu poate fi vorba de un sta t îl amintim, pe M. M acrea 601. N orm al ar fi să începem cu dezvoltarea pe care au atins-o, pe vrem ea lui B urebista, forţele de producţie, N-o vom face însă din sim plul m otiv că o asem enea analiză a fost deja în trep rin să 602 şi că vom insista asupra ei în tr-u n capitol special. Deocam dată, vom reţine doar că forţele de producţie, întreaga cultură m ate rială a societăţii daco-getice au atins un în alt grad de dezvoltare care le situează pe acelaşi plan cu cele ale celţilor. Acest lucru l-am m ai spus şi îl vom dem onstra. Am socotit necesară această u ltim ă precizare p e n tru că şi de data aceasta vom face dese re feriri la lum ea celtică. Dacă n u ne oprim la forţele de producţie, la dezvoltarea aces tora, vom insista în schim b asupra relaţiilo r de producţie ce con stitu ie baza tu tu ro r celorlalte relaţii sociale. F orţele de producţie se află în corelaţie dialectică cu relaţiile economice n u ca două fenom ene deosebite, ei ca două la tu ri ale aceluiaşi proces istoric — activitatea de producţie. In cadrul rela ţiilo r de producţie locul cel m ai de seam ă îl ocupă cele de proprietate. în funcţie de na tu ra acestora se form ează toate celelalte leg ătu ri economice. Re-
188
l^ţiile de p ro p rietate reglem entează în m od obiectiv situ a ţia oa menilor, a gru p u rilo r sociale în sistem ul ide producţie şi rolul lor real în organizarea m uncii, îşi pun a m p ren ta asupra esenţei ra porturilor existente în tre d iferite g ru p u ri ori clase. Ele m odelează, îti ultim ă instanţă, întreaga înfăţişare a vieţii economice. Am insistat asupra im portanţei deosebite a relaţiilor de pro prietate p e n tru că asupra lor avem ceva m ai m ulte docum ente decît asupra altora. Şi apoi, to t relaţiile d e p ro p rietate sîn t cele care ne vor putea a ju ta la clarificarea, la elucidarea celor două probleme, cea a sta tu lu i şi a sistem ului social căruia i-a ap arţin u t societatea geto-dacă din vrem ea lui Burebista. In nordul Dobrogei a existat, pe la an u l 200 e.n., un litigiu de hotar în tre o m oşiereasă pe num e M essia P u d en tilla şi ţăranii daci din B uteridava (vicani Buteridavenses). P e n tru lichidarea neînţelegerii s-a ap elat la a rb itra ju l guvern ato ru lu i Moesiei infe rioare, care p rin tr-u n decret, ce ni s-a p ă stra t să p at pe două pietre (borne) de hotar, a stato rn icit ori resta b ilit acea definitio (linia de hotar în tre proprietăţi). A şezarea bornelor a fost încredinţată unui praefectus classis pe num e V indius V erianus 603. Inscripţia (păstrată în două exem plare) d in Dobrogea ne atestă existenţa obştii, a proprietăţii colective Ia daco-geţi pînă la sfîrşitu l sec. al II-lea e.n., alătu ri de m area pro p rietate funciară ro m a n ă 604. Fiind vorba de docum ente ce datează d in tr-o vrem e înd ep ărtată ue tim pul care ne interesează pe noi, s-ar p u tea considera că ob ştea la daco-geţi a a p ă ru t cu m ult mai tîrziu decît epoca lui B urebista^ Vom vedea însă că lucrurile nu stau aşa. In tr-u n am plu studiu dedicat acestui subiect, A. Bodor a ajuns la concluzia (după părerea noastră deplin întem eiată), a existenţei obştilor săteşti la daco-geţi încă de pe vrem ea lui B urebista 605. Este ştiu t că H oraţiu, u n u l d intre cei m ai reprezentativi poeţi ;i Romei, în cuprinsul uneia d intre frum oasele sale od3 (Car mina III, 24) vorbeşte despre geţi în felul u rm ăto r : O viaţă m ai bună duc sciţii din stepă rare a u obiceiul să tran sp o rte pe care casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora păm întul n eh o tărn icit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai m u lt de u n an iar după ce au înd ep lin it to ate m uncile, le urm ează alţii care în aceleaşi condiţii, le iau locul 606. V ersurile poetului latin, pe care le-am redat, a u fost com en tate în. diverse ch ip u ri d e istoricii m oderni în leg ătu ră cu în tre barea dacă, pe lîngă frum useţea literară, de necontestat, ele re
189
prezintă şi un document, istoric. Gr. Tocilescu, cel care a ad u n at p e n tru prim a oară ştirile litera re despre daco-geţi, a contestat un asem enea a trib u t versu rilo r lui H oraţiu, pe care le consideră o sim plă ficţiune poetică „...o idealizare a popoarelor necunoscute ale nordului, o descripţiune m ai m u lt poetică şi m ai m ult sati rică, decît istorică41 — spune el, te x tu a l 607. V. P â rv an adm itea însă că versurile horaţiene redau un adevăr istoric m ai cu seam ă, p e n tru geţii din cîrnpie unde existau ogoare în tinse ce le stăteau la îndem înă şi care perm iteau să fie schim bate în aşa fel încît să n u fie cultivat acelaşi ogor doi ani consecutivi 608. D eosebit de stă ru ito r se opreşte asupra odei lui H oraţiu, M. M aerea 609. A cesta îi acordă un to ta l credit poetului, ia r v ersu rile în discuţie, scrise p rin anul 23 î.e.n., le consideră adevărate docum ente istorice. El identifică aceeaşi situaţie la germ ani şi ajunge la concluzia că daco-geţii din tim pul lui B urebista şi c h ia r m ai tîrziu, sub dom nia lui Decebal, tră ia u încă în cadrul orînduirii com unei prim i tiv e pe care n -a u depăşit-o şi, în consecinţă, au to ru l susţine ine x isten ţa la daci a unui s ta t şi a sclavajului. D ar, să nu anticipăm lu cru rile şi să răm înem deocam dată la oda lui H oraţiu. Ea a fost am plu com entată şi de către A. Bodor. A cesta respinge părerea lui M. M aerea conform căreia v ersurilor lui H oraţiu ar tre b u i să le atribuim un rol docum entar de prim ă m înă. N u vom rep eta aici întreaga argum entaţie cu a ju to ru l căreia reuşeşte să dove dească, du p ă părerea noastră, lim pede că rela ta rea lui H oraţiu, dep arte de a fi exactă, nu poate constitui şi nu este u n docum ent istoric deosebit de im p o rta n t610. D in com pararea versu rilo r lui H oraţiu cu tex tu l lui Caesar referito r la suebii-germ ani 611 reiese clar că în esenţă H oraţiu a red a t în versuri, despre geţi, ceea ce Caesar a spus în proză despre suebi. în caracterizarea societăţii getice H oraţiu a lu at ca bază opera lu i Caesar şi anum e acele p a saje care se refereau la suebii germ ani. Or, o asem enea bază este dep arte de a corespunde realităţii, în sensul că în tre socie tate a daco-getică, de pe vrem ea lui C aesar şi cea a trib u rilo r germ ane existau num eroase şi esenţiale deosebiri. P e n tru a putea dovedi acest lucru, A. Bodor a procedat la analiza stadiului de dezvoltare la care ajunseseră a tît trib u rile germ ane c ît şi cele daco-getice în sec. I î.e.n., trăg în d concluzia că nivelul de dez vo ltare al germ anilor era, a tît d in punct d e vedere economic cît şi social, cu m u lt in ferio r aceluia pe care l-a u atins daco-geţii, La argum entele aduse am adăuga cîteva de ordin arheologic. La germ ani fierul era încă p u ţin răspîndit. D in el abia dacă se fa bricau arm e fă ră să m ai aju n g ă şi p e n tru unelte, fa p t dovedit a tît de tex tele lite r a r e 612 cît şi d e descoperirile arheologice. De asem enea în sec. I î.e.n. nu se generalizase încă nici roata ola-
190
ţiului cu toate consecinţele ei p e n tru producţia ceramicii. Aşezările germ anilor erau de mică suprafaţă şi se caracterizau p rin sărăcia in v e n ta re lo r613. Iată doar cîteva d in tre elem entele esenţiale care ne idovedesc un fa p t lim pede, şi anum e că la germ ani Lat£ne-ul |ncă nu se generalizase. Toate cele expuse fundam entează şi m ai m ult opinia lui A. Bodor în conform itate cu care societatea daco-getică era m ult m ai avansată decît cea a germ anilor ; în consecinţă, argum entul lui M. M acrea ce tran sp u n ea la societatea geto-dacică realităţile descrise de Caesar p e n tru suebi şi versificate de H oraţiu se dove deşte a fi neîntem eiat. Aşa stîn d lucrurile, se pune în treb area dacă v ersurilor lui H oraţiu, la care ne-am referit, le m ai poate fi acordat u n rol de docum ent istoric, ţinînd seam a de îm p reju rarea :că poetul îi cunoştea pe geţi, m ărtu rie fiind pom enirile lor repe r a te în opera sa. P o triv it p ă re rii lui A. Bodor, H oraţiu ştia că la daco-geţi agricultura se practica în tr-u n fel de com unitate oare care, dar nefiind în posesia am ănuntelor a folosit te x tu l lui Caesar care se referea la o agricu ltu ră com unitară practicată la suebiigerm ani. Deci, versurile horaţiene atestă o form ă de agricultură com unitară la geto-daci, fără ca aceasta să fie identică cu cea existentă în aceeaşi vrem e la germ ani şi fără să fie o relatare exactă a unei situaţii de fapt. F ă ră să-l putem considera de prim ă im portanţă, rolul de docum ent istoric al te x tu lu i lui H oraţiu nu poate fi negat, m ai cu seam ă că şi alte tex te litera re concură în ia ne dovedi acelaşi lu cru şi anum e că, la daco-geţi s-a practicat o agricultură com unitară. Un astfel de te x t este cel al lui Iosephus F la v iu s 614. N ăscut la Ierusalim , în anul 37 e.n., a călătorit la Roma unde a fost în legătură de prietenie cu îm păraţii 'Ves pasianus şi Titus. în preajm a anului 93 e.n. a term in a t A ntichi tăţile iudaice. Avusese deja loc războiul p u rta t de D om itianus îm potriva lui Decebal, tem ei suficient în a susţine că la Roma, în acest răstim p, dacii nu erau num ai în actu alitate ci şi bine cu noscuţi, cu în treg u l lor mod de viaţă. De toate acestea nu putea fi stră in scriitorul evreu, m ărtu rie stînd cele rela ta te de el. Iosephus Flavius a tra ta t în lu crarea am intită (scrisă în 20 de cărţi) istoria evreilor de la începutul lum ii pînă pe vrem ea îm păratului Nero, sprijinindu-se la redactarea ei, îndeosebi, pe tex tu l lui Dio nysios din H alicarnas 615. S criitorul iudeu p rezin tă cele tre i curente filozofice (genera philosophiae) reprezentate de farisei, sadducei şi esenieni. Despre m odul de viaţă al adepţilor celui de al treilea curent, esenienii, Iosephus Flavius spune : „...au b unurile în devălm ăşie, iar bogatul n u se bucură în tru nim ic m ai m ult de cel ce are decît acela care nu are nici un fel de avere. Şi aşa ne poartă oam enii în n u m ăr de peste p a tru mii. Ei n u-şi iau neveste
şi nici nu obişnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dîndu-şi seam a că se iveşte astfel prilej de răzvrătire. Aceştia trăiesc p rin ei înşişi şi se folosesc de serviciile pe care şi le pot face unii altora: Aleg — p rin vot — un fel de perceptori ai v eniturilor şi ai roadelor ce le produce pă m întul, aceia fiind nişte bărbaţi cumsecade, iar preoţii iau asupra lo r pregătirea g riului şi a alim entelor. Nu trăiesc aceştia în tr-u n fel deosebit de al celorlalţi oameni, ci tra iu l lo r se aseam ănă cu al aşa-num iţilor polistai de la daci“ 616. M erită să fie m enţionat încă de pe acum, deşi asupra acestui subiect vom reveni, că în m anuscrise se păstrează form a πλεϊστοι (cei m ai m ulţi), iar form a de πολισταί a fost propusă de în v ăţaţi m oderni 617. Felul de trai al esenienilor, concepţia lor religioasă m ai este înfăţişată de Iosephus F lavius şi în Războiul iu d a ic618. Din cele rela ta te de scriitorul iudeu despre esenieni reţinem urm ătoarele : aceştia tră iau în com unitate, av eau preoţi, credeau în nem urirea sufletului şi n u-şi întem eiau fam ilii sa u dacă le întem eiau, pu neau m ult p re ţ pe v irtu te a fem eii şi pe p u rita te a vieţii de fam i lie. Mai sînt de adăugat apoi că, la evreii din vrem ea lui Iosephus Flavius, existau bogaţi d a r care în com unitatea esenienilor nu se bucurau de averea lor m ai m ult decît cei care nu aveau nimic. Nu aveau sclavi şi îşi alegeau perceptori p e n tru venituri. Sim ilitudini în tre geto-daci şi secta esenienilor pot fi stabilite deci în ceea ce priveşte com unitatea de b u n u ri şi cred in ţa în ne m u rirea sufletului atestată p e n tru străm oşii noştri, şi de alte iz voare. Socotim m ai plauzibil ca analogia cu priv ire la com uni tate a bunu rilo r făcută d e scriitorul iudeu să se refere la cei mai m ulţi daci (πλεϊστοι) şi nu num ai la o castă preoţească (πολιοταί) cum credea Vasile P â r v a n 619. Iată deci, că izvoare de n atu ră literară ori epigrafică ne atestă, la daco-geţi, pro p rietatea com ună de-a lungul a tre i secole, înce pînd încă de pe vrem ea lui B urebista pînă tîrziu, la sfîrşitul sec. al II-lea e.n. „Nu încape îndoială, p rin urm are —· spune A. Bodor 620 — că la geţi, form a principală a agriculturii s-a des fă şu ra t în tr-o com unitate oarecare". R ăm îne să vedem acum, despre ce form ă anum e a p ro prietăţii colective poate fi vorba în sec. I î.e.n. Problem a form elor de p roprietate com ună a fost analizată de Fr. Engels care a ra tă că „la toate popoarele păm întul era lucrat în com un de către ginţi, iar m ai tîrziu d e că tre com unităţi fa m iliale com uniste a căror existenţă Caesar o sem nalează încă la suebi... păm întul atrib u it d iferitelor fam ilii era red istrib u it pe riodic... K ow alew ski susţine însă că situ a ţia descrisă de Tacitus presupune existenţa nu a com unităţii de m arcă sau săteşti, ci a
celei casnice, şi că abia din aceasta din urm ă s-ar fi dezvoltat apoi, m ult mai tîrziu, com unitatea sătească, ea u rm are a creşterii populaţiei41e21. K. M arx s-a ocupat de asem enea în rep etate rîn duri cu problem a form elor de proprietate com ună 622 Din analizele operelor celor doi clasici ai m arxism ului reiese în mod clar că pro p rietatea comună a îm brăcat tre i form e suc| Icesive şi anum e : obştea gentilică, obştea fam ilială sau casnică | ν şi, în sfîrşit, a treia, şi ultim a, obştea sătească, de vecinătate sau ' de m arcă, cum m ai este denum ită uneori. Am a ră ta t mai în ain te că daco-geţii se găseau în vrem ea lui B urebista şi C aesar pe o tre a p tă de dezvoltare net superioară I I faţă de stadiul atins în aceeaşi vrem e de germ ani. Cum p en tru S |: germ ani, bazîndu-se pe te x tu l lui Caesar, Engels a stab ilit stadiul III obştiilor fam iliale (gentes et cognationes hominum), nu ne răm îne H I decît să subscriem la ceea ce spusese A. Bodor şi anum e că la II daco-geţi avem de-a face cu obştea sătească ori, cu alt term en, de vecinătate. : Superiori din p u n c t de vedere al dezvoltării economico-sociale, faţă de germ ani, erau şi celţii. F ap tu l reiese lim pede d in acelaşi tex t al lu i Caesar şi ne-o dovedesc cu prisosinţă descoperirile arllieologice. V orbind despre ubii, Caesar ne spune : „aceştia sînt ceva m ai civilizaţi decît celelalte trib u ri germ anice, p en tru că © locuiesc lîngă Rin şi adesea vin la ei negustori precum şi pentru că s-au deprins cu obiceiurile gallilor, cu care sîn t vecini44623. Din cite ştim , clasicii m arxism ului n -au analizat societatea celtică la care se fac doar singulare trim ite ri nesem nificative. în comen tariile lui Caesar n u ne este pom enită form a de p ro p rietate co m ună şi cu toate acestea este d e presupus, d u p ă p ărerea noastră, că la celţi, ca şi la geto-daci, form a principală de pro p rietate în agricultură era cea a obştilor săteşti. Ni se pare, în afară de orice îndoială, că întreaga descriere făcută de C aesar p e n tra societatea celtică dovedeşte n u num ai su p erio ritatea acesteia faţă de cea a germ anilor, d a r şi existenţa unei profunde stratificări sociale, a unei lupte acerbe în tre bogaţi şi săraci. D ar, deocam dată, să re venim la problem a noastră. O bştea sătească este p rim a form ă de organizare socială în care m em brii ei n u m ai s în t u n iţi p rin leg ătu ri gentilice specifice societăţii prim itive ci, p rin altele deduse din c riteriu l spaţiului de locuire, de vecinătate. Bineînţeles, că leg ă tu ra de sînge n u este exclusă, ea există fă ră a fi însă obligatorie. A ceasta este prim a form ă în care se poate constata coexistenţa a două form e de pro prietate : cea obştească şi cea privată. „Casa şi anexele ei, spune K. M arx, sîn t deja p ro p rietatea p riv ată a agricultorului, în tim p 1 ce cu m u lt m ai înainte casa com ună fusese u n a d in bazele m ate
193
riale ale form elor anterioare ale com unităţii. In sfîrşit, deşi te re nurile arabile răm în p ro p rietatea com unităţii, ele se îm p a rt pe riodic în tre m em brii com unităţii săteşti, astfel încît fiecare agri cultor cultivă, pe propria sa socoteală, ogoarele ce-i sînt afectate şi îşi însuşeşte personal roadele acestei m unci“ 624. In cadrul obştii săteşti se foloseau în comun pădurile, apele, păşunile şi, cu tim pul, se va in stau ra p ro p rietatea priv ată asupra unor lo tu ri de păm înt, folosit p e n tru ag ricu ltu ră 625. P e n tru a se ajunge aici, treb u iau să se fi petrecut, fără în doială, num eroase prefaceri de ordin social în sînul com unităţii gentilice, ce îşi găsesc explicaţia în dezvoltarea forţelor de pro ducţie. Cele două m ari diviziuni ale m uncii ce au separat, m ai întîi, pe agricultori de cei care se ocupau cu creşterea v itelor şi apoi, pe m eşteşugari, sînt rea lită ţi ce s-au petrecut, cu siguranţă, m u lt în ain te d e apariţia obştilor săteşti. Toate acestea sîn t cu prisosinţă dovedite, a tît p e n tru daco-geţi, c ît şi p e n tru celţi, de nenum ăratele descoperiri arheologice. U neltele au ajuns la un în alt nivel de dezvoltare. F ieru l a p ă tru n s d e m ultă vrem e în ag ricultură şi în fău rire a diferitelor u n elte p e seam a m eşteşu garilor. M ulte d in tre aşezări se dovedesc a fi centre de producţie cu u n m are n u m ăr de locuitori, iar produsele vor lu a d in ce în ce m ai m ult c aracteru l de m arfă. O dovadă evidentă ne-o oferă dezvoltarea deosebită a ‘uneltelor ce a dus la o considerabilă spo rire a p roductivităţii m unci şi, în final, a producţiei. „M ijloacele de m uncă indică n u num ai gradul de dezvoltare a forţei de m uncă om eneşti, dar şi rap o rtu rile în care se lucrează14 626. Toate acestea au gen erat noi rela ţii de producţie p e n tru a căror dezvoltare pe m ai d eparte, cadrele com unităţii gentilice e ra u p rea înguste. A cestea tre b u iau în lă tu ra te şi înlocuite cu altele ce puteau asi g u ra dezvoltarea în continuare, 'ascendent a forţelor de producţie. Aceeaşi dezvoltare a m ijloacelor de producţie a făcut să apară d in ce în ce m ai accentuate deosebiri în tre bogaţi şi săraci. C om unitatea gentilică, obştea fam ilială a fost înlocuită cu ob ştea sătească, cadru de organizare ce p u tea să asigure dezvolta rea, în continuare, a societăţii daco-getice. O bştea sătească s-a născut în cad ru l obştii gentilice. De fiecare d a tă trecerea de la o form ă la alta n u s-a p etrecu t nici brusc şi nici uniform , F ap tu l este dovedit de p erp e tu are a cu în d îrjire a obştilor fam iliale în Egipt, M esopotam ia şi India chiar la m u ltă vrem e după apa riţia societăţii îm p ărţite în, clase. Deci, o p erp etu are a unor form e de p ro p rietate com unitară m ai veche m anifestată în ca d ru l obştilor fam iliale este de presupus şi în cazul daco-geţilor, form a principală, m ajo ritară răm înînd însă cea a obştii săteşti. D in te x tu l lui Caesar cu p riv ire la galii se pare că poate fi de
194
dus acelaşi lucru, p erpetuarea, la unele trib u ri, a vechilor form e de organizare, de conducere după sistem ul caracteristic sfîrşitu lu i orînduirii prim itive şi deci a com unităţii fam iliale, casnice, pe de o parte, iar pe de altă parte, existenţa unor relaţii sociale şi a unor organism e ce sînt incom patibile cu orînduirea gentilică. Obştea sătească presupune cu necesitate existenţa unei s tra ti ficări sociale şi a antagonism elor. M em brii obştilor săteşti n u mai erau egali nici din punct de vedere al b u n u rilo r şi nici al locului pe care îl ocupau în ierarh ia socială 627. Ni se pare un adevăr de necontestat că societatea daco-getică, de pe vrem ea lu i B urebista era deja de m u ltă vrem e s tra tifi cată. Iordanes, vorbind despre aceia care i-au în v ăţat pe geţi (greşit denum iţi de el goţi) filozofia, p rin tre care se num ără şi Deceneu, spune : „De aceea goţii (adică geţii) au fost to t deauna superiori aproape tu tu ro r b arbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio (Dion Chrysostom os), care a compus istoria şi analele lor în lim ba greacă. El spune că cei dintre ei care e ra u de neam s-au n u m it la început Tarabostes, iar apoi P illeati : d in tre dînşii se alegeau regii şi p reoţii14628 Pilleati sîn t m enţionaţi apoi de Dio Cassius care se referă la pe rioada războaielor lui T raian cu Decebal 629. Aşadar, în epoca lui B urebista existau nobili num iţi în iz voarele de lim bă latin ă pilleati. Ei p u rta u pilleus, un fel de că ciulă, ca sem n al rangului lor deosebit 630. Cu m ultă vrem e înainte, aceştia s-au n um it tarabostes, după rela ta rea lui Dion Chrysostomos, transm isă nouă de Iordanes. Deci, nobilim ea îşi făcuse de m ultă vrem e apariţia în societatea daco-getică. Din rîndurile ei se alegeau regii şi preoţii. A lături de m area nobilim e, de pilleati, sîn t m enţionaţi în scrierile antice acei capillati, ori comati. Ei sîn t pom eniţi p en tru vrem ea lui B urebista de acelaşi Iordanes, iar p e n tru epoca lui Decebal tot de Dio Cassius. V orbind despre Deceneu, de felul în care d intre pilleati el a ales pe b ărbaţii cei m ai de seam ă şi mai înţelepţi în v ăţîn d u -i te o lo g ia ,'Iordanes ne spune : „restul poporului a d a t ordin să se num ească capillati, num e pe care goţii (respectiv geţii) îl ream intesc pînă astăzi (sec. 6 e.n.) în cîntecele lor, deoarece i-au d at o m are consideraţie" 631. Cea de a doua m enţionare se referă la o perioadă ulterio ară lui B ure bista. Dio Cassius povestind cel de al doilea război al lui T raian cu Decebal ne spune : „Decebal a trim is soli, chiar înainte de îiifringere, nu d in tre comati — ca m ai în ain te —■ci pe cei m ai buni d intre pilleati“ 632. P rin comati, C. Daicoviciu crede că „trebuie să înţelegem , nu ţăranii liberi (aceştia fac m ai curînd p a rte din „pilleati”) ci
acea num eroasă clasă de ţăran i săraci, m uncitori agricoli, păs tori, m ineri, m eşteşugari, ce se afla în tr-o situaţie de dependenţă, de aservire faţă de nobilim ea m ilitară, m uncind, alătu ri de sclavi, pe păm înturile şi la curţile acestora". „Com ati (capillati) au constituit, după toate aparenţele, aceeaşi clasă la daci, pe care au constituit-o, în cele m ai vechi tim p u ri plebeii, la R om a41 633. O asem enea părere ni se p are greu de acceptat şi, în orice caz n esusţinută de docum ente. S ituaţia m asei, a poporului, ne este pe larg povestită p en tru celţi de Caesar. A cesta spune : „în întreaga Gallie există două categorii de oam eni care au oarecare însem nătate şi se bucură de o anum ită consideraţie. Căci poporul (plebes) este ţin u t aproape în rîn d u l sclavilor ; el n u îndrăzneşte să în trep rin d ă nim ic şi n u este chem at la nici o adunare. Cei m ai m ulţi cînd sînt apăsaţi fie de datorii, fie de im pozite prea m ari sau de ned rep tatea celor puternici, se declară sclavii no bililor, care au faţă de ei absolut aceleaşi d rep tu ri pe care le au stăpînii faţă de sclavi. U na d in tre cele două categorii (ge neribus) este form ată din druizi, cealaltă din cavaleri (equites)" 634. Caesar n u spune cum anum e se num eau în lim ba gallilor aceia p e n tru care foloseşte term enul rom an de cavaleri. Cînd anu m ite noţiuni ce definesc categorii sociale ori in stitu ţii erau ne cunoscute rom anilor, C aesar transcrie term enul gallie, ceea ce n u este cazul la cavaleri. Cu aceasta n u vrem să spunem , fireşte, că în tre ordinul cavalerilor din lum ea rom ană şi acei „cavaleri" celţi trebuie pus un total sem n de egalitate. în tr e ei vor fi existat deosebiri, dar n u de ordin esenţial, raţiu n e p e n tru care Caesar foloseşte term enul latin. Dacă pilleati corespund nobililor din lum ea celtică şi p a tri cienilor din cea rom ană, ni se p are firesc ca cealaltă categorie, com ati (capillati) să reprezinte pe cavaleri (equites), existenţi a tît la celţi cît şi la rom ani. Ni se pare o im posibilitate ca solia trim isă de Decebal la îm p ăratu l Traian, p e n tru a m edia pacea, să fi fost alcătuită din oam eni de rînd, proveniţi din m asa pe care o ştim aservită şi exploatată, fără nici o p articipare la viaţa publică, redusă în anum ite cazuri la o situaţie aproape identică cu cea a sclavilor. A r fi p rim it oare T raian o asem enea solie ? D esigur că nu. De aceea, vedem în rela ta rea lui Dio Cassius dovada celor spuse m ăi înainte. Acelaşi lucru, nu aşa de lim pede însă, poate fi dedus şi din tex tu l lui Iordanes. A cesta vorbeşte despre preoţii geţilor, despre;: felul în care Deceneu a alcătuit această castă, în fru n te a căreia erau situaţi nobili de rang, pilleati, din rîn d u l cărora se alegeau regele şi vîrfu rile preoţim ii, în fru n te cu m arele preot. Dar, preoţim ea, m asa ei, acel gens este alcătuită din capillati, cea de
196
f
â doua categorie priv ileg iată din lum ea daco-getică. N um ai aşa poate fi explicată re la ta re a în continuare a lui Iordanes şi anum e că ei s-au bucu rat de o m are consideraţie şi au fost am intiţi în cîntecele geţilor pînă pe vrem ea lui. Nici de data aceasta, so cotim noi nu poate fi vorba de m area m asă a daco-geţilor, ci de o anum ită categorie privilegiată. Aşadar, după p ărerea noastră, acei capillati din lum ea dacogeţilor a r fi „cavalerii41 de la celţi. D espre ei Caesar ne spune : aceştia ori de cîte ori este nevoie, ori de cîte ori izbucneşte vreun război (şi aceasta se întîm pla aproape în fiecare an înainte de sosirea lui Caesar, fie că atacau ei înşişi, fie că respingeau atacurile duşm anilor), iau parte cu toţii la război. Fiecare din ei au în ju ru l său cu a tît m ai m ulţi clienţi şi am bacti, cu cît se distingea mai m u lt p rin origine şi avere. N um ărul m are de c lie n ţi constituie singura form ă de influ en ţă şi p u tere pe care 0 cunosc" 635. N um ărul m are de războaie m enţionate de Caesar jsentru galii corespunde în tru to tu l cu ceea ce relatează Strabon. El spune că la apariţia lui B urebista, poporul get era „istovit de răz boaie'dese1' 6'36. Şi în tr-u n caz şi în altu l „cavalerii11 (nu ştim cum se num eau ei exact în lim ba celtică) sîn t cei care luau p a rte la război. Ei aparţineau nobilim ii, deosebindu-se în acest fel de cavalerii ro mani ce constituiau o p ătu ră, un ordin in term ed iar în tre aris tocraţie şi plebe. „C avalerii11 la celţi şi desigur şi capillati la daco-geţi pose dau avere fără însă să putem preciza cu destulă exactitate în ce consta ea. Izvoarele litera re n u ne dau am ănunte, nici p en tru unul d in tre cele două popoare, cu p riv ire la n a tu ra averii. Ca zul treb u ie extins şi la m area nobilim e. Este probabil ca toţi aceştia, în tr-o m ăsură m ai m are ori m ai mică, să-şi fi însuşit, în proprietate privată, o parte din păm în tu l obştilor. Ei au pu tut poseda apoi cirezi de vite pe care le păşteau pe islazurile co erau p ro p rietatea colectivităţii. P resupunerile a r putea con tinua. P ro p rietatea p riv a tă asupra păm întului, a tît la celţi cît şi 1 daci, poate fi p o stu lată fără să fie m enţionată în nici un text. A tît „cavalerii11 celţi cît şi comati daco-geţi, d ar m ai cu M-amă m area aristocraţie, acei principes ce alcătuiau nobilim ea (nobilitas) la celţi şi pilleati daco-geţilor, posedau clienţi (clientes). IV? data aceasta C aesar a folosit un term en latin p en tru noţiu nea generală, d a r atunci cînd v rea s-o explice, cînd ne spune din cine era com pusă acea clientelă a aristocraţiei celtice, se vode nevoit să folosească term enii străini, cei originali, din ra ţiunea firească a inexistenţei .lor ca atare în societatea rom ană.
E ste vorba de acei am bacti proveniţi din rîndurile oam enilor li beri, ajunşi în tr-o sta re com parabilă eu sclavia. A cestora li se a d au g ă acei solduri, un fel de clientelă m ilitară, oam eni liberi c a re îşi p u n serviciile în slujba unui nobil. P e n tru a încheia lista privilegiaţilor v a tre b u i să adăugăm preoţim ea, una d in tre cele două categorii sociale im portante la celţi. Caesar s-a ocupat pe larg de druizi şi de aceea, cu privire la ei, sîntem în posesia a num eroase date. A sem ănarea dintre druizii celţi şi preoţii daco-geţi este evidentă şi a fost subliniată d e m ultă vrem e 637. Este tu lb u ră to r de asem ănătoare descrierea druizilor, a doctrinei şi a activităţii lor făcută de Caesar, cu ceea ce ne spune despre preoţim ea geto-dacă Iordanes (Get., 69—71). D espre toate acestea vom vorbi m ai tîrziu. D eocam dată treb u ie spus doar că, la daco-geţi este m enţionată o preoţim e iera rh i zată şi puternică, cu influenţă deosebită în desfăşurarea întregii vieţi. M arele preot, Deceneu, era în acelaşi tim p şi vicerege, p u tere ce i-a fost în cred in ţată de B urebista. Deci, sîntem în drep tă ţiţi să presupunem că funcţiile îndeplinite de druizi, relatate de Caesar, au p u tu t fi exercitate şi de preoţii daco-geţi. Spuneam că preoţii străm oşilor noştri, pe vrem ea lui B ure bista erau ierarhizaţi. Vârfurile lo r se rec ru ta u din rîn d u rile m arii nobilim i, d in sînul acelor pilleati iar m asa, d intre capillati. Despre toate acestea, d u p ă cum am arătat, ne vorbeşte Iordanes (Get, 71), Iată aşadar, că există suficiente dovezi de n a tu ră lite ra ră şi arheologică care ne în dreptăţesc să susţinem existenţa, în epoca lui B urebista, a unei nobilim i bogate şi stratificate. Din rîndurile acesteia făceau p a rte acei pilleati (pilophoroi) şi capillati (comati). E i constituiau, fă ră îndoială, clasa suprapusă, clasa dom inantă, exploatatoare, căreia îi era aservită, în tr-u n fel sau altul, masa oam enilor de rînd. D espre m asa producătorilor de b u n u ri m ateriale, despre agri cultorii ce lu crau păm întul în com un ori sub form a micii pro p rietăţi private, despre păstori, m eşteşugari, negustori ori m i neri, în tr-u n cu v în t despre plebe, izvoarele lite ra re n u ne spun nimic. F ap tu l n u ne poate su rp rin d e dacă ţinem seam ă de cele rela ta te de C aesar cu p riv ire la celţi. Plebea e ra ţin u tă aproape în stare de sclavie, fără să participe în nici u n fel la viaţa publică ori la conducerea ei. Tot ei sîn t aceia care su p o rta u dările, du ceau greul războiului şi erau expuşi abu zu rilo r celor puternici. Unii, cînd n u m ai p u teau face faţă m u ltitu d in ilo r de obligaţii, in tra u în slu jb a celor bogaţi, fiind tra ta ţi asem ănător cu sclavii din lum ea greco-rom ană. Nim ic n u se opune presupunerii ca descrierea lui C aesar să corespundă rea lită ţii şi în lum ea dacogetică, ci, dim potrivă, to tu l pledează p e n tru o asem enea aser
198
ţiune. Ia tă de ce, oam enii de rîn d n u v o r fi in tra t în p u ţin ele ştiri scrise ce au în fru n ta t v itregia v rem u rilo r şi a u răzbit pînă la noi. In acestea, abia dacă ne sîn t pom eniţi cei care stăpîneau, care conduceau destinele neam ului daco-get. Dacă opera lui Cae sar s-ar fi pierdut, n-am fi ştiu t cu nim ic m ai m ult despre celţi decît ştim azi despre daco-geţi. Deşi izvoarele scrise n u ne-o spun, putem to tu şi presupune că şi în m asa producătorilor de b unuri se vor fi produs dife renţieri, avîndu-i în vedere pe m eşteşugari, negustori şi alţii. Toţi cei despre care am d iscutat p în ă acum sînt, în ultim ă instanţă, oameni liberi, chiar aserviţi fiind, în proporţii diferite, nobilimii. Cu priv ire la o p arte a clienţilor din lum ea celţilor, Caesar ne spune că sînt doar asem ănători sclavilor. N u e mai puţin adevărat însă că nobilul are, în ra p o rt cu ei, absolut ace leaşi d rep tu ri pe care le au stăpînii fa ţă de sclavi. Povestind despre obiceiurile de înm orm întare ale gallilor, Caesar (VI, 19, 4) ne spune că „pînă n u de m ult, sclavii şi clienţii despre care se ştia că fuseseră dragi celor m orţi erau arşi îm preună cu ei după săvîrşirea cerem oniei funebre obişnuite44. A cestea sîn t toate m enţionările p riv in d sclavia la celţi. In cazul daco-geţilor lu cru rile s ta u şi m ai rău. Avem doar două m enţionări vagi asupra existenţei sclaviei. U na d in tre acestea o datorăm lu i A rtem idor din Daldis (sec. II e.n.), au to ru l unei cărţi de tălm ăcire a viselor. Aici citim : „la tra c i sîn t ta tu a ţi copiii nobililor iar la geţi sclavii44638. în tr-u n a d in tre scrisorile lui P liniu s cel T înăr către îm păratul T raian ni se vorbeşte despre u n sclav, pe num e Callidromus, care a fost m ai în tîi p ro p rietatea lu i L aberius M axim us, guvernator (100-—102 e.n.) al Moesiei inferioare, apoi a unei că petenii roxolane pe num e Susagus, de unde a aju n s în posesia lui Decebal. A cesta îl va trim ite în d a r lu i Pacorus, regele părţilor 639. A cestea sîn t to ate ştirile litera re pe c a re le posedăm cu pri vire la existenţa sclavilor în Dacia prerom ană. O ricît de bine voitori am fi, treb u ie să recunoaştem că cele două m enţionări a u ne autorizează să susţinem existenţa unui sclavaj la dacogeţi înainte de a fi incluşi, o p a rte d in tre ei, în hotarele îm pă răţiei rom ane. C allidrom us, chiar dacă a fost p e n tru u n mo m ent în posesia regelui Decebal, provenea din lum ea sclava gistă. M enţionarea lui A rtem idor, lăsînd la o p a rte fap tu l că avem de a face cu vise şi cu tălm ăcirea lor, este de dată foarte tîrzie (sfîrşitul sec. a l II-lea e.n.) cînd u n ii d in tre geţi p u teau avea sclavi pe care să -i fi ta tu a t, să-i fi însem nat, eu fierul roşu, aşa cum e ra obiceiul în în treag a lum e sclavagistă, la acea vreme. M ărturia lu i A rtem idor este d ep arte d e a constitui o
199
dovadă cît de c ît dem nă de a fi lu ată în seam ă şi nicidecum n u poate să ne ofere tem ei în a susţine existenţa la daco-geţi a unor sclavi, care să fi lu cra t pe m oşiile nobililor. Cu toate acestea, nu putem exclude existenţa unor sclavi de tip patriarhal, prin analogie cu alte popoare, fără să posedăm însă nici o bază docum entară. Sigur ni se pare că m unca acestora, plus produsul provenit de pe urm a m uncii sclavilor, e ra con sum at de pro p rietar şi num ai cu to tu l incidental va ajunge pe piaţă. Sclavajul, chiar dacă a existat, nu avea, cu siguranţă, o pondere cît de cît sem nificativă în economia societăţii dacogetice, nici pe vrem ea lui B urebista şi nici m ai tîrziu, înainte de venirea rom anilor, cum, pe bună dreptate, susţine şi D. M. Pippidi 64°. Cele a rătate socotim a constitui suficiente tem eiuri pentru form ularea concluzei u rm ătoare : societatea daco-getică de pe vrem ea lui B urebista era profund stra tific a tă în două m ari clase : bogaţi şi săraci, fără să fie vorba însă de oam eni liberi şi de sclavi. Bogaţii îi vor exploata pe cei săraci şi în tre ei se va fi dus o înverşunată luptă. In continuă în v ră jb ire trebuie să fi fost apoi nobilim ea, luînd ca analogie aceeaşi societate celtică la care ne-am refe rit de atîtea ori. Cu priv ire la acest subiect în te x tu l lui Caesar citim : „In G allia există g rupări politice nu num ai în toate triburile, districtele şi satele, dar aproape chiar în fiecare casă. Cei care conduc aceste g rupări sîn t persoanele care, după p ărerea gallilor, se bucură de cea m ai m are autori tate ; ei au d rep tu l să dea h o tărîre suprem ă în toate treburile, în toate dezbaterile. A ceastă rînduială p are să fi fost stabilită de m ultă vrem e, p e n tru ca nu cum va v reu n om din rîn d u l ple bei să fie lipsit de ap ărare îm potriva u n u ia m ai puternic decît el, căci nici un şef n u îngăduie să fie a su p rit sau înşelat vreunul din oamenii săi, dacă procedează altfel, nu se m ai bucură de nici o a u to rita te p rin tre ai săi. în general, aceeaşi orînduire dom neşte în toată Gallia, căci toate trib u rile sînt îm părţite în două“ Ui. P e n tru a ne p u tea face o im agine com pletă va trebui să ne referim la pasajele din tex tu l lui Caesar, deja- com entate 642, în care ne este descrisă străd an ia şi lu p ta d iferiţilor nobili celţi de a pune m îna pe putere (im perium ) asupra trib u lu i d in care face p arte sau asupra în tregului neam gallie. A sem enea încer cări sîn t foarte num eroase şi ne sîn t povestite ch iar form ele de îm potrivire pe care le în tîm pină aceştia din p a rte a aristocraţiei. A şadar, se ducea o continuă şi ascuţită lu p tă a tît în tre cele două g ru p ări cît şi p e n tru cucerirea suprem aţiei politice. Aris tocraţia se sp rijin ă pe cavaleri şi pe druizi (preoţime).
200
Aceeaşi treb u ie să fi fost, în linii generale, situaţia şi la dacogeţi, chiar dacă v o r fi existat şi anum ite aspecte particulare. P e n tru a p u tea răspunde la prim a în tre b are : a existat sau nu un stat, să vedem acum în ce m ăsură putem cunoaşte su p ra stru ctu ra ce s-a în ă lţa t pe baza despre care am vorbit, care au fost instituţiile de pe vrem ea lui B urebista. S ingurul docum ent scris pe care îl posedăm în legătură cu acest subiect îl constituie acel infim fragm ent din tex tu l lui Criton, p ă stra t în lexiconul atribuit lui Suidas, ce se referă la perioada războaielor dintre Decebal şi T raian 643. F iind vorba doar de un fragm ent, el a fost in te rp re ta t în diverse chipuri de istoricii m oderni. C. Dai coviciu vede în el o atestare desluşită a existenţei în Dacia sec. I e.n. a unor în tinse latifundii în stăpînirea regelui şi, de sigur, şi a fru n taşilo r 644 M. M acrea crede că n u este vorba de instituţii cu caracter perm anent, ci de o supraveghere a agricul turii şi a cetăţilor im pusă de situaţia neobişnuită a războiului 645. Cea m ai plauzibilă in te rp re ta re dată tex tu lu i lui Criton. după părerea noastră, este cea a lui A. B o d o r646. A cesta vede în dem nitarii puşi de D ecebal să se îngrijească de agricultură, nişte funcţionari perm anenţi. Este vorba de organizarea în tregii agri culturi cu analogii la sum erieni unde nubanda era un organ care îndeplinea toate funcţiile legate de în d ru m area şi controlul m uncii agricole. A ceştia erau cei care strîn g eau im pozitele în n atură din dom eniul agricol şi se îng rijeau de construirea ham barelor în care se p ă stra u produsele 64T. Acceptînd teza lui A. Bodor am avea documentat direct şi un alt fapt, anume, existenţa unor impozite în natură. Că la daco-geţii din· epoca lui Burebista erau instituite deja impo zite ni se pare neîndoielnic. Caesar vorbeşte în repetate rînduri despre ele la celţii din vremea lui. Unele erau prea mari şi nu puteau fi suportate de plebe (VI, 13). Acelaşi autor ne spune despre druizi că... „obişnuiesc să nu ia parte la războaie şi nu plătesc impozite, ca restul p opu laţiei; sînt scutiţi de serviciul militar şi de orice altă sarcină14 (VI, 14, 1). Din textul de mai sus reiese lim pede că, pe lîngă impozite, serviciul militar, celţii şi, m utatis m utandis cu multă probabilitate şi daco-geţii, mai aveau de suportat şi alte sarcini·. Care puteau fi acestea ? Despre Dumnorix, Caesar ne povesteşte : „De mai mulţi ani luase în arendă pe un preţ m ic taxele vamale şi toate celelalte impozite, deoarece nim eni nu îndrăznea să supraliciteze atunci cînd licita el“ şi, mai departe că „aceasta îi permisese să-şi mă rească averea personală şi să strîngă mari bogăţii pentru a putea face danii“ 648, desigur în vederea atragerii poporului de par tea lui cu scopul de a răsturna orînduirea politică şi a pune
m îna pe putere. Iată deci, m enţionate văm ile a lă tu ri de alte im pozite şi m odalitatea lo r de adm inistrare. Toate erau arendate celor bogaţi p rin „licitaţie41 la care îşi im puneau voinţa cei p u ter nici, ca în cazul lui D um norix, căruia n u îndrăznea nim eni să i se opună. Să trecem acum la d iscutarea in stitu ţie i d in vîrful piram idei sociale, cea a regalităţii. D espre B urebista ştim că era rege, ne-o sp u n răspicat textele litera re şi titlu l este g rav a t pe lespedea de p iatră de la Dionyso polis, în epigrafa ce-1 cinsteşte pe Acornion. B a m ai m ult, el este „cel d in tîi şi cel m ai m are d in tre regii d in T racia“. Dar, rege e ra şi Rhem axos, pe la 200 î.e.n., ca să dăm u n singur exemplu. Este ştiu t că titlu l de rege (rex ori βασιλεύς) era d at de către scriitorii greci sau rom ani acelor şefi de uniuni trib ale ce aju n seseră în acea fază de sfîrşit a com unei p rim itive ce se num eşte dem ocraţie m ilitară. Regi existau şi la germ anii d in vrem ea lui Caesar, deşi este lim pede că ei erau încă departe de a fi depăşit cadrele o rînduirii prim itive. A sem enea titlu ri se dădeau în pe rioada aşa-zisă eroică din istoria G reciei ori regească din cea a Romei acelor com andanţi m ilitari care reuşeau să pună m îna pe putere, să exercite o ad ev ărată au to rita te regească. „Pe scurt, spune Fr. Engels, cuvîntul basileia pe care scriitorii greci îl în treb u in ţează p e n tru aşa-num ita reg alitate hom erică (deoarece caracteristica ei de căpetenie este conducerea arm atei), avînd a lă tu ri sfatu l şi adunarea poporului, înseam nă num ai dem ocraţie m ilitară" 649 : Regi (reges) sîn t nu m iţi de C aesar m ulţi d in tre fruntaşii celţilor ia r p rin dom nie (regnum) el desem nează au to ritatea su prem ă, p u terea absolută deţin u tă de an u m ite căpetenii, şefi mi litari. D espre aceasta aflăm , to t de la Caesar, că uneori era ere ditară. V orbind despre senoni, u n u l d in tre trib u rile cele mai puternice, Caesar ne povesteşte că la sosirea lui, dom nia (regnum) .o d eţinea M oritasgus ai cărui „străm oşi fuseseră şi ei regi“ 65°. In aceeaşi operă Caesar vorbeşte de senat (senatus) 651. Alteori, re gele este proclam at de oamenii săi, ca în cazul lui Vercinge t o r i x 652. D espre regii şi preoţii geţilor, aflăm de la Dion Chrysostornos p rin Iordanes (Getica, 40) că erau aleşi din rîndurile p illeaţilor 653. Cît priveşte m enţionarea de către Caesar în rep etate rîn d u ri a u n u i senat (senatus) la diferite sem inţii celtice, este foarte greu de spus în ce m ăsură acesta corespunde institu ţiei rom ane cu acelaşi num e. E xistă tem eiuri să presupunem că unele d intre acestea m ai sîn t încă vechile sfa tu ri de trib u ri. A ltfel a r fi greu de explicat cum la un singur trib , cel al nervilor, senatul era com pus d in 600 de m em bri. La unele trib u ri im portante care
202
să-şi im p u n ă suprem aţia asupra altora, cum este cel al heduilor, Caesar ne spune că exista u n m ag istrat suprem ce se num ea vergobret care era ales pe u n a n şi are d rep t de viaţă şi de m oarte asupra concetăţenilor s ă i 654. La acelaşi trib, aflăm (VII, 32) că în vechim e exista obiceiul de a se num i u n singur m agistrat care să deţină p u tere a suprem ă (regnum) tim p de un an, iar pe tim pul lu i Caesar erau doi. A ceşti m agistraţi suprem i se vor fi deosebit de consulii rom ani de vrem e ce Caesar le dă denum irea în lim ba celtică. O deosebire sigură ne-o relatează chiar el : d reptul de viaţă şi de moarte- asupra concetăţenilor. P u terea judecătorească la celţii din tim pul lui Caesar o de ţineau druizii : „ei hotărăsc în aproape to ate dezbaterile publice şi private, dacă s-a comis vreo crim ă, dacă s-a săv îrşit vreun omor, dacă ex istă v reu n proces de m oştenire sau de hotărnicie, tot ei sîn t aceia care dau sentinţe, fixează despăgubirile şi am en zile. P articu laru l sau trib u l care n u se su p u n e h o tărîrii lo r n u mai are d reptul să aducă jertfe. La galii aceasta este pedeapsa cea mai grea. Cei astfel pedepsiţi sîn t consideraţi nişte nele giuiţi şi crim inali ; toţi· evită să se întâlnească şi să stea de vorbă cu ei, ca n u cum va contactul cu ei să le aducă vreo ne norocire ; nu li se acordă jurisdicţie dacă o cer şi n u li se dă vreo funcţie publică. în fru n te a tu tu ro r druizilor se află u nul singur care are cea m ai m are a u to rita te p rin tre ei. La m oartea iîlui îi urm ează cineva oare se distinge p rin dem nitate sau, în caz că există m ai m ulţi care se b u cu ră de aceeaşi trecere, ei îşi dis pută întâietatea p rin votul druizilor, ba uneori ch iar pe calea arm elor. în tr-o a n u m ită perioadă a anului, druizii se aşază ca să judece, în tr-u n loc consacrat, în ţin u tu l earnunţilor, care este considerat că se află în cen tru l Galliei. Aici se a d u n ă de p re tu tindeni toţi cei care au procese şi se sup u n judecăţii şi ho tărîrii druizilor41655. F uncţiile judecătoreşti ale druizilor treb u ie să fi fost exer citate, aproxim ativ, în acelaşi fel de către preoţii daco-geţilor. Dovada în acest sens ne-o furnizează Iordanes. El spune : „Iar după m oartea lui Deceneu, ei au av u t aproape în aceeaşi ve neraţie pe Comosicus, fiindcă era to t aşa de iscusit. Acesta e ra llB n şid e ra t la ei ca reg e şi ca preot su p rem şi ca judecător, fftfto rită priceperii sale, şi îm p ărţea poporului d rep tate ca ultim ă instanţă41 656. Deci, Comosicus era judecător ca u ltim ă instanţă, Iceea ce presupune cu necesitate existenţa altor judecători, în ierarhie inferioară. A ceştia n u pu teau fi decît preoţii, iar cauzele în care judecau treb u ie să fi fost, cu aproxim aţie, aceleaşi pen tru care li se adresau celţii druizilor. r e u ş is e r ă
203
F uncţia de judecător suprem pe care a îndeplinit-o Comosicus, a exercitat-o, fă ră îndoială, şi Deceneu, antecesorul său im ediat, pe care îl egala în iscusinţă, du p ă m ărtu ria lui Iordanes. Iată deci, că la celţi, pe vrem ea lui C aesar avem docum entată clar o dezvoltată stratificare socială, o clasă a oam enilor bogaţi şi una a celor săraci, fiecare cu diferite pături. De asem enea ştim că se tindea cu înverşunare să se acapareze dom nia în sînul unor com unităţi m ai m ari ori m ai mici sau asupra în tregii Gallii. E xis ta u m agistraturi, organe judecătoreşti, legi, ceea ce nu m ai este com patibil cu orînduirea gentilică, apoi im pozite, vămi. In sînul d iferitelor trib u ri, v îrfu ri ale aristocraţiei tindeau să cucerească p u terea suprem ă, ten d in ţă de m ulte ori în cununată de succes, reuşind chiar să tran sm ită dom nia descendenţilor 657. A num ite trib u ri reuşiseră chiar să obţină suprem aţia asupra altora. Despre sequani, de exem plu, ştim că au o b ţin u t „autoritatea suprem ă” (summa, auctoritas) cu a ju to ru l germ anilor conduşi de A riovis tus 658. Oare acea „au toritate suprem ă" însem na s ta t ? Mai sîn t de adăugat m onedele, care de m ulte ori poartă efigia conducătorului, a auto rităţii suprem e 659. Este adevărat însă că acest criteriu n u este decisiv şi determ in an t p e n tru a răspunde la în treb area dacă s-a produs ori n u trecerea de la orînduirea gentilică la stat, o form aţiune socială nouă bazată pe clase an tagoniste. Se cunosc în an tich itate destu le state m ari (de pildă Egiptul) 660 care n -a u posedat m onede decît foarte tîrziu, unele chiar deloc, a lă tu ri ide uniuni de trib u ri puternice care au emis fără să fi ajuns la orînduiri bazate pe ex isten ţa claselor an ta goniste. în acest sens, se pot cita daco-geţii din sec. III—II î.e.n. In sec. I î.e.n. negustorii erau constituiţi, la celţi, în pătu ră socială de sine stătăto are ch iar dacă n u se v o r fi desprins total de agricultură. E xistenţa lo r ne-o atestă ştirile literare, confirm ate de descoperirile arheologice. A şadar, am avea toate m otivele să credem că luase d e ja naştere acel in stru m en t al m inorităţii ex ploatatoare p e n tru a dom ina şi ţine în frîu m ajo ritatea exploa tată, apăruse deja statul. Caesar vorbeşte chiar el de „re publica“ la trib u rile care îşi organizează m ai bine treb u rile o b ş te ş ti661. Unei atari concluzii i se opun însă alte afirm aţii făcute to t de către Caesar în leg ătu ră cu revolta gallilor din iarna anilor 54— 53 î.e.n. C aesar vorbeşte de convocarea adunării înarm ate (arm atum concilium), adunare ce p o triv it obiceiului gallilor în sem na războiul. Or, o asem enea in stitu ţie este specifică ultim ei faze din evoluţia com unităţii prim itive a dem ocraţiei m ilitare. Este de subliniat că relatarea lui Caesar se referă la toţi gallii şi nu la un trib oarecare. E xistenţa adunării în arm ate ridică un serios sem n de în trebare, în ce m ăsură se poate vorbi de o
204
r ă m ă ş iţă din vechea form ă de organizare sau dacă n u cum va ne m ai găsim încă în cadrele com unităţii prim itive fie chiar şi la Capătul perioadei ei finale, fără să fi tre c u t la o nouă form a ţiune socială. Iată deci că, to ată rela tiv num eroasa inform aţie pe care o posedăm cu priv ire la celţi, graţie operei lui Caesar, ea nu este totuşi suficientă, n u ne oferă depline tem eiuri în a form ula con cluzii categorice şi definitive ou priv ire la ex isten ţa ori inexis tenţa sta tu lu i la celţi. Din tex te le Iui C aesar n u reiese o situaţie limpede. Tocmai d ato rită neclarităţii de care vorbeam , societa tea celtică n -a fost analizată de K. M arx şi Fr. Engels. In schimb, textul lui Caesar a fost folosit de clasicii m arxism ului p e n tru a studia form a de organizare socială la germ ani unde era lim pede că ne găsim încă în cadrul o rîndm rii gentilice, a com unei pri m itive. D ar, în tre societatea celtică şi cea a germ anilor din sec. I î.e.n. existau num eroase deosebiri. S u perioritatea netă a celor dintîi a fost evidenţiată în rep etate rîn d u ri de Caesar şi m enţionată ca a ta re şi de E r. Engels 662. Răm îne în sarcina istoricilor ca pe baza unei am ănunţite analize în care, p e lîngă tex tu l lui Caesar, să fie puse la con tribuţie toate d atele de care dispunem azi, infin it m ai num e roase decît le e ra u l a : îndem înă întem eietorilo r m aterialism ului istoric, şi în lum ina acestei în v ăţă tu ri să precizeze dacă noile relaţii a p ăru te în societatea celtică, pe baza unor fo rţe de pro ducţie dezvoltate, în lu p ta lo r de a sfărîm a vechile cadre de organizare au reu şit sau n u să instituie statul. D eparte de a avea p rete n ţia soluţionării u nor problem e a tît de dificile ni se p are m ai probabil că la celţi în sec. I î.e.n. existau toate prem isele care reclam au, im puneau cu necesitate statul. Acestea s-a u form at în tr-o perioadă m ai îndelungată de timp. A avut loc o acum ulare cantitativă, iar pe vrem ea lui Caesar n u ştim cu destulă siguranţă dacă s-a produs, ori era în în curs de d esfăşurare acel salt calitativ, care a dus la apariţia statului 663. O ricît de ciudat a r p ărea şi oricîtă surp rin d ere ar produce, trebuie spus că, în leg ătu ră cu existenţa ori inexistenţa statului, izvoarele scrise c u p riv ire la daco-geţi sîn t m ai bogate, m ai ca tegorice şi în m ăsură să ne dea un răspuns. In tex tu l lui Strabon, izvorul lite ra r principal în reconstituirea epocii lui B urebista ci tim : „în cîţiva an i a în tem eiat o m are stăpînire şi a supus ge ţilor cea m ai m are p a rte din populaţiile vecine..., iar pe celţii cei ce se am estecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a p u stiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lu i C ritasiros, precum şi pe taurisci
205
i-a nim icit cu desăvîrşire“ 6M. B urebista va cuceri şi va include în stăpânirea sa cetăţile greceşti de pe ţărm u l de vest al M ării Negre, de la Olbia la Apollonia, va subjuga sem inţiile celtice pătrunse în spaţiul de vest al Daciei — pe boii şi pe taurisci, pe care, fără îndoială, n u i-a nim icit cu desăvîrşire aşa cum spune Strabon. D escoperirile arheologilor cehoslovaci care au scos la lum ină num eroase m ărtu rii m ateriale atestă categoric locuirea pe m ai departe a celţilor în spaţiul Slovaciei în to t cursul sec. I î.e.n. şi m ai tîrziu, încă cîteva secole. Cu siguranţă că m ulţî d in tre războinicii boiilor şi ai tauriscilor vor fi fost ucişi îrt lupte, iar alţii vor em igra spre apus, după cum o aflăm de la Caesar. D ar num eroşi au fost şi aceia care au co n tinuat să tră iască în vechile lor aşezări, alătu ri şi îm preună cu dacii. Ni m icită a fost doar p u terea lor politică fiind înlocuită cu cea a lui Burebista. B urebista va supune apoi trib u rile celtice „ce se am esteca seră cu tracii şi ilirii“ în care treb u ie să-i vedem pe scordisciî din ju ru l B elgradului de azi. A ceştia sîn t m enţionaţi ataeînd, în rep etate rînduri, c h ia r în coaliţie cu geto-dacii, graniţele stăpînirii rom ane din Peninsula Balcanică. Şi de data aceasta, vie ţu irea lor pe m ai dep arte în terito riu l de azi a l Iugoslaviei, de-a lungul dom niei şi după m oartea lui B urebista, ne este dovedită de descoperirile arheologice. In schim b scordiscii celţi pătrunşi în O ltenia de azi după sec. 1 î.e.n. n u m ai sîn t atestaţi pe cale arheologică sau de altă n atu ră. B urebista va subjuga trib u rile bastarnilor-germ ani ce se fă cuseră stăpîni pe o p a rte a terito riilo r dacice din cuprinsul Mol dovei de azi. Dacă m ai adăugăm şi pe coloniştii greci din oraşele-state de pe ţărm u l vestic a l P o n tu lu i Euxin am făcut do vada stăpînirii lui B urebista asupra unui enorm spaţiu, fap t ce l-a d e te rm in a t pe S trabon să vorbească despre o αρχή („impe riu"). Cum putea fi cîrm u ită o a tît de vastă stăpînire ? Şi cum p u teau fi ţin u te în frîu atîtea popoare străine ? R ăspunsul la cele două în tre b ări ni-1 dă ch iar Fr. Engels. „M area întindere a îm părăţiei —■ne spune el cu priv ire la regatul francilor — nu p u tea fi cîrm uită cu m ijloacele vechii orînduiri gentilice ; sfatul conducătorilor, ch iar dacă n -a r fi d isp ă ru t de m ult, n -a r m ai fi p u tu t să se ad u n e şi fu curînd înlocuit cu a n tu ra ju l perm anent al r e g e lu i; vechea ad u n a re a poporului răm asă num ai de form ă ajunse şi ea, din ce în ce m ai m ult, o sim plă adunare a şefilor inferiori ai arm atei şi a nobilim ii născînde14 665. M area în tin d ere peste care şi-a în tin s stăpînirea.^ B urebista : de la D unărea m ijlocie la Olbia şi de la C arpaţii nordici la Bal-
206
cani, este o rea lita te pe care concură în a ne-o dovedi izvoarele literare, epigrafice şi arheologice. S tăp în irea peste alte n eam uri : celţi, bastarni, greci etc. este şi ea o rea lita te to t a tît de vie şi de necontestat. N u m ai este o ipoteză concluzia ce se im pune cu necesitate de la sine : un asem enea v a st terito riu n u putea fi cîrm uit cu in stitu ţiile vechii orînduiri gentilice, ci num ai pe ca lea unui stat. Dacă a tu n c i cînd B urebista dom nea num ai peste teritoriul restrîn s al trib u lu i, fie el cît de m are, ori a uniunii de trib u ri căruia îi aparţinea, m ai putea fi vorba de m enţinerea vechilor instituţii, n u încape îndoială că pe m ăsura în tinderii stăpînirii lui, a su p unerii, a subjugării pe seam a geţilor a celei mai m ari p ărţi d in populaţiile vecine — folosind form ularea lui Strabon — acestea se dovedeau neputincioase, ineficace. P rin forţa îm p re ju rărilo r ele tre b u iau înlocuite cu o nouă in stitu ţie capabilă să asigure m ersul înainte al societăţii. „D om inaţia asupra celor subjugaţi, spune F r. Engels e ste incom patibilă cu orînduirea gentilică" 666 şi ea a fost înlocuită c u u n a nouă. Am a ră ta t m ai în ain te gradul de dezvoltare al societăţii dacogetice în dualitatea aspectelor ei : cel al forţelor şi al relaţiilor de producţie precum şi in stitu ţiile ce le-am p u tu t d epista din izvoa rele ce ne stau azi la îndem înă, in stitu ţii g en erate de această bază. C hiar dacă m u lte d in tre cele a ră ta te de noi n u sînt sufi cient de tem einio susţinute docum entar, u n lu c ru n i se p are de necontestat şi anum e că dezvoltarea fo rţelo r d e producţie n u pu tea fi dusă m ai d e p a rte în cadrele strim te ale orînduirii comu nei prim itive. Noile relaţii de producţie, e v id en t superioare, năs cute în cadrul vechii orînduiri, erau deplin m aturizate, ele re clam au o nouă form aţiu n e socială. E ra nevoie de u n in stru m en t capabil să ţin ă în frîu m asele dependente şi exploatate, u n in strum ent care să asigure averile şi privilegiile nobilim ii dacogi'tice, u n in stru m en t capabil să asigure dom inaţia asupra nea m urilor subjugate şi acesta a fost statul, ale cărui baze le-a pus Burebista. Iată care au fost tem eiurile ce n e-au d e te rm in a t să adoptăm cu toată convingerea teza cu priv ire la ex isten ţa unui sta t dacogetic pe vrem ea lu i B urebista, form ulată m ai în tîi de C. Dai( iviciu 667 şi îm p ă rtă şită apoi d e m ajoritatea cercetătorilor 668. Aceleaşi tem eiuri n e obligă să respingem categoric cea de a doua teză susţinută de M. M aerea 669, T. D. Z la tk o v sk a ia 670 şi de i. T. K ru g lik o v a 671 în conform itate cu care B urebista n -a r fi fost decît u n şef ce dom nea peste o m are u n iu n e de trib u ri ră masă încă în cadrul orînduirii gentilice. N u putem fi de acord
nici cu părerea lui M. C onstantinescu oare consideră că pe v re m ea lui B urebista n -a r fi existat decît o confederaţie de trib u ri şi că form aţiunea politică pe care o conducea a r fi fost un p re stat, deşi societatea daco-getică depăşise o rînduirea gentilică şi se afla în cea trib u ta lă 672. F ără a m ai aduce alte argum ente socotim edificatoare analogia lu ată din lum ea germ anilor despre oare Fr. Engels ne spune : „statul (la germ ani) izvorăşte de-a d rep tu l d in cucerirea unor întinse terito rii străine, p e n tru stăpîn irea căro ra organizaţia gentilică n u oferea nici u n fel de m ijloc" 673. A şadar, cu deplină siguranţă putem afirm a că B urebista este cel care a întem eiat statu l dac m . Se pune acum problem a sta bilirii acestui m om ent pe parcursul celor aproape p a tru decenii cît a dom nit B urebista. C. Daicoviciu a fost de părere că, o vrem e am avea d e-a face „la început, cu o m u lt m ai puternică u n iu n e de trib u ri geto-dace decît cele anterioare, d ar to t cu o un iu n e cu caracteristicile ei organe de dem ocraţie m ilitară şi cu fireştile tendinţe şi m ai accentuate de tran sfo rm are în tr-o or ganizare sta ta lă ” ca abia p rin ultim ii zece an i din glorioasa dom nie a lui B urebista să se contureze a p a riţia sta tu lu i 675. U lterior C. Daicoviciu a îm pins m u lt înapoi m om entul de constituire a statu lu i, presupunînd că el a p u tu t exista, chiar îşi în ain te de Bu rebista 67e. Din docum entele de care dispunem , în actualul stadiu al cer cetărilor, reiese că perioada de cuceriri, d e extindere în afara v etrei perm anente şi n e în treru p te a locuirii daco-getice, în tre prinsă de B urebista s -a r data, cel p u ţin în a doua ju m ă ta te a dom niei, dacă n u chiar şi m ai tîrziu. A şa stîn d lucrurile, putem spune că, înainte de această perioadă sta tu l n u ne este docu m entat, deşi el p u tea să existe. Insă, du p ă supunerea celţilor şi a altor neam uri el a devenit cu siguranţă o realitate. A vînd deci, deplina certitudine asu p ra existenţei unui s ta t doar după perioada de cuceriri, am p u tea presupune, p ăstrîn d fireşte cuve nitele şi extrem d e necesarele rezerve, că în ain te de această pe rioadă, form a de organizare instituţională să fi fost cea speci fică perioadei finale a dem ocraţiei m ilitare. U ltim a d in tre ipo tezele lui C. Daicoviciu pe alte tem eiuri decît cel al inscripţiei de la Dionysopolis închinată lui A cornion n u poate fi categoric respinsă. D ezvoltarea economică a societăţii daco-getice cu im plicaţiile sale de ord in social au p u tu t duce la apariţia statului chiar şi pe vrem ea tatălu i lu i B urebista, în cazul în care şi el a fost rege. Dar, despre toate acestea n u avem nici un docum ent. Din lipsa acestora v a tre b u i să ren u n ţăm la a plasa în tr-u n
208
anume m om ent dat, din tim pul dom niei lui B urebista, apariţia statului. Dacă o problem ă ca cea pe care am discutat-o, oricît de inte resantă şi pasionantă a r fi ea, n u prezintă o m ajoră im portanţă, nu acelaşi lucru îl p u tem spune despre altele. F ără îndoială, cea mai de seam ă şi esenţială d in tre ele, legată direct de statu l daco-get, este cea a orînduirii sociale căreia i-a aparţinut.
5
FORMAŢIUNEA SOCIALĂ Cînd C. Daicoviciu şi-a form ulat teza cu p riv ire la sta tu l dac, l-a caracterizat d re p t un s ta t sclavagist, „avînd, desigur, o form ă specifică datorată p a rticu larităţilo r locale în care a lu a t naştere şi deosebindu-se, evident în unele privinţe, de tip u l clasic al statului sclavagist grec şi rom an" — folosind c h ia r cuvintele a u to ru lu i,i77. Tocmai aceste deosebiri l-au determ in at pe C. Dai coviciu să definească sta tu l dac ca un „stat sclavagist începător" şi să vorbească d e o „orînduire sclavagistă începătoare" pe tim pul lui B u re b is ta 678. Term inologia pe care o foloseşte au to ru l p en tru a defini sta tu l lui B urebista şi form aţiunea socială care l-a generat, căreia îi aparţine, este diversă ; „sem iselavagist“ 679 în care sclavagism ul n u este generalizat cu tendinţe spre scla vagism ; „m onarhic" cu p ro n u n ţa t caracter m ilita r 680. In tr-o sin teză 681 cu priv ire la perioada B urebista-D ecebal, C. Daicoviciu îşi fixează punctul de vedere, din care ne vom perm ite să ex tragem cîteva pasaje : „stat care v a fi p ă stra t încă m ulte din trăsătu rile orînduirii gentilice, d ar în tru n e a condiţiile esenţiale ale unei orînduiri de sta t specifice lumii barbare (sublinierea n e aparţine) ne-clasice“. „E s ta tu l dac în germ ene pe care nu-1 pu tem num i altfel decît sta t sclavagist începător şi precizăm de tip m ilitar, începător, p e n tru că n u poate fi vorba încă în acest s ta t de o generalizare a relaţiilo r de producţie sclavagiste sau de transform area m uncii sclavilor în bază a producţiei sociale, îl num im aşa, deoarece, chiar dacă relaţiile sclavagiste erau încă p u ţin dezvoltate pe vrem ea lu i B urebista şi a urm aşilor săi im e diaţi, ele reprezentau elem entul nou, capabil de dezvoltare şî aflat, de fapt, în tr-o continuă dezvoltare, acel elem ent care-şi croia încet dar sig u r drum , în lă tu rîn d tre p ta t răm ăşiţele orîn duirii comunei prim itive, elem entul către trebuia să învingă în virtu tea im placabilei legităţi a dezvoltării istorice".
20 »
P rin tre prim ii cercetători rom âni c a re a u negat existenţa sclavagism ului la daco-geţi înainte de epoca rom ană a fost M. Ma-crea. El contesta n u num ai ex isten ţa sclavagism ului, d ar şi a statu lu i susţinînd, după cum am m ai arătat, că pe vrem ea lui B urebista şi a lui Decebal daco-geţii se m ai găseau încă în cadrele vechii form aţiuni sociale ale com unei prim itive 682. în ultim a vrem e, caracterul sclavagist a l sta tu lu i dac a fost negat şi de D. M. Pippidi şi pus în discuţie de H. Daicoviciu 683. D. M. Pippidi, pe bună dreptate, refuză să acorde m uncii servile o pondere cît de cît sem nificativă în producţia socială la dacog e ţi şi pe acest criteriu contestă caracteru l sclavagist al statului. A u to ru l presupune existenţa unui sistem apăsător de arendare a păm în tu lu i sau un sistem de clientelă, fără să în tre p rin d ă o analiză a fenom enului şi să precizeze despre ce fel de form a ţiu n e socială este vorba 684. C aracterul sclavagist al sta tu lu i dac este negat şi de M. Constantines'OU 685. Iată care sîn t punctele de vedere exprim ate p în ă în prezent c u p riv ire la subiectul pe care-1 discutăm . Vom încerca să vedem acum , în ce m ăsură elem entul scla v ag ist constituia acel nou care trebuia să învingă, ţinînd seam a de îm p re ju rare a clară şi d e necontestat a ponderii cu to tu l scă z u te şi nesem nificative a m uncii servile în societatea dacică. Ţi n în d seam a că p e n tru existenţa sclavilor în Dacia prerom ană nu avem pînă acum nici o dovadă sigură, unioa justificare p e n tru a caracteriza societatea daco-getică d rep t sclavagistă a r rezida p rin urm are în caracterul obiectiv al noului, a l progresului. P rogresul social este o lege de necontestat a istoriei. Socie tate a om enească şi, fireşte, şi cea daco-getică s-a dezvoltat pe o lin ie ascendentă ; num ai că acest proces n -a fost sim plu, liniar, în cercările de sim plificare a u fost com bătute încă de V. I. Lenin care a a ră ta t com plexitatea problem ei şi pericolul de a privi lu cru rile u n ilateral 686. Legitatea succesiunii form aţiunilor sociale n u trebuie să se transform e în schem e rigide de esenţă m ecani cistă, care vin în contradicţie cu sp iritu l fu n d am en tal al m arxism u lui. N u trebuie să transform e tim pul istoriei în tr-o „carcasă goală în care evenim entele şi oam enii treb u ie să-şi găsească cu orice p reţ locul44687. „Teoria celor „cinci stadii14 — spune m arx istu l fra n cez Je an S uret-C anale —■reduce m arxism ul la o „filozofie a is to rie i4^ adică la un sistem rigid prestabilit, căreia trebuie să i se supună realitatea, dem ers pe care M arx l-a com bătut în m od consecvent44688 Form ulînd legitatea succesiunii form aţiunilor so ciale, cei doi clasici ai m arxism ului K. M arx şi F r. Engels au p ro te sta t în num eroase rîn d u ri îm potriva încercărilor de a face
210
din această legitate o schem ă obligatorie, o cheie universală pentru rezolvarea tu tu ro r problem elor. C hiar atunci cînd şi-au prezentat p e n tru în tîia oară geniala lo r descoperire privind evo luţia societăţii, succesiunea orinduirilor sociale, parcă prevăzînd că u lterio r se va da tezelor lor o in te rp re ta re absolutizantă, M arx şi Engels au atras atenţia asupra faptului că „detaşate de is toria reală, luate în sine, aceste abstracţii n -au nici o valoare. Ele pot servi num ai p e n tru a înlesni sistem atizarea m aterialului istoric, p e n tru a indica ordinea succesiunii d iferitelor sale stra turi. D ar ... aceste abstracţii n u oferă în nici un caz o reţetă sau o schem ă după care să poată fi aju state epocile istorice14 689. Le gea succesiunii form aţiunilor sociale, ca oricare lege a re un pro fund caracter dialectic. P e n tru a pătrunde, p e n tru a înţelege mai bine caracterul profund al acestei legi trebuie avut în ve dere, aşa cum a ră ta C onstantin B orgeanu 69°, că ea n u comportă, existenţa unui n u m ă r fix şi determ inat de form aţiuni sociale. Pe lîngă cele cinci form aţiuni bine cunoscute se subliniază din. ce în ce m ai m ult însem nătatea acelui „m od ide producţie asia tic44 m enţionat a tît d e K. M arx cît şi de Fr. Engels 691. Mai trebuie av u tă apoi în vedere 0 altă îm p reju rare deosebit de im portantă dem onstrată de istorie şi anum e aceea că nu. toate popoarele au tre c u t în mod obligatoriu p rin aceleaşi for m aţiuni. D im potrivă, cazul cel mai frecvent şi nu o excepţie este eludarea în dezvoltarea procesului istoric a l unor form a ţiuni „clasice44. Se poate cita astfel cazul germ anilor. Organizaţi, încă de pe vrem ea lui Caesar, în uniuni de trib u ri, anum iţi şefi tindeau, uneori chiar reuşind, să pună m îna pe p u tere a absolută. Cu toate acestea, germ anii, nici chiar în sec. II—III e.n., cu toată vecinătatea Im periului rom an şi a in ten su lu i schim b pe eare-1 în treţin eau cu acesta, n -au ajuns să alcătuiască s t a t e 692. Ei n u vor cunoaşte sistem ul social sclavagist, ci v o r trece direct la feu dalism. Aşa cum a a ră ta t şi Ş tefan Voicu, .sucoesiunea o rin d u irilo r sociale, descoperită de M arx, este o lege obiectivă a istoriei. Ea constituie u n u l d in tre elem entele de bază ale m aterialism ului istoric a cărei valab ilitate a fost şi continuă să fie confirm ată de istorie. C aracterul ei profund ştiinţific constă în fap tu l că ea indică lin ia fu n d am en tală de dezvoltare care conduce om e nirea de la form ele preoapitaliste sau capitaliste, la socialism. „Numai această lin ie fundam entală de dezvoltare a re — aşa cam spunea Şt. Voicu — pe d easupra oricăror v a riaţii de for m aţiuni şi relaţii social-econom ice, u n caracter universal. Ea s e confirm ă în zilele noastre în fap tu l istoric fu n d am en tal că p rin cipalul conţinut al acestei epoci este trecerea în tregii om eniri
211
la orînduirea socialistă, trecere care are loc în ritm u ri inegale şi în form e şi etape extrem de v a ria te 11 693. Revenind la societatea daco-getică, o dovadă elocventă, după p ărerea noastră, a faptului că direcţia de dezvoltare spre care tindea ea nu era cea sclavagistă, poate fi dedusă din soarta ul terioară a daco-geţilor. După cum bine se ştie, num ai o parte din terito riu l Daciei a in tra t, p e n tru o vrem e, în stăpînirea ro m anilor. H otarele im periului cezarilor a u lăsat în afară, m ari spaţii locuite de daco-geţi, a tît în interiorul, cît şi în afara lan ţu lu i carpatic. Or, nici în această lum e a dacilor liberi n-a luat naştere o form aţiune socială sclavagistă, deşi nu poate fi pus la îndoială progresul culturii m ateriale şi spirituale a acestora, gîndindu-ne în prim ul rîn d la carpi 694. In toată lum ea dacilor li beri şi apoi după anul 271 şi în terito riile fostei provincii ro mane,’ pe d u rata întregii perioade a m igraţiei popoarelor, pînă la form area statelor feudale, orînduirea a fost oea „asiatică'·1 oare se concretizează p rin obştea sătească 695. A şadar, în societatea daco-getică de pe vrem ea lui Burebista, pe de o parte, m unca servilă n -a av u t u n rol cît de cît sem ni ficativ în producţia socială, deşi sclavi, de tip patriarh al, tre buie să fi existat cu toată tăcerea docum entelor, iar pe de altă p a rte direcţia, lin ia de dezvoltare nu era în mod obligatoriu în d rep ta tă spre o form aţie socială sclavagistă. D im potrivă, avem toate tem eiurile asigurate în a susţine că în Dacia sclavagism ul a fost im plantat şi că el s-a suprapus peste o rea lita te dacică nesclavagistă. Form a de p roprietate com unitară în agricultură m anifestată în cadrul obştilor săteşti s-a m en ţin u t şi după c u cerirea Daciei. Ea a constituit o realitate de fapt, în dezacord cu norm ele juridice rom ane, conform cărora întregul terito riu al noii provincii aparţinea îm păratului ori senatului. Nu este locul şi cazul aici să analizăm form ele de p ro p rietate din Dacia rom ană ■şi nici să insistăm asupra lor 696. O ricum ar fi, un lucru este de necontestat şi anum e că, sclavagism ul în lum ea daco-getică a d u rat doar cu ceva m ai m u lt de un secol şi jum ătate, fireşte ex■cluzînd Dobrogea. Deşi, chiar şi în această provincie avem do cum ente oare pledează p e n tru teza noastră. Am a ră ta t deja că pe la anul 200 e.n. m ai avem încă atestată obştea sătească ge tic ă în Dobrogea. F ără îndoială, form aţiunea socială sclavagistă era superioară celei a com unei prim itive. De asem enea, ni se pare lim pede, constituind u n bun cîştigat, că societatea daco-getică din tim pul lu i B urebista depăşise cadrul form aţiunii sociale a o r în d u ir iî gentilice. Ea era deja o societate îm p ă rţită în clase. în cadrul u n u i stat, fără a fi însă sclavagistă. De aici nu poate fi tra să
212
;
i
decît o singură concluzie şi anum e, aceea a existenţei cu nece sitate, a unei alte form aţiuni sociale, a lta decît cea sclavagistă, care era în sta re să asigure dezvoltarea pe mai departe a for ţelor de producţie, a relaţiilo r sociale de tip nou in terv en ite în Dacia. O asem enea form aţiune socială a fost aceea pe care cla sicii o num esc m od de producţie „asiatic" sau „oriental11. In ultim a vrem e discuţiile cu priv ire la form aţiunea socială „asiatică" sînt d in ce în ce m ai num eroase şi n u m ăru l celor care susţin existenţa unei asem enea form aţiuni, în continuă creş tere 697. Problem a a fost abordată şi de către filozofii şi sociolo gii noştri 698. Este departe de noi gîndul de a trece, m ăcar fu gi Itv, în revistă, aici, p ărerile care s-au exprim at şi pro şi contra, cu privire la acest subiect. A u fost făcute in v en tare a tex te lo r din operele clasicilor m arxism ului care se refereau la m odul de· producţie asiatic 699, s-au p u rta t şi se m ai poartă încă discuţii în contradictoriu 700. A m reţine, din aceste discuţii, doar cîteva elemente. „P en tru om ul de ştiin ţă m arxist, se în tre b a I. Banu, suprem a in stanţă de verificare a teoriei n u sîn t oare faptele ?■ Nu este oare sarcina sa de a pleca de la fapte, p e n tru ca urm înd spiritul gîndirii lu i M arx, Engels şi Lenin, să desprindă con cluzii teoretice im puse de faptele noi ?“ Acelaşi autor ară ta că. există două direcţii de cercetare : pe plan u l teoriei m arxist-le-niniste oare vizează cunoaşterea tezelor en u n ţate de M arx-E ngels-Lenin privind acest subiect şi apoi o a doua, cea a cercetă-, rilor concrete care tin d să lăm urească în ce m ăsură anumitedate pot să capete o in te rp re ta re teoretică superioară p rin u ti lizarea conceptului d e „mod de producţie a s ia tic " 701. B ineînţeles, noi vom urm a cea de a doua direcţie, aliniindu-ne în rîndurile· acelora care sîn t convinşi de necesitatea adoptării acestui con cept pe oare îl im p u n faptele. în oazul n o stru o asem enea po ziţie este capabilă să dezvăluie m ai profund esenţa datelor pecare le avem asupra daco-geţilor. N u este vorba de a ne lim ita, num ai la epoca lui B urebista, ci de a extinde acest concept la. întreaga perioadă veche şi a m igraţiilor d in istoria ţării noastre. Num ai o asem enea poziţie va putea duce la explicarea faptelorîn esenţa lor. în acest mod ne vom p u tea apropia de adevăr şi; nu vom fi siliţi să apelăm la adoptarea unor noţiuni care nu·, corespund realităţii şi sîn t contrazise de docum entarea actuală. De asem enea, vom fi scu tiţi d e a în tre b u in ţa noţiuni de compro mis ce nu-şi a u acoperire, nu au u n conţinut real. însuşirea c o n ceptului de form aţiune socială „asiatică11 sau „tributală" ne va scuti de a depăşi evidenţele şi de a preconiza răm înerea daco-, geţilor din epoca lu i B urebista în cadrele o rîn d u irii com unei p r i mitive, ori de a fo rţa aceleaşi evidenţe în a susţine o form a-.
213 .
ii une socială sclavagistă, fie ea „începătoare”, de tip „necla sic" etc. Se ştie azi că form aţiunea socială pe care o discutăm nu se lim itează la Asia ci cuprinde un sp aţiu eu m u lt m ai vast, în care se includ A frica, A m erica de Sud şi Europa. De aceea, au fost propuşi m ai m ulţi term eni p rin tre care şi cel de m od de producţie trib u ta r sau tributal, form aţiune socială trib u ta ră (ul tim ul dealtfel sugerat încă de K. M arx) şi trib u ta lă 702. In esenţă aceasta se caracterizează p rin existenţa contradicţiei fundam en tale d intre com unităţile aservite şi clasa dom inantă în întregul său, p rin p ro p rietatea com ună a su p ra p ăm întului dublată de o p ro p rietate a statu lu i ori a p u terii suprem e coexistînd cu pro p rie tate a privată, p rin regim d e s ta t despotic şi p rin caracterul sporadic al sclavajului. Form aţiunea socială „asiatică“ sau „trib u ta lă “ se deosebeşte a tît de com una prim itivă, cît şi de form aţiunea sclavagistă, ori de cea feudală. L egăturile d in tre m em brii obştii n u se m ai în tem eiază pe legături de rudenie, de sînge, ca în com una prim i tivă 703, ci nem ijlocit pe cerinţele economice de vecinătate (obştea sătească ori de vecinătate). A lte tră să tu ri care o diferenţiază de prim a d in tre form aţiunile sociale s î n t ; caracterul p ro prietăţii : comună, cu dublu aspect şi p r iv a t ă ; ex isten ţa claselor, & ex p loatării şi, în sfîrşit, a statului. în form aţiunea socială „asiatică11 sclavii nu poartă principala sarcină a producţiei ia r păm ântul este în p ro p rietate comună. „A parent — spune M aurice Godel i e r 704 — noul m od de producţie se sp rijin ă şi continuă vechile ra p o rtu ri de producţie, în realitate însă se introduceau noi ra p o rtu ri de producţie bazate pe asuprire şi dom inaţie... m odul de producţie asiatic prelungeşte şi contrazice vechile rap o rtu ri co m unitare. El se deosebeşte şi de form aţiunea sclavagistă sau feu d ală“ 705. F orm aţiunea socială despre care discutăm n u constituie o tre a p tă interm ediară în tre comuna prim itivă şi sclavagism ori feudalism , o fază de trecere. Ea este o form aţiune de sine stă tăto are ce se caracterizează p rin existenţa claselor sociale, a con tradicţiilor şi im plicit, a antagonism elor d in tre ele. P e n tru a caracteriza o anum ită form aţiune socială criteriul principal, aşa cum am m ai a ră tat, îl constituie form a de pro p rie tate asupra m ijloacelor de producţie 706. în cazul nostru, dat fiin d fap tu l că geto-dacii din vrem ea lui B urebista erau în p ri m ul rîn d şi în covîrşitoarea lor m ajo ritate agricultori, problem a p ro p rietăţii se pune în leg ătu ră cu păm întul. Deci, a form elor de p roprietate în agricultură.
214
Am a ră ta t că to ate docum entele de care dispunem în mo m entul de faţă n e dovedesc, p e n tru epoca lui B urebista, ca form ă d e p ro p rie ta te m ajo ritară, p ro p rietatea com unistă m ani festată în cadrul obştilor săteşti. A ceastă form ă de organizare nu exclude pro p rietatea p riv a tă a su p ra păm întului, fie că este vorba d o ar de te re n u l restrîn s d in ju ru l casei. S-a vo rb it cu insistenţă în lite ra tu ra n oastră de specialitate de p ăm în tu rile private ale nobilim ii ori ale preoţim ii daco-getice 707. T rebuie spus însă că în leg ă tu ră cu existenţa acestora n u avem nici o atestare literară sau epigrafică, nici o m ărtu rie scrisă, iar docu m entele arheologice cu g reu a r p u tea fi solicitate la a ne da u n răspuns. F ără nici u n fel d e sig u ran ţă şi cu to tu l ipotetic, am putea susţine d espre descoperirile arheologice că ele pledează mai degrabă îm potriva existenţei latifu n d iilo r la daco-geţi. N e gîndim la lipsa acelor locuinţe mai luxoase care să se deose bească n e t de celelalte, a tît în cadrul aglom erărilor m ai m ari, cît şi izolat, în gen u l unor vile «rustice din lum ea sclavagistă. Excepţiile, extrem de rare , „palatul" de la Popeşti, tu rn u rile din cetăţile dacice, îşi a u c u to tu l alte explicaţii. M arile latifundii n u ne s în t atestate clar nici la celţi. Am a ră ta t deja că C aesar vorbeşte m ereu de averile, de bogăţiile nobililor ori ale fru n ta şilo r galii fără să precizeze în ce anum e constau a c e ste a 708. Deşi ne lipseşte o docum entare sigură, putem presupune totuşi existenţa, încă din vrem ea lui B urebista, a proprietăţii priv ate asupra păm întului, cunoscută fiind ten d in ţa nobilim ii de a acapara cît m ai m ult din p ro p rie ta te a obştilor să teşti. Cît de întinse şi cît de frecvente erau m oşiile în tim pul Iui B urebista sîn t în tre b ări la care n u se poate d a u n răspuns, ia r supoziţiile le socotim d e prisos. Este cît se poate de verosim il ca pe anum ite p ă rţi din te ri toriul daco-getic u n it de B urebista şi inclus în hcjtarele stăpînirii lui, să se fi m en ţin u t o vrem e şi obştea fam ilială, casnică, carac teristică form aţiunii sociale a com unei prim itive 709, a lă tu ri de obştea sătească. F a p tu l nu este cu nim ic surprinzător, ştiu t fiind că form e ale vechiului sistem se perpetuează uneori o perioadă extrem de îndelungată în cadrul unor noi form aţiuni sociale. In legătură cu obştea sătească ne-a m ai răm as de adăugat că form ele ei tipice le întîlnim în O rient şi Egipt, M esopotamia, India, China etc., fără să lipsească însă nici din Europa. La tracii m eridionali ea e ra form a dom inantă de p ro p rie ta te 710, iar la iberi, în regiunile m ai dezvoltate, a a p ă ru t încă din sec. II—I î.e .n .711. Ea poate fi presupusă şi la celţi, ca şi la m ulte alte popoare „barbare" din afara g raniţelor Im periului rom an. A ceasta trebuie să fi fost deci form a de organizare a tu tu ro r neam urilor
m5
„ b arb are11 din E uropa care au ajuns la u n în a lt grad d e dezvol ta re şi care a u depăşit lim itele form aţiunii sociale a comunei prim itive. A şadar, societatea daco-getică în fru n te a căreia s-a s itu a t ap roxim ativ p a tru decenii B urebista cunoştea m ai m ulte form e de p roprietate asupra păm întului, dom inantă fiind, şi covîrşitor m ajo ritară, cea com unitară a obştilor săteşti. E xistenţa u n o r dregători ai regelui puşi să supravegheze ag ricu ltu ra şi analogiile existente în alte societăţi cu acelaşi mod de producţie ne autorizează ea postulăm cea de a doua form ă d e proprietate, cea a sta tu lu i sau a regelui care se suprapune peste cea a obştilor. Deci, coexistenţa prop rietăţii comune, cu caracterul său dublu, îm preună cu cea p riv ată corespunde p rim eia d intre caracteristicile esenţiale ale form aţiunii sociale „asiatice". Să trecem acum la cea de a doua tră să tu ră, regim ul de stat. K. M arx stabilea statelor „asiatice” t r e i funcţii, şi anum e în do m eniul finanţelor (impozite, jefuirea in te r n ă ) ; războaiele (jefui re a externă), m uncile obşteşti (asigurarea rep ro d u c ţie i)712. Pe to ate acestea le în tîln im şi în societatea daco-getică din vrem ea lui B urebista. Im pozitele se plăteau în n a tu ră şi C riton n e m en ţionează chiar funcţionarii puşi în fru n te a agriculturii, ce a v eau m enirea să strîn g ă aceste im pozite. M ai p u tem ţine seam a şi de analogia cu lum ea celtică un d e im pozite a u e x ista t cu siguranţă (ne-o spune Caesar), ajungînd, uneori, să fie a tît de apăsătoare încît m ulţi se vedeau obligaţi* cu sacrificiul libertăţii, să caute protecţia celor bogaţi. Războaiele de cuceriri al -căror ţel obligatoriu era jefuirea populaţiei învinse şi supuse sîn t şi ele din plin atestate. Este suficient să am intim , în acest sens, rela ta rea lui Dion Chrysos tomos care deplînge soarta Olbiei, devastată de oştile lui B ure bista n3. N e-a m ai răm as de d iscu tat cea d e a treia latu ră a funcţiilor îndep lin ite de sta tu l lui B urebista şi an u m e : m uncile obşteşti. P e n tru acestea ne sta u m ărtu rie c la ră to ate cetăţile ridicate în p iatră, şi, în special, com plexul din M unţii O răştiei, constituit în tr-u n adevărat sistem. C antitatea d e m uncă ce s-a inv estit la construirea sistem ului defensiv din M unţii O răştiei treb u ie să fi fost colosală luînd d rep t criteriu m o n um entalitatea lor. Num ai folosirea m uncii obşteşti, obligatorii, d e pe cuprinsul vastei stăpîniri a lui B urebista este în m ăsură să explice posibilitatea construirii, în tr-u n tim p relativ scurt, a acestui sistem. P en tru a construi în M unţii O răştiei, obligatorie era m ai în tîi am enaja
216
rea unor terase săpate în stîncă, treb u ia dislocat m untele. P ia tra de construcţie, calcarul oochilifer, nu se găsea pe loc, ea treb u ia extrasă din cariere situ ate la m ari distanţe, cioplită şi tran sp o r tată. Blocurile de m ari dim ensiuni care cu g reu tate p o t fi m înuite de m ai m ulţi oam eni treb u iau u rcate pe povîrnişurile abrupte ale m untelui, cetatea cea m are de la G rădiştea M unce lului fiind de cca 1200 m altitudine, fără a m ai vorbi de piscul izolat, de la P ia tra Roşie, de cel de la B lidaru sau B ăniţa, ca să cităm doar cîteva exem ple. Dacă m ai adăugăm şi enorm a can titate de blocuri, de ordinul m ilioanelor, necesară construirii zidurilor ce m ăsoară în lungim e kilom etri, cu lăţim i ce depă şesc 3 m, socotim că am spus destul. P e n tru cine ţine seam ă de toate cele arătate, p e n tru cine a văzut m ăcar o dată cetăţile dacice de pe valea G rădiştii şi şi-a lu at osteneala să u rce pînă la cetatea cea m are de sub M uncel, p e n tru acela va fi lim pede că întregul sistem n -a p u tu t fi con stru it de sclavi, cum nici piram idele n -a u fost d u rate de ei. Dar, tot a tît de evident este şi că forţele unui trib sau ale unei uniuni de trib u ri, oricît de m are a r fi fost ea, n u erau capabile de ase m enea realizări. N um ai m unca obligatorie obştească a unei popu laţii de pe un v ast terito riu de dim ensiunile stăpînirii lui B u rebista poate explica construirea cetăţilor din M unţii Orăştiei. Ele uim esc şi entuziasm ează pînă în zilele noastre. Fiecare în parte ne vorbeşte, în graiul lor, despre colosala m uncă ce s-a depus p e n tru a le realiza şi, în acelaşi tim p, despre geniul celui care le-a conceput. D espre dom nia lui B urebista s-a spus că a fost o m onarhie cu p ro n u n ţa t caracter m ilita r avînd ca m odel pe cele elenis tic e 714. Deci, fără îndoială, o form ă ce se aseam ănă în tr-o m ă sură oarecare eu despotism ul oriental. D upă toate cele spuse, n u ne răm îne decît să form ulăm con cluzia, conform căreia form aţiunea socială a daco-geţilor lui B u rebista n u e ra sclavagistă, nu ap arţinea o rînduirii com unei pri m itive, ci celei cunoscute sub num ele de „asiatică11 ori „tributală“, fiind caracterizată p rin ex isten ţa claselor sociale ca u r m are a dezvoltării forţelor de producţie, d u alitatea proprietăţii com unitară (cu d u b lu aspect) şi privată, p rin existenţa statu lu i cu cele tre i funcţii ale sale (impozite, războaie şi m uncă ob ştească) şi, în sfîrşit, p rin caracterul sporadic al sclavajului. Se m ai cuvine subliniat şi fap tu l că daco-geţii au atin s în sec. I î.e.n. un în a lt grad de dezvoltare econom ică715. Ia tă condiţiile în care B urebista a pus bazele prim u lu i sta t d in istoria daco-geţilor, desfăşurînd o activă şi rodnică politică internă.
217
ΝΟΤΕ 486. G etu l B u reb ista , p. 47. 487. RE, Suppi. I, 1903, col. 263, s.v. B u reb ista . 488. A ppianus, H isto ria R om an a, III, 25 ; în Izv o a re , 1, p. 575. 489. P entru via ta si opera lu i Florus, v . de ex., O. R ossbach, în RE, VI, 1909, 2761—2770. 490. Florus, E pit., I, 39, 3 ; în Izv o a re , 1, p. 521. 491. Trogus P om p eiu s — Iustinus, X X X II, 3, 8. 492. R, V ulpe, în D acia, N. S„ 4, 1961, p. 309 şi urm . 493. V. supra, p. 71. 494. T itus L ivius, P erioch ae, XCV ; F estus, VI, 2 ; Orosius, V, 23, 20.
B rev ia riu m ,
7 ; Eutropius,
495. Strabon, G eogr., V II, 3, 11. 496. A ppianus, Illiria , 29, 84 ; Izvo a re, 1, p. 569. 497. V. P ârvan, G etica , p. 75 şi urm ; D. M. P ip p id i, D in isto ria D obrogei, 1, 1965, p. 277—280 ; R. V ulpe, D in Isto ria D obrogei, 2, 1968, p. 25— 26, cu toată b ib liografia prob lem ei şi cu, citarea tuturor tex telo r antice care se referă la a cest ev en im en t. 498. Cu acest p rilej L ucu llu s Varro, dupâ relatarea lui Strabon (G eogr., VII, 6, 1) şi a lu i P lin iu s (N at. H ist., X X X IV , 39), a rid icat din prin cipalu l tem plu al A p ollon iei o u riaşă statu ie a lu i A pollon, operă a scu lptoru lu i C alam is, p e care a transportat-o la R om a, aşezînd-o p e Caipitoliu ; D. M. P ippidi, op. c it., 277, n r. 49. 499. D. M. Pirppidi, op. cit., p. 278, şi fig. 79. 500. M ax F luss, în RE, X V , 1932, 2350— 2412 ; C. P atseh, în S itzb e r. A k a d . W ien , vo i. 214, 1932 şi vo i. 217, 1937 ; R. V ulpe, H isto ire ancienne de la D o b ro u d ja , B ucureşti, 1938 ; D. M. P ip p id i, în D in is toria D obrogei, 1. 1965; R. V ulpe, în D in isto ria D obrogei, 2, 1968; B. Gerov, în G o d işn ik , Sofia, 1948— 1954 ; A . M ocsy, G e se llsc h a ft u n d Iîom an isation in d e r ro m isch en P ro v in z M oesia S u p erio r, B udapesta, 1970 ; Em. D oruţiu-B oilă, D icţio n a r, p. 397— 401. 501. A. M ocsy, în RE, Suppi. IX , 1962, 516—576. 502. R om isch e G esch ich te, v o i. III, B erlin, 1933, p. 304. 503. C. Ju llian, H isto ire d e la G aule, v o i. I, p. 43 şi urm. 504. Strabon, G eogr., V II, 3, 11. 505. D e B ello G allico , II, 1, 4 ; „quod in G allia a p oten tiorib u s atque iis qui a d conducendos h om in es fa cu lta tis h ab eb an t v u lg o regna occupabantur11; C. Iu liu s Caesar, R ă zb o iu l g a llic, p. 117. 506. D e B ello G allico , I, X V III, 3—9 ; „Ipsum esse D um norigem , sum m a audacia, m agna apud p leb em propter lib era lita tem gratia, cupidum rerum novarum . C um plures annos portoria reliq u aq u e om nia H ae duorum vectig a lia parvo pretio redem pta habere, propterea quod, illo licen ţe, contra lioeri audeat nem o. H is rebus e t suam rem fam i-
218
i
liarem ancisse e t facu lta tes ad largien d u m m agn as eom parne, m ag num num erum eq u ita tu s suo sum ptu sem p er alere e t circum se habere ; neque şo lu m d om i, sed etiam a p u s fin itim a s civ ita te s lar giter posse, atqiie, h u iu s p oten tiae causa, m atrem in B itu rigib u s hom ini illic n ob ilissim o ac p o ten tissim o c o llo c a s s e ; ip su m e x H el v e tiis u xorem habere, sororem e x m atre et p rop in q u as su as nu p tu m in alias civ ita tes collocasse. F avere e t cu p ere H elv etiis propter ea a ffin itatem ; od isse etia m suo n om ine C aesarum et R om anos, quod eorum adventu p oten tia eju s dem inuta et D iv icia cu s frater in a n ti quum locum gratiae atq u e 'honoris sit restitu tu s. Si q u id accid at R om anis, sum m am in sp em per H elvetios regni ob tin en d i ven ire ; im perio populi R om ani, non -modo de regno, se d etiam de ea, quam habeat, gratia d esp erare11. A ceeaşi traducere, p. 90— 91.
507. De B ello G a llico , I, 2, 1 ; 3, 8 : „A pud H elv etio s longe nobilissim us fu it et ditissim us O rgetorix"... „et civ ita ti p ersu asit u t de finibus suis cum om nibus copiis e x i r e n t ; p erfa cile esse, cum v irtu te om ni bus praestarent, totiu s G alliae im perio p o tiri1*... „Hoc o ratio n e ad ducti, inter se fid em e t ju sju ra n d u m dant, et, regno occupato per tres potentissim ois ac firm issim os populos, totiu s G a llia e sese potiri posse sperant". A ceeaşi trad u cere, p. 81— 83. :f fe 508. C. Jullian, V e rc in g e to rix , P aris, 1901 ; id., H isto ire f§; III ; M. G elzer, în RE, V III, A lt 1955, 981—,1008.
de
la
G aule,
f 9 x 5 0 9 . De B ello G allico, V II, 4, 1 : „Sim ili ra tio n e ibi V ercingetorix, Celtilli filius, A rvernus, sum m ae p oten tiae ad u lescen s, — cujus p ater p rin cip atu m G alliae totius ob tin u erat et ob eam causam , quod reg num appetebat, ab civ itate erat interfectu s, — Convocatis suis cli entibus, facile incendit*1... (3) „non d estitit tam en atque in agris ha bet d ilectu m egentium ac perditorum . Hac coacta nam , quoscum que ad it e x civitate ad suam sen ten tiam p erd u c it ; (4) (hortatur u t com m unis lib ertatis causa arm a capiant, m agn isq u e coactis copiis, ad v ersarios suos, a quibus p au lo a n te erat ejectu s, exipellit e x c iv i tate. (5). R ex ab suis appellatur**. A ceea şi traducere, p. 238—239. 510. D e B ello G allico, I, 17, 1 „Esse n on n u llos, quorum auctoritas apud p leb em p lurim um v a lea t, qui p riv a tim p lu s p o ssin t q u am ip si m agis tratus (2). H os red itio sa a tq u e im proba oration e m u ltitu d in em deter rere...“ A ceeaşi traducere, p. 90. 511. E. B en oist şi m e n ta lres sur p. 674.
S. D osson, în la G u e rre d e s
n o tele la v o l. J u les Caesar, C om G a u les, Ed. H achette, P aris (F.a.),
512. G etica, X I, 67. 513. G eogr. V II, e, 5. Cf. şi V. P ârvan , G etica , p. 151 ; R. V ulpe, G etu l B u reb ista , p. 35. 514. G eogr., X V I, 2, 39. Cf. şi V. P ârvan, loc. cit. şi R. V ulpe, Ioc. cit. 515. La S u idas, II, 35, 368. Cf. C. D aicoviciu , în Ist. Rom.., 1, p. 283. 516. Fr. E ngels, O rigin ea fa m ilie i, p. 172— 173 ; V D I, nr. 2, 1949, p. 175 ; C. D aicoviciu, în S C Ş C lu j, 1, 1952, fasc. 2, p. 116.
i
517. D e B ello rentur et h om ines ducere p.
G allico, I, 2, 4 : H is rebus fieb a t u t e t m in u s la te vaga m in u s fa c ile fin itim is b ellu m in ferre p o s s e n t ; qua e x parte b ellan d i cu p id i m agno d olore afficieb a n tu r. (A ceeaşi tra82).
2 Î9
518. I. Glodariu, R e la ţii co m ercia le rom ană, C luj, 1974.
a le
D a ciei cu
lu m ea
ele n istic ă
şi
519. G eogr., VII, 3, 11. 520. G etice le în Izvo a re, 1, 1964, p. 509. 521. Tacitus, D espre o rigin ea şi ţa ra g erm a n ilo r, X X III, T. N aum în vol. Tacitus, O pere, B ucureşti, 1958, p. 115.
trad u cere
522. P entru ex isten ţa v iţe i de v ie la d aco-geţi, v. supra, p. 138— 139. 523. H. D aicoviciu, D acii, p. 136 ; id., Dacia, p. 65. 524. Caesar, De B ello G allico, IV, 2, 6 : V inum ad se om nino im p o rtari non sinunt, quod ea re ad laborem ferendu m rem ollescere hom ines atque effem in ari arb itra n tu r. 525. S-a spus despre V ercingetorix că n -ar fi fost d ecît un agent al lui C aesar şi că răscoala g enerală a gallilor de la sfîrşitu l anului 54 î.e.n. a fost d eclan şată d e însuşi C aesar. J. H arm ond, D eu x p ro b le m e s du D e B ello G allico, I : Q ui fu t V e rc in g e to rix ? în O gam , V II, 1955, nr. 37, p. 3—26. 526. R. V ulpe, în Isto ria p o p o ru lu i rom ân , p. 50. 527. G eogr., V II, 3, 11.
528. G etu l B u reb ista , p. 53. 529. In R es G estae, 30, citim : „C itraquod (sc. flu m en D anuvi) D acorum transgressus ex ercitu s m eis auspiciis victu s p rofligatu sq u e e st et postea trans D anuvium ductus exercitus m eus D acorum gen tes im p eria p opuli rom ani perferre coegit11. 530. E. Chirilă, în Act aMN, 1, 1964, p. 127 şi urm. 531. V. Teodorescu, I. Rizea şi N . D upoi, în S tu d ii ş i C om unicări, P i teşti, 1969, p. 101— 109. 532. I. M itrea, în SC IV , 23, 4, 1972, p. 641—646. 533. G. K atzarova, în Izv . In st., 27, 1964, p. 151 ; E. C hirilă, I. Pop, în A p u lu m , 7/1, 1968, p. 159 şi urm . cu o hartă şi un catalog al m on e d elor th a sien e descop erite pe teritoriul R om ân iei precum şi cu b i b liografia m ai veohe. 534. I. W inkler, în J ah rbu ch fiir N u m is m a tik u n d G eld g esch ich te, 17, M iinchen, 1967, p. 135 şi urm ., cu catalog, hartă şi tablou sinoptic. 535. H. D aicoviciu , D acia, p. 61—65 adaugă a lte tezau re la ce le eunoscuţe de I. W inkler. P e baza fa p tu lu i că din cele 19 tezaure m o n e tare cunoscute a căror u ltim ă p iesă e ste em isă în tre 75 şi 60 î.e.n., 12 sîn t descoperite în afara a rcu lu i carpatic şi că d in tre a cestea m ajoritatea s-au găsit în M untenia, H . D a ico v iciu cred e că e le su gerează ex tin d erea stăp în irii lu i B u reb ista asupra M u n ten iei. A rgu m entul· poate fi d is c u ta t: m ai în tîi statistica este în tîm p lătoare şi nu .poate avea forţă probantă, ştiu t fiin d fa p tu l că teza u rele sînt descoperiri fortu ite. A p oi u n a l d oilea argu m en t ce se opune este ce l al cron ologiei. U ltim a m on ed ă din tr-u n tezau r este doar u ltim a p iesă a a cestu ia şi u n term en p o st quertl. Ea nu im p lică cu n ece sita te şi îngroparea tezau ru lu i la acea d ată ori în tr-o vrem e im ediat urm ătoare. M ai degrabă, ar fi vorb a d e o ep o că m ai tîraie, ştiu t fiin d că, în gen eral, se tezaurizează, p en tru valoai-ea intrinsecă,
220
I I :ϊ j
a cele m onede care nu m ai circulă. D eci, p on d erea între cele două teritorii în discuţie, p e acest tem ei, nu poate fi precizată.
fvKi. M. C hiţescu, în D acia, 19, 1975, p. 249—254. i: 537. M. Babeş, în D acia, 19, 1975, p. 125— 139. !v: 538. Ib id em , p. 131, cu nota 60. :■ 539. N. C onovici, în R e zu m a te le , p. 5. 540. A l. V ulpe, în D icţio n a r, p. 192. 541. P e baza lip sei im porturilor rom ane, M. B abeş ajunge şi la con cluzia, total greşită, că cetă ţile de la T ilişca, P iatra C raivii sau aşezarea de la S igh işoara au luat sfîrşit la în cep u tu l sec. II e.n. P entru Sighişoara a se v ed ea recenzia p e care am făcu t-o lucrării lui K. Horedt, C. Seraphin, D ie p ră h isto risch e A n sie d lu n g ailf d em W ieten b erg bei S igh işoara-S ch ăssbu rg, în A n u a ru l Inst. d e Ist. şi A rh . C lu j-N apoca, 17, 1974, p. 318— 319. J|: 542. V. supra p. 102 loc. cit. 543. M. C hiţescu, loc. cit. li f
o44. B. M itrea, în voi. U n ita te şi co n tin u ita te în isto ria p o p o ru lu i rom ân, B ucureşti, 1968, p. 53— 56. 545. Cf. C. Preda, M on edele, p. 350. 511). I. G lodariu, op. cit. / 547. C. Preda, op. cit., p. 345— 350 cu toată bibliografia. / 548; Ib id em , p. 347. 549. G etica, p. 610 şi urm . ; I. G lodariu, op. cit., p. 126— 133.
f
550. V. Pârvan, Die N a tio n a lită t d e r K a u fle u te im ro m isch en K a iserreich , B reslau, 1909, p. 22. 551. Cicero, P ro F ronteio, 5, II, „referta G allia n egotiatorum est, plena civium R om anorum . N em o G allorum sin e civ e R om ano quicquam negotiger.it, num erus în G allia n u llu s sin e civ iu m R om anorum ta b u lis com m ovetur11. B. M itrea, în R e v is ta isto rică rom ân ă, 5—6, 1935— 1936, p. 286 cu nota 3. 552. Ş tirile sîn t adunate de V. P ârvan, op. cit., p. 29 şi urm. 553. De B ello G allico, IV, 3, 3 : „m ultum que ad eos m ercatores v e n ti tant". 554. IV, 2, 1. V. P ârvan, op. cit., p. 27 ; A. R iese, Das rh ein isch e G erm an ien in der an tiken L itte ra tu r, L eipzig, 1892, p. 19 şi 62 şi in d ice s. v. m ercatores. 555. B. M itrea, op. cit., p. 286 cu nota o un d e se citează bib liografia problem ei. 556. ib id e m , p. 286. ' 557. I) Glodariu, op. cit., p. 172 şi urm.
;V.
558. C. D aicoviciu, în Ist. R om ,, 1, 1960, p. 281— 282 ; I. G lodariu, op. cit. p. 131.
*
559. V. infra, p. 339.
221
560. M. M aerea, în A IS C , 2, 1933— 1935, p. 147— 164. 5Θ1. I. H. Crişan, în D acia, N . S., 10, 1966, p. 329 şi urm. 562. D. M. Teodarescu, în A C M IT , 1929, Cluj, 1930, p. 25 (extras)', p ă rere îm p ărtăşită apoi d e toţi cei care s-au ocupat cu p rob lem a cen trului d in M unţii O răştiei. 563. G eogr., V II, 3, 13 ; Izvo a re, 1, p. 241. 564. J. B eloch, D ie B e v o lk e ru n g d e r gr. rom . W e lt, R om isch e G esch ich te, 1926, p. 216 şi urm. 565. C. P atsch, B eitră g e zu r V o lk erk u n d e v o n S od o steu ro p a , V, p. 44. 566. G. K azarow , B eitră g e zu r K u ltu rg e sc h ic h te d er T h ra k er, Sarajevo, 1916, p. 10— 11. 567. N . Iorga, G esch ich te d e r R u m ăn isch e V o lk e s, v o l. 1, G otha, 1905, p. 35. 568. V . P ârvan, G etica , p. 91. 569. Em. Panadtescu, în vol. in 1934.
m em o ria lu i V a sile P â rva n , B ucureşti,
570. C. D aicoviciu , în G în d rom ân esc, 2, C luj, 1934, p. 366—375 ; id., L a T ra n sy lv a n ie , p . 48. O recen zie total n eg a tivă asupra lucrării lui Em. P an aitescu a p u b lica t şi Şt. B ezdechi, C îte v a co n sid e ra ţii asupra stu d iu lu i D~lui Em. P a n a itescu „N u m ăru l g e ţilo r si a l d a cilo r", C luj, 1934. 571. P lutarh, C aesar, 18. 572. A ppianus, C eltica , 1, 3. 573. Strabon, G eogr., IV, 3, 3. 574. E. C avaignac, P o p u la tio n et ca p ita l d a n s le m o n d e m e d ite rra n ee n , 1923, p. 138. 575. D iodor d in S icilia , B ib lio teca , V, 25. 576. F. E ngels, O rigin ea fa m ilie i, p. 157, nota 1. 577. A . G renier, Les G aulois, Paris, 1923, p. 90. H. D elbriick, Q esch. d. K rie g sk u n st, 1, B erlin, 1908, p. 484. 578. F. E ngels, op. cit., p. 157. 579. P entru evalu area p op u laţiilor din d iferite p rovin cii ale Im periului, v ezi de ex. J. B eloch, op. cit. 580. O p. cit. 581. O p. cit. 582. V. P ârvan, G etica , p. 91. 583. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, p. 267. 584. Id., în G în d R om ân esc, 2, Cluj, 1934, p. 373. 585. I. H. Crişan, C eram ica, catalog, p. 251—·279. 586. P entru săpătu rile arh eologice efectu a te pe teritoriu l R om âniei, în cepînd cu an u l 1950, a se v ed ea cron icile anuale, în SC IV şi în D acia.
222
587. V. supra, p. 184. *
588 .
M. H olleaux, E tu d es d ’e p ig ra p h ie e t d ’h isto ire g recqu es, v o i. 1, P a ris, 1938, p. 296—·297; A d. W ilhelm , N eu e B eitră g e zu r G riech . Inachriftenkunde, S itzb e r. A k a d , W ien, 183, Bd. 3, 1921, p. 26— 39 ; C. D aicovioiu, in S C IV , 6, 1955, p. 53.
589. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, p. 284 ; R. V ulpe, G etu l B u reb ista , p. 52. 590. Isto ria rom ană, L X V II, 10, 1. 591. Izvo a re, 1, p. 507 ; I. I. Russu, în S a rg etia , 4, 1966, p. 103, η. 1 ; id . în S tu d ii clasice, 14, 1972, p. 111 şi urm. 592. A . A dler, în RE, V II, 2, Stuttgart, 1931, p. 675— 717 şi H. M ihăescu în Izvoare, 2, B ucu reşti, 1970, p. 699. 593. FHG, IV, 374. 594. Izvo a re, 1, p. 502. 595. Cf. C. D aicoviciu, op. cit., p. 284.
.
?
596. M. C onstantinescu, M o d u l d e p ro d u c ţie tr ib u ta l şi o rîn d u irea tr ib u tală, în P ro b lem e econ om ice, n oiem b rie 1972 (e x tr a s ); id., S ch iţa u n ei te o r ii m a r x iste a fo rm a ţiu n ii so cia l-eco n o m ice trib u ta le , B ucuresti, 1974. 597. K . M arx şi Fr. E n gels d en u m esc fo r ţele de p rod u cţie a le societăţii raporturi istoriceşte fo rm a te în tre oam en i şi natură. K . M arx şi Fr. E ngels, O pere, v o i. 3, B ucureşti, Ed. p o litică , 1958, p. 39. 598. K. M arx, C o n trib u ţii la c ritic a eco n o m iei p o litic e , B ucu reşti, Ed. po litică, 1960, p. 9. 599. C. B orgeanu, p. 58.
E seu
d e sp r e
p ro g res,
B ucu reşti,
Ed.
p olitică,
1969,
600. C. D aicoviciu, în S C Ş C lu j, 1, 1950, fasc. 2, p. 1.11— 124. 601. M. M acrea, în S tu d ii şi re fe ra te , p. 119— 146. R ela tiv recent, M. B a beş (SC IV A , 25, 2, 1974, p. 217— 244) în recen zia p e care o fa ce lu crării lu i H. D aicoviciu , D acia, form u lează rezerv e cu privire la ex isten ţa statului la d a co-geţii de p e v rem ea lu i B u reb ista şi D e cebal, comsiderînd în să că „în sec. I î.e.n. — I e.n. ei d ep ăşiseră faza dem ocraţiei m ilitare, fără a aju n ge să con stitu ie o societate tip ic „asiatică11 sau „tributală“. în an u m ite p erioad e şi în a n u m ite zone, elem en te a le acestei organizări so cia le au în cep u t să se m a nifeste" (p. 241). 602. C. D aicoviciu , în, Ist. R om ., 1, p. 268 şi urm. 603. P rim a in scrip ţie a fo st p u b licată de Gr. T o cilescu iar a doua de V. P ârvan. Ele a u fo s t relu a te şi corect citite ş i in terp retate de către I. I. Russu, în S C IV , 6, 1955, nr. 1—2, p. 75 ş i urm . (cu toată bibliografia). fif>4, T. D. Z latkovskaia, M e ziia v. I— 11?· v e k a h n a şe i erî, 1951, p. 86— 87 ; E. M. Staerm ann, în V D I, 1953, nr. 2, p. 61 ; A . P. K ajd an , în VD I, 1952, nr. 3, p. 9(1 ; A . B odor, în S C IV , 8, 1— 4, 1957, p. 137. *
fiOV A . Bodor, în S C IV , 1957, p . 137—Ί48.
7,
3—4, 1956, p. 253— 266 ; id. în SC IV , 8, 1—4,
223
606. C am pestres m eliu s Scythae quorum p lau stra v a g a s rite trahunt dom os, v iv u n t e t rigid i G etae inm etata quibus iugera lib eras fruges et C ererem ferunt n ec cultura p la c e t lon gior annua defu n ctu m q u e laboribus aequ ali recreat sorte v ic a r iu s; în Izv o a re , 1, p. 210—211. 607. Gr. T ocilescu, D acia în a in te de rom an i, B ucureşti, 1880, p. 731—734. 608. V. P ârvan, G etica , p. 136. 609. M. M aerea, op. cit., p. 138— 139. 610. A . Bodor, în SC IV , 7, 3—4, 1956, p. 256 şi urm. 611. De B ello G a llico , IV , 1. 612. T acitus, D esp re orig in ea şi ţa ra g erm a n ilo r, V I, 1, ed iţia şi tradu cerea citată în n ota 485. 613. H. R osenfeld , K u ltu r d e r G erm a n en , în v ol. A b riss der G eschichte a n tik e r R a n d k u ltu ren , Mvinohen, 1961, p. 17 şi urm. 614. H olscher, în RE, IX , 1916, 1934—2000. 615. Schw artz, în RE, V , 1, 1903, 934—962 ; Izvo a re, 1, p. 266. 616. Iosephus F lav iu s, A n tiq u ita te s p. 413.
J u daicae.
X V III,
1. 5 ; Izvo a re,
1,
617. A . Bodor, în S tu d ia , 1, 1965, p. 7— 18. 618. B ellu m lu d a ic u m , II, 8 ; A. Bodor, op. cit., p . 13 şi urm. 619. G etica, p. 162. 620. SC IV , 8, 1—4, 1957, p. 138. 621. K . M arx — Fr. E ngels, O p ere alese, B ucureşti, ESPLA, 1965, vol. 2, p. 315, 316. 622. K . M arx, C a p ita lu l, III, partea I, B ucureşti, 1956, p. 326— 327 ; K . M arx — Fr. E ngels, O pere, vo l. 9, B ucureşti, Editura p olitică, 1959, p. 137 şi urm . ; id., v o l. 19, 1964, p. 419— 420 şi 434. 623. D e B ello G allico, IV, 3. 624. K. M arx, C iorn ele ră sp u n su lu i la scriso a rea lui V. I. Z asu lici, în K . M arx şi Fr. E ngels, O pere, vo l. 19, E ditura p olitică , 1064, p. 419— 420. K. M arx fo lo seşte term enul d e „obşte agrară1*. 625. V. K. N ik olsk i, p. 79—81. 626. K . M arx, p. 187.
Isto ria
C a vita lu l,
ed.
p e rv o b itn o g o a
2-a,
o b sc e stva ,
B ucureşti,
Editura
M oscova, PM R,
1951, v o l.
Ir
627. P entru ob ştea sătească din epoca feu d a lă în ţă rile rom âneşti şi cu referiri la p erioad e m ai v ech i v. de ex . : H enri H. Stah i, C o n trib u ţii ta stu d iu l sa te lo r d e v ă lm a şe ro m â n eşti, B u cu reşti, 1958 ; id., Studii d e sociologie isto rică , Editura ştiin ţifică , B ucureşti, 1972 ; P . P. P a n aitescu, O b şte a ţă ră n ea scă în Ţ a ra R om â n ea scă şi M o ld o v a ; O rîn d u irea feu d a lă , B ucureşti, 1964 ; R om ulus V u lcănescu, E tn ologia ju ridică, B ucureşti, 1970 ; G. Bako, în SC 1VA , 26, 3, 1975, p. 371—379i
224
628. Iordanes, G etica, 40 ; Izvo a re , 2, B ucureşti, 1970, p. 412— 4X3 ; U nde et p en e om nibus barbaris G othi sap ien tiores sem p er ex titeru n t G recisque p en e con sim iles, u t refert Dio, q u i h istorias eorum an n alesque Greco stilo com posuit. Qui d icit p rim u m T arabosteseos, deinde vocatos P illeatos hos, q u i in te r eos gen erosi ex tab an t, ex quib u s eis et reges et sacerdotes ordinabantur. 620. D io Cassius, H ist. R om ., L X V III, 9, 1. 630. O biceiul n u e ste sp ecific doar daco-geţilor, izvoarele literare ni-1 w; atestă şi la alte neam uri, de pild ă la sciţi. P e n ob ilii acestora L u cian, scriitor din sec. II e.n. îi atestă ca purtători de p ille n s (S citu l sau oa sp etele, 1 ; Izv o a re , 1, p. 611). D espre oam en ii care la daci poartă un fel de căciu lă m ai vorb eşte D ion C hrysostom os şi în tr-u n alt loc din opera sa (Or, L X X II, 3 ; Izvo a re, 1, p. 453). Criton p om e neşte de geţii p ilo fo ri (τούς πιλοφόρους Γέτκς); Izvo a re, 1, p. 507. P illeu s-u l este de origine p hrigiană, Cf. de ex . B randis, în RE, IV, 1901, col. 1948; J. W iesner, D ie T h raker, Stuttgart, 1963, p. 176 ; O. Gam ber, în Jah rbu ch d e r K u n sth isto risch en S a m m lu n g in W ien 60, 182, 1964, p. 7. |31. Iordanes, G etica, 72 ; Izvo a re, 2, p . 418— 419 ; reliquam vero gentem capillatos dicere iu ssit, quod n om en Gothi pro m agno su scip ien tes adhuc odie suis can tion ib u s rem iniscent. 632. D io Cassius, H ist. R om ,, L X V III, 9, 1 ; Izv o a re , 1, p. 689. 633. C. D aicoviciu, în S C Ş C lu j, 1, 1950, fasc. 2, p. 116 şi n o ta 8. 634. D e B ello G allico, VI, 13, 1— 3 ; In om ni G allia, eorum hom inum qui aliquo sunt num ero atque honore, gen era su n t duo. N am p leb es p aen e servorum h ab etu r loco, q u a e n ih il au d et p er se, n u llo adhibetur consilio. P lerique, cum au t aer
225
ad arbitrium iud iciu m q u e sum m a om nium rerum eonsiliorum que redeat. Idque eiu s rei causa antiquitus in stitu tu m vid etu r, n e quis e x p leb e contra poten tiorem a u x ilii e g e r e t : suos en im quisque opprim i e t circum veniri non patitur, neque, a liter si faciat, ullam inter suos h a b et auctoritatem . H aec ea d em ratio est in sum m a totius G alliae ; nam que om nes c iv ita te s in p artes d iv isa e su n t duas. 642. V. supra, p. 160. 643. V. supra, p. 185. 644. C. D aicoviciu , în S C Ş C lu j, 1, 1950, fasc. 2, p. 116. A ceea şi inter pretare i-a d at-o şi C. P atsch , în B eitră g e zu r V o lk e rk u n d e von S odosteu ropa, 5, p. 175. 645. M. M aerea, în S tu d ii şi refera te , partea I, 1954, p. 140. 646. A . Bodor, în SC IV , 8, 1—4, 1957, p. 146. 647. V. I. A vd iev, Isto ria O rie n tu lu i a n tic, trad. B ucureşti, 1951, p. 35—36. 648. De B ello G allico , I, 18. 649. Fr. Engels, O rig in ea fa m iliei, p. 110. 650. D e B ello G allico, V, 54. 651. Ib id em , I, 16, 5. 652. Ib id em , V II, 4. 653. Iordanes, G et., 73 ; Izvo a re, 2, 1970, p. 418, 419. 654. De B ello G allico, V I, 13 în op. cit., p . 218— 219 (qui sum m o ma gistratui praeerat — quem V ergob retu m ap p ellan t H aedui, qui creatur annuu s et v ita e necisqUe in suos h a b et potestatem ). 655. Ib id em , V I, 20, 1. 656. G etică, 73— 74 ; Izvo a re, 2, p. 419 (D ecedente vero D icin eo pene pari ven eratio n e habuerunt C om osicum , qui n ec inpar erat sollertiae; H ic eten im et rex illis et p on tifex, ob suam peritiam habebatur et in sum m a iu stitia populos indicabant). 657. De B ello G allico, VI, 12, 1. 658. Ib id em , I, 18. 659. R. Forrer, K e ltisc h e N u m ism a iik d e r R h ein - u n d D o n au lăn de, Bd. 2,; B ibliograph isch e N a ch tră g e u n d E rgăn zu n gen , G raz, 1969. 660. Pentru istoria E giptului v. d e ex, G. D yckm ans, H isto ire E conom ique e t S ociale d e V A ncienne E g yp te, P aris, 1936— 1937, 3 vol. ; J. M. White, E v e ry d a y L ife in A n c ie n t E g yp t, L ondra, 1963. 661. D e B ello G allico, VI, 20, 1. 66,2. Fr, Engels, O rigin ea fa m ilie i, p. 157, n. 1. 663. M, C onstantinescu, S ch iţa u n ei te o r ii m a r x iste a fo rm a ţiu n ii social-' econ om ice trib u ta le , p. 79, crede că c e lţii n -au aju n s să aibă stat.: 664. G eogr., V II, 3, 11. 665. Fr. E ngels, op. cit., p. 164 666. Ib id e m , p, 327
226
667. C. D aicoviciu, în, SC Ş C lu j, 1, 1050, faise. 2, p, 12il. 668. H. V ulpe, în D acia, N.S., 1, 1957, p. 143— 164 ; id., G etu l B u reb ista, p. 50. 669. M. M aerea, op. cit., p. 119— 146. :Î 0O. T. D. Zlatkovsfeaia, în V D I, 2, 1955, p. 73—07. 671. I. T. K ruglikova, Daîcta v e p o k y rim sk o i o k k u p a ţii: M oskva, 1955, p. 34. £$72, M, C onstantinescu, o p . cit., p. 45. N o ţiu n ea de p re-sta t n i se pare lip sită de conţinut. Ea ar indica cev a în a in tea sta tu lu i. Or, în ain tea apariţiei statului a fo st com una p rim itiv ă ce nu cu n oaşte îm părţirea în clase sociale şi im p lic it exp loatarea. A tu n ci cînd so cieta tea v a păşi p e o nouă treap tă va apare şi statul. D e aceea n u p u tem fi B g; de acord n ici cu teza referitoare la p o sib ilita tea e x iste n ţe i orîn duirii trib u tale fără stat. B in eîn ţeles că nu ne gîn d im lâ o anum e form ă d e stat. b’i.i. Fr. E ngels, op. cit., p. 183. 674. C. D aicoviciu (op. cit., p . 119) a resp in s p ăreri m a i vebhi to ta l n e fon d ate ca cea a lu i C. B alm u ş (în B u letin u l ştiin ţific al A c a d e m ie i ■R.P.R, 1950, 2, nr. 1, p. 3) care su sţin e ex isten ţa unui sta t dacic scla vagist în sec. 5 î.e.n. 675. C. D aicoviciu, op. cit., p . 121. : 676. C. D aicoviciu a em is ulterior părerea conform căreia sta tu l d a c a putut să apară m ăcar ca o fa ză prem ergătoare, în că su b dom nia tatălui lui B urebista (în SC IV , 6, 1955, 1—2, p. 54— 55). P ărerea unui început aşa de tim p u riu a statu lu i d a c a fo st îm p ărtăşită o vrem e şi de H. D aicoviciu, D acii, B ucureşti, 1965, p . 90— 92 şi resp in să m ai pe urm ă în vol. U n ita te şi c o n tin u ita te în isto ria p o p o ru lu i rom ân , B ucureşti, 1968, p. 65 şi, m a i recent, în D acia, p. 31. 677. C. D aicoviciu, în S C Ş C lu j, 1, 1950, fasc. 2, p. 121.: 678. Id., în SC IV , 2, 1, 1950, p. 147. 679. Ibid., p. 124. 680. Id„ în SC IV , 6, 1— 2, 1955, p. 52— 54. 681. Ist. R om ., 1, 1960, p . 280 şi 283. 682. M. M aerea, op. cit., p. 144— 145. S cla v a g ism u l este negat şi de către P. P. P anaitescu, In tro d u c e re în isto ria c u ltu rii ro m â n eşti, B ucureşti, 1969, p. 15. 683. H. D aicoviciu, D acia, p , 76 şi urm . 684. D. M. P ip pidi, C o n trib u ţii, p. 522, R. V ulpe, fără a lua p o ziţie cu p rivire la caracterul scla v a g ist a l sta tu lu i lu i B urebista, e v ită sub orice form ă n oţiu n ea de sclavagism . A u to ru l v o rb eşte doar de un stat u n it a r : „B urebista a p u s b a zele sta tu lu i g eto-d ac in cip ien t11, G etu l B u rebista, p . 53. 685. M. ConstantineScu, în P ro b le m e econ om ice, 11, 1972, p. 28—4 4; id,, S ch iţa u n ei te o rii m a r x iste a fo r m a ţiu n ii so cia l-ec o n o m ice trib u ta le, B ucureşti, 1074, p. 45.
686. V. I. L enin, O pere c o m p le te , v o i. 1, B ucu reşti, 1963, p. 151. 687. R. G araudy, M a rx ism e du 20-em e siecle. P a ris-G en ev e, 1958, p. 213. 688. Jean Suret-C anale, P re m ie re s so cietâ s d e cla sses e t m o d e d e p ro du ctiori a sia tiq u e, în R ech erch es in tern a ţio n a le s ă la lu m ie re du m a rx ism e , nr. 57— 58, 1967, p. 6. Cf. Şt. V oicu, în Era so cia listă , nr. 15, 1973, p. 32— 37. 689- K. M arx, F. E ngels, Ideo lo g ia germ an ă, în O pere, voi. 3, Editura politică, B ucureşti, 1958, p. 28. 690. C. B orgeanu, Eseu d e sp re pro g res, B ucureşti, 1969, p. 78 şi urm. 691. Pentru tex tele clasicilor cu p rivire la acest M. C onstantinescu, S ch iţa u n ei teo rii, p. 5 şi urm.
su b iect v .
de
ex.
692. Fr. E ngels, O rig in ea fa m ilie i, p. 153. 693. In Era socialistă , 15, 1973, p.34. 694. Gh. B ichir, C u ltu ra carpică, B ucureşti, 1972. 695. P. P. P anaitescu , O b şte a ţă ră n ea scă în Ţ a ra R om ân ească şi M ol d ova. O rîn du irea fe u d a lă , B ucureşti, 1964, p. 19 şi u r m .; M. C onstan tinescu, S ch iţa u n ei teo rii, p. 45 şi urm . 696. A. Bodor, în U n iv e rsita te a Bol-yai 1945— 1955, C luj, 1956, p. 209—221. 697. Jean C hesenaux, R ic e n ts tr a v a u x m a r x iste s sur le m o d e d e p rodu ction asiatiqu e, în La P en see, nr. 114, 1964, p. 67— 73 ; id., O u est la d iscussion sur le m o d e d e p ro d u c tio n a sia tiq u e ? în L a P en see, 1965, nr. 122, p. 40—5 9 ; F. T okei, A z  z ia i te r m e le s i m o d k erd eseh ez, B udapesta, 196,5 ; Jean Suret-C anale, op. cit. 698. I. Banu, S ensuri u n iv e rsa le şi d ife re n ţe sp e cific e în filo zo fia O rien tu lu i antic, B u cu reşti, 1967, p. 15— 3 6 ; id., în R e v ista d e filo so f ie, tom . 13, 2, 1966, p. 213—2 2 8 ; în acela şi num ăr, p. 228—238, studiul lu i I. N atansohn şi N . Sdmion, D esp re e x is te n ţa a şa -n u m itu lu i „mod de p ro d u cţie a s i a t i c C. B orgeanu, op, cit., p. 43—44 şi 80—81; M. C onstantinescu, lu cră rile oitate în nota 649 ; Ş tefa n V oicu, în Era socialistă, 57— 59, 1967, p. 32—37. 699. M. G audelier, L es â crites d e M a rx e t E n gels su r le m o d e de. pro d u ctio n asiatiq u e, î-n L a P e n sie , 1964, nr. 114, p. 56—66 ; M. A . V itkin şi N. B. T er-A copian, P o stra n iţa ju rn a l a „La Pensee", în V oprosi filosofii, nr. 3, 1965, p. 172— 176 ; M. C onstantinescu, S ch iţa..., p. 5 şi urm. 700. E. V arga, O b a zia tsc h o m sposobe p ro izv o d stv a , în voi. O cerk i po p ro b lem a m p o lite k o n o m ii k a p ita lism a , M oskva, 1964, p. 358—382 ; V. V. Struve, P o n ia tie „ a zia tsk ii sposob p ro izv o d stv a , în N a ro d î A zii i A frik i, M oscova, 1965, nr. 1. 701. I. B anu, în R e v ista d e filo zo fie , tom . 13, 2, 1966, p. 214. 702. T erm enul de trib u tal a fo st propus d e M. C on stan tin escu (op. n i., p. 6), de acord cu I. Banu. 703. I. N atan soh n şi N . Siinion, op. cit., p. 228—238 su sţin în m od greşit părerea în conform itate cu care M arx s-ar fi referit la com una pri m itivă atunci cînd vorb ea despre u n m od de producţie asiatic.
228
704. In L a P en sie, nr. 159, octom brie, 1971. A pud op. cit., p. 32.
M. C onstantinescu,
705. M. C onstantinescu, op. cit., p. 41 şi urm. 706. Cf. d e ex., I, Banu, op, cit,, p. 216. 707. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., I, 1960, p. 283 ; A. Bodor, în SC /V , 8. 1—4, 1957, p.· 146. 708. A . M ocsy, în A c ta A n tiq u a , B udapesta, 4, 1— 4, 1956, p. 226 vorb eşte de acum ularea m arei p roprietăţi fu n ciare la -bolii celţi şi de sclavaj, fără a avea în să n ici o bază docum entară. M on ed ele cu e fig ii nu p ot fi invocate n ici m ăcar ca u n argum ent d ecisiv p en tru ex isten ţa statu lui şi, cu a tît m ai puţin, p o t să facă dovada e x iste n ţe i la tifun d iilor. 709. A . Bodor, în SC IV , 8, 1— 4, 1956, p. 147. 710. A. R anovici, V o sto cin îe P r o v in ţii rim sk o i in ip er. vo l. I, M oscova, 1949, p , 247—248 ; Isto ria B u lg ariei, su b red. P. N. T retiakova, M oscova, 1954, p. 24 ; A. B odor, op. cit., p. 141. 711. A. V. M işulin, A n tic in a ia Ispan ia, M oscova, 1952, p. 200. 712. K. M arx, Form e p rem e rg ă to a re p ro d u c ţie i c a p ita liste , B ucureşti, 1956, p. 8— 10. 713. D ion C hrysostom os, Or,, X X X V I, 1. 714. C. D aicoviciu, în S C IV , 6, 1—2, 1955, p. 52— 5 4 ; R. V ulpe, G etu l B u reb ista , p. 50. 715. P entru aceasta v . in fra cap, V III, 1.
229
i
i ■
CAPITOLUL V
POLITICA EXTERNA 1. Războaiele cu boiii şi tauriscii. 2. Luptele cu scordiscii şi încălcarea hotarelor romane. 3. Cucerirea cetăţilor greceşti din Pontul Stîng. 4. Sem inţiile supuse în estul Daciei. 5. Relaţiile di plomatice.
1
RĂZBOAIELE CU BOIII ŞI TAURISCII D upă ce a reu şit să unifice trib u rile daco-getice, după ce Le-a im pus, p rin m etodele pe care le-am discutat, disciplină şi ascul tare, B urebista a început m arile sale războaie, p u rtîn d u -i pe daco-geţi, d in victorie în victorie, pe culm ile cele m ai am eţi toare ale gloriei. Daco-geţii şi, p rin ei, B urebista vor ajunge stăp în ii unui v a st terito riu ce se în tin d ea d e la M orava (Marus), rîu l ce separă Slovacia de M ofavia, pînă la O lbia şi d in Carpaţii nordici pînă la Balcani, sup u n în d cea m ai m are p arte a populaţiilor vecine. Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie este greu de precizat. U n lu cru n i se pare neîndoielnic şi anum e că pe rioada de pacificare şi de unificare a trib u rilo r daco-getice a d u ra t m ult. Ea a consum at m ai bine de ju m ătate din dom nia lui B urebista. A bia după ce va deveni o m are putere, o forţă de tem ut, va reţin e a te n ţia istoricilor vrem ii. P rim a parte a dom niei, în ch in ată organizării in tern e a daco-geţilor nu-i interesa prea m ult pe rom ani, m ai cu seam ă că terito riile pe care se consum au evenim entele încă n u in traseră în p lanurile lor de cuceriri. Iată explicaţia în tu n ericu lu i aproape to tal lăsat de istoriografia antică. Ea s-a ocupat în acest răstim p de evenim entele lum ii greco-rom ane, de isto ria diferitelor etape şi războaie prin care m odestul oraş de pe m alul T ibrului a aju n s să dom ine Iumea. întâm plările d in lum ea geto-dacică p u teau să fie înregistrate doar în scrierile acelora d in tre antici care s-au ocupat în mod special d e istoria străm oşilor noştri. Ei n -a u lipsit, dar, din păcate, operele lor n -au reu şit să stră b a tă veacurile şi să ajungă pînă la noi. In schim b, începînd cu m om entul în care neamul
230
,-
[ *: 5 ţ T | t' |? p ; f |
dâco-get, unit, a devenit o forţă, avîndu-1 în fru n te pe genialul său conducător, el n--a m ai p u tu t trece neobservat. Cele spuse ne sîn t explicit red ate de S trabon care îşi începe relatarea despre Burebista doar cu m om entul în care acesta ajunsese să rep re zinte un pericol p e n tru rom ani, în vrem ea lui „lăsînd la o parte trecutul în d ep ărtat a l geţilor" 716. T ot m arele geograf din A m aseia relatează cu uim ire cu/m B urebista doar „în cîţiva ani, a fău rit o m are stăpînire (αρχή) şi a supus geţilor cea m ai m are parte din populaţiile v e c in e " 717. D espre cîţi ani calendaristici este vorba, cine m ai poate şti azi ? în ain te de a u rm ă ri pas cu .pas războaiele lui B urebista, a tît cît ne îngăduie p u ţin ele izvoare pe oare Ie avem la-ndem înă, socotim necesar să precizăm caracterul acestora. încă de la- în ceputul secolului nostru, C. B ra n d is 718 a spus, u rm a t apoi de a lţii7^9, p rin tre care ne num ărăm şi n o i 720, că războiul dus îm potriva boiilor şi a tauriscilor a a v u t d re p t scop eliberarea teritoriilor dacice d e v est încălcate de celţi. Deci, ri-a fost decît un război de eliberare. Dacă în acest caz lucrurile s ta u aşa, şi: aşa stau, după cum vom a ră ta îndată; nu acelaşi este scopul unor alte războaie pe oare le va duce B urebista. Scordiscii tră iau am estecaţi cu sem inţii ilire şi tracice p rin tre c a re se n u m ără şi dacii. D ar, nu eliberarea acestora îl Va determ ina pe B urebista să ajungă pînă în M acedonia, to t la fe! cum nici cucerirea Olbiei ori a celorlalte cetăţi — state din P o n t n u p u tea avea drept mobil eliberarea u n o r daco-geţi. în u n e le cazuri, docum entele ni-i atestă trăin d în acest te rito riu a lă tu ri d e a lte sem inţii. Ca racterul unora d in tre războaiele p u rta te d e B urebista în fru n te a num eroasei sale a rm a te este a ră ta t răspicat: de S trabon : „căci trocind p lin de îndrăzneală D unărea şi jefuind Tracia — pînă în Macedonia şi Iliria — , a p u stiit pe celţii care e ra u am estecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nim icit pe d e-a-n treg u l pe boiii aflaţi sub conducerea lui C ritasiros şi pe taurisci". în incursiunile făcute pînă în M acedonia, fă ră îndoială că jaful a fost m obilul princi pal, Cu to tu l de a ltă n a tu ră au fost însă războaiele pe care Bu rebista le-a p u rta t în spaţiul daco-getic de v est sau d e est. Scopul războiului p u rta t de B urebista în vest a fost în lă tu ra re a su p re maţiei politice celtice. Nu, p u tem fi însă d e acord c u M. M acrea care-1 considera d rep t o m ăsu ră înţeleaptă de p revenire a unui „pericol grav pe care-1 rep rezen ta p e n tru neam ul dacic în ain ta rea sem inţiilor celtice sp re inim a ţării dacilor" 721. Dacă un ase menea pericol exista şi a dev en it c h ia r re a lita te în sec. al IV-lea î.e.n., după cum am a ră ta t în prim u l capitol, pe vrem ea 'lu i B urebista n u m ai p u tea fi vorba despre aşa ceva.
231;
C aracterul de jaf al războaielor şi de supunere a unor nea m u ri străin e este o tră să tu ră .caracteristică statelo r de tip u l ace luia oare îl avea d re p t conducător pe B urebista. El n -a făcut cu siguranţă excepţie, şi docum entele ne-o atestă, chiar dacă nu ne dau am ănunte. S ingurul izvor litera r, cu priv ire la acţiunile m ilitare în tre p rinse de B urebista în v est şi sud-vest, este Geographia lui Strabon. In afară de pasaju l pe care l-am reprodus m ai înainte, geograful antic se m ai referă la aceste evenim ente încă d e două ori în cuprinsul operei sale. A stfel, cînd ajunge să descrie ţinu tu rile situ ate de-a lungul D unării el sp u n e : „O p a rte d in teri to riu l am intit dacii l-au p refăcut în tr-u n pustiu, în u rm a răz boiului în care i-a b iru it pe boii şi pe taurisei — sem inţii celtice, de sub stăpînirea lui C ritasiros“ 722. în a lt pasaj acelaşi autor vorbeşte despre aşezarea şi faptele celţilor p rin tre care pom e neşte şi de boii. P e aceştia, Strabon îi descrie ca pe u n u l dintre cele m ai num eroase neam uri celtice, care, odinioară, p rin tr-u n atac n eaştep tat îm preună cu insubrii şi senonii, au ocupat Roma. Evenim entul s-a petrecut, aproxim ativ, în anul 390 î.e.n. Mai tîrz iu rom anii i-au alu n g at pe boii. „S trăm utîndu-se în regiunea de lîngă Istru , ei locuiau acum .amestecaţi c u tauriscii, războindu-se cu dacii, pînă cînd aceştia d in u rm ă le-au şters neam ul de pe faţa păm întului. T eritoriul lor, care făcea p a rte din Iliria, a răm as un Ioc de p ăşu n at p e n tru turm ele n eam urilor vecine “ 723. P e baza celor tre i pasaje reproduse m ai în ain te este greu, dacă n u ch iar imposibil, de stab ilit cronologia acţiunilor m ilitare în tre p rin se de B urebista. O vagă indicaţie n e -a r putea-o oferi succesiunea în care ne sîn t prezen tate evenim entele (VII, 3, 11). N um ai că este foarte posibil ca Strabon să n u ni le relateze în ordinea desfăşurării lor, ci în ordinea im portanţei pe care fiecare d in tre ele o reprezenta p e n tru Roma. E ra, în acest caz, firesc ca im ediat după jafu rile în trep rin se de B urebista în Im p eriu ori în terito riile controlate de rom ani, S trabon să ne vorbească despre pu stiirea celţilor ce erau am estecaţi cu iliri şi traci şi nu m ai în ultim ul rîn d despre războiul cu boiii şi tauriscii. Fără a exclude şi posibilitatea ca B urebista, în ain te de a se fi nă p u stit asupra boiilor şi tauriscilor, să fi în tre p rin s o expediţie sp re sud, îm potriva scordiscilor, p e n tru a-i îm piedica pe aceştia să v in ă în aju to ru l lui C ritasiros, m ai plauzibil ni se p are însă ca B urebista să n u fi în tre p rin s acţiuni în sud, să-i în fru n te pe rom ani să pustiască u n neam celtic atât tim p c ît în flancul im e d ia t îi avea pe boii şi taurisei. A ceştia i-a r fi p u tu t bloca în toarcerea. Şi apoi, îm preună c u scordiscii în sp rijin u l cărora ar fi p u tu t alerga, a r fi p rin s arm atele lu i B urebista în tr-o în
232
cercuire, cel p uţin pe două m ari fro nturi. U nul în faţă reprezen tat de rom ani şi al doilea, în spate, fo rm at de coaliţia a cel puţin trei sem inţii celtice. Cu greu ni-1 im aginăm pe B urebista aşa de tem erar ori de nein sp irat strateg. D im potrivă, totulconcură în a ni-1 ară ta ca pe u n stră lu c it com andant de oşti, un adevărat geniu m ilita r şi strategic. De aceea, socotim că prim a m are acţiune războinică a lui B urebista a fost cea în d rep tată îm potriva lui C ritasiros. D ar, să n u ne abatem de la obiceiul de a-i lăsa m ai în tîi pe înaintaşi să-şi sp u n ă părerea. Am anti cipat p uţin lu cru rile d o ar p e n tru a-1 lăm u ri pe citito r de ce vorbim de la început despre războiul p u rta t de · B urebista îm potriva boiilor şi a tauriscilor. Mai în tîi de to ate v a treb u i să vedem în ce m ăsură se poate stabili d a ta la oare a a v u t loc războiul, apoi locul pe care s-au desfăşurat acţiunile şi, în final, cum s-a soldat el. D intre evenim entele petrecute pe tim pul dom niei l
233
cient de precise, ele vin com pletate, sau m ai exact spus, se pot com pleta cu te x tu l lui Caesar. A cesta este în m ăsură şi de d ata aceasta să ne precizeze cînd s-a u d esfăşu rat războaiele lui B u reb ista cu boiii aliaţi ou tauriscii. V orbind despre ho tărîrea hel veţilor d e a-şi părăsi ţara, foarte probabil d in cauza presiunii trib u rilo r germ ane, Caesar ne povesteşte cum aceştia i-a u con vins să facă acelaşi lu cru şi pe vecinii lor ; „în sfîrşit, se aliază şi prim esc la ei pe boii, u n popor de dincolo de Rin, care tre cuseră în Norioum ,şi asediaseră N oreea“ 734. E venim entul pe care-1 relatează Caesar s-a p etrecu t în 59—-58 î.e.n. Deci, răz boiul lui B urebista c u boiii a tre b u it să aibă loc an terio r acestei date, sig u r n u cu prea m u lt înainte, p e n tru că la 59—58 î.e.n. îi vedem pe boii abia ajunşi şi acceptaţi în te rito riu l Elveţiei de azi 735. P e n tru a parcurge d ru m u l de la D unărea m ijlocie pînă în Elveţia, c h ia r ou episoade războinice, n u le tre b u ia u n tim p p re a îndelungat. A şadar, putem susţine fără team ă de a greşi prea m u lt că războiul d in tre B urebista şi C ritasiros a a v u t loc în ju ru l anu lu i 60 î.e.n. Să vedem acum care s în t argum entele pe care se întem eiază aceia d in tre cercetători care coboară d a ta războiului cu două d e cenii. P rim ul d in tre aceştia, num ism atul R. Paulsen, îşi ba zează teoria, fireşte, pe tem eiuri d e ondin num ism atic. El a stu d ia t m onedele boiilor 736 stabilind aria lo r de răspîndire ce cu p rin d e Slovacia de vest, o p arte a A ustriei d e jos, la răsă r it de Alpi, apoi B urgenlandul şi o p a rte a regiunilor înveci nate din U ngaria de azi. Cu această ooazie au to ru l a încercat să fixeze şi cronologia lor. P aulsen a ra tă că m onedele boiilor au o perioadă sc u rtă de em isiune ce a r începe p e la anul 60 î.e.n. (cînd coboară celţii d in Boem ia la D unăre) şi s-a r încheia, d u p ă a n u l 44 şi înainte d e 35 î.e.n. în sp rijin u l în cetării a şa de tîrzii a m onedelor boiilor, şi im plicit a în frîngerii lor d e către B ure bista, R. Paulsen invoca u n tezaur de m onede g ăsit în A ustria de sud, în a cărui com ponenţă, pe lîngă 38 de m onede de arg in t ale boiilor, s-a găsit şi u n a rom ană em isă în anul 43 î.e.n. F ap tu l este real, num ai că el n u schim bă c u nim ic d atele problem ei. M. Macre a arătînd, pe bună dreptate, că în tre diatele de em isiune şi în tre cele de circulaţie a unei m onede n u este o leg ătu ră obli gatorie. M onedele boiilor, m ai ales fiind din m etal nobil, a u r .şi arg in t, au p u tu t circula încă m u ltă vrem e d u p ă em iterea lor şi tezaurizate m ai tîrziu 737. M ai este de ad ăugat şi o a ltă îm preju rare. R. Paulsen vorbeşte de o coborîre a boiilor din Boe m ia la D unăre, evenim ent ce a r fi av u t loc pe la anul 60 î.e.n. O asem enea p ărere este însă categoric infirm ată, a tît de texele
234
literare cît, m ai cu seam ă de descoperirile arheologice. Descope ririle celtice făcute în aria de circulaţie a m onedelor emise de boii dovedesc p rezen ţa lo r aici cel p u ţin de la sfîrşitu l sec. al iV -lea î.e.n. şi o continuitate n e în treru p tă în decursul veacurilor urm ătoare, c h ia r şi după catastrofa su ferită de ei în anul 60 î.e.n. 738. Că n u este vorba d e o dislocare a boiilor din masa celor care p o p u la i Boemi'a reiese şi d in tr-u n pasaj al Geocjraphiei lui S trabon (V, 1, 6) pe care l-am reprodus m ai înainte. A lungarea boiilor din p a tria lor iniţială situ a tă în tre Alpi şi rîul P ad s-a întfcnptat cu m ult m ai devrem e, deoarece acest te rito riu a fost tra n sfo rm at în provincie rom ană încă la anul 191 î.e.n. sub num ele de G allia Cisalpină. S trabon spune clar : „Mai tîrziu (deci d u p ă 390 î.e.n. cînd celţii au distrus Roma) romanii... pe boii i-a u alungat din aceste locuri. S trăm utîndu-se în ■regiunea d e lîngă Istru, ei locuiau acum am estecaţi cu tauriscii, războindu-se cu d a c i i ..D e c i , n u este vorba de o ooborîre a boiilor din Boemia, ci de o expansiune spre est din spaţiul cuprins în tre Alpi şi Pad. A ceastă stato rn icire >a boiilor pe Du năre a a v u t loc cu m u lt m ai devrem e decît an u l 60 î.e.n. şi noi socotim că ea datează cel p u ţin de la începutul sec. al III-lea î.e.n., cînd locuirea celţilor aici ne este dovedită arheologic. F ap tu l că abia pe la această d a tă (nim ic de fa p t n>u ne îndreptăţeşte s-o fixăm toom'ai pe Ia 60 î.e.n. ci, dim potrivă) boiii din regiunea D unării m ijlocii v o r em ite m onede, îşi găseşte tem eiuri în dez voltarea lor internă. P ă rere a şi a rg u m en tarea lu i R. P aulsen a fost p relu a tă şi am plificată de A. A lfo ld i739. A cesta se vede obligat să coboare data m orţii lui B urebista pe la anul 40 î.e.n. sau ch iar m ai tîrziu. Nu vom insista aici a su p ra argum entelor lui A. Alfoldi, rezervîndu-le p e n tru capitolul în care va fi vorba d e sfîrşitu l lui B urebista. Vom a m in ti d o ar că u n u l d in tre argum entele invo cate de A. Alfoldi în sp rijin u l tezei conform căreia luptele lui B urebista cu boiii a r fi pe la an u l 40 î.e.n. este o m onedă a boiilor cu num ele B iatee ce n u s-a p u tu t em ite decît în anul 44 î.e.n. N um ai că, m oneda în chestiune este falsă, după cum a dovedit-o R. Paulsen.740. Toate depozitele m onetare descoperite în P annonia se datează p rin piese din anul 55 î.e .n .741. Din aceeaşi vrem e sîn t şi m onedele celtice descoperite în Slova cia742. N icăieri nu se poate dovedi existenţa u n o r em isiuni pos terioare anului 48 î.e.n. 743. Cu to tu l fo rţat şi inacceptabil este apoi şi u n a lt argum ent a l lui A. Alfoldi, d u p ă care detaşam entul de 300 de călăreţi trim işi lui Caesar, la anul 48 î.e.n., în lu p ta ou Pom peius a r însem na că tauriscii n -a u foşt* încă nim iciţi şi, im plicit, nici
235
boiii. Deci, pe la anul 48 î.e.n., n -a r fi av u t încă loc ciocnirile acestora cu B urebista 744. Nici m ăcar S trabon (VII, 3, 11) nu vorbeşte de o nim icire totală a tauriscilor şi că este vorba de o exagerare evidentă ne-o dovedesc lim pede realităţile. D upă înfrîngerea lor boiii vor em igra în E lveţia şi se vor lu p ta cu ta u riscii. Deci, este cît se poate de clar că nu p u tea fi vorba de o nim icire totală a tauriscilor. Ei vor continua să existe şi îşi vo r p ă stra suprem aţia în N oricum pînă la cucerirea rom ană. La capătul p rezentării argum entelor principale invocate de adepţii celei de a doua ipoteze p o triv it căreia războiul d in tre B urebista şi C ritasiros a r fi «avut loc pe la anul 40 î.e.n. nu pu tem spune decît că nici unul d in tre ele n u rezistă unei critici oît de cît tem einice şi, în consecinţă, o asem enea ipoteză trebuie definitiv abandonată. N eexistînd nici u n argum ent care să ple deze îm potrivă, va trebui să adm item că războiul p u rta t de B u rebista îm potriva bolilor şi a aliaţilor lor, taurisei, a a v u t loc pe la anul 60 î.e.n. în a in te însă de a încerca fixarea m ai exactă a cîm pului de bătălie pe care s -a întâm plat „catastrofa” ce i-a r fi „şters de pe faţa păm întului pe boii“ (Strabon, V, 1, 6), va tre b u i să lăm u rim cine a fost Critasiros. Singurul te x t antic care-1 m enţionează îi ap arţin e lui Strabon. M arele geograf an tic îl pom eneşte în două locuri, de fiecare dată în leg ătu ră cu înfrîrigerile suferite de boii şi taurisei în războiul cu B urebista. în prim ul loc citim : „Şi a nim icit (Bu rebista) pe de-a-n treg u l pe boiii aflaţi sub conducerea lui C rita siros şi pe tau risei41 (VII, 3, 11). A doua oară cînd descrie ţin u tu rile de la D unăre, S trabon vorbeşte despre terito riu l p u stiit de daci „în urm a războiului în care i-au b iru it pe boii şi pe taurisei —■ sem inţii celtice de sub stăpînirea lui C ritasiros" (VII, 5, 2). Num ele lui C ritasiros a r m ai fi m enţionat apoi pe o m onedă descoperită în Alpii A ustriei cu legenda : Gaesatorî Ecritusiri reg(is) fil(iu s)1^5. D in tex tu l lui Strabon reiese, după părerea noastră, destul de lim pede fa p tu l că C ritasiros stăpînea peste boiii pe care i-a condus în luptele neizbutite îm potriva lui B urebista. El treb u ie să-i fi av u t pe taurisei doar ca aliaţi în acest război. In acest sens trebuie înţeleasă a doua m enţionare în te x tu l lu i Strabon cînd ne vorbeşte de stăp în irea lui C ritasiros asupra am belor se m inţii celtice. Că lucrurile stau aşa şi n u altfel, ne stă m ă rtu rie îm p reju rarea povestită de Caesar cu p riv ire la asedierea Noreei (N eum arkt, A ustria). Ne putem im agina că în u rm a dezastrului care se dovedeşte departe de a fi total, C ritasiros va încerca
236
să-i pedepsească pe aliaţii care n -au pus, poate, suficient zel, sau, cine ştie, dacă nu-1 vor fi trăd at. D upă toate probabilităţile, boiii de la D unăre vor fi reuşit să-şi im pună su p rem aţia asupra m ai m ultor trib u ri celtice, de pe terito riu l de azi al Slovaciei şi al U ngariei. Că în acest spaţiu locuiau şi alte trib u ri celtice, în afară de boii, ne-o dovedesc alte m ărtu rii literare. Caesar (VI, 25),, descriind hotarele de vest ale Daciei (pe la 52 î.e.n,), pom eneşte trib u l anarţilor, m enţio nat m ai tîrziu şi de Ptolem aeus (Geogr., 8, 3 ; III, 5, 8). A lături de aceştia m ai sîn t m enţionaţi tauriscii şi cotinii 746 în Slovacia, iar în nordul Panoniei, eraviseii. S itu aţia n u este cu nim ic neobişnuită, dacă ţinem, seam a de îm prejurarea că aceeaşi era situ a ţia şi în G allia din vrem ea aceea. Şi acolo ex istau o m ulţim e de trib u ri peste care unul mai puternic, m ai corect spus, unele d in tre cele m ai puternice se lu p tau să obţină suprem aţia. Tot la fel, în cadrul acestor trib u ri puternice, fru n taşi n u m ai p u ţin p u tern ici încercau să pună m îna pe conducere. în diferitele lo r războaie diverse trib u ri cel tice solicitau alianţa, sp rijin u l u n o r vecini de acelaşi neam , sau chiar şi pe cel a l germ anilor. La D unărea m ijlocie treb u ie să fi av u t loc acelaşi fenom en. S uprem aţia treb u ie să fi a p a rţin u t boiilor, ia r la aceştia, în tr-o fonmâ sau a lta, p u tere a o avea C ritasiros. P e n tru a serţiu n e a de m ai sus pledează faptul că boii au fost cei care au emis m onedă. Jlidecînd num ai după aceasta ar trebui să presupunem o exercitare a unei suprem aţii a boiilor, fie ea şi de scu rtă durată. C. Ju llia n vorbeşte chiar de un m are „im periu1' al lui C ritasiros în care el a r fi u n it toate „statele44 celtice de la D unăre : pe boiii d in A ustria (de la P assau la lacul Balaton), pe norici şi, chiar pe boiii din Boem ia 747. D espre state celtice la D unăre în această vrem e n u credem să fie vorba şi, cu -atît m ai puţin, de un im periu. Singură m oneda n u este în m ăsură să n e dovedească statu l, aşa cum am a v u t ocazia să a rătăm m ai înainte. Nici ch iar la celţii din G allia nu se poate' preciza cu destulă certitudine dacă exista ori n u un s ta t 748. A r m ai fi de adăugat că la D unăre p rin tre boii, şi am estecaţi cu aceştia, tră iau şi taurisei, fa p t pe care ni-1 m enţionează clar Strabon. „în regiunea de lîngă fetru ei (boiii) locuiau acum ames tecaţi cu tauriscii44 (V, I, 6). însă centrul de locuire a acestora -a fost, fără nici b îndoială, în Noricum , ceea ce a r corespunde provinciilor austriece de azi S tyria, C arinthia şi Carnia. în an tichitate, ca şi m ai aproape de zilele noastre, locuirea unui a n u m it etnic n u se lim ita la anum ite hotare. Pe taurisei îi vom găsi locuind încă în n ord-vesţul Slovaciei c h ia r şi m ai tîrziu,
237
lucru pe care îl consem nează Ptolem aeus în Geographia sa (III, 8, 3). A şadar, C ritasiros a fost un fru n taş a l boiilor, sem inţie ce deţinea suprem aţia peste celelalte trib u ri celtice de la D unărea m ijlocie. C ît d e d e p a rte se extindea terito riu l peste care acesta stăpînea este fo arte g reu de sus. O indicaţie în acest sens ne-o poate furniza a ria de răspîndire a m onedelor emise de boii. Sem nificativ ni se p a re fap tu l a ră ta t de M. M acrea 749, şi anum e că după în lă tu ra re a suprem aţiei boiilor, în u rm a înfrîngerii lor definitive de către B urebista, eraviscii d in P annonia vor începe să b a tă m onedă proprie cu legenda Ravis(ci) ori Iravisci, pe cîtă vrem e, m ai în ain te de anul 60 î.e.n., în tre b u in ţa u m onede emise de boii. A ceasta înseam nă, fără îndoială, că după înfrîngerea boiilor suprem aţia în P annonia a rev en it eraviscilor. Toate cele ară tate converg spre -concluzia pe care am for m ulat-o m ai în ain te şi pledează îm potriva id entităţii d in tre C ritasiros şi acel E critusirus de pe m oneda descoperită la M allnitzer T auern, în A ustria. A ceasta n u ne dă d rep tu l nici pe d e p a rte să contestăm ceea ce spune lim pede S trabon şi să fa cem din C ritasiros un rege al tauriscilor, cum a făcut-o A. Alfoldi 750. A rm ata lui C ritasiros tre b u ie să fi fost compusă, pe lîngă boii şi din alte trib u ri asupra cărora aceştia deţineau suprem aţia, şi din aliaţii lo r taurisci. A rm ata boio-tauriscă a fost zdrobită crunt de B urebista şi înfrîngerea treb u ie să fi fost dezastruoasă mai ales p e n tru boii, de vrem e ce S trabon vorbeşte cu a tîta insistenţă despre nim icirea totală a lor, de ştergerea boiilor de pe su p ra fa ţa păm întului. S oarta au îm părtăşit-o, fără îndoială şi aliaţii. B ineînţeles că expresiile folosite d e S trabon n u pot fi luate ad litteram . Este vorba, fără îndoială, de exagerări în spatele cărora se ascunde însă, d u p ă p ărerea noastră, o realitate. D upă d ezastrul su fe rit şi soldat, poate cu m oartea lui Critasiros, boiii vor .pleca în Elveţia. F ap tu l că în te x tu l lui Caesar nu se mai vorbeşte de C ritasiros a r p u tea constitui un indiciu că acesta a m u rit în încleştarea cu geto-dacii, undeva la D unăre. Nu este de asem enea exclusă nici posibilitatea om orîrii lui cu ocazia ase dierii Noreei. P resu p u n erile a r p u tea continua şi v o r răm îne presupuneri pînă cînd o viitoare descoperire n u va lăm uri lucru rile. S igur răm îne doar fap tu l că după în frîngerea boiilor în anul 60 î.e.n. nici un izvor a n tic n u n e m ai m enţionează existenţa lo r la D unărea m ijlocie. Deci, S trabon avea d rep tate cînd spunea că B urebista i-a şters pe boii de pe su p rafaţa păm întului, am p u te a spune, dunărean.
238
O peraţiile războiului condus în tr-o tab ă ră de către B ure bista, iar în cealaltă de că tre C ritasiros s-au desfăşu rat undeva în regiunea D unării m ijlocii, aşa cum reiese clar din relatările lui Strabon. Acesta, cînd vorbeşte de stră m u ta re a boiilor din Gallia la Istru şi descrie ţin u tu rile iliro-pannonice dinspre Alpi, spune că o parte a acestor terito rii au fost prefăcute, în urm a războiului, în tr-u n p u stiu bun de păşunat v ite (VII, 5, 2). Cît de departe a în ain ta t B urebista în urm ărirea fugarilor sau unde se plasează cu ex actitate te a tru l lu ptelor este greu de spus. '■R. V ulpe a emis ipoteza p o triv it căreia B urebista şi-ar fi extins operaţiunile m ilitare asupra întregii Pannonii atingînd şi ţin u turile tauriscilor alpini, c h ia r dacă, după aceea, hotarele vor fi statornicite m ai sp re est, spune a u to r u l751. M aterialele dacice, p rin tre care şi ceram ică de uz comun în cadrul căreia un loc im p o rtan t îl ocupă ceaşca dacică, descope rite în d reap ta D unării, la B udapesta 752, la E isenstadt ori chiar m ai departe p în ă în Silezia, n u sîn t în m ăsură, du p ă părerea noastră, să dovedească ex tinderea operaţiilor m ilitare ale lui B urebista în aceste teritorii. M aterialele de care vorbeam au cu siguranţă o altă sem nificaţie. Ele dovedesc prezenţa efectivă de mai lungă d u rată a unei populaţii dacice şi n u o trecere efem eră în cadrul unui război care, p rin definiţie, presupune m işcare. D rum ul spre vest al arm atelor lui B urebista poate fi jalo nat, după cum a ra tă M. M aerea, pe baza îngropărilor de tezaure m onetare celtice. Ele se înşiruie de-a lu n g u l D unării, de la cotul fluviului (mai sus de Budapesta), pînă la V iena 753. Cunoscînd calităţile de strateg ale lui B urebista, ne închipuim că acesta n -a trecu t D unărea şi că u rm ărirea boiilor şi a tauriscilor s-a lim itat doar la m alul stîng al fluviului. Fireşte este vorba doar de o presupunere. îngroparea de tezaure şi în d reap ta D unării n -ar constitui o piedică î n acceptarea presupunerii de m ai sus, ştiu t fiind că ascunderea com orilor este cauzată de panică care în acest caz nu se p u tea lim ita doar la o zonă restrînsă, m ărginită de D unăre. Firesc este ca ea să se fi extins pe am bele m aluri ale fluviului. Spaţiul pe care s-au desfăşurat luptele sau teritoriile ocu pate de B urebista în ain te de a ajunge la D unărea m ijlocie erau locuite, pe lîngă celţi, şi de sem inţii dacice. V orbind despre te ri toriile dintre D unăre şi Tisa, Strabon spune : „Dacii p retind că acest ţin u t a r fi fost a l lor, cu toate că este desp ărţit de ei prin rîu l Parisos“ 754. Că nu este num ai o pretenţie, ci o realitate ne-o dovedesc, pe zi ce trece m ai m ult, descoperirile arheologice. în această regiune locuiau trib u ri de daci pe care B urebista şi le va alătura, le va uni şi pe acestea îm preună cu toate celelalte,
239
fixîndu-şi graniţele pe D unăre, pe M orava (Marus) şi în Carpaţi! nordici. D ar despre acestea va fi vorba m ai tîrziu. P oate că n u este lipsită de interes m enţionarea form ei de Parisos pe care o întîlnim în tex tu l lui Strabon. A ceasta nu poate fi decît o greşeală săvîrşită de v reu n copist, form a corectă a num elui antic al Tisei fiind cea de Patisos 755. P e lîngă eliberarea trib u rilo r dacice de v est de sub supre m aţia politică a celţilor şi alungarea boiilor, acţiunile războinice ale lui B urebista se vor fi soldat şi cu num eroase prăzi. M ăr tu rie ne sta u în acest sens m onedele de a u r ori de argint ale boiilor îngropate a tît în T ransilvania cît şi în M untenia. Circa 40 de m onede din a u r aparţinînd tip u lu i emis de boiii de la D unărea m ijlocie s-au găsit în oom una Geoagiu (jud. H une doara) lîngă O răştie iar p atru , de argint, au in tra t în compo n e n ţa unui tezau r m onetar ce s-a descoperit la Tăm âdău (jud. Ilfov) 756. O m onedă celtică a fost descoperită şi în cetatea de la Costeşti, în M unţii O răştiei 757 Pe lîngă cele am intite au m ai fost descoperite şi alte m onede, toate reprezentînd doar o m ică p a rte a prăzilor de război care erau m ai ales alcătuite din ; vite, grîne etc. B eneficiarii cei m ai de seam ă ai prăzilor trebuie să ni-i închipuim pe nobili, fie cei de rang înalt, fie cei asem ă n ăto ri cavalerilor din lum ea rom ană. Se pare că nici ţin u tu rile germ anilor, cu care daco-geţii au ajuns vecini, după ce şi-au extins hotarele pînă la M arus, n-au fost scutite de acţiuni întreprinse p e n tru luarea de pradă. In G etica lui Iordanes citim : „După sfatu l acestuia (a lui De ceneu) goţii (geţii) au început să pustiască păm ânturile germ a nilo r pe care acum le stăpînesc francii14758. VI. Iliescu crede că acest te x t se referă to t la războaiele cu boiii şi tauriscii 759 şi că n -a r fi vorba de germ ani iar N. W agner crede că este vorba de localitatea G erm ane din Balcani care se găsea în tre T hracia şi Iliria şi care a r fi fost jefu ită de geţi pe vrem ea lui B u re b is ta 7C0. D upă v ictoria lui B urebista asupra coaliţiei celtice ' form ată din boii şi taurisci, drum ul spre centrul Europei era liber. U rm înd valea D unării el putea acum în ain ta m ai d ep arte şi totuşi n -a făcut-o. Pe terito riu l actual al B ratislavei, du p ă toate pro b ab ilităţile va pune să se zidească o cetate de piatră. Nici un docum ent n u relatează m otivele care l-a u d e te rm in a t pe B ure bista să n u-i urm ărească pe boii în d ru m u l lo r spre Gallia. C. Ju llian a presupus că în cîm pia D unării cuprinsă în tre B ra tislava şi Viena, u rm au să se în fru n te arm atele daco-geţilor cu cele ale suebilor germ ani în fru n te a cărora se găsea Ariovist. C iocnirea n -a av u t loc p en tru că A riovist s-ar fi în d re p tat spre Gallia, iar B urebista spre e s t 701. Deci, team a unei ciocniri cu
240
Ariovist ar fi d eterm in at oprirea lui B urebista Ia zona B ratislavei. Socotim însă că un a lt m otiv I-a determ in at pe B urebista să se oprească aici. El s-a lim itat la hotarele de locuire efectivă ale dacilor şi nu s-a a v e n tu rat m ai departe în lumea „barbară41. Acţiunile lui războinice vo r avea alte ţeluri : posesiunile rom ane din Peninsula Balcanică şi cetăţile-state greceşti din Pont.
2
LUPTELE CU SCORDISCII ŞI ÎNCĂLCAREA HOTARELOR ROMANE Ca şi p en tru războiul cu Critasiros, şi în relatarea războaielor p u rtate de B urebista la S udul D unării avem la-ndem înă doar tex tu l lui Strabon. De la acesta, în pasajul la care ne-am re fe rit de atîtea ori (VII, 3, 11), aflăm că B urebista d u p ă ce a în ălţa t pe daco-geţi, ca re z u lta t al înţeleptei sale politici interne, a s u pus cea m ai m are p a rte a populaţiilor vecine, reuşind să alcă tuiască o m are stăp în ire, o „îm părăţie44 (αρχή) şi în acest fel, a ajuns să fie tem u t şi de rom ani. „Căci trecând plin de îndrăz neală D unărea şi jefuind Tracia — pîn ă în M acedonia şi Iliria — a pustiit pe celţii care erau am estecaţi cu tracii şi cu ilirii44. Fragm entul reprodus ne perm ite să presupunem două direcţii de atac ale lui B urebista în sudul D unării. U na dintre acestea trecea p rin Tracia ca să ajungă în M acedonia, provincie rom ană de m ultă vrem e constituită (168 î.e.n.). Cea de a doua direcţie p re supune trecerea p rin terito riile dardanilor de neam iliric şi a celţilor seordisei. Că aici este vorba de seordisei, o aflăm tot din tex tu l lui Strabon. Cînd acesta descrie ţin u tu l iliro-panonic d e la D unăre spune că Tisa „vine d in m u n ţi şi se v arsă în Istru , prin p ărţile gallilor n um iţi seordisei. Intr-ad ev ăr, aceştia locuiau am estecaţi eu ilirii şi cu tracii41762. P rin tre tracii ce tră ia u am es tecaţi cu celţii treb u ie să fi existat şi daco-geţi, după cum de altfel ne indică descoperirile arheologice făcute pe terito riu l de azi al Iugoslaviei. P opulaţia autohtonă d in în treg u l spaţiu cu prins în tre D unăre şi M area A driatică 763 era constituită din ilirf,. în terito riile lor infiltrîn d u -se celţii şi alte sem inţii. T eritoriul pe c a re îl ocupau scordiscii încă de la începutul sec. al III-lea î.e.n. este trasat, în linii m ari, de num eroasele des coperiri arheologice făcute, m ai cu seam ă, în ultim a vrem e, p e terito riu l Serbiei în tre M orava şi D rina 7(54.
241
Care d intre cele două direcţii va fi fost aleasă m ai în tîi de B urebista, şi m ai cu seam ă de cîte ori va fi în trep rin s el aseme nea incursiuni, încălcând terito rii supravegheate de rom ani ori c h ia r graniţele republicii rom ane, izvoarele nu ne-o spun şi, de aceea, supoziţiile ni se p ar de prisos. Despre scordisci, S trabon ne spune că B urebista i-a r fi pus tiit şi tot el se contrazice, cîteva p aragrafe m ai jos 765, în cadrul aceleiaşi cărţi a Geographiei sale. D escriind ţin u tu rile de lîngă D unăre, geograful din A m aseia vorbeşte despre terito riile pus tiite de daci în urm a războiului cu coaliţia boiio-tauriscă de sub conducerea lui C ritasiros. „D ar — ne spune S trabon tex tu a l ·— p e cei dintîi i-au nim icit dacii (pe boii şi pe taurisci), pe cîtă vrem e eu aceştia din urm ă (seordiseii) adeseori; ei au făcut a lian ţă" 766. Deci, despre o pustiire a celţilor ce tră ia u am estecaţi cu tracii şi cu ilirii, respectiv a scordiscilor, nu poate fi vorba, de vrem e ce chiar Strabon ne vorbeşte de alianţele pe care le-au încheiat dacii cu seordiseii în antiteză ou d istrugerea boiilor şi tauriseilor. J. Todorovic este de părere că seordiseii au fost aliaţii lui B urebista chiar în războiul pe oare l-a p u rta t cu boiii şi tauriseii 767 A lianţa daco-geţilor cu seordiseii trebuie să fi avut, după pă re re a noastră, d re p t m obil incursiunile de jaf în sudul Penin sulei Balcanice. Izvoarele litera re a te stă asem enea incursiuni încă din sec. al II-lea î.e.n. în d re p tate spre hotarele Macedoniei. A cestea erau m ereu încălcate d e coaliţii în. care, a lă tu ri de scor disci, îi întîlnim p rin tre alte popoare şi pe daci. Ni se pare foarte probabil ca m ăcar la unele incursiuni în M acedonia în tre p rin se de scordisci şi daci ce a u a v u t loc în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. cum a fost, de pildă, cea d in anul 74 î.e.n. să fi luat p a rte şi B urebista. El nu este m enţionat p e n tru că nu devenise încă o m are forţă, se găsea abia la începutul dom niei cînd avea d e pus capăt lu p telo r in tern e d in tre sem inţiile daco-getice, pe care le va unifica 768. în d ată însă ce B urebista va reuşi să unească sub sceptrul său toate sem inţiile daco-getice şi va de veni, în acest fel, o m are forţă, el n u v a m ai fi obligat să re curgă la alianţe p e n tru a a ta c a hotarele Romei şi ale Macedoniei. C h iar dacă asem enea alianţe cu seordiseii au existat, după cum ne relatează Strabon 7C9, ele treb u ie să-l fi n em u lţu m it pe regele daco-geţilor şi de aceea a în trep rin s acţiuni de pedepsire a scor discilor. M otivul discordiei treb u ie să-l fi constituit îm părţirea prăzilor capturate din terito riile parcurse, fiind după părerea n o a stră unul d intre cele m ai posibile care l-au determ in at pe B urebista să pornească război îm potriva scordiscilor. R ezultatul
242
acestei ciocniri îl aflăm tot de la Strabon care ne relatează cum celţii, care erau am estecaţi eu tracii şi cu ilirii (scordiscii), a u fost pustiiţi. P u stiirea a însem nat o serioasă înfrîngere a aces tora. Pe seordisei i-am v ă z u t în fru n te a atîto r coaliţii ori singuri atacînd hotarele M acedoniei. începînd de la 141 î.e.n. nu de pu ţine ori scordiscii reuşiseră să prade posesiunile rom ane pînă la ţărm urile M ării A driatice şi să traverseze M acedonia pînă în Epir. In frîn ţi de B urebista, ei vor înceta să m ai joace un ro l politic im portant ; izvoarele n u -i m ai pom enesc. A firm aţia lui Strabon trebuie înţeleasă astfel în sensul unei p u stiiri a p uterii politice şi nu etnice. D upă luptele cu B urebista, scordiscii îşi vor continua vieţuirea în ju ru l B elgradului de azi (Singidunum ) p e toată d u rata sec. 1 î.e.n. şi ch iar m ai tîrz iu 77°. T eritoriile lor n-au fost ocupate, d u p ă părerea noastră, de Burebista. D arr despre acest subiect, vom m ai vorbi. Va tre b u i totuşi să spunem , chiar anticipînd lucrurile, că descoperirile de m ateriale dacice· de pe terito riu l Iugoslaviei de azi nu sînt urm e lăsate de oastea lui B u re b is ta m . Ele atestă locuirea efectivă a daco-geţilor în aceste teritorii, ia r unele d in tre ele dem onstrează leg ătu ri d e natură economică în tre aceste spaţii şi Dacia. B urebista a fost victorios d atorită fap tu lu i că se găsea îrt fruntea întregului neam daco-getic pe care l-a unit, îndeplinind astfel previziunea a tît de înţeleaptă a lui H e ro d o t772.
3
CUCERIREA CETĂTILOR GRECEŞTI DIN PONTUL STING Din decretul oraşului Dionysopolis în cinstea lui Acornion aflăm,, aşa cum am mai a ră ta t, că B urebista „în tim pul din u rm ă “ a ajuns stăpînul „ ţin u tu rilo r de dincolo şi de dincoace de D un ăre“ 773. Ce înseam nă în realitate acest tim p din urm ă, ce a înţeles de fap t p rin aceasta redactorul decretului, este greu d e precizat. Ipoteze pot fi form ulate destule şi, bineînţeles, s-au form ulat. Sigur răm îne doar fap tu l că la anul 48 î.e.n., cînd dionysopolitanii îl cinsteau pe ilu stru l lor concetăţean, B urebista îşi extinsese deja stăpînirea pe am bele m aluri ale D unării şi că acţiunea de supunere a bogatelor colonii greceşti de pe m alu l de apus a l P o n tu lu i E uxin era încheiată. El devenise deja „cel dintîi şi cel m ai m are d in tre regii din T racia“. R ăm îne să vedem în ce m ăsură putem preciza succesiunea în tim p a evenim entelor.
243
Tot pe baza aceluiaşi decret putem presupune că la nordul D eltei D unării şi, poate, în M oldova de sud încă în tim pul lui Acornion, şi deci şi a lui B urebista, stăpînea un a lt rege get, şi el puternic, la care Acornion a m ers în solie, trim is fiind de lo cuitorii din Dionysopolis, p e n tru a obţine bunăvoinţă. Protecto ru l oraşelor greceşti din P o ntul Stîng, pe lingă care îşi va desfă şura A cornion prim a d in tre acţiunile diplom atice înscrisă în ce lebra epigrafă, n u este tatăl lui B urebista şi nici Burebista. VI. Iliescu îl consideră pe Oroles m en ţio n at de T rogus Pom peius d re p t un rege dac din perioada lui B urebista 774 care a stă p în it undeva în Moldova, ţinînd cont de îm p reju rarea că el este am in t it în leg ătu ră cu înfrîngerea bastarnilor. Dacă aşa stau lucru rile, atunci treb u ie să presupunem o d a tă rela tiv tîrzie, sigur posterioară războaielor din regiunea D unării m ijlocii, p e n tru ac ţiunile în trep rin se de B urebista în regiunea inferioară a D unării şi, im plicit, la sudul D unării. Toate d atele de care dispunem , în sta d iu l actual al cercetărilor, pledează în favoarea presupunerii de m ai înainte. Ni se pare, de aceea, foarte verosim il ca în anul 72 î.e.n., cînd arm atele rom ane au în tre p rin s o acţiune m ilitară în fru n te cu M. T erentius V arro Lucullus, B urebista să nu fi fost încă stăp în u l ţin u tu rilo r din sudul D unării. E venim entul la care ne referim e ra o acţiune adiacentă, de diversiune, în ca d ru l celui de al treilea război pe care îl purtau, pe atunci, ro m anii cu M ithridates al V I-lea E upator, regele P ontului şi a Bosporului. In lu p ta lui cu rom anii, M ithridates reuşise să atragă de p artea sa cetăţile greceşti de pe ţărm u l de apus al Mării N egre 775. O p arte a acestora, proconsulul M acedoniei, M. T eren tiu s V arro Lucullus, o va sm ulge din alian ţa cu M ithridates şi îi va im pune un tra ta t de alianţă cu Roma 776. In diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mi th rid ates, de care vorbeam , proconsulul M acedoniei a în frîn t rezisten ţa bessilor şi a m oesilor şi a supus şi p răd a t rînd pe rînd oraşele greceşti din P ontul Stîng, de la Apollonia pînă la gurile D u n ării 777. In teresan t p e n tru noi în prezentul context este doar faptul dacă M. T erentius V arro Lucullus, în acţiunea sa m ili ta r ă din Dobrogea, a învins şi pe geţi 778. Ni se pare p uţin pro babil ca B urebista să se fi găsit în fru n te a geţilor care i-au opus rezisten ţă în d rea p ta D unării lui M. T erentius V arro Lucullus. B urebista stăpînea în acest tim p doar peste trib u l din care făcea p a rte şi, terito riu l acestuia era cu siguranţă la nordul m arelui fluviu. A lianţa im pusă coloniilor greceşti de pe litoralul vestic al M ării N egre de către V arro Lucullus nu va fi de lungă durată. Ei îi va pune -capăt o coaliţie greco-bastarno-getă ce va învinge
'244
arm atele lui C. A ntonius H ybrida, proconsul al M acedoniei în tre anii 62— 60 î.e.n. Săvârşind n enum ărate abu zu ri a stârnit nem ul ţum irea şi a provocat rev o lta cetăţilor greceşti din P ont 779. Îm potriva acestora, C. A ntonius H ybrida a ântreprins o acţiune m i litară de pedepsire. Inscripţia în cinstea lui A cornion ni-1 arată, petrecîndu-şi iarn a lui 62 î.e.n la Dionysopolis p e n tru ca în p ri m ăvară să intre în acţiune. El este învins sub zidurile H istriei şi alungat din Dobrogea 780. P e n tru nenum ăratele lui abuzuri şi ticăloşii, C. A ntonius H ybrida va fi judecat de senatul din Rom a ; şi osîndit la exil, cu toată apărarea înflăcărată a lui Ciceror ; fostul coleg de consulat în anul 63 î.e .n .781. Despre în frîngerea lui C. A ntonius H ybrida, ne stau m ăr turie T itus Livius : „Proconsulul C. A ntonius a în trep rin s în T ra cia o acţiune lipsită d e succes11782 şi povestirea m ai am plă pe care ne-o dă Dio Cassius. A cesta spune : „Cît a guvernat Mace donia, acesta (C. A ntonius) a p ricinuit m ulte necazuri a tît celor . care se aflau sub ascultarea lui, cît şi aliaţilor. D ar a treb u it şi el, la rîndu-i, să în d u re m ulte. D upă ce pustii păm înturile d a r danilor şi ale vecinilor acestora, nu m ai cutează să li se îm potri vească cînd fu atacat, ci fugi de acolo, îm preună cu cavaleria şl se retrase ca şi cum a r fi a v u t altceva de în treprins. D ardanii - au în v ălu it atunci in fan teria lui, l-au alungat cu forţa din ţa ra lor şi i-au smuls prada. în tru c ît şi cu aliaţii d in Moesia se p u r tase la fel, suferi o înfrângere, lângă cetatea istrienilor, din p a rte a bastarnilor din Sciţia, veniţi în a ju to ru l acestora. Şi el a tre b u it să fugă“ 783. Tot Dio Cassius relatează cum M. Licinius C rassus m u lt m ai tîrziu, în an u l 28 î.e.n., chem at fiind în aju to r de re gele get Rholes „prieten şi a lia t a l poporului rom an11 aflat în lu p tă t u un alt rege get din centrul Dobrogei, pe num e D apyx. îl vă urm ări şi învinge pe acesta d in urm ă. După pieirea lu i Dapyx, „(Crassus) (a p o rn it apoi îm potriva G enuclei, cea m ai pu ternică în tă ritu ră . a statu lu i lui Z yraxes (rege get din nordul Dobrogei) căci auzise că se află acolo steagurile lu ate de bas tarn i de la Caius A ntonius, lîngă cetatea istrie n ilo r" 784 P e baza pasajului ce l-am reprodus m ai în ain te şi care se re i f e r ă la o perioadă m u lt mai tîrzie (28 î.e.n.), V. P â rv an a p resu flpus însă participarea geţilor la lu p ta histrioţilor, a ju ta ţi de bas tarni, din anul 61 î.e.n. îm potriva arm atelor rom ane com andate de C. A ntonius H ybrida. Şi, m ergînd m ai departe, m arele n o stru înv ăţat se în treb a dacă n u cum va încă de pe atunci B urebista însuşi să se fi aflat în fru n te a geto-bastarnilor care, aju tîn d u -i pe grecii din H istria, l-a u învins pe C. A ntonius H ybrida -şi i-au lu at steagurile despre care M. Licinius Crassus auzise, mai tîrziu,. că s-ar a fla în cetatea getică a G enuclei 785.
245
F ără îndoială că în treb ării form ulate de V. P ârv an n u i se poate răspunde cu suficientă certitudine. îm p reju rarea relatată de Dio Cassius, după care stindardele capturate de la C. A nto n ius H ybrida au fost duse într-o fortăreaţă getică, face cît se poate de plauzibilă p articiparea geţilor la luptele p u rta te în apro pierea H istriei. De aici însă nu reiese şi participarea lui B ure bista la evenim ente şi, im plicit, prezenţa lui în Dobrogea la anul 61 î.e.n. Ipoteza pare probabilă lui D. M. Pippidi 786 şi acceptată de R. Vulpe 787. P e de altă parte, H. Daicoviciu o respinge soco tin d că nu există nici un tem ei docum entar care n e-ar îndrep tă ţi s-o acceptăm 788. Ipotezei în conform itate cu care B urebista ar fi cel ce con ducea acţiunea bastarno-geto-elenică de la H istria, din anul 61 î.e.n. 1 se opun cîteva fapte. Ştim că în an u l 60 î.e.n. B ure bista se lu p ta cu boiii şi cu tauriscii la D unărea mijlocie, şi că aceştia au fost zdrobiţi. Cu greu ne vine a crede ca doar cu un a n înainte să fi p u tu t participa la lu p ta îm potriva lui C. A nto nius în Dobrogea. A r treb u i să presupunem o rapidă îm barcare a oastei sale pe vase care pe apele D unării să ajungă pînă în apropiere de B ratislava, unde s-au desfăşurat, probabil, cele mai im portante episoade ale luptelor lui cu arm ata lui Critasiros. C hiar dacă am adm ite şi o astfel de posibilitate, o altă îm pre ju ra re vine să ne arate netem einicia ipotezei de mai sus. Am văzut că Dio Cassius vorbeşte num ai de bastarni că au sărit în aju to ru l grecilor. P rezenţa geţilor în aceste lupte este presupusă d oar conjectural, fără să posedăm asupra ei o atestare docum en tară sigură. Dacă ar fi participat la acţiuni B urebista, atunci va treb u i să adm item că la acea oră el îşi alcătuise deja num eroasa-i oaste (să n u uităm că ne găsim doar cu un an înaintea războiului cu celţii). în cazul cînd B urebista ar fi dat a ju to r m i lita r grecilor de la H istria, socotim că acesta ar fi fost su fi cient, fără să m ai fie nevoie de cel al bastarnilor. Dar, adm iţînd această posibilitate, va treb u i să fim de acord că B urebista con stitu ia deja o forţă care nu putea fi trecu tă cu vederea de tex tele literare respective. P rezenţa b astarnilor la lu p ta şi la înfrîngerea lui C. A ntonius H ybrida din Dobrogea constituie, după părerea noastră, un argu m en t hotărâtor ce pledează îm potriva p articipării lui B urebista la aceste acţiuni. B astarnii instalaţi în tre C arpaţi şi N istru, încă d in preajm a anului 200 î.e.n., extinzîndu-se apoi şi în podişul central moldovenesc, vor constitui una din forţele politice pre dom inante la D unărea de jos, pe toată d u rata sec. al II-lea î.e.n. şi în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. Ei au atacat în rep etate rîn duri coloniile greceşti din Pont, au p ătru n s chiar şi la sud de
246
Balcani, participînd alătu ri de celţi ori de alte neam uri la coa liţii în d rep tate îm potriva Macedoniei. Cînd B urebista va in te r veni la sud de D unăre, stăp în in d pe am bele m aluri ale fluviului r va pune cap ăt suprem aţiei politice a bastarnilor, îi va îm pinge înspre nord, îm piedieîndu-i să m ai treacă în terito riile daco-ge tice. Abia după m o artea sa, în perioada tu lb u re ce i-a urmat,, bastarnii vor găsi p rile ju l de a pătrunde d in nou pînă în Balcani. Dar, să n u anticipăm lucrurile. Deci, la anul 61 î.e.n. B urebista nu era încă stăpîn peste teritorii sud-dunărene şi n-a p articipat la acţiuni m ilitare d e genul celeia care a dus la alungarea lui C. A ntonius H y b rid a din Dobrogea şi odată cu el a tru p elo r rom ane. El se găsea an tre n a t în m area ofensivă p u rta tă îm potriva trib u rilo r celtice d e la D unărea de m ijloc şi apoi a celor din regiunea B elgradului de azi. în urm a victoriilor categorice obţinute în vest, forţa lui a r m ată a sporit, prestigiul său a crescut continuu şi vertiginos, fapt ce i-a uim it pe contem porani. Este acea îndrăzneală de care vorbea Strabon, îndrăzneală dată de p u terea din ce în ce mai m are de care dispunea. A bia acum , d u p ă ce îi va fi zdrobit p e boii şi pe taurisei, după ce îi va fi d esfiinţat ca putere politică pe seordisei, după ce va fi în tre p rin s acţiuni de pradă dincolo d e hotarele Macedoniei, B urebista îşi: va în d re p ta acţiunile m ilita re spre bogatele cetăţi greceşti de p e m alul de vest al P o n tu lu i Eu x in. în a in te de orice credem că este necesar să încercăm identifi carea scopului, a m obilului ce în final a dus la supunerea tu tu ro r oraşelosr-state de la Olbia p în ă la Apollonia. S tabilirea sco pului ce l-a d eterm in at pe B urebista să supună cetăţile greceşti din P o n tu l Stîng n u poate fi decît presupus, avîndu-se în vedere întreaga lui politică şi conjunctura, să zicem internaţională, din acea vrem e. S-a spus, în rep e tate rînduri, şi de m ai m ulţi cercetători, că B urebista ar fi ocupat cetăţile greceşti din P ont în vederea opri rii înaintării rom ane 789. S-a v o rb it chiar d e o protecţie acordată, coloniilor greceşti de către B urebista pe care acesta le-ar fi apă ra t îm potriva rom anilor ce se apropiau de D unăre 790. D upă pă rerea noastră, o asem enea ipoteză nu este cu nim ic justificată.. Am a ră ta t în rep e tate rîn d u ri p în ă acum care erau, în momentul· istoric de care n e ocupăm, ţelu rile rom anilor, obiectivele sp re care tindeau. A r tre b u i să-l învestim pe B urebista cu o form i dabilă p u tere de previziune care să-l poată face capabil să în trezărească schim barea direcţiei politicii ex tern e a Romei ce v a avea loc cu un secol m ai tîrziu. ’
247
Nici M ithridates al V I-lea E upator, rege al P o ntului şi al B osporului, n-a reu şit să integreze în stăpm irea lui cetăţile gre ceşti din P ont în scopul luptei înverşunate pe oare el o va duce cu romanii. A lătu rarea acestora politicii regelui din P ont s-a făcu t din cu to tul alte m otive, cu siguranţă de n a tu ră econo m ică. D. M. Pippidi a a ră ta t necesitatea vitală a cetăţilor-state greceşti, ce-şi avea tem eiuri de ordin in te rn şi extern, de a se integra, de a se include în tr-o u n itate economică m ai m are, de tip u l statelor elenistice din sudul şi e stu l m editeranean. „Din punctul de vedere al oraşelor greceşti, spune D. M. Pippidi, in te g ra re a în sistem ul de alianţe u rzit de p uternicul adversar al Ro m ei însem na, pe de o p arte, în lă tu ra re a piedicilor din calea schim bului de b u n u ri în tre m em brele vastei uniuni politice, pe de alta, sp rijin îm potriva populaţiilor băştinaşe, a căror presiune sporită n -ar fi p u tu t-o susţine cu propriile lor m ijloace14 791. Este •adevărat însă că, pe p arcursul grelelor războaie p u rta te de M it h rid ates E upator cu rom anii din Asia ori în Europa, trage după sine şi cetăţile greceşti din Pont. D esprinderea unora d intre ele d in sistem ul economic şi politic al lui M ithridates, şi im plicit slăbirea acestuia, a fost scopul care l-a p u rta t pe generalul M. T erentius V arro Lucullus pînă la gurile D unării. El va reuşi să stabilească (nu im portă acum p rin ce m etode) alian ţe cu unele d in tre cetăţile-state greceşti din Pont. A lianţa oferită de rom ani urm a s-o înlocuiască pe cea a lui M ithridates şi era în concor d a n ţă eu interesele economice ale grecilor în sensul a ră ta t mai în ain te. Aceasta a d u rat pînă cînd C. A ntonius H ybrida, în do rin ţa lui de îm bogăţire rapidă, caracteristică, de-altfel, întregii oligarhii senatoriale, va supune cetăţile greceşti din P o ntul de v e st la subsidii excesive. A tunci grecii se vor ap ăra cu arm ele, ş i cu ajutorul „barbarilor44 vor pune capăt alianţei cu rom anii. Nu raţiuni de ordin politie, de ap ărare îm potriva unei cuce r ir i rom ane, pericol care exista de fapt, dar care era încă departe d e a deveni im inent, şi faptele au dovedit-o, au fost cele care l-a u determ in at pe B urebista să în tre p rin d ă cucerirea oraşelor greceşti de pe coasta de apus a M ării Negre şi e u a tît m ai p uţin ocrotirea lor. Tem eiurile treb u ie să fi fost de ordin economic. N u poate fi vorba de acţiuni izolate eu caracter de sim plă cu cerire înd rep tate îm potriva uneia sau alteia d intre cetăţile gre ceşti, ci de o politică bine chibzuită, de integrare a în tregului li to ra l de vest al Pontului, cu toate oraşele sale, în statu l dacogetic. B urebista a fost conştient de avantajele deosebite pe oare le pu teau oferi p e n tru sta tu l căruia abia îi pusese bazele bogatele oraşe greceşti şi includerea lo r în hotarele stăpînirii sale. F ără îndoială că m eşterii greci aduşi din oraşele cucerite vor contri
248
bui şi ei la construcţia form idabilului sistem de fortificaţii din Munţii O răştiei şi din alte regiuni ale sta tu lu i său. N egustorii greei din P ont vo r înviora substanţial com erţul şi vor stim ula producţia. M ărfurile greceşti n u se vor lim ita acum num ai la terito riile extracarpatice, ci vor ajunge pînă în inim a T ransilvaniei şi ch iar m ai spre vest, pînă unde se în tin d ea stăpînirea lui B urebista. In acest sens s-ar p u tea am inti că num ai în cetatea de la Costeşti, în tr-u n prim lot de m onede determ i nate au fost identificate 19 m onede de bronz (deci n u poate fi vorba de u n m etal preţios ce p u tea atrage ea atăre) b ă tu te la H istria 792. Deşi sîn t emise du p ă anul 200 î.e.n. eontram ărcile pe care le poartă m onedele fac dovada că acestea m ai circulau încă în sec. I î.e.n. la H istria. F ap tu l ni se pare deosebit de sem nificativ. M onedele de care vorbeam dovedesc ceva m ai m u lt decît sim ple legături com erciale existente în tre grecii d in His tria şi dacii din sudul T ransilvaniei, cum pe bună d re p ta te a ră tase V. P ârv an 793. Este bine ştiu t faptul că m onedele m ărunte de bronz emise de cetăţile-state greceşti n u posedau o valoare de circulaţie prea m are. Ele aveau un cara c te r m ai m ult de uz intern. Îm p reju rarea că la Costeşti au fost descoperite nu mai p uţin de 19 m onede histriote, fără îndoială p ierdute ocazional, deci folosite curent de cei care' au v ieţu it acolo, ne dă d rep tu l să presupunem că ele aveau p u tere de cum părare şi aici. Iată o dovadă, după noi clară, a extinderii pînă d e p a rte în stăpînirea lui B urebista a produselor greceşti cu to ate num eroasele ei im plicaţii. La Costeşti a u m ai fost descoperite m onede ale M esem briei oare sînt p rezen te şi la Popeşti sau în O ltenia, la Reşca şi O rle a 794. Produse ale unor cetăţi greceşti din P ont, de ex. ale Pergam ului ajung pînă în T ransilvania 795, fă ră să m ai vorbim de frecvenţa lor în aşezările geto-dacice extracarpatice 796. Se dovedeşte d in nou; în acest fel, genialitatea lui B urebista care a ştiu t să intuiască exact im plicaţiile m ultiple şi av anta jele deosebite pe care le oferea stăpînirea oraşelor-state greceşti din Pont. Aceasta din dorinţa lui continuă, perm anent m anifes tată, de a contribui la „ridicarea neam ului său “, ca să folosim expresia lui Strabon. Em. Condurachi făcea o com paraţie, d u p ă părerea noastră, deosebit de sem nificativă în tre politica lui B urebista şi cea a lui F ilip al II-lea, regele Macedoniei. Filip va asigura m ai în tîi ho tarele de nord ale M acedoniei, învingînd în lupte grele şi nu în totdeaun a definitive trib u rile ilire şi tracice, ea apoi ‘ să por nească la cucerirea şi in teg rarea în sta tu l său a cetăţilor greceşti de pe coasta Traeiei 797. Acelaşi lucru îl v a face şi B urebista. El v a asigura m ai în tîi hotarele d§ v est ale Daciei pe care le va fixa
249
pe D unărea m ijlocie, îi va alunga pe boiii şi tauriscii ce se fă cuseră stăpîni pe terito riile dacice de v est şi îi va supune pe scordisci, neam ul ce deţinea suprem aţia politică în lum ea „bar b a ră “ de la su d u l D unării. N um ai după aceea va începe să-şi extindă graniţele pînă pe coastele M ării Negre, să cucerească şi să integreze în s ta tu l său cetăţile greceşti din P o n tu l Stîng. Supunerea cetăţilor greceşti din P o n t a fost favorizată în largă m ăsură de condiţiile externe. M ithridates fusese deja de fin itiv învins de rom ani. El se refugiase m ai întîi la ginerele său Tigranes, regele Arm eniei, care la rîn d u l său va fi b iru it de a r m atele rom ane (66— 65 î.e.n.). De aici M ithridates se va refugia, m ai întîi, în Colchida, la poalele m unţilor Caucaz ca apoi să ajungă în Bospor unde îşi v a găsi m oartea 798. Rom anii erau ocu paţi cu războaiele de cucerire şi supunere a gallilor şi m ai eu seam ă erau frăm în taţi de grave tu lb u ră ri interne. Iată de ce cetăţile greceşti din P ontul Stîng n u aveau la cine apela şi d e ce B urebista a reu şit să le supună. B urebista va pro fita şi de îm pre ju ra rea creată (după în frîngerea lui C. A ntonius H ybrida) cînd arm atele rom ane a u fost alungate şi obligate să se retrag ă în ho tarele provinciei Macedonia. O ricare vor fi fost sentim entele de oare e ra anim at B urebista, u n lu cru este sigur, de necontestat şi anum e că, îinceipînd de pe la anul 55 î.e.n. şi pînă la m oartea sa, el a stă p în it toate cetăţile greceşti de pe ţărm u l de apus al P o ntului E uxin, de la Olbia, situ ată la gurile B ugului şi pînă la Apollonia, pe coasta tracă. F aptul ne e ste re la ta t lim pede, fără echivoc, de Dion Crysostomos, care, vorbind despre O lbia (Borysthenes), ne spune : „U ltim a şi cea m ai îndelungată cucerire (se spune că a avut loc) nu mai departe decît acum o sută cincizeci de ani. Geţii au lu a t a tît oraşul B orysthenes, cît şi alte cetăţi aşezate pe ţărm u rile P ontului Stîng, pînă la Apolloni'a“ 7" . D ocum entele de care dispunem azi n u sîn t în m ăsură să n e precizeze tim p u l şi m odalitatea prin care B urebista a reu şit să supună to ate cetăţile d e la Olbia pînă la Apollonia. Ş tim doar că Olbia a fost cucerită pe la 55 î.e.n. şi că l-a anul 48 î.e.n., cînd se datează decretul dionyisopolitanilor în cinstea lui Acornion, acţiunea era deja term inată. Deci, în linii generale supunerea cetăţilor greceşti a av u t loc în tre 55 şi 48 î.e.n. 80°. Ni se p are cît se poate de verosim il ca' tot în acest in terv al de tim p să fi fost cuoerit şi spaţiul de la sudul D unării pînă la Balcani. D esigur că B urebista n -a în fă p tu it aceste lu cru ri în tr-o sin g ură cam panie şi nici n -a acţionat în acelaşi mod. U nele dintre ele, foarte probabil că n u i-au opus rezistenţă şi s-au g răb it să-i deschidă porţile. A şa a fost cazul D ionysopolisului despre care
250
ştim , din inscripţia ce conţine decretul în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui. A ltele însă i s-au opus cu arm a în m înă, faptă pe care au p lătit-o scum p. R ezistenţa a fost în frântă, zidurile dărâm ate şi cetatea trecu tă p rin foc. Despre toate acestea ne vorbesc tex tele litera re şi inscripţiile găsite pe te ri toriul diferitelor oraşe. Vom începe prezentarea lor cu O lbia801, cea mai nordică d in tre coloniile greceşti supuse de B urebista fără să avem siguranţă că aceasta a fost şi prim a dintre cetăţile greceşti cucerite. D im potrivă, ni se pare m ai firesc să fi fost su puse mai întîi cele de pe terito riu l Dobrogei, mai aproape de Dunăre. Neposedînd însă docum ente în acest sens vom adopta sim plul criteriu geografic pornind de la nord spre sud. D espre Olbia sa u B orysthenes, colonie m ilesiană întem eiată în a doua ju m ă ta te a sec. al V II-lea, s itu a tă la lim anul B ugului (azi P orutino n u d e p a rte de Nicolaiev, R. S. S. Ucraina), Dion Chrysostom os ne spune că sem nele ru in ii pe care o lăsase în urm a lui B urebista se m ai vedeau încă d in plin pe la anul 95 e.n., pe vrem ea cînd a c ălăto rit el acolo. „Un sem n al ruinii — ne spune autorul — este starea cea proastă a construcţiilor şi re strângerea oraşului la u n terito riu m ic“ 802. Istoricul din P rusa descrie, în cu v in te pline de com pasiune, jalnica situaţie în care se găseau locuitorii oraşului Olbia, pe vrem ea sa, la un secol şi jum ătate după ce oraşul a fost cucerit şi distrus de geţi. El fu sese refăcut doar în parte pe un p erim etru c u m u lt m ai mic decît avusese înainte. U rm ele dezastrului provocat de cucerirea şi d istrugerea cetăţii au fost constatate şi pe cale arheologică 803. Tot în legătură cu distrugerea Olbiei de că tre B urebista s-a pus şi o inscripţie olbiopolită şi anum e decretul în cinstea lui JSTikeratos în care ni se vorbeşte de „duşm anii care se adunaseră de peste tot îm potriva oraşului11. D ata inscripţiei nu este preci zată şi de aceea unii istorici socot că ar putea fi vorba d e : eve nim ente prem ergătoare cuceririi Olbiei de către geţi 804. D ata cuceririi Olbiei, pe baza rela tă rilo r lui Dion Chrysos tomos, a fost pusă de istoricii m oderni spre m ijlocul sec. I î.e.n., pe la anul 55 î.e.n. 805. O cuparea coloniei de la lim anul B ugului n-a fost o treabă uşoară. Ea era înconjurată cu ziduri de-a d rep tu l im presionante, de veacuri în picioare, fără a ' m ai socoti faptul eă avea perm anent deschis d rum ul spre m are. Şi cu toate acestea zidurile au fost străp u n se şi oraşul în m are p arte distrus. P en tru o asem enea acţiune era nevoie nu num ai de o oaste p u te r nică, pe care B urebista o avea deja călită în lu p tă cu războini cele trib u ri celtice, ci şi de o deosebită ingeniozitate şi iscusinţă a com andantului. B urebista ?e dovedeşte a fi şi de această dată
251
u n a d ev ărat geniu m ilitar. S-a presupus —- pe de o p a rte — luîndu-se de bu n ă inscripţia lui Ndkeratos, că la cucerirea Olbiei, B urebista ar fi a v u t concursul bastarn ilo r iar, pe de altă parte, sp rijin u l nem ulţum iţilor din in terio r 806. Nouă ni se pare im probabil un a ju to r al bastarnilor p e n tru că p e n tru a ajunge la Olbia, B urebista trebuie să fi in tra t deja în conflict cu aceştia. La fel de neverosim il ni se pare şi a ju to ru l pe oare l-a r fi d a t lui B urebista nem ulţum iţii din interiorul Olbiei. F ără îndoială că nem ulţum iţi au e x ista t la Borysthenes, aşa cum existau în oricare societate îm p ă rţită în clase antago niste, dar B urebista era un „barb ar“ ce trebuie să fi înspăim înta t deopotrivă pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci. Nici unii d intre aceştia n -a r fi fost c ru ţa ţi în cazul reuşitei. O r, B urebista a iz b u tit să cucerească Olbia, s-o devasteze şi s-o distrugă. P rincipial nu pot fi excluse cele două ipoteze despre care am vorbit dar, h o tărîto r ·— după părerea n oastră — este talen tu l m ilitar deosebit al m arelu i rege. Cît va fi d u ra t asediul şi care a fost can titatea capturilor, nu, ne-o precizează nici un izvor. A sediul n-a p u tu t fi de lungă durată, m ai degrabă un atac ful gerător, deoarece, sigur în anul 48 î.e.n. deci num ai după şapte ani, B urebista a reu şit d e ja să cucerească şi oea mai de sud d in tm cetăţi, Apollonia,: Lăsînd la o p a rte drum ul, trebuie să avem în vedere că m ai erau încă m ulte şi puternice cetăţi ce treb u iau cucerite şi răstim p u l e ra scurt. ;: C are a fost soarta cetăţii T yras (azi B elgorod-D niestrovskii în R. S. S. M oldovenească) n u ne-o spune nici un docum ent. Este posibil ea, avînd exem plul Olbiei, cetatea de la gurile N istrului să-i fi deschis porţile Iui B urebista şi artn atei sale. C etatea A egyssus de pe D unăre (Tulcea de azi) pare să se fi opus şi de aceea ea a fost asediată şi cucerită, dacă în tr-a d e v ă r la acest asediu se referă un pasaj din epistolele poetului Ovidiu exilat ceva m ai tîrziu, pe vrem ea lui A ugustus, la Tomis 807. D espre H istria ştim că a fost n u num ai p răd a tă de B ure bista, d a r şi ocupată efectiv p e n tru o vrem e, îm preună cu ţin u tu l învecinat. O inscripţie descoperită aici, şi anum e decretul în cinstea lui A ristagoras, fiul lui ApaturioS 808 vorbeşte despre nenorocirea a b ă tu tă asupra oraşului, de distru g erea zidurilor de apărare, de vrem urile grele p rin care a u tre c u t a tît oraşul cît şi ţinutul. D atele pe care ni le oferă inscripţia care îl cinsteşte pe A ristagoras sîn t confirm ate de observaţiile făcute cu ocazia săp ătu rilo r din „Zona saeră“ a H istriei, unde se constată u n .p u tern ic incendiu ce poate fi d a ta t la m ijlocul sec. I î.e.n. în tre ag a zonă a fost abandonată în u rm a prăp ăd u lu i şi abia după un secol se vor ridica m odeste locuinţe. C atastrofa constatată arheo
252
logic în „Zona sacră“ şi descrisă sum ar, însă elocvent, în epigrafa dedicată lui A ristagoras, n-a p u tu t fi provocată decît de căderea oraşului în stă p în ire a lui B urebista, ea urm are a rezis tenţei arm ate pe care i-au opus-o histrioţii. D upă ce zidurile au fost sfărâmate şi cetatea p răd ată iar o bună p a rte a ei incen diată, B urebista a lăsat aici o garnizoană m ilitară. P rin tre ru i nele tem plelor s-au găsit d estule urm e care fac dovada sălăşluirii în in teriorul cetăţii a unei tru p e geto-dacice pe un in te r val de tim p îndelungat. D atorită am ănuntelor ce le conţine decretul p en tru A ristago ras, grăitoare nu num ai p e n tru situaţia H istriei dar şi p e n tru a celorlalte cetăţi greceşti cucerite de B urebista, socotim u til să-l reproducem în trad u cerea lui D. M. Pippidi 809. „Intrucît A ristagoras al lui A paturios, coborâtor d in tr-u n pă rinte de seam ă şi din străm oşi binefăcători a i Obştii — se spune în expunerea de m otive a decretului —· ... năzuind să le urm eze pilda şi să calce p e urm ele lor, la întoarcerea în patrie, după nenorocirea ab ătu tă asupra oraşului, cînd cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în prim ejdie îm preună cu ne vestele şi copiii, însărcinat de cetăţeni cu rep ararea zidurilor, a lu at asupră-şi cu b ă rb ă ţie şi devotam ent în treag a supraveghere a lucrărilor, fără Să se sustragă ostenelilor tru p eşti, nici v reu neia din celelalte griji legate de opera de reclădire ; ia r după ce p a tria a fost din nou în tă rită şi, u n u l eîte unul, cetăţenii au prins să revină în oraş, de pe m eleaguri duşm ane, cîteodată negociind cu iscusinţă cu b arb arii care stăp în eau ţin u tu l, alteori punînd la dispoziţia cetăţenilor sum ele necesare p e n tru răscum părare, s-a a ră ta t s ă rito r la toate nevoile celor m întuiţi, acordînd nu num ai alor noştri, d ar şi străin ilo r (dom iciliaţi la H istria) îm p ru m u tu ri num eroase şi p u rtîn d u -se cu toţi în chipul· cel m ai d ezinteresat. Trei ani mai tîrziu — aflăm m ai dep arte — , ca urm are a sam avolniciilor b arb arilo r ce continuau să stăpm ească ţinutul, ce tăţenii găsindu-se din nou în situaţia de a n u avea preot al lui Apollo tăm ăduitorul (protectorul oraşului), în tru c ît averile par ticulare erau secătuite, A ristagoras s-a oferit singur şi, înfăţişîndu-se în A dunare şi prim ind cununa divinităţii, şi-a cîştigat un îndoit titlu la recunoştinţa zeilor şi a celor cărora le făcuse binele11. Din docum entul pe care l-am reprodus se desprind cîteva constatări deosebit de interesante p e n tru noi şi, cum spuneam , ele pot fi extinse şi în cazul celorlalte cetăţi greceşti pe oare B urebista le-a SUpus p rin forţa arm elor ori pe cale paşnică. Acele dintre cetăţile greceşti de pe ţărm u l de apus al P ontului
E uxin care au opus rezistenţă arm ată 'au fost a sp ru pedepsite. Cum era firesc, p e n tru a p u tea ooupa cetatea, o p a rte a zidurilor au fost distruse. Dar, im ediat ce anim ozităţile provocate de cuce rire s-au liniştit, fortificaţiile au început să fie refăcute deşi. stăp în irea asupra cetăţii o avea, fără îndoială, B urebista. F ap tu l reiese din decretul în cinstea lui A ristagoras. Acelaşi docum ent ne vorbeşte de captivi, de n um ărul m are a celor întorşi de pe m eleagurile duşm ane unde fuseseră prizonieri. A ceştia puteau fi, şi au şi fost, răscum păraţi. B urebista va stăpîni nu num ai terito riu l oraşului H istria, ei şi ţin u tu l d in tre D unăre şi Balcani care, dacă n-a fost cucerit m ai înainte, acum va in tra cu sigu ra n ţă în stăpînirea lui devenind astfel „cel d in tîi şi cel m ai m are d in tre regii din T racia“, cum îl intitulează cu în d re p tăţit tem ei inscripţia din Dionysopolis. D ecretul în cinstea lui A ristagoras, fiul lui A paturios, ne fu r nizează dovada sigură că acţiunea de cucerire a cetăţilor greceşti din vestul P o ntului a fost îndelung prem editată şi p reg ătită de B urebista, în vederea includerii acestora în tre graniţele statului său. N u poate fi vorba de acţiuni sporadice de jaf, ci de o poli tică bine chibzuită de supunere a tu tu ro r cetăţilor îm preună cu te rito riile , lor 81°, de fix are a hotarelor la m alul M ării Negre. Acelaşi dgcret vorbeşte de stăpînirea „barbarilor11 şi după trei ■ani. D ar, n -a fost vorba doar do tre i ani, oi de to t restul vieţii lui B urebista. Ei îi va pune «capăt doar ucigaşul pum nal ce va reuşi şă-1 doboare pe falnicul rege, „cel d intîi şi cel m ai m are‘· pe c a re l-au av u t vreodată geto-dacii. D in aceeaşi sursă aflăm şi despre „sam avolniciile11 pe care le-au su ferit locuitorii H istriei (ne găsim la 3 ani după ocuparea ei), care au dus la secătuirea averii lor. Ni se p a re lim pede că această rela ta re se re fe ră la trib u tu l pe care B urebista l-a im pus oraşului. P e A ristagoras îl vedem dispus şi capabil să poarte cununa zeului protector, cinste ce im plica serioase cheltuieli. Acelaşi lu cru îl v a face A cornion la Dionysopolis pe vrem ea iern ării acolo a lui C. A ntonius H ybrida cu a n n a ta sa. Despre A ristagoras, încredinţat de h istrioţi ou conducerea lu crărilor de refacere a cetăţii, m âi aflăm , d in decretul emis în cinstea lui, că a pus „la dispoziţia cetăţenilor sum ele necesare p e n tru răscum părare41 aoordîndu-le „num eroase îm p ru m u tu ri44. Iată dovada că averea lui A ristagoras n -a fost deloc secătuită şi este m ai m u lt decît probabil că la fel cu a lui, n -a fost secă tu ită nici averea a lto r fru n taşi din bogata c e ta te m ilesiană de pe m alul golfului Sinoe. Deci, sarcinile trib u tu lu i afectau, mai cu seam ă, m asele, averile acestora fiind secătuite. „N enorocirile11 de care se plînge redactorul decretului în cinstea lu i A ristagoras
254
nu vor fi fost aşa de m ari. C etatea o vedem refăcută la scurt tim p, locuitorii cîţi a u fost lu aţi în cap tivitate se întorc „unul cîte u n u l44 —· cum citim în inscripţie — pe la casele lor şi viaţa reintră în norm al. Se aleg preoţi, se face un intens com erţ ce se va desfăşura pe cu p rin su l întregii stăpîniri a lui B urebista. Mo nedele histriene v o r circula pînă în inim a Daciei. P ro fitu rile negustorilor vor fi d in nou asigurate şi colonia m ilesiană îşi va continua viaţa şi activ itatea p e parcu rsu l a peste u n deceniu, sub stăpînirea lu i B urebista, suveranul în sta re să-i garanteze securitatea. H istria, odată cu supunerea ei de către B urebista, a păşit într-o nouă etap ă istorică. De d a ta aceasta n u m ai era vorba de un protectorat al u nor regi cum a fost de pildă R he maxos şi care se reducea, în ultim ă instanţă, la p lata unui trib u t, ci de o integrare efectivă în tr-u n s ta t geto-daic. în tex tu l decretului ce-1 cinsteşte pe A ristagoras, num ele lui B urebista n u figurează. Nu credem să fie o banală întîm plare. Pom enirea num elui regelui ce stăpînea p e s te cetate, în tr-o in scripţie în care se am intesc detaliile războiului p rin care aceasta fusese cucerită, „sam avolniciile14 ce i se dato rau , în p rim ul rîn d lui, a r fi însem nat cutezanţă şi, im plicit, a r fi com portat riscuri. De aceea, se foloseşte doar genericul inofensiv de „b arb ar11 fără designarea regelui ori a neam ului său. Despre so arta celeilalte colonii m ilesiene, de pe terito riu l de azi al Constanţei, despre Tomis, docum entele pe care le posedăm astăzi nu sînt suficient de clare. Un d ecret d a t în cinstea gărzii civice ar ilustra, du p ă unii autori, situ a ţia grea a oraşului de pe urm a atacului geto-dacilor. A sediul a r fi provocat o panică a tît de m are în rîn d u l locuitorilor, încît m ulţi, pierzînd nădejdea de a m ai p u tea salva oraşul, îl părăsesc. Cu această ocazie a
255
unanim e, oscilînd în tre sec. II î.e.n. şi sec. I e.n. El a fost atri b u it sfîrşitului sec. II î.e.n. de Μ. I. Rostovtzeff 813, u rm at apoi de T. V. B la v a tsk a ia 814 şi de I. S to ia n 815. D. M. Pippidi crede însă că este vorba de prim ii ani ai erei noastre 816. A rgum entele aduse de D. M. Pippidi ni se par convingătoare. N u credem nici noi ca tom itanii să fi fost a tît de naivi îneît să-şi închipuie că ar fi p u tu t face faţă oştilor lui B urebista cu o gardă civică alcătuită din 40 de oam eni şi apoi, acceptînd. p rim a d in tre ipoteze, ar tre bui să conchidem că B urebista a fost învins de garda tom itană, de vrem e ce în decret se vorbeşte de scăparea din prim ejdie. In lipsă de alte docum ente, va trebui să adm item , îm preună cu D. M. Pippidi 817, ipoteza după care Tom isul i-a r fi deschis por ţile lui Burebista. Aceeaşi incertitudine o întîlnim şi în cazul cetăţii Callatis (M angalia de azi). O inscripţie descoperită aici vorbeşte despre un cetăţean al oraşului al cărui num e răm îne necunoscut, care a echipat un vas de război pe cheltuiala lui şi, în acest fel, a contribuit la ap ărarea patriei (a oraşului), m erit p e n tru care este lău d a t în inscripţie 818. E pigrafa a fost pusă, de unii istorici, în leg ătu ră cu evenim entele legate de epoca lui B u re b is ta 819, fapt pe care alţii îl contestă, fără să putem avea siguranţă, nici în tr-u n sens, nici în altul. Mai plauzibilă ni se pare opinia lui D. M. P ip pidi 82°, după care inscripţia în discuţie nu are nici o legătură cu vrem ea lui B urebista, ţinînd seam a şi de îm p reju rarea că Bu reb ista va ataca cetăţile greceşti din P o n tu l Stîng de p e uscat şi n u de pe apă. Deci, vasul despre care vorbeşte inscripţia tre buie să fie în leg ătu ră cu un a lt evenim ent. Aşa stînd lucrurile, putem presupune, bineînţeles, ipotetic pînă la descoperirea unor noi dovezi, că nici oallatienii n-au opus lui B urebista o rezis ten ţă arm ată. Acelaşi lucru se pare că l-au făcut locuitorii oraşului Dionysopolie (azi B altic, Bulgaria). Inscripţia în cinstea lui Acor nion vorbeşte de bunele relaţii existente în tre cetate şi regele B urebista şi de avantajele pe care le-a obţinut Acornion pe seam a patriei sale de la m arele rege. De aici se poate trage concluzia că cetatea Dionysopolis n-a av u t de su fe rit şi în consecinţă că ea nu s-a opus lui B urebista. Ni se pare foarte plauzibil ca locuitorii oraşelor Tomis, Cal latis şi Dionysopolis, cunoscînd condiţiile cuceririi H istriei şi Olbiei, să încerce a capta bunăvoinţa regelui B urebista, să i se supună, fără o rezistenţă arm ată. D in Odessos (azi V arna, B ulgaria) dispunem de lista unor preoţi (poate eponimi) întocm ită „după întoarcerea d in bejenie" (μετά τήν κάθοδον) 821. Inscripţia este considerată a fi o aluzie
256
la risipirea locuitorilor p rileju ită de atacul ori de ves tea apropierii arm atelo r ce-1 aveau în fru n te pe B urebista 822. Epîgrafa constituie o dovadă 'a suferinţelor în d u rate de locuitorii din Odessos fără să fie în acelaşi tim p şi o dovadă a cuceririi oraşului pe calea arm elor de către B urebista 823. Dacă răm îne problem atic în ce m ăsură locuitorii oraşului Qdessos s-au opus ori nu cu arm a în m înă lui B urebista, ştim însă sigur că cei din M esem bria (azi N esebâr, Bulgaria) au fă cut-o. O inscripţie de aici, p ăstrată fragm entar, laudă pe trei strategi ce s-au distins „conducînd oastea în războiul îm potriva lui B urebista41 (στραταγήσαντες [έν τώι πρός τόν Γετών βασιλέα] Βορεβισταν πόλεμων). Ea a fost publicată de E. K alinka 824, com pletată şi in te rp re ta tă foarte bine de către G. Seure 825. Acelaşi docum ent ne vorbeşte despre gărzile de zi şi de noapte organiza te p e n tru a sem nala pericolul ce s-ar fi ivit de pe urm a unui atac p rin surprindere. Total neclară este m odalitatea prin care B urebista a supus Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Nu se ştie în ce m ăsură Apol lonia puternic d istru să de rom ani, pe vrem ea lui M. Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, după cum presupune V. P â r van S2G, astfel încît să poată opune rezistenţă arm ată lui B ure bista. Inscripţia pe care se bazează V. P â rv an pare, m ai curînd, să dateze din sec. II-—III e.n. 827 şi de aceea putem presupune că locuitorii Apolloniei neputîndu-se ap ăra în d ărătu l zidurilor nu vor fi opus o rezistenţă prea îndîrjită. Chiar dacă docum entele de care dispunem azi n u sîn t în m ăsură să ne precizeze o m ulţim e de am ănunte pe care am dori să le cunoaştem , ele sîn t suficiente p e n tru a ne dovedi, fără p u tin ţă de tăgadă, că B urebista a ocupat, în tr-o form ă sau alta, toate bogatele colonii greceşti din P o n tu l Stîng, de la Olbia pînă la Apollonia. El a inclus în stăpînirea sa n u num ai cetă ţile respective, ci şi în treg u l terito riu de la sud de D unăre, pînă la Balcani şi lito ralu l M ării Negre. In acest spaţiu locuiau, alătu ri de geţi, şi alte neam uri pe care el le-a supus, la fel cum va supune şi în est alte sem inţii străine. e v id e n ta
4 SEMINŢIILE SUPUSE ÎN ESTUL DACIEI Mai întîi va trebui să vedem care erau populaţiile ce locuiau la est de D unăre şi N istru, pînă în regiunea Olbiei, terito riu pînă unde ştim sigur că s-a întins stăpînirea lui B urebista. De♦
257
scriindu-se aceste ţin u tu ri, Strabon ne spune : „prim a p a rte a întregii regiuni ce se întinde la nord în tre Istru şi B orysthenes (Olbia) este pu stiu l geţilor. Apoi v in tirageţii, iar du p ă ei sarm aţii iazigi şi cei care se num esc regali apoi urg ii“ 828. Geogra ful Ptolem aeus am inteşte la est de C arpaţi pe costoboci, carpi, bastarni şi sarm aţi 829. Carpii, un trib daco-getic, care locuiau iniţial doar în re giunea C arpaţilor ră să n te n i s-au extins tre p ta t spre sud reuşind să-şi im pună suprem aţia din ce în ce m ai m u lt asupra altor trib u ri dacice. Mai tîrziu, în sec. II—III e.n., ei vor deţine su prem aţia politică asupra tu tu ro r trib u rilo r geto-dacice de la est de C arpaţi atacînd. m ereu hotarele Im periului 830. P în ă unde .se vor fi extins spre sud carpii, pe vrem ea lui B urebista, n-o putem şti. Sigur este că în treag a M oldovă va fi inclusă în hotarele stăpînirii lui B urebista. Izvoarele n u ne precizează m odalita tea prin care B urebista va a lătu ra celorlalte trib u ri daco-getice pe cele din Moldova. Nu ştim nici vrem ea cînd s-au întîm plat evenim entele. Este foarte probabil ca înglobarea terito riilo r dacogetice de la est de C arpaţi să fi fost în trep rin să de B urebista aproxim ativ în acelaşi tim p cu cucerirea cetăţilor greceşti din P o ntul Stîng, ca o acţiune pregătitoare a acesteia 831. Costobocii locuiau undeva în nordul M oldovei fără să se poată preciza ou destulă siguranţă aria lor exactă de locuire. U nii cercetători sîn t de părere că ei ocupau o zonă. ce se extinde a tît la apus cît şi la răsă rit de Carpaţi. P ărerile istoricilor m o d erni sîn t îm părţite şi cu priv ire la originea lor. Cei m ai m ulţi d in tre învăţaţi susţin originea traco-getică a costobocilor, ne lipsind nici cei care presupun că ei a r fi slavi, celţi ori celţi dacizaţi 832. D escoperirile arheologice sprijină cu ferm itate ca racteru l daco-getic al costobocilor înglobaţi şi ei, foarte probabil, în tre hotarele stăpînirii lui B urebista. Lor le aparţine cultura cunoscută sub num ele de Lipiţa care cuprinde bazinul superior şi m ijlociu al N istrului, regiunile Stanislav, Lvov şi C ernăuţi ajungînd pînă în nordul Moldovei 833. Tirageţii, pe care Strabon îi am inteşte de m ai m ulte ori în opera sa (II, 5, 12 ; II, 5, 30 ; VII, 3, 17), e ra u un trib getic 834 ce locuia în regiunea inferioară a N istrului (Tyras) şi în tot spaţiul d intre N istru şi P ru t fiind băştinaşii acestor m e le a g u ri83S. Ei n~au constituit nicicînd o m are p u tere politică, fiind supuşi mai în tîi suprem aţiei politice a sciţilor şi apoi a bastarn ilo r pătrunşi pe m eleagurile lor 836. Se pare că în vrem ea lui B urebista suprem aţia politică, cel p u ţin a spaţiului d intre C arpaţi, P ru t şi N istru o deţineau bas tarnii. Aşa cum am m ai spus această populaţie războinică de
258
origine germ anică, venită din spaţiul situ at a tît la vest c ît şi la est de Oder, ocolind pe la nord C arpaţii şi trav ersîn d Galiţia, a ajuns pînă în M oldova, extinzîndu-se şi de o p arte şi de alta a N istrului. E venim entul a av u t loc pe la an u l 200 î.e.n. Lor le aparţine aşa-num ita cultură de tip Poieneşti (după num ele localităţii Poieneşti din jud. Vaslui) şi L ukaşevka (Basarabia) 837. Bastarnii dintre C arpaţi şi N istru au preferat, după cît se pare, zonele păduroase şi reliefurile m ai în alte cum sînt colinele su b carpatice ori podişul central moldovenesc. U rm ele lor lipsesc în zonele de stepă dovedind astfel că au evitat regiunile joase. C ultura Poieneşti-L ukaşevka ap arţinînd bastarnilor ia sfîrşit •pe la m ijlocul sec. I î.e.n., bineînţeles fără să se poată face p re cizări exacte. în aşezările dacice din sec. I î.e.n. elem entele bastarne lipsesc cu desăvîrşire. Fenom enul s-a explicat p rin asi m ilarea acestora îţi m asa autohtonilor 838. Deşi explicaţia poate fi justificată, în parte, p en tru nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că p en tru aceeaşi zonă, ca şi p e n tru cea central-cnoldovenească ori de est, lipsa elem entelor de cu ltu ră bastarnă se datoreşte alungării acestora de c ă tre Burebista. Nici un izvor lite ra r nu ne m enţionează un război al lui B urebista eu bastarn ii şi, cu toate acestea, ni se pare neîndoiel nic că el a fost o realitate. E xistenţa lui a fost postulată încă de la începutul secolului de către C. B randis 839. B astarnii ce deţinuseră suprem aţia politică la D unărea de Jos 840 vor fi zdro biţi de B urebista şi îm pinşi undeva in tr-o zonă de nord. De aici, profitînd de m oartea m arelui rege şi de vrem urile tu lb u ri ce i-au urm at, m ulţi d in tre ei, în anul 29 î.e.n. vor em igra în Balcani. F aptele ne sînt rela ta te pe larg d e către Dio Cassius (21, 23— 26) 841, Invazia bastarn ilo r din anul 29 î.e.n. ne este descrisă nu ca o incursiune obişnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este vorba de o num eroasă populaţie, de fam ilii, cu turm e şi întreg avutul. Cu aceştia rom anii vor avea de susţinut un răz boi ce a d u rat doi ani, în urm a căruia bastarn ii au fost învinşi şi regele lor, Deldon, om orît. Dar, să lăsăm istoria bastarnilor din vrem ea lui A ugustus şi să ne întoarcem la cea de pe tim pul lui B urebista. S fîrşitul cul turii Poieneşti-Lukaşevka, în general, este situ at la m ijlocul sec. I î.e.n. 843, ceea ce constituie o dovadă cu privire la răz boiul p u rta t de B urebista îm potriva lor în urm a căruia bastarnii au fost alungaţi din Dacia. Este foarte posibil ca n u toate tr i burile bastarne să fi fost îm pinse spre nord, unele d in tre ele p u tînd fi incluse în tre hotarele stăp în irii lui B urebista, aşa cum au fost şi alte neam uri străine. F o rţa politică a b astarnilor fiind nim icită şi redusă substanţial din punct de vedere can
259
tita tiv e s t e p o s i b i l c a cei răm aşi să se fi asim ilat rapid în masa autohtonilor, în aşa fel încît să n u -i m ai putem surprinde din punet de vedere arheologic. Ne-a m ai răm as de discutat problem a sarm aţilor 843. Aceştia fac p arte din aceeaşi grupă a iran ien ilo r de vest ca şi sciţii, a căror suprem aţie politică în regiunile nord-pontice o vor prelua. Am văzut că S trabon ne am inteşte la est de N istru, se m inţii sarm ate. S-a susţinut chiar existenţa unui „im periu" com pus dintr-o m are confederaţie de trib u ri sub suprem aţia sar m aţilor regali 844. D upă părerea cercetătorului m aghiar J. H arm atta, acest „imp e riu “ s-ar fi întins de la Don la D unăre, înglobînd şi terito riu l de sud-est al T ransilvaniei precum şi nord-vestul B ulgariei. „Im p e riu l“ sarm at al lui J. H arm atta ar fi ex istat în tre 125 şi 61 î.e.n. El a fost stab ilit pe baza stilului folosit la ornam entarea unor podoabe de argint descoperite în această extinsă zonă. Bine înţeles că influenţele iraniene au p u tu t fi transm ise p rin sarm aţi artei geto-dacice, deşi există şi alte filiere posibile şi cu m ult mai verosim ile, dar aceasta n u înseam nă nicidecum , aşa cum, pe bună dreptate ară ta I. N estor 845, prezenţa efectivă a sarm aţilor în aceste regiuni, neimaivorbind de u n „im periu11. A finităţile stilistice de origine iraniană sîn t d ep arte de a-1 putea susţine. Sarm aţii vor înainta m ereu spre D unăre, d a r în sec. I î.e.n. ei nu vor depăşi ca terito riu ocupat efectiv şi locuit de ei linia N iprului 846. Incursiunile lor se vor e x tin d e eu siguranţă şi asupra zonei de la vest de cursul N iprului, unde îşi vor fi exer citat suprem aţia politică. De aceea, Strabon vorbeşte de o veci n ătate a tirageţilor cu sarm atii. U ndeva, în stepele nord-pontice se întâlnesc sem inţiile daco-getice cu cele sarm ate. E xpansiunii sarm aţilor spre vest le pune stavilă B urebista, ce înaintează pînă la Olbia. In aşezarea daco-getă de la P ia tra Şoim ului (jud. Neam ţ) din M oldova s-a găsit un frum os cazan de bronz de tip sarm at, despre oare R. V ulpe a a ră ta t că era folosit la cult de către populaţiile nom ade din stepele nord-pontice 847. Gh. B ichir citează m ai m ulte obiecte analoage cazanului din M oldova ce s-au descoperit pe terito rii sarm ate. P e baza aces tora, cercetătorul bueureştean a a trib u it cazanul de la P ia tra Şoim ului sarm aţilor, punînd prezenţa lui aici pe seam a unor relaţii de schim b ori a u n u i război d in tre daci şi s a rm a ţi848 P rim a dintre ipoteze ni se pare cu to tu l exclusă dacă ţinem cont de utilitatea piesei în discuţie. F iind un obiect folosit în ritu a lu l religios, în p rim ul rînd avînd caracter sacru n u putea fi vîn d u t sub nici un m otiv, iar în al doilea rînd, el n -a r fi fest
260
cum părat de cineva care n u era de aceeaşi credinţă. Daco-ge ţilor le sîn t stră in e asem enea obiecte d e cult. Cea de a doua ipoteză, însă, ni se pare cît se poate de verosim ilă. Din păcate, cazanul de bronz de la P ia tra Şoim ului nu poate fi d a ta t cu suficientă certitudine. A şezarea dacică în care s-a găsit cazanul a fost atribuită de către R. Vulpe, conducătorul săp ătu rilo r a r heologice, sec. I— III e.n. 849. Gh. B ichir este de părere însă că aşezarea respectivă trebuie d atată în sec. II— I î.e.n. 85°. In cazul că ultim a datare este bună, am putea presupune că piesa de cult sarm ată a fost cap tu rată de oştenii lui B urebista şi pe această cale a aju n s în aşezarea din Moldova. Oricum a r fi, ni se pare verosim il ca în tre daco-geţii lui B urebista şi sarm aţi să se fi p u rta t lupte. D atorită acestora, sarm aţii vor fi opriţi o vrem e să înainteze spre vest. E ste c ît se poate de verosim il ca B urebista să fi p u rta t războaie şi cu tracii de sud, cu odrişii, peste care dom nea re gele Sadalas şi anum e, atunci cînd şi-a întins stăpînirea la sudul D unării pînă la M unţii Balcani. Cu privire la acest subiect nu avem nici o m ărtu rie litera ră sau de altă natură. D espre în tin derea stăpînirii odrişilor pînă la D unăre va fi vorba în capi tolul urm ător.
5
R E LA Ţ IIL E D IP L O M A T IC E ■' D upă unificarea tu tu ro r daco-geţilor, după războaiele victo rioase p u rta te îm potriva neam urilor celtice, după cucerirea ce tăţilo r greceşti de pe litoralul de vest al P o ntului Euxin, după v înfrîngerea bastarn ilo r şi sarm aţilor, B urebista a devenit nu nup - m ai stăpînul unui vast terito riu ci şi o m are p u tere „cel dintîi ,a- şi cel m ai m are d in tre regii din T racia”, cum legitim îl num ea ; redactorul decretului în cinstea lui Acornion. El putea pre^ tinde, pe d rep t cuvînt, un rol de fru n te în politica tim pului său. B urebista va fi desfăşurat, fără îndoială, o prodigioasă ac tiv itate diplom atică. S oarta face însă ca nouă să ne fie cunos cută azi doar o infim ă parte a acesteia. D intre num ele am ba sadorilor lui B urebista .doar u n u l a ajuns pînă la noi. Este Acor nion, ilu stru l grec din Dionysopolis. P e el îl v a trim ite B ureÎ3 ^b ista în m isiune diplom atică la Pom peius. Scopul exact al m iCJx siunii, sarcinile pe care i le încredinţează suveranul geto-dac lui Acornion nu ne sîn t precizate în cuprinsul decretului dionyso politan. P e toate acestea le putem doar bănui.
La Roma izbucnise războiul civil, doi fiind cei care îşi adjudecau p u terea şi avînd fiecare de p artea lui cîte o arm ată. La începutul anului 48 î.e.n. cei doi adversari, C. Iulius Caesar şi Cnaeus P o m p e iu s851, am îndoi vestiţi generali, com andanţi de oşti, erau gata să se înfrunte. B urebista va interveni în conflic tul d in tre ei. Cu siguranţă că aju to ru l pe care putea să-l ofere m arele rege de la D unăre era binevenit, şi, poate, c ă u ta t de fiecare d in tre cei doi rivali ce se în fru n ta u pe calea arm elor. B urebista va d a dovadă şi de această dată de un în alt spirit politic, preferîndu-1 pe Pom peius, chiar dacă evenim entele ul terioare au a ră ta t că n-a fost inspirat. El va interveni în tr-u n m om ent cînd totul p ărea să fie de partea lui Pom peius. Caesar fusese învins în lu p ta de la D yrrhachium , iar adversarul său fusese deja proclam at im perator de soldaţii săi, cu m ult m ai n u m eroşi decît cei pe care îi poseda el. Perspectivele păreau clare. Pom peius se şi grăbi, „ca şi cum nici o schim bare n u m ai putea avea loc, să trîmibiţe pe to ată faţa păm întului, în vorbă sau în scris, izbînda zilei aceleia", spune Caesar 852. Trim işii lui Pom peius vor fi ajuns şi la c u rtea regelui B urebista. A cesta ia hotărîrea de a-1 sprijini pe învingătorul de l-a D yrrhachium şi-l tri m ite în m isiune diplom atică pe u n u l d intre curten ii săi, pe A cor nion. El îl va în tîln i pe Pom peius în M acedonia, la H eraclea Lyncestis, p rin luna iunie a anului 48 î.e.n., în plină desfăşu rare a p regătirilor în vederea unei noi încleştări cu Caesar. O biectivele concrete ale tra tativ e lo r pe care le va p u rta Acor nion în num ele suveranului său n u ne sîn t precizate exact nici în inscripţia de la Dionysopolis şi nici în alte izvoare. B urebista îi v a oferi, foarte probabil, lui Pom peius, în p rim u l rînd ajutor m ilitar. Un alt istoric rom an, A ppianus, au to ru l unei lu crări in titu lată Istoria romană, reproduce discursul pe care l-a ţin u t Pom peius în faţa partizanilor săi, la sfîrşitu l anului 49 î.e.n., după ce părăsise Italia. Ia tă cum sună acesta : „Toate neam urile Ră săritu lu i şi de pe m eleagurile P ontului E uxin — cîte le-am p u tea înşira, fie greci, fie b arb ari — to ate sîn t a lă tu ri de noi. Iar regii, a tît prietenii poporului rom an, cît şi ai m ei, ne pun la îndem înă trupe, arm e, h ran ă şi alte lu c ru ri trebuincioase p re g ătirii noastre" 853. Ni se pare neîndoielnic că Pom peius se v a fi gîndit şi la B urebista, dacă n u în primul- rîn d la el, atunci cînd vorbeşte de regii p rieteni ai săi personali. D espre prietenia dintre Pom peius şi B urebista ne stă m ărtu rie decretul în cinstea lui Acornion. Deci, avem tot d rep tu l să presupunem că B urebista îi va fi ferit lui Pom peius, p rin interm ediul am basadorului său Acor-
262
nion, „trupe, arm e, h ran ă şi alte lucruri trebuincioase" în p u r tarea unui război. In schim bul acestui ajutor, foarte probabil că B urebista îi va fi ceru t lui Pom peius recunoaşterea statu lu i său, a cuceririlor sale şi neam estecul rom anilor în această p arte a lumii. N u este exclus să fi fost vorba şi de problem e de ordin economic. T ratativele p u rta te de Acornion cu Pom peius în M acedonia au fost rodnice : „nu num ai că şi-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege (de la B urebista) cîştigînd bunăvoinţa rom a nilor p e n tru rege, dar a dus şi cele m ai rodnice negocieri în folosul patriei sale“, citim în tex tu l inscripţiei de la Dionyso polis 854. Înţelegerile in terv en ite în tre Pom peius şi B urebista, p rin interm ediul lui Acornion, n-au apucat să devină realităţi deoarece, la scu rt tim p, a a v u t loc lu p ta de la P harsalus în care Pom peius a fost învins, înainte de a-i fi sosit în a ju to r tru pele de daco-geţi ale lui Burebista. Dacă ele soseau la tim p cine ştie care ar fi fost soarta bătăliei de la Pharsalus şi apoi care ar fi fost so arta Romei ? Era, fără îndoială, un m om ent crucial. B urebista s-a în d re p ta t spre Pom peius şi din m otivul că acesta îşi baza puterea pe arm ata din O rient şi în treag a lui activitate viza tocm ai această p arte a stăpînirii rom ane ce era m ai aproape de Dacia. P rin ajutorul prom is lui-Jiam peius, p rin in tra re a în legături de prietenie cu el, B urebista v a ^ d eveni duşm anul personal al lui Caesar. El se v a pregăti să-l pedepsească, ca dealtfel pe m ulţi aliaţi ai lui Pom peius, im ediat după distrugerea totală a rivalului său şi a partizanilor lui de la Roma. PlanuJ de răzbunare al lui Caesar îm potriva lui B urebista şi a daco-geţilor săi a început să prindă contururi concrete în dată după victoria obţinută în războaiele civile. „Caesar — ne spune A ppianus —- se gîndi să facă o m are expediţie îm potriva geţilor şi a părţilo r ; in ten ţio n a să-i atace m ai în tîi pe geţii v e cini, un neam oţelit în lupte şi iubitor de război. îm potriva părţilor m ergea ca să-i pedepsească p e n tru călcarea jurăm în tu lui faţă de C rassus“ 855. Despre aceeaşi expediţie ne vorbesc şi alţi autori antici : Strabon, Plutaroh, Suetonius, V elleius Paterculus. In tex tu l lui S trabon citim : „Pe cînd dom nea asupra geţilor B urebista, îm potriva căruia s-a p reg ătit să pornească divinul Caesar1185S. P lu tarch ne inform ează m ai pe larg de intenţiile lui Caesar care ...„făcuse preg ătiri m ilitare, cu in ten ţia de a în trep rin d e o expediţie îm potriva părţilor, urm înd ca, după su punerea acestora să înconjoare P ontul pe lîngă M area Caspică şi,
263
p rin Caucaz, să in tre în Sciţia, să stră b a tă ţin u tu rile învecinate cu G erm ania şi G erm ania însăşi şi să se întoarcă în Italia pe la celţi" (prin Gallia) 857, „După ce a lu a t în stăpînire H ispaniile —· ne spune Suetonius —■ Caesar se gîndea să facă o expediţie îm potriva dacilor şi apoi a p ărţilor" 858. In sfîrşit, V elleius P a terculus ne vorbeşte de intenţia lui Caesar cu privire la A ugus tus, viitorul îm părat, pe care „avea de gînd să-l ia ca tovarăş de arm e în războiul ce urm a să-l pornească m ai întîi îm potriva geţilor şi apoi a părţilor" 859. Caesar pregăti în vederea proiectatei expediţii o num eroasă arm ată alcătuită din 16 legiuni şi 10 000 de călăreţi, pe care o concentră în M acedonia 860. Cu scopul de a afla cît m ai m ulte cu privire la prim ul d intre adversarii ce urm a să-i înfrunte, cu priv ire la Burebista, Caesar îl va trim ite pe O ctavian (viitorul îm p ărat A ugustus) la A p o llo n ia861. F ap tu l reiese lim pede din tex tu l lui Suetonius, care, povestind despre expediţia proiectată de Caesar îm potriva dacilor şi a părţilor, adaugă „De aceea (Augustus) a fost trim is la Apollonia, unde îşi petrecea tim pul liber studiind" 862. Velleius P aterculus ne prezintă doar p re te x tu l trim iterii lui O ctavian la Apollonia : .„Şi după cîştigarea războaielor civile (Caesar) îl trim ise (pe Octavian) la învă ţă tu ră în Apollonia, p en tru ca tîn ă ru l să-şi dezvolte deosebitele lui însuşiri, p rin studiul ştiinţelor ce se potriveau unui om lib e r“ 863. Este adevărat, însă, că şi V elleius P atercu lu s adaugă im ediat intenţia lui Caesar de a-1 lua pe O ctavian ca tovarăş de arm e în războiul ce urm a să-l pornească îm potriva geţilor şi a părţilor. In acest sens vine să se adauge şi o relatare a lui Titus Livius de la care aflăm : „C. Octavius a venit din E pir la Roma, căci Caesar, care avea de gînd să poarte război în Macedonia, îl trim isese înainte într-acolo" 864. F ap tu l că a tît Velleius P a te r culus cît şi T itus Livius dar, m ai cu seam ă, Suetonius ne vor besc de p retex tu l sub oare era trim is viitorul îm p ărat A ugustus la Apollonia, în vederea pregătirii expediţiei proiectate de Caesar îm potriva lui B urebista, dovedeşte grija deosebită cu care era p reg ătit războiul ce u rm a să fie p u rta t îm potriva m arelui rege de la Dunăre. Caesar îşi justifică războiul ce u rm a să-l ducă în Dacia p rin dorinţa de a „ţine în frîu pe daci, care se răspîndiseră în Tracia şi în Pont". C redem că m ai exact s-ar fi exprim at Suetonius, de la care deţinem inform aţia 885 dacă a r fi spus : dacii care luaseră în stăpînire o p a rte a Traciei şi Pontul de vest. Ni se pare neîndoielnic că B urebista era ţin u t la c u re n t cu intenţiile lui Caesar, cu pregătirile lui de război. D esigur că şi
264
el îşi va îi lu at m ăsuri, se v a fi p reg ătit intens în vederea ră fuielii, num ai că, d espre acestea izvoarele litera re n u ne spun nimic. C ert răm îne doar u n fa p t şi anum e că cei doi m ari ad versari nu vor ajunge să-şi confr-unte forţele pe cîm pul de bă tălie. Caesar a fost asasinat în Senat, la 15 m artie a anului 44 î.e.n., cu puţin în ain te de a părăsi Rom a spre a p relu a co m anda num eroasei sale arm ate ce-1 a ştep ta în M acedonia pre gătită să înceapă m arşul spre hotarele Daciei. Şi tot cam în aceeaşi vrem e a fost curm at şi firu l vieţii lui Burebista. A cţiunile diplom atice ale lui B urebista nu se vor fi lim itat num ai la cele întrep rin se în lum ea rom ană. Ele se vor fi extins şi în aşa-num ita lum e „b arb ară11. Acestea nu vor fi însă incluse în textele istoricilor antici şi de aceea noi nu le m ai putem cunoaşte. Nu este exclus ca v irtu a la în fru n ta re d in tre A riovist, con d ucătorul suebilor germ ani, şi B urebista, băn u ită de Camille Ju llian 866 să nu fi devenit realitate tocm ai d atorită unor acţiuni diplomatice. S-a v o rb it chiar despre o alianţă pe care A riovist a r fi făcut-o cu B urebista ce s-a r fi pecetluit p rin căsătoria con ducătorului germ anilor cu una d intre fiicele regelui daco-get 867. Nu este vorba, însă, decît de o confuzie comisă de em inentul istoric A lbert G renier, p en tru că în tex tu l lui Caesar 868 se vor beşte despre căsătoria lui A riovist cu fiica regelui Voccio al ■celţilor din N oricum 869. S-a m ai vorbit apoi despre încercarea lu i B urebista de a strînge legăturile cu M ithridates al V I-lea E upator, regele Pon tului, în vederea lu p tei antirom ane 870. O asem enea ipoteză nu este sp rijin ită ·de nici un docum ent. D im potrivă, se pare că Bu rebista va ajunge să stăpîneaseă în sudul D unării abia după m oartea lui M ithridates şi deci de un contact în tre ei, de alianţe nu poate fi vorba. In schimb, supoziţia după care B urebista n -a r fi fost străin de revolta dalm aţilor, în tîm p lată în anul 50—48 î.e.n., pare verosim ilă. R ăscoala dalm aţilor va pune în grea cum pănă stăpînirea rom ană din regiunea A driaticii. Sîntem în tr-0 perioadă în care ştim cu sig u ran ţa câ B urebista îşi desăvîrşise m ăreaţa-i operă, era în culm ea gloriei. De aceea, o im ixtiune în problem a dalm aţilor poate fi presupusă, deşi nu este sp rijin ită de nici un docum ent. Iată deci că, deşi docum entele pe care le posedăm sînt puţine, totuşi sîn t în m ăsură să ne ara te în m od concludent activitatea diplom atică desfăşurată de B urebista în slujba realizării politicii sale externe. A ceastă politică, fără îndoială, de în alt nivel | ş i de caracter „m ondial41, avea ca scop final apărarea Daciei,
265
ap ărarea şi consolidarea sta tu lu i daco-get, cu toate cuceririle sale. A tunci cînd B urebista îşi va fi desăvîrşit opera, el se găsea, fă ră îndoială, în fru n te a celui m ai pu tern ic s ta t „barbar“ din E uropa acelor vrem uri şi politica pe care a desfăşurat-o era pe m ăsura acestuia.
NOTE 716. I n t e r p r e t a r e a d a t ă a c e s t u i p a s a j d e M . M a e re a , S C IV , 7, 1— 2, 1956, p . 121, e s te in a c c e p ta b ilă . E l î l c o n s id e r ă d r e p t m ă r t u r i e a în c e p u t u lu i t î r z i u a l d o m n ie i l u i B u r e b is ta ce n - a r f i d o m n it d e c ît d o u ă z e c i d e a n i. 717. V . t e x t u l în r e g , s u p r a , p . 78— 79. 718. B u reb ista , s.v . î n RE,
2, 1901, c o l. 1959— 1960.
719. D e e x ., M . M a e re a , op. cit., p . 122 ş i u r m . ; C . D a ic o v ic iu , în A c te s, 2, S o fia , 1969, p . 65. 720. I. H . Cx’iş a n , M a teria le dacice, p . 89— 90 ; id ., C eram ica, p . 230. 721. M . M a e re a , op. cit., p . 123. 722. S t r a b o n , G eogr., V II, 52 ; Izv o a re , 1, p . 245 : μ έρ ος μέν δή τ ι τ ή ς χ ώ ρ α ς τα ύ τη ς ή ρ ή μ ω σ α ν ο ι Δ α κ ο ί κ α τα π ο λ εμ ή σ α ντες Β ο ίο υ ς κ α ί Τ α υ ρ ίσ κ ο υ ς έ θ ν η κ ελ τικ ά τά ύπ ό Κ ρ ιτα σ ίρ ω . 723. Ib id e m , V , 1, 6 ; Izv o a re , 1, p . 223 : (μετα να σ τά ντες δ ’ε ίς το ύ ς π ερ ί τ ϊν "Ιατ ρ ό ν τό π ο υ ς μετά Τ α υ ρ ίσ κ ο ν ω κου ν πολεμοΟ ντες, π ρ ό ς Δ α κούς, Κως ά πώ λ οντο π α νέθ νεί τ ή ν δέ χ ώ ρ α ν ν ΰ σ α ν τ ή ς Ί λ λ υ ρ ίδ ο ς μ υ λ ό β ο το ν τ ο ίς π ε ρ ιο ικ ο ϋ σ ι κ ατέλιπον). 724. V . in f r a , ρ . 250. 725. Β . N ie se , î n Z e itsc h rift fiir d eu tsc h e s A lte rtu m s, X L I I , 1898, p . 153 şi u r m . 726. C. B r a n d is , loc, cit. 727. C . J u l l i a n , H isto ire d e la G aule, I I I , 1910, p . 145 şi u r m . 728. C. P a ts c h , op. cit., p . 44. 729. J. C a rc o p in o , C esar, î n H isto ire rom ain e, to m . I I I , P a r i s , 1936, p. 698» 730. V . P â r v a n , G etica , p. 79. 731. C . D a ic o v ic iu , î n Ist. R om ., 1, p. 286. 732. M . M a e re a , op. cit., p . 121— 122. 733. M . C h iţe s c u , î n D acia, 19, 1975, p . 254. 734. D e B ello G allico, 1, 5, 4 ; B o io s q u e , q u i t r a n s R h e n u m i n c o l u e r a n t e t in a g r u m N o r ic u m t r a n s i e r a n t N o r e a m q u e o p p u g n a b a n t , re c e p to s , a d s e so c io s s ib i a d s c is c u n t. 735.
C.
J u l l ia n , op, cit., p . 145, n o ta 5.
736. R . P a u ls e n , D ie M iin zpragu n g d e r B oier, L e ip z ig — W ie n , 1933.
266
73 7 .
M. M acrea, op. cit., p. 128— 129.
738. B. B enadik, în
Z prăvy ă ’archeologie), 10, 1968, 1971, p. 465—498.
739
(A n n on ces de la so ciete T ch eco slo v a q u e 4—5, p. 31—4 6 ; id., în S l.A rch ., 19, 2,
A. A lfold i, Z ur G esch ich te d e s K a rp a te n b e c k e n s im I J a h rh u n ă ert v. Chr. 1942, p. 12— 16.
740. V. întreaga d iscu ţie la M . M acrea, op. cit,, p. 130. 741. M. C hiţescu, în Dacia, 19, 1975, p. 254. 742 . E. K oln ikova, în S tu d ii şi C e rcetă ri
de
N u m ism a tică ,
5,
1971,
p. 39—49. 743. M. C hiţescu, loc. cit. 744 .
A. A lfold i, op. cit., p. 15.
745. W. K ubitchek, K o n ig E critu siru s, în J a h resh efte d es O st. arch. Inst., 9, 1906, p. 70—74. 746 .
T extu l elogiu lu i lu i M. V in iciu s, D essau, ILS, 8965 ; A . P rem erstein , în Jahr. Ost. arch. Inst., 8, 1904, p. 227 ; 28, 1933, p. 140 ; 29, 1934, p. 60.
747. C. Jullian, op cit., p. 145, n o ta 4. 748. V. supra, p. 205. * 749. M. M acrea, op. cit., p . 131. 750. A . A lfold i, op. cit·, p. 16. 751. R. V ulpe, Getul Burebista, p. 37. 752. H arta acestora la Z. V isy, Die D a k e r a m Gebiet von Ungarn, în A Mor a Ferenc M uzeum Evkonyve, 1970, 1, p. 11. P en tru a şezarea de la B udapesta v. E. B onis, Die spătkeltisclie Siedlung GellerthegyTabăn, in Budapest, B u d ap esta, 1969. 753. M. M acrea, op. cit., p. 125. 754. Strabon, V II, 5, 2 ; cf. ş i B randis, loc. cit. (φάσκοντες σφετέραν, καίπερ ποταμού διείργοοτος του παρίσου).
είναι τήν
χώραν
755. La P lin iu s cel B ătrîn în tîln im form a corectă Pathisus, Nat. Hist., IV, 12, 80. 756. B. M itrea, în Studii şi Cercetări de Numismatică, 1, 1957, p. 19—39 ; N . Lupu, în a ceeaşi rev istă , 3, 1960, p. 81— 88. 757. M. M acrea, în AISC, 2, 1933— 1935, p. 160. 758. Iordanes, Getica, 67. E iu s co n silio G othi G erm anorum terras, quas nun c Franci optinent, p op u lati sunt. 759. VI. Iliescu , în Rev. Roum. Ling., 17, 1, 1971, p. 63— 65 ; id., Philologus, 115, 1971, p. 137— 139. 760. N . W agner, Getica, Untersuchungen zu m zur fruhen Geschichte der Goten, B erlin , de VI. Iliescu, Zoc. cit., ; id., în Actes de la Classiques, Eirene, B u cu reşti-A m sterd am ,
Leben des Jordanes und 1967, p. 78— 80. C om bătut
Χ Ι Ι -e Conf. Inter. d’Etudes 1975, p. 424, n. 110.
761. C. Jullian, op· cit., p. 153— 154.
267
762. Strabon, G eogr., V II, 5, 2. 763. A ppianus, H ist. R om ., Illy r ia , 1—4. 764. G. A lfold y, în A c ta A n tiq u a , 12, 1—2, 1964, p. 107— 127 ; J. Todoro v ic, K e lti u Ju go isto cn o j E vro p i, B eograd, 1968 ; id., S k ord isci, N ovi Sad-B eograd, 1974. 765. P entru contin u itatea d e v ieţu ire a scordiscilor pe sec. I î.e.n., v. J. T odorovic, S k o rd isci, p. 150 şi urm.
toată
durata
766. G eogr., VII, 5, 2 ; Izv o a re le , 1, p. 245 : (άλλ’ εκείνους μέν οί Δακοί κχτέλ-
υσαν, τούτοις δέ καί συμάμοις έχρήσαυτο πολλάκις). 767. J. Todorovic, op. cit., p. 264. 768. V. supra, p. 155. 769. G eogr., V II, 5, 2. 770. J . T odorovic, K a ra b u rm a , Beograd, 1972, 771. Cum crede J. T odorovic, S k o rd isci, p. 264. 772. H erodot, IV, 93. 773. V. supra, p. 93. 774. VI. Iliescu, în A rh . M old., 7, 1972, p. 377—381. 775. Chr. D anoff, D ie B ezieh u n gen d e s p o n tisch en R eich es zu r lin ken S c h w a rzm eerk iiste , în Izv e stia , Sofia, 1937, p. 54 şi urm . ■ D. M. P ip pidi, în D in isto ria D obrogei, 1, B ucureşti, 1965, p. 259 şi urm. 776. U n asem enea tratat cu C allatisu l n e este p ăstrat în tr-o inscripţie. V, D. M. P ippid i, op. cit., p. 279. 777. D. M. P ippidi, op. cit., p. 276. 778. S allu stiu s, F ragm ., IV, 18 ( = S erviu s, sch olia la V ergilius, A en eis, V II, 604); V . P ârvan, G etica , p. 7, 6 ; R. V ulpe, D in isto ria D o brogei, 2, B ucureşti, 1968, p. 26. 779. G eyer, în RE, X IV , 1928, 765. 780. V. P ârvan, G etica , p. 77— 78 ; C. P atsch , B eitră g e z u r V o lk erk u n d e, p. 39 ; Em , Condurachi, în SC IV , 4, 3—4, 1953, p. 521 ; C. D aico viciu, în Ist. R om ., 1, p. 286 ; D. M. P ip p id i, C o n trib u ţii, p. 224 ; R. V ulpe, G e tu l B u reb ista , p. 41. 781. J. C arcopino, Câsar, în H ist. gen era le (G. G lotz), p. 683—684 ; G. G. M ateescu, în A IIN , 4, p. 330—331. 782. T itus L ivius, P erioch ae, C UI parum prospere rem gessit).
(C. A n ton iu s
Paris,
proconsul
in
1936,
Thracia
783. D io C assius, H ist. R om ., X X X V III, 10, 1— 3 ; Izv o a re , 1, p. 669—671 (text şi traducere). 784. Ist. R om ., 1, p. 26. 785. V. Pârvan, G etica, p. 77— 79. 786. D. M. P ippidi, D in isto ria D obrogei, 1, p. 282. 787. R. V ulpe, G etu l vol. 2, p. 27.
268
B u reb ista ,
p.
41 ; id„
în
D in
isto ria
D o b ro g ei,
788. H. Daicoviciu, D acia, p. 37—38. 789. R· Vulpe, D in isto ria D obrogei, 2, p. 32—33. 790. Em. Condurachi, în SC IV , 4, 3—4, 1953, p. 515—523 ; C. Daicoviciu, în A ctes, 2, Sofia, 1969, p. 65. 791.
D. M. Pippidi, op. cit., p. 269. 792. M. M aerea, în A IS C , 2, 1933—1935, p. 147—163.
793. V. P ârvan, G etica , p. 80 şi urm . 794. Cu to tul de n eaccep tat ni se p are ipoteza lui M. M aerea (loc. cit.) d upă care m onedele de la Costeşti a r re p rez en ta o p a rte d in tr i b u tu l im pus de B ureb ista H istriei, sau re z u lta tu l u n o r acţiuni de jaf. Şi în tr-u n caz şi în altu l n -a r p u tea fi v orba de m onede m ă ru n te de bronz pe care nim eni nu le -a r fi accep tat ca trib u t sau nu le -a r jefui, a tîta v rem e cît la H istria existau m onede de au r şi de argint. Şi apoi, să n u u ită m că este v o rb a de 19 m onede p ie rd u te si n u ascunse intentionat. P e n tru m onedele M esem briei v. B. M itrea în S C IV , 15, 1964', p. 571 ; I. W inkler, în A c ta M N , 8, 1971, p. 163, 166. 795. Z. Szekely, în S C IV , 24, 3, 1973, p. 527—531. 796. S. Sanie, în SC IV , 23, 4, 1972, p. 407—434. 797. Em. Condurachi, op. cit., p. 522. C om paraţia d in tre daco-geţi şi m acedoneni cu destine asem ănătoare a fost făcu tă şi de C. D ai coviciu, în T ra n silva n ia , an. 72, n r. 5·—6, Sibiu, 1941, p. 369. 798. Th. Reinaoh, M ith rid a te E u pator, ro i d e P on t, P aris, 1890, p. 377 şi urm . 799. Dion Chrysostomos, Or. X X X V I, 4 : τήν δέ τελευταίαν καί μεγίστην α λωσιν ο5 πρό πλειόνων ή πεντήκοντα καί εκατόν έτδν ειχον δέ καί _ ταύτην Γέται καί τάς έν τοϊς άριστεροΐς του πόντου πόλεις μέχρι Απολλωνίας. 800. C Patsch, B eitră g e zu r V o lk erk u n d e v o n S iid o steu ro p a , 1932, V, 1, p. 48 sq. ; C. B randis, RE, IV, 1960 ; V. P ârv an , G etica , p. 79—80 ; G. G. M ateescu, în A IIN , 4, p. 332 ; E. Diehl, în RE, X V II, 1937, 2422 ; R. V ulpe, H ist. ane. d e la D o b ro u d ja , B ucureşti, 1938, p. 97 şi urm . ; C. D aicoviciu, La T ra n sy lva n ie , p. 4 7 ; A. Alfoldi, Z u r G esch ich te des K a rp a te n b e c k e n s, im . I. J a h ru n d ert v . C hr., 1942, p. 8 ; Em. C ondurachi, în SC IV , 4, 1953, 3—4, p. 517 şi urm . ; N. Fetich, în A c ta A rch ., 3, 1953, p. 127 ; D. M. P ippidi, D in isto ria D obrogei, 1, p. 282—286 ; id., în S tu d ii C lasice, 9, 1967, p. 161—164 ; R. Vulpe, D in is to ria D obrogei, 2, 1968, p. 27 şi urm . 801. K, Treu, Z ur B o ry sth e n itic a des D ion C h ryso sto m o s, în G riech isch e S tă d te u. ein h eim isch e V d lk er d e s S c h w a rzm e e rg e b ie te s, B erlin, 1961, p. 137—154. 802. Dion Chrysostom os, Or, X X V I, 6 : σημεϊον δέ τής άναστάσεως fj τε φουλότης τ&ν οικοδομημάτων καί τό συνεστάλυαι τήν πόλιν ές βραχύ. 803. A. Wasowicz, în D acia, 13, 1969, p. 100 se dă o am p lă bibliografie cu p riv ire la ce rcetările arheologice de la Olbia. V. şi L. M. Slavin, D re v n ii gorod O lv ija , K iev, 1951, p. 13 şi urm . ; id., în A rk h e o lo g ien i P a m ia tk i, 5, K iev, 1955, p. 127—150 ; id. în M IA , 50, 1956, p. 255—272 ; D. M. P ippidi, C o n trib u ţii, p. 217—221, 270—286, 534—546.
804. S yll., 3 nr. 730 ; V . V . L a tîşev , IO SPE, 1, 17 ; E. H. M inns, S c y th ia m an d G reeks, C am bridge, 1913, p. 464 ; Em. Conduraohi, op. cit,, p. 517—518. 805. Ea este adm isă ca atare în că de T
M itte ilu n g e n aus
O sterreich -U n g a rn ,
819. B. P in ck — K. R egling, D ie a n tik e n M iin zen N o rd -G riech en la n d s, I, 1 ; D ie a n tik e n M iin zen v o n D acien u n d M oesien , B erlin , 1898, p. 86, nr. 1 ; C. P atsch, B eitră g e, 5, 1, p. 47, n. 4 ; Em. Condurachi, op. cit., p. 520. 820. D. M. P ippidi, op, cit., p. 283—284, n. 73. 821. G. M ihailov, In scrip tio n es G raecae in B u lg a ria re p e rta e , 1, nr, 46,
270
822. V. L atîşev, în M ittellu n g en d es d eu tsch en A rch ă o lo g isch en In stitu ts, A th en isch e A b te ih in g , 11, 1886, p. 202— 203 ; Em. Condurachi, op. cit., p. 520 ; D. M. P ip p id i, în S tu d ii C lasice, 9, 1967, p. 162. 823. D. M. P ip pidi, D in isto ria D obrogei, 1, p. 283— 284, nr. 73. 824. E. K alin k a, A n tik e D e n k m ă le r in B u lg a rien , în S ch rifle n d e r B alkan kom m ission , W ien, 1906, nr. 227 ; G. M ih ailov, op. cit., nr. 323. 825. G. Seure, A rch eo lo g ie th ra ce, în R ev. A rch ., 1911, 2, p. 423 şi urm . ; V. P ârvan, G e tic a , p. 7 9 ; G. G. M ateescu, în A IIN , 4, p. 333 ; Em. Condurachi, op. cit., p. 518 ; D. M. P ippidi, în S tu d ii C lasice, 9, 1967, p. 161— 162 ; R. V u lp e, G etu l B u reb ista , p. 39. 826. V. P ârvan, G etica , p. 76—78 ; id., Z id u l c e tă ţii Torni, p. 434. 827. G. M ihailov, op. cit., nr. 400 cu toată b ib liografia ; D. M. P ippidi, op. cit., p. 277, n. 49. 828. Strabon, G eogr., V II, 3, 17 : Ή δέ ύπερκειμένη πδσα χώρα τοϋ λεχθέντος μετα ύ Βορυσθένους καί "Ιατρού πρώτη μέν εστιν ή των Γετών έρημία, οί Τυρεγεται, μεθ' οδς ot Ίάςυγες Σαρμάται καί οί Βασίλειοι λεγόμενοι καί Οΰργοι. 829. P tolaem eus, G eogr., III, 8, 1— 3. 830. Gh. Bichir, în S C IV , 22, 2, 1971, p. 179— 199. $31. N. Gostar, în A n a le le U n iv. Iaşi, seria nouă, sec. III, Istorie, tom , X V I, an. 1970, fasc. 1, p. 65— 66. 832. B ib liografia la I. I. R ussu, în D acia, N .S., 3, 1959, p. 344 şi urm. şi Gh. Bichir, op. cit., p. 184. 833. M. Smiăko, K u ltu r y W ezesn eg o O kresu , L w o w , 1932 ; id., în A r heologia, K iev, 2, 1948, p. 98— 128 ; id., în K S , 44, 1952, p. 67—82 ; G. B. Fedorov, în M IA , 89, 1960 ; Gh. B ichir, C u ltu ra carpică, B ucureşti, 1973, p. 173— 174 ; id., D icţio n a r, p. 376. 834. U n ele în d oieli cu p riv ire la ap artenenta lor geto-d acă la I. I. Russu, în SC IV , 9, 1958, 2, p. 306, n. 3. 835. G B. Fedorov, în SC IV , 10, 2, 1959, p. 371— 403. 836. R. V ulpe, în Ist. R om ., 1, 1960, p. 243—244 ; G. B. Fedorov, în K S , 68, 1957, p. 51— 62 ; id., în SC IV , 10, 1959, 2, p. 374—375 ; M. Babeş, în SC IV , 20, 2, 1969, p. 195— 216 ; M. B ab eş — I. U ntaru, în Dacia, NS., 13, 1961, p. 283— 290 ; V . I. D upoi, în A n a lele U n iv. B u cu reşti, Istorie, 20, 1, 1971, p. 27— 50. 837. M. B abes, în S C IV , 20, 2, 1969, p. 195— 2 1 7 ; id., în M em . A n tiq ., 2, 1970 (1972), p. 215—235. 838. S. Teodor, în SC IV , 20, 1, 1969, p. 39. 839. C. B randis, în RE, S u p p i., I, 1903, p. 263 ; v . d e e x . şi R. P arib en i, op. cit., p. 212. 840. V. P ârvan, G etica, p. 65— 74, 85— 91 ; C. P atsch , în B eitră g e, 5, 1 ; B is z u r F estsetzu n g d e r R o m e r in T ra n sd a n u vien , V ien a, 1932, p. 5—82. 841. V. P ârvan, G etica , p. 25— 90 ; C. P atsch , op. cit., p. 70—82 ; D. M. P ippid i, D in isto ria D obrogei, 1, p. 291— 293 ; R. V ulpe, D in isto ria D obrogei, 2, p. 32—33.
271
842. M. B abeş, M em . A n tiq ., 2, 1970 (1972), p. 218. 843. I. N estor, în Ist. Rom,., 1, 1960, p. 671—G82 ; Gh. B ichir, în A c te s du V ille Congr. in t. d. sci. pre. e t p ro to h isto riq u e s, vo i. 1. Beograd, 1971, p. 275— 285. 844. J. Harm atta, S tu d ie s on th e h is to ry of th e S arm atian s, în M agyarG orog T an u lm ă n yo k , 30, B udapesta, 1950, p. 3— 64 şi în A c ta A r c h .: 2, fasc. 4, B udapesta, 1952, p. 354 şi urm. 845. I. N estor, op. cit., p. 672. 846. K. Sm irnov, în A tti d e i V I C ongresso in te rn a zio n a le d e lle scien ze p reisto rich e e p ro to sto rich e, III, Roma, 1966, p. 142— 143 ; Gh. Bichir. L es sa rm a tes, p. 281. 847. R. V ulpe, în D acia, 7—8, 1941, p. 50— 62, fig. 42 şi 43. 848. Gh. Bichir, op. cit., p. 281. 849. R. V ulpe, op. cit., p. 66—67. 850. Gh. Bichir, în S tu d ii şi co m u n ică ri, Sib iu , 14, 1970, p. 145, nr. 58. 851. D espre P om peius (106—48 î.e.n.) v . d e ex . Ed. M eyer, C aesar M onarchie u n d d a s P rin z ip a t des P o m p eju s, ed. a 3-a, S tuttgart-B erlin. 1922; J. V an O oteghem , P o m p ee le G ran d, b a tisse u r d ’E m pire, B ru xelles, 1954 ; M. G elzer, P o m p e ju s, M iinchen, 1959 ; H. D aicovi-ciu, D icţion ar, p. 479. 852. R ă zb o iu l c iv il, III, 7 2 ; v. şi A ppianus, R ă zb o a iele
civile,
II, 63.
853. A ppianus, R ă zb o a iele c iv ile , II, 51. 854. V. întregul tex t, supra p. 92—93. 855. Aippianus, R ă zb o a ie le c iv ile , II, 110. 856. Strabon, G eogr., V II, 3, 5. 857. Plutaroh, C aesar, 58. 858. Suetonius, A u g. V III, 4. 859. V elleiu s Paterculus, H ist. R om ., II, 59, 4. 860. R. V ulpe, G e tu l B u reb ista , p. 42. 861. E ste vorba de A p ollon ia Illy rica situ ată pe ţărm ul de răsărit M ării A driatice. 862. Suetonius, A ug., VIII, 4. 863. V elleiu s P aterculus, H ist. R om ., II, 59, 4. 864. T itus L ivius, P erioch ae, CXVII. 865. Suetonius, C aesar, X LIV , 6. 866. C. Jullian, H isto ire d e la G aule, III, Paris, 1920, p. 149 şi urm. 867. A lbert G renier, L es G au lois, Paris, 1945, p. 132. 868. D e B ello G allico, I, 53, 4. 869. C. Jullian , op. cil., p. 154 şi p. 382. 870. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, p. 287.
272
a'.
C A PITO LU L VI
\
în t in d e r e a s t ă p în ir ii 3. H otarele de vest şi nord-vest. 2. H otarele de sud, est şî nord-est.
1 HOTARELE DE VEST ŞI NORD-VEST Nici un izvor litera r, ajuns pînă în zilele noastre, n u ne preci zează în m od direct lim itele, hotarele, întinsei stăpîniri a lui B urebista. Cu toate acestea, m enţionări ale u nor scriitori antici, contem porani cu m arele rege ori de m ai tîrziu, ne a ju tă să fixăm , în linii m !a ri, pînă unde s-a în tin s s ta tu l daco-getic ce îl avea în fru n te pe B urebista. In stab ilirea g ran iţelo r ne sîn t de un n e p reţu it ajutor descoperirile arheologice făcute întâm plător dar. mai cu seam ă, cele rez u lta te din săp ătu ri sistem atice. De fiecare dată descoperirile arheologice sîn t în concordanţă, vin să com pleteze şi să confirm e tex tele literare. Cele două categorii de iz voare se verifică reciproc. B ineînţeles că n u poate fi vorba de a stabili nişte linii de h o tar exacte. S paţiul de form are şi de locuire al daco-geţilor cuprinde un vast terito riu a tît la nordul c ît şi la sudul D unării. A supra aces tuia n-a existat însă, în întregim ea lui, o suprem aţie etnică dacogetică, în sensul că au ex istat zone periferice unde a lă tu ri de străm oşii noştri au vieţu it şi alte neam uri, de m ulte ori în m a joritate. T eritoriul unde suprem aţia etnică daoo-getiică a fost perm anentă şi co n tinuă a fost num ită de C. Daicoviciu „v atra p erm anentă14 a daco-geţilor şi corespunde, aproxim ativ, cu ră spîndirea rom ânilor d in zilele noastre 871. B urebista însă a cuprins în tre hotarele sta tu lu i său întregul te rito riu daco-getic, c h ia r şi pe acela unde locuirea m ajo ritară o d eţin eau alte sem inţii pe care le-a supus daco-geţilor. Vom urm ări acum graniţele de nord şi de apus ale sta tu lu i daco-getic de pe vrem ea lui B urebista, în m ăsura pe care ne-o îngăduie izvoarele, fie ele arheologice ori literare.
27â
V. Pârvan, descriind graniţele „îm părăţiei11 getice a lui B ure bista, spunea că acestea se întindeau pînă în Boem ia şi pînă la Alpii Norici (Alpii A ustriei) 872. O asem enea extindere este, evi dent, exagerată şi ea a fost com bătută încă de m ultă vrem e de către C. Daicoviciu 873. Nimic nu ne îngăduie să presupunem o dom inaţie a lui B urebista aşa de departe spre vest pînă în cad rila te ru l Boemiei. Boiii pe care i-a învins B urebista n u erau cei din Boemia, iar tauriscii n u erau nici ei cei din Noricum , de pe terito riu l A ustriei, A tît boiii cît şi tauriscii supuşi ori alun gaţi de B urebista erau, aşa cum am m ai a ră ta t 874, sem inţii cel tice ce locuiau la nordul D unării m ijlocii. V. P ârv an făcea con fuzie în tre tauriscii norici şi tauriscii d in p reajm a D unării p re cum şi în tre boiii din Boem ia şi în tre cei din Slovacia de nordvest 875, extinzând în consecinţă hotarele lui B urebista pînă în Boem ia şi pînă la Alpii austrieci. N um ai Slovacia de azi a fost cuprinsă în tre hotarele sta tu lu i daco-getic, d u p ă înfrîngerea boii lo r şi a tauriscilor. Locuirii daco-geţilor pe te rito riu l Slovaciei i-am consacrat un stu d iu special 876. Cu această ocazie arătam că descoperirile făcute, m ai cu seam ă, în ultim ele două decenii, de că tre arheologii slovaci, dovedesc, în chip neîndoielnic, o lo cuire foarte tim purie în această zonă a elem entului etnic tracic. M. Dusek, care a studiat perioada h a llsta ttia n ă tîrzie din Slovaciaj a ajuns la concluzia că „tracizarea11 terito riu lu i Slovaciei a a v u t loc încă din aşa-num ita perioadă traco-cim m eriană (750— 550 î.e.n.), u lterio r adăugîndu-se noi v aluri de populaţie tracă 877 P ătru n d erea unei populaţii tracice de nord (daco-getice de m ai tîrziu) pe terito riu l Slovaciei, cel p uţin în p artea ei de r ă s ă rit şi, eventual, centrală a av u t loc la sfîrşitu l epocii bronzului şi începutul celei a fierului. Tracii vor locui aici încă de pe atunci în am estec cu a lte populaţii, constituind însă elem entul etnic de bază a l acestor terito rii 878, peste c a re se v o r aşeza apoi d iverse populaţii venite d in est sau vest. P e la sfîrşitu l sec. al IV -lea î.e.n. şi la începutul veacului u rm ă to r vor p ătrunde, în aceste spaţii, celţii. Ei se vor aşeza în m asă m ai com pactă, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, în sud-vestul Slova ciei, în apropierea D unării. Necropolele descoperite în această regiune au ap arţin u t, după to ate probabilităţile, boiilor şi ta u riscilor, de care vorbesc izvoarele literare. P rin contrast cu ne cropolele celtice din sud -v estu l Slovaciei, cele din zonele de nord-est, extinzîndu-se peste terito riu l U crainei Carpatice (U.R.S.S.) pînă la C arpaţii nordici, sîn t cu m ult m ai mici, fiind de fa p t doar g ru p u ri d e m orm inte şi cu un caracter celtic m ult m ai p u ţin pur, în sensul că de fiecare d a tă se evidenţiază, pe cale arheologică, un viguros elem ent autohton daco-getic. P re -
274
xenţa autohtonilor în cadrul aşezărilor ori a cim itirelor ne este dovedită, m ai cu seam ă, de ceram ica specific daco-getică 879. Con tinuitatea locuirii daco-geţilor în sec. III— II î.e.n. pe terito riu l Slovaciei şi în sp aţiu l învecinat, pînă Ia C arpaţi, al U crainei c a r patice (U.R.S.S.) ne este dovedită şi de descoperirile num ism atice. Un tezaur de arg in t compus din cinca 100 de im itaţii după tetradrahm ele lui F ilip al II-lea şi A lexandru cel M are s-a des coperit la V elikaja G orazdovka, reg. Beregov. T ezaurul a fost ascuns în tr-u n vas lu cra t cu m îna, fă ră îndoială, dacic 88°. în aceeaşi regiune, în apropiere de M unkacevo (Munkâcs) se m ai cunosc, d in descoperiri izolate, încă circa 20 de m onede de acest fel. C om entînd tez a u ru l de la V elikaja Gorazdovka, I. W inkler 881 ajunge la concluzia că el aparţine m onedelor daco-getice de tip „Banat11 a căror răsp în d ire este cunoscută în sp a ţiu l d in tre D u năre şi Tisa, în T ransilvania, M oldova şi ca cel m ai nordic punct, U craina Carpatică. O foarte bună analogie p e n tru tezaiîrul de la V elikaja G orazdovka o constituie un tezau r de m onede getodace descoperit în Moldova, la V ovrieşti (jud. Iaşi). Dem n de sub liniat n i se pare fa p tu l că este vorba n u num ai de aceleaşi ti puri, ci de m onede tăia te şi cu contram ărci identice sau ase m ănătoare. Cu ocazia publicării tezau ru lu i de la V ovrieşti, C. P r e d a 882 ajunge la concluzia că acesta aparţine unui tip de m onede spe cific Moldovei. M onede d e acest tip s-a u descoperit şi în in te riorul arcului carpatic pînă pe Tisa sau în nord, pînă în Galiţia. S epararea în cadrul tip u lu i „B anat“ a u n u i a lt tip specific Mol dovei ce lim itează astfel zona de răspîndire a unui tip de m o nedă daco-getică n i se pare c ît se poate d e justificată. C hiar fără a fi specialist în num ism atica daco-getă, legătura în tre tezaurul de la V elikaja G orazdovka şi cel de la V ovrieşti ni se p are indiscutabilă. T e z a u ru ld e la V elikaja G orazdovka este alcătuit din m onede daco-getice a p arţin în d em isiunilor tim purii, unele m ai păstrînd încă urm e de legendă şi poate fi d a ta t în a doua jum ătate a sec. al III-lea î.e.n., sau în secolul u rm ăto r 883. M onede daco-getice de a rg in t au fost descoperite şi în Slo vacia la Pezinok său B ratislava, fără să fie însă vorba, pînă acum, de tezaure, ci num ai de m onede iz o la te 884. Dem n de sub lin iat este fap tu l că m onedele daco-getice au fost descoperite şi în Slovacia de sud-vest. Iată deci că descoperirile arheologice ne dovedesc că pe te ritoriul Slovaciei, în sec. III—II î.e.n., locuia o populaţie dacogetică ce constituia elem entul etnic de bază peste care s-au su prapus celţii.
275
R eferitor la sec. I î.e.n., va treb u i m enţionat m eritul cercetă to ru lu i slovao A. Tocik 885 de a fi publicat p e n tru prim a dată un stu d iu de sinteză asupra m aterialelor daco-getice din Slovacia şi de a fi atras atenţia specialiştilor asupra descoperirilor făcute încă din preajm a celui de-al doilea război m ondial, dar m ai ales în ultim ele două decenii. In 1959 acesta înscria pe h a rta de răspîn d ire pe care a întocm it-o 28 de localităţi situate în estul ori în v estu l Slovaciei. De atunci n u m ăru l lo r a crescut considera b il 886. C ercetătorul slovac stabilea două etape succesive în dez voltarea culturii m ateriale dacice din Slovacia. O perioadă, mai veche, care a r începe pe la 100 î.e.n. şi o a doua, m ai nouă, de pe la 60 î.e.n. şi a r d u ra pînă la m ijlocul sec. I e.n. N u este cazul şi locul aici să in tră m în detalii cu privire la cronologia celor două faze. Vom reţin e doar fap tu l că, odată cu includerea terito riu lu i de astăzi al Slovaciei în s ta tu l daco-getic a lui B ure bista, va începe p e n tru acesta o epocă nouă. Ea se caracterizează, ca dealtfel p retu tin d en i pe cuprinsul stăpînirii lui Burebista, p rin tr-o intensă, fecundă şi polivalentă activitate economică, concretizată în bogăţia vestigiilor arheologice găsite în diverse aşezări de pe p ăm întul slovac. N um ărul aşezărilor dacice din v rem ea lui B urebista este foarte m are. în acest sens ni se pare suficient dacă vom spune că num ai în Slovacia de est se cunosc peste 30 de asem enea aşezări 887. D espre locuirea daco-geţilor în Slovacia şi despre hotarele sta tu lu i lui B urebista care corespund lim itelor de răspîndire ne vorbesc, pe lîngă descoperirile arheologice şi m ărtu rii ale auto rilo r antici. Caesar d elim itînd hotarele germ anilor ne spune : „P ăd u rea (Hercinică) începe de la hotarele helveţilor, nem etilor şi rauracilor şi se în tin d e în linie dreap tă, paralel cu D unărea, pînă la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici o ia la stînga, în direcţia opusă fluviului, şi, d atorită m ărim ii ei, atinge ţin u tu rile m ultor neam uri" 888. De la Strabon aflăm acelaşi lu cru „...Num ai că unii din suebi locuiesc, d u p ă cum am spu's, în P ă d u rea (Hercinică), alţii în a fara ei învecinîndu-se cu geţii“ 889. D espre hotarele de apus ale daco-geţilor la Strabon găsim m ai m ulte m enţionări în cuprinsul operei sale. V orbind despre G erm ania el nu spune că p artea ei de m iazăzi aparţine suebilor. „Apoi, în d ată urm ează terito riu l geţilor, la început îngust —m ărg in it la sud cu Istru l în p artea opusă ou m u n ţii P ăd u rii H ercinice şi cuprinzînd şi o p arte din m u n ţi. Apoi se lărgeşte şi se în tin d e spre nord pîn ă la tirag eţi“ 890. P rin P ăd u rea H ercinică autorii antici înţelegeau, fă ră îndo ială, un sp aţiu întins ce cuprindea M unţii C arpaţi, C arpaţii nor-
276
dici şi Carpaţii Mici din Slovacia de sud-vest, pînă la rîu l Mo rava (Marus). A cestea erau hotarele de nord şi nord-vest ale stă pînirii lui B urebista (vezi fig. 8). In zona din nord-vestul D a ciei rom ane, Ptolem aeus aşază cîteva localităţi şi trib u ri ce sînt fără îndoială daco-getice. A stfel, m enţionează localităţile Car p i s m , la nord de A quincum , în d rep tu l cotului D unării, Singone, undeva pe rîu l N itra, în afaţa oraşului Brig'etio 892 şi n u mele a două trib u ri dacice : raeatriai şi racatai 893. C ontinuitatea locuirii daco-geţilor pe terito riu l de azi al Slo vaciei alătu ri de alte sem inţii, în prim u l rîn d celtice, poate fi urm ărită, în stadiul actual al cercetărilor şi după m oartea lui B urebista, pînă spre sfîrşitul sec. III, începutul sec. IV e .n .894. Iată deci, că despre o extindere a daco-geţilor spre vest, în terito riu l Slovaciei, pe vrem ea lui B urebista nu poate fi vorba 89δ. Aceştia locuiau aici de foarte m ultă vrem e. B urebista îi va su pune ori îi va alunga pe celţii ce stăpîneau, ce aveau suprem aţia politică asupra acestor zone daco-getice de vest pe care le va include în stăpînirea sa. U rm ărind acum în continuare graniţele sta tu lu i lui B urebista vom ajunge la D unăre. A ceasta ne este indicată drept hotar de mai m ulţi autori antici. La textele pe care le-am reprodus mai ' înainte vom adăuga m ărtu ria lui A ppianus care vorbeşte despre intenţiile lui A ugustus de a-i supune pe daci. Cu această ocazie el ne precizează ca h o tar ăl dacilor în această p arte de vest, D u n ărea m ijlocie 896. S ituaţia a fost cu sig u ra n ţă m ai veche şi da tează de pe vrem ea lui B urebista, după cum o dovedesc cele lalte izvoare. L ocuirea dacică va depăşi c h ia r şi D unărea, pătrunzînd în P annonia d e est pe o fîşie rela tiv îngustă d in apro pierea D unării. D ovada în acest sens ne-o oferă m aterialele da cice,' p rin tre care figurează ceram ica din specia prim itivă lu crată cu m îna, găsită în diferite aşezări. D intre acestea vom cita d o ar aşezarea de la B udapesta (Tabân-G ellerthegy) unde alături de ceram ica celtică s-a găsit şi ceram ică specific dacică lu crată cu m îna. P rin tre form e sîn t de rem arcat opaiţele (ceşti dacice, r e cipiente caracteristic daco-getice) 897. F iind vorba de o categorie prim itivă de ceram ică ni se pare exclusă posibilitatea ca ea să fi ajuns aici pe calea com erţului. La fel de neplauzibilă este şi ipoteza aducerii ei de către arm atele lui B urebista. P rezenţa ce ram icii dacice atestă, după p ărerea noastră, prezenţa efectivă în cadrul unor aşezări celto-eravisce a etn icu lu i daeo-getic. Cînd anum e şi în ce îm p re ju rări au p ătru n s aceştia în d rea p ta D u n ării este greu de spus. Ce ni se pare însă deosebit de lim pede este că această p ă tru n d e re a daco-geţilor în P annonia nu trebuie
277
8. Dacia în vremea lui Burebista
legată de războaiele p u rta te de B urebista în vest. P rezenţa m a terialelor de care vorbeam n u constituie un tem ei p en tru a sus ţine extinderea stăp în irii lui B urebista asupra Pannoniei 89s. M ateriale dacice au fost descoperite şi m ai spre vest în No ricum , pe terito riu l de azi al A ustriei 8" , ajungînd pînă în Silezia centrală 900. Mai este de adăugat apoi o ceaşcă dacică găsită în M oravia 901. Toate acestea reprezintă, ca şi în cazul celor din P annonia p ă tru n d eri de elem ente etnice sporadice fără a consti tui o dovadă a extinderii pîn ă aici nici a arm atelor lui B urebista şi nici a hotarelor statu lu i său. P ă rere a noastră este că fru n ta riile sta tu lu i lui B urebista spre vest (fig. 8) n-au d ep ăşit linia D unării m ijlocii sau C arpaţii Mici, respectiv rîu l M arus 902. în treag a zonă d in tre D unărea m ijlocie şi Tisa era locuită de trib u ri daco-getice în am estec cu alte se m inţii. R ecucerirea acestora de la celţii ce au pus stăpînire pe ele a fost, aşa după cum reiese din te x tu l lui Strabon, m otivul războiului dintre B urebista şi C ritasiros 903. D espre locuirea dacogeţilor în spaţiul d in tre D unăre şi Tisa n e sta u m ărtu rie num e roase descoperiri arheologice adunate p e n tru prim a oară de cer cetătorul m aghiar M. P ârducz 904. în această zonă daco-geţii sîn t cu siguranţă in stalaţi cu m u lt m ai în ain te decît epoca lui B ure bista şi vor continua să existe şi d u p ă m oartea m arelui rege. O schim bare im p o rtan tă se va petrece în acest te rito riu pe la anul 20 e.n., pe tim p u l dom niei îm p ăratu lu i Tiberius, cînd în tre D unăre şi Tisa vor p ătru n d e sarm aţii iazigi. Aceştia îi vor îm . pinge, după cum ne spune P linius cel B ătrîn, pînă la Pathissus (Tisa) 905. P ă tru n d e rea iazigilor în terito riu l d intre D unăre şi Tisa n -a însem nat alungarea dacilor de aici. A ceştia vor continua să vieţuiască în aceste regiuni îm preună cu trib u rile sarm ate, după cum o dovedesc descoperirile arheologice 906.
2 HOTARELE DE SUD, EST ŞI NORD-EST Să urm ărim acum, în continuare, fru n ta riile statu lu i lui B ure bista, pe care le-am văzut stabilite de m arele rege spre nord-est la C arpaţii nordici, spre vest la rîu l M arus şi C arpaţii Mici, u rm înd apoi m alul stîn g al D unării. In capitolul an terio r am a ră ta t că B urebista a p u rta t războaie victorioase cu scordiscii de neam celtic ce locuiau la sudul Du nării cu centrul cel m ai im portant Singidunum (Belgradul de
279
azi). Despre" luptele eu seordiseii şi despre incursiunile război nice ale lui B urebista ne vorbeşte Strabon 907. El este singurul a u to r antic care ne relatează despre aceste evenim ente fără să ne m enţioneze însă pînă unde s-a întins stăp în irea lui Burebista. De aceea, fix area fru n ta riilo r statu lu i daeo-getie este foarte di ficilă. N u ştim cît anum e din terito riu l locuit de scordisci a fost inclus în sta tu l lui B urebista, sau dacă acesta s-a lim itat doar la linia D unării. Un indiciu ne pot oferi descoperirile arheologice p rin tre care figurează ceram ica şi podoabele specifice daco-getice. Ele n u sîn t însă în m ăsură să ne dea u n răspuns categoric şi autorizat eu priv ire la problem a pe care o dezbatem. Pe terito riu l Iugoslaviei de azi s-au făcut num eroase des coperiri de m ateriale daco-getice, fie întâm plător, fie pe calea săp ătu rilo r sistem atice 908. Ele pot fi îm p ărţite în două m ari grupe, după criterii de ordin geografic, şi anum e : unele care s-a u găsit la nordul D unării, în special pe terito riu l B anatului iugoslav şi o a doua grupă, form ată din m aterialele găsite pe te rito riu l Serbiei şi Macedoniei. în am bele cazuri m erită a fi sub lin ia t fap tu l că este vorba a tît de piese izolate, cît şi de com plexe arheologice dezvelite sistem atic pe calea săpăturilor. Din B anatul iugoslav se cunosc pînă acum 12 aşezări în care s-au .găsit m ateriale daco-getice. Cele m ai im portante d in tre acestea s în t cele de la Zivodar, Vrsac, B anatski Karlovac, Bela Crkva, Dubovac, K ovin şi Oresac 909. Toate descoperirile am intite do vedesc o locuire daco-getică intensă a spaţiului B anatului iugo slav care a fost inclus, după părerea noastră, neîndoielnic în sta tu l lui B u re b is ta 910. Dacă cu p riv ire la prim a g ru p ă sem nificaţia istorică este lim pede şi uşor de stabilit, n u acelaşi lucru se poate spune despre descoperirile făcute la sudul D unării. F iind vorba d e podoabe şi în special d e ceram ică din specia rudim entară, e le nu pot fi puse, cum pe bună drep tate ară ta M. G arasanin911, pe seam a u nor incursiuni trecătoare de jaf şi de aceea va tre bui găsită o altă explicaţie a lor. D upă M. G arasanin antichită ţile daco-getice descoperite în Serbia şi M acedonia a r reprezenta doar o influenţă culturală fără o prezenţă etnică efectivă. D upă p ărerea noastră însă, m aterialele în discuţie reprezintă m ai m ult decît o influenţă cu ltu rală despre care n i se pare că n u poate fi vorba în cazul ceram icii rudim entare. De aceea, am form ulat o a doua ipoteză conform căreia, în aceste zone, ne-am găsi în prezenţa efectivă a daco-geţilor, in filtra ţi din nordul D unării. M e rg în d ' m ai d e p a rte şi întem eindu-ne tocm ai pe aceste m ate riale, presupunem că tracii ce trăiesc am estecaţi cu seordiseii, m enţionaţi de S trabon (VII, 3, 10) trebuie să fi fost daco-geţi
280
care vieţuiau îm preună cu iliri şi celţi 912. A rheoloaga iugoslavă Draga Garasanin a descoperit la P aracin m orm inte de incineraţie care au ap arţinut, neîndoielnic, daco-geţilor. A cestea se datează la începutul Im periului şi descoperitoarea lo r presupune că a r putea fi vorba despre daco-geţi stră m u ta ţi de la nordul D unării în Moesia în urm a expediţiilor care i-au av u t în fru n te pe Cn. Cornelius L entulus şi Sex. Aelius Catus, evenim ente ce s-a u pe tre c u t în anii 11— 12 e.n. şi s-au soldat cu m u tarea în sudul Du n ării a 50 000 de geţi 913. Oricare a r fi adevărul, răm îne deschisă în tre b are a în ce m ă sură fru n ta riile sta tu lu i daco-getic de pe vrem ea lui B urebista s-au extins la sudul D unării în această zonă a D unării m ijlocii şi, în caz afirm ativ, p în ă unde anum e a u ajuns ele ? în ain te de orice, ne grăbim să spunem că la această în treb are n u se poate da un răspuns ce să se sprijine pe o docum entare cît de cît dem nă de încredere. Am a ră ta t că an tichităţile daco-getice, gă site la sud de D unăre, pot fi in te rp re ta te în diverse chipuri. Sigur ni se pare doar u n sin g u r fa p t şi anum e că ele n u sîn t în m ăsură să n e dea u n răspuns la problem a pusă. H. Daicoviciu se gîndea la posibilitatea ca partea de vest a Peninsulei Balcanice să fi fost încorporată în stăpînirea lui B u re b is ta 914. Ideea ca a ta re poate fi acceptată deşi ni ,se pare m ai verosim il ca B urebista, după ce i-a învins pe scordisci, să se fi retras pe linia D unării. Aceasta reprezenta o fro n tie ră n a tu ra lă m ai sigură şi m ai lesne de apărat, constituind în acelaşi tim p continuarea graniţei de vest. O ata re fro n tieră este d e presupus m ăcar în tr-o prim ă perioadă cînd B urebista m ai avea înainte acţiuni războinice dificile şi ne gîndim la cucerirea sp aţiului d in tre D unăre şi M unţii Balcani precum şi la cucerirea cetăţilorsta te greceşti de pe m alul de vest al P o n tu lu i Euxin. Dacă p e n tru nord -v estu l Peninsulei Balcanice situaţia n u este deloc lim pede, în sensul că locuirea daco-getică în această zonă pare să fie sporadică iar includerea în tre fru n ta riile stăpînirii lui B urebista problem atică, nu acelaşi lucru îl putem spune cu p riv ire la zona de nord-est. Aici, în tre D unărea răsăritean ă şi M unţii H aem us (M unţii Balcani), locuirea daco-getică este foarte veohe. Ne găsim în tr-u n terito riu ce face p arte din m area lor arie de form are. Ei rep rezin tă aici fondul etnic autohton. Despre aceştia, despre geţii din dreap ta Istru lu i ne vorbesc prim ele m ăr tu rii scrise ce n e-au parv en it cu privire la străm oşii noştri. Este adevărat însă şi fa p tu l că autorii m ai tîrzii, cei de la începutul Im periului, nu ne spun nim ic cu priv ire la geto-dacii de la su dul D unării. E xplicaţia faptului nu este greu de găsit. Sîntem
281
deja în tr-o vrem e cînd spaţiul respectiv a fost inclus în. im pe riu l cezarilor şi de aceea n u se m ai vorbeşte despre geţi. înee- ; pînd cu A ugustus, hotarele Rom ei se vor definitiva pe linia Du nării. In tre D unăre şi Balcani etnicul de bază îl form au neam u rile t r ă c îc e ~ l ^ r â r e r ă iî î^ ^ îi cunosc sub num ele generic de geţi şi moesi, îm părţiţi în num eroase trib u ri : crobizii, triballii, dardanii etc. 915. La sud de. iMunţii Balcani trib u rile tra cice au cunoscut în d ffS Itff ^ c r ia a d e unificări sub conducerea odrişilor. A ceştia încercau ori de cîte ori îm p reju rările o îngă duiau să se ridice deasupra celorlalte trib u ri tracice p e n tru ca după cîte o ciocnire nefericită să recadă în obscuritate. U neori dom inaţia politică a odrişilor ajungea pînă la D unăre. Pe cîm puî de lu p tă de la P harsalus, Pom peius a av u t sp rijin u l a doi p rin cipi traci : R hascuporis din neam ul sapeilor şi Cotys din trib u l astilor 916. N u ştim care deţinea suprem aţia politică asupra teri toriului d intre Balcani şi D unăre şi de cine era condus. Oricui ar fi aparţinut, este sigur că B urebista o va în lă tu ra şi va in clude acest terito riu în tre hotarele sta tu lu i său 917. Locuirea daco-geţilor în sudul D unării răsăritene, în spaţiul cuprins în tre Istru şi Haem us este dovedită şi de descoperirile arheologice făcute, m ai cu seam ă în u ltim a vrem e, a tît de către arheologii roiM ni, p e n tru Dobrogea, cît şi de cei b u lg a r i918. P rin tre acestea figurează aşezări şi necropole cu obişnuitul lor in v en tar constituit, în b u n ă m ăsură, din ceram ică. Despre includerea terito riu lu i de la sudul D unării în statu l daco-getic, ne stă m ărtu rie inscripţia în care este cinstit A cor nion. In tex tu l acesteia, B urebista ne este arătat, lim pede şi fără echivoc, ca „stăp înind tot terito riu l de dincoace de fluviu (Du nărea) şi de dincolo“ 919. D ecretul în cinstea lui A cornion a fost em is la Dionysopolis şi de acolo treb u ie judecată orientarea. Ceea ce înseam nă că. B urebista a stăp în it toată zona din sudul D unării pînă cel p uţin la M unţii Balcani. Să nu uităm că Apol lonia a fost supusă şi ea de B urebista (vezi fig. 8). N e-au m ai răm as de discutat hotarele de est şi nord-est ale statu lu i lui B urebista. în tre g litoralul M ării Negre, începînd de” 'l a Ăpollonia ş T p îria ”Ta~OlbiaT"£TTos?~icÎr~gîguranţa"inclus în tre fru n ta riile acestuia. Subiectul l-am discu tat în legătură cu cuce■rire a oraşelor greceşti şi n u m ai este nevoie să stăru im asupra lui. Pe cît de certă este această graniţă, pe a tît de nesigură este linia hotarelor statu lu i lui B urebista îndată ce părăsim ţărm ul m ării. Am a ră ta t că spre nord-vest. graniţele statu lu i daco-getic se în tin d eau pînă la C arpaţii nordici, cuprinzînd jspaţiul de azi al
282
Slovaciei şi o p a rte din. U craina carpatică. Se pare că locuirea , ,^ăCT-geţi-ieiV-îneă* din^ aceasta vrem e, se extindea şi dincolo de Carpaţi, p rin Podolia şi G aliţia, în nord-vestul R. S. S. U craina. In această zonă Ptolem aei® , „sub rîu l T yras lîngă Dacia“, m en ţionează o d a v a : C lep id a va 920. La est de Carpaţi, în această zonă din regiunea superioară a N istrului, sîn t de localizat, cu destulă probabilitate, Costobocii. Aceştia locuiau a tît la vest, cît şi la est de C arpaţii Păduroşi, iar p ărerile în văţaţilor din zilele noastre, cu privire la etnicul şi localizarea lor, sîn t îm p ărţite 921. Cert răm îne un fapt, şi anum e că în această zonă există o cul tură m aterială cunoscută sub num ele de c u ltu ra L ipiţa 922 care aparţine, fără îndoială, unei populaţii daco-getice, fa p t dovedit, printre altele, de ceram ică în tru to tu l identică cu cea descope rită în m arile sta ţiu n i daco-getice de pe te rito riu l ţării noastre. Ş Num eroase descoperiri, a p arţin în d culturii Lipiţa, m orm inte sau aşezări, se datează d in sec. I î.e.n. pînă în sec. III e.n. P u rtă to rii c u lt u r ii Lipiţa sînt identificaţi de m area m ajo ritate a cercetăto rilor, cu Costobocii pom eniţi de izvoarele lite ra re antice şi de > inscripţii 923. In ce m ăsură daco-geţii de pe N istrul su p erio r au fost şi ei ataşaţi celorlalte sem inţii u n ite de B urebista şi în acest fel stă pînirea lu i să se fi ex tin s pînă în aceste regiuni, n-o putem pre ciza. Includerea costobocilor in tra - şi ex tracarpatici în fru n tariile m arelui sta t realizat de B urebista, ni se pare a fi fost o realitate, deşi nici u n izvor lite ra r antiic nu ne-o spune. . S paţiul cuprins în tre Ş ire t şi N istru din cele m ai vechi tim puri face p a rte din aşa^T im îÎă^vatrăH sÎrăveche şi perm anentă de locuire a geto-dacilor. Ei pot fi urm ăriţi aici, pe calea des coperirilor arheologice, p rin tre care locul de fru n te îl deţine, ca de obicei, ceram ica daco-getică specifică, încă de p rin sec. V I—V î.e .n .924. Daco-geţii sîn t autohtonii acestor m eleaguri în' care vor p ătru n d e m ai în tîi sciţii, apoi pe la anul 200 î.e.n. bastarnii şi, m ai tîrziu, sarm aţii. îm p o triv a p ătru n d erilo r străin e se vor ridica cetăţile dacice din B asarabia cum sîn t cele de la B utuceni ş rM a te u ţi V2» sau_cele 3 e ’I a V îhvaţinţi şi S a h a rn a 926 ce se dateazârlîrSeŞ^T]^—l |î , î.e.n. C ercetătorii sovietici au descoperit ..B asareîna W 'd e aşezări "dacice şi 4 necropole datîn d din u ir ' tim ele s&cole..ă le ~ e reT 'v ec h i şi din prim ele decenii ale erei noastre 928. Despre locuirea dacilor în spaţiul d in tre P ru t şi N istru ne stau m ărtu rie şi tex tele antice. A stfel P tolem aeus indică, d re p t graniţă estică a Daciei, cursul rîu lu i Ş iret (Hierasus) însă to t el * este cel care la est de acest rîu am inteşte localităţile Z argi-
283
d a v a , T a m a s id a v a şi Piroboridava. în a fa ră de acestea, m ai există şi alte toponim ice daco-getice 929. S paţiul de la nord de Istru (Dunăre) şi pînă la B orysthenes (Nipru) este num it de Strabon stepa getică iar pe tirageţi (geţii de la Tyras) îi aşază la nordul D unării în tre bastarni şi populaţia scitică de pe N ipru 93°. Ptole m aeus 931 îi aşază şi el pe tirageţi la nord de D unăre m ai jos de b astarni şi tagri, probabil to t u n trib dacic 932. în aceeaşi zonă îi cunoaşte pe geţi în sec. I e.n., P lin iu cel B ătrîn 933. D ar ceram ica tipică şi specific daco-getică nu se opreşte la m alurile T yrasului. Ea ε-a descoperit pînă dep arte la O lb ia 934 şi chiar m ai sp re est, în aşezări de pe m alul B ugului, ajungînd pînă în regiunea inferioară a N iprului. în aceste regiuni estice ceram ica daco-getică se deosebeşte substanţial de cea bine cu noscută în aşezările ce fac p a rte din aria perm anentă de for m are şi locuire a daco-geţilor, chiar dacă -unele form e, printre care şi caracteristicile opaiţe-ceşti corespund 935. P rezenţa populaţiei daco-getice la est de T yras ne m ai este dovedită apoi de num eroase inscripţii descoperite în diferite oraşe greceşti în cuprinsul cărora pot fi citite d estule antroponim ii sigur dacice 936. D ionysius Periegetul, autor din sec. al II-lea e.n. în tr-o lu crare avînd ca subiect descrierea păm întului, ne spune că în re giunea de la nord de Istru şi pînă la lacul Meotic (M area Azov) locuiau num eroase trib u ri : germ ani, sarm aţi, geţi şi bastarni (versurile 300— 305) 937. La întocm irea operei sale, D ionysius a folosit izvoare m ai vechi, iar situ aţia dem ografică pe care ne-o prezintă era şi ea anterioară vrem ii cînd a tră it. Că autorul an tic are dreptate şi prezintă o situ aţie reală, ne-o dovedesc des coperirile de n a tu ră epigrafică şi arheologică făcute, în special, în ultim a vrem e de cercetătorii sovietici. A şadar, la est de N istru şi pînă în regiunea inferioară a Ni p ru lu i îi găsim pe daco-geţi tră in d îm preună cu alte neam uri. Este foarte greu de dat un răspuns cu p rivire la vrem ea şi la m odalitatea p rin care ei au aju n s în regiunile am intite. Sigur răm îne doar u n fa p t şi anum e că p ătru n d e re a lor aici este ante rio ară epocii lui B urebista 938. U ndeva în acest spaţiu trebuie căutate, după p ărerea lui C. Daicoviciu 939, localităţile Setidava şi Susudava pe care Ptolem aeus le-a localizat pe h a rta lui m ult p rea spre vest, şi după el, unii d in tre învăţaţii m oderni 940. Dacogeţii în spaţiul de la nordul M ării N egre cuprins în tre N istru şi N iprul inferior se vor m enţine pînă tîrziu, după cum o dove desc descoperirile arheologice, sau p e n tru zona oraşelor greceşti cele epigrafice 941. C ît anum e d in acest v a st te rito riu a fost in-
284
I 1§
f
»
cius de B urebista în statu l său este foarte greu de precizat. Un lucru este doar sigur, şi anum e că Olbia, situ a tă pe lim anul Bugului, a fost cucerită de ostile lui B urebista. D escoperirile de m ateriale dacice,' p rin tre care figurează şi opaiţele lu crate cu mîna, găsite la Olbia sau în aşezări cum este cea de la K ozîrka pe m alul d rept al B ugului, nu pot fi legate de acţiunile m ilitare întreprinse de B urebista pe aceste m eleaguri. Ele nu puteau fi transportate de arm ată, ci reprezintă produse ale populaţiei dacogetice ce trăia aici în am estec cu alte neam uri, i:' Pe unde vor fi trecut, la est de T yras hotarele statu lu i dacogfetic în fru n te a căruia se găsea gloriosul rege B urebista, în ac tualul stadiu al cercetărilor, n-o putem preciza. Nu este exclus ca oştile ce au cucerit Olbia să fi în ain ta t pînă pe m alurile Ni prului, respingîndu-i şi alungîndu-i pe sarm aţii ce încercau să pătrundă spre vest. Dacă o zonă mai largă d in tre T yras şi Hy panis (Bug) ori num ai o fîşie mai îngustă din apropierea ţă r mului Pontului E uxin au fost incluse în tre hotarele sta tu lu i lui Burebista n-o putem spune. A tîta vrem e cît nu posedăm docu m ente cît de cît sigure, ou privire la acest subiect, ipotezele ni se par de prisos. De necontestat răm îne doar faptul că în floritorul oraş al borystheniţilor, Olbia, a in tra t, m ăcar pentru o vrem e în întinsa stăp în ire a lui Burebista. Iată deci că, în urm a a num eroase războaie din care a ştiut să iasă întotdeauna victorios, B urebista a devenit stăpînul unui enorm teritoriu. G raniţele statu lu i său se întindeau spre vest pînă la D unărea m ijlocie şi rîu l M arus (Morava) învecinîndu-se cu germ anii, spre n o rd pînă la C arpaţii noM ici, s p re s u d pînă la Haemus (Balcanii de azi) iar spre răsărit, h o taru l îl form a ţăr mul de vest al P o ntului Euxin, de la Apollonia la Olbia (vezi fig. 8). El n-a fost num ai „cel d intîi şi cel m ai m are d in tre regii din T racia“ cum îl intitulează redactorul decretului în cinstea lui Acornion, de la Dionysopolis, ci p rim ul şi cel m ai puternic dintre regii „b arb ari11 ai Europei tim pului său. B urebista a reuşit datorită genialităţii sale, d ato rită n enum ăratelor însuşiri cu care era înzestrat, să-i im pună pe daco-geţi şi pe sine însuşi în istoria acelor vrem i, să constituie o forţă pe care a in ten ţio n at s-o Urîngă cealaltă personalitate a tim pului său, Caesar. In încheiere se cuvine subliniat că oricît de în tin să a fost stăpînirea lui B urebista ea nu depăşeşte niciunde aria de locuire a geto-dacilor şi în consecinţă n u poate fi vorba de cucerirea unor terito rii străine. B urebista a supus pe acele neam uri ce se infiltraseră în anum ite zone ale Daciei, unele deţinînd chiar su prem aţia politică.
285
ΝΟ ΤΕ 871. C. D aicoviciu , în T ra n silv a n ia , nr. 72, iu lîe-au gu st, biu, 1941, p. 363 ; id., în Ist. R om ., 1, p. 285 şi urm.
nr.
5—6, S i
872. V. P ârvan, G etica, p. 80. 873. C. D aicovioiu, L a T ra n sy lv a n ie , p. 46, η, 1. 874. V. supra, p. 239—240. 875. C. D aicoviciu , în rev. G în d rom ân esc, 2, Cluj, 1934, p. 370. 876. I. H. Crişan, în S tu d ijn e Z v e s ti a rch e o lo g ic k ih o iista v u slo v e n sk e j a k a d em ie v ie d , 18, N itra, 1970, p. 83— 107 şi în A rh . M old., 6, 1969, p. 91— 109. 877. M. Dusek, în SI. A rch ., 9, 1—2, 1961, p. 155— 169 ; id., T h rakisch es G ră b erfeld d e r H a lls ta ttze it in C hotin, B ratislava, 1966 (la n ota 37 a acestei cărţi sîn t citate toate lu crările colegu lu i slovac cu privire la tracii din S lovacia). 878.
Părerea noastră este îm părtăşită si de B. B enadik, în A rch . Rozii., 23, 3, 1971, p. 323.
879. J. F ilip , K e lto v e v e strd n i E vro p e, P raga, 1956, p. 304—-305 şi p. 541 · B. Benaddk în G erm a n ia , 43, 1965, 1, p. 65. (A utorii fo lo sesc con ceptul de cultură K ustanovice.) 880. P etr Sova-G m itrov, p. 127— 138.
S tu d ijn e
S v e s ti
AUSAV,
4,
N itra,
1961,
881. în A c ta A rch a eo lo gica C arpatica, 1966. 882. In A rh . M old., 4, 1966, p. '137— 173. 883. C. P reda în SC N , 3, 1960, p. 66—70 (cu b ib lio g ra fia m ai vech e) şi în A rh. M old., 4 ; E. C hirilă, în D acia, N . S., 9, 1965, p. 199—200. 884. V. Ondrouch, N a le zy k e lte k y c h , a n tic k y c h a b y za n tsk y c h m in e i na S lo ven sk u , B ratislava, 1964, p. 41—4 3 ; id., M in ce K le to v a D akoG e to v na S lo v e n sk u , în Mo ra vsk e n u m izm a tic k e Zprasy , 8, 1961. 885. A . T ocik, în A rch . R ozs., 11, 1959, p. 841—874 ; id., în R e fe ră ty o p ra co vn ych v y sle d k o c h c e sk o slo v e n sk y c h a rch eo lo g o v za ro k 1958 C ast, II, Liiblice, 1959, p. 71— 86. 886. U n ele d intre descop eririle m en ţion ate ca in ed ite de către A . Tocik au fost în tre tim p p u b lica te ca de ex. cele de la H radec, okr. P rievidza (D. B ialek o v a — K . P ieta, în S lA rch ., 12, 2, 1964, p. 462—463) sau Streda nad Bodrogon, okr. K rălovsk y C hlm ec (v. B u d in sk y — K ricka, în SlA rch ., 8, 1, 1960, p. 224) şi în sfîrşit, cele făcu te la Z em plin, okr. K râlovsk y C hlm ec (v. B udinsky-K r.icka, V y sk u m na m o h iln ik v Z em p lin e ro k u 1958 în R e fe ră ty o p ra c o v n y c h arch eologov za ro k 1958, C a st, II, L ib lice 1959, p. 61—69 ; B. B enadik, în G e rm a n ia 43). O u ltim ă hartă a lo calităţilor d in S lovacia cu d escoperirile daco-getice a fost în tocm ită de K. Horedt, în A rch a eo lo g ia A u stria ca , 45, 1969, V iena, p. 54, fig , 1 cu n ota 3. 887. B. B enadik, în G erm a n ia , 43, 1, 1965, p. 65. 888. De B ello G allico , V I, 25, 2— 3 : Oritur ab H elvetioru m et N em etu m et R auricorum fin ib u s, rectaque flu m in is D anubii region e pertinet
286
ad fin es D acorum e t A n artiu m ; h in c se fle c tit sin istrorsu s d iversis ab flu m in e regionibus m ultarum que gen tiu m fin es p repter m agni tudin em attingit. 889. Strabon, G eogr., V II, 1, 3. 890. Ib id em , V II, 3, 1 : είτ' εύθύς ή τών Γετ&ν συνάπτει γή, κατ’ άρχάς μέν στενή, παρατεταμένη τφ Ίστρω κατά τό νότιον μέρος, κατά δέ τούναντίον τή παρωρεία τοΟ Έρκυνίου δρυμοϋ, μέρος τι τών όρών καί αύτή κατέχουσα, εΐτα πλατύνεταί πρός τάς άρκτους μέχρι Τυρέγετβν. 891. G eogr., II, 11, 3 ; II, 15, 3 şi III, 7, 1 ; V. P ârvan, G etica , p. 225 ; M. M aerea, în A p u lu m , 7, 1968, p. 171. 892. G eogr., II, 11, 15 ; N. G ostar, în SC IV , 9, 1958, p. 413—419 ; C. D ai coviciu, în Ist. R om ., 1, p. 263. V. şi Em. Sim ek, V elk ă G erm a n ie K la u d ia P to lem a ia , 3, 1, Brno, 1949, p. 90 şi 109. :893. G eogr., II, 11, 11 ; cf. V. P ârv an , G etica, p. 225 ; C. D aicoviciu , în. Steaua, 6, (1955), 4, p. 122—124 ; 6 (1955), 6, p. 114— 116 ; id., în Ist. .... R om ,, 1, 1960, p. 263. 894. V. n o ta 876. 895. O asem enea p ă re re g reşită a fost su sţin u tă de A. A lfo ld i, B u d a p est az okorban , 1, B udapesta, 1942, p. 141 şi 147 ; id., Z u r G esch ich te des K a rp a te n b e c k e n s im I J a h rh u n d ert v . C hr., B udapesta, 1942, p. 11 şi u r m ., ; Z. W ozniak, în A cta A rch a eo lo g ica K a rp a th ic a , 3,
K rakow , 1962, p. 256—259. 896. A ppianus, Illyr, 22. P e n tru D u n ărea ca hotar de v e st cf. şi C. B randis, în RE, IV, s. v. D acia şi S u p p i., I, s. v . B u r e b is ta ; K azarov, B ei trăge zu r K u ltu rg e sc h ic h te C. Patsch, B eitră g e, p. 45.
der
T h ra k er,
Sarajevo,
1915,
p.
25 ;
897. E. B onis, D ie s p ă tk e ltisc h e n S ied lu n g en G e lle rth e g y -T a b ă n in B u d a p est, B udapest, 1969, iar pentru c ele la lte descoperiri a se v ed ea ca talogul în tocm it d e Z. V isy, în A M ora F erenc M u zeu m S vk o n yv, 1, 1970, Szeged, p. 5— 29. 898. Cf. C. D aicoviciu , în R e v ista Bucureşti, 1966, p. 97— 111.
rom ână
de
stu d ii in te rn a ţio n a le , 1,
899. Şt. F oltiny, în Festsch-rift fiir A lp h o n s A . B a rb , W issen sch a ftlich e  rb e ite n aus d e m B u rg en la n d , H eft 35, E isenstadt, 1966, p. 79—90 ; I. H. Crişan, C eram ica, p. 160, fig, 72. K. H oredt (loc. cit.) e ste de părere că m orm întul în care s-a descoperit ceaşca d acică de la M iillendorf (B urgenland) a aparţinut unui dac adus d in S lo v a cia d e cvazii-germ anici a lui V an n iu s şi s-ar data după an u l 50 e.n. 900. E ste vorba de u n opaiţ (ceaşcă dacică) găsit în tîm p lă to r în lo ca li tatea H em ista d t. E l se păstrează în M uzeul N a ţio n a l d in H errnstadt (inv. nr. H. 731) şi a fost p u b licat de C hristian Pesoheck, D ie frilh toan dalisch e K u ltu r in M itte l S ch lesien , în col. Q u ellen sch riften zu r ostd eu tsch en V or- u n d F ru h gesch ich te, L eipzig, 1939, p. 308, pl. 19, 6. 301. Ea a fost descoperită în tr-o aşezare de p e terito riu l loca lită ţii V rchoslavice. R. M. P ernicka, D ie K e ra m ik d e r ă lte re n rom isch en K a ise r ze it in M ăh ren, în col. O p era U n iv e rs ita tis P u rk yn ia n a e B runensis, 112, Brno, 1966, p. 56, pl. X X X IV , 8, a-c. @02. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, 196.0, p. 286.
903. G eogr., V II, 5, 2, 904. M. Pârducz, în A rh a eo lo g ia H ungarica, 25, B udapesta, 1941, p. 24— 66 ; id., în A M ăra F eren c M u zeu m E v k o n y v e , Szeged, 1965, şi mai recent, Z. V isy, op. cit., p. 5—29. 905. P lin iu s cel B ătrîn, N a t. H ist., IV, 80, 82 ; T acitus, A n n a les, XII. 29, 3 ; C. D aicoviciu, în A p u lu m , 1, 1939— 1942, p. 98 şi urm. ; id., în Ist. R om ., 1, p. 624. 906. V . n ota 904. 907. V. supra, p. 421. 908. J. Todorovic în T ra v a u x d e s m u sees d e V o îv o d in a , N ovi Sad, 11, 1962, p. 145 şi urm. a în tocm it o hartă de răsp în d ire a ceştilor da cice din Iugoslavia : id., în V I K o n g res A rch eo lo g a J u g o sla vij, L jubljana 1963, B elgrad, 1964, p. 73—77 ; M. G arasanin, C o n trib u tio n s ă l’arch eologie e t l’h isto ire d e sco rd isq u es, în v o i. A P ed ro B osch G im p era en el sep tu a g essim o a n iv e rsa rio d e su no,scim ento, M exic, 1963, p. 173— 180. 909. H. D aicoviciu, T h e Illy ria n s an d D acian s, C atalogul ex p o ziţiei, Beograd, 1971, p. 76. 910. I. H. Crişan, C eram ica, p. 231. 911. Z iva A n tik a , 8, 1, 1958, p. 127— 128. 912. I. H. Crişan, loc. cit. 913. D. G arasanin, în lllir i şi daci, C atalogul exp oziţiei, C luj-B ucureşti, 1972, p. 62. P entru ex p ed iţia lu i A eliu s C atus, cf. Strabon, G eogr., V II, 3, 10. 914. H. D aicoviciu, op. cit., p. 76. 915. P lin iu s cel B ătrîn, N at. h ist., III, 26, 149 ; P tolem aeu s, G eogr., III,
: io, î. 916. D. M. P ippidi, D in isto ria D obrogei, 1, p. 302. 917. P entru istoria teritoriilor tracice v. de ex. J. B eloch, G riech isch e G esch ich te, III, 2, ed. a 2-a, p. 85 şi urm. ; Th. M om m sen, în E ph e m e r is, E pigraph ica, II, p. 250 ; A. Solari, Sui d in a sti d e g li O drisi, Pisa, 1912, p. 5 0 ; R . V ulpe, în voi. In m em o ria lu i V. P â rva n , 1934, p. 313 ; D. P. D im itrov, La B u lgarie p a y s d e c iv ilisa tio n ancienne, S ofia, 1961 ; Chr. D anov, D re v n a T ra k ija , S ofia, 1968, p. 294 şi u r m .; A l. V ulpe, D icţion ar, p. 438. 918. P entru D obrogea, v. C. Scorpan, în P on tica , 4, 1971, p. 137 şi urm. iar pentru nordul B ulgariei, M. C iîikova, în A cta A n tiq u a P h ilip p o p o lita n a , Sofia, 1963, p. 35—48 cu b ib liografia m ai veche, 919. V. supra, p. 93. 920. G eogr., III, 5, 15. V. P ârvan, G etica , p. 238 ; I. I. R ussu, în SC IV , 9, 1958, p. 307; C. D aicoviciu , în Ist. R om ., 1, 1960, p. 541 ; M. M a crea, în A p u lu m , 7, 1968, p. 175. 921. A. P rem erstein, în K lio , 12, 1912, p. 145— 164 ; V. P ârvan, G etica, p. 221—223 ; O. V. K u d riavţev, în VDI, 1950, nr. 3, p. 56—70 ; N . G os tar, în B u letin u l U n iv. B a b eş-B o lya i, Cluj, 1, 1—2, 1956, p. 183
288
şi u rm .; I. I. R ussu, în D acia, N S, 3, 1950, p. 341 si urm - Em pescu, în S tu d ii C lasice, 6, 1964, p. 193. ;
P o
922. Μ. I. Smiszlco, ICultury w ize m e g o o k resu e p o k i c e sa rstw a rzy m sk ie g o w M alo p o lsk e w sch o d n ie j, L vov, 1932 ; id., în A rh eo lo g ia , K iev , 2, 1948, p. 129 şi urm. ; id., în Son. A rch ., 1957, nr. 1, p. 238—243 : id., în M a teria li i d o slid je n ia e a rh eo lo g h i p ric a rp a tia i V olnni, 4. 1962, p. 54—70 ; A. I. M eliukova, în K S , 51, 1953, p. 60— 67 ; G. B. Fedorov, în SC IV , 10. 2, 1959, p. 375—3 7 6 ; id., în M IA , 89, 1960 ; I. S. V ino’k ur — L. V. V okulenko, în K S , 112, 1967, p. 126— 131 ; M. A . T ihonova, în Sov. A rch., 4, 1957, p. 185 Gh. B i chir, C ultura carpică, B u cu reşti, 1973, p. 173— 174. 923. De ex. I. I. Russu, în
Dacia, N.S., 3, 1959, p. 341— 352.
924. I. H. Crişan, C eram ica, p. 70, 72 şi 231. 925. T. D. Zlatkovskada, în M IA , 130, XS65, p. 220—225, 926. A . I. M eliukova, în K S , 56, 1954, p. 59 şi urm. $27. Id., în M IA , 64, 1958, p. 90 şi urm . 928. G. B. Fedorov, în SC IV , 10, 2, 1959, p. 374. P en tru cercetările so v ie tic e privind geto-dacii din B asarabia a se v ed ea m onografia acelu iaşi autor în M IA , 89, 1960, p. 8— 56. 929. V. P ârvan, G etica, 240 ; I. I. Russu, în SC IV , 9, 1958, p . 306. 930. G eogr., VII, 3, 1 7 ; Izv o a re , 1, p, 243 ; V, P ârvan , G etica , p. 67. :931, G eogr., III, 5, 11 ; Izvo a re, 1, p. 541. 932. V. P ârvan , G etica, p. 240. 933. N a t. H ist., IV, 80. 934. T. K n ipow itseh, D ie K e r a m ik ro m isch er Z e it au s O lb ia in d er S am m lu n g d e r E rm ităg e, în M a ţe ria lie n zu r rd m isch -g erm a n isch en K e ra m ik , IV, 1929, p, 3, 52 p recum şi pl. 7/4— 5. 935. C ercetări N. Pogrebova ; I. H. Crişan, C eram ica, fig. 69—70, p. 159. 936. G. G. M ateescu, în ED, 2, Rom a, 1924,: p. 223— 23 7 ; V. Pârvan, G etica, p. 243 şi urm. ; I. I. R ussu, în SC IV , 9, 2, 1958, p. 303— 335. 937. Izvoare, 1, p. 529. 938. E. H. M inns, S cyth ia n s a n d G reekS; C am bridge, 1913, p. 3 8; G. G. M ateescu, op. cit., p. 223— 238 ; V. Pârvan, G etica , p. 242·—247 ; I. I. Russu, op. cit., p. 308— 314. 939. C. D aicoviciu, în Steau a , 6, C luj, 1955, p. 115 şi în Ist. R om ., 1, p. 265. 940. G. K ossin, în M annus, 4, 1912, p. 292— 294 ; G. Sohiitte, P to le m y M aps o f N o rth ern E urope, C openhaga, 1917, p. 113 ; V . Pârvan, G etica, p. 222 şi 281 ; I. Andrdeşescu, în vol. În ch in are lui N. Iorga cu p r ile ju l îm p lin ir ii v îr s te i d e 60 ani, Cluj, 1931, p. 11 ; Em. ăim ek, V e lk ă G erm an ie K la u d ia P to le m ia , 3, 1, Brno, 1949, p. 117— 119 ; 1. I. îîu-'.su, în Dacia, K .S., 3, 1959, p. 342. 941. I. H . C rişan, op. cit., p. 232 ; I. Ϊ. R ussu, în p. 309—314. .
SCIV, 9, 2, 1958,
CAPITOLUL VII
CETĂTILE SI AŞEZĂRILE FORTIFICATE DE TIP DAVA 1. A şezări în tă rite de tip dava şi cetăţi cu ziduri de piatră. 2. Com plexul din M unţii O răştiei
1 AŞEZĂRI ÎNTĂRITE DE TIP D A V A ŞI CETĂŢI CU ZIDURI DE PIATRĂ Poate că cititorul se va aştepta acum să fie descrise cetăţile lui B urebista ridicate de-a lungul h otarelor p e n tru apărarea acestora. Nu o vom face însă din sim plu m otiv că asem enea cetăţi n -au existat. F ru n ta riile statu lu i daco-getic de pe vrem ea lui B urebista, ori de m ai tîrziu, n -au fost în tă rite cu fortificaţii, aşa oum erau graniţele rom ane sau cele ale altor state, toate cu m u lt mai avansate. S tatu l daco-getic n -a ajuns nicicînd la u n asem enea stadiu. F a p tu l n u trebuie însă să ne, surprindă. El, nu este specific doar p en tru străm oşii noştri, ci se întâlneşte şi la a lte popoare ce se găseau, aproxim ativ, pe aceeaşi tre a p tă de dez voltare. Şi de d a ta aceasta ne vom refe ri la celţi c u care i-am com p a ra t de atîtea ori pe daco-geţi şi p e n tru care avem m enţiuni lite rare privitoare la fortificaţii, cu descrieri am ănunţite, d ato rate lui Caesar. Poate că şi cele ale daco-geţilor a u fost descrise de îm pă ra tu l Traian, dar, din păcate, scrierea lui, a tît de importanţă:; p e n tru noi, n -a răzb ătu t secolele şi nu s-a p ă stra t pînă în /i lele noastre. F ortificaţiile daco-getice abia dacă sîn t pom enite în izvoarele: litera re şi treb u ie spus că şi aceste ra re şi sărăcăcioase m en ţionări se referă fie la v rem u ri anterioare lui B urebista, fie la cele ce i-au urm at. U n oraş în tă rit al geţilor, pe m alul stîng al D unării, este pom enit de A rrianus în leg ătu ră ou expediţia lui A lexandru M acedon d in anul 355 î.e.n. Geţii înspăim ântaţi „mai în tîi ei fu giră sp re un oraş care se afla la o dep ărtare de o parasangă de Istru. Cînd văzură că, lăsînd în fru n te pe călăreţi, A lexandru duce în g rab ă falanga d e -a lungul fluviului, p e n tru ca n u cum va
290
pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pîndă, geţii părăsiră oraşul, care nu era bine în tă rit“ 942. A rrianus ne isto riseşte în continuare fuga geţilor şi dărim area oraşului pînă la temelii. Povestind acelaşi evenim ent, Strabon e ste eu m ult m ai la conic, neuitînd nici el să am intească însă cucerirea de către re gele m acedonean a cetăţii getice 943. O altă cetate, de d a ta aceasta îi ştim şi num ele : Helis, ne este am intită, după p atru decenii, de către Diodor din Sicilia, autor ce ne relatează conflictul ivit în tre Lisim ah şi regele get D rom ichaites944. A m bele cetăţi am intite m ai înainte sînt, fără îndoială, la nordul D unării fără ca locul lor să fi fost stabilit cu certitudine. Iată care au fost m enţionările literare cu privire la cetăţile daco-getice înainte de Burebista, Ele vor reapare în litera tu ra istorică antică abia după m oartea m arelui rege şi, în special, în legătură cu războaiele de cucerire p u rta te d e îm păratul T raian 945. Din sum arele date oferite de scriitorii antici cu privire la tim puri m ai vechi decît epoca lui B urebista n u ne putem face 0 părere — fie ea c h ia r şi aproxim ativă — cu privire la cetăţile Jaco-getice de la D unăre, m ai cu seam ă că ele n-au fost iden tif ic a te pe teren şi cercetate p rin săpături sistem atice. în schimb, cam din aceeaşi vrem e cu m enţionările literare am intite cunoaş tem cîteva cetăţi d in Moldova, cercetate p rin săpături de am ploare conduse de colegul A drian Florescu de la Iaşi. D ată fiind grandoarea acestora m erită să ne oprim p uţin asupra lor. Pînă acum au fost identificate, în această p arte a ţării, un n u m ăr de 20 de cetăţi ce Se datează în sec. VI— III î.e.n. Vom cita aici doar doua d in tre-ele : aceea de la Stînceşti (jud. Botoşani) 946 şi aceea de la C otnari (jud. Iaşi) 9W. C etatea de la Stînceşti închide între enorm ele ei v ălu ri de p ăm in t şi şa n ţu ri o suprafaţă de 23 ha, iar cea de la C otnari 4,5 ha. în am bele cazuri avem de ă face cu o îm binare de fortificare n atu rală şi artificială. P e n tru cel a teu de la Stînceşti m erită sp re a se putea sesiza proporţiile, să am intim că valul de păm înt ce o înconjura m ăsoară aproape 1 km, iâr înălţim ea lu i actuală ajunge la 5,50 m cu baza de 20,—22 m lăţim e. P ăm în tu l d in care s-a construit valul a fost scos din şanţul cetăţii ce m ăsura 6,50— 7,20 m adîncim e şi 20 m lăţime. V alurile de la C otnari folosesc, pe lîngă păm înt, bîrne m ari de lem n şi c h ia r ziduri de p iatră, legate cu lut. C ercetările şi săpăturile făcute, mai cu seam ă în ultim ele două decenii, au dus la identificarea şi, de m ulte ori la dezve lirea a num eroase aşezări în tă rite şi cetăţi pe to ată a ria de lo-
î,
291
cuire a daco-geţilor. Cele m ai m ulte d intre acestea îşi încep ; existenţa cu siguranţă înainte ca B urebista să se fi situ a t în fru n te a neam ului său. Dar, pe vrem ea lui, toate cunosc o dez voltare deosebită. Ele îşi vor continua existenţa şi după ce firul vieţii lui B urebista a fost curm at. Vom înşira, în continuare, num ai pe acele d in tre aşezările în tă rite şi cetăţile daco-getice care au form at obiectul u nor cer cetări de o oarecare am ploare. Cu siguranţă însă că num ărul lor este cu m u lt m ai m are, dovadă fiind faptul că, pe m ăsura intensificării cercetărilor şi, în special, a săp ătu rilo r sistem atice, an de an vin să se adauge alte aşezări fortificate risipite pe în treag a arie de locuire daco-getică. Iată care sîn t cele pe care le cunoaştem în m om entul de faţă (fig. 9) 948. 1. Ardeu (com. Balşa, jud. H unedoara). Pe un pisc num it „C etăţeaua11, situ at la sud de sat, a ex istat o aşezare dacică for tificată, m ai cu seam ă, n atu ral. S ăpăturile au scos la iveală aici bogate vestigii ce a te stă o intensă locuire, începînd din sec. I î.e.n. P rin tre descoperiri figurează, a lă tu ri de ceram ică, d iferite obiecte de fier. De rem 'arcat sîn t şi urm ele unui atelier de b iju tie r reprezentat p rin tr-o nicovală de bronz. A şezarea dacică de pe „C etăţeaua” ocupa o poziţie dom inantă pe valea M ureşului cu vădite calităţi strategice. Ea s-a ex tin s şi pe terasele din apropiere ®49. 2. Arpa-su de Sus (com. C îrţişoara, jud. Sibiu). P e platoul u n u i prom ontoriu în ă lt nu m it „Cetăţeaua* cu poziţie dom inantă, de unde p u tea fi controlată valea O ltului s-a descoperit o aşezare 'dacică. P latoul este desp ărţit de restu l prom ontoriului p rin tr-u n v al de 'păâmînt şi un şanţ. V alul m ăsoară 3,50— 4 m înălţim e şi 13—14 u t lăţim e la bază, iar şa n ţu l 13 m lărgim e la g u ră şi 2,20 m adîncim e. P e creasta valului s-a găsit o palisadă alcătuită din pari groşi de lem n, dispuşi pe p a tru rînduri. P e baza m aterialn lu i descoperit, 'aşezarea d e aici se datează în sec. I î.e.n.—I e.K. 95°. 3. Bărboşi (aparţine m unicipiului Galaţi). P e în ălţim ea „Tirighina“ s-a descoperit o aşezare dacică de tip dava oare· 'a fost în tă rită p rin tr-u n val de păm înt a cărui grosim e m ăsoară <4,50 m prev ăzu t fiind cu o palisadă şi un şanţ. F ortificaţia paire a fi fost construită în sec. I î.e.n. C ercetările arheologice siste m a tic e începute încă în 1912 de V. P ârv an (continuate 'de G h. Ştefan., N. G ostar şi S. Sanie) au scos la iveală un bogat şi v a ria t m a te ria l arheologic autohton, sau de im port constând d tn ceram ică, obiecte de m etal, m onede etc. S-a descoperit ş l u n sa n ctu a r cu. stâlpi de le m n 951. 4. Baniţa — P etroşani (jud. H unedoara). î>e u n pisc izolat, de form ă conicâ, s itu a t la lim ita vestică a văii Jiu lu i, n u m it „Piatrş,
293
Cetăţi şi aşezări
fortificate
C eţăţii" sau „Dealul B olii“ avînd 904 m altitudine şi pante foarte abrupte s-a descoperit şi cercetat p rin săpături sistem atice o cetate dacică. Sistem ul ei de fortificaţii este alcătu it d in tr-u n val form at din p iatră şi păm înt, d in tr-u n zid construit din piatră de calcar locală brută, legată cu m ortar, apoi ziduri din piatră de calcar fasonată (opus quadratum ), tu rn u ri, platform e de lu p tă etc. A tît platoul superior al piscului cît şi terasele sîn t de m ici dim ensiuni şi în m ajo ritatea lor artificiale, ceea ce a dus la necesitatea construirii unor ziduri de susţinere. S-a descoperit, p rin tre altele, o poartă practicată în zidul de incintă cu trepte m onum entale, lucrate şi ele din aceeaşi piatră de calcar ca şi zidul. Z idurile de incintă ori cele de susţinere a teraselor sîn t al cătuite din două param ente de blocuri unite p rin bîrne de lemn şi u n em plecton o bţinut din piatră locală şi păm înt. Ele nu de păşesc însă· 2 m lăţim e. A tît construcţiile de pe platoul superior cît şi cele de pe terase au fost de lem n, avînd, în unele cazuri, suporturi de piatră. Deşi s-a găsit o m are c a n titate de ceramică, la care se adaugă diferite unelte şi c h ia r tip are p en tru turnat: obiecte de m etal, precum şi un sanctuar, dim ensiunile reduse ale spaţiului disponibil l-au determ inat totuşi pe O ctavian Flooa, con ducătorul săp ătu rilo r de aici, să ajungă la concluzia că ne găsim în faţa unei cetăţi de pregnant caracter m ilitar şi nu a unei aşezări civile. Rostul ei era acela de a ap ăra accesul dinspre de fileul Jiu lu i la com plexul de fortificaţii din M unţii Orăştiei. Ni se pare evident că cetatea de la B ăniţa nu poate fi o, sim plă cetate de refugiu deşi, fără îndoială că în tre zidurile ei se vor fi adăpostit, în caz de prim ejdie, locuitorii din apropiere. Aici îşi va fi av u t reşedinţa, probabil, unul d intre nobilii răz boinici. daci, cetatea constituind p rin urm are un aşa-num it „se d iu princiar" (H errschersitz). D iferitele etape de construcţie ale cetăţii n-au p u tu t fi precizate cu destulă exactitate. Pe baza m aterialelor descoperite cu ocazia săpăturilor, în special a ce ram icii, se presupune că viaţa a p u tu t începe aici încă din a doua ju m ătate a sec. II î.e.n., cetatea durînd apoi pînă la cu cerirea rom ană 952. Este foarte posibil ca în sec. I î.e.n. cetatea să fi fost fo rti- ; ficată num ai p rin acel val de păm înt în tă rit cu piatră, iar zi d urile durate din blocuri de calcar, în tehnica bine cunoscută las cetăţile dacice din M unţii O răştiei, să fi fost înălţate în epoca lui Burebista. De asem enea, ni se pare verosim il ca zidul de incintă alcătuit din piatră b ru tă u n ită cu m o rtar să fie ulterior. U n lucru răm îne însă, după p ărerea noastră sigur, şi anum e că fortificaţia de la Băniţa, cu zidurile ei de piatră, se înscrie printre
294
cetăţile lui B urebista, d atare p e n tru care pledează dealtfel şi m area m ajoritate a descoperirilor făcute cu ocazia dezvelirii ei. Ea era integrată, după toate probabilităţile, în sistem ul d e for tificaţii ce avea în c e n tru l lui cetatea cea m are de la G rădiştea M uncelului. 5. Berindia (com. B uteni, jud. Arad). Pe prom ontoriul „Şindrioara“ s-a descoperit o aşezare fo rtificată n a tu ra l şi, probabil, cu o palisadă. S ăpăturile au scos la iveală unelte de fier, po doabe şi ceram ică lu cra tă cu m îna şi la roată. Pe baza acestora aşezarea a fost d a ta tă în sec. II î.e.n.—I e-.n. 953. 6. Bem adea (com. Bahnea, jud. M ureş). Pe u n prom ontoriu dom inant a fost descoperită şi, în parte, cercetată pe calea să păturilor sistem atice o aşezare dacică în tărită. F ortificaţia constă dintr-un val de păm în t şi u n şa n ţ ce separă o porţiune din platou 954. 7. Bixad (com. M alnaş, jud. Covasna). Sub cetatea m edievală de aici s-a descoperit o aşezare dacică fo rtificată p rin tr-u n val de p ăm înt şi un şanţ. P e baza m aterialului descoperit ea se da tează în sec. I î.e.n.— I e.n. 955. 8. Bîtca Doamnei — P ia tra N eam ţ (jud. Neamţ). La 4 km vest de oraşul P iatra N eam ţ există un pisc n u m it Bîtpa Doamnei. Acesta are 457 m a ltitu d in e absolută şi 140 m faţă de valea Bistriţei. Pe vîrful piscului a fost construită o cetate dacică. Spre nord şi est p antele erau aşa de repezi, aproape verticale, incit nu era nevoie să fie fortificate. L atu ra de sud a fost în tă rită p rin tr-u n zid de p iatră legat cu lu t ce m ăsoară 3,50 m lăţim e. Un zid asem ănător, d u b lat de o palisadă, închidea şi latu ra de vest. A nterior zidului a existat un val de păm înt şi piatră la t de 6 m. Zidul are un p aram en t ex terio r făcut din lespezi de piatră legate cu lu t şi consolidat cu a ju to ru l unor bîrne de lem n. Miezul zidului este form at din p iatră şi păm înt. Pe platoul superior şi pe terasele incluse în fortificaţie s-au ■găsit locuinţe cu u n bogat inventar, două sanctuare şi diverse ateliere. Locuirea continuă şi în a fa ra fortificaţiilor. Pe baza m a terialelo r, descoperite cu ocazia săpăturilor, s-a p u tu t stabili începutul cetăţii în cursul sec. al II-lea î.e.n. iar sfîrşitul ei la începutul sec. al II-lea e;n. Perioada de m axim ă înflorire o constituie, fără îndoială, răstim pul cuprins în tre sec. I î.e.n., incepînd cu epoca lui B urebista, pînă lă Decebal 956. Bogăţia şi diversitatea m aterialelor descoperite dovedesc intensa locuire a aşezării şi caracterul ei de centru economic, religios şi, foarte probabil, politic. La toate acestea mai treb u ie adăugat şi carac teru l său m ilitar, acela de cetate a p ă ra tă 1de ziduri unde îşi vor
295
fi cău tat refugiu, în caz de prim ejdie, pe lîngă locuitorii ei şi cei din preajm ă sau, poate, un în treg trib care asigura şi ap ăra rea. Toate cele spuse fac dovada că aşezarea fortificată dacică de pe Bîtoa Doam nei a fost o dava înfloritoare pe vrem ea lui B urebista. 9. Blidaru (com. O răştioara de Sus, jud. H unedoara). S ituat la 4 km spre sud de satu l Costeşti, prom ontoriul izolat, num it de localnici B lidaru are 705 m înălţim e şi o poziţie strategică deosebit de favorabilă. P e platoul superior al acestuia, în bună parte am enajat, s-a construit o cetate cu ziduri de piatră ecarisată. P lanul cetăţii urm ăreşte form a teren u lu i m areînd un po ligon neregulat cu o su p rafaţă de 5670 m 2. C etatea are două incinte. Incinta I de form ă trapezoidală ou 4 tu rn u ri exterioare de colţ şi unul central. Incinta II se leagă de prim a, pe care o întregeşte, incluzînd şi u n tu rn izolat ce a ap arţin u t, iniţial, prim ei cetăţi 957. R ostul cetăţii de pe B lidaru era în prim ul rînd cel m ilitar. Despre data la care a fost construită cetatea şi despre locul pe care îl deţine în cadrul unui sistem u n ita r vom vorbi ceva m ai tîrziu. 10. Brad (com. Negri, jud. Bacău). P e un prom ontoriu dom inant, de pe m alul stîng al Şiretului, a fost descoperită şi, începînd din 1963, cercetată pe calea săp ătu rilo r sistem atice o bogată aşezare daco-getică fortificată, cu u n s tr a t de c u ltu ră ce m ă soară în m edie 2 m grosim e, cu 10 niveluri de locuire. Este vorba de acropola unei aşezări ce se extinde pe o suprafaţă ide apro x im ativ 10 ha. Sistem ul defensiv constă d in tr-u n v a l de păm înt. P e baza m aterialului descoperit s-a sta b ilit că aşezarea de aici începe în sec. II— I î.e.n. şi ţine pînă în sec. I e.n. 958. V arietatea deosebită şi bogăţia descoperirilor, p rin tre care figurează şi o m are cantitate de produse străine ne fac să credem că ne găsim în prezenţa unui prosper cen tru de producţie şi d e desfacere a m ărfurilor. Dava de aici a fost identificată ipotetic c u Zargidava. 11. Bratislava, R. S. Cehoslovacă. Cu ocazia unei călătorii de stu d ii efectuată în toam na anului 1970 în Cehoslovacia, prof. B. N ovotny ne-a inform at că în centrul oraşului B rati slava, cu ocazia unor săp ătu ri avînd scopuri u tilitare, la aproape 2 m adîncim e, s-a dat peste colţul unui tu rn co n stru it d in blocuri de calcar cu două param ente şi un em plecton d in p ia tră brută, u n ită cu m ortar. P e nivelul de călcare corespunzător zidului s-a descoperit o cantitate destul de m are de ceram ică ce se datează în L atene III. Din păcate, dato rită num eroaselor edificii ale oraşului, săp ătu rile n -au p u tu t fi continuate şi nu s-a p u tu t u rm ări conturul tu rn u lu i.
296
Ş tiu t fiind fa p tu l că la celţi nu se cunosc ziduri care să folosească blocuri de p iatră ecarisată (opus-quadratum ) lipsind cu desăvîrşire zidurile de tip greco-rom an, prof. B. Novotny s-a gîndit la o fortificaţie dacică construită de B urebista. Ipoteza ni se pare cît se poate de plauzibilă. F a p tu l că în em plectonul zi dului descoperit la B ratislava se foloseşte m o rta ru l ca lian t nu contrazice ipoteza profesorului slovac pe care, ne grăbim s-o spunem , am îm părtăşit-o fără rezerve. M ortarul este cunoscut la ziduri dacice, chiar dacă nu este larg răsp în d it şi nu întotdeauna se poate preciza cu destulă certitudine căreia d intre perioadele din istoria daco-geţilor îi aparţine. M ortar s-a folosit la unele ziduri ale cetăţii de la B ăniţa. El este prezen t apoi la zidu rile fortăreţei de la P ia tra Roşie sau la cisterna de la Blidaru. Ca atare, tehnica zidurilor ce folosesc ca lia n t m o rtaru l v a fi fost p relu ată de daco-geţi din lum ea greco-rom ană. Ni se pare foarte verosim il ca după înfrîngerea boiilor şi a tauriscilor de sub conducerea lui C ritasiros şi după statornicirea hotarelor sta tu lu i său pe linia D unării m ijlocii, B urebista să fi construit pe locul actualului oraş B ratislava o cetate, o ri poate num ai un castellum cu ziduri de p iatră. Locul este cît se poate de bine ales. Este acel culoar spre E uropa de apus ce a jucat un rol im p o rtan t în desfăşurarea întregii istorii ă continentului nostru. C etatea de la B ratislava, pe lîngă supravegherea şi apărarea culoarului de care vorbeam , treb u ie să fi av u t şi rolul de a îm piedica răzv rătirea celţilor răm aşi în această zonă şi supuşi de B urebista. Ei au su p ra v ie ţu it în frîngerii cauzate de regele dacoget şi au continuat să locuiască pe m ai departe în vechile lor aşezări, chiar dacă m u lţi d in tre ei vor fi fost alungaţi, şi alţii ucişi, în ciuda afirm aţiilor categorice ale lu i S trabon d u p ă care ei au fost com plet nim iciţi 959. 12. Breaza (com. Lisa, jud. Braşov). F ortificaţia m edievală de aici, situ ată pe u n prom ontoriu cu o bu n ă poziţie strategică, s-a suprapus peste o aşezare dacică în tă rită pe care a distrus-o în cea m ai bună parte. C etăţii dacice îi a p arţin e u n zid de piatră legat eu lu t de 1 m grosim e. In fortificaţia m edievală au fost incluse blocuri de calcar fasonate, prevăzute cu scobituri în form ă de coadă de rîn d u n ică ce au făcu t p a rte din zidurile cetăţii da cice. In in teriorul cetăţii au fost găsite fragm ente ceram ice ce se datează in sec. I î.e.n.—I e.n. în apropierea dealului despre care este vorba s-a p u tu t sta bili existenţa unei aşezări contem porane cu cetatea dacică. De aici provine un tez a u r d e m onede republicane rom ane ce se da tează în sec. I î.e.n. 960. D ate xiind îm p reju rările de care vorbeam
297
n u se pot face precizări cu privire la form a, dim ensiunile şi caracterul fortificaţiei dacice de aici. E xistenţa zidurilor şi m ai cu seam ă a celor de piatră fasonată p revăzute cu specificele lo caşuri p e n tru îm binarea cu bîrne de lem n ne autorizează să postulăm la B reaza existenţa unei cetăţi fără să putem preciza dacă ea a constituit doar u n loc de refugiu ori a fost locuită perm anent, servind ca sediu princiar. Nu este exclus să ne găsim în prezenţa unei aşezări de tip dava. Cea de a doua ipoteză ni se pare m ai plauzibilă. 13. Bretea Mureşană (com. Ilia, jud. H unedoara). Pe vîrful „M ăgura”, un prom ontoriu izolat, situ at în tre B retea M ureşană şi Brănişca, s-a descoperit o aşezare da-cică fortificată natural. Ea se datează în sec. I î.e.n.— I e.n. 9δ1. D in lipsa cercetărilor m ai extinse caracterul aşezării dacice de pe „M ăgura41 nu poate fi m ai îndeaproape precizat. 14. Caşinu Mic (com. Sînzîieni, jud. Covasna). P e u n platou din apropierea satu lu i s-a descoperit o cetate dacică c u ziduri de p iatră ce se datează în sec. I î.e.n.— I e.n. şi al cărei caracter urm ează să fie precizat 962. 15. Căpîlna (com. Săsciori, jud. Alba). La 18 km de oraşul Sebeş, pe un m am elon n u m it „Dealul G ărgălău“, ori „Dealul C etăţii”, cu o bu n ă poziţie strategică, situ a tă la 610 m altitu d in e şi dom inînd valea Sebeşului, a fost descoperită o cetate dacică cu ziduri de p iatră, în opus quadratum, care încing p artea su perioară a dealului. In interio ru l cetăţii s-a descoperit un tu rn locuinţă patru later. P latoul cetăţii, alcătu it din tre i terase, de dim ensiuni reduse, este de form ă ovală, m ăsurînd 56 X 42 m. Accesul dinspre sud-vest. era b a ra t cu aju to ru l unui val de pă m înt, n u prea înalt, prev ăzu t cu u n şanţ interior. C etatea cu ziduri de piatră a fost foarte probabil în ălţa tă de B urebista şi va dura pînă la cucerirea romană. Ha a servit, după cîte se pare, d re p t reşedinţă unui nobil dac şi avea u n caracter v ăd it m ilitar 963. 16. Cernat (jud. Covasna). Pe botul de deal „V îrful ascu ţit'1 s-a descoperit o aşezare ce a fost locuită în perioada h allstattian ă şi în sec. I î.e.n.—I e.n. A u fost descoperite ceramică, unelte de m etal, fibule, m onede thasiene şi im itaţii locale etc, A şezarea a fost prevăzută cu un şa n ţ şi un val de păm înt şi de p iatră şi se pare că ea s-a extins şi la poalele dealului 964. 17. Cetăţeni (jud. Argeş). P e înălţim ea „C etăţuia“ s-a desco p erit o fortificaţie dacică cu ziduri de p ia tră nefasonată legată cu păm înt, iar în interior, un tu rn de form ă rectangulară. F o rti ficaţia datează din sec. II î.e.n. şi I î.e.n. reprezentînd, după toate probabilităţile, punctul fortificat al bogatei aşezări dacice de aici, eventual un loc de refugiu în caz de prim ejdie. D at fiind faptul
298
că săpăturile în cetatea dacică de la C etăţeni sînt la începutul lor şi rezultatele ob ţin u te încă inedite, nu putem preciza mai îndea|>roape caracterul ei. P în ă nu de m ult se credea că la Ce tăţeni n-a existat o cetate dacică, ci num ai o aşezare risipită, a cărei apărare era suficient asigurată p rin strîm toarea defileu lui în care e ra am plasată. S taţiunea getică de la C etăţeni a fost sem nalată încă din anul 1850 şi cercetată pe calea săpăturilor sistem atice în m ai m ulte rînduri. Toate acestea au dus la dez velirea unui v a ria t şi abundent m aterial ce provine din : ate liere, locuinţe, clădiri cu rosturi legate de cultul religios sau m orm inte. D escoperirile dem onstrează din plin că aici s-a des făşu ra t o vie activ itate economică, în special, com ercială înce pînd încă pe p arcu rsu l sec. al II-lea î.e.n., dar, m ai eu seam ă, în epoca lui B urebista. N um eroasele produse străine, p rin tre care se înscriu pe prim loc am forele greceşti, pledează p en tru existenţa la C etăţeni, a unui pu n ct de transbordare a m ărfurilor destinate spaţiului dacic d in interio ru l arcului carpatic. A lături de am forele greceşti s-au descoperit şi altele de factură locală (nu puţine la num ăr) produse de geţi, poate, chiar la C etăţeni unde pe tim pul lui B urebista a existat o prosperă d a v a 965. Dem antelarea zidurilor cetăţii de la C etăţeni s-a făcut spre sfîr şitul sec. I î.e.n. sau la începutul celui u rm ăto r 966. 18. Cim puri-Surduc (com. G urasada, jud. H unedoara). In faţa pasului Dobra, poartă de trecere din B anat în valea M ureşului, pe terito riu l acestei localităţi au fost descoperite două fo rtifi caţii dacice. P rim a d in tre ele se găseşte la nord de sat, în punctul „La m ănăstire". A cesta este un prom ontoriu izolat cu pante ab ru p te şi cu o poziţie strategică foarte bună. P latoul prom ontoriului, de form ă ovală, (m ăsurînd 37 χ 22 m) a fost am enajat şi înconjurat cu u n zid de piatră b ru tă, locală, legată cu păm înt. Grosim ea zidului m ăsoară doar 1,50 m. Cea de a doua fortifi caţie a fost am plasată pe vîrfu l n u m it de localnici „C etăţeana“. Ea este de mici dim ensiuni m ăsurînd doar 25 m d iam etru şi a fost înconjurată cu zid şi şanţ de apărare. Pe baza m aterialelor descoperite şi, m ai cu seam ă, a m onedelor, cele două fortificaţii se datează în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n. 967, constituind pos tu ri fortificate, aşa-num itele castella. 19. Cîndeşti (com. D um brăveni, jud. Vrancea). Pe terasa su perioară a pîrîului Recea s-a descoperit o bogată aşezare dacică din sec. II î.e.n.— II e.n. N ucleul central al aşezării îl form ează acropola situ ată pe o înălţim e desprinsă p rin eroziune din te rasa pîrîului, locuirea extinzîndu-se şi pe terasele din jur. Au p u tu t fi determ inate p a tru nivele de locuire ce conţineau un bogat şi variat m aterial arheologic a lc ă tu it din ceram ică au
299
tohtonă sau de im port, u n elte de fier sau bronz, podoabe etc. Aici a ex istat în tim pul lui B urebista o im p o rtan tă dava 968. 20. C lit (com. Hăşm aş, jud. Arad). P e vîrfu l u n u i prom onto riu n u m it „G ureţul N egrilor44 s-a descoperit o eetăţuie dacică fortificată în bună p arte, n atu ral, la care se adaugă un şanţ am plasat în p artea îngustă a şeii care leagă cetăţuia de restu l prom ontoriului şi, poate, o palisadă. Au fost descoperite unelteşi arm e de fier, ceram ică lu crată cu m îna şi la roată, podoabe,, m onede etc. Pe baza ceram icii şi a doi denari republicani ro m ani cetatea a fost d atată în sec. I î.e.n.—I e .n .969. Ea p a re să fie u n punct fortificat sau o m ică cetate de refugiu. 21. Costeşti (com. O răştioara de Sus, jud. H unedoara). Pe· m am elonul izolat (de formă conică, cu p a n te abrupte) situ a t la sud de sat, -num it „C etăţuia44 s-a dezvelit în întregim e, începînd cu anul 1925, o cetate dacică ce ocupă platoul superior al pro m ontoriului (561 m altitudine). Ea este a p ărată p rin tr-u n m are val de păm înt m ăsurînd azi 6-—8 m grosim e şi 2— 2,5 m înălţime,, de un zid de incintă de 3 m grosim e prevăzut cu bastioane pa tru la te re şi, în sfîrşit, de o palisadă dublă. Zidul lu cra t din blocuri de calcar fasonate (opus quadratum) apără doar pantele de sud şi sud-est, celelalte fiind inaccesibile din cauza înclinării pan tei şi, în consecinţă, neîntărite. Mai există apoi cîteva tu rn u ri izolate, cu tem elii din blocuri de calcar răspîndite pe terasele in ferioare ale prom ontoriului supraveghind, îndeosebi, calea de acces. P latoul superior este prevăzut cu două tu rn u rH o c u in ţă , de m ari dim ensiuni, construite din ziduri de p iatră ce se continuau cu pereţi m asivi din cărăm idă nearsă. O scară m onum entală cio plită în p iatră conduce la unul dintre tu rn u ri. Pe terasele care înconjoară cetatea au fost descoperite două sanctuare, unul în interio ru l şi altul în afara fortificaţiilor. D ata la care a fost construită cetatea n u este cu to tu l sigură şi o vom com enta atunci cînd va fi vorba despre întreg com plexul din M unţii O ră ştiei. C etatea de la Costeşti este de fap t o reşedinţă princiară fortificată. Ea constituie prim ul d intre elem entele sistem ului de fortificaţii de aici 97°. 22. Covasna (jud. Covasna). Pe un prom ontoriu n um it „Valea zînelor44 situ at la 930 m altitudine se găseşte o cetate dacică ce cuprinde platoul superior şi tre i terase. F ortificaţia constă din două ziduri concentrice şi un val de pământ, la care se adăugă şi o palisadă. Zidul este construit d in lespezi de p iatră tăiate aproxim ativ uniform şi unite cu lut. G rosim ea zidului ajunge la 2 m. P e baza m aterialelor descoperite cu ocazia săp ătu rilo r şi, în special, a m onedelor s-a p u tu t stabili d u rata cetăţii. Ea începe
300
în sec. I î.e.n. şi va sfîrşi odată cu războaiele lui T r a ia n 971. A bundenţa m aterialelor găsite la Covasna pledează în favoarea unui centru im p o rtan t de tip dava. 23. Cozla — P ia tra N eam ţ (jud. Neamţ). Pe înălţim ea Cozla, ce dom ină terito riu l oraşului actual P ia tra N eam ţ a existat o cetate dacică, astăzi distrusă în cea m ai m are parte. Ea a avut ziduri de piatră, asem ănătoare cu cele de la B îtca Doamnei. Des coperirile făcute aici dovedesc construirea cetăţii în sec. al II-lea î.e.n. ia r perioada ei de deosebită înflorire se plasează în sec. I î.e.n.— I e.n. 972. Din lipsa unor cercetări sistem atice şi a distrugerilor suferite în epoca m odernă nu se pot face preci zări cu privire la caracterul cetăţii daco-getice de aici. , 24. Cucuiş (com. Beriu, jud. H unedoara). Pe un prom ontoriu izolat, num it „D ealul gol" a fost identificată, fără să fie încă cercetată p rin să p ătu ri sistem atice, o fortificaţie dacică apărată de două valuri de p ăm înt şi (ie două şanţuri. D upă ceramica descoperită, întîm plător, aici, ea datează din sec. I î.e.n.— I e.n. 973. 25. Cugir (jud. Alba). Pe „Dealul C etăţii", u n prom ontoriu ce dom ină v a tra actualului oraş constituind un punct strategic im portant de unde se poate vedea pînă în valea M ureşului, a existat, probabil, o fortificaţie dacică. Ea n-a fost cercetată prin săp ătu ri sistem atice. Totuşi, pe baza fragm entelor ceram ice gă site în tîm plător pe platoul superior a l dealului, fortificaţia ar părea că datează din sec. II—I î.e.n. P e n tru aceeaşi d atare ple dează şi un m ic tezaur de m onede ascuns în tr-u n vas ce s-a descoperit la poalele dealului Cetăţii. Din tezau ru l respectiv se m ai păstrează opt tetrad ra h m e emise de M acedonia P rim a şi o im itaţie dacică du p ă o m onedă de tip Filip II. U n alt tezaur m o n e ta r s-a găsit pe platoul superior a l cetăţii 974. 26. Deva (jud. H unedoara). P e te rito riu l actualului oraş a ex istat — sesizată p rin descoperiri fo rtu ite —■ o bogată aşezare dacică, intens locuită începînd cu vrem ea lui B urebista. A fost descoperit, p rin tre altele, un cuptor de ars ceram ică şi restu ri d in m ai m ulte locuinţe. Aşezării respective pare să-i fi cores puns fortificaţia de pe dealul „C etăţii" 975. A cesta este un pro m ontoriu izolat, cu pante abrupte, ce dom ină nu num ai v a tra actualului oraş, ci şi o b u n ă p a rte din v alea M ureşului, avînd o excelentă poziţie strategică. P e platoul superior şi pe terasele idealului s-au găsit u rm e dacice. E xistenţa unei fortificaţii cu :ziduri de piatră ecarisată este dovedită de cîteva blocuri de cal car, cu caracteristieele scobituri în form ă de coadă de rîn d u nică, încastrate în zidurile cetăţii feudale. A ceasta s-a suprapus peste cetatea dacică şi a distrus-o în cea m ai m are parte. M a terialele descoperite pe platoul superior, sau p e terasele „D ealu
301,
lui C etăţii" datează începînd din vrem ea lui B urebista pînă la cucerirea rom ană. Ne găsim, foarte probabil, în prezenţa unei aşezări dacice im portante de tip dava. O altă aşezare dacică for tificată a fost descoperită în apropierea oraşului, pe un pisc stîncos n um it „P iatra Coziei“ (686 m altitudine) ce dom ină şi el valea largă a M ureşului. C etatea de aici este fortificată natural, iar bogatele vestigii descoperite cu p rilejul săpăturilor ne atestă locuirea ei începînd din sec. al II-lea î.e.n. pînă în sec. I e.n. 976. 27. G h in d a ri (jud. Mureş). Pe m alul stîng al Tîrnavei M ari. pe un prom ontoriu izolat, s-a descoperit o mică fortificaţie da cică. Zidurile făcute din piatră legată cu păm înt înconjoară pla toul superior al prom ontoriului (de form ă ovală, m ăsurînd 38 m lungim e şi 20 m lăţime). M aterialul descoperit datează fo rti ficaţia în sec. I î.e.n.—I e.n. 977. 28. G rădiştea M u n c elu lu i (com. O răştioara de Sus, jud. H u nedoara). La 1200 m altitudine, am plasată pe o coam ă prelungă m ărginită de două văi, se găseşte cea mai grandioasă cetate da cică din cîte se cunosc pînă acum (fig. 10). Ea are form a unui p a tru late r neregulat, apropiindu-se de un hexagon. S uprafaţa cuprinsă în interiorul zidurilor însum ează aproxim ativ 3 ha. A ceastă suprafaţă se dublează, în cazul că ipoteza noastră, după care incinta sacră a fost şi ea inclusă în cadrul fortificaţiilor, se va dovedi întem eiată. D rum ul de acces spre cetate este supra vegheat din loc în loc de tu rn u ri, iar în apropierea intrării, ca lea este b arată de un val făcut din păm înt ce se întinde pe 200 m lungim e. C antitatea de ziduri dezvelită pînă acum în aşa-zisa incintă m ilitară şi în zona sacră este de-a d rep tu l im presionantă. U nele d in tre ele se mai păstrează şi azi avînd o înălţim e, uneori, de 5 m. Pe lîngă tehnica obişnuită, există sectoare de ziduri care folosesc o tehnică deosebită. Dar, asupra acestora vom avea ocazia să stăruim . Din păcate, inform aţiile de care dispunem în m om entul ac tual al cercetărilor, nu sînt în m ăsură să ne precizeze cu destulă claritate data la care a fost construită cetatea cea mare. Ea constituia nucleul, punctul central, al sistem ului de fortificaţii din M unţii Orăştiei. Cele spuse cu privire la cronologia cetăţii sînt valabile şi p e n tru celelalte edificii de pe Dealul G rădiştii. Datele, ce ne stau azi la îndem înă, le vom prezenta în u rm ăto ru l subcapitol. P rim ele săpături cunoscute în com plexul de ruine de pe D ea lul G rădiştii au fost întreprinse în tre 21—31 iulie a anului 1803 ca urm are a descoperirii unei comori (un m are tezaur alcătuit din mii de m onede de aur). Scopul prim elor săpături n-a fost
302
303
10. Planul cetăţii de la Grădiştea
Muncelului.
ştiinţifice, ci dorinţa de a descoperi noi tezaure. D upă această dată ruinele au fost descrise de m ulţi în v ăţaţi sau au făcut obiectul unor săp ătu ri de m ai lungă ori m ai scu rtă d u ra tă 97S. C ercetarea şi dezvelirea sistem atică a ru i nelor de la G rădiştea M uncelului au început în 1925 sub condu cerea lui D. M. Teodorescu şi reluate, cu deosebită am ploare, în anul 1950 de către un colectiv, condus de C. Daicoviciu, din care am făcut şi noi parte. S ăpăturile au continuat apoi an de an, cu cîteva în tre ru p e ri, tim p în care s-au cercetat alte obiective din aceeaşi zonă. Cu to ată am ploarea deosebită a lucrărilor, sîn tem încă departe de a fi epuizat, de a fi dezvelit toate ruinele de pe Dealul G rădiştii şi de a fi în m ăsură să răspundem la nenum ăratele în treb ări pe care acestea le ridică. Vor m ai fi necesare eforturile unor viitoare generaţii de cercetători p en tru ca întregul complex să fie scos la lum ină şi să se rezolve m u lti tudinea de problem e ce le im plică 979. C hiar aşa stînd lu cru rile trebuie să spunem că rezu ltatele de pînă acum au fost de-a d rep tu l senzaţionale şi au av u t d arul să arunce o nouă lum ină asupra civilizaţiei daco-getice şi să clarifice o m ulţim e de pro blem e de prim ă im portanţă din istoria celor două veacuri ce preced cucerirea rom ană a Daciei. în legătură cu m onum enta lele construcţii, fie ele de apărare, de cult etc. de pe D ealul G rădiştii, m erită subliniat că, dacă nu total, m ăcar în cea mai m are parte, au fost durate pe vrem ea lui B urebista, constituind una d in tre realizările lui deosebite. Ele sîn t unice în toată E uropa din afara lum ii greco-rom ane. 29. Jigodin — M iercurea Ciuc (jud. H arghita). Aici au fo st identificate şi, în parte, cercetate tre i fortificaţii dacice : Jig o din I situ a tă pe un m ic platou („Terenul M orii“) ap ărată fiind,, pe p a rte a de sud, de u n val făcut din p iatră locală zdrobită şi· p ă m în t; Jigodin II am plasată şi ea pe un platou situ a t la 900 m altitudine. Z idurile fortificaţiei feudale de aici s-au ridicat peste un val dacic făcut, din p iatră şi p ă m în t; Jigodin III (cea de a treia fortificaţie) este am plasată pe „V îrful C etăţii“ şi este si m ilară cu Jigodin I, \ P e baza m aterialelor descoperite în toate cele trei fortificaţii s-a ajuns la concluzia că ele reprezintă locuri de refugia în caz de prim ejdie şi se datează în sec. I î.e.n.—I e .n .980. 30. Marca (jud. Sălaj). în Cheile B arcăului, pe un pisc, s-a: descoperit o cetate dacică a p ărată n a tu ra l şi cu a ju to ru l a două şa n ţu ri şi două valuri de păm înt am plasate în porţiunea în g u stă care separă cetatea de înălţim ile înconjurătoare. S -au descope rit arm e, podoabe, ceram ică etc. Pe baza acestora s-a p u tu t sta bili că cetatea datează din sec. II î.e.n.—I e.n. 981.
fire ş te , c e l a l c e rc e tă rii
304
31. M înastioara (com. Fitioneşti, jud. Vrancea). Pe terasa su perioară a pîrîului Z ăbrăuţi s-a descoperit o aşezare dacică fo r'· 1 tificată n atu ral ea fiind situ a tă pe un m arto r de eroziune cu pantele abrupte. S -au p u tu t constata trei niveluri de locuire în care s-au descoperit unelte de fier, un bogat m aterial ceramic, amfore de im port, podoabe de argint etc. Pe baza inventarului s-a p u tu t stabili că este vorba, foarte probabil, de o dava ce se datează în sec. I î.e.n.— I e.n. 982. 32. Ocniţa, C osota ·—■ O cnele M ari (jud. V îkea). In apropie rea Ocnelor Mari, pe terito riu l localităţilor O cniţa şi Cosota, s-a i descoperit un com plex defensiv alcătu it din tre i cetăţi daciceam plasate pe vîrfu rile unor prom ontorii. Ele erau înconjurate,, acolo unde nu existau prăpăstii, de valuri făcute din păm înt şi ; de şanţuri. C etatea principală (cetatea nr. 1) a reprezentat, pro* babil, acropola în tregului complex. Aici a fost descoperit un mare edificiu, un „ p a la tli cu tre i încăperi subterane. Intr-o încă pere a acestui edificiu s-a descoperit u n vas de provizii (chiup) cu o inscripţie ce m enţionează num ele regelui Thiam arcos. A fost descoperită şi necropola aşezării. S ăpăturile conduse de " j D. Berciu au scos la iveală locuinţe cu un abundent in v en ta r al- cătuit din ceramică, podoabe, unelte de fier, precum şi ateliere de m etalurgie (de p relu c ra t bronz şi poate argint). Pe baza des coperirilor făcute pîn ă acum, bogata aşezare dacică de aici se datează în sec. I î.e.n.— I e.n. C ercetările şi săpăturile ce se practică an de an la O cniţa sînt încă departe de a fi term inate. Cu toate acestea, încă de pe acum se poate afirm a cu toată si guranţa, existenţa aici, pe vrem ea lui B urebista, a unei prospere aşezări, a unei da va ce se integrează în rîn d u l acelor im portante centre dacice cu ro stu ri economice, eventual politice şi adm i nistrative. P are foarte plauzibilă ipoteza în conform itate cu care· aşezarea daco-getică de la Ocniţa este de pus în legătură cu. exploatarea sării de aici şi că ea s-a n u m it B u rid a v a 983. 33. O dorheiul S ecu iesc (jud. H arghita). Pe u n prom ontoriu izolat situ a t la 5 km vest de oraş, num it „C etatea B ud“ a existat o fortificaţie. Ea a fost folosită în mai m ulte perioade, începînd’ de la sfîrşitul neoliticului, apoi în epoca bronzului, în H allstatt şi de către daco-geţi în sec. I î.e.n.— I e.n. Prom ontoriul are trei laturi fortificate n atu ral, ia r pe cea de a p atra, cea de nord, m ai uşor accesibilă, au fost co nstruite tre i v alu ri de păm înt şi două; şanţuri de apărare. P latoul superior al prom ontoriului este oval,, m ăsurînd 280 m lungim e şi 180 m lăţim e. Din epoca dacică au. fost descoperite aici cîteva locuinţe fără să se poată preciza însă. dacă elem entele de fortificaţie au fost şi ele ridicate acum sau. dacă n -au fost d u rate anterior şi num ai refolosite începînd cu.
305'
vrem ea lui B urebista. La poalele dealului pe care se ridică cetatea s-a descoperit o întinsă aşezare dacică. Este foarte pro babil ca cetatea să fi constituit acropola aşezării care a putut fi o im portantă dava. Precizări se vor putea face num ai în urma un o r săpături extinse 984. 34. Pecica (jud. Arad). Pe un prom ontoriu situ a t în im ediata vecinătate a M ureşului, şi separat de restul terasei superioare a rîu lu i p rin tr-u n enorm şanţ ce are deschiderea la g u ră de 60 ni, s-a descoperit şi, în bună p arte, cercetat pe calea săpăturilor sistem atice o bogată şi întinsă aşezare dacică. Prom ontoriul cu pantele lui foarte abrupte şi cu şan ţu l ce-1 înconjoară oferea o fortificaţie n atu rală excelentă. Acesta a fost locuit încă d in neo litic continuînd apoi în epoca bronzului. In perioada dacică pro m ontoriul form a doar acropola aşezării ce se întindea pe o mare suprafaţă din im ediata lui apropiere. S ăpăturile pe care le-am în trep rin s pe acropolă a u scos la lum ină un sanctuar rotund, u n u l cu absidă, ateliere şi locuinţe cu un foarte bogat inventar alcătu it d in ceram ică, unelte de fie r şi podoabe de aur, argint şi bronz. M erită poate să fie am intită ceram ica de lux pictată, , produsă pe loc ori im portată din lum ea celtică. La Pecica s-a descoperit, p rin tre altele, atelierul unui b iju tie r putîndu-se recu pera cea m ai m are p arte a uneltelor cu care lucrase m eşteşu garul dac, precum şi o c an titate de produse finite. In acelaşi ate lier se băteau şi monede. Cu ocazia săp ătu rilo r s-a o b ţin u t o stratig rafie clară a aşe zării dacice ce a avut două niveluri şi s-a p u tu t stabili că ea în cepe în sec. al II-lea· î.e.n. cunoscînd cea m ai m are prosperitate în vrem ea lui B urebista şi a lu a t sfîrşit în preajm a cuceririi Da ciei d e către rom ani. A tît am ploarea aşezării cît şi bogăţia ma terialelo r descoperite dovedesc cu prisosinţă că rie găsim în faţa unei im portante dava pe care am identificat-o, ipotetic, cu Ziridava 985. 35. Piatra Craivii (com. Cricău, jud. Alba). La aproxim ativ 20 km spre nord de A lba Iulia, pe o uriaşă stîncă, cu o excelentă p o z iţie strategică, s-a descoperit o im portantă aşezare dacică cu o acropolă înconjurată cu ziduri de p iatră ecarisată (opus quadratum ) situ a tă la 1083 m altitudine. A şezarea se desfăşoară pe 11 terase, în cea m ai m are p a rte a lor, am enajate artificial şi su sţin u te de ziduri. P e asem enea platform e s-au co n stru it tu rn u ri d e apărare, sanctuare cu baze de p iatră (de genul celor d e la G rădiştea M uncelului), ateliere, locuinţe. M ulţim ea m aterialelor descope rite : ceramică, u n elte de fier, podoabe, m onede etc. ne atestă o vie activitate economică ce se d esfăşura pe acest loc. Incinta fortificată este de form ă patru lateră, m ăsurînd 67 χ 36 m (gro-
306
► simea zidurilor este de 3 m), fiind am plasată pe v îrfu l m asivului stîncos. Începutul aşezării dacice d e la P ia tra Craivii, cit şi data înălţării zidurilor d e p ia tră n u p o t fi precizate cu destulă cer titudine, P rin tre alte m ateriale ce pot fi datate cu oarecare exactitate figurează p a tru denari rom ani republicani emişi în anii 88—70 î.e.n. şi o m onedă dacică de argint, b ă tu tă la sfîr şitul sec. al III-lea sa u începutul celui urm ător. Luînd drept criteriu cea m ai veche m onedă s-a presupus existenţa aşezării încă din sec. al III-lea î.e.n., corespunzînd vrem ii de ridicare a dacilor sub regele Rubobostes. Acestei epoci i-a r aparţine doar ; aşezarea, iar cetatea, fortificaţia propriu-zisă, a r fi d e dată cu : mult m ai recentă, construită fiind în vrem ea ultim ului d in tre regii dacilor, în tim pul lui Decebal. După cum bine se ştie, stabilirea cronologiei unei aşezări antice, atunci cînd izvoarele scrise lipsesc, este foarte dificilă şi îm bracă întotdeauna un caracter ipotetic fără a avea certit tudini. F aptul că în unele zone ale aşezării de la P ia tra Craivii, pe anum ite terase, s tra tu l dacic de depuneri atinge aproape 2 m grosime constituie, în afara oricărei îndoieli, dovada clară a unei locuiri intense şi d e lungă durată. R ăm îne insă de precizat cît anume. D upă p ărerea noastră, cele m ai vechi m ateriale găsite în această aşezare, publicate pînă acum, ap a rţin sec. al II-lea î.e.n. în această vrem e se datează anum ite form e ceram ice lu crate cu mina. la care se adaugă cîteva podoabe de bronz. Este vorba, l'oai le probabil, doar de a doua ju m ătate a secolului, după curo g indică, p rin tre altele, şi fragm entul din tr-o im itaţie după cupe peliene cu m otive în relief, la care se adaugă şi b ră ţă ri celtice de bronz eu nodozităţi, databile şi ele în acest răstim p. Cele mai p ilite d in tre descoperiri aparţin însă fazei de m atu ritate a civi lizaţiei daco-getice, ce începe doar în sec. I î.e.n., odată cu ^Burebista. Cu greu ne vine a. crede câ fortificarea aşezării de la P iatra Craivii să fi avut loc abia la sfîrşitul sec. I e.n. şi că tim p de ic'el puţin două veacuri ea a fost, oarecum , deschisă şi v îrfu l ei neîntărit. Ni se pare lim pede că întreaga aşezare, încă de la în cep u tu l ei, a fost am plasată pe acest m asiv stîncos şi greu accefîbil, tocm ai din m otive de apărare, din m otive strategice. Ce raţiune ar fi avut altfel eforturile uriaşe reclam ate p e n tru fiecare iam enajare de terasă, p e n tru construirea acelor „balcoane11, cum le num esc autorii săp ătu rilo r de la P iatra Craivii, p e n tru fiecare palm ă de teren obţinută în plus. ■ De vrem e ce pe platoul superior nu se constată o altă forti ficaţie care să poată fi d atată an terio r incintei cu ziduri de p iatră.
307
ni se pare verosim il ca acestea să fi fost d u rate odată cu înce p u tu l aşezării. Tot la fel socotim lim pede un fapt, şi anum e că p e vrem ea lui B urebista aşezarea cunoaşte o deosebită prospe ritate, dovedit cu prisosinţă de m u ltitudinea m aterialelor desco perite, databile în acest răstim p. De aceea ni se pare firesc ca cel puţin acum, dacă nu m ai înainte, să fi fost clădite şi zidu rile incintei fortificate. In d iferen t care d in tre ipoteze este cea adevărată, de necontestat răm îne caracterul de im portant centru economic, religios şi politic. Dava de la P ia tra C raivii a fost identificată cu A poulon sau R anisstorum 986. 36. Piatra Roşie (com. Boşorod, jud. H unedoara). C etatea de aici este am plasată pe un pisc aproape inaccesibil (823 m alti tudine). Ea a fost construită cu scopul de a b ara accesul dinspre vest spre cetatea principală de la G rădiştea M uncelului. Incinta cetăţii, cu ziduri de p iatră lu crate în tehnica obişnuită a cetă ţilor /din M unţii O răştiei, este de form ă p atru lateră, m ăsurînd 102 m lungim e şi 45 m lăţim e, prevăzută fiin d cu cinci turnuri interioare : p a tru în colţuri, iar u nul la m ijlocul la tu rii de esf; Cea de a doua incintă uneşte, p rin tr-u n zid sec de 1,80— 2 lăţim e, făcut din piatră locală şi păm înt, două tu rn u ri izolate ce aparţineau, iniţial, prim ei incinte. Acest zid a fost prevăzut cu o palisadă realizată din tru n ch iu ri groase de copaci. Intrarea în cetate se făcea p rin tu rn u l din colţul ei de, nord-est, la cart' conduce o scară m onum entală lu crată d in lespezi de calcar. Pe baza im aterialelor descoperite, cu ocazia săp ătu rilo r s-a ajuns la;: concluzia că ea a fost construită pe vrem ea lui B urebista şi a funcţionat pînă la războaiele de cucerire ale lui Traian. Ea a serv it şi ca reşedinţă nobiliară 987. 37. Piatra Şoimului (fost Calu, jud. Neamţ). Ca toate aşeză rile daco-getice şi cea de aici se situează pe u n prom ontoriu ce dom ină, valea B istriţei, num it „C apul D ealului44 ; care a fost separat de restu l dealului H orodiştea p rin tr-u n şa n ţ m are. Aşe zarea a m ai fost ap ărată şi p rin tr-o palisadă. P e baza săpăturilor din 1973— 1975 s-au constatat două nivele de locuire şi s-a des coperit un bogat m aterial arheologic constând din ceramică, u n elte şi obiecte de m etal, creuzete, am fore etc. Pe baza des-: coperirilor s-a ajuns la concluzia că aşezarea d e aici începe în sec. II î.e.n. şi durează pînă în sec. I e.n. S-a presupus că îm p reu n ă cu aşezările de pe terito riu l oraşului P ia tra N eam ţ for m au un com plex ce ar reprezenta Petrodaţva 98S. 38. Piscul Crăsani (com. Balaeiu, jud. Ialom iţa). P e un pro m ontoriu, ce iese d in terasa superioară a lalom iţei, eu laturile fo arte a b ru p te, asigurîndu-i în acest î'el o pu tern ică fortificare natur'dlă, a e x is ta t o bogată aşezare daco-getică, eu u n s tra t de
^08
de 3 m grosim e. Pe lîngă fortificaţia natu rală, calea de tf 3nces spre aşezare (acolo unde prom ontoriul se leagă de restu l | ' {apasei) a fost b a ra tă de un val construit din păm înt şi de un vinţ. începutul locuirii de aici, pe baza a num eroase descoperiri si( mai ales, pe tem eiul am forelor de im port greceşti, se si- fiiează la sfîrşitu l sec. IV î.e.n. ori la începutul veacului u rm ăto r ■ va d u ra pînă în sec. I î.e.n. sau prim ii ani ai celui urm ător, primele săpături în aşezarea getică de la C răsani s-au efectuat încă în anul 1870 şi 1876, ia r cele de am ploare în 1923. Ele au _fost relu ate în 1969 şi continuate pînă în 1974. Cu ocazia u lti> inelor cercetări s-a constatat existenţa altor aşezări dacice de?i pendente de cea principală, fortificată. A cestea v o r lu a naştere iţi sec. al II-lea î.e.n. şi se vor sfîrşi odată cu aşezarea p rin cipală. M ulţim ea şi c a ra c te ru l descoperirilor, p rin tre care o m are cantitate de m ărfuri im portate, fac dovada existenţei aici a unei importante dava. Cu p riv ire la sfîrşitul davei de la Crăsani p ă rerile sînt îm părţite oscilind în tre începutul dom niei lui B ure! bis ta şi expediţia lui A elius Catus (5 sau 9 e.n.). îm părtăşind păc rerea că im portanta aşezare de la Crăsani a lu a t sfîrşit în prim ii î* ani ai erei noastre am inclus-o în tre davele din vrem ea lui s B urebista989. 39. Poiana (com. N icoreşti, jud. Galaţi). Aici a fost desco, perită şi intens cercetată, sub conducerea lui R. Vulpe, o bogată ji, reprezentativă staţiu n e daco-getică. Ea este s itu a tă pe un platou dom inant, cu o altitu d in e de 300 m, ocupînd o im portantă pciziţie strategică de pe valea Şiretului. L ocuirea aşezării de la Poiana începe încă în epoca bronzului, continuînd apoi în H allîtatt-ul m ijlociu, iar cea daco-getică este n e în tre ru p tă din sec. al [V-lea î.e.n. pînă în sec. I e.n. Pe vrem ea lui B urebista — cînd aşezarea de aici cunoaşte o p rosperitate deosebită -— fortificării naturale, alcătuită din povîrnişul rîpilor, îi va fi adăugată şi una artificială, constînd d in tr-u n val de lut, înalt de 3 m, şi u n şanţ. Pe creasta valului s-a construit o puternică palisadă de lemn. Bogăţia şi v arietatea deosebită a descoperirilor făcute cu direrse ocazii în cuprinsul aşezării de la Poiana fac dovada unei intense şi bogate activităţi economice, m ai cu seam ă îri epoca iui Burebista. Din acest răstim p datează ateliere, locuinţe etc. Tot acestei epoci îi ap arţin e o im portantă c a n tita te de produse greceşti, m ărtu rie a u n o r strînse legături com erciale cu oraşele.state de pe ţărm ul de vest al P o ntului Euxin incluse şi ele în ;tatul daco-getic. Dezvelirea, pe calea săp ătu rilo r sistem atice, a Γ -aşezării d e la Poiana s-a desfăşurat în tre anii 1926 şi 1951. Este vorba, fără îndoială, de o im portantă dava identificată, ipotetic, λ ou Piroboridava F “c u lt u r ă
309
40. P olovragi (jud. Gorj). Pe m untele „Padeşul“ în Cheile : Q lteţului s-a descoperit şi în bună parte dezvelit, pe calea săpâ- ‘ tu rilo r sistem atice o im portantă aşezare dacică cu două niveluri de locuire. Ea se com pune d intr-o fortificaţie principală (acro pola) situ ată pe un m am elon şi una secundară d espărţită de prim a prin tr-o şa îngustă. In prim a fază cetatea principală ce a servit drept reşedinţă a unei căpetenii a fost în tă rită prin tr-u n val alcătuit din piatră locală şi lu t iar în faza a doua cu un zid construit din blocuri de calcar fasonate şi altele dintr-o rocă cristalină necioplită. Cea de a doua fortificaţie care a servit, probabil, ca cetate de refugiu a fost ap ărată de u n val din piatră. P e latu ra de nord valul a avut la bază un s tra t de var stins la foc înăbuşit. La poalele m untelui pe care se găsesc fortificaţiile s-a descoperit o aşezare to t cu două niveluri de locuire. Cu ocazia săp ătu rilo r a fost descoperit un bogat m aterial ar heologic alcătuit din ceram ică locală şi de im port, numeroase obiecte de m etal, m onede etc. Pe baza acestuia s-a p u tu t stabili că este vorba de o im portantă aşezare de tip dava ce începe în sec. al II-lea î.e.n. şi durează, probabil, în tot cu rsu l sec. I î.e.n. deşi toate m onedele descoperite pînă acum sînt anterioare anu lui 70 î.e.n. 991. 1 41. P o p eşti (com. M ihăileşti, jud. Ilfov). Cea m ai m are, mai bogată şi reprezentativă aşezare daco-getică cunoscută pînă acum din M untenia a fost descoperită aici, la num ai 25 km de Bucu- reşti. Ea este situ ată pe un prom ontoriu de form ă triunghiulară n um it „N ucet14 situ a t pe m alul d re p t al A rgeşului şi ridicat cu 18— 20 m faţă de lunca d in jur, avînd astfel o bună poziţie stra tegică. L aturile m ai accesibile ale înălţim ii au fost în tărite cu tre i şanţuri paralele şi un val de păm înt foarte înalt, prevăzut pe creastă cu o palisadă realizată din lemn. P rom ontoriul „N ueet“, al cărui platou m ăsoară 160 m lun gim e şi 120 m lăţim e, reprezintă doar acropola, p artea în tă rită a aşezării de aici. F ortificaţiile sîn t am plasate la baza triunghiului, constituind ceea ce se num eşte un „pinten b a ra t“. C ercetarea aşezării de la Popeşti a început încă în anul 1869 cînd a fost înreg istrată de către Cezar Bolliac, cu ocazia desco peririi, pe acest loc, a unui tezaur compus din m onede thasiene de argint. După această dată au u rm a t sondaje şi săpături în 1901, 1905, 1936, 1943— 1948, ca apoi ele să fie de m ai mare am ploare, începînd cu anul 1954. S tra tu l de cultură depăşeşte 2 m grosime. Pe baza abundentului m aterial găsit s-a p u tu t stabili că i aşezarea de la Popeşti a fost locuită începînd cu epoca bronzu lui, apoi în prim a vîrstă a fierului (H allstatt), cînd se durează,
310
foarte probabil, fortificaţia. Locuirea getică a prom ontoriului în cepe în sec. al II-lea î.e.n., sau, eventual, chiar de la sfîrşitul veacului anterior şi va cunoaşte o deosebită înflorire, va cul mina- în perioada ce coincide în tim p -cu dom nia lui B urebista, pe aceea am socotit necesar să stăruim p u ţin m ai m ult asupra ei. S tratu l dacic prezintă, în diferitele sectoare cercetate, din pe rim etrul acropolei : 4— 6 niveluri, ceea ce înseam nă o intensă lo cuire. Acum este refolosit vechiul val de apărare construit în perioada hallstattiană, d u ra t din păm înt, cu un nucleu ars pîn ă la vitrifiere, în tehnica bine cunoscută şi larg răspîndită, în cea mai m are p arte a Europei, din prim a vîrstă a fierului " 2. Cele mai m ulte d in tre locuinţele descoperite sîn t de suprafaţă, con struite din lem n ori din îm p letitu ră de nuiele cu lut. Există şi case acoperite cu ţigle, făcute după m odele elenistice. D intre construcţiile dezvelite pînă acum, cea m ai rem arcabilă este, in contestabil, o curte nobiliară ce se datează la sfîrşitu l sec. al II-lea î.e.n. ori la începutul celui urm ător. Ea se com pune din mai m ulte cam ere, coridoare, depozite, du p ă un plan de inspi raţie elenistică. D intre edificiile descoperite nu lipsesc nici cele legate de cul tul religios. In afara acropolei au fost găsite m orm inte de inci neraţie d easupra cărora s-au ridicat tum uli de păm înt şi au con ţinut inventare funerare bogate. jSy M aterialele scoase la lum ină cu ocazia diverselor săpături, şi, mai cu seamă, cele din ultim a perioadă, sînt de o v a rie ta te şi de o bogăţie neegalate pînă acum, stînd m ărtu rie n u num ai pentru caracterul aşezării de la Popeşti, ci şi cu p riv ire la în altul nivel atins de civilizaţia daco-getică de p e vrem ea lui B ure bista. Relicva cea m ai abundentă, ca dealtfel în orice aşezare antică este ceramica, rep rezen tată p rin cele două categorii de bază : lucrată cu m îna ori cu aju to ru l roţii olarului, du p ă un cri teriu de clasificare, ori, ceram ică de lu x şi de uz comun, după un alt criteriu. Deosebit de bogat şi de v a ria t este rep erto riu l form elor şi al ornam enticii am belor categorii. Produselor cera mice autohtone vin să li se adauge cele străine. Am forele gre ceşti din Rhodos şi Cos constituie, la Popeşti, m arfă com ună descoperite fiind în can tităţi considerabile. M ai este prezentă apoi ceramica pictată, elenistică ori cea celtică, la care se adaugă cupele de lux, cu m otive în relief produse ale M egarei ori D elosului. A tît am forele rhodiene cît şi vasele cu m otivistică în relief sînt im itate de către m eşterii geţi de la Popeşti. în atelierele aşezării sîn t lucrate şi num eroasele arm e ori unelte de fier, descoperite aici, m ărtu rie în acest sens stînd ate lierele de topitorie ori tiparele de piatră şi lut. P rin tre u n e lte
311
figurează cele utilizate în agricultură ce se a lătu ră acelora cu care se practicau diverse m eşteşuguri. Dem ne de am in tit sînt şi rîşniţele găsite în n u m ăr m are, a tît de tip u l prim itiv, cît şi cele rotative, evident, superioare. A fost de asem enea descoperit şi un num ăr rem arcabil de po doabe din aur, a rg in t ori bronz, produse şi ele în atelierele lo cale. N um eroasele fibule existente reproduc tip u ri binecunoscute în L atene-ul tîrziu european, cele m ai m ulte reprezentând proto tip u ri celtice. D em ne de am in tit s în t şi produsele din sticlă, podoabe ori vase de lux. In tr-o altă grupă de descoperiri, şi ea bine reprezentată, se includ m onedele. A supra acestora stăru im puţin, deoarece ele sîn t în m ăsură, alături de alte m ărfuri, să ne arate intensitatea şi direcţia schim burilor comerciale. La Popeşti s în t prezente tetrad rah m ele de a rg in t din Thasos, drahm ele d in D yrrhachium a lă tu ri de denarii republicani rom ani. Cele m ai bine reprezen tate sînt, însă, im itaţiile locale d u p ă veohi m onede ale regilor Filip II, A lexandru ori Lisimach. M onedele de bronz ale dife ritelo r oraşe-state greceşti sîn t şi ele p rezen te p rin cele emise la M aroneia (pe coasta egeeană a Traciei), Amisos (din regatul lui M ithridates), M esem bria ori Callatis. Socotim că toate cele ară tate constituie dovezi, ce nu mai· au nevoie de com entarii, că la Popeşti a existat un im portant centru economic, comercial, religios şi politic. El este reprezen ta tiv şi am p u tea spune tipic, a tît p e n tru epoca lu i Burebista, pe de o parte, cît şi p e n tru aşezările d e tip dava, pe de a ltă parte. A şezarea în tă rită de la Popeşti va înceta în sec. I e.n., pe vrem ea îm păratului A ugustus odată cu m ulte alte im portante sta ţiuni din valea D unării, ca urm are a războiului p u rta t de gene ralu l rom an A elius Catus " 3. Ea a fost identificată cu Argedava, subiect despre care am vo rb it pe la rg " 4. 42. Porum benii Mari (com. M ugeni, jud. H arghita). Aici dealul „Leş“ este şi el u n prom ontoriu izolat, cu' evidente avantaje stra tegice. P e vîrfu l acestuia, prevăzut cu un platou ce m ăsoară 250 X 150 m, s-a descoperit, şi, în p a rte cercetat, o aşezare dacogetică ce se datează în sec. I î.e.n.—I e.n. P a n ta de est a dealu lu i este m ai dom oală şi, în consecinţă, m ai uşor accesibilă fa p t ce a determ in at în tă rirea ei p rin şapte v alu ri de p ăm în t c u p a tru şan ţu ri, aproape paralele, grupate în tre i linii defensive. N um ărul v alurilor şi al şanţurilor, pe latura de sud se reduce la două, iar pe cea de vest la u n singur val u riaş de păm înt. Pe coama v alurilor exterioare s-au p u tu t con stata palisade ce erau du rate din tru n c h iu ri groase de copaci. C ercetările, de am ploare redusă, practicate pînă acum, în aşeza
312
rea fortificată de la Porum benii M ari n u sîn t în m ăsură să ne precizeze cu d estulă c la rita te caracterul ei. P oate fi vorba de o cetate folosită doar în caz de prim ejdie, to t aşa de bine ca şi o aşezare fortificată locuită perm anent, p e n tru care pledează cele trei locuinţe descoperite. O ricare d in tre cele două posibilităţi se va adeveri, răm îne u n fap t şi anum e că cetatea a a p a rţin u t unui trib dacic ce locuia în apropiere. N u este exclus, ca în atîtea alte cazuri, ca fortificaţiile de la P orum benii M ari să fi fost d u rate în tr-o perioadă a n te rio a ră şi să fi fost doar refolosîte de către daci, începînd cu sec. I î.e.n., pe vrem ea lui Burebista " 5. 43. R acu (com. Siculeni, jud. H arghita). O cetate dacică, cu ziduri groase de 2,5— 3 m, făcute din bolovani legaţi cu pă m înt, a fost descoperită pe u n platou înalt, cu p an te foarte piezişe. Zidurile barează accesul de pe latu rile de nord, est şi sud, lipsind în p a rte a vestică, unde pantele erau aşa de abrupte incit n u im puneau o în tă rire artificială, cea n a tu ra lă fiind . în destulătoare. Şaua de leg ătu ră este în tă rită p rin tr-u n şanţ şi un val. Au fost constatate urm e de locuire d in p rim a vîrstă a fie rului şi daco-getice d in sec. I î.e.n.—I e.n. F ortificaţia aparţine perioadei dacice. Slabele urm e de locuire constatate în interiorul cetăţii pledează p e n tru folosirea ei doar în caz de pericol, deci o cetate de refugiu " 6. 44. Răcătău de Jos (com. H orgeşti, jud. Bacău). La locul n u m it „C etăţuia“ s-a descoperit şi, doar parţial, cercetat, pe calea săpăturilor sistem atice, acropola unei deosebit de bogate aşezări daco-getice în tru to tu l asem ănătoare celeia de la Popeşti din M untenia sau a celeia d e la Poiana. Cu ocazia să p ătu rilo r s-a descoperit un im ens m aterial autohton şi de im port, deosebit de variat şi de abundent, constând din ceram ică, unelte, podoabe, monede etc. El se datează, începînd cu sec. al II-lea î.e.n., dar, mai cu seam ă, din vrem ea lui B urebista. Acropola a fost des părţită, de restul aşezării, p rin tr-u n şanţ. S ăp ătu rile de pînă acum sînt departe de a fi epuizat perim etru l acropolei şi a aşezării deschise aferentă acesteia. D intre m aterialele descoperite m erită să fie subliniată can titatea im presionantă de ceram ică, rep re zentată p rin tr-o gam ă deosebit d e 'bogată a tît în ce priveşte repertoriul form elor c ît şi al ornam entării. A lături de produsele atelierelor locale este reprezentată, în m are cantitate, şi cera m ica grecească de im port. F ă ră îndoială că avem de-a faice cu o dava, identificată, ipotetic, cu Tam asidava " 7. 45. Rîşnov (jud. Braşov). Aici s-a descoperit o întinsă aşezare dacică (cca 4 ha) su p rap u să în p a rte de ceta te a feudală. Săpă tu rile începute în 1970 şi continuate pînă în 1973 au dovedit că
313
aşezarea a av u t două faze şi a fost fortificată cu două valuri de păm înt şi două şanţuri. Valul din faza a doua m ăsoară 16 m la bază iar şan ţu l are 7,10 m lărgim e la gură şi 3 m adîncime. A şezarea este dispusă pe mai m ulte terase şi a fost intens lo cuită. Au fost descoperite locuinţe de suprafaţă şi adâncite cu vetre şi cuptoare iar inv en taru l arheologic este v a ria t şi -bogat constînd din : ceram ică lucrată cu m îna sau la roată, im itaţii du p ă vase greceşti, unelte de fier folosite în ag ricultură sau la diverse m eşteşuguri, podoabe etc. P e baza descoperirilor s-a p u tu t s ta bili că aşezarea începe la sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n. şi durează, pînă la cucerirea rom ană. Ea a fost u n centru im portant înscriindu-se p rin tre davele din vrem ea lui B urebista " 8. 46. Săcălăsău Nou (com. Derna, jud. Bihor). P e un prom on to riu n um it „D ealul cu bani“ s-a descoperit o· aşezare dacică fortificată n a tu ra l la care s-au adăugat u n şanţ şi, eventual, un val de păm înt, am plasate pe şaua ce face legătura cu relieful în conjurător. R esturile sporadice de locuire descoperite dovedesc că ne găsim în prezenţa unui loc de refu g iu care n -a fost intens şi perm anent locuit. Vestigii descoperite au dus la concluzia că fortificaţia de aici datează din sec. I î.e.n.—I e.n. In apropiere s-a descoperit un tezaur de podoabe din a rg in t " 9. 47. Sărăţel (com. Şieu-M ăgheruş, jud. B istriţa-N ăsăud), Pe v îrful n um it „C etate44 ce ocupă o poziţie dom inantă, stră ju in d valea B istriţei şi pe cea a Şieului, a fost descoperită şi, p arţial dezvelită, o c etate dacică ce refoloseşte o fortificaţie hallstattiană. Z idul dacic este făcut din piatră locală cioplită în lespezi de dim ensiuni mijlocii, unite în tre ele p rin lu t şi grinzi de lem n aşezate a tît vertical cît şi lateral pe feţele zidului şi transversal, în interiorul lui. S-a p u tu t stabili şi m odalitatea de realizare. A stfel, se construia m ai în tîi un schelet de b îrn e care apoi era u m plut cu zidărie şi păm înt. M aterialele descoperite cu ocazia săpăturilor nu sînt prea abundente, ceea ce ar pleda în favoarea unei locuiri tem porare a cetăţii, în caz d e pericol. Nu este însă exclus să fie vorba şi în cazul de faţă, doar de p artea fortificată a unei aşezări dacice ce se va fi d esfăşurat la poalele prom ontoriului. P e baza m aterialelor descoperite s-a p u tu t stabili că cetatea de la S ărăţel datează din sec. I î.e.n,— I e.n. 100°. 48. Sighişoara (jud. Mureş). Aici, pe platoul „D ealul T u rcu lu i44 un prom ontoriu ce dom ină valea T îrnavei Mari; avînd o bună poziţie strategică a fost descoperită una d intre cele m ai bogate staţiu n i daco-getice intracarpatice. S ăpăturile sistem atice prac ticate în 1902— 1904, 1938 şi reluate în ultim ii ani au dovedit că pe în tin su l platou al dealului, de form ă triu n g h iu lară a existat
314
o abundentă locuire în două perioade. P rim a d intre ele aparţine epocii bronzului, dînd ch iar num ele unei c u ltu ri (SighişoaraW ietenberg), iar cea de a doua, epocii L atene daco-getice. C aracterul exact al staţiunii dacice de pe Dealul T urcului nu este pe deplin lăm urit. P antele abru p te ale prom ontoriului ofereau o bună a p ărare naturală. A cesteia i-au fost adăugate şi în tă ritu ri artificiale. Astfel, în săp ătu rile lui C. Seraphin din 1902— 1904 s-a descoperit un zid sec construit din piatră de rîu legată cu păm înt, avînd, în m edie o înălţim e actuală abia de 0,50 m şi 1,50 m lăţim e. El a fost u rm ă rit pe d istan ţa de 27 m. D upă cît se pare, zidul n -a a p a rţin u t unei clădiri ci făcea parte, mai curînd, dintr-o incintă, în cea m ai m are parte, distrusă. în tîm p lăto r şi, m ai cu seam ă, ca rez u lta t al diverselor săpă tu ri sistem atice, pe „D ealul T urcului11 a fost descoperită o m are cantitate de m ateriale dacice ce se păstrează în m uzeul din lo calitate sau a aju n s în colecţiile altor m uzee din ţară ori din străinătate. Ceram ica este deosebit de abundentă, fiind prezente toate form ele specifice ale ceram icii daco-getice din faza clasică, corespunzînd sec. I î.e.n.— I e.n., lu crată cu m îna sau la roată. M erită a fi m enţionată în special ceram ica de lux cu m otive în relief im itată de m eşterii locali d u p ă cupele deliene şi ceram ica pictată, ap ăru tă si ea su b im pulsuri elenistice. A bundente şi variate sînt apoi ustensilele d in fier, reprezentate, m ai cu seamă, de unelte m eşteşugăreşti la care se adaugă cele agricole ; po doabele de m etal m ulte de argint ori cele din sticlă sînt şi ele prezente în m are cantitate. A r mai fi de adăugat rîşniţele ro ta tive, d e tu f vulcanic care îm p reu n ă cu foarte num eroasele gropi de provizii dovedesc practicarea pe scară largă a agriculturii de către cei ce locuiau pe „Dealul T urcului11. Cu ocazia săp ătu rilo r din 1902— 1904 au fost descoperite şi 10 m onede : cinci drahm e de argint emise la D yrrhaehiunij o im itaţie după o tetrad rah m ă, doi denari republicani rom ani şi, în sfîrşit, două m onede im periale (una de la A ntoninus Pius iar cea de a doua em isă de Caracalla). Pe baza abundentelor desco periri se poate spune că aşezarea începe în sec. al II-lea î.e.n. şi va dura pînă la cucerirea rom ană. E xistenţa fortificaţiilor ne face să presupunem că ne găsim în prezenţă unei dava prosperă în epoca lui B u re b is ta 1001. 49. Şeica Mică (jud. Sibiu). Localnicii num esc „C etate11 un prom ontoriu ce se ridică cu 30— 40 m faţă de lunca din jur. P latoul acestuia (m ăsurînd 650 X 25 m) a fost fortificat în pe rioada h allstattiană, refolosit apoi şi de daci în sec. II î.e.n.—I e.n. Sistem ul artificial de ap ărare este alcătu it din 6 linii d e fo rti
315
ficaţii cuprinzînd : valuri, şanţuri şi zid sec, făcut din p iatră şi păm înt. Ele urm ează conturul terenului. Deocamdată, nu se pot face prea m u lte precizări în leg ătu ră cu caracterul aşezării daco-geţilor de la Şeica Mică, neexistînd decît un sondaj de proporţii reduse 1002. Se pare că ne găsim în prezenţa unui loc de refugiu ce refoloseşte în tă ritu ri m ai vechi. 50. Şim leu Silvaniei (jud. Sălaj). Sub cetatea feudală de pe dealul „C etăţii11 situ at deasupra oraşului se află o aşezare dacică fortificată n atural, la care se adaugă un şanţ şi, eventual, o palisadă. Aici a fost descoperit un tezaur d e argint dacic şi ce ram ică lucrată cu m îna şi la roată. A şezarea dacică a fost, în cea m ai m are parte, distrusă de cetatea feudală şi de aceea este greu de precizat caracteru l ei. Se presupune că aici este de lo calizat D akidava 1003. 51. Tăşad (com. D răgeşti, jud. Bihor). P e dealul „C etăţeaua“, un prom ontoriu eu pante înclinate, s -a descoperit o aşezare fo r tificată dacică. Elem entele de fortificare artificială constau dintr-u n şanţ şi val de păm înt care barează locul de acces. A şezarea a fost locuită m ai în tîi în perioada h a llsta ttia n ă şi refolosită de daci. Cu ocazia săpăturilor s-au descoperit m ultă ceram ică şi po doabe. Pe baza acestora aşezarea dacică, al cărei caracter nu poate fi precizat, se datează în sec. I î.e.n.—I I e .n ,1004. 52. Teliu (jud. Braşov). P e d colină ce stră ju ie şte trecătoarea spre Buzău s-a descoperit o cetate dacică p revăzută cu tre i şan ţu ri şi tre i v alu ri cu palisade. S ăpăturile au scos la iveală un singur s tra t de c u ltu ră cu m ateriale pu ţin e ceea ce dovedeşte caracterul tem porar al locuirii dacice de aici. Deci, este vorba despre o cetate de refugiu ce se datează în sec. I î.e.n,—I e .n .1003. 53. Tilişca (jud. Sibiu). La nord-vest d e localitate, pe platoul piscului n um it „C ăţănaş“ (712 m altitudine), ce prezintă vădite calităţi strategice, cercetările arheologice din an ii 1959— 1964 au dus la dezvelirea unei im portante cetăţi daco-getice. P an tele de est şi de sud ale dealului sînt foarte abrupte şi de aceea nu necesitau o în tă rire artificială. Cele de vest şi de nord, m ai domoale, şi,: în consecinţă accesibile, erau apărate de un puternic val de păm în t şi de piatră, cu şanţ interior, ce m ăsoară peste 800 m lungim e. E xistă porţiuni în care valul este dublu. în in terio ru l valului (ce m ăsoară la ora actuală 7— 8 m lăţim e) s-au construit două param ente de p iatră locală, m enite să-i m ărească stabilitatea. Pe platoul superior al înălţim ii au fost durate, din blocuri de calcar frum os cioplite, (opus quadratum), două tu rn u ri. Z idurile acestora au două param ente, un p a t-rad iă r din blocuri, în g rijit lucrat, şi un em plecton din p iatră şi păm înt. Blocurile
316
param entului in terio r nu sînt prevăzute cu scobituri în form ă de coadă de rîndunică ceea ce înseam nă că grinzile prinse în blocurile param entului exterior se opreau în emplecton, asigurînd doar legătura cu acesta. G rosim ea zidurilor este de 2,12 m :şi erau continuate în cărăm idă slab arsă. In interiorul incintei fortificate, a tît pe platoul superior cît ■şi pe terase, s-au descoperit locuinţe, depozite şi ateliere. P re tu tindeni a fost scos la iveală un bogat şi v a ria t m aterial arheo logic constînd din ceram ică de lu x ori comună, lucrată cu m îna sa u m odelată cu aju to ru l roţii olarului, arm e şi în special unelte de fier ce au a p a rţin u t diverşilor m eşteşugari. Ei p relucrau fierul, lem nul, bronzul ori m etalele preţioase. D intre atelierele ce func ţionau în cetatea dacică de la Tilişca vom am inti doar două foarte interesante. U nul d in tre ele aduce un aport deosebit la elucidarea m ultiplelor problem e pe care le ridică dom nia lui Burebista. Iată despre ce este vorba : In două încăperi s-au descoperit cinci socluri clădite din p iatră legată cu păm înt, pe care au fost aşezate rîşniţe rotative d in tu f vulcanic, iar în tr-u n a dintre ele a ex istat şi un cuptor de copt pîine. Toate acestea ne duc cu gîndul la o „b ru tărie”. Cea de a doua descoperire, de-a d reptul senzaţională, o consti tuie 14 m atriţe de bronz şi tre i m anşoane de fier cu aju to ru l cărora se em iteau d e n a ri republicani rom ani 1006. M atriţele sînt perfect lucrate, în aşa fel, încît m onedele b ătu te cu ajutorul lor n u se deosebesc p rin nim ic faţă de cele „autentice” emise în terito riile rom ane. P e cele 14 m atriţe de la Tilişca sînt g ravaţi în negativ denari republicani emişi în tre 145— 138 şi 72 î.e.n. Cea din urm ă m onedă ne asigură că ne găsim în epoca lui B urebista. C etatea dacică de la Tilişca s-a ridicat peşte o aşezare h allstattiană. încep u tu l ei pare să dateze din sec. al II-lea î.e.n., -cea m ai m are înflorire înregistrînd-o în epoca lui B urebista. Ce tate a era, fără îndoială, un im p o rtan t ce n tru de tip dava al unui trib sau, poate, a unei uniuni tribale pe care B urebista o va uni icu celelalte, constituind statu l daco -g etic1007. 54. Tinosu (jud. Prahova). La 15 km de Ploieşti, ca de obicei, pe un prom ontoriu ce dom ină regiunea înconjurătoare, ridicînd u -se deasupra acesteia cu peste 20 de m , s-a descoperit o aşe z a re daco-getică fortificată, în prim ul rînd, n a tu ra l p rin pantele :sale abrupte. P latoul aşezării a fost separat de restu l prom on to riu lu i p rin tr-u n val de păm înt şi un şanţ, integrîndu-se astfel în categoria aşa-num itelor cetăţi de tip „pinten b a ra t”. Po baza săp ătu rilo r efectuate şi a descoperirilor s-a p u tu t stabili că aşe
317
zarea fortificată de la Tinosu datează din sec. I î.e.n.—I e.n. Ea a fost identificată, ipotetic, cu localitatea antică Tiason 1008, 55. Tîrgu Ocna — Tiseşti (jud. Bacău). In apropierea con fluenţei T rotuşului cu O ituzul, pe înălţim ea „Titelca“ (480 ni altitudine), un bot de deal cu o bună poziţie strategică, s-a des coperit o aşezare daco-getică ce se datează în sec. I î.e.n.— I e.n. A şezarea este separată de restul platoului p rin tr-u n p in te n îngust ce va fi fast fortificat. P antele repezi ale înălţim ii constituiau şi ele o bună apărare naturală. Locuinţele continuă şi pe platou, în afara zonei fortificate care, ca de obicei, constituia doar acro pola aşezării ce se înscrie p rin tre davele daco-getice. Ea a fost identificată, ipotetic, cu U tidava 10C9. 56. Zem plin, R. S. Cehoslovacă. In nord-estul Slovaciei, pe m alul rîu lu i Bodrog, a fost descoperită, şi în p a rte cercetată, o aşezare dacică fortificată. A ceasta este situată, du p ă tipic, pe un prom ontoriu cu o poziţie dom inantă şi ap ărată de un val de păm înt, în cea m ai m are parte bine păstrat, m ăsurînd în unele porţiuni, 10 m înălţim e. A şezarea continuă şi în afara zonei fortificate. Cu ocazia săpăturilor, au fost descoperite o m are cantitate de ceram ică daco-getică, lucrată cu m îna ori la roată, unelte şi podoabe, la care se adaugă monede. Pe baza tu tu ro r vestigiilor, aşezarea de aici a fost d atată în sec. I î.e.n. începînd din prim a ju m ătate 101°. C antitatea m are de ceram ică pictată L atene tîrzie, de factură celtică, nu ne poate m ira ; ne găsim în tr-o zonă unde celţii au p ătru n s de tim p u riu şi aproape de E uropa apuseană unde asem enea ceram ică se producea în m are cantitate. Nu este exclus ca ceram ica d e acest fel să fi fost produsă chiar în Slo vacia. Să nu uităm că produse sim ilare se întîlnesc şi în alte aşezări dacice, ca cea de la Pecica. şi se răspîndesc m ult spre răsărit ajungînd pînă la P o p e ş ti1011. Aşezarea de la Zem plin prezintă toate caracteristicile unei aşezări fortificate daco-getice de tip dara. constituind un centru economic, politic şi religios a unui trib ori a unei uniuni de tr i buri dacice ce locuia în această parte de nord-est a Slovaciei şi pe care B urebista o va uni cu celelalte uniuni de trib u ri dacogetice. Ea îşi găseşte num eroase analogii pe tot cuprinsul spa ţiului de locuire a daco-geţilor, analogii asupra cărora socotim că e de prisos să mai stăruim . 57. Zetea (jud. H arghita). C etatea dacică descoperită aici este am plasată în apropierea T îrnavei, pe un prom ontoriu cu pante abrupte. D inspre nord-est, unde pan ta este m ai accesibilă, s-au c o n stru it tre i valuri de păm înt succesive. P latoul superior, de
form ă ovală (m ăsurînd 46 X 27 m), este în co n ju rat cu un zid sec făcut din piatră nefasonată (lat de 1,80 m). P e baza m aterialelor descoperite, s-a sta b ilit că cetatea datează d in sec. I î.e.n.—I e .n .1012 şi pare să fie slab locuită. Locuirea sporadică a cetăţii de la Zetea pledează p e n tru caracterul său ca loc de refugiu folosit num ai în caz de prim ejdie. 58. Zidovar (com. Oresac) R. S. F. Iugoslavia. Pe m alul rîului Karas, în estul eîm piei D eliblatski Pesak, nu d e p a rte de Vrsac există u n teii în a lt (135 m altitudine) cu poziţie dom inantă şi pante abrupte ce oferă o bună fortificare n aturală. P latoul tellului este de form ă elipsoidală. Fortificarea n a tu ra lă a fost completată, în parte, p rin tr-u n zid sec de p iatră u n ită cu păm înt. S tra tu l de cu ltu ră în aşezarea de la Zidovar m ăsoară 3 m grosime. Pe baza m aterialelor scoase la lum ină cu ocazia săpă turilor de aici se poate stabili că locuirea începe din epoca bron zului, continuînd apoi p rin p u rtăto rii cu lturii de tip B asarabi pînă în prim a epocă a fierului. Peste aşezarea preistorică, pro babil din sec. al II-lea î.e.n., a lu a t fiin ţă aici o bogată aşezare dacică, dovedită p rin abundenţa m aterialului ce constă din ce ram ică lu crată cu m îna şi la roată, podoabe şi unelte de m etal, în cadrul ceram icii figurează şi cea pictată, de factură celtică. Aceasta este însă departe de a putea dovedi caracteru l celtic al aşezării, ştiu t fiind că, asem enea produse se întîlnesc şi în cadrul altor aşezări dacice în ca n tită ţi ce variază în funcţie de apropierea ori depărtarea faţă de centrele unde ea se lucra. A tît caracterul aşezării de la Zidovar, form a terenului, cît mai cu seam ă m aterialu l descoperit, în întregim ea lui, îşi găsesc analogii foarte apropiate în aşezarea corespunzătoare de la Pe cica. In am bele cazuri este vorba de u n teii cu o bu n ă poziţie strategică, fortificat n a tu ra l care începe să fie locuit din epoca bronzului. A tît aşezarea de la Pecica cît şi cea de la Zidovar vor fi intens populate în perioada dacică, constituind im portante centre economice, com erciale şi politice. Este foarte probabil ca şi la Zidovar tellul să reprezinte doar acropola, p a rtea fortifi cată, iar aşezarea să .se extindă, şi în afara acesteia. D upă toate probabilităţile aşezarea fortificată din h o taru l com unei Oresac constituia cen tru l dacilor ce locuiau pe terito riu l B anatulu i iugoslav de azi, to t aşa cum cea de la Pecica a fost cen tru l dacilor din Cîmpia- A radului. Locuirea dacică în spaţiul B anatului iugoslav ne este astăzi dovedită de descoperirile fă cute în m ai m ulte localităţi p rin tre care cea m ai im portantă este, fără îndoială dava de la Zidovar, ce cunoaşte o prosperitate deo sebită în tim pul lui B urebista l 013.
319
/
$
C etăţile şi aşezările fortificate pe care le-am p rezentat ridică o m ulţim e de problem e deosebit de im portante, perm iţînd, în acelaşi tim p, ea pe baza lor să fie form ulate cîteva concluzii cu im plicaţii istorice m ajore. De la bun început va trebui subliniat fap tu l că, deşi s-au făcut num eroase cercetări şi săpături, m ai cu seam ă în ultim ele două decenii, cînd au fost scoase la lum ină cele m ai m ulte d intre cetăţile şi aşezările fortificate enum erate, sîntem încă d ep arte de a le fi epuizat şi de a fi găsit rezolvarea tu tu ro r problem elor ce le implică. E xistă încă num eroase aşezări daco-getice iden tificate ce aşteaptă să fie c e rc e ta te 1014. Concluzii ferm e şi defi nitive vor putea fi trase num ai atunci cînd toate acestea vor fi în întregim e şi în mod sistem atic săpate şi cînd va fi dezvelit integral colosalul sistem de fortificaţii d in M unţii O răştiei, cînd se va răspunde la toate întrebările pe care acesta le ridică. C aracteristica com ună p e n tru toate cetăţile şi aşezările în tă rite daco-getice o constituie am plasarea lor pe înălţim i, pe pro m ontorii izolate ori pe piscuri cu o bună poziţie strategică şi greu accesibile, cu o bună fortificare naturală. In m area m ajo rita te a cazurilor, porţiunile de tere n m ai vulnerabile sîn t în tă rite artificial p rin : v a lu ri de păm înt (uneori în tă rite cu piatră), palisade de lem n, şanţuri (rezultate de pe u rm a dislocării pă m întului necesar construirii valului), şi ziduri de p iatră durate în diferite tehnici. Form a fortificaţiei este dată de aceea a te re nului, a platoului superior pe care este am plasată. In zonele noastre aşezările în tă rite nu sîn t o noutate ; ele apar încă din epoca neolitică. M ulte d in tre staţiunile cu ceram ică pictată de tip C ueuteni-A riuşd au fost înconjurate eu valuri de păm înt şi cu şanţuri de apărare 1015. în epoca bronzului aşe zările vor fi tot m ai des situate pe înălţim i, în tă rite natural, ocupînd, deseori, poziţii strategice dom inante pe prom ontorii sau pe platouri singuratice. Tot în epoca bronzului vor lua naştere n u num ai aşezări întărite cu şanţ şi val (sim plu ori dublu) pre văzut cu palisadă, ci şi cele înconjurate cu ziduri seci, făcute din p iatră b ru tă cum sîn t cele de la Lutoasa, S atu M are (Odorhei) sau S ă r ă ţe l1016. în prim a ju m ă ta te a m ileniului I î.e.n. (H allstatt B — C) se vor dezvolta tre p ta t aşezări întărite, situ ate pe înălţim i ori puncte dom inante, euprinzînd suprafeţe ce în sum ează m ai m ulte hectare, construite du p ă un plan mai com plicat. U nele d in tre acestea au serv it ca puncte de refugiu, în cazuri de prim ejdie, p e n tru cei care locuiau în îm prejurim i. Aşa este cazul cetăţilor hallstattiene de la Bodoc, Sărăţel, T u şn a d e tc .
320
I
!
; , 5
t
Altele însă, sînt intens şi îndelung locuite cum sînt cele de la Lechinţa, Mediaş şi Teleae, pentru a da doar cîteva exemple din Transilvania, la care s-ar putea adăuga multe altele. Fie locuri de refugiu, în caz de prim ejdie, fie aşezări for tificate îndelung locuite, toate cetăţile h allstattien e constituie centre ale unor în tre g i regiuni, centre ale unor trib u ri şi sînt construite de acestea 1017. De la sfîrşitul prim ei epoci a fierului, din T ransilvania se cunoaşte o cetate de m ici dim ensiuni la Şona (jud. Sibiu). Aici, a lă tu ri de ceram ica autohtonă, s-a găsit şi ceramică de factură străin ă lu crată la roată, ce îşi găseşte ana logii în spaţiul de răspîndire a aşa-num itei culturi Szentes-V ekcrzug, contem porană cu epoca scitică 1018. O analiză aten tă a celor peste 33 de aşezări h allstattien e fortificate, cîte se cunosc pînă acum din T ransilvania, ne arată o m icşorare, d in ce în ce m ai accentuată, a suprafeţelor cuprinse în interiorul fo rtific a ţiilo r1019. Astfel, cetatea de la Şpălnaca are 2 km lungim e ; cea de la S întana însum ează 78. ha ; cea de la Corneşti 67,5 ha, ia r cea de, la Ciceu-C orabia 30 ha. Toate acestea ap arţin începutului perioadei h allstattien e (H allstatt Ai). N u mai în mod excepţional unele aşezări fortificate au suprafeţe mai mici. In perioada u rm ătoare (H allstatt A 2—B 2), cetăţile si tuate pe terase în alte au suprafeţe din ce în ce m ai reduse : Bobîlna, H uedin, M ediaş, Subcetate, Som eşul Rece, Sighetul M armaţiei, ajungînd, în unele cazuri, doar la cîteva hectare. In H allstattul m ijlociu ele se vor restrin g e şi m ai m ult, cum este cazul celor descoperite la Bodoc, C ern atu l de Sus, M ihai Vi teazul, S atu M are (Odorhei) ori Şeica Mică continuînd însă să existe în mod excepţional, şi cetăţile de dim ensiuni considera bile, cum este cea de la Teleac ce însum ează o su p rafaţă de aproxim ativ 20 de h a 1020. Spre sfîrşitul prim ei vîrste a fierului, în sec. VI—V î.e.n. iau fiinţă aşezările fortificate din Moldova, despre care am vorbit deja. Ele vor continua apoi în veacurile urm ătoare. In secolul IV—III î.e.n. îşi vor începe existenţa unele d in tre aşezările dacogetice fortificate ce v o r fi in ten s locuite, în continuare, pînă în epoca lui B urebista şi chiar m ai tîrziu. A lătu ri de aceste aşezări locuite perm anent se constată şi d e-a lungul celei de a doua vîrste a fierului ex isten ţa unor cetăţi de refugiu, situ ate şi ele " pe înălţim i, ÎAtărite cu valuri, şan ţu ri ori ziduri seci sau a unor cetăţi de dim ensiuni m ai m ari sau de în tin d ere redusă cu ca racter exclusiv m ilitar. M area m ajoritate a cetăţilor şi a aşeză rilor daco-getice fortificate pe care le-am enum erat îşi vor începe existenţa în sec. al II-lea î.e.n. ori în epoca lui Burebista. Ele pot fi grupate în p a tru categorii şi anum e : m ari aşezări for
321
tificate cu o intensă viaţă economică şi cu o populaţie num e roasă care au, de obicei, o parte fortificată, constituind acropola aşezării. Asem enea aşezări sînt centre economice, politice şi de cult situate întotdeauna într-o zonă intens locuită. Daco-geţii num eau atari aşezări, în lim ba lor dava pe care le avem m en ţionate în izvoarele literare ori în inscripţii. Intr-o localitate de acest gen a fost p rim it Acornion, am basadorul grecilor din Diony sopolis, de o căpetenie a geţilor nord dunăreni. U nele dintre im portantele aşezări daco-getice pe care le-am en u m erat sîn t în tărite cu ziduri de p iatră, iar altele au acropola fortificată doar cu tradiţionalele v aluri şi şanţuri. Cele m ai ade sea însă se îm bină cele două sistem e defensive. Ele corespund acelor oppida din lum ea celtică constituind aglom erări de tip protourban şi îndeplinind, de fapt, funcţiunile oraşelor din lu m ea m editeraneană fără a avea însă aspectul edilitar al acestora. Cea de a doua categorie o form ează acele forturi întărite, cetăţile propriu-zise, care au un caracter prin excelenţă m ilitar. Este foarte posibil ca cele m ai m ulte d intre cetăţile atribuite grupei a doua să fi servit drept reşedinţă unor personaiitâţ: de seam ă din societatea daco-getică. In asem enea locuri au p u tu t rezida m arii dregători de la curtea regelui B urebista şi ne gîndim aici la aceia ce îndeplineau funcţiuni de ordin m ilitar. Mai există apoi mici fortificaţii, fie izolate, fie adiacente unor cetăţi şi, în consecinţă, dependente de acestea, constituind posturi fortificate. Ele form ează cea de a tre ia categorie din gruparea pe care o propunem . In sfîrşit, ultim a categorie, cea de a patra înglobează cetăţile de refugiu. Acestea sînt şi ele am plasate pe înălţim i, în locuri greu accesibile şi uşor de apărat, în tă rite fiind cu valuri, şanţuri, palisade ori chiar cu ziduri de piatră. Locui re a unor astfel de cetăţi este sporadică şi de scurtă durată, întîm p lată doar în cazuri de prim ejdie. Cele spuse cu privire la fortificaţiile din aria de locuire daco-getică n u reprezintă o situaţie specifică, proprie străm o şilor noştri ci se integrează într-o situaţie com ună întregii Eu rope. P este tot în tîlnim aşezări fortificate încă din neolitic, pre văzute fiind eu valuri de păm înt (în v îrf cu palisadă), apoi şan ţu ri d e . apărare şi, în mod excepţional, chiar cu ziduri de piatră. C aracterul şi rostul acestor fortificaţii nu este pe deplin lăm u rit şi s-a emis părerea că încă de pe atunci ele ar repre zenta un fel de tîrg u ri (bourgades) constituind analogii îndepăr tate ale oraşelor din O rie n tlmi. M ulte aşezări fortificate preistorice s în t considerate chiar oraşe. Aşa este, de exem plu, cazul unor sta ţiu n i e n e o litic e i m , ori de la sfîrşitul epocii bronzului 1023 din E uropa centrală sau de
322
v e s t. Cele m ai vechi oraşe din G recia continentală au fost p re cedate, înainte de a fi închise în tre ziduri, de un sistem defensiv alcătuit şi el din v a lu ri de păm înt, com pletate cu palisade de lemn 1024. Toate oraşele greceşti au început p rin a reprezenta o grupare a unor agricultori care, din m otive de siguranţă, şi-au construit aşezările pe înălţim i, fortificîndu-le în tr-u n fel oare care. Acesta este m otivul p e n tru care E rn st K irsten propune tra ducerea term enului grecesc polis n u p rin oraş, ci p rin satoraş 1025. P a rte a fo rtificată num ită la greci acropolă se va uni c u aşezările m eşteşugăreşti şi ale negustorilor (asty) ce vor lua naştere în ju ru l lor, constituind bine cunoscutele oraşe-sate greceşti 1026. S ituaţia este sim ilară şi în Italia unde aşezările urbane vor lua fiin ţă din vechile cetăţi tribale, num ite oppida 1027. In Gallia, procesul de constituire al m arilor aşezări fortifi cate celtice, a acelor oppida, este cel obişnuit. Şi aici există aşe zări în tă rite încă d in epoca neolitică 1028, continuînd să se dez volte sub cele două form e caracteristice : locuri de refugiu, în caz de pericol, ori aşezări locuite statornic, pînă pe vrem ea lui Caesar, tim p care ne interesează în cad ru l de faţă şi de aceea vom stăru i puţin asupra lor. M arile aşezări celtice de pe vrem ea lui Caesar erau situ a te şi ele, ea şi cele daco-getice pe înălţim i, ocupînd poziţii strategice dom inante. Aşa este, de exem plu, Bibracte, oppidum am plasat pe platoul m un telu i B euvray (la 27 km de actualul oraş A u tu n —·. F ranţa), G ergovia ce se gă seşte pe un platou, la 744 m altitu d in e şi, în sfîrşit, Alesia de pe m untele Auxois, ca să dăm doar cîteva exem ple. Toate acestea beneficiază, în prim ul rînd, de o fortificare n a tu ra lă iar acolo unde pantele nu sîn t suficient de abrupte şi, în consecinţă, mai uşor accesibile unor duşm ani, s-au co n stru it ziduri de p iatră, valuri de păm înt şi şa n ţu ri de apărare. Toate aşezările pe care le-am am intit, la care se pot adăuga m ulte altele d in to t pe rim etrul de expansiune celtică, nu m ai sîn t sim ple locuri de refugiu destinate a prim i pe oam eni şi anim ale în v rem u ri de prim ejdie, ci centre locuite statornic, cu o populaţie fixă, cu ateliere a unor m eşteşugari. Deci, este vorba de centre de pro ducţie la care se adaugă locurile de cult. Tot aici se desfăşura o intensă viaţă com ercială reprezentînd un fel d e emporium unde se vindeau produsele locale sau cele im portate d in lum ea greco-rom ană. U nele d intre ele erau şi centre unde se băteau monede. A spectul edilitar al tu tu ro r aşezărilor fortificate celtice, fie ele şi cele mai im portante, este însă departe d e cel al ora şelor m editeraneene greco-rom ane ori a acelora din O rient. Lo cuinţele n u sînt decît nişte bordeie sau locuinţe de suprafaţă
S23
CU cîte o singură încapcre (>" «izuri cu to tu l excepţionale, cu două) eu o s u p r a f a ţ a de 3 X 4 m. La acestea se adaugă diversele ateliere depistate, în m area m ajoritate a cazurilor, doar pe baza u n e l t e l o r . Mai sînt de adăugat sanctuarele, locurile de cult, ce nu pot fi nici ele com parate m ăcar eu som ptuoasele construcţii ale tem plelor din lum ea greco-rom ană. C oncentrarea populaţiei în aşezări fortificate se petrece în lum ea celtică, de pe la sfîrşitul sec, al II-lea î.e.n. şi îşi găseşte explicaţia în dezvoltarea in te rn ă de ordin social-econom ic1029. A tît în G allia cît şi în Insulele B ritanice în sec. al II-lea î.e.n. porţiuni, restrînse ori m ai întinse, din prom ontorii dom inante erau b arate p rin construirea u nor m ari v alu ri de păm înt a căror înălţim i ajunge uneori la 10 m, dublate fiind de şan ţu ri largi. In asem enea cazuri zidurile lipsesc cu desăvîrşire 1030. De m ulte ori celţii refolosesc fortificaţii cu m ult m ai vechi, d u rate uneori chiar în epoca neolitică sau a bronzului fără să mai vorbim de cele ce s-au co n stru it în prim a epocă a fie ru lu i 1031. Pe lîngă m arile aşezări intens locuite şi de proporţii considerabile, pe terito riu l F ran ţei de azi au fost descoperite şi, în parte cercetate, nenum ărate aşezări fortificate celtice de di m ensiuni reduse, unele constituind doar locuri de refugiu, iar altele, posturi fortificate. Form a acestora este diferită fiind în funcţie de cea a terenului pe care sîn t am plasate. Sistem ul de fensiv este şi el divers, constituit, în cele m ai m u lte cazuri, din şan ţu ri şi valuri ori ziduri făcute din p iatră b ru tă u n ită cu pă m înt. Nu lipsesc nici valurile de păm înt la a căror consolidare in terioară s-au folosit bîrne de lem n ori chiar ziduri de piatră 1032. P e n tru aşezările fortificate celtice se foloseşte în mod curent term en u l de oppidum. N oţiunea ca atare ridică însă problem e şi în ju ru l ei s-au p u rta t şi se mai poartă încă discuţii, fără să se fi aju n s la un punct de vedere comun în tre învăţaţii preocu paţi de problem atica celtică 1033. A utorii latini, şi mai cu seamă Caesar, au în treb u in ţat term enul de oppidum în sens larg, p en tru a designa toate locurile ori aşezările celtice fortificate. Unele d in tre ele nu erau locuite în perm anenţă, servind doar ca loc de refugiu în caz de pericol, ocupînd spaţii mici şi fiind for tificate n a tu ra l ori adâugîndu-li-se elem ente de în tă rire artifi cială. A ltele însă, extinse pe spaţii vaste, intens şi stabil locuite, prezentau caracteristici proto-urbane ori chiar de oraşe. Unicul c riteriu la autorii antici p entru atrib u irea term enului de oppi dum îl constituia prezenţa unui sistem defensiv oarecare. M ulţi d in tre istoricii m oderni, u rm îndu-i pe cei antici, folosesc şi ei cuvîntul oppidum în sens larg p e n tru orice fel de fortificaţie
324
"■ c e lt ic ă . A lţii însă, în fru n te cu W. D ehn, restrîng sfera noţiunii t rezervînd-o în exclusivitate pe seam a aglom eraţiilor fortificate de caracter p ro to -u rb an ce se datează în L atene-ul tîr z iu 1034. în cea de a doua accepţiune, oppidum - ul s-a r caracteriza prin ocuparea unei poziţii centrale în tr-o zonă, m ai m u lt sau m ai puţin dens locuită, apoi p rin tr-u n zid de incintă construit în di verse m odalităţi tehnice, folosind frecvent m urus gallicus care-i conferă caracterul de cetate. F ortificaţiile sîn t prevăzute cu porţi şi sîn t am plasate, cel m ai frecvent, în puncte ce constituie no duri rutiere. Ele sîn t locuite perm an en t şi intens, constituind centre de producţie şi de desfacere a m ărfurilor. O bişnuit ase m enea aşezări sîn t îm p ărţite în cartiere şi îndeplinesc anum ite funcţii adm inistrative. în unele cazuri, în in terio ru l aşezării funcţionează unul ori chiar m ai m ulte ateliere m onetare 1035. W. D ehn deosebeşte tre i grupe de fortificaţii celtice şi anum e : acele tipice oppida, cu caracteristicile ară tate m ai înainte, pe care le num eşte oppida-tribale (Stam m es-oppida ori Tribal oppida), apoi oppida de tip Fecam p în tîln ite la belgi, ce t sînt în tărite doar cu v alu ri de păm înt şi şan ţu ri şi, o ultim ă ' grupă, cea a fo rtu rilo r de coastă (K iistenforts —- Cliff — Castles) caracteristice veneţilor (trib celtic din Gallia) 1036. Dacă analizăm Comentariile lui C aesar cu privire la răz boaiele p u rta te îm potriva gallilor constatăm că la el cuvîntul urbs este uneori sinonim cu oppidum în sensul că p e n tru u n a şi aceeaşi localitate se foloseşte cînd term en u l de urbs cînd cel de oppidum. Aşa este cazul aşezărilor de la A lesia (oppidum , VII, 68, 1; urbs, VII, 68, 2), G ergovia (oppidum , VII, 4, 2 ; urbs, VII, 36, 1, VII, 15, 1) ori A varicum (oppidum , VII, 13,. 2 ; urbs, VII, 15, 4). A ceastă du b lă designaţie îşi are raţiu n ea în apre cierea unui cetăţean al Rom ei p e n tru care urbs înseam nă un oraş de tip rom an, p rin care se înţelegea în p rim ul rîn d şi m ai ales Roma, cu edificiile, sistem ul său urban, adm in istrativ etc. Or, aşezările celtice asediate sau cucerite de Caesar se deosebeau substanţial de acestea însă, pe de altă parte, ele se asem ănau din pu n ct de vedere funcţional, aveau unele tră să tu ri proprii oraşelor şi d e aceea Caesar le num eşte cînd oppida, cînd urbs p entru a le deosebi de vici (sate) ori de aedificia care reprezentau caşe izolate. La C aesar m ai în tîln im şi term en u l d e castella prin care erau desem nate posturile fortificate, locuite în perm anenţă ori num ai în mod incidental. Din tex tu l lui C aesar reiese că num ărul aşezărilor fortificate în G allia a fost foarte m are, dacă este să judecăm şi num ai după relatarea că helveţii, atunci -cînd au em igrat d in ţin u tu l > lor de baştină, au incendiat 12 oppida şi 400 de sa te (viei), cifre,
325
poate e x a g e r a t e , d a r , î n o r i c e caz, în m ăsură să ne dovedească supoziţia de m ai sus. La aceasta se adaugă datele arheologice care au identificat num ai pe terito riu l F ra n ţe i de azi peste 200 de oppida la care va trebui să le adăugăm pe cele din El veţia, R. D. G erm ană, R .F. G erm ania, Boemia, M oravia, A ustria e tc .1037. Tot de la Caesar aflăm m odalitatea de realizare a zidului celtic de piatră, acel murus gallicus. „Z idurile gallilor, ne spune Caesar, sînt construite în general, în felul urm ător. Pe păm înt, în toată lungim ea zidului, se aşează în continuare nişte bîrne perpendiculare pe zid, la o distan ţă de două picioare unele de altele. B îrnele sîn t legate în tre ele în in terio ru l zidului şi sînt bine acoperite şi um plute cu p ă m în t; la exterior, galeriile d in tre bîrne, despre care am vorbit, s în t um plute cu bolovani m ari. P este acest prim s tra t bine în tă rit se pune altul, astfel în cît în tre b îrn e să răm înă aceeaşi distanţă şi bîrnele de deasupra s ă n u se atingă de cele de d e d e s u b t; ele sîn t aşezate la distanţe egale şi fiecare b îrn ă este bine fix ată cu aju to ru l unei pietre care o desparte de celelalte bîrne. A stfel se încheie tre p ta t în treaga lucrare, pînă ce zidul ajunge la înălţim ea dorită. Din punctul d e vedere al v arietăţii aspectului, construcţia nu displace ochilor, d ato rită alternanţei de bîrne şi pietre, care îşi păstrează linia dreaptă. In afară de asta, este foarte nim erită p e n tru apărarea oraşelor, în tru c ît p ia tra ap ără de foc, iar lem nul de berbec, căci o lem nărie interio ară co n stru ită în general din bîrne lungi de 40 de picioare n u poate fi sfărîm ată sau sm ulsă“ 103S. Cele rela ta te de Caesar au p u tu t fi verificate ar heologic la m ulte dintre fortificaţiile celtice. N um ai pe teritoriul F ran ţei au fost cercetate peste 24 de aşezări în tă rite cu ziduri construite, în felul descris de Caesar 1039. Cu murus gallicus a fost înconjurat şi cel m ai m are oppidum celtic ce se cunoaşte pînă 'acum, cel de la M anching în Bavaria, pe D unărea supe rioară. O ppidum - ul de la M anching cuprinde în in terio ru l zidu rilo r sale o su p rafaţă de 380 ha şi este singurul oppidum celtic situ a t în tr-o zonă de cîmpie deşi este am plasat pe o ridicătură ce m ăsoară peste 63 m înălţim e absolută. El a fost ocupat şi d istru s de rom ani în anul 15 î.e .n .1040. Dacă facem o com paraţie în tre fortificaţiile celţilor şi cele ale daco-geţilor ne vor izbi o m ulţim e de asem ănări, uneori sim ili tudini, d ar şi deosebiri datorate specificului celor două. -civili zaţii. Un lucru răm îne însă de n etăgăduit şi anum e că aşezările fortificate constituie o dovadă elocventă a situ ă rii celţilor şi a daco-geţilor din vrem ea lui B urebista şi Caesar pe aproxim ativ .aceeaşi tre a p tă a evoluţiei sociale. Dacă s-ar p u tea vorbi de un
326
oarecare avans, acesta este, cu siguranţă de pus pe seama strâjnoşilor noştri. El s-ar putea explica, eventual, p rin tr-u n contact; p a i asiduu şi continuu cu grecii instalaţi pe coastele de v est ale pontului Euxin încă de la sfîrşitu l sec. al V II-lea î.e.n. Acest «contact se va intensifica pe d u ra ta sec. III— II î.e.n., m ărtu rie stînd, în acest sens, abundentele produse greceşti ce s-au găsit | n aşezările daco-getice extracarpatice şi, m ai ales, în tim pul domniei lui B urebista, cînd oraşele-state greceşti de la Olbia la 'Apollonia vor fi in teg rate în sta tu l daco-getic. P e n tru a concre tiza cele spuse m ai înainte constatăm că una d in tre trăsătu rile comune, principale, o constituie am plasarea fortificaţiilor, a tît ale celor daco-getice, cît şi a celţilor, pe înălţim i, pe prom ontorii izolate, greu accesibile cu o favorabilă poziţie strategică şi o bună fortificare n aturală. Form a acestora este determ in ată de cea a terenului, de aceea întîlnim o m are diversitate. în am bele cazuri sînt frecvente acele prom ontorii despărţite de re lieful înconjurător p rin tr-o barare cu aju to ru l unui val ori a unui şanţ. P e n tru asem enea aşezări se foloseşte denum irea de „pinten b a ra t“. De asem enea comună este şi folosirea, sau, m ai exact spus, refolosirea unor fortificaţii m ai vechi pe care le păstrează sub form a lor originală ori le m ai adaugă anum ite ele m ente defensive. T ot străvechi este şi procedeul cel mai sim plu de fortificare şi m ai frecvent întîln it, a tît în cazul daco-geţilor cît şi al celţilor şi, anum e, săparea unui şa n ţ urmând ca p ăm întul excavat să fie rid icat sub form a unui val. V alul de păm înt era în tă rit cu aju to ru l pietrelo r ori a bîrn elo r de lem n, m ateriali zarea exactă a acestui procedeu tehnic d e fortificare efectuîndu-se în diverse m odalităţi, a tît la celţi c ît şi la geto-daci, d a r principiul răm înînd acelaşi. C ategoriile de fortificaţii sînt şi ele com une am belor civili zaţii, unde în tîlnim mici posturi izolate, ce tă ţi de refugiu, sedii ale unor potentaţi şi, în sfîrşit, m ari aglom erări d e tip oppidum. Cele din urm ă constituie centre de producţie şi de desfacere a m ărfurilor, religioase şi politice. A sem enea centre aparţineau, fără îndoială, unor trib u ri sau, eventual, unor uniuni de triburi. •Siguranţa în acest sens ne-o oferă te x tu l lui Caesar care ne dă num ele diferitelor oppida, indieîndu-ne, în acelaşi tim p, şi trib u l cărora le aparţin. A glom erările fortificate în lum ea geto-dacică apar m ai de vrem e decît în cea celtică, sub influenţe greceşti şi ne gîndim aici la staţiuni cum este cea de la Zim nicea, P oiana ori Crăsani,. : ce îşi vor începe existenţa în cursul sec. al IV -lea î.e.n. sau la. începutul celui u rm ăto r, pe cîtă vrem e cele m ai vechi oppida celtice pot fi d a ta te abia spre sfîrşitu l sec. al II-lea î.e.n. şi, m aî
327
cu seam ă, în cel urm ător. Iată încă o dovadă clară a faptului că civilizaţia străm oşilor noştri îşi are propria ei personalitate ca rezultat' al dezvoltării interne, deosebită de cea celtică, ce nu exclude însă prezenţa şi acceptarea u nor influenţe străine. Deocam dată vom reţine doar că aglom erările fortificate, centre de producţie şi de desfacere ale m ărfurilor proprii ori venite din altă parte, vor lua naştere la geto-daci cu cel puţin un secol mai devrem e decît la celţi. A cestea vor fi întărite doar p rin sistem e tradiţionale, fără a folosi zidurile de piatră. Zidul de piatră independent şi nu doar de arm are, de în tă rire a unor v aluri de păm înt, apare cam în aceeaşi vrem e atît în lum ea celtică, cît şi în cea daco-getică. E ste vorba, foarte probabil, de sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n. ori m ai curînd de prim a ju m ă ta te a secolului urm ător. In leg ătu ră cu acest subiect se cuvine spus că precizările de ordin cronologic sînt extrem de g reu de făcut din lipsa textelor literare, a tît în cazul celţilor cît şi a străm oşilor noştri, îm p reju rare pe oare o subliniază şi în văţaţii preocupaţi de fortificaţiile celtice. Sigur răm îne doar fap tu l că pe vrem ea lui Caesar m ulte d in tre aşezările im por tan te celtice e ra u în tă rite cu ziduri pe care le avem descrise. Şi, to t pe a tît de sigur este că şi pe vrem ea lui B urebista, deci, în acelaşi răstim p, ziduri de piatră ap ărau unele d in tre aşezările daco-getice ch iar dacă ele n u ne sînt descrise ori m ăcar m enţio nate de v reun izvor literar. Daco-geţii vor îm prum uta diverse m odalităţi tehnice de reali zare â zidurilor şi, uneori, se pare că au apelat chiar şi la m eşteri străini. Ne gîndim aici la zidurile cetăţilor din M unţii Orăştiei. După m odelul celtic sînt construite zidurile cetăţii ri dicată pe piscul B îtca Doam nei de la P ia tra N eam ţ, fără să fie însă vorba de un v eritabil m urus ga llicu s1041. Cu m u lt m ai apro piate de felul în care le descrie C aesar şi l-a u dem onstrat cer cetările arheologice în trep rin se în unele oppida celtice sîn t zi durile cetăţii dacice de la Sărăţel. Tehnica lor de construire p a re să fie identică cu cea a zidurilor celtice şi putem presupune, deci, că ele sînt de inspiraţie celtică. M aterialele descoperite, în interio ru l sau în afara cetăţii de la Sărăţel, dem onstrează cu prisosinţă că ne găsim însă în prezenţa unei fortificaţii dacice. U n a lt tip de zid folosit la construirea cetăţilor dacice este acela care are d re p t model pe cel grecesc. P e n tru a avea o im agine clară ne vom perm ite să reproducem descrierea unei porţiuni din zidurile H istriei, de epocă elenistică, făcută de C. P re d a şi A. Doicescu 1042. „Zidul pe toată distanţa are la bază un p a t-ra d ia r din blocuri d e p iatră de calcar omogen şi rezistent, foarte în g rijit lucrate,
328
dispuse pe lat şi aşezate direct pe nisip. P aram entele incintei sînt alcătuite din blocuri fasonate regulat, de form ă paralelipi pedică cu dim ensiuni de 0,38 m lungim e, 0,28—0,30 m lăţim e şi 0,50 m înălţim e. La am bele param ente (feţe ale zidului) blocurile sînt dispuse pe cant, 2 sau uneori 3, cu fa ţa m are în afară, adică paralel cu direcţia zidului iar blocul urm ător apare cu una din feţele m ici, fiind deci aşezat perpendicular pe direcţia Ridului. Rostul blocurilor perpendiculare e ra acela de a face le gătura dintre param en t şi corpul principal al zidului. Unele din blocurile care au faţa m are vizibilă sînt p revăzute în porţiunea Tor superioară cu nişte scobituri speciale, în form ă de coadă de rîndunică. In aceste scobituri se introduceau „pene“ de lem n sau, eventual, de m etal cu scopul de a în tări leg ătu ra param entului eu m iezul zidului (cu em plectonul). B locurile sîn t în g rijit cio plite, bine rostuite şi lipite în tre ele, fără să se fi în tre b u in ţat m ortar p en tru a le suda. .Spaţiul d intre cele două param ente ale zidului a fost u m p lu t cu p ăm în t galben am estecat cu rocă locală sfărîm ată : gresie şi şist verde ce nu putea fi cioplit. Em plectonul astfel constituit cuprindea în in terio ru l lui penele de leg ătu ră c u cele două param ente, ajungîndu-se în acest fel :1a un corp de zid solid şi unitar. Pînă la putrezirea penelor de lemn zidul era de m u ltă vrem e tasa t“. G rosim ea zidurilor nu este uniform ă pe to t d u etu l incintei cetăţii de la H istria. U neori are. 3,75 m lăţim e, iar alteori abia 2,50 m şi chiar m ai puţin. Nici dim ensiunile blocurilor n u sîn t uniform e, existînd unele ce m ăsoară 0,71— 0,78 m lăţim e ; 1,15— 1,80 m lungim e ; şi 0,25— 0,30 m grosime. Z idurile cetăţilor dacice şi, în special, ale acelora care alcă tuiesc m arele com plex din M unţii O răştiei sîn t construite după aceeaşi tehnică. U nele d in tre ele n u se deosebesc p rin nim ic faţă de originalele greceşti, ca în cazul anum itor porţiuni ale :incintei m ari de la G rădiştea M uncelului, ori tu rn u rile cetăţii de la Tilişca. Folosirea pe scară largă a grinzilor de lem n în construirea zidurilor dacice le diferenţiază, în tr-o oarecare m ăiisură, de cele greceşti, fără să ştim dacă putem vorbi cu sigu ranţă de un murus dacicus 1043, G rosim ea u nor asem enea ziduri Variază în tre 2—4 m, iar blocurile din care au fost lucrate cele două param ente m ăsoară, în general, 0,50— 0,80 m lu n g im e ; 0,40—0,60 m înălţim e şi 0,30— 0,40 m grosim e. Em pleetonnl este alcătuit, ca şi la cele greceşti, din păm înt şi stîncă locală sfărîm ata. Z iduri de acest fel s-au folosit nu num ai la aicătuirea incintelor de cetate, ci şi la turn u rile-lo cu in ţă ori la zidurile ce susţin terase artificial am enajate. In cazul tu rn u rilo rlocuinţă, cum sîn t cele de la .Costeşti ori Tilişca, zidurile, pe
329
toată grosim ea lor, se continuă în cărăm idă nearsă ori slab ai d de form ă şi dim ensiuni ce trădează m odele elenistice. Tot de aceeaşi origine sînt ţiglele folosite la acoperirea unor edii din com plexul de la G rădiştea M uncelului sau din aşezarea de la Popeşti. Din lum ea elenistică m ai sîn t p relu ate apoi tuburile de conductă p rin care se asigura apa potabilă unor fortificaţii din com plexul de la G rădişte. In actualul stadiu al cercetărilor nu putem preciza, cu destulă certitudine, data la care geto-dacii au în cep u t să-şi construiască ori să-şi reclădească, cetăţi cu ziduri de piatră ecarisată (opus quadratum). Ar fi posibil ca acest încep u t să se plaseze în sec. al II-lea î.e.n., dar mai probabil ni se pare că ele au fost. construite d o ar în epoca lui B urebista. Problem a răm îne în sar cina cercetărilor viitoare, de la care se aşteaptă şi elucidarea a încă unei alte lungi serii de în treb ări la care, pînă acum, nu s-a p u tu t răspunde sau p e n tru care rezolvările nu sînt pe de-a-ntregul satisfăcătoare. După cît se pare, daco-geţii vor prelua din lum ea rom ană : m ortarul. Este adevărat că sîn t puţine cazurile cînd ziduri de incintă ori alte construcţii cu caracter m ilitar ori civil în treb u in ţează ca lia n t m ortarul. Am enum erat, atunci cînd a fost vorba despre tu rn u l descoperit la B ratislava, cele cîteva cazuri pe care le cunoaştem : o porţiune în d rep tu l in tră rii în cetatea de la P ia tra Roşie 1044 zidul de incintă de la B ăniţa 1045 şi rezervorul de apă, de la B lidaru 1046. Celţii n-au ajuns nicicînd la un nivel de dezvoltare capabil să le perm ită construirea unor cetăţi cu ziduri de p iatră ecari sată, fără îndoială pretenţioase şi costisitoare, d ar deosebit de m onum entale. La fel cum la construcţiile lor e i n -au folosit nici m ortarul. Iată o nouă tră să tu ră proprie civilizaţiei daco-getice ce o individualizează faţă de cea celtică şi o situează, în m ulte privinţe, pe un plan superior, dovedind ceea ce am m ai spus şi anum e că, dacă în anum ite perioade din evoluţia istorică a celor două sem inţii, în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare, exista un decalaj în favoarea celţilor, acesta a început să dispară în d ată ce s-a generalizat L atene-ul la daco-geţi, generalizare la care au contribuit, din plin, şi celţii. C ultura de tip superior daco-getică îşi va p ăstra individualitatea, chiar dacă în multe.·.·: privinţe ea este trib u ta ră altor civilizaţii şi va ajunge, în anu m ite privinţe, ca pe unele d intre ele să le şi întreacă. O altă tră să tu ră distinctivă a cu ltu rii daco-getice se eviden ţiază cu p riv ire la acele aglom erări fortificate num ite oppida, sau aşezări de tip proto-urban, cum le num esc unii autori. Nici celţii şi nici daco-geţii, de-a lungul întregii lor istorii indepen-
330
leni f. n-au ajuns să aibă oraşe propriu-zise, de genul celor din [urnea greco-rom ană. E voluţia în am bele cazuri a fost curm ată prin forţă şi, de fiecare dată, continuată în contextul şi ca parte integrantă a civilizaţiei superioare de tip roman. La daco-geţi n u vom în tîln i aşezări fortificate de m ari di mensiuni cum sînt cele celtice, ce includ în in teriorul zidurilor âau a valurilor su p rafeţe enorm e de teren. în acest sens vom cita doar cîteva din cele m ai reprezentative oppida ce au form at obiectul unor cercetări stăruitoare, ducînd la dezvelirea lor com pletă sau parţială. O ppidum - ul de la S ta re Hradisko (Moravia) închide în tre fortificaţiile sale o su p rafaţă de 37 ha, divizată în două incinte : una de 13,5 h a iar cea de a doua de 23,5 h a 1047. Bine cunoscutul oppidum de la Stradoniee 1048 (Boemia) se în tinde pe 82 h a iar cel de la Z â v is t1049 (în apropiere de Praga) cuprinde 170 ha, d in tre care 27 ha form ează nucleul central. Oppidum-wl de la M anching, despre care am mai vorbit, însu mează 380 ha. 0:' Trecînd acum în Gallia, pe terito riu l de azi al F ranţei, în tîl nim şi aici aşezări fortificate de m ari dim ensiuni. Astfel, Alesia (actualul A lise-Sainte-R eine) are 97 h a 1050, N oviodunum (azi Paum iers) cuprinde în tre fortificaţiile sale 40 h a 1051 şi, în sfîrşit, Bibracte, cel m ai im p o rtan t c e n tru al heduilor de pe m untele B euvray (la 27 km de actualul A utun) se întinde pe o su p ra faţă de 135 h a 1052. în toate aşezările celtice am intite, deşi su p rafe ţe le sînt considerabile, totuşi n u se poate vorbi de u n u r banism. Locuinţele s în t în covîrşitoarea lo r m ajo ritate adîncite în păm înt ; bordeie sau sem ibordeie. D oar pe baza m aterialelor descoperite în in terio ru l lor s-a p u tu t stabili că ele reprezentau im portante centre de producţie cu diferite ateliere, apoi locuri de desfacere a m ărfurilor, centre religioase şi politice aparţinînd unor trib u ri celtice al căror num e ne sînt precizate de tex tu l lui Caesar. Aşezările fortificate daco-getice sîn t de proporţii cu m ult mai reduse. Ele sînt însă foarte in ten s locuite, iar în cadrul lor doar o zonă, de obicei pu n ctu l cel m ai înalt, este fortificată. Aceasta constituie, fără îndoială, acropola aşezării. Locuinţele descoperite pe diverse acropole ori în afara fortificaţiilor sînt, în m ajoritatea cazurilor, de suprafaţă, fă ră să fie însă m ic nici n u m ăru l celor adîncite în păm înt. D atorită spaţiului restrîn s se constată pre tu tin d e n i o înghesuială deosebită a locuinţelor, înoît, de m ulte §bri, ai im presia că te găseşti în faţa m ai m ultor încăperi Şale aceluiaşi edificiu. Există, pe lîngă locuinţele obişnuite de 3—4 χ 3 m, şi edificii pretenţioase ce posedă m ai m ulte camere,
331
cu un plan de inspiraţie elenistică. P e n tru aceasta ne vom referi la „p alatu l” de la Popeşti sau la cel de la Ocniţa. D escoperirile arheologice şi num ism atice făcute în aşezările geto-dacice fortificate, dem onstrează cu prisosinţă caracterul lor de c e n tre de producţie. P este to t s-au găsit vestigii ale unor topitorii de fier, ateliere p e n tru p relu crarea bronzului şi a fie rului, de dulgheri, d e ceramică, de p relucrare a argintului şi a aurului, a pieilor şi m ulte altele. E xistau ateliere ale unor b iju tie ri unde se băteau şi monede. P e lîngă produsele atelierelor locale în asem enea aşezări se desfăceau diverse m ărfu ri străine venite din lum ea greco-rom ană. Nu lipsesc nici cele celtice. Despre intensele legături co m erciale, pe lîngă im presionanta c a n tita te de amfore, ceramică fină etc., ne vorbesc m onedele scoase la lum ină cu ocazia diver selor săpături practicate în cele m ai im portante aşezări fortifi cate. Pe tem eiul acestora se pot dovedi legături comerciale pînă d ep arte pe coastele tracice ale M editeranei, cu sudul grecesc, cu oraşele-state din regatul pontic, şi, bineînţeles, cu lum ea romană, M area bogăţie de m ateriale, d iv ersitatea lo r extraordinară, sîn t dovezi g răitoare ale unei rem arcabile p rosperităţi a aşezării în care s-au găsit şi, în acelaşi tim p, ne dau d rep tu l să afirm ăm că stadiul p rim itiv sătesc a fost, de m ultă vrem e, depăşit şi că avem de-a face cu aglom erări de tip proto-urban, mai ales în epoca lui Burebista. Acum vo r lua naştere noi centre de acest fel ce vin să se adauge la altele, d estu l de m ulte, fondate cu u n u l ori chiar m ai m ulte secole m ai devrem e. Edificiile de cult, descoperite în tre zidurile unor cetăţi ca cele de la P ia tra N eam ţ ori P ia tra Craivii sau în aşezările for tificate de la Popeşti, Pecica şi Bărboşi, atestă şi rolul de centre religioase al acestor aşezări. O privire aruncaţă asupra h ă rţii de răspîndire a cetăţilor şi a davelor dacice (vezi fig. 9) va arăta că ele există pe tot spaţiul de locuire daco-getic. Fiecare regiune îşi are una sau m ai m ulte asem enea centre de tip proto-urban. Term enul de oppida li se potriveşte doar în p arte şi n u poate fi aplicat tu tu ro r aşezărilor im portante daco-getice. De aceea, m ai p o triv it ni se pare a le num i aşezări de tip dava şi doar pe acele dintre ele care sîn t în tărite cu ziduri de p iatră p u tîn d u -le num i cetăţi. C hiar dacă în tre aşezările de tip dava şi cetăţile daco-getice, pe de o parte, şi în tre m arile oppida celtice, pe de altă parte, există deosebiri, ele îndeplinesc aceleaşi funcţiuni, reflectînd, după p ărerea noastră, în mod cert, acelaşi stadiu de dezvoltare social-economică. De aceea, relatările lui Caesar cu privire la si tu aţia din G allia pot să ne aju te în a descifra rolul pe care l-au
332
.ţv ju c a t în viaţa daco-geţilor cetăţile şi dârele. Ele aparţineau unor ! trib u ri sau, poate, un iu n i de trib u ri, îndeplinind m eniri de ordin IfK. economic, comercial, religios, m ilitar şi, foarte probabil, politic. Pe toate acestea B urebista le va uni, le va integra în sta tu l său, dar adm inistrarea teritoriilor, de bună seam ă, \^a răm îne. pe mai . departe, în seam a aristocraţiei locale, subordonată m arelui rege, aşezările de tip dava urm înd să-şi îndeplinească funcţiunile şi în decursul stăpânirii lui Burebista. S ăp ătu rile arheologice au dem onstrat cu prisosinţă că epoca lui B urebista a însem nat o vrem e de prosperitate, de un deosebit av în t economic, consti tuind perioada de apogeu p e n tru covîrşitoarea m ajoritate a aşe zărilor de tip dava. Perioada de p rosperitate va continua şi după cucerirea rom ană, cînd după in teg rarea în Im periu a unei bune părţi din terito riu l statu lu i daco-getic, im portantele centre, de care vorbeam , îşi vor continua existenţa îmbrăcând haina ro:r"_ m ană. Din acest tim p ni s-a p ă stra t o listă a „oraşelor11 Daciei ce o datorăm lui Ptolem aeus. Aşa cum am m ai arătat, geograful ■alexandrin a folosit, la întocm irea operei sale, izvoare m ai vechi > decît vrem ea în care el a trăit. Ptolem aeus plasează, în spaţiul î= daco-getic, în ordinea obişnuită, pe coordonate de la vest la est şi de la nord la sud, aproxim ativ 40 de „oraşe11 1053. N um ele lor este cel vechi, d a t de autohtonii daco-geţi şi de aceea nu sîn t puţine cele ce se term in ă în dava. M ulte d intre ele au devenit, între tim p, oraşe rom ane şi num ele lor îl găsim d ă ltu it în in scripţii şi în acest caz identificarea exactă a acestora nu lasă loc la îndoieli. A spectul u rb an rom an pe care l-a u îm brăcat vechile localităţi dacice a făcut să dispară cel autohton existent înainte ca îm p ăratu l T raian să fi fondat provincia de la nord de Dunăre. în cazul că unii locuitori a u fost siliţi să-şi părăsească aşezările iar locul n -a m ai fost utilizat, ca atare, m ai tîrziu sau ram ai într-o vrem e m u lt u lterioară atunci, săpăturile arheolo gice scot la lum ină ruinele de o inestim abilă valoare, ale stră vechilor aşezări dacice. Mai sînt de adăugat apoi acele d intre aşezările şi cetăţile situate în afara g raniţelor im periului ceza rilor, părăsite şi ele d in tr-o cauză oarecare. Dar, p rin tre ruinele Vechilor aşezări daco-getice n u găsim inscripţii care să ne fi păstrat num ele aşezărilor. De aceea identificarea lor nom inală i se poate face decît ipotetic, plecând de la tex tu l lui Ptole§' maeus. Coordonatele m atem atice ale geografului antic, fixate pentru cele m ai m u lte dintre localităţile, ce au p u tu t fi identi tate în mod cert se dovedesc a fi greşite şi de aceea ele nu ? - pot fi luate ad litteram . Cu toate g reu tă ţile de care vorbeam , subliniind de fiecare tă caracterul ipotetic al identificărilor ce le propun, istoricii
m oderni au încercat să stabilească num ele diverselor staţiuni daco-getice im portante, luînd ca punct de sprijin, cum spuneam , tex tu l lui Ptolem aeus. Lăsînd la o parte localităţile rom ane ale căror num e trădează originea lor autohtonă, bine cunoscută din inscripţii ne vom referi doar la acelea ce n -au m ai fost locuite în perioada provinciei Dacia ori au răm as în afara ei. De la bun început va trebui adăugat, pe lîngă caracterul ipo tetic al identificărilor ce s-au propus şi fap tu l că, uneori, diverşi învăţaţi au procedat, p e n tru una şi aceeaşi localitate, la identi ficări diferite. Astfel, despre aşezarea de la Bărboşi s-a presupus a fi fost Dinogetia 1054, iar m ai nou, Piroboridava 1055 care fusese localizată de R. V ulpe la Poiana 1056. Este departe de noi gîndul de a reproduce aici întreaga argum entare a lui R. Vulpe, pe care s-a bazat atunci cînd a pus sem nul egalităţii în tre bogata staţiune de la Poiana şi Piroboridava. Ne vom referi doar la tem eiurile lui N. G ostar ce respinge ipoteza lui R. V ulpe şi m ută P iroboridava de la Poiana, to t pe Şiret, la Bărboşi. A rgu m entul principal este de ordin num ism atic, fu rn izat de un stu d iu publicat de către B. M itrea. Acesta, analizînd circulaţia m one tară de la Poiana, constată că m area m ajoritate a m onedelor rom ane ajung pînă în a doua ju m ătate a sec. I e.n., dată după care ele sîn t foarte rare. F aptul că m onedele ce încheie unele tezaure sau au fost descoperite izolat în cu rsu l săpăturilor se opresc în prim ii ani de dom nie a îm păratului V espasian (69— 71 e.n.) l-a d eterm in at pe B. M itrea să p resupună o în tre ru pere. în acest tim p, a locuirii geto-dace d in bogata aşezare de la Poiana, ce începuse eu cel p uţin p a tru veacuri m ai înainte. M om entul în tre ru p e rii este plasat la o dată apropiată de anul 71 e.n. Locuirea a r fi fost relu ată după acelaşi autor, bazînduHse tot pe criterii de ordin num ism atic, în sec. al III-lea e.n.. de data aceasta de către carpi, în asociere cu goţii 1057. în ain te de a urm ări în continuare argum entarea lui N. G ostar va tre b u i să stăruim puţin asupra ipotezei form ulate de B. Mi trea. Este adevărat că cele m ai num eroase m onede rom ane se opresc pe vrem ea lui Vespasian, însă e to t pe a tît de adevărat că ele nu lipsesc cu desăvîrşire şi după această dată. U n d e n a r de la M arc A ureliu a fost găsit în săp ătu ri sistem atice, iar m onede din epoca A ntoninilor sînt sem nalate de am atorii de antichităţi locali care au făcut şi ei săp ătu ri la Poiana, la care sîn t de adăugat cele^ emise de îm p ăratu l Tacitus (275—276). A şadar, chiar dacă n u este de proporţiile cunoscute înainte de dom nia îm p ăratu lu i Vespasian, circulaţia m onedei rom ane la Poiana continuă şi în sec. al II-lea şi al III-lea e.n. D ata la care îşi va încheia existenţa puternica şi înfloritoarea dava n u este, deo
334
cam dată, suficient de clar precizată. Ea va putea fi cunoscută num ai atunci cînd vor fi studiate toate descoperirile făcute în ultim ul nivel de locuire de la P oiana 1058. Aşa stînd lucrurile ne lim ităm doar la unele concluzii prelim inare şi, im plicit, provi zorii, pe care le-a publicat R. Vulpe, conducătorul săpăturilor de la Poiana 1059. In p enultim ul rap o rt de săpături, după ce arată situaţia descoperirilor m onetare din cadrul diverselor niveluri, autorul spune tex tu al : „D ealtfel nici o m onedă găsită pînă acum în săpăturile noastre, chiar în acelea pe care le-am prac tic a t în trecut, nu e m ai nouă decît dom nia acestui îm părat (Vespasian). Totuşi, continuă R. Vulpe, n-avem d rep tu l să tr a gem de aici vreo concluzie în ceea ce priveşte data la care a fost p ărăsită staţiunea de la Poiana p e n tru u ltim a d a tă “. Sînt enu m erate apoi descoperirile de m onede u lterioare pînă la cele ale îm păratului Tacitus „prezenţa lo r acolo a r fi o indicaţie că în a doua jum ătate a sec. III e.n. localitatea era încă p o p ulată11106°. în tr-o altă lucrare, discutînd un papirus rom an ce s-a găsit în E g ip t1061 şi în c a re se prezintă situaţia la zi (pridianum) a u n e i u n ită ţi cc-şi avea garnizoana în Moesia Inferioară (Cohorta I Hispanorum veterana equitata) iar o subunitate a ei aflîndu-se la P iroboridava („Piroboridavae in praesidio“), R. Vulpe spune : „Din acest docum ent rezu ltă că la începutul sec. II e.n. Piroboridava avea o garnizoană rom ană ţin u tă de un detaşam ent auxiliar, aparţinînd. arm atei Moesiei Inferioare. Acest fap t concordă p er fect cu rezultatele săp ătu rilo r noastre d e la Poiana. S-a văzut m ai sus că ultim ele s tra tu ri din această staţiu n e conţin o enorm ă cantitate de vestigii de cel m ai p u r caracter rom an, databile pînă după sec. II e.n.“ 1062. Iată deci că, fără să avem certitudini, există totuşi suficiente m otive care ne autorizează să presupunem continuitatea de viaţă în aşezarea de la P oiana şi în sec. II—III e.n. şi să nu fim de acord cu ipoteza d u p ă care ar exista aici o în tre ru p e re a locuirii daco-getice şi, apoi, o reluare, după aproape un veac. Chiar B. M itrea 1063, autorul ipotezei m ărturiseşte „că docum entarea de care dispunem nu ne îngăduie, în stadiul actual al cercetărilor, să găsim o soluţie m ulţum itoare. în lipsa unor asem enea date, sîntem nevoiţi să recurgem la ipoteze m enite să explice acest curios hiatus. Soluţiile preconizate, fie ele de ordin in tern ori extern, chiar sînt departe de a fi acceptabile. E xplicaţia de ordin in te rn fie şi cu titlu l de ipoteză ni se pare p u ţin probabilă şi to t a tît de puţin convingătoare" 1064. Nici explicaţia ce s-ar în tem eia pe unele cauze externe n u este m ai plauzibilă. Cu toate acestea, N. G ostar afirm ă categoric : „Nu se m ai poate susţine acum că P iroboridava corespunde cu aşezarea dacică de la Po-
335
iana-Tecuci, căci aceasta încetează să m ai existe spre sfîrşitul secolului I e.n.“ 10c'5, întem eindu-se pe lucrarea lui B. M itrea, E xistenţa unor docum ente ce atestă Piroboridava şi m ai tîrziu, în sec. al II-lea şi al III-lea îl duce pe autor la concluzia că ea trebuie căutată în altă p arte decît la Poiana. In acest sens, N. G ostar se referă la o inscripţie găsită la Steklen (antica Novae) p ăstrată în M uzeul din Svistov (Bulgaria). Aceasta vor beşte despre un A urelius Victor, originar d in P erburdava, ce ri dică fiicei sale A elia Publia, îngropată la Novae, u n m onum ent fu n e ra r databil la sfîrşitul sec. al II-lea ori la începutul celui urm ător. A urelius V ictor trebuie să fi fost un daco-get născut la Piroboridava ce şi-a însuşit un num e rom an 1066. El a tră it apoi, foarte probabil, la Buricodava, fap t ce i-a adus supranu m ele de B uricodavensis m enţionat în epigrafă, înainte de a se fi stab ilit la Novae unde îi m oare fiica în m em oria căreia co m andă o frum oasă lespede de m arm ură, bogat o rn a m e n ta tă 10S7. Este foarte greu de precizat dacă cea de a doua localitate unde a trăit, probabil, vrem e îndelungată A urelius Victor, este Buridava m enţionată în Geographia lui Ptolem aeus în Dacia sau un dublet al ei din sudul D unării. Inscripţia găsită la Novae, în care este a m in tită Piroboridava, nu poate constitui, după părerea noastră, un argum ent în fa voarea identificării acesteia cu castrul de la Bărboşi. Tot la fel cum nu sîn t în m ăsură s-o precizeze nici coordonatele m atem a tice, gradele de longitudine şi latitu d in e date p e n tru localitatea respectivă de Ptolem aeus, ştiu t fiind cît de aproxim ative sînt acestea. Coordonatele indicate de geograful alexandrin au fost şi ele invocate în sp rijin u l ipotezei lui N. G ostar în a localiza Piroboridava antică la Bărboşi. La capătul fugarei analize a argum entelor pe care se sprijină cercetătorul de la Iaşi n u putem form ula decît concluzia că ele sîn t departe de a fi perem ptorii. De aceea, după părerea noastră, cea mai plauzibilă ipoteză răm îne, în continuare, cea a lui R. Vulpe, form ulată acum p a tru decenii, du p ă care în bogata staţiu n e daco-getică de la Poiana putem vedea Piroboridava an tică, înscrisă în opera lui Ptolem aeus, m enţionată apoi în papi ru su l H unt şi în inscripţia de la Novae. Tot pe terito riu l M oldovei sînt de localizat şi alte davae ce figurează şi ele în tex tu l lui Ptolem aeus, p r in tr e acele πόλεις έν τί] Δακία έπιφανέστεραι (oraşele cele m ai strălu cite din Dacia) sîn t situ a te nu departe de Ş iret (παρά τόν 'Ιέρασον ποταμόν) 1068. U rm ătoarea localitate la nord de P iroboridava este Tamasidava (Ταμασίδαυα). A ceasta a fost identificată de către Al. Vulpe cu bogata aşezare fortificată, de tip dava, descoperită la R ăcătău
336
de Jos (jud. Bacău) 1069. în aceeaşi linie, m ai spre nord, făcînd parte din acelaşi g ru p de „oraşe“ Ptolem aeus plasează Zargidava (Ζαργιδαυα). Ea a r p u tea fi identificată cu m area aşezare daco-getică descoperită la B rad (jud. Bacău). Poate că aici a în tilnit Acornion. trim isu l dionysopolitanilor, pe acea căpetenie im portantă, altul decît B urebista ori ta tă l său, care, în urm a negocierilor p u rta te de el, i-a scutit pe locuitorii din Dionyso polis, foarte probabil, de trib u t. A bundenţa ex trao rd in ară a m a terialelor scoase la iveală pe calea săp ătu rilo r sistem atice a r spri jini nu num ai identificarea davei de aici cu Zargidava, ci şi faptul că aici p u tea rezida cel pom enit în inscripţia găsită la Balcic 1070. La vest de Ş iret, după coordonatele lui Ptolem aeus, este de căutat Petrodava (Πετρόδαυα) ce poate fi identificată cu cetăţile cu ziduri de p iatră de pe terito riu l oraşului P ia tra N eam ţ de azi, la care s-ar adăuga cea de la P ia tra Ş o im u lu i1071. La sud de P etrodava şi la apus de Şiret, geograful din A lexandria aşază Utidava (Ούτιδαυα) ce ar p u tea fi identificată cu aşezarea de la Tiseşti — Tg. Ocna de azi, pe terito riu l căruia s-a găsit o aşezare fortificată dacică 1072. Trecînd acum în spaţiul M unteniei şi O lteniei vom găsi cîteva im portante sta ţiu n i daco-getice, pe oare autorii m oderni au în cercat să le identifice eu localităţi antice, m enţionate în Geo graphia lui Ptolem aeus ori în alte izvoare scrise. Unii istorici p resu p u n că la Crăsani ar fi fost acel H elis, cetatea în care s-au retras geţii d in faţa ostaşilor lui Ale x a n d r u 1073. V. P â rv an ara tă că dacă ar fi lu ate ad litteram lo calizările lui Ptolem aeus, atunci sta ţiu n e a de la Piscul Crăsani ar trebui identificată cu N etindava (Νετίνδαυα) însă, d atorită m ultelor greşeli şi aproxim aţii ce se constată cu privire la fix ă rile „oraşelor" citate de geograful antic, se abţine a face vreo propunere în această direcţie 1074. Aceeaşi este situ aţia şi cu p ri vire la Tiason (Τίασον) ce a r corespunde aşezării de la Tinosu 1075. M area aşezare de la Popeşti a fost identificată de R. Vulpe, cum am mai arătat, eu Argedava (Άργέδαυον), localitate m en ţionată în tex tu l decretului emis în cinstea lui Acornion. Iniţial, conducătorul săpăturilor de la Popeşti se gîndise la Som on (Σόρνον) 1076. Buridava pom enită în itin erarii rom ane ar corespunde trib u lui Βουριδαυήνσιοι m enţionat de Ptolem aeus şi poate fi identifi cată cu im portanta aşezare de la Ocniţa — Cosota, aparţinînd oraşului Ocnele M ari (jud. Vîlcea). N um ele a fost p relu at apoi
887
de localitatea rom ană identificată la Stolniceni — Rîm nicu Vîlcea 1077. Pe M ureş, în vestul T ransilvaniei, la Pecica, am presupus că a r fi fost Ziridava (Ζιρίδαυα) 1078 m enţionată de Ptolem aeus, localitate pe care V. P ârvan o plasează la Cenad 1079. Unii cerce tăto ri văd în aşezarea dacică de la M ăgura, situată între B retea M ureşului şi B rănişca din jud. H unedoara, antica Singiăava 1080. Cea m ai m are dintre cetăţile daco-getice cunoscută pînă acum cu im presionantele-i ziduri şi cu rem arcabilele-i sanctuare tre buie să fi fost Sarm izegetusa regească (Σαρμιζεγεθουσα βασίλειον) ale cărei ruine se găsesc pe Dealul cetăţii de la G rădiştea M un celului. Ea este aşezată de Ptolem aeus destul de exact pe h artă însă cu coordonate m atem atice g re ş ite 1081. Deşi pe locul cetăţii dacice nu s-a descoperit nici o inscripţie în care să-i fie consem n at num ele, totuşi întregul ansam blu pledează în a plasa aici Sarm izegetusa, capitala lui D eceb al1CS2. C etatea şi sanctuarele a u existat cu siguranţă pe vrem ea lui Burebista. Pe lîngă acestea s-a dezvoltat, foarte probabil, şi o aşezare civilă. Avem, deci, tot dreptul să presupunem că num ele este m ai vechi, chiar dacă abia pe tim pul lui Decebal aşezarea civilă va lua proporţii deo sebite şi o vom găsi m enţionată în tex tele literare. Pe terito riu l Slovaciei de azi este de plasat, după coordo natele lui Ptolem aeus, Dokidava (Δοκίδαυα) ce a r putea fi iden tific a tă cu una d intre aşezările dacice fortificate de aci, poate cea de la Zem plin. S. D um itraşcu crede că este vorba de ceta te a dacică de la Şim leu S ilv a n iei10S3. D escoperirile dacice fă cute pînă acum în p erim etrul cetăţii feudale de la Şim leu Sil vaniei nu sînt în m ăsură să ne dem onstreze existenţa aici a unei dava. De aceea socotim că D akidava sau D okidava este de căutat pe aceeaşi latitu d in e m ai spre vest în Slovacia. N e-a m ai răm as de d iscutat un aspect şi anum e, a m obilu lu i ce i-a d eterm in at pe daco-geţi să-şi fortifice aşezările ori să-şi ridice cetăţi cu ziduri de piatră. Din cele a ră ta te mai înainte a reieşit destul de lim pede că şi în cazul daco-geţilor ca şi la celţi asem enea aşezări în tărite şi cetăţi au a p a rţin u t unor tri buri şi că apariţia lor are la bază dezvoltarea in tern ă a acestora. Locurile de a p ărare şi fortificarea centrelor mai im portante •aveau d re p t scop p ro tejarea trib u lu i căru ia îi ap arţineau îm po triv a atacurilor duşm ane d e orice fel. Teorii ca cea form ulată de D. B erciu p o triv it căreia „începutul ridicării cetăţilor dacice din T ransilvania trebuie p riv it în contextul istoric al ridicării dacilor şi al noii m işcări a celţilor din Boem ia şi M oravia spre răsărit, sub presiunea germ anică, m ai ales în sec. II î.e.n. cînd îş i au începutul şi fortificaţiile am in tite11 1084, n u pot fi argu
338
m entate în nici un fel şi de aceea ele treb u ie abandonate. A tît cercetarea arheologică e ît şi cea a tex telo r scrise, nu constată p e durata sec. II-lea î.e.n. o deplasare spre est sub am eninţarea cel ţilor din Boemia şi M oravia. D im potrivă, spre sfîrşitu l secolului şi, m ai cu seamă, la începutul celui u rm ăto r vo r lu a naştere acele m ari oppida care dovedesc o definitivă fixare, o prosperitate în întreaga com plexitate a vieţii econom ice-sociale ce contravine unor instabilităţi şi nesiguranţa provocate de eventuale p re siuni străine. C onstruirea cetăţilor şi a acropolelor în cadrul aşezărilor de tip proto-urban la daco-geţi aparţine unor form aţii politice constituite din trib u ri sau uniuni de trib u ri de sine stătăto are şi sînt realizate pe m ăsura posibilităţilor acestora. în ceputurile lor se situează în tr-o vrem e m ai tim purie decît urcarea pe tron a lui B urebista. De la această, să zicem, regulă există o singură excepţie : grandiosul sistem ce are în centru cetatea de pe Dea lul G rădiştii.
2
C O M PL E X U L D I N MUNŢII O RĂŞTIEI Cînd am vorbit despre cetatea cea m are de pe terito riu l actual al satului G rădiştea de M unte, spuneam că este am plasată la 1200 m altitudine. Locul n -a fost întîm p lăto r ales şi pe întreg cuprinsul vastei a rii de locuire a daco-geţilor cu g reu s-a r fi p u tu t găsi unul m ai potrivit. Sîntem aproxim ativ în centrul sp a ţiului daco-getic. pe una d in tre ram ificaţiile de nord ale M un ţilor Sebeşului, crestată d in loc în loc de văi săpate în şisturile Cristaline ale m untelui. La O răştie vin e să-şi verse apele în M ureş rîu l ce poartă num ele fie de A pa G rădiştii fie pe cel de A pa O raşului, form at din două pîraie ce îm brăţişează un deal prelung pe care local nicii îl num esc D ealul G rădiştii ori D ealul Cetăţii, sp rijin it pe vîrfu l M uncelul (1565 m) d in im ediata apropiere a Godeanului (1659 m), cel m ai în a lt pisc din această zonă. Cele două văi în care şerpuiesc lim pezi ape d e m unte au îm p ru m u tat num ele înălţim ilor de sub care izvorăsc. O dată născută, Apa G rădiştii se strecoară p rin tr-u n defileu îngust m ărginit şi într-o p arte şi în a lta de înălţim i cărora localnicii le-au d a t diferite denum iri. Locul este aşa de s trîm t îneît în afară de rîu, pe cea m ai m are parte a traseului, n u m ai încap decît şinele înguste ale unei lin ii «.
339
fera te forestiere. S ituaţia se schim bă însă brusc în apropierea satului Costeşti. V alea se deschide, iar dealurile, din ce în ce m ai joase, se îndepărtează lăsînd loc m ănoasei văi a M ureşului. Iată un loc de apărare pe oare n a tu ra l-a făcut cît se -poate de propice, l-a fortificat în aşa fel încît vizitatorului din zilele noastre îi este d a t să adm ire deopotrivă m ăreţia şi grandoarea n a tu rii, dublată de isteţim ea, ingeniozitatea celor care au creat sistem ul de fortificaţii ce n u-şi are egal nu num ai la noi, dar nici în altă p a rte a Europei. De aceea cu greu se v a putea hotărî cui să-i acorde p rioritate : n atu rii ori în făp tu irilo r m uncii şi geniului um an de pe aceste locuri. Daco-geţii au d u rat aici o operă cu profunde im plicaţii istorice. „Fiindcă, spunea Dan Zam firescu, esenţialul în contactul cu aceste m onum ente şi m ărtu rii, în cea m ai m are p a rte descoperite în ultim ii 5 ani" este posibi litatea de a ne întîlm , peste veacuri, cu aceia p rin ale căror în fă p tu iri de odinioară noi putem astăzi să stăm eu fru n te a în sus în m ijlocul popoarelor de foarte veche cu ltu ră11108δ. O vastă zonă d e aproxim ativ 200 km 2 este în tă rită cu ziduri de p iatră p e n tru a căror construcţie a fost nevoie să fie cioplit un întreg m unte de calcar. Dacă s -a r calcula num ai volum ul blocurilor ce au fost scoase pînă acum la lum ină pe calea să p ă tu rilo r s-ar totaliza cifre m ai m u lt decît im presionante. Din aceleaşi blocuri îşi vor construi rom anii castrul de la O răştioara pus să supravegheze întreaga vale, după ce falnicile cetăţi în care s-a lu p ta t v itejeşte Decebal au fost cucerite. Tot ele, stau la tem elia m ultor case din Costeşti sim bolizînd parcă continuita te a n e în treru p tă de viaţă pe aceste m eleaguri, de la B urebista pînă în zilele noastre. „G randioasa concepţie, spunea C. Daicoviciu 1080 sub a cărui conducere s-au desfăşurat lucrările în ultim ele două decenii, a fortificării unei regiuni întregi şi în ceputul executării acestui plan nu putea porni decît de la o p u tere centrală stăpână pe vaste resurse de oam eni şi m ateriale. A tît ştirile istorice, cît şi datele arheologice îl indică pe B urebista, în prim a ju m ătate a sec. I î.e.n.11. în ain te de a discuta elem entele com ponente ale acestui for m idabil sistem de fortificaţii, m enit să apere punctul central, aşezarea de pe D ealul G rădiştii, este necesar- să subliniem două fap te ce trebuie avute m ereu în vedere în aprecierea lui. Ne găsim în faţa unui m asiv alcătuit din m icaşisturi care, p rin na tu ra lor, n u dau terase plane de m ari proporţii aşa că, pentru a p u tea construi era obligatorie o prealabilă am enajare a tere nului. Se cereau spaţii pe care să se dureze construcţii de orice n a tu ră a r fi fost, fie ele m ilitare, religioase ori civile. Fiecare
340
■ palm ă de păm înt se obţinea în urm a unei laborioase activităţi şisă nu uităm că au fost realizate suprafeţe destul - de întinse. Uneori terasele m ăsoară sute de m etri lungim e, aşa cum sîn t cele ce in tră în alcătuirea incintei sacre de la G rădiştea M uncelului. Apoi, din acelaşi m otiv, stînca locală, m icaşistul, o rocă friabilă ce se declivează uşor, nu putea fi fasonată. întreaga, cantitate de p iatră destinată construcţiilor a fost adusă de la zeci de kilom etri d e p ă rtare , de pe valea Streiulusi, din ju ru l Boşorodului de azi. Ea a fost scoasă, în bună parte, din cariera de pe dealul „M ăgura” ce aparţin e satului S întă M ăria de P iatră (jud. H unedoara). Aici este locul cel m ai apropiat de unde se putea aduce calcar coehilifer, p iatră ce se lăsa uşor oioplită 1087. C antitatea de p ia tră extrasă, cu m u ltă m igală d ăltuită, tra n s portată şi, m ai c u seam ă, u rcată pe diversele povîrnişuri p e n tru a ajunge pe platourile cetăţilor, pante ce cu greu pot fi esca ladate şi azi, a fost colosală şi, im plicit, a reclam at o cheltuială de energie în aceeaşi proporţie. F ără îndoială că a fost lu cra tă şi a fost tra n sp o rta tă o c a n titate de p ia tră cu m u lt m ai mare· decît cea inclusă în .m ulte d in tre piram idele faraonilor egipteni.. Este, credem, în acest sens d estu l dacă vom spune că au fost realizaţi kilom etri de ziduri. Cele m ai m ulte d in tre ele se ridicau la 4— 5 m înălţim e fără să lipsească însă nici porţiuni unde uriaşele ziduri atingeau 8— 10 m sau chiar m ai m u lt şi ne g indim aici la unele porţiuni din in terio ru l incintei sacre de la G rădişte. Să nu se uite că fiecare zid avea două param ente du rate din blocuri de dim ensiuni considerabile şi lucrate de aşa. m anieră încît pot fi considerate adevărate opere artistice deşi îm podobirea lor este sărăcăcioasă. A sem enea construcţii, n u fără tem ei nu m ite de unii istoricL „ciclopice14 n u se p u teau realiza p rin resursele de care a r fi p u tu t dispune u n trib sau o uniune d e trib u ri oricît de m are să fi fost ea şi nici p rin m unca fo rţată a sclavilor. N um ai o· a u to rita te centrală, stăp în ă pe vaste teritorii, era capabilă să mobilizeze forţele um ane şi m ateriale necesare unor atari în făptuiri. Ea nu p u tea em ana decît de la un sta t de tip u l aceluia pe care l-a creat B urebista. Ia tă concretizată u n a d intre func ţiunile statu lu i daco-getic. Este foarte greu de precizat, în lipsa u n o r docum ente scrise perioada de tim p pe care s-a u eşalonat' lu crările n enum ăratelor ziduri ce au dus în final la constituirea fortificaţiilor din M unţii Orăştiei. La cele spuse se cere adăugat fap tu l că dezvelirea în întregim e a ruinelor, m ai cu seamă, a acelora de la G rădiştea M uncelului este departe de a fi încheiată şi de a-şi fi tră d a t ta i nele. Mai sîn t încă n enum ărate problem e ce îşi aşteaptă rezol
341
v area de la noi săpături. P rin tre acestea la loc de fru n te în ie ra rh ia im portanţei se situează, fără nici o îndoială, aceea a epocii cînd au fost în ălţate fortificaţiile com plexului din M unţii Orăş tiei. D atele de care dispunem în stadiul actual al cercetărilor ne ara tă că cele mai m ulte d in tre cetăţile şi fortificaţiile sistem ului aparţin epocii lui Burebista. Deci, în cea m ai m are p arte com plexul s-a realizat, foarte probabil în tr-o perioadă de tim p, re lativ scurtă. în acest sens vine să pledeze, pe lîngă altele, par ticiparea directă la lucrări a unor arhitecţi şi m eşteri greci ca urm are a cuceririi cetăţilor greceşti de pe m alul de vest al Pon tu lu i Euxin ceea cei restrînge o dată m ai m u lt perioada de construcţie a fortificaţiilor num ai la răstim p u l dom niei lui B u rebista. Zidurile cetăţilor dacice din M unţii O răştiei sîn t lucrate în aceeaşi tehnică cu cele greceşti. Ele m ăsoară, în general, 3 m lăţim e, existînd unele ce depăşesc, în plus ori în m inus înscriindu-se în valori ce ajung la 2 ori la 4 m. Ca şi zidurile greceşti, cele ale dacilor au două param ente, două feţe, alcătuite din blocuri foarte în g rijit lucrate ce m ăsoară 0,5— 0,80 m lungim e ; 0,40— 0,60 m înălţim e şi 0,30— 0,40 m grosim e. Blocurile sîn t aşa de precis cioplite, îneît îm binarea lor se putea face p rin sim plă alăturare. In terio ru l zidurilor (em plectonul) este form at din piatră locală şi păm înt, iar legarea în tre param ente şi m iezul zidului se realizează cu aju to ru l unor b îrne de lem n ce sîn t introduse, ca şi la cele greceşti, în nişte locaşuri săpate în form ă de coadă de rîndunică. Singura deosebire şi deci o oarecare individualizare faţă de originalul grecesc o constituie larga folosire, în cazul dacilor, a lem nului. P rezenţa grecească poate fi dedusă şi din planul unora dintre cetăţi cum este cea de la P ia tra Roşie ori B lidaru (fig. 11). în am bele cazuri ne găsim în faţa unor incinte p a tru late re cu tu r n u ri de aceeaşi form ă geom etrică plasate în c o lţu r i108s. Elem en tele greceşti sesizabile la fortificaţiile din M unţii O răştiei pot fi sporite. Deosebit de elocvente, în sp rijin u l aserţiunii de mai sus, ni se par literele greceşti dăltuite pe unele blocuri ale in cintelor de la B lidaru, Căpîlna sau G rădişte. N um ai ţinînd seam ă de datele expuse va p u tea fi înţeleasă în treag a grandoare a sistem ului de fortificaţii din M unţii Orăş tiei ce constă d in oîtewa cetăţi, castele-forturi şi tu rn u ri izolate de apărare şi supraveghere. Toate acestea sîn t d u rate în aceeaşi tehnică, integrindu-se în tr-o u n itate de gîndire găsindu-şi ra ţiunea în a apăra punctul cel m ai im p o rtan t : D ealul G rădiştii care n u are o poziţie dom inantă şi, în consecinţă, este total dez av an tajat din punct de vedere strategic. Pe de altă p arte vor
342
11. C etatea d e la B lidaru
putea fi sesizate dim ensiunile personalităţii care le-a conceput şi în cea m ai m are p a rte le-a finalizat. Ne găsim în faţa unui nou tărîm d e m anifestare a uriaşei personalităţi a lui Burebista. P rim a dintre fortificaţiile ce ne în tîm pină la in tra re a în de fileul ce duce la G rădiştea M uncelului şi care avea, cu siguranţă, m enirea de a b a ra accesul este cetatea de la Costeşti. D ata în tem eierii ei sau m ai exact spus d a ta fortificării ei cu ziduri de piatră lu crate d in blocuri în tehnica bine cunoscută n u este p re cizată cu destulă lim pezim e. D. M. Teodorescu (sub a cărui conducere s-a dezvelit cea m ai m are p arte a cetăţii de la Cos teşti) stabilise p a tru epoci de construcţie. Celei d intîi i-a r co respunde un val d e păm în t cu palisadă de lem n. A u rm a t apoi o a doua fază cînd s-a u în ă lţa t tu rn u rile-lo cu in ţă de pe platoul superior. A treia fază s-a soldat e u construirea zidului de curtină şi a celor tre i tera se fortificate. Şi, în sfîrşit, celei de a p a tra fază i-a r a p arţin e v a lu l (în picioare şi azi) alcătuit, în cea m ai m are parte, din d ă rîm ătu ri şi de aceea num it, adesea valul roşu.
343
D. M. Teodorescu data prim a fortificaţie, cea căreia i-a apar ţin u t valul de păm înt cu palisadă în sec. al IV -lea î.e.n., şi o a trib u ia unui trib dacic. Cea de a doua fază a construcţiilor, ace laşi autor o pune pe seam a lui B urebista, ia r cea urm ătoare o atribuie lui Decebal (a treia). Refacerea valului din d ărîm ături s-a p u tu t întîm pla, conform opiniei aceluiaşi învăţat, în răgazul d in tre cele două războaie p u rtate de T raian cu D eceb al1089. In săpăturile pe care le-am efectuat în anul 1969 îm preună cu colegul Ştefan Ferenezi am reuşit să verificăm şi să constatăm existenţa unui val de păm înt cu palisadă de lem n ce precede cu siguranţă zidul de p iatră d u b lat în exterior de valul alcătuit din dărîm ături. Din păcate însă cu această ocazie n-am descoperit nici u n indiciu cît de c ît concludent cu privire la d a ta rea acestei prim e fortificaţii. începutul aşa de tim p u riu al cetăţii de la Costeşti cum îl preconizase D. M. Teodorescu este pus la îndoială de C. Daico viciu care este de părere că monedele, obiectele de uz practic ori d e podoabă „nu perm it în nici u n caz coborîrea vechim ii cetăţii m ai jos de sec. I î.e.n.“. El înclină să vadă în form a actuală a cetăţii o operă de pe tim pul lui B urebista la care s-au adăugat consolidări şi în treg iri executate de urm aşii lui, în special pe vrem ea lui Decebal 109°. P a rte a cea m ai consistentă a descoperirilor, p rin tre oare fi gurează m onede pierdute întîm plător, ne oferă dovezi 'ce n u pot fi puse la îndoială despre existenţa cetăţii în sec. I î.e.n., pe v re m ea dom niei Iui B urebista. Este tim pul cînd ni se p are foarte plauzibil să se fi în ă lţa t zidurile de ap ărare din spatele valului de păm înt pe care îl dublează şi turn u rile-lo cu in ţă am plasate pe platoul superior al cetăţii, la care se adaugă sanctuarele şi tu r nu rile izolate de a p ărare şi strajă. C etăţu ia de la Costeşti a fost cea dintîi dintre fortificaţiile sistem ului şi, poate, cea m ai veche, în afara aceleia de pe D ealul G rădiştii. S-a pus şi se m ai pune în tre b are a funcţionalităţii cetăţii de la Costeşti. D. M. Teodorescu presupunea că în tu rn u rile-locuinţă de pe platoul superior rezida B urebista, că aici se găsea reşe d in ţa lui perm anentă. P ă rere a este îm p ărtăşită apoi de C. D ai coviciu şi de a l ţ i i 1091. Am avea astfel d e-a face e u un „castellocuinţă“, în tă rit cu un val de păm înt, cu un zid de p iatră şi eu un dublu rîn d de palisadă 1092. D upă p ărerea noastră to tu l ple dează p e n tru o asem enea concluzie. Cele două tu rn u ri-lo cu in ţă vor fi fost adevărate palate. S paţiul lim ita t cuprins în in terio ru l fortificaţiilor este tem eiul ce face im posibilă, după socotinţa noastră, utilizarea cetăţii ca loc de refugiu în caz de nevoie. P e n tru o reşedinţă princiară pledează apoi, în to ta litate a lui m a-
344
teri aiul descoperit, in rîn d u l căruia se înscriu produse de lux im portate din lum ea greco-rom ană. Plină de sem nificaţie în acest sens este şi descoperirea pe care am făcut-o în toam na anului 1957 pe latu ra de vest a platoului superior al cetăţii a unui complex gospodăresc situ at în im ediata apropiere a un u ia d intre tu rn u rile locuinţă şi alcătuit din p a tru încăperi. Unele erau m enite să adăpostească rezerve alim entare, m ărtu rie stînd în acest sens num eroasele vase de provizii (chiupuri). A lte vase erau destinate pregătirii hranei, atrib u ire în favoarea căreia pledează vetrele de foc de m ari dim ensiuni descoperite în interio ru l lor. Intr-o încăpere a aceluiaşi complex a fost dezvelit un cuptor p e n tru copt pîine 1093, H. Daicoviciu este de părere că cetăţuia de la Costeşti ar începe la sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n. şi ar constitui doar acropola unei aşezări ce se extindea pe terito riu l actual al satului Cos teşti. Ipoteza a fost em isă ca urm are a u n o r descoperiri de lo cuinţe dacice în sp aţiul am intit. Deocam dată s-au făcut dezveliri de caracter lim itat 1094. U nei atari ipoteze i se opun cîteva fapte. D istanţa în tre aşa-zisa acropolă şi aşezarea propriu-zisă este prea m are. In cazul că am avea de-ai face cu o aglom erare de tip proto-urban a r treb u i să găsim o locuire densă în im ediata apro piere a prom ontoriului şi m ai cu seam ă pe terasele lui. Or, o asem enea locuire n u este dovedită. Apoi, pe „acropolă11 n u s-a constatat o aglom erare de locuinţe aşa cum există în p artea for tificată a oricărei aşezări de tip p ro to -u rb an daco-getică ci, dim potrivă, totul pledează p e n tru o reşedinţă princiară (H errschersitz). Aceasta nu exclude însă existenţa în apropiere, poate mai exact exprim at, în im ediata apropiere a unei aşezări dacogetice a cărui caracter urm ează să fie precizat. Deocam dată să păturile sîn t prea puţine p e n tru a p u tea şti dacă ne găsim în prezenţa unei aşezări m ai m ari, intens locuită, dacă este vorba de u n sa t sau num ai de un g rup m ai m ic d e locuinţe. Oricare d intre cele trei posibilităţi se va adeveri, ni se pare lim pede că aşezarea de aici n u este intim legată de cea fortificată de pe Getăţuie care răm îne, în acest sens, independentă. Ea avea, după socotinţa noastră, în p rim ul rîn d u n rol strategic m ilitar de prim ă im portanţă în cad ru l sistem ului de fortificaţii m enit să pună sta vilă oricărui duşm an ce ar fi încercat să p ă tru n d ă în defileul ce ducea la Sarm izegetusa. T urnul-locuinţă nr. I avea, de bună seam ă şi un rol de observaţie, d e supraveghere a văii Apei O ra şului ce devine deodată largă. El este am plasat în tr-u n asem enea unghi încît în zilele senine, ochiul poate u rm ă ri orice m işcare ce se petrece pe cuprinsul văii, pînă departe, pe d istan ţă de kilo m etri. Azi se văd cu u şu rin ţă tu rle le bisericilor de la Orăştie.
345
pgsşîngă ri® S ® Îi& egic-m iÎităr:'p e care l-a îndeplinit, cetatea de Ia -C osteşti ■se pare că a fost locuită perm anent şi nu num ai în caz de război şi că aici rezida una d intre personalităţile m ar cante, unul d in tre m arii nobili daco-geţi. Să fi fost chiar B ure bista ? E greu ele ş tiu t p e n tru că nici un docum ent n u ne-o spune lim pede şi de aceea sîntem obligaţi să răm înem în acea sferă a incertitudinilor, în sfera ipotezelor. N u este exclus ca în castelul-locuinţă de la Costeşti, al cărui num e antic nu-1 cu noaştem , să fi locuit m arele rege atunci cînd tre b u rile îl m inau pe aceste m eleaguri. Dar, aşa cum am m ai spus, nu credem că p utem vorbi aici de o reşedinţă perm anentă, de o capitală a lui B urebista şi im plicit a statu lu i pe care îl întem eiase. Dacă B u rebista a r fi intenţionat să-şi dureze o capitală, credem că ar fi conceput-o la alte dim ensiuni şi a r fi realizat-o sub altă formă decît cea a unui fo rt m ilitar de mici dim ensiuni inserat organic în tr-u n sistem . Şi m ai trebuie adăugat fap tu l că ne găsim în faţa prim ei fo rtăreţe a sistem ului d e apărare, expusă prin firea lu crurilor la cele dintîi atacuri duşm ane. Or, tocm ai reşedinţa re gelui să fi fost cea m enită a lua prim ul contact cu inam icul ? Că este locul cel mai expus ne-o dovedesc evenim entele ce s-au desfăşurat m ai tîrziu, pe vrem ea lui Decebal, cînd întregul sis tem de fortificaţii din M unţii Sebeşului a devenit tere n u l de desfăşurare a crîncenei încleştări d in tre rom ani şi daci. S ingura d in tre cetăţile dacice ale com plexului, cucerită de arm atele ro m ane în prim ul război (101— 102 e.n.) a fost cea de la Costeşti. Problem a capitalei lui B urebista răm îne deocam dată o enigm ă şi nim eni nu poate şti cînd va fi ea dezlegată. în actualul stadiu al cercetărilor presupunem doar că o asem enea reşedinţă, în cazul că ea a existat cu ad ev ărat şi că era situată în com plexul de care ne ocupăm, a r trebui căutată m ai departe decît poarta de in tra re în zona foarte strim tă, un a d e v ăra t defileu a văii Apei Oraşului. Firesc ar fi ca reşedinţa regală să fi fost pe D ealul G rădiştii, însă deocam dată, aici nu se cunosc edificii cu caracter civil de oarecari proporţii oare să poată fi d a ta te cu certitudine în epoca lui B urebista. Nu este exclus ca pe terasele largi şi deo sebit de frum oase ce se num ără cu zecile, d e pe „Faţa C etii11,; în d rep tu l satului G rădiştea de M unte, cu siguranţă am enajate de iscusinţa şi m îna om ului, săpăturile viitoare să scoată la lu m ină vestigiile unor atari construcţii. Dar, să lăsăm rezolvarea pe seam a viitorului şi să ne în toarcem la problem a fortificaţiilor de pe dealul „Cetăţuia" de la Costeşti. A r fi posibil ca prim a d in tre fortificaţiile de la Cos te şti ce constă doar d in tr-u n val de păm în t cu palisade să fi
346
fost un loc de refugiu, în caz de prim ejdie, p en tru populaţia din apropiere aşa cum sîn t şi altele de pe cuprinsul judeţului H unedoara ori din altă parte. O asem enea utilizare ar explica şi lipsa urm elor de locuire contem porane cu această prim ă fază. Fiind vorba de o locuire sporadică şi de scu rtă d u rată vestigiile sînt, în mod curent, foarte puţine. M ai treb u ie ţin u t apoi seamă şi de îm p reju rarea că spaţiul d estu l de restrîn s şi cu un hum us subţire a fost folosit p e n tru construirea fortificaţiilor şi a edifi ciilor din vrem ea lui B urebista ce a u p u tu t disloca şi puţinele vestigii m ateriale ce ar m ai fi răm as. N u poate fi exclusă însă şi o a doua posibilitate în conform itate cu care încă de pe atunci fortificaţia de păm în t de pe C etăţuia de la Costeşti să fi a v u t aceeaşi m enire pe care a deţinut-o m ai tîrziu cetatea cu ziduri şi construcţii de p iatră, anum e aceea de a supraveghea şi ap ăra accesul în defileul ce conducea la D ealul G rădiştii. R olul m ilitar al fortificaţiei cu ziduri de piatră de pe „Ce tă ţu ia 11 d e la. Costeşti ni-1 dovedeşte in teg rarea ei organică în cadrul unui grup compact, care, în to ta litate a lui, avea m enirea de a zăgăzui în ain tarea unui duşm an ce a r fi intenţionat să pătru n d ă pe vale în sus. Fiecare înălţim e din acest punct al văii Apei G rădiştii este fortificată şi toate sîn t dom inate de cetatea de pe Blidaru. In tre cetatea de la Costeşti şi cea de la B lidaru au fost construite, în aceeaşi tehnică, m ai m ulte tu rn u ri de veghe şi de apărare. Unele d in tre acestea s în t de dim ensiuni considerabile constituind adevărate forturi. Aşa este cel de pe „C etăţuia în altă 11, un m am elon de form a unui tru n ch i de piram idă situ a t la vest sau tu rn u l d e pe v îrfu l „Ciocuţa11 d in im ediata apropiere pe aceeaşi direcţie. T u rn u ri izolate de a p ărare şi de pază (în num ăr de trei) sînt presărate apoi pe platoul superior al „F ăieragului“, înălţim e situată în tre dealul B lidaru şi cel -al „C etăţuii11. T urnuri au mai fost descoperite apoi în d ife rite puncte ; „C urm ătură41, „Poiana Popii14, „M uchia C hiştoarei11 şi altele. D rum ul de acces spre cetatea de pe B lidaru este supravegheat de circa 18—20 tu r n uri de apărare izolate co n stru ite din ziduri de piatră după teh nica obişnuită. Ele închideau şi supravegheau accesul dinspre nord-vest, nord, n o rd -est şi sud-est 1095. C etatea ocupă platoul superior al dealului. Ea are o bună poziţie strategică, dom ină, în afară de valea A pei O raşului, în tre g u l grup d e fortificaţii ce avea m enirea să blocheze accesul în defileu şi este în acelaşi tim p fortificaţia cea m ai m are din această zonă. C etatea de la B lidaru, cu cele două incinte ale sale, ridică şi ea aceleaşi două problem e im portante : data la care au fost construite incintele şi caracterul pe care l-a avut. Incinta cea mai
347
veche este, fără îndoială, cea p a tru late ră cu tu rn u ri în cele p a trii colţuri şi cu un tu rn -locuinţă în centru. P lan u l ei este de evidentă inspiraţie grecească iar zidurile sîn t construite în tehnica bine cunoscută d e la toate fortificaţiile descoperite pînă acum în com plexul din M unţii O răştiei, nelipsind nici literele greceşti. In tra re a se făcea p rin tu rn u l nr. I de colţ, constituind ceea ce se num eşte o in tra re „â chioane“ (Zangentore) denotînd şi ea. o inspiraţie elenistică tîrzie. Această prim ă cetate a fost construită, după toate probabilităţile, în epoca lui B urebista iar cea de a doua datează de pe vrem ea urm aşilor săi, poate, din tim p u l lui Decebal. Deşi în cen tru l prim ei incinte de la B lidaru există u n tu rn p a tru late r, ce a p u tu t fi continuat în sus în acelaşi mod cu tu rnurile-locuinţă de la Costeşti, totuşi cetăţii d e aici i-a fost a tri b u it u n rol em inam ente m ilitar. In legătură cu cele două cetăţi şi c u num eroasele fortificaţii anexe a r m ai fi de adăugat ipoteza em isă de N. G ostar după care : „acest punct, de o reală însem nătate strategică, n -a r fi exclus să fie identic cu acea Tapae din izvoarele literare, po ziţie de eroică rezistenţă a dacilor, unde Decebal a întîm pinat şi a în fru n ta t în două rîn d u ri pe cotropitorul rom an. Din Dio Cassius reiese că poziţia de la Tapae nu era departe de S arm i zegetusa, reşedinţa lui D ecebal'11096. E ste c ît se poate de ade v ă ra t că toate fortificaţiile despre care am v o rb it ocupă o po ziţie cheie şi sînt plasate în tr-u n punct îngust a văii Apei O ra şului constituind o reală piedică în fa ţa în ain tării unei oşti duş m ane. D ar n u este m ai p u ţin a d e v ăra t că identificarea cu vestita Tapae, unde ştim că au a v u t loc sîngeroase bătălii în tre tru p ele rom ane şi cele ale dacilor n u este decît o ipoteză care, trebuie s-o recunoaştem , este ispititoare, fă ră a p u tea fi însă cu nim ic pro b ată în afară de poziţia geografică. De aceea o asem enea ipo teză treb u ie p riv ită cu to ată rezerva, Tapae p u tea fi to t aşa de bine la P orţile de fier ale T ransilvaniei, unde o situează cei m ai m ulţi d in tre istorici, în fru n te cu V asile P â rv an 1097. Nu există nici o dovadă p e n tru a p u tea identifica antica Tapae, în am bele puncte citate. Noi socotim că ea tre b u ie că u ta tă m ai degrabă în defileul ce făcea trecerea sp re Ţ ara H aţegului. Calea ce urm a firu l Apei O raşului n u era sin g u ra pe c a re se putea ajunge la Sarm izegetusa. P ornind pe valea im ediat u rm ă toare dinspre vest, pe cea a Streiului, şi u rcînd pe culm ea L uncanilor, se ajungea to t acolo. U n asem enea drum era blocat de cetatea d u rată pe piscul n u m it P ia tra Roşie, d in h o taru l satului Luncani.
348
C utezanţa de a construi o cetate cu ziduri de piatră pe o uriaşă stîncă izolată, cu rîpi prăpăstioase de culoare sîngerie, este m are şi în acelaşi tim p em oţionantă. Sîntem cu adevărat în faţa unui uriaş cuib de v u ltu ri la care accesul, în antichitate ca şi astăzi, era posibil doar pe pintenul îng u st a l dealului, de pe latu ra de răsă rit a cetăţii. P e aiei au fost tran sp o rtate zecile de m ii de blocuri ce aveau să ia form a zidurilor şi să constituie în acest fel un adăpost de nădejde p e n tru cei care aveau me nirea să oprească o în ain tare a v răjm aşului p o rn it de pe Valea Streiului şi ajuns astfel în valea m ai îngustă a Luncanilor, cu in ten ţia de a ajunge pe D ealul G rădiştii. Piscul pe al cărui platou superior era am plasată cetatea de la P ia tra Roşie deţinea o poziţie strategică de prim ă mână. El este situ a t în centrul dea lurilor cu povîrnişuri repezi ce se ridică deasupra văii, la sud de comuna Boşorod. Dezvelirea în întregim e a ruinelor cetăţii de la P ia tra Roşie a dus la descoperirea unui bogat m aterial, constînd din obiecte de diverse utilizări. Toate acestea sîn t docum ente ce a u dat p u tin ţă lui C. Daicoviciu (conducătorul săpăturilor de aiei) să stabilească data la care s-a ridicat cetatea şi rostul ei. în treg u l in v en ta r şi, în special, m onedele l-a u în d re p tăţit pe autor să stabilească „d ata de construire a cetăţii de piatră de pe platoul dealului P ia tra Roşie în cursul dom niei lu i Bu reb ista ” 1098. Cu p riv ire la caracterul ei, acelaşi în v ăţat îi a tri buie o m enire n et strategică fără să vadă în tr-în sa num ai o m a nifestare a vieţii ostăşeşti. „P rin poziţia ei neprielnică ocupaţiilor paşnice gospodăreşti, ea n -a a v u t nici în tim pul celor două secole de sigură existenţă a cetăţii o notă civilă m ai însem nată. T otuşi p rin însuşi fap tu l existenţei obligatorii a unei garnizoane perm anente în cetatea de la P ia tra Roşie, v iaţa de aici are darul de a primi· şi reflecta şi un aspect de tra i norm al, de toate zi lele, gospodăresc” 10" . Cu greu ne vine a crede însă să fi existat aici o garnizoană m ilitară perm anentă. A ceasta ar presupune în m od absolut necesar şi im plicit existenţa unei arm ate perm a n en te organizate, cum a fost cea rom ană, stadiul la care n u ne închipuim însă să fi ajuns daco-geţii nici pe vrem ea lui Decebal şi, cu a tît m ai puţin, în epoca lui B urebista. P e n tru a lăm uri lucrurile, în a ju to r ne stă fragm entul din Getica lui Criton din oare aflăm că regele alegea dintre nobilii şi curtenii săi, praefecti — pîrcălabi peste cetăţi 110°. U n asem enea „pîrcălab“ trebuie, după p ărerea noastră, să fie rezidat şi în cetatea de la P ia tra Roşie. Aşa îşi găsesc explicaţie num eroasele obiecte de lux im portate din lum ea m editeraneană. Vom am inti aici un splendid candelabra de bronz cu tre i braţe de factură elenistică, fără în
349
doială im portat d in tr-u n centru grecesc, a lă tu ri de alte vase şi obiecte de bronz. Am m ai m enţiona apoi m in u n atu l scut de paradă (fig. 12), din fier, ornam entat în cen tru cu un bour, arm ă răm asă pînă acum un u n i c u m 1101. Nobilul ce rezida la P ia tra Roşie îşi procurase şi o sabie de tip celtic. U neltele de uz gospodăresc descoperite în n u m ăr destul de m are îşi găsesc şi ele explicaţie în cazul acceptării ideii existenţei la P ia tra Roşie a unei reşedinţe nobiliare. In ce priveşte arm ata, aceasta a existat, cu siguranţă, alcătuită fiind, aşa cum am mai arătat, din clienţii nobilului respectiv ori ai regelui. Aşadar, după părerea noastră cetatea de la P ia tra Roşie a fost construită în vrem ea lui B urebista, din iniţiativa acestuia în acelaşi tim p şi în aceeaşi m odalitate tehnică ca şi toate ce lelalte cetăţi şi fortificaţii ce alcătuiesc sistem ul din M unţii O răş tiei. :In fru n tea acestei cetăţi, ce avea m enirea de a apăra şi a su p ra \e g h e a accesul spre aşezarea centrală dinspre vest, B u rebista a pus pe unul d in tre m arii nobili războinici din a n tu raju l său, pe un curtean. Acesta, cu în treag a lui suită, p rin tre oare şi m ulţi lu p tăto ri, rezida în tre zidurile c e tăţii de la P ia tra Roşie. In caz de prim ejdie întreaga aşezare se transform a în tr-u n veritabil fo rt m ilitar. Dar, asem enea situaţii erau sporadice.' In mod cu rent, cetatea de la P ia tra Roşie constituia un sum ptuos sediu aristocratic. Aceeaşi trebuie să fi fost situaţia şi în cazul, cetăţii de la Căpîlna, Deşi situată la o distanţă apreciabilă (aproxim ativ 40 km) faţă de centrul sistem ului (Dealul G rădiştii), după toate proba bilităţile, ea avea m enirea de a supraveghea şi, la nevoie, apăra accesul dinspre răsă rit faţă de un duşm an care ar fi p ătru n s pe valea Sebeşului şi ar fi intenţionat să înainteze spre Sarm izege tusa. A părarea în continuare, pe aceeaşi direcţie, era preluată, după cît se pare, de cetatea situ a tă pe V îrful lui H ulpe 1102. Ea este am plasată pe un m am elon cu v îrfu l n iv elat situ a t deasupra locului de unde izvorăşte V alea A nineşului, un afluent al Apei G rădiştii. C etatea de pe V îrful lui H ulpe aşteaptă arheologii pen tru a-i determ ina caracterul, precum şi fazele cînd a fost în ăl ţată. C ercetarea ei şi a tu rn u rilo r presărate p rin vecinătate vor completa, de bună seam ă, cunoştinţele de pînă acum. F aptul că cetatea de la C ăpîlna este am plasată pe aceeaşi form ă de teren ca şi toate celelalte, că are un plan apropiat de cel a l cetăţii de la Costeşti şi m ai eu seam ă că întreaga sa in cintă şi turn u l-lo cu in ţă c en tral sînt realizate din aceleaşi blocuri de calcar clădite în tr-o tehnică identică, dovedeşte in teg rarea ei în sistem . Deosebit de elocvent, în sp rijin u l aserţiunii de m ai sus, este rezu ltatu l analizei petrografice care a stab ilit u nul şi
350
12. S c u t de fie r d e sc o p e rit la P ia t r a R oşie
acelaşi loc de origine a pietrei şi anum e dealul „M ăgura". Mai este de adăugat u n argum ent h o tărîto r şi anum e construirea ce tă ţii de la C ăpîlna în aceeaşi vrem e cu celelalte cetăţi dacice ce in tră în com punerea sistem ului. P rin tre obiectele descoperite, m u lte de lux, alătu ri de unelte şi podoabe, săpăturile au scos la lum ină şi o serie de 28 m onede ce au fost emise începînd cu a doua jum ătate a sec. al II-lea î.e.n. şi se încheie cu d e n a ri im periali rom ani ce a p arţin unor îm păraţi în fru n te cu A ugustus şi term inînd cu N erva.
351
Pe baza întregului m aterial descoperit şi, m ai cu seam ă, a m onedelor, data edificării în p iatră a cetăţii de la C ăpîlna a fost pusă de M. M aerea în vrem ea lui B u re b is ta 1103. Săpăturile ulterioare au dus la descoperirea zidului de incintă şi în por ţiunile în care lipsea, dovedind astfel că în treg u l platou superior era înconjurat, de ju r îm prejur, cu z id u r i1104. Noile m ateriale descoperite, p rin tre care anum ite form e ceram ice lucrate cu m îna ce se datează ou precădere în sec. al II-lea î.e.n. l-au determ i n at pe H. Daicoviciu să presupună începutul cetăţii în sec. a] II-lea î.e .n .1105. F ap tu l ni se pare verosim il şi ar fi posibil ca în ain tea incintei cu ziduri de p iatră în opus q u a d ra tu m să fi existat şi aici o fortificaţie de păm înt sim ilară celei de la Cos teşti, to t la fel cum la B ăniţa a e x ista t o fortificaţie ce o p re cede pe cea cu ziduri de p iatră construite în tehnica com ună p e n tru to ate cetăţile d in M unţii O răştiei. Credem că faza eu ziduri de piatră la Căpîlna aparţine epocii lui B urebista ca, dealtfel, întregul sistem. Cea dintîi fortifica ţie a p u tu t fi o cetate de refugiu tribală, de genul celor bi necunoscute din estul Transilvaniei. Pe un pisc stîncos, deosebit de greu accesibil, com parabil în m ulte privinţe cu P ia tra Roşie, a fost construită cetatea da cică d e la B ăniţa. Aceasta, p rin poziţia ei strategică deosebit de favorabilă, era m enită să controleze V alea Jiu lu i şi P asul V ul can şi, la nevoie, să bareze d rum ul unui duşm an ce ar fi in ten ţio n at să p ătru n d ă dinspre sud în zona m unţilor Orăştiei. P rim a fază a cetăţii de la B ăniţa se datează, cu destulă certi tudine, în sec. al II-lea î.e.n. Ea trebuie să fi fost alcătuită d in tr-u n val de p iatră şi p ăm înt şi a av u t un caracter tribal. B urebista o va transform a în tr-o cetate de piatră, de alt caracter şi o va include funcţional în sistem ul ce avea în centru „Ceta tea cea m are“ de pe D ealul G rădiştii. Acum vor fi durate zidu rile realizate în tehnica bine cunoscută ce vor fi adus, cu sigu ranţă, un serios spor de eficienţă în funcţionalitatea cetăţii. M aterialele scoase la lum ină pe calea săp ătu rilo r conduse de O ctavian Floca, p rin tre care podoabe de a rg in t ori unele de uz gospodăresc, arată că .aici rezida u n u l d intre fru n taşii războinici ai lui B urebista. Tiparele p e n tru tu rn a t bijuterii, foarte probabil, din m etal p re ţio s 1106, dovedesc existenţa unui atelier ce lucra podoabe p e n tru stăpînul cetăţii şi su ita sa. L ucrul este cît se poate de firesc şi de obişnuit la cu rţile m arilor nobili. Iată că toate căile de acces spre D ealul G rădiştii erau barate. O în ain tare dinspre nord, drum ul cel m ai lesnicios şi mai la îndem înă pe valea Apei O raşului, era oprită de g rupul puternic form at din două cetăţi : cea de pe „C etăţuia“ şi de pe Blidaru,
352
I
*
f '
la oare se a lă tu ră num eroasele fortificaţii adiacente. U nei pătru n d eri dinspre v e st îi s tă te a în cale fo rtificaţia d e la P ia tra Roşie, pe câtă v rem e u n ei in te n ţii duşm ănoase venită dinspre răsărit, îi puneau stavilă cetăţile de la Căpîlna şi de pe V îrful lui Hulpe. C etatea de la B ăniţa avea ro stu l de a zăgăzui calea unor duşm ani -ce a r fi v ru t să cadă pe la sud,' în spatele cetăţii celei m ari, escaladînd v îrfu rile C arpaţilor M eridionali. Firesc ar fi fost să s e .creadă că dinspre sud piscurile înalte, aproape in abordabile p e n tru o arm ată, ofereau destulă siguranţă unei aşe zări ce le avea în spate şi se reazem ă oarecum pe ele. Iscusinţa şi puterea de p ă tru n d e re a lui B urebista n u s-a lăsat însă înşe lată de aparenţe. El a presupus că un duşm an ar putea totuşi p ătru n d e şi pe această cale şi de aceea a pus să se dureze în p iatră cetatea de la B ăniţa. C îtă d rep ta te a avut, ne-o dovedesc evenim entele ce s -a u p e tre c u t la peste 150 de -ani diupă m oartea sa. Pe aici au în a in ta t o p a rte a arm atelor rom ane -ce au căzut pe 1-a spate asupra Sarm izegetusei în tre ale cărei ziduri se re tră sese ca în tr-u ii ultim- şi suprem refu g iu regele erou Decebal. Iată probată raţiu n ea care l-a d eterm in at pe B urebista să con ceapă şi să realizeze acest form idabil sistem defensiv unde na tu ra era chem ată să lu p te -alături de oam eni, -unde „m unţii erau în tă riţi cu zid u ri“ (δρη έντετειχισμένα) — folosind expresia lui Dio C assiu s1107. El era m enit să ofere m arelui reg e un ultim refugiu în caz de prim ejdie. E ste foarte greu să m ai ştim azi la care d intre duşm ani s-a gînidit B urebista atunci -oînd i-a încol ţit în m inte ideea grandiosului sistem . Să-i fi -avut în vedere pe ro m a n i? B urebista, d o tat cu a tîta perspicacitate, treb u ie să fi a v u t deplina· -conştiinţă că rom anii n u vor vedea cu ochi buni unirea tu tu ro r sem inţiilor daco-getice şi ridic-area vertiginoasă a sta tu lu i său. De aceea, e ra de prevăzut că m ai devrem e ori mai tîrziu va treb u i să -i în fru n te. P e n tru o asem enea eventualitate a conceput şi realizat B urebista gigantica re d u tă din M unţii Orăştiei. C. Daicoviciu atribui-e sistem ului defensiv al lui Bu rebista, pe lîngă raţiu n ea u nui atac v en it din afâră, în p rim ul rînd de la Roma, -şi una de ordin in te rn : ţin erea în frîu a propriei p o p u la ţii1108. ■ [Cîteva -motive deosebit de puternice îl vo r fi îndem nat pe B urebista să aleagă c-a loc de am plasare a cetăţii sale de refu giu D ealul G rădiştii. P rim u l d in tre acestea treb u ie să fi fost situarea lu i ap ro x im ativ în cen tru l stăp în irii sale. Apoi, relieful era cît se poate de p o triv it u n o r asem enea in ten ţii şi oferea, el însuşi, o bună ap ărare. La toate acestea m ai este de adăugat un alt m otiv, poate cel m ai im p o rtan t, fap tu l că aici se găsea centru l religios a l daco-geţilor, acel m unte sfînt ce sim boliza uni-
353
rea întregului neam . în alegerea locului un cuvînt, un îndem n in sistent, trebuie să fi venit din p artea m arelui p reot Deceneu, colaboratorul, prieten u l şi sfătu ito ru l regelui. ■ Pe Dealul G rădiştii săp ătu rile d e pînă acum au scos la lu m ină vestigii ce pot fi grupate în tre i m ari u n ită ţi a căror sem nificaţie se poate d estu l de uşor descifra : o incintă m ilitară (cetatea), una saci t si o a tre ia de c a ra c te r civil, com pusă din locuinţe, ateliere etc Precizările de ordin cronologic cu privire la m ulte d intre m onum entele ce in tră în com punerea uneia sau alteia d intre incinte nu sînt în totdeauna uşor de făcut şi, în lipsa textelor scrise nici n u ne putem gîndi la d a tă ri exacte. Cele m ai m ulte d in tre problem ele de ordin cronologic le ridică incinta m ilitară (cetatea), şi de aceea cu priv ire la ea s-au fo r m u lat mai m ulte ipoteze. D. M. Teodorescu vorbea despre un val de păm înt, consti tu it la fel cu cel de la Costeşti, adică din palisadă dublă, pari cu îm p letitu ră de nuiele şi cu u m p lu tu ră la m ijloc de p ăm înt şi sfăr,m ături de stîncă. P este acesta s-a r fi rid ic at zidul de p ia tr ă 1109. în săpăturile u lterioare urm ele valului despre care vorbea D. M. Teodorescu n -au m ai fost c o n s ta ta te 1110. Este ade v ă ra t că în tr-o secţiune pe care am practicat-o în anul 1954, din încredinţarea conducătorului şantierului, perpendicular pe zidul de incintă al cetăţii, m ai la sud de p o a rta de vest, sub tem elia zidului am d a t peste u n s tra t m asiv de arsu ră şi cenuşă. S tra tu l respectiv pare să constituie m ai curînd restu rile unui nivel de locuire sau, poate cele ale unui p u tern ic incendiu al pădurii realizat eu intenţia de a defrişa în scopul am enajării terenului unde se va ridica zidul. Este cît se poate de vero sim il ca acest s tra t m asiv de cenuşă să fi fost considerat de către D. M. Teodorescu d rept vestigii ale unei palisade duble p rev ă zute în interior cu păm înt şi sfărm ătu ri de stîncă. Despre această circum valaţie de păm înt, acelaşi istoric presupune că a r data, ca şi cea de la Costeşti, din sec. al IV -lea î.e.n. iar incinta cu rid u ri de p iatră îi aparţine lui Burebista. Va trebui să stăruim p u ţin a su p ra tim p u lu i cînd s-a co n stru it cetatea cea m are, nucleul întreg u lu i sistem şi m ai ales ,să ve dem oare sînt dovezile ce pot să fundam enteze d atarea ei. De la bun început sîntem nevoiţi a recunoaşte că nu există, pînă acum , nici o dovadă perem ptorie şi eă posedăm doar anum ite indicii care nu întotdeauna sînt îndeajuns de convingătoare. C etatea de pe D ealul G rădiştii, spre deosebire de toate cele lalte cetăţi daco-getice din M unţii O răştiei ori din altă parte, n -a fost locuită perm an en t şi n -a co n stitu it u n sediu princiar. S ăpă tu rile efectuate în interio ru l incintei, pe cele cinci terase ce le
354
include, au scos l-a lum ină foarte pu ţin e vestigii a tît dacice cît :şi rom ane. Singurele urm e ale unor edificii sîn t cele lăsate de cît(·'. a barăci de lem n, cu u n sărăcăcios inventar. E xistă o sin gură construcţie din p iatră legată cu m o rtar, de proporţii mo deste, care a a p a rţin u t com andantului tru p ei rom ane cantonată aici, după ce Sarm izegetusa îşi tră ise u ltim ele clipe. C lădirea ro mană. p rin zidurile sale, a atra s atenţia -căutătorilor de comori .şi de aceea a fost in sisten t scorm onită şi, im plicit, d is tr u s ă 1111. Cele arătate n u pot duce decît la încheierea că incinta for tificată de pe D ealul G rădiştii a co n stitu it un loc de r e f u g iu 1112. Ea nu este însă unica de o -atare în treb u in ţare. In acelaşi scop par sa fi fost folosite, în aceeaşi vrem e, şi cîteva dintre micile cetăţi de p iatră d in su d -estu l T ransilvaniei, cum sîn t cele de la :Jigodin ori Zetea (jud. H arghita). C etăţile de refugiu n u -consti tuie elem ente a p a rte ori specifice p e n tru daco-geţi. Ele există şi la alte popoare şi vom -cita aici doar două exem ple. Tracii m e: ridionali, după cum n e relatează T a c itu s 1113 av e au şi ei cetăţi de refugiu situ ate to t pe v îrf d e m unte. M ari cetăţi înconjurate cu vaixrri de păm înt am plasate pe înălţim i şi folosite ca loc de re fugiu în caz de p rim ejd ie se cunosc la neam u l celtic al belgi l o r 1114. Caesar ne descrie asem enea cetăţi din B rita n n ia 1115. M ulte d in tre localităţile d in G allia p e n tru care C aesar foloseşte tei~m enul de oppidum sşînţ -cetăţi de refugiu la -care se apela doar la ftevoie fără să fi fost în perm anenţă şi in te n s locuite. A şadar, interio ru l cetăţii de la G rădiştea M uncelului cu toate dim ensiunile considerabile, n u este în m ăsură să ne precizeze data l-a care ea a lu a t fiinţă. Nu ne m ai răm îne, în acest caz, decît să vedem în ce m ăsură o pot face însăşi zidurile. încă- D. M. Teodorescu observase anum ite caracteristici pro prii zidului de la G rădişte. „Ceea ce face, spune el textual, ca acest zid să aibă a ltă în făţişare decît cel d e la Costeşti, deşi nu m ai în aparenţă este fa p tu l că aici jgheaburile (num ite de popor babe), în care e ra u fix ate bîrnele care asigurau stabilitatea zi dului nu sînt aparente la suprafaţa lui în aceeaşi m ăsură“ 1116. în continuare ne vom perm ite să reproducem un fragm ent m ai lung din rap o rtu l de săpături pe a n u l 1950 întocm it de C. D aicoviciu1117 : „Zidul incintei de la G rădiştea M uncelului prezintă însă cîteva p articu larităţi. Blocurile sîn t ceva m ai mici şi, după cît se pare leg ătu ra de lem n e m ai p u ţin în treb u in ţată. Cauza poate să fie d ista n ţa p rea m are la care tre b u iau cărate şi urcate blocurile. O a doua particu laritate a acestei incinte e fap tu l că porţiunea de zid ce înconjoară jum ătatea de nord a cetăţii e construită în altă tehnică m ai s im p lă : blocuri m ai m ici, de obicei fără ,,babe“ (jgheaburi pentru legătura lem nelor) iar interiorul
355
dintre cei doi pereţi ai zidului clădiţi din blocuri nu e piatră, ci numai păm înt (sublinierea ne aparţine). G rosim ea zidului în această porţiune se pare a fi fost m ai m are (aproape 4 m), deşi deosebirea poate proveni din faptul deplasării sp re exterior a pereţilo r laterali, tocm ai din pricina presiunii păm în tu lu i de um p lutură, d ila ta t în urm a in filtrării apei de ploaie. Trecerea die la o tehnică la cealaltă e tre p ta tă şi se observă bine la p orţiunea de zid ce continuă spre nord de poarta de est. Nu e vorba, deci, de două etape m ult d iferen ţiate în tim p ale construc ţiei cetăţii, ci de aplicarea u n u i sistem m ai economicos în acele p o rţiuni ale fortificaţiei, care, fiind m ai greu de atacat din cauza teraselor m ult m ai în alte (terasele 1, 2 şi 3), înconjurate şi de prăpăstii adînci în p a rtea de N şi V, n u pretin d eau o zidărie m ai îngrijită. C olţurile incintei sînt ro tu n jite ” .* Incinta n u a re tu rn u ri nici în exterior, nici în in terio r (pre su p u n erea unui tu rn în colţul NV s-a dovedit eronată). în această privinţă, cetatea de aici se deosebeşte categoric, ca plan, de cetatea de la P ia tra Roşie. L ucrul poate să indice o relativă vechim e m ai m are faţă de cetatea de la P ia tra Roşie. Tot p e n tru o vechim e m ai m are pledează, poate, şi tehnica m ai p uţin în g rijită constatată la cetatea de la D ealul G rădiştii. „Ceea ce au adus nou sondajele din v ara anului 1950, continuă m ai departe C. Daicoviciu, e, însă, fap tu l că zidul incintei a fost refăcut în pripă şi în tă rit cu m aterial nou, la .ţin m om ent dat. A tît pe la tu ra de veşt c ît şi pe la tu ra de est, fie în părţile su dice, fie în cele nordice ale incintei, se constată refacerea unor p o rţiuni d e zid cu blocuri de p iatră aduse de la alte construcţii din com plexul de ruine B (incinta sacră). Coloane groase de and ezit din sanctuare, blocuri de p ia tră d in conglom erat caloaros, de o anum ită form ă, de la zidul ce ocroteşte tera sa cu sanctua rele, pietre din acelaşi m aterial de la canalul subteran al incintei sacre, stîlpi de an dezit de la aceleaşi sanctuare, ca şi două pietre de boltă, frum os lucrate, bucăţi de praguri de la sanctuare, b u căţi de p rag u ri şi de uşeiori cu jgheaburi, din andezit, provenind fără îndoială, to t de la com plexul de construcţii B, a u fost în castrate în zidul incintei, fie barieadînd unele deschizături exis tente, fie um plînd breşele făcute în zidul cetăţii în tim pul ased iu lu i“. Ne oprim aici cu citatul, deşi tex tu l este deosebit de in teresan t şi în continuare unde ne sîn t descrise ruinele cetăţii. Din observaţiile lui C. Daicoviciu, pe care le vom completa, uneori, cu eeie p e care le-am făcut cu ocazia dezvelirii în în tre gim e a zidurilor, se pot trage concluzii deosebit de interesante cu priv ire la subiectul n o stru : d a ta re a cetăţii de la G rădiştea M uncelului. P rim a d intre ele se referă la dim ensiunile m ai mici
356
ale blocurilor deoît la alte cetăţi şi raritatea legăturilor dintre paramente şi emplecton prin intermediul bîrnelor de lemn în castrate în piatră cu ajutorul acelor jgheaburi în formă de coadă de rîndunică. La acestea se cuvin adăugate nişte amănunte ob servate ulterior eu ocazia dezvelirii complete şi anume că, pe o bună porţiune, la sud de poarta de vest, blocurile celor două paramente sînt dispuse pe cant ca şi la zidurile greceşti, unul, două sau chiar -trei cu faţa mare în afară, iar următorul bloc apare cu una din feţele mici, fiind aşezat, deci, perpendicular pe direcţia zidului. Menirea blocului dispus de-a curmezişul era, evident, aceea de a asigura legătura dintre faţa zidului şi um plutura lui. Scobiturile în formă de coadă de rîndunică sînt, în această zonă a incintei, foarte rare. Ele străpung numai în puţine cazuri faţa blocului devenind astfel vizibile. In majoritate însă sînt ascunse („babe oarbe“). Chiar şi atunci cînd există locaşuri pentru bîrne, fie ele vizibile ori mascate, acestea nu au cores pondent pe faţa cealaltă, ceea ce înseamnă că au fost folosite doar pene lungi de lemn ce ajungeau numai pînă în emplecton şi nu bîrne masive care să străbată, ca o armătură, întreaga lăţime a zidului. Mai trebuie adăugat că, în aceeaşi zonă de sud, de la poarta de vest pînă la curbură, există pe o porţiune două' para mente pe faţa internă a zidului. Faptul ar părea, la prima ve dere, că s-ar datora unei refaceri cu care ocazie să se fi adăugat un nou parament. Că nu este aşa şi că ne găsim în prezenţa unei singure faze iniţiale, cînd zidul a fost conceput în această moda litate, ne-o dovedeşte faptul că blocurile perpendiculare ale pri mului parament fac legătura cu paramentul următor şi numai cele ale paramentului interior se leagă de emplecton. Sistemul de legături prin blocuri aşezate perpendicular se constată şi la paramentul exterior. Un alt amănunt îl constituie,, tot în această zonă a incintei, marea cantitate de piatră (micaşist local) folosit la completarea emplectonului, redus ca dimensiuni. Amănuntele pe care le-am prezentat dovedesc intenţia de a realiza un zid deosebit de puternic care să reziste oricărui atac din exterior, fără să poată fi spart în nici un chip. Faptul nu trebuie să ne surprindă deoarece ne găsim în porţiunea cea mai vulnerabilă a cetăţii, în zona pe unde urca drumul de acces şi unde terasa inferioară nu este despărţită printr-un povîrniş prea abrupt. Grosimea zidului de incintă în zona la care ne refeream este de 3,25 m oorespunzmd aproape exact dimensiunilor zidului din sectorul D al cetăţii de la H istria1118. Dar, lăsînd la o parte porţiunea de la sudul porţii de vest se cuvine subliniată obser vaţia valabilă pentru întreaga incintă de la Grădişte şi anume aceea că lăcaşurile pentru bîri;e sînt rare, adăugînd în acelaşi
357
timp şi precizarea că ele n-au corespondent pe paramentuL opus. Deci, a fost vorba numai de pene din lem n ce asigurau legătura dintre faţa şi interiorul zidului şi nu de bîrne transversale. Socotim că cele spuse sînt suficiente dovezi în sprijinul con cluziei după care incinta de la Grădiştea Muncelului este con struită în stilul tehnicii greceşti. Aceasta rezultă atît din felul în care sînt dispuse blocurile celor două paramente cît şi din componenţa şi felul de legătură cu emplectonul, realizată cu aju torul blocurilor perpendiculare ori prin intermediul unor lungi pene de lemn ce îşi găseau lăcaş în scobituri de forma cozii de rîndunică. Asemenea ziduri se cunosc în toată lumea grecească începînd cu sec. al IV-lea î.e.n. şi pînă în primul veac al erei vechi. Pornindu-se de la date tehnice, la care s-au adăugat cele is torice şi observaţiile arheologice, s-a ajuns, în momentul de faţă, la o oarecare înseriere tipologică şi cronologică a zidurilor de apă rare greceşti, luîndu-se ca bază de plecare cele de: la Eleusis, Sunion, Aigosthenes, Eleutheres, Rhalnnonte, toate datînd din sec. VI— IV î.e.n. Epocii -arhaice îi sînt caracteristice tipurile de ziduri pentru a căror realizare s-au folosit blocuri de măi'ime aproape egală şi ou respectarea riguroasă a liniilor, atît pe ori zontală 'dt şi pe verticală1119. Aspectul zidurilor greceşti se va schimba în epoca elenistică corespunzând întru totul zidurilor de la Histria ori de la Grădişte şi constituind, fără îndoială, un sistem general răspîndit şi bine cunoscut în întreaga lume ele nistică. Avînd în vedere tipologia şi cronologia stabilită pentru zi durile de incintă greceşti, coroborată cu toate datele de ordin arheologic ori epigrafic locale, Constantin Preda a încercat să precizeze cronologia diferitelor zone ale zidurilor de la Histria aparţinînd epocii elenistice. P e noi ne interesează, în cazul de Saţă, doar sectorul F al incintei ce s-a construit în sec. I î.e.n., ca urmare a dărîmării celui anterior de către oştile lui Bure bista, atunci cînd au cucerit şi au ocupat Histria. Asemănarea atît de izbitoare între zidurile de la Histria durate în sec. I î.e.n. şi cele ale incintei de la Grădiştea Muncelului, pe de o parte, ne.d oved eşte construirea lor în aceeaşi vreme, deci, în epoca lui Burebista, iar pe de altă parte ne autorizează să presupunem că la complexul de fortificaţii din Munţii Orăş tiei mîna de lucru calificată, inginerii şi tehnicienii, trebuie să fi fost adusă din oraşele greceşti supuse de Burebista. Mergînd mai departe, socotim verosimil să fie vorba de o obligaţie im pusă oraşelor-state greceşti, în cadrul tributului. Aşa se poate explica o prezenţă masivă de meşteri greci şi un ritm de rea
358
lizare rapid. Tot Burebista va fi impus obligativitatea muncii supuşilor săi daco-geţi de pe întinsul teritoriu al stăpînirii sale, în cadrul impozitului instituţionalizat de noul organism : statul, în acest fel a reuşit să mobilizeze o energie uriaşă să dispună de un potenţial uman de muncă colosal, capabil să realizeze într-un timp foarte scurt grandiosul complex de fortificaţii ce nu-şi avea egal pe vrem ea. aceea şi ne uimeşte pe n o i' astăzi. Vechi forti ficaţii prevăzute cu valuri de pămînt ori de piatră, de caracter tribal, cum au fost, poate, cele de la Costeşti, Băniţa şi Căpîlna vor fi transformate acum în puternice cetăţi prevăzute cu ziduri solide durate după tehnica elenistică şi subordonate direct, rege lui. El numea pentru fiecare dintre ele reprezentanţii săi recru taţi, foarte probabil, din rîndul marilor nobili războinici ce-i erau devotaţi. Vechilor cetăţi li se vor adăuga altele noi înte meiate acum ca cele de la : Blidaru, Piatra Roşie şi Dealul Gră diştii, fără să mai vorbim de nenumăratele turnuri izolate, de strajă şi ide luptă presărate pretutindeni pe cei, aproximativ, 200 km2 cîţi însumează zona fortificată a Munţilor Orăştiei. Interesant ar fi de ştiut care a fost succesiunea în timp, eta pele în care s-a realizat sistem ul conceput unitar. La Costeşti se pare că a existat o locuire şi chiar o fortificaţie de pămînt anterioară domniei lui Burebista, fără să existe nici o dovadă că faza de piatră, mai exact exprimat, completarea cetăţii cu con strucţii făcute în piatră de calcar (opus quadratum) ar fi mai veche decît epoca lui Burebista. Situaţia în acest sens este edi ficatoare cu privire la cetatea de la Căpîlna. Aici, cu ocazia să păturilor din anii 1966—-1967 s-a putut constata clar că sub zi dul de piatră există un nivel steril de 10—-15 cm iar dedesubtul acestuia un strat de arsură ce provine de la o fortificaţie ante rioară. In cuprinsul aceleiaşi fortificaţii s-au descoperit vestigii (ceramică, .podoabe şi monede) ce se datează în sec. al. II-lea î.e.n .1120. Iată deci că şi în acest caz deşi există descoperiri mai vechi, totuşi faza de piatră a cetăţii datează, după toate pro babilităţile, doar din epoca lui Burebista. Exem plele s-ar putea înmulţi dacă am am inti cetatea de la Tilişca sau Piatra Craivii. Este cazul să subliniem un fapt şi anume, că întrebuinţarea la fortificaţii a zidurilor de piatră construite în tehnică elenis tică, denotă un foarte avansat stadiu de evoluţie, fără îndoială, superior aceluia la care au ajuns celţii ori alte neamuri din afara lum ii greco-romane, grupate de antici sub denumirea ge nerică de „barbari41. Or, un asemenea stadiu nu credem să fi fost atins de daco-geţi înainte de vremea lui Burebista ; nimic ηιι ne-o probează. In schimb, există nenumărate mărturii cu re feriri la diverse domenii, înscrise în sfera noţiunilor de cultură
359
materială, spirituală, politică etc., care ne dovedesc limpede că în epoca lui Burebista societatea daco-getică ajunsese în m ilenara ei evoluţie economico-socială şi de civilizaţie la un aseme nea nivel care o făcea capabilă de a~şi însuşi modalitatea teh nică elenistică, de a fortifica mai ales, că odată cu întemeierea şi realizarea pe un spaţiu foarte vast a statului lui Burebista, existau resursele umane şi materiale necesare aplicării acestei tehnici pe o seară largă. Era pasibilă nu numai conceperea, ci şi realizarea grandiosului sistem ce avea ea punct central, cetatea cea mare de pe Dealul Grădiştii. Nu este exclus ca realizarea planului să fi început cu ridica rea zidurilor de piatră de pe cetăţuia Costeştiior. Dar, tot atît de bine, se putea ca mai întîi să se fi construit cetatea princi pală. In lipsa unor indicii cît de cît sigure supoziţiile pe această ternă le socotim de prisos. Fiind vorba de un sistem unitar ce întrebuinţează aceeaşi tehnică, diferenţele în tim p dintre cetă ţile complexului pe care-1 discutăm au fost atît de mici înicît ele nu .pot fi sesizabile pe oale arheologică, singura noastră posibi litate de documentare. Doar o relatare scrisă ne-ar fi putut pre ciza care dintre cetăţi a fost înălţată mai întîi. îtevenind acum la problemele p e care le ridică cetatea de pe Dealul G rădiştii1121 va trebui spus că diferitele refaceri pe care ea le-a suferit pot fi precizate cronologic cu destulă difi cultate şi numai cu un serios coeficient de probabilitate. Ele s-au săvlrşit - cu certitudine într-o vreme ulterioară epocii lui Bure bista şi de aceea nu vom stărui asupra lor. Doar cu titlul infor mativ vom spune că se presupun două distrugeri, .urmate de două refaceri. Prima dintre ele s-ar datora dacilor, ca urmare a condiţiilor de pace impuse de împăratul Traian, după primul război (101— 102) căreia i-a urmat o refacere grăbită, săvîrşită între cele două războaie. Cea de a doua distrugere ar aparţine romanilor, care după cucerirea cetăţii şi supunerea daco-geţilor, au ■umplut breşele produse de ei în .ziduri, cu materiale scoase din incinta sacră1122. Spuneam la un m oment dat că unul dintre m otivele princi pale ce l-au putut determina pe Burebista să aleagă ca loc pentru a-şi făuri cetate de refugiu tocmai pe Dealul Grădiştii a fost existenţa aici a unui puternic centru religios. Săpăturile au scos, pînă acum, la lumină importante construcţii de piatră ce aveau, după toate probabilităţile, rosturi legate de cultul religios. Ele sînt de forme şi dimensiuni diferite, grupate pe două terase largi (X—XI) şi alcătuiesc ceea ce numim obişnuit : incinta sacră. Nu este locul şi cazul acum să ne ocupăm de ele. Va trebui însă să vedem oare dintre edificiile incintei sacre existau pe vremea
360
lui Burebista ori au fost înălţate în decursul lungii sale domnii. Ni se pare neîndoielnic că Burebista a acordat o atenţie deose bită preoţimii, dovadă fiind rolul de căpetenie pe care l-a jucat marele preot Deceneu, cel mai apropiat colaborator al regelui şi căruia i-a acordat, după expresia lui Iordanes, o putere aproape regală. Atenţia de care vorbeam, se va fi materializat şi în mo numente ce intră în compunerea incintei sacre. Datarea acestora este greu de făcut. Se pot distinge două categorii de monumente : unele lucrate din piatră de calcar, iar altele din andezit. întrebuinţarea unui material diferit a dus la concluzia existenţei mai multor faze de construcţii1123. Stratigrafie s-a putut stabili că edificiile durate din piatră de calcar le preced pe cele de andezit. Astfel, pe te rasa XI, cea mai spaţioasă dintre cele pe care s-au ridicat con strucţiile incintei sacre, s-a descoperit un edificiu de mari di mensiuni, cu 60 de discuri de calcar fiecare dintre ele avînd un diametru de 1,30 m, dispuse pe patru rînduri. Peste acest sanc tuar s-a construit, într-o epocă 'ulterioară, unul cu stîlpi de an dezit de aceeaşi formă şi dimensiuni cu cei de la sanctuarele ro tunde descoperite tot pe terasa XI. Şi, în fine, pe acelaşi loc, peste sanctuarul cu stîlpi de andezit s-au ridicat barăci de lemn ce au aparţinut unităţii romane rămase să supravegheze regiunea după distrugerea Sarm izegetusei1124 Primul dintre sanctuarele găsite pe terasa XI, cel mai de jos, funcţiona cu siguranţă pe vremea lui Burebista. Faptul ne este dovedit de un ex voto (fig. 15) pe care este im itat un denar ro man emis în anul 80 î.e.n. Ex woio-ul despre care vorbim n u este altceva decît un medalion de lut ars pe care este reprezen tată o figură feminină, Diana ca pe monedă. Lăsînd un spaţiu de timp necesar pentru ca denarul emis în anul 80 î.e.n. să fi ajuns în Dacia şi să constituie model pentru artistul dac care l-a re produs în lut, la alte dimensiuni, ajungem la epoca lui Bure bista. Iată-ne astfel în posesia -unui indiciu ou privire la exis tenţa sanctuarului din oare provine medalionul, pe vremea Iui Burebista. El nu este, fireşte, în măsură să n e fixeze mai exact în timp data la care s-a construit m onumentul respectiv şi, cu atît mai puţin, perioada lui de funcţionare. Tot ceea ce se cunoaşte pînă acum din incinta sacră pledează pentru două mari faze de construcţii : una pe vremea lui Bure bista şi a doua (folosind andezitul) în epoca de reînflorire a sta tului dacic, în sec. I e.n., cel mai tîrziu pe timpul lui DurasDiurpaneue şi Decebal. Părerea noastră este că epocii lui Bu rebista îi aparţin lucrările cele mai grandioase. Pe timpul lui s-a dislocat muntele şi s-a construit terasa X I ce măsoară sute de
361
metri lungime. Dar o asemenea terasare nu oferea stabilitate. Spaţiul plan sm uls muntelui era ameninţat continuu cu alune carea la care contribuiau, cu siguranţă, apele, mai ales în ano timpuri ploioase, pornite vijelios pe o pantă eu o foarte mare înclinare. D e aceea, erau necesare ziduri m enite să pună stavilă tendinţei de alunecare a terasei artificiale create. Şi aceste ziduri s-au făcut. Ele au fost realizate în aceeaşi tehnică ca şi cele ale cetăţii. Dată fiind înclinarea mare a pantei de care vorbeam, zi dul trebuia înălţat, pe verticală, la dimensiuni considerabile ce depăşeau, uneori, 10 metri. Un asemenea zid foarte puternic măsurînd 3,60 m lăţime, cu două paramente deosebit de îngrijit lucrate din blocuri de calcar s-a constatat pe latura de sud a sanctuarului vechi de pe terasa XI, ceea ce constituie o dovadă sigură că e l a fost înălţat odată cu sanctuarul respectiv. Ce di mensiuni în înălţime avea acest zid, deocamdată nu se poate preciza. El n-a fost dezvelit, ci numai sondat în oampania anu lui 1958. Am reuşit atunci pe o porţiune de 10 m lungim e să constatăm că zidul coboară foarte m ult în adîneime. Am ajuns să dezvelim 11 şiruri de blocuri, ceea ce însumează mâi bine de cinci metri înălţime, subliniind însă că nu s-a dat de temelia lui, n-am ajuns la stm ea vie. Date fiind aceste proporţii uriaşe şi enorma cantitate de pămînt ce s-a scurs de-a lungul veacurilor şi l-a acoperit, refăcînd, în parte, panta iniţială, dezvelirea zi dului necesita, pe lîngă o cantitate de muncă f o a r t e mare, şi mijloace de consolidare imediată pe care nu le aveam la îndemînă. De aceea ne-am m ulţum it doar cu sesizarea lui. Pentru a putea realiza monumentalitatea deosebită a acestui zid poate că nu este de prisos repetarea dimensiunilor : 3,60 m lăţime şi cel puţin 5 metri înălţime, adăugind felul că a fost deosebit de îngrijit lucrat, ceea 'ce îi conferă un caracter de artă. Totul pe zeci şi chiar sute de metri lungime. In zona sanctuarului veohi, perpendicular pe zidul mare vin să se unească cu e l alte ziduri de dimensiuni oeva mai mici, exact exprimat, mai înguste. Două dintre acestea închideau la turile de est şi de vest ale sanctuarului. Nici de data aceasta zi durile n-au putut fi urmărite pe toate dim ensiunile lor. Cel care închidea latura de est a fost dezvelit pe parcursul a 11 şiruri de blocuri fără să se fi ajuns însă la stînca vie. Rostul exact a l acestor gigantice ziduri nu este încă pe de plin lămurit, dată fiind împrejurarea de care am vorbit. O primă supoziţie :a fost aceea că ne-am găsit în prezenţa unor ziduri de susţinere a terasei. Se punea problema cît anume ţine în lun gime gigantul de piatră identificat în zona sanctuarului vechi cu 60 de coloane. L-am reîntrlnit la peste 100 de metri distanţă.
362
spre răsărit, aproximativ în dreptul sanctuarului mare rotund. Aici, pe o mică platformă situată sub terasa XI se descoperise încă în campania anului 1950 un turn de pază m enit să apere incinta sacră1125. Săpăturile ulterioare pe care le-am făcut în anul 1968 au dovedit că tum ul respectiv nu este izolat, ci plasat în unghiul format de un zid ce avea aceleaşi dimensiuni şi as pect cu cele pe care le văzusem în dreptul sanctuarului vechi cu 60 de coloane1126. Şi de data aceasta, pe o distanţă de 5 m şi respectiv 10 m, de o parte şi de alta a turnului, zidul mai are încă Ia ora actuală 5— 6 şiruri de blocuri în picioare (vezi fig. 14). La acestea mai trebuie adăugate cel puţin, tot atîtea pentru a ajunge la nivelul sanctuarului mare rotund, respectiv pînă la nivelul de călcare de pe terasa XI. Faptul că turnul, considerat iniţial izolat cu rosturi de veghe şi, implicit, de apărare, nu este altceva decît un turn interior al unui m asiv zid (vezi fig. 12) plasat într-un unghi pe care acesta îl face, ne dă dreptul să credem că zidul nu s e oprea la nivelul terasei superioare, ci continua încă cel puţin 1—2 m în sus. El nu mai poate fi, în acest caz, un sim plu zid de susţinere a tera sei, ci trebuie considerat ca un veritabil zid d e apărare, de in cintă de proporţii uriaşe, proporţii pe care nu le-am fi bănuit şi, bineînţeles cel m ai puternio dintre cîte se cunosc pînă astăzi în întreaga lume daco-getică. El trebuie să fi măsurat în înăl ţime în jur de 15 metri şi chiar ruinele ce se mai păstrează as tăzi, trebuie să spunem că stîrnesc uimire. Nu e nevoie de prea m ultă imaginaţie pentru a reconstitui monumentalitatea, proporţiile gigantice ale acestui zid care se ridică brusc dintr-o pantă cu un unghi foarte ascuţit, pe o ver ticală ce ajunge în unele porţiuni pînă la aproximativ 15 in. Şi trebuie imediat adăugat că asemenea porţiuni măsoară zeci de metri lungime. Cel mai frumos şi monumental zid dacic din cîte se cunosc pînă acum aşteaptă încă să fie cercetat şi, de ce n-am spune-o, să fie refăcut cu toate eforturile deosebite ce le reclamă. Este cît se poate de verosim il ca şi turnul descoperit la extre mitatea estică a terasei să fie şi el un turn interior şi ca zidul găsit sub terasa XI să vină, după ce a făcut o buclă, în direcţia turnului de pe terasa X şi să continue apoi pe direcţia vest, ajun gînd să se unească cu zidul cetătii (al asa-zisei incinte militare) (fig. 10). Nu trebuie uitată o constatare eu privire la cel mai vestic punct unde a fost constatat zidul în discuţie. Este vorba despre colţul de sud-vest al sanctuarului mare vechi. Aici zidul perpen dicular face unghi drept eu zidul cel mare, pe care îl bănuim a fi de 'incintă, ceea ce ar presupune că el nu mai continuă pe
13. T urnul de co lţ de sub sanctuarul rotund d e la G rădişte.
această direcţie. D ar, paralel cu zidul perpendicular am desco p e rit o scară ’lu crată din lespezi de p iatră de calcar. S cara este form ată d in tre p te ce au lăţim ea de 1 m. Ea pare să fi fost aco p e rită si coboară pe pantă, fără să o fi p u tu t u rm ări pe to t tra iectul e i 1127. Ni se pare foarte probabil ca în zid să fi e x ista t o poartă la oare conducea scara de p iatră, în eventualitatea că zi d u l m ai continuă. Şi dacă continuă, d istanţa n u m ai este m are pînă s -a r uni cu zidul cetăţii, undeva în apropierea porţii de est. în acest fel în treag a incintă sacră a r fi înco n ju rată c u ziduri şi a r face corp com un cu cetatea propriu-ziisă. La cele a ră ta te pînă acum v in să se adauge două fap te care ne întăresc· convin gerea că sanctuarele nu e ra u e x t r c t, ci ititv c i t h u t o s . A tunci cînd am reprodus fragm entul d in ra p o rtu l p relim in ar d e săpături pe an u l 1950 ne-am perm is să subliniem u n pasaj ce se refe ră la segm entul de nord al zidurilor de incintă. Concluziile de atunci ce se întem eiau doar pe dezvelirea u n o r po rţiu n i reduse s-au dovedit a fi perfect valabile şi în u rm a degajării com plete a zi durilor, pe to t traseu l lor. Sublinierea la oare ne refeream şi teh n ica deosebită se evidenţiază p reg n an t p e n tru segm entul ce în cepe la poarta de est şi continuă pînă la curbura pe care o face zidul p e n tru a alcătui la tu ra de n ord a incintei. în tre acest seg m ent şi restu l zidurilor există o diferenţă d e-a d rep tu l şocantă.
14. Z idul d e su b terasa X I d e la G rădiştea M uncelului
Locul zidului m asiv şi puternic este lu a t de un zid la oare se folosesc blocuri m ici fă ră nici un sem n de leg ătu ră în tre cele două feţe şi em plectonul care, de fapt, n u este a lc ă tu it decît din păm înt. Un asem enea zid era departe de trăinicia şi soliditatea celorlalte segm ente. C. Daicoviciu rem arcase că nu este vorba de o trecere bruscă la această tehnică ce avea ca rezu ltat un zid slab cu to tul neobişnuit la cetăţile dacice şi că n u poate fi vorba de o fază de construcţii diferite, ci de u n a singură. El explică această diferenţă p rin tr-u n sistem m ai economicos din cauza pe ricolului m ai redus, d a te fiind pantele foarte înclinate în zonele de nord şi de vest. E xplicaţia este perfect justificată p e n tru cele două direcţii (nord şi vest) d a r aici s-a co n statat ulterio r că zi d ul este de aceeaşi factu ră cu celelalte segm ente de sud ale ce tăţii. R ăm înea cu to tu l curioasă şi, cel p u ţin ciudată p artea de est ce n -a r fi p u tu t face faţă unui atac duşm an, or tocm ai din această direcţie cetatea era lesne abordabilă, fiind vorba de te rasele largi pe care se găsesc sanctuarele. S itu aţia devine deose bit de lim pede şi perfect raţională dacă segm entul despre care discutăm n u era decît u n zid in terio r şi n u unul de incintă. Ex plicaţia noastră a r clarifica această ciudăţenie. Dar, oricît am fi noi de convinşi de ju ste ţe a ei, ea răm âne deocam dată doar ipo tetică, pînă cînd n u va fi probată de noile săpături.
365
Cel de al· doilea fapt de care vorbeam se referă tot la o cu riozitate. Este bine ştiut că în lumea antică cele mai apărate lo curi erau sanctuarele. Ni şe pare de prisos să mai arătăm de ce. In toate oraşele greco-romane, ea să le amintim doar pe acestea, sanctuarele sînt amplasate în interiorul zidurilor şi în punctul cel mai ferit. Incinta sacră de la Grădiştea Muncelului repre zenta, din acest punct de vedere, o excepţie. Ipoteza pe oare am formulat-o, în cazul că ea se va verifica, va înlătura şi această curiozitate ca şi pe aceea despre care vorbeam mai înainte. Tot în legătură cu presupunerea noastră privind includerea zonei şacre în incinta fortificată ar mai fi de spus că între sanc tu a r e ş i aşa-zisa incintă militară se interpune terasa IX, pe care săpăturile au scos la lumină magazii pentru cereale de proporţii considerabile. Cantitatea de griu înmagazinată în aceste ham bare, în: preajma celui de al doilea război dacic, a fost aşa de mare încît cel oare a ars mocnit şi s-a carbonizat mai este şi ■astăzi de proporţia unui deal, cu toate că aproape fiecare vizi tator îşi duce cu sine, ca amintire, măcar cîteva boabe. Greu ne vine a crede că rezervele de grîu atît de necesare în caz de asediu să fi fost lăsate în afara zidurilor, la discreţia duşmanu lui. De aceea, ni se pare plauzibil ca hambarele destinate asigu rării hranei pe timpul unui asediu să fie cuprinse în interiorul fortificaţiilor. Ar fi posibil ca zidul constatat (şi în parte urmărit între terasa X şi cea superioară ei) să fi avut, pe lîngă rolul de susţinere a terasei, pe acela de a separa partea cetăţii destinată păstrării rezervelor, de zona sacră. Sanctuarul cu discuri de calcar, denumit cel vechi, nu este singurul dintre monumentele construite pe vremea lui Bure bista. Ni se pare neîndoielnic că întregul spaţiu obţinut cu atâta trudă şi cu o cheltuială colosală, materială şi ca forţă de muncă, n-a rămas gol. Este foarte plauzibil ca toate sau, măcar cea mai mare parte a sanctuarelor durate mai tîrziu în andezit (rocă mai dură, mai rezistentă) să fi avut corespondente mai vechi con struite din piatră de calcar. Sanctuarul cu 60 de discuri de cal car, situat pe terasa XI va fi înlocuit cu altul ce avea acelaşi nu măr de disouri, de data aceasta lucrate din andezit şi de dimen siuni mai mari. Noul edificiu va fi amplasat pe terasa X unde, anterior existase un sanctuar cu stîlşpi de calcar de aceeaşi formă cu cele de andezit oare vor împrejmui noul loc de cult ce se va ridica în spaţiul unde, pe vremea lui Burebista, se înălţa sanc tuarul cu cele 60 de discuri din calcar. Sanctuarele rotunde, oel mare şi cel mic, vor fi avut şi ele corespondenţe în vremea lui Burebista.
366
După părerea noastră, cetatea de l>a Grădiştea Muncelului a fost cu m ult mai mare decît s-a presupus pînă'acum cuprinzînd o suprafaţă de aproximativ şase hectare. Ea era împărţită în trei sectoare : o zonă de refugiu şi de apărare ; un spaţiu des tinat păstrării rezervelor alimentare, atît de necesare în cazul unui asediu şi, în sfîrşit, o zonă sacră. Cele trei sectoare erau despărţite între ele prin ziduri, deosebite oa proporţii şi chiar ca tehnică de lucru faţă de zidul principal" de apărare care urma, oarecum contururile reliefului în aşa fel îneît nu se poate vorbi de o anumită formă geometrică a cetăţii. Intre zona sacră şi cea de apărare exista o comunicare directă şi legătura se făcea prin tr-un drum pavat (?) cu dale mari de calcar. Pornit de la poarta de est acest, îi zicem deocamdată, drum monumental, coboară şi se opreşte într-o piaţetă la rîndul ei acoperită cu aceleaşi les pezi de calcar. Cîte porţi va fi avut în total cetatea n-o putem precisa. Pe latura e i de sud se pare că a existat una ce vine să se adauge la cele două ale sectorului de apărare. în zona porţii de est, printre vestigiile dislocate de la locul lor de către cei oare la începutul secolului trecut căutau noi co mori de aur, figurează şi cîteva piese din îneadramentul" de pia tră al unor intrări. Este posibil ca aceste chenare cioplite în piatră de calcar sâ fi împodobit poarta. Ipoteza ni se pare cu atît mai verosimilă cu cit ar fi vorba de o poartă interioară. Toate acestea în eventualitatea că ipoteza noastră cu privire la cuprinderea sanctuarelor intra mur os se va adeveri. După toate cele spuse ni se pare de prisos a mai stărui asu pra monumentalităţii cetăţii de pe Dealul Grădiştii. Dacă com paraţia pe caro am făcut-o la un m oment dat cu piramidele egiptene a putut părea îndoielnică, socotim că acum dubiile s-au risipit ş i se va recunoaşte că, dacă am lua în considerare şi numai zidurile dezvelite pînă la ora actuală, pe care dacă le-am pune oap la cap, în lungime ar măsura kilometri, ne îndreptă ţeau s-o facem. îndoieli nu se puteau naşte decît pentru aceia care n-au văzut încă ruinele cetăţilor din Munţii Orăştiei. Spuneam că la Grădişte n-a existat, după cît ştim astăzi, o fortificaţie anterioară aceleia înălţată pe vremea lui Burebista. Sub sanctuarul mare rotund de pe terasa XI, la 2 m adîncime însă, „se află un nivel mai vechi, şi el cu urme de ardere, cu cărbuni, ou resturi de ceramică şi cu un rînd de pietre de stîncă aşezate de-a lungul în linie (dreaptă ?). E cazul să presupunem, deci un sanctuar şi m ai vechi decît cel care se vede aoum“ 1128. Cît anume de veohi a fost acest sanctuar, ce formă şi ce dimensiuni avea, n-o putem preciza. Adîncimea mare la care s-a descoperit
367
n u trebuie să n e surprindă şi în acelaşi timp nu este un indiciu eu privire la o vechim e prea mare. Pentru a mări terasa era ne voie de o mare cantitate de umplutură ceea ce explică grosimea pămîntului pus intenţionat peste vechiul sanctuar. Faptul că la edificiul despre care discutăm s-a folosit doar lemnul şi piatra locală ne autorizează să presupunem că el aparţine unei epoci anterioare lui Burebista. Este probabil că edificiul de cult de sub rotonda mare şi, poate altele din imediata lui apropiere să fd fost de dimensiuni şi aspect modest. Peste acestea marele rege a pus să se înalţe altele, de proporţii grandioase ca, dealtfel, toate înfăptuirile lui. Pe numeroasele terase însorite ale Dealului Grădiştii, ce se numără eu zeoile, amenajate pe versantul de sud, săpăturile au scos la iveală urm ele unor clădiri de caracter civil : locuinţe, ateliere, cuptoare de redus minereu de fier ori de bronz etc. Toate acestea alcătuiesc aşa-zisa aşezare şi datează din epoca imediat premergătoare războaielor de cucerire a Daciei. Săpăturile de pînă acum n-au reuşit să elucideze definitiv problema începutului aşezării civile de pe Dealul Grădiştii. Ne îndoielnic se pare doar că sec. I din era noastră îi aparţin nu meroasele ateliere şi locuinţe descoperite pînă acum, ce alcă tuiesc o aşezare de tip proto-urban, chiar ou anumite tente de sistematizare urbană de tip mediteranean, în sensul existenţei unor străzi cu case aliniate, a unei amenajări de foarte înalt grad tehnic pentru captarea şi decantarea apei potabile, condusă apoi pe ţevi de teracotă la diverse terase, deci, apă curentă. Există însă şi indicii despre o locuire mai veche, măoar pe unele terase ale dealului. în acest sens pledează cîteva imitaţii după tetradrahme emise de oraşul Thasos şi monede republicane ro mane, toate cu referinţe cel puţin la sec. I î.e.n. il29. O locuire mai veche pare să fi existat şi pe terasa V, în preajma porţii de vest a cetăţii. Cît de veche este această locuire n-o putem preciza. Indiciile despre oare vorbeam nu sînt, deo camdată, suficiente pentru a ne îndreptăţi să presupunem că pe vremea lui Burebista la Grădiştea Muncelului exista deja o aşe zare de tip proto-urban, de oarecari proporţii. Aceasta, după cît se pare, a luat naştere mai tîrziu, pe parcursul sec. I din era noastră, în strânsă legătură ou marea cetate de aici şi a centrului religios. Este curios că Strabon vorbeşte doar de „muntele sfînt“ (Κωγαίονον) fără să amintească măcar Sarmizegetusa 113°. în schimb Ptolemaeus nu numai că pomeneşte Sarmizegetusa, ci îi şi dă epitetul de regească (Σαρμιζεγέθοοσα] βασίλειον)i m . Pornind de la acest fapt H. Daicoviciu formulează ipoteza în conformi tate cu care în a doua parte a sec. al II-lea î.e.n. şi la începutul
368
: , ■ ,
i i 1
i
veacului următor la Grădişte ar fi existat doar „muntele sfînt“nu şi cetatea de reşedinţă a regilor daci. M otivul este cît se poate de simplu : pentru că nu exista încă statul dac, iar cetăţi ca cea. de la Costeşti, Căpîlna, Tilişca ori Piatra Crai vii nu erau decît simple centre tribale. Iar mai departe, acelaşi cercetător presu pune că uniunea de triburi de la Costeşti „din m otive pe care, cel puţin deocamdată, nu le cunoaştem, s-ar fi ridicat deasupra celorlalte11 şi că Burebista va fi cel care creează sistemul de for tificaţii din Munţii Orăştiei. Acum cetatea de la Costeşti, reşedinţa· lui Burebista, se va transforma într-un fel de capitală politică,, iar cea religioasă va rămîne mai departe cea de la Grădiştea Muncelului. Abia pe timpul lui Decebal, Sarmizegetusa, respectiv aşezarea de pe Dealul Grădiştii va deveni capitala D aciei1132. Trebuie să recunoaştem că ipoteza ca atare este ingenioasă numai că ea nu poate fi susţinută de documentarea ce ne stă la îndemână în actualul stadiu de dezvoltare al cercetărilor. Deooamdată nu este dovedit că pe vremea lui Burebista sau mai îna inte Costeştii ar fi fost un important centru, ci, dimpotrivă, to tul pledează pentru o reşedinţă nobiliară. O capitală, fie ea şi numai politică, presupune cu necesitate existenţa şi a unui im portant. centru economic, cu numeroase şi foarte variate ateliere, o populaţie densă etc. aşa cum se constată pe vremea lui De-cebal la Grădişte. Existenţa celor două turnuri-locuinţă de pe pla toul superior al cetăţii de la Costeşti, oricît de somptuoase vor fi fost, cu aspect evident de „palat“ au totuşi, în ultimă instanţă, o funcţionalitate militară-strategică şi, în orice caz, nu sînt sufi ciente pentru a ne dovedi o capitală. Pentru aceasta ar fi nevoie ca pe terasele dealului „Cetăţuia" şi la poalele lui să se descopere abundente vestigii care să demonstreze pulsar-ea unei vii şi. tumultuoase vieţi economice, caracteristică primordială a unui centru, chiar dacă am admite că în interiorul fortificaţiilor re zida numai regele. Descoperirile făcute pînă acum în vatra ac tualului sat Costeşti ori la limita lui sudică, chiar trecînd pesteimpedimentul distanţei prea mari, ce implică serioase îndoieli, nu sînt în măsură să ne dovedească caracteristicile de care vor beam. Dar, cine ştie ce siirpriză ne pot aduce noile cercetări. Un alt fapt care infirmă o asemenea ipoteză este oel cu privirela cetatea cea mare de la Grădiştea Muncelului. Aceasta a fost construită fără îndoială de Burebista ca şi întregul sistem. Ea constituia raţiunea acestuia iar fără de ea rostul tuturor fortifi caţiilor din -apropiere ar fi greu de explicat. ’ Neîndoielnic rămâne, deocamdată, doar faptul că întregul sis tem de fortificaţii, creaţie originală şi unică în SE Europei, de
369
proporţii grandioase, ce avea în centru cetatea cea mare de pe Dealul Grădiştii, este opera lui Burebista, aşa cum au arătat-o învăţaţi ea D. M. Teodorescu, Y. Pârvan şi C. D aicoviciu1133. Cu privire la acest subiect există un consens general în rîndurile acelora care se preocupă de istoria strămoşilor românilor de azi, un bun cîştigat. Întregul sistem de fortificaţii avea menirea să apere centrul religios al daco-geţilor, acel „munte sfînt“ de care n e vorbeşte Strabon şi, la caz de nevoie, să ofere un ultim loc de refugiu lui Burebista, stăpînul unui vast teritoriu din această parte a Europei. Grandioasa operă, ce ne asigură un loc printre popoarele de veche cultură, a putut fi realizată numai graţie existenţei statului centralizat, de tip „tributal“. Numai în acest mod poate fi explicat faptul că un popor ce abia depăşise stadiul comunităţii primitive şi era abia la începutul unei organizări politice superioare, a fost capabil de realizări comparabile în foarte multe privinţe cu ceea ce ,au creat alte popoare la capătul unei organizări statale ce număra multe secole. Pentru aseme nea înfăptuiri un singur om, oricît de genial ar fi fost, nu era suficient. Complexul de fortificaţii din Munţii Orăştiei constituie opena întregului neam daco-getic ce-1 avea în frunte pe Bure bista, dotat fără îndoială cu toate însuşirile. înainte de a încheia capitolul de faţă va trebui să discutăm problema includerii în sistem ul de apărare realizat de Burebista şi a altor cetăţi, altele decît cele despre care a fost vorba pînă acum. S-a spus, că, cetăţi mai îndepărtate cum sînt cele de la Tilişca, Piatra Craivii şi, eventual cele din Oltenia (Polovragi şi Ocniţa) ar fi constituit elem ente auxiliare ale sistemului de for tificaţii din inima statului daco-getic, alcătuind o a doua centură concentrică în jurul Sarmizegetused1134. Cîteva fapte de majoră importanţă se opun, după părerea noastră, unei atari ipoteze. Primul „dintre acestea şi, în acelaşi, timp, cel mai important îl constituie deosebirea fundamentală existentă între cetăţile care făceau parte din sistemul ce avea m centru Dealul Grădiştii şi cele care alcătuiesc aşa-zisa a doua centură. Cetăţile ce fac parte din sistemul de apărare ddn Munţii Orăştiei au un pregnant ca racter strategic-militar şi numai în acest context au devenit sedii a le unor vîrfuri războinice, ale unor mari nobili de la curtea regelui. In asemenea reşedinţe princiare meşterii existenţi vor lucra numai pe seama stăpînului cetăţii, fără ca aceasta să con stituie un centru de producţie de oareoari proporţii, ori de des facere a mărfurilor, pe cîtă vreme la Ocniţa, Tilişca sau Piatra Craivii numeroasele unelte descoperite dovedesc existenţa aici a unor ateliere ce produceau marfă şi de aceea ele pot fi consi derate adevărate centre de producţie. In cetatea de la Tilişca se
370
bătea monedă, împrejurare ce se înscrie şi ea în aceeaşi idee,. Apoi, o altă trăsătură ce ţine tot de caracterul deosebit al celor două categorii de cetăţi o constituie locuirea intensă, cu caracter de aglomerare, în cetăţile îndepărtate şi, singulară, în cazul ace lora din Munţii Orăştiei. La Costeşti în afară de cele două turnuri-locuinţă, şi ele cu caracter militar, unde rezida stăpînul ce tăţii, celelalte edificii reprezintă d>oar anexe gospodăreşti. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cetăţii de la Blidaru, Băniţa şi chiar Că pîlna. Cu totul altfel se prezintă situaţia în cazul cetăţilor de la. Tilişca, Ocniţa sau Piatra Crai vii. Apoi, o altă trăsătură distinctivă poate fi dedusă din datelela care au fost întemeiate. Cetăţile incluse în sistem au fost con struite în aceeaşi perioadă, chiar dacă pe locul lor, anterior,, existaseră cetăţi de refugiu pentru populaţia din jur, de mici. dimensiuni, pe cînd în celelalte cazuri se continuă centre mai. vechi de acelaşi caracter. Şi, în sfîrşit, includerii în cadrul sis temului i se opune distanţa lor m ult prea mare faţă de centru şi repartizarea geografică foarte diferită. Cetăţile ce alcătuiesc complexul din jurul. Grădiştii comunicau cu uşurinţă între ele,, unele chiar direct ca în cazul acelora de la Bl-idaru şi Costeşti.. Iată, deci, că există suficiente m otive care ne determină să presupunem caracterul cu totul aparte al cetăţilor ce compun, grandiosul sistem din Munţii Orăştiei şi neincluderea în cadrul acestuia a cetăţilor de la Tilişca, Ocniţa, Piatra Craivii ce consti tuiau, probabil, centre tribale. In interiorul celor din urmă îşi. aveau reşedinţa şefii tribului ori ai uniunii de triburi cărora le aparţin dar, pe lîngă aceştia, aici locuiesc mulţi alţii, există ate liere etc. Toate cetăţile despre care este vorba vor fi supuse, se vor include, de bună voie ori silit, în statul lui Burebista. Cu toată subordonarea indiscutabilă ele vor continua şl pe mai de parte să-şi păstreze oarecare autonomie constituind, foarte pro babil, centre administrative, funcţiune ce se adaugă aceleia de centre de producţie şi de desfacerea mărfurilor. în unele cazuri sistemul de fortificaţii mai vechi, tradiţional, este completat e u turnuri, în cazul cetăţii de la Tilişca, ori cu ziduri de incintă, în cazul celeia de la Piatra Craivii. Toate acestea sânt construite în aceeaşi tehnică cu cea a zidurilor din Munţii Orăştiei, ceea ce nu înseamnă însă includerea lor în sistem. Acesta era modul de construcţie a epocii lui Burebista şi măcar teoretic, toate ce tăţile îl aplicau. Cele din afara com plexului hunedorean vor fi durate prin forţa materială şi ca potenţial uman a tribului căruia îi aparţin, în timp ce toate cetăţile sistemului din Munţii Orăştiei, inclusiv cea de la Grădişte, vor aparţine statului şi vor fi reali zate pe baza contribuţiei întregului neam daco-getic1135.
371
S-a spus chiar şi despre cetăţile din Moldova : Poiana, Tiseşti, Bîtca Doamnei că ar constitui un sistem' defensiv creat de Burebista pentru a apăra accesul spre Transilvania1136. Că ele vor fi aparţinut uneia şi 'aceleiaşi mari uniuni de triburi, este posibil. Dar, ne vine foarte greu a crede că ele au fost ridicate în intenţia de a apăra trecerea spre Transilvania. Lui Burebista i-au fost subordonate toate cetăţile şi aşezările fortificate de la Bratislava pînă la Poiana dar, îi aparţineau de fapt doar cele ce alcătuiau sistemul defensiv unitar, bine chib zuit, ce îşi avea punctul central de apărare : cetatea cea mare de la Grădiştea Muncelului. întregul complex de fortificaţii din Munţii Orăştiei era, în ultimă instanţă, opera întregului neam daco-getic, pe cînd toate celelalte, fie ele cetăţi ori aşezări întă rite au fost realizate de un anumit trib ori, poate uniune tribală. Pentru a putea săvîrşi o operă de proporţiile şi grandoarea complexului al cărui nucleu îl formează Dealul Grădiştii, era nevoie de un anumit stadiu de dezvoltare al culturii. Sistemul de fortificaţii şi, mai ales, cetatea cea mare eu toate monumentele ei stau mărturie sigură despre nivelul cu adevărat remarcabil al culturii daco-getice din epoca lui Burebista.
NOTE 942. A rrianus, A n a b a s is , I, 4, 4.
(καί τά μέν πρώτα ές τήυ καταφεύγουσίν ή δή άπεΐχεν αύτοΐς οσον παρασάγγην τόν "Ιατρόν ώς δέ έπάγοντα είδον σπουδή Ά λεζάνδρου τήν μέν φάλαγγα παρά τόν ποταμόν; οδς μή κυκλω θείς πη ο£ πεζοί ένεδρευσάντων των Γετων, τούς ΰππείς δέ κατά μϊτωπον λείπουσιν αό και τήν πόλιν οί Γέται κακώς τετειχισμένην).
<343. G e o g r ., VII, 3, 8.
944. D iodorus Siculus, B ib lio t h e c a H isto r ic a , X X I , 12, 2 ; V. P ârv an , G e tic a , p. 62. 945. P en tru
izvoarele lite ra re cu p riv ire la fo rtificaţiile dacice v . F. M edeleţ, în T ib is c u s , T im işoara, 1970, p. 33—40.
946. A. C. Florescu, S. R aţă, în S t u d ii şi M a te r ia le , Suceava, 1, 1969, p. 9—16 ; id., în C e r c e tă r i is to r ic e , Ia şi, 3, 1971, p. 103—116 ; A. C. F lorescu, D ic ţio n a r , p. 551. 947. A. C. Florescu, în C e r c e tă r i I s to r ic e - Ia ş i, 2, 1971, p. 103—116. 948. P e n tru fiecare localitate vom cita bib lio g rafia m ai im p o rta n tă unde citito ru l poate găsi d ate a m ă n u n ţite cu p riv ire la aşezare şi la m aterialele descoperite. O p re z e n ta re a m ăn u n ţită a acestora, în cad ru l de faţă, n u p u te a fi făcută. 949. L. Mărgihitan, în S a rg e tia , 7, 1970, p. 12—13 ; L. N em oianu, în D a c ia 19, 1975, p. 270, nr. 5 ; id., în R e z u m a t e le , p. 11.
372
950. M. M acrea — D . B erciu , în SCIV, 6, 3—4, 1955, p. 615—619; M. M acrea, în Materiale, 4, 1937, p. 145— 148 ; M . M acrea, I. G lo dariu, Aşezarea dacică de la Arpaşul de Sus, B ucu reşti, 1976. 951. N. Gostar, în A pulum , 5, 1965, p. 145 ; id., în Cetăţi, p. 34 ; id., în Materiale, 8, p . 505— 511 ; S. Sanie, I. T. D ragom ir, în Danubius, 4, 1070, p. 135 şi urm. ; S. S an ie, Dicţionar, p. 79— 82 cu b ib liogra fia com pletă. 952. Oct. F loca, Cetăţi dacice, p. 23— 33. 953. S. D um itraşcu, în C risla, 1972, p. 125— 127 ; S. D um itraşcu, I . Ordentlich, în Crisia, 1973, p. 47— 95. In form aţii p erso n a le de la
5, D um itraşcu. 954. C ronica d e săp ătu ri în Dacia , 12, 1968, p . 428, nr. 54 şi in form aţie 1. G lodariu. 955. A l. F erenczi, în ACM1T, 1, 1926— 1928, p. 245 ; 4, 1932— 1938, p. 316—319. Z idu rile d e piatră ap arţin cetăţii feu d a le : C. D aicoviciu , în Dacia, 7— 8, p. 320 ; Z. S zek ely , Alm anah, p. 12—13. 956. A . N iţu , I. şi M. Z am oşteanu, în M ateriale, 6, 1958, p. 371 ; C. M ătasă, I. şi M . Z am oşteanu, în Materiale, 7, 1961, p. 339— 372 ; N . G ostar, în A pulum , 5, 1965, p. 157— 16 5 ; id., Cetăţi, 1969, p. 9— 22 ; Dacia, N .S., 15, 1971, p. 363, nr. 17 ; A . B u zilă, în Mem. Antiq., 2, 1970, p . 237— 250. 957. C. D aicoviciu şi col., în SCIV, 5, 1— 2, 1954, p. 125— 136; SCIV, 6, 1—2, 1955, p. 219—228 ; M ateriale, 3, 1957, p. 263— 270 ; Mate riale, 8, 1962, p . 463—466 ; C. D a ico v iciu şi H. D aicoviciu , Sarm ize getusa, Ed. M eridian e, B u cu reşti, 1960, p. 22— 24. 958. A l. V ulpe, în Studii Clasice, 6, 1964, p. '238 ; cronica d e săpături în Dacia N .S., 8, 1964, p. 393, nr. 61 ; Dacia N . S., 11, 1967, p. 363, nr. 45 ; Magazin istoric, an. IV, nr. 2 (35), feb ru arie 1970, p. 7 0 ; V, U rsachi, în Carpica, 1, 1968, p. 171·—184 ; id., în Mem. Antiq., 1, 1969, p . 105— 119 ;V . C ăpitanu şi V. U rsachi, în Crisia, 1972, p. 97— 114 ; V . U rsaeh i, în Rezum atele, p. 17. 959. D escop eririle de la B ra tisla v a sîn t in ed ite. In fo rm a ţii am a b ile ale p rof. B. N ovotn y căruia îi m u lţu m im şi p e această cale. 960. T. N ăgler, în S tudii şi Comunicări, S ib iu , 14, 1969, p. 89—117; N. Lupu, în a ceea şi revistă, p. 261·—2 6 6 ; G h. P oen aru -B ord ea, C. Ştirbu, în Studii şi cercetări de numismatică, 5, p. 265 ş i urm . 961. C. D aicoviciu, La Transylvanie, p, 56, n ota 1 ; N. G ostar, în SCIV, 9, 2, 1958, p. 417 ; L. M ărghitan, în Sargetia, 7, 1970, p . 15— 16. 962. Z. Szăk ely, Alm anah, p, 9 ; id.. Sistem ul de apărare al dacilor din sud-estul Transilvaniei (m anuscris). 963. M. M acrea — I. B erciu, în Dacia, N . S., 9, 1965, p. 201— 232 ; M. M acrea, Cetăţi dacice, p. 9— 23 ; H. D a ico v iciu , în ActaM N , 5, 1968, p. 53 ; id., D acia, p. 166; I. B erciu, I. M oga, în Crisia, 1972, p. 66—68 ; V . P a v e l, I. B erciu, în Studii si Comunicări, Sibiu, 18, 1974, p. 115—124. 964. Z. S zek ely, în Cumidava, 3, 1969, p. 101 ; id., Materiale, 9, 1970, p. 307 ; id., Sistem u l... ; B. M itrea, în SCIV, 12, 1, 1961, p. 146.
':965. R. V ulp e, A şe ză r i g e tic e , p , 38—4 2 ; C ronica de săp ătu ri în Dacia, N,S., 14, 1970, p. 439 nr. 55 ; D. V. R osetti, L. C hiţescu, în B u le ti nu l M o n u m en telo r Isto rice, 42, 4, 1973, p. 55 şi urm . ; A l. V u lp e, D icfionar, p. 158. -.966. M, C hiţescu, în D acia, 19, 1975, p. 252, n. 58.
;
'967. M. V alea — L. M ărghitan, în S a rg etia , 4, 1966, p. 65—7 2 ; id., în S a rg etia , 7, 1970, p. 16. ‘368. M. F lorescu, în D icfionar, p. 168— 170. ■969. S. D um itraşcu, _ în Lucrări Ş tiin ţifice, Oradea, 1970, p. 147— 160 ; id., D ăcke h ra d isk o v C lite, în V y ch o d o slo v e n sk y P ra v e k , 2, K osice, 1971, p. 31— 49 ; id., în C risia, 1972, p. 127 ; S. D um itraşcu, L. M ărghitan, în S a rg etia , 8, 1971, p. 48, nr. 9. •970. D. M. Teodorescu, în A C M IT , 1929, C luj, 1930, p. 265— 298; C. D a i coviciu — A l. F erenezi, A şe ză r ile d a c ic e d in M u n ţii O răştiei, B u cu reşti, 1951, p. 9—20 ; C. D aicoviciu ş i col., în M a teria le, 6, p. 331— 332 ; C. şi H. D aicoviciu , S arm izegetusa, Ed. M eridiane, B ucureşti, 1960, p. 19— 22. *.3.71. A l. F eren ezi, în R rd e ly i T u d o m a n yo s F iizetek , C luj, coviciu, în D acia, 7—8, 1940, p. 320 ; C. D aico v iciu şi 1, 1, 1950, p. 119—.120 ; C ronica d e săp ătu ri în D acia, p. 516, nr. 6 3 ; Z. S zek ely, în S C IV , 23, 2, 1972, p. id., în M a teria le, 10, p. 219 şi urm. S72. A . N iţu ş i M . Z am oşteanu, N . Gostar, C e tă ţi, p. 23— 20.
în
M a te ria le ,
373 I. M arţian, U rm e d in ră zb o a ie le ro m a n ilo r p. 40—41 şi in fo rm a ţii Şt. F erenezi.
6, cu
1959,
1947 ; C, D a i col., în SC IV , N.S., 13, 1969, 201 şi u r m .; p.
dacii,
359— 372 ; Cluj,
1921,
S74. C. D aicoviciu — I. M. N ed a, în R e v ista isto ric ă rom ân ă, 10, 1940, p. 385—386 ; C. D aicoviciu — A l. Ferenezi, A şe ză r ile dacice, p. 6 ; Oct. F loca, în SC N ., 2, 1958, p. 95—-96 şi in form aţii p rim ite de la ing. C ornel C aşin d in Cugir. 975. Oct. Floca, în O CD, p. 201, fig. 5— 12 ; id., în S a rg etia , 6, 1969, p. 20 ; Oct. F loca şi B en. B assa, C eta te a D eva , Ed. M eridiane, B u cu reşti, 1965, p. 10—-11 ; I. P. A lbu, în A p u lu m , 9, 1971, p. 139— 147 ; L. M ărghitan, în S a rg etia , 7, 1970, p. 13— 14. 976. M. V alea — L. M ărghitan, în S a rg etia, 6, 1969, p. 47—53 ; Oct. F loca, în S argetia, 6, 1969, p. 22—24 ; L. M ărghitan, în S argetia, 7, 1970, p. 11—20 ; L. N em oian u , A . R usu, în D acia, 19, 1975, p. 283, nr. 65. 977. Z. Szekely, î n M a teria le, 9, 1970, p. 302. 378. P entru istoricu l cercetărilor v. C. D a icoviciu — A l. F erenezi, A şe ză rile dacice, p. 33— 34 şi p. 67— 100 ; S. Jako, în A cta M N , 3, 19S6, p. 103— 120. :979. Cu privire la să p ătu rile fă cu te pe D ea lu l G rădiştii, s-a u pu b licat pînă acum urm ătoarele rapoarte p r e lim in a r ii: C. D aicoviciu şi col., în SC IV , 2, 1, 1951, p. 95— 126 ; S C IV , 3, 1952, p. 28,1— 307 ; SC IV , 4. 1— 2, 1953, p. 153— 187 ; S C IV , 5, 1— 2, 1954, p. 147— 152 ; S C IV , 6, 1—2, 1955, p. 1S5— 216 ; în M a teria le, 3, 1957, p. 256— 263 ; în
374
>
!
!
i
1
M a teria le, 5, 1959, p. 391—399 ; în M a teria le, 6, 1959, p. 335—341 ; în M ateriale, 7, 1961, p. 301—320 ; în M a te ria le, 8, 1962, p. 463— 476 ; M a teria le, 10, 1973, p . 61— 87. 980. AI. F erenczi, în A C M IT , 4, 1932— 1938, p. 235— 253 ; M. M acrea şi col., în S C IV , 2, 1, 1951, p . 307— 310 ; R. V u lp e, în SC IV , 6, 3—4, 1955, p. 565 ; Z. S zek ely , S istem u l..., 981. S. D um itraşcu, în C risia, 1972, p. 138 ; S. D um itraşcu, V . L u căcel, C eta tea dacică d e la M arca, C luj, 1974. 982. M. F lorescu, în D icţio n a r, p. 396— 397. 983. D. B erciu, în M a g a zin isto ric, an. 1, nr. 6, sep t., 1967, p. 5— 9 ; id., în SC IV , 24, 4, 1973, p. 611—618 ; id., în S C IV A , 25, 3, 1974, p. 381—387 ; id„ în A p u lu m , 13, 1975, p. 615—618 ; I. I. R ussu, în A n u a ru l In st. d e Isto rie şi a rh eolo g ie C lu j-N a p o ca , 1976, (în curs d e ap ariţie) ; 1. H . Crişan, î n S c în te ia T in e retu lu i, m iercuri 7 a p rilie 1976, p. 1, 3. 984. G. şi Şt. F erenczi, în M a teria le, 10, 1973, p. 344—345 ; id., în C risia , 1972, p. 59—63. 985. I. H. Crişan, în A p u lu m , 5, 1965, p. 151— 1 5 5 ; id., în A c ta M N , 3, 1966, p.. 91— 101 ; id., în A cta M N , 6, 1969, p. 93— 115. 986. I. B erciu, A l. P op a şi H. D aicoviciu , în C elticu m , 12, (1965), p. 115— 146 ; I, B erciu, în C e tă ţi dacice, p. 53 şi urm. ; cronica d e săpături, în D acia, N.S., 15, 1971, p. 38, nr. 1 2 6 ; A l. Popa, în A p u lu m , 9, 1971, p. 271—281 ; I. B erciu -I. M oga, în C risia, 1972, p. 68— 71. 987. C. D aicoviciu, C e ta te a d a cică d e la P ia tra R oşie. M on ografie a rh eo logică, B ucureşti, 1954 ; C. D aico v iciu — H. D aicoviciu , S a rm ize g e tusa, p. 25—26. 988. R. V ulpe, în D acia , 7, 8, 1937— 1940, p. 13— 68 ; A l. V ulpe, în S tu d ii C lasice, 6, 1964, p . 238 ; id., în D icţio n a r, p. 467 ; V . M ih ăilescu B îrliba, în R ezu m a te , p. 16. 989. I. A nd rieşescu , în A c a d e m ia Rorhână, M em o riile S ec ţie i Isto rice, Tom. III, Ser. III, M em . 1, B ucureşti, 1924, p. 15— 20 ; V. P ârvan, G etica, p. 178— 182 ; R. V u lp e, A şe ză r i g e tic e, p. 42— 46 ; N . C onovici, în R ezu m ate, p. 5 ; M. B ab eş, în D acia, '19, 1975, p. 1 3 9 ; A l. V ulpe, în D icţion ar, p. 192. 990. R. V ulp e, în R e v . A rch ., 34, 1931, 2, Dacia, 3, 4, 1927— 1932, p. 253— 351 ; 2, 1, 1951, p. 181— 191; ib id e m , în R. V ulpe, în D acia, N.S., 1, 1957, p. ţion ar, p. 475.
-p. 237—257 ; R.-E. V u lp e, în R. V u lp e şi oolab., în SC IV , S C IV , 3, 1952, p. 191—209 ; 146— 147 ; A l. V ulpe, în D ic-
991. C. S. N icolăescu -P lop şor, în SC IV , 4, 1— 2, 1953, p. 207 ; cronica de săpături, în D acia, N .S., 9, 1965, p. 477, nr. 58 şi 15, 1971, p. 381, nr. 132. FI. M arinescu, în C risia, 1972, p. 79—87 ; id., în R ezu m a tele, p. 1 0 ; A l, V u lp e, V . V eselo v sch i-B u şilă , în D ro b eta , 1, 1974, p. 141— 145 ; A l. V u lp e, în D icţio n a r, p. 478. 992. P entru acestea v. de ex „ Gy. N ovâki, p. 99— 149 cu o bogată b ib liografie.
în
A c ta
A rch .,
16,
1964,
993. R. V u lp e, A şe ză r i g e tic e , p. 27— 38 cu toată b ib lio g ra fia m ai v e ch e ; R. V u lp e şi col., în S C IV , 6, 1— 2, 1955, p. 239 şi urm. ; M a teria le,
375
'3, 1 9 5 7 , p. 235—24 1 ; M a teria le, 5, 1959, p. 341 şi urm. ; M a teria le 6, 1959, p. 308 şi u r m .; M a teria le, 7, 196, p. 323 şi urm . ; M a teria le, 8, 1962, p . 457 şi u r m .; A l. V u lp e, în D icţio n a r, p. 481— 482. 994. V. supra p. 310. 995. Z S zekely, în M a teria le, 6, 1959, p. 1 9 4 ; D acia, 11, 1967, p. 363, nr. 44 ; D acia, 12, 1968, p. 427, nr. 48 ; G. F eren ezi — Şt. F erenezi, în M ateriale, 10, 1973, p. 340 şi urm. ; id., în vo l. In m e m o ria m C on stan tin i D aico viciu , C luj, 1974, p. 137— 149. 996. A l. Ferenezi, în A C M IT , 4, 1932— 1938, p. 283—288 ; R. V ulpe, în SC IV , 6, 3—4, 1955, p. 565— 566 ; Z. S zek ely , în M a te ria le, 9, 1970, p, 304— 305 ; id., în C um idava, 3, B raşov, 1969, p. 103. 997. C ronica de săpături, în D acia, N .S., 16, 1971, p. 384, nr. 138 ; V. Că pitanii şi V. Ur&aohi, în C arpica, 2, 1969, p. 93— 130 ; id., în C risia, 1972, p. 97—11 4 ; A l. V ulpe, V. C ăpitanu, în A p u lu m , 9, 1971, p. 155 şi u r m .; A l. V ulpe, în S tu d ii C lasice, 6, 1964, p. 233— 243. 998. FI. C ostea, în C u m id a va , 4, 1970, p . 17— 48 ; în R ezum ate:, p. 12 şi inform aţii p erson ale pentru care îi m u lţu m im şi p e acea stă eale. 999. S. D um itraşcu, în C risia , 1972, p. 136— 137 ; id., în R e p e rto riu l m o n u m en telo r d in ju d . B ih o r, O radea, 1974, p. 59—60, nr, 323 ; S. D um itraşcu, E. M olnar, în C risia, 1975, p. 45— 67. 1000. N . V laesa şi Ş t. D ăn ilâ, în M a te ria le , 8, 1962, p. 341—347. 1001. K . H oredt — C. Serap h in , D ie p ră h isto risch e A n sie d lu n g a u f d e m W ie te n b e rg b e i S ig h işo a ra — S ch ă ssb u rg , B on n , 1971, un d e este citată în treaga litera tu ră cu p riv ire a tît la cercetări c ît ş i la des coperiri. R ecen zie I. H. Crişan, în A n u a ru l In st. d e ist. şi arh. C lu j-N apoca, 17, 1974, p. 317—320. A se v ed ea şi raportul d e să pături d in D acia, N.S., 15, 1971, p. 387, nr, 159. 1002. K . Horedt, în S C IV , 15, 2, 1964, p. 186 şi uran., în sp ec ia l p. 194— 195. 1003. S. D um itraşcu, în C risia, 1971, p . 39—4 6 ; S. D um itraşcu, I. Căbuz, în L u crări Ş tiin ţific e , O radea, 1971, p. 2S— 30. 1004. D a d a , 14, 1970, p . 438 ; S. D um itraşcu, C risia, 1972, p. *129— 131 ; N. C hidioşan, în R e p e rto riu l m o n u m e n te lo r d in ju d . B ihor, Oradea, 1974, p. 77, nr. 403. 1005. C ronica de săp ătu ri în S C IV , 13, 1, p . 208 ; X V , p. 558 ; D acia, N.S., 8, 1964, p. 393, nr. 60. S ăp ătu ri I. P op ca re n e-a d at ş i in form aţii pentru ca re îi m ulţum im . 1006. N. Lupu, D ie M iin ze in d e r d a k isc h e n B u rg v o n T ilişca , în F orschungen zu r V o lk s- u n d L a n d esk u n d e, 7/1, B u cu reşti, 1964, p. 5—31 ; id., A sp e k te d e s M iin zeu m la u fs im V o rro m isc h e n D akien , în JN G , 17, 1967, p. 101— 121. 1007. N. Lupu, în M a teria le, 8, p . 477— 483 ; M a teria le, 9, 1970, p. 233—243 ; id., C etă ţi dacice, p. 34—45, 1008. R.-E. V ulpe, în D acia, I, 1924, p. 167— 169; R. V u lp e, A şe ză r i g e tice, p. 47— 51. 1009. A. N iţu si M. Z am oşteanu, în M a teria le, 6, A l. V ulpe, în S tu d ii C lasice, 6, 1964, 243— 245.
376
1959,. p. 369— 381 ;
1010. B. B enadik, în G erm a n ia , 43, 1965, p. 63—91 ; id., în Arch.. roz., 23, 3, 1971, p. 322—325. 1011. I. H. Crişan, în D acia, N .S., 10, 1966, p. 329—338. 1012. Z. Szekely, Z e te v a r a , Si. G heorghe, 1949 ; id., ία C u m id a va , 3, Braşov, 1969, p. 99—123 ; G. şi Şt. F erenczi, în M a teria le, 10, 1973, p. 345—346. 1013. Bnanko B. G avela, K e lts k i o p p id u m Z id o v a r, Beograd, 1952. F ă ră o analiză d etailată şi co m petentă a d escoperirilor şi fă ră a cunoaşte analogiile, a u to ru l a trib u ie greşit aşez area d e aici celţilor. Cf. I. H. Crişan, C era m ica d a co -g etică , B ucureşti, 1969, p. 160. P e n tru a trib u ire a pe seam a d acilor a aşezării d e la Zidovar, v. m a i nou şi H. D aicoviciu, I llir i si d a ci, C atalogul expoziţiei, C luj-B ucureşti, 1972, p. 78. 1014. V. de ex., în acest sens aşezările id e n tifica te p e te rito riu l Mol dovei : N. Z aharia, M. P etrescu-D îm boviţa, Em. Z ah aria, A şe ză r i din M oldova, B ucureşti, 1970, p. 54 şi urm . 1015. VI. D um itrescu, în Ist. R om ., 1, 1960, p. 70 ; D. B erciu, în acelaşi volum , p. 80·—81. 1016. Şt. Ferenczi, în A p u lu m , 5, 1964, p. 115—126, în special p. 115—117 cu o bogată bibliografie. 1017. K. H oredt, în P ro b le m e d e m u zeo g ra fie, Cluj, 1960, p. 179—187. 1018. Id., B e fe stig te S ied lu n g en d e r S p â tb ro n ze - u n d H a lls ttz e it in In n erk a rp a tisch en R u m ă n ien (cu u n catalog), în voi. S y m p o siu m su P ro blem en d e r jiin g e re n H a lls ta ttz e it in M itte le u ro p a , B ratislava, 1974, p. 205—229. 1019. M.
Rusu, C o n sid era tio n s su r q u e lq u e s p ro b le m e s d e V epoque h a llsta ttie n n e d e T ra n sy lv a n ie , com unicare p re z e n ta tă la a l V III-le a Congres in te rn a ţio n a l d e ştiin ţe p re şi protoistorice, B elgrad, 1971.
1020. I. B erciu — Al. Popa, în A p u lu m , 5, 1964, p. 71—91. 1021. V. G. Childe, T h e D a w n o f E u ropean C iv ilisa tio n , L ondra, 1946. p. 98 şi urm . ; J. N eustuny în A rc h iv O rie n tă ln i, 18, n r. 4, P raga, 1950, p. 131—158, în special p. 134 şi 158. 1022. G. B ersu,
V o rg esch ich tlich e S ied lu n g e n a u f d e n G o ld b e rg N ârdh ilgen , N eu e ă eu tsch e A u sg ra b u n g en , M iinster, . 1930, p .
care consideră sta ţiu n e a
eneolitică
de la
G oldberg
d re p t
bei
138 oras
(S tadt).
1023. J. B&hm, N ase n e js ta r s i m esta , P raga, 1946, p. 15 şi urm ., este d e p ă re re că în fo rtificaţiile a p a rţin în d cu ltu rii M adârovce d e la s fîr şitu l e p o d i b ro n zu lu i d in Boem in şi M oravia se poate vorbi d e ja de o v ia ţă u rb an ă . 1024. A. J. B. W ace — M. S. Thom son, P reh isto ric T h essa ly , C am bridge, 1912, p. 217. 1025. B. K irsten , D ie g riech isch e P o lis a ls h isto risch -g eo g ra p h isch es P ro b le m d e s M itte lm e e rra u m e s, B onn, 1956. V. şi recen zia lui P . Alex andrescu, în S C IV , 22, 4, 1971, p. 655—662.
377
1026. A. M eillet, La fo rm a tio n d u p e u p le g rec, P aris, 1923, p. 354 şi urm . ; G. Glotz, La c ite g recq u e, P aris, 1928, p . 12 şi urm . 1027. F. K ornem ann, O p p id u m , în RE, XX XV , 1939, 708—725. 1028. 3. D âchelette, M an u el, II, 3, P aris, 1914, cap. O p p id u m u s, v illa g e s e t h a b ita tio n s, p. 942 şi urm . 1029. J. F ilip, K e lto v e v e stre d n i E vro p e, P rag a, 1956, p. 550. 1030. W. W heeler — E. R iohardson, H ill-F o rts of S o u th ern , O xford, 1956, 1031. J. D echelette, O p. cit., v o l. cit., p. 985. 1032. O. Biichsenschiitz, Etat d e la rech erch e su r les o p p id a en F rance, p a rtlc u lie re m e n t d a n s la cen tre, în A rch . roz., 23, 4, 1971, p. 406—416 cu o bogată bibliografie, o h a r tă d e ră sp în d ire şi u n tab el a form elor p rin cip ale de fo rtificaţii celtice din F ra n ţa . 1033. S. J. de L aet, F o rtifica tio n s d e l’ep o q u e d e L a T en e en B elg iq u e, în vol. c itat în n o ta p recedentă, p. 432—450 ; R. P. Noche, D e la n otion d ’o p p id u m dan s les citâ sjg a u lo ises, în O gam , 22—23, 1970—1971. 1034. W. Dehn, D ie gallisch e „O p p id a “ b ei C ăsar, în S aalbu rg Jb., 10, 1951, p. 36—49 ; id., în G erm a n ia , 1952, p. 280—287. 1035. R. G ensen, in M a rb u rg er B eitră g e z u r A rch ă o lo g ie d e r F estschr. W. Dehn, 1969, p. 20—29.
K e lte n .
1036. W. Dehn, în A rch . roz., 23, -1, 1971, p. 396. 1037. J. Filip, D ie k eltisch e Z iv ilisa tio n p. 119 şi urm .
und
ih r
E rbe,
P rag a,
1961,
1038. D e B ell. G a li, VII, 23. 1039. J. F ilip. op. cit., p. 122. 1040. P e n tru M anching a se vedea W. K râ m e r — F. S chubert, D ie A u sgrabu n gen in M an ch in g, 1955— 1961, W iesbaden, 1970. 1041. Cf. N. G ostar, C etă ţi, p. 36. 1042. C. P red a şi A. Doicescu, Z id u l d e a p ă ra re d in ep o ca elen istic ă , în vol. H istria, 2, B ucureşti, 1966, p. 300—302. 1043. C. D aicoviciu, C eta te a d a cică de la P ia tra R oşie, p. 36—4 2 ; id., S is te m i e tecn ica d i co n stru zio n e m ilita r e e c iv ile presso i Daci n ella T ran silva n ia , în A tti d e i se ttim o con gresso in tern a zio n a le di. A rch eo lo g ia C lassica, vol. III, Rom a, 1961, p. 81—86.
1044. Id., P ia tra R oşie, p. 62. 1Q45. Oct. Floca, C e tă ţi dacice, p. 26.
1046. V. note 937. 1047. J. M eduna, in A rch . ro z., 23, 3, 1971, u n d e este citată în treag a bibliografie referito a re la această staţiu n e. 1048. J. L. Pic, S ta ro zitn o sti ze m e C eshe II, 1 (H ra d iste u S tra d o vic), P raha, 1903 ; id., L e h ra d isch t d e S tr a d o n itz en B oh em e, Leipzig, 1906 (traducere J. D echelette).
378
1049. L. Jansovâ, ία A rch . roz., 23, 3, 1971, p. 273— 281 şi în a celaşi volum , P. Drda, p. 282— 287. In am bele lucrări este citată litera tura m ai veche. .1050. Cf. J. D ech elette, op. cit., p. 958 cu b ib lio g ra fia citată în n ota 5. 1051. Ib id em , p. 967. 1052. Ib id em , p. 951. 1053. P tolem aeus, G eogr., III, 8, 4 ; V. P ârvan , G etica , p. 255 şi. urm. 1054. Gh. Ş tefan, în D acia, N .S., 2, 1958, p. 316—329. J055. N. Gostar, în A p u lu m , 5, 1965, p. 146. 1056. P e lîn gă lu crările citate în C lasice, 6, 1964, p. 233— 247.
nota 954, v. şi A l. V ulpe, în
S tu d ii
1057. B. M itrea, în S C IV , 8, 1— 4, 1957, p. 165— 179. 1058. Ib id em , p. 175. 1059. Prof. R. V ulpe lu crează în p rezen t la o am p lă m onografie a sta ţiu n ii de la P oiana. 1060. R. V ulpe, în S C IV , 2, 1, 1951, p. 192— 193. 1061. P apirusul a fo st p u b licat d e către A . S. H unt, în R eco lta d i sc r itti in onore d i G iacom o L u m boso, M ilano, 1925, p. 265 şi urm. Cf; G. C antacuzen, în A e g y tu s. R iv ista ita lia n a d i e g itto lo g ia e d i papirologia, 9, 1928, p. 63 şi u r m .; id., în R evu e H isto riq u e d u Sud Est E uropeen, B ucu reşti, 5, 1926, p. 38— 7 4 ; R. O. F ink, în The Jou rn al of R o m a n S tu d ies, 48, 1958, p. 102— 116 ; R. Sym e, în aceeaşi revistă, 49, 1959, p. 26— 33 ; R. V u lp e, în S tu d ii C lasice, 2, 1960, p. 337—357 ; F. Gilliaim, în H o m m a g es ă A lb e r t G ren ier, 6, B ru xelles, 1962, p. 749 ş i urm. ; E. D oru tiu -B oilă, în D icţio n a r, p. 488—489. 1062. R. V ulpe, P iro b o rid a v a . C o n sid era ţii arh eologice şi isto rice asu pra c e tă ţu ii d e la P o ia n a în M o ld o va d e Jos, în V ia ţa rom ân ească, 23, 1931, p. 20. 1063. B. M itrea, op. cit-, p. 176— 177. 1064. Ib id em , p. 176. 1065. N. Gostar, în A p u lu m , 5, 1965, p. 146. 1066. E xp licaţia o datorăm prof. I. I. Russu. 1067. Inscripţia a fa st p u b lica tă d e D. D etsch ew , în J a h re sh e fte d es osterr, arch ăolo g isch en In stitu te s in Wien-, X X X I, V iena, 1939, B eib latt, p. 129— 130 şi în cron ica arh eo lo g ică în to cm ită d e Şt. Ş tefan ov, în B u lle tin d e l ’in s titu t arch eo lo g iq u e B u lg a re, tom . X III, 1939, Sofia, p. 320. ■1068. P tolem aeu s, G eogr., III, 10, 3 ; V; P ârvan , G etica, p. 267 şi urm. 1069. A l. V ulpe, în p. 561— 562.
S tu d ii C lasice, 6, 1964, p. 233 ; id., în
D icţion ar,
1070; A l. V ulpe, în S tu d ii C lasice, 6. 1964. p. 233. 1071. Al. V ulpe, op. cit., p. 245.
4
379
1072. I b id e m , p. 243. 1073. R. V ulpe, A şe ză r i g etice, p. 51. 1074. V. P ârvan, G etica , p. 264— 265. 1075. Ib id em , loc. cit., R. V ulpe, op. cit. p. 51. 1076. V. supra, p. 97. 1077. D. Tudor, în D icţio n a r, p. 117— 118, 435—436, D. Berciu, in S C IV , 24, 4, 1973, p. 611—618. 1078. I. H. Crişan, în A p u lu m , 5, 1964, p. 127—135. 1079. V. P ârvan, G etica , p. 260. 1080. N . Gostar, în SC IV , 9, 2, 1958, p. 413—419, cu b ib liografia m ai veche. 1081. V. Pârvan, G etica , p. 263—264. 1082. C. D aicoviciu, în A C M IT , 4, p. 360 ; id., în D acia, 1, p. 225 şi η. 1 ; M. Moga, în Sarg etia , 2, 1941, p. 150— 164, unde sîn t ex p u se p ă rerile m ai vech i. 1083. S. D um itraşcu, în C risia, 1971, p. 39. 1084. D. Berciu, T u lp in a m u ltim ile n a ră a u n e i c iv iliza ţii, isto ric, an. III, nr. 9, (30), septl 1969, p. 47— 48.
în
M agazin
1085. D an Z am firescu, R om ân ia p ă m în t d e c iv iliza ţie ş i sin teză , B ucu reşti, 1969, p. 11. 1086. In is t. R om ., 1, 1960, p. 279. 1087. C. D aicoviciu şi col., în SC IV , 4, 1—2, 1963, p. 100. 1088. C. D aicoviciu , în A tti d e l se ttim o con gresso in te rn a zio n a le d i arch eologia classica, vo i. III, Rom a, 1961, p. 83—85. 1089. D. M. Teodorescu, în A C M IT , 1930, p. 11 şi urm . ; V. P ârvan, G etica , p. 469. 1090. C. D aicoviciu, A şe ză r ile d a cice d in M u n ţii O ră ştiei, p. 19. 1091. A se ved ea supra, p. 370. 1092. C. D aicoviciu — H. D aicoviciu , S a rm izeg etu sa , p. 19. 1093. C. D aicoviciu şi col., în M a teria le, 6, 1959. D ezv elirea p lato u lu i şi redactarea raportului (din în cred in ţarea resp on sab ilu lu i şan tieru lui) n e aparţin. 1094. H. D aicoviciu , în vo i. TJnitate şi co n tin u ita te, p. 7 0 ; id., JlZiri şi daci, C atalogul exp o ziţiei, C lu j-B u cu reşti, 1972, p. 6 9 ; id., Dacia, p. 71—72. A utorul form u lase m ai d em u lt ip oteză după care n u m ai tum urile-locudnţă d e la C osteşti ar fi e x is ta t p e . vrem ea lu i B u rebista, în SC IV , 13, 1, 1962, p. 11. 1095. C. D aicoviciu şi col., în SC IV , 5, 1— 2, 1954, p. 126— 136. 1096. C. D aicoviciu şi col., în SC IV , 6, 1—2, 1955, p. 228. 1097. V. P ârvan, G etica , p. 277. 1098. C. D aicoviciu, C eta tea dacică d e la P ia tra R oşie, B ucureşti, 1954. p. 123.
380
1099. Ib id em , p. 127. 1100. V. în tex tu l şi com en tariu l lu i, supra p. 102. 1101. P en tru id en tifica rea a n im a lu lu i rep rezen tat p e scut, v . A . F ilipaşcu, S ă lb ă ticiu n i d in v re m e a stră m o şilo r n o ştri, B ucureşti, 1969, p. 35. 1102. C. D aicoviciu, A şe ză r ile d acice, p. 45—46. 1103. M. M acrea, C e tă ţi d a cice , p. 21.
1104. H. D aicoviciu, în A cta M N , 5, 1968, p. 53. 1105. U ltim a dată în I llir i şi daci, p. 69·. 1106. Oct. Floca, C e tă ţi d a c ic e , p. 33 fig. 13. 1107. D io C assius, H ist. R om ., X X III, 4 ; X X IV , 5 şi L X V II, 9. 1108. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, 1960, p. 279. 1109. D. M. Teodorescu, în A C M IT , 1930/31, C luj, 1932, p. 8 (extras). 1110. C. D aicoviciu şi col., în S C IV , 2, 1, 1951, p . 102. 1111. Ib id em , p. 106. 1112. C. D aicoviciu, în Ist. R om ., 1, 1960, p. 278. 1113. A n a le, IV, 46, 5.
1114. S. J. de Laet, în A rch . roz., 23, 4, 1971, p. 434. 1115. D e B ello G allico, V, 21, 3. 1116. D. M. T eodorescu, op. cit., p. 9— 10. 1117. SC IV , II, 1, 1951, p. 102. La această cam p an ie a m p articip at şi noi. 1118. C. Preda, A. D oicescu , în H istoria., 2, B ucu reşti, 1966, p. 309. 1119. J. P ou illou x, L a fo rte re sse d e R h a m n o n te, P aris, 1954. 1120. H. D aicoviciu, D acia, p. 49—50. 1121. Lui H. D aicoviciu (D acia, p. 59) i se pare că ceta te a d e p iatră de la G rădiştea M u n celu lu i n -a fo st construită d e B urebista. F iind vorb a doar de o p ărere fă ră să fie su sţin u tă d ocum entar n u in sistăm asupra ei. 1122. C. D aicoviciu ş i col., în S C IV , 5, 1— 2, 1954, p. 150 şi S C IV , 4, 1— 2, 1953, p. 174 şi urm. 1123. C ele două faze au fost ob servate în că de D. M. T eodorescu, o p . cit., p. 10 şi urm. 1124. C. D aicoviciu, I. H. C rişan, în M a teria le, 5, 1959, p. 399 ; ib id e m , în M a teria le, 7, 1961, p. 302— 305. : 1125. C. D aicoviciu şi col., în S C IV , 2, 1, 1952, p. 291— 292. 1126. I. H. Crişan, Şt. p. 68— 69.
F erenczi, V. V a siliev , în
M a teria le,
10,
1973,
1127. C. D aicoviciu, I. H. C rişan, în M a teria le, 7, 1961, p. 302— 305. 1128. C. D aicoviciu şi col., în SC IV , 3, 1952, p. 304— 306.
381
1129. Ib id e m , loc. cit., p . 306.
1130. Strabon, G eogr. V II, 3, 5 ; H. D aicoviciu ,
D acia, 53—54.
1131. P tolem aeus, G eogr., III, 8, 4. 1132. H. D aicoviciu, loc. cit. 1133. D. M. Teodorescu, în A C M IT , 1930, p. 25 ; V. P ârvan, G etica, p. 481. D intre lu crările lu i C. D a icoviciu v o m trim ite doar la sinteza din Ist. R om ., 1, p. 279 şi urm. 1134. H. D aicoviciu, în A cta M N , 5, 1968, p. 53 ; id., în D acia, p. 53. îm p otriva legării cetăţii de la P olovragi de cele din M unţii Orăş tie i se pronunţă şi V. B u şilă — A l. V u lp e, în D ro b eta , 1974, p. 144. 1135. P entru fiecare cetate şi aşezare de tip d a v a a se ved ea catalogul, supra p. 292—319, cu b ib liografia resp ectivă. 1136. A . N iţu şi M. Z am oşteanu, în M a teria le, 6, 1951, p. 370—371. A se vedea şi rezervele exp rim ate de N . G ostar, în A p u lu m , 5, 1965,
CAPITOLUL VIII
CULTURA 1. C ultura m aterială. 2. A rta şi ştiinţa. 3, Religia. 4. C aracteris ticile culturii daco-getice.
‘C onceptului de cu ltu ră i s-a u a trib u it şi continuă încă să i se atribuie diverse accepţiuni. De cele m ai „multe ori, p rin cultură se înţelege doar creaţia artistică şi ştiinţifică a unei societăţi. El are însă, aşa cum pe bună d re p ta te a ră ta P. P. P a n a ite s c u 1137, un caracter cu m u lt m ai complex cu referiri la toate dom eniile vieţii sociale. C onceptul de c u ltu ră cuprinde în sfera sa totali tatea valorilor, a tît m ateriale cît şi spirituale, create de o anu m ită societate oa re z u lta t a l unei acum ulări desfăşurate de-a lungul istoriei. D efinirea c u ltu rii ca operă de creaţie a unei colec tivităţi, a unui popor este singura în m ăsură să ne ofere o înţe legere aprofundată a ei în cadrul desfăşurării istoriei. P e n tru dim ensionarea culturii daco-getice din vrem ea lui B u reb ista şi, m ai ales, p e n tru a -i putea fixa locul şi ap ortul pe care l-a adus în ansam blul cu lturii Europei din sec. I î.e.n. este nece sa ră o analiză a m ultip lelo r elem ente ce o compun. Se im pune, deci, o tre c ere în rev istă a to t ceea ce s-a creat pe tărâm ul cul tu rii m ateriale şi a celei sp iritu ale p e n tru a determ ina nivelul d e dezvoltare a l societăţii daco-getice d in vrem ea lui B urebista, n iv e lu l de civilizaţie la care aju n seseră străm oşii noştri. Istoricii d in zilele noastre recunosc că în E uropa antică au existat şi alte •civilizaţii decît cea greeo-rom ană, civilizaţii originale ce au apar ţin u t celţilor, germ anilor, daco-geţilor, ib erilo r etc. Epoca lui B urebista înseam nă începutul acelei etape din ci vilizaţia daco-geţilor oare este num ită, din ce în ce m ai insistent, d e către cercetători oa epoc-t clasică a culturii daco-getice nu n u m ai ca stadiu de v îrf pe caie i-a atins, ci şi în rap o rt cu ce
383
lelalte civilizaţii europene în care se integrează, d atorită esenţia lităţii sale. F ireşte, n u vrem să spunem cu aceasta că civili zaţia daco-getică a atin s nivelul civilizaţiei clasice greceşti sau rom ane cu care n u poate fi com parată.
1
CULTURA MATERIALĂ In cadrul de faţă n u este posibilă o analiză am ănunţită a cul tu rii m ateriale daco-getice din sec. I î.e.n. Scopul n o stru este doar de a defini nivelul de dezvoltare la care aceasta a ajuns şi m ă su ra în care ea corespunde, se integrează ca nivel, în civilizaţia acelor vrem i şi de a vedea în ce m ăsură se apropie ori se dife ren ţiază de civilizaţia altor popoare răm ase în afara fru n ta riilo r stăp în irii rom ane. U n indiciu sigur în sensul pe care l-am a ră tat ni-1 pot oferi uneltele de producţie. „M ijloacele de m uncă — spu nea K. M arx —■indică n u num ai g radul de dezvoltare a forţei de m uncă om eneşti, dar şi rap o rtu rile sociale în care se lucrează" 1138. Am a ră ta t în rep etate rîn d u ri că la baza dezvoltării deose b ite pe care o cunoaşte societatea daco-getică d in vrem ea lui B urebista s tă generalizarea fierului, tră s ă tu ră fundam entală şi definitorie a civilizaţiei de tip Latene. F ie ru l a constituit, aşa cum ară ta Fr. Engels „cea m ai însem nată din toate m ateriile prim e care au ju ca t u n rol rev o lu ţio n ar în istorie" 1139. C ercetările din u ltim a vrem e a u dovedit că cele m ai vechi piese de fier descoperite la noi datează din H allstatt Ai. Este vorba de un topor de fie r cu g au ră de înm ănuşare verticală (celt), ce a a p a rţin u t u n u ia d in tre m orm intele necropolei de la Lăpuş (jud. M aram ureş) şi se datează în sec. X III î.e .n .1140. încă de la începutul prim ei epoci a fierului· (H allstatt A) există indicii că reducerea m in ereu rilo r de fie r şi p relucrarea noului m etal se făcea p e lo c 1141. în faza urm ătoare (H allstatt B) avem însa do vezi sigure cu priv ire la reducerea şl p relu crarea fierului. In acest sens ne sta u m ărtu rie descoperirile făcute la C em atu de Sus (jud. C ovasna)lia-, G aliţa (com. Ostrov, jud. C o n stan ţa)1143 sau B abadag (jud. Tulcea) 1Ui. O ap ariţie a tît d e tim purie a m etalurgiei f ie r u lu i1145 punea problem a originii acesteia, a sp aţiu lu i de unde s-a p u tu t ea răspîndi la noi. A supra acestui subiect există o v astă lite ra tu ră pe oare nu este cazul s-o co m en tăm U46. Vom reţin e doar că a
384
14. U nelte agricole de fier aaco-getice
Unelte m eşteşugăreşti de fier daco-getice
cîştigat din ce în ce m ai m ulţi adepţi ipoteza după care în nordvestul Peninsulei Balcanice, încă în sec. a l X I-lea î.e.n., a existat un centru m etalurgic im portant independent de cel m icroasiatic. Acesta a avut un rol de seam ă în propagarea fierului şi a teh nologiei sale spre Italia, E uropa C entrală ori regiunile noastre, m ergînd m u lt spre est deci, exact invers decît se crezuse mai în a in te 1U7. Tot în leg ătu ră cu centrul din zona nord-balcanică sînt puse şi descoperirile din G recia şi cele de pe ţărm u l Mării Egee 1148. Nu vom urm ări d rum ul pe care-1 parcurge m etalurgia fie ru lui în evoluţia sa. Ne vom opri doar a su p ra perioadei care ne interesează în cadrul de faţă şi anum e L atene-ul şi în special perioada lui Burebista. La Doboşeni (com. B răduţ, jud. Covasna) au fost descoperite două cuptoare p e n tru redus m inereu de fier; E le sîn t d e form ă circulară cu diam etrul fundului de 80— 90 cm. C uptoarele au fost săpate în pantă şi a-u fost prevăzute cu cîte o placă de lu t de form a unui semidise prevăzută cu u n orificiu cen tral prin care s-a introdus un tu b cu rol de foaie m enit să întetească focul. în ju ru l cuptoarelor şi pe v a tra lo r s-a descoperit m u ltă zgură de fier. De asem enea s-au găsit grăm ezi de m inereu de fier, căr bune, var şi piatră de v a r 1149. D atarea cuptoarelor p en tru redus m inereu de fier de la Doboşeni nu se poate face cu idestulă exac titate. La îndem înă ne sta u doar cîteva fragm ente ceram ice dacogetice (fragm ente d in buza unor fructiere) c a re a r putea să a p a r ţină sec. al II-lea î.e.n. dar a r putea să se dateze foarte bine şi în sec. I î.e.n. ştiu t fiind fap tu l că asem enea vase au o perioadă de existenţă îndelungată. Cuptoarele sau alte u rm e din perioada dacică cu privire la p relucrarea m inereului d e fier în această p a rte a T ransilvaniei sînt num eroase şi fa p tu l îşi găseşte explicaţia în abundenţa aces tui im portant m inereu în B azinul Ciucului. C uptoare p entru redus m inereu de fie r s-au m ai descoperit la Moaeşa, to t în jud. Covasna, apoi la Caşinul Nou (com. Plăieşii de Jos, jud. H ar ghita) sau la Bezid (com. Sîngiorgiul de Pădure, jud. M ureş). în depresiunea Ciucului a u m ai fost descoperite u rm e cu privire la p relucrarea m inereului de fier din epoca L atene daco-getică la Cozmeni. M ădăraş, P ăuleni-C iuc şi Tom eşti, toate în jud. H ar gh ita 11δ0. O im portantă staţiu n e daco-getică p e n tru p relucrarea m ine reului de fier s-a descoperit în zona m untoasă a M ehedinţiului şi anum e la Cireşu, com ună situ ată la 27 km nord-vest de D rob eta-T u rn u Severin, Aici, în 1958 au fost descoperite două cup toare p e n tru redus m inereu de fier care sîn t am plasate to t în
387
p an tă ca şi cele de la Doboşeni. V etrele lor (de form ă ovoidală cu un orificiu central) sînt m ărginite de cîte un b rîu de păm înt a rs sau de cărăm izi crude ce făceau p arte din calota cuptorului. Şi de această dată s-au descoperit grăm ezi de zgură, m inereu de fier şi cîteva fragm ente ceram ice dacice care n -au p u tu t fi în cadrate cu destulă siguranţă a trib u ite fiind unei „etape vechi a cu lturii geto-daeice, poate de la sfîrşitu l prim ei vîrste a fieru lu i“ 1151. P e n tru precizarea cronologiei im portantelor descoperiri de la Cireşu, au fost relu ate săpăturile în 1969. Cu această ocazie s-a descoperit o locuinţă cu două încăperi situ a tă în im ediata apro piere a unuia d in tre cuptoarele descoperite în 1958 şi evident în legătură cu acesta. La d istanţă de aproxim ativ 10 m sp re sud-est de cel de al doilea cuptor din 1958 acum s-a găsit altu l de aceeaşi form ă şi construit în aceeaşi m odalitate. Un a lt cuptor a fost descoperit în nord-vestul: comunei pe m alul pîrîului B ahnea 1152. A tît în locuinţă cît şi în ju ru l cuptoarelor nici de data aceasta n -au fost descoperite decît fragm ente ceramice. U nele au apar ţin u t unor vase borcan cu profil aproape drept, form ă pe care am atrib u it-o fazei m ijlocii din evoluţia ceram icii daco-getice. A u m ai fost descoperite fragm ente d in tr-u n vas cenuşiu lucrat cu ro ata şi poate o p a rte d in tr-u n Opaiţ dacic. Ceram ică cenu şie lu crată cu ro ata s-a descoperit şi c u ocazia săp ătu rilo r din 1958. Pe baza tipologiei noastre autorul săp ătu rii datează întregul com plex la începutul fazef m ijlocii ceea ce a r însem na sec. al III-lea î.e.n. Cele cîteva fragm ente descoperite n u sîn t în m ă su ră să ne dea precizări de ordin cronologic. Fragm entele de vase cenuşii lu crate cu roata ne fao să ne gîndim m ai degrabă la sfîrşitu l fazei a H -a din evoluţia ceram icii daco-getice. In acest sens pledează şi existenţa opaiţului dacic (dacă este într-adevăr). Procesul de cristalizare al acestei form e d e vas a tît de specific p e n tru daco-geţi se va încheia num ai în sec. II î.e .n .1153. Iată indicii oare ar pleda p e n tru sec. a l II-lea î.e.n. Dacă cu privire la precizările cronologice a u m ai răm as incertitudini, săp ătu rile din 1969 au dovedit că la Cireşu a ex istat un cen tru dacic pentru reducerea m inereului de fier existent d in belşug în această zonă. D upă c ît se p a re ' prelucrarea: îrfc continuare a fieru lu i n u se fă cea pe loc·. Un alt cuptor p e n tru redus m inereu de fier s-a descoperit la B ragadiru (com ună su b u rb an ă a m unicipiului B u c u re şti)1154. Şi de d a ta aceasta v a tra e ste aşezată în p an tă şi are form ă ovală. In ju ru l cuptorului şi pe suprafaţa lui s-a descoperit zgură, ce nuşă şi cîteva lupe. El a fost d a ta t în sec. II—I î.e.n. M inereul folosit a p u tu t fi local sau adus d in regiunea subcarpatică.
388
Dovezi eu priv ire la reducerea m inereului de fier se pare că au m ai fost descoperite la Teiu (jud. Argeş) şi în Moldova, la B o to şan i1155 Ele n efiind publicate nu cunoaştem am ănunte asupra lor. A şadar, în sec. II— I î.e.n. existau în D acia cuptoare-furnale p e n tru redus m inereu de fier. Ele se cunosc a tît d in interio ru l cît şi din afara lan ţu lu i carpatic şi sînt situ a te m ai ales în zone bogate în m inereu de fier (Ciuc, M ehedinţi). C uptoarele sîn t am ena jate în pantă, eonstînd d in tr-o v a tră de lu t prevăzută cu u n ori ficiu central necesar rev erb eraţiei peste care se aşezau în a lte r nanţă s tra tu ri de m in ereu ri de fier şi de cărbune. La acestea se adaugă p iatră de v a r şi v ar oa fondant contribuind la în d ep ărtarea im p u rităţilo r p rin scăderea punctului de to p ire a am estecului de m inereu şi la creşterea fluidităţii. F ond an tu l a ju ta la intensifica rea reacţiilor chim ice ce se petreceau în cuptor obţinîndu-se pe această cale o desulfurare şi defosforare a fontei. Acelaşi procedeu, în m are, se foloseşte şi azi. în cărcătu ra u n u i fu rn a l m odern cu prinde m inereuri feroase, com bustibili (cocs) şi fondanţi (cal c a r ) U56. V orbind despre topirea m inereului de fie r la celţi, J. Dechelette spunea că m inereul era red u s în cu ptoare ce se com puneau dintr-o groapă săpată în panta dealurilor. M arginile gropilor erau garnisite cu lu t re fra c ta r şi d u b lat e u pietre. Aici era aşe zat m inereul în s tra tu ri altern an te cu com bustibil (cărbune de lemn). O deschizătură practicată la baza gropii asigura tira ju l de a e r n a tu ra l sau p e n tru a fi introdus un aparat*, p rim itiv de în te ţiră a fo c u lu i1157. Tot în legătură cu topirea m inereului d e fie r R. J. Forbes 1158 arată că tipul cel m ai sim plu de cuptor, folosit şi azi de popoarele prim itive, constă din tr-o groapă căptuşită cu u n s tr a t de argilă la care se adaugă u neori şi piatră. C uptoarele de redus m inereu de fier Ia celţi sîn t foarte rare în prim ele perioade a le L atene-ului, în schim b ele sîn t num e roase în L atene-ul tîrz iu oorespunzînd în tim p ou cele dacice. Ele sîn t de aceeaşi form ă, uneori chiar şi de aceleaşi dim ensiuni, realizate în aceeaşi tehnică. A sem enea cu ptoare s-a u descoperit în Boem ia în regiunea R inului, în B avaria sau în F r a n ţa 1159. în cuptoarele de to pit şi redus m inereu d e fier se realiza doar o p rim ă fază a procesului tehnologic. Se o b ţineau lupe d e fier (fig. 16) de form ă ovală sau ro tu n d ă cu p a rte a superioară concavă iar cea inferioară convexă. Fiecare lu p ă are o despicătură triu nghiulară practicată în ain tea răcirii com plete p e n tru a se controla calitatea fontei obţinute. Lupele de fie r erau prelu crate în continuare în atelierele de fierărie unde erau încălzite şi prin
ciocănire la cald se în d ep ărtau im purităţile, restu rile d e zgură răm ase de la reducere. P rin acelaşi procedeu erau reduse bulele de a er destul de num eroase ia r m etalul e ra tran sfo rm at în lin gouri cu o stru c tu ră omogenă. L ingourile aveau form ă bitronconică ori bipiram idală cu v îrfu rile retezate şi din ele se tă ia can tita te a necesară la confecţionarea diverselor obiecte. Lingourile de fie r serveau uneori şi ca m ijloc d e schim b. C aesar n e spune că „britannii folosesc d re p t m onedă aram a, bani d e a u r sau bare de fier de o anum ită greutate" 1160. M ari c a n tită ţi de lu p e de fier a u fost găsite în ca d ru l a te lierelor de fierărie de la G rădiştea M uncelului. A stfel în tr-u n singur loc au fost descoperite 30 de asem enea lupe c u diam etre în tre 20— 21 χ 24— 26 cm, cîntărind fiecare 9—-11 kg. G reutatea celor recuperate este de 887 kg la care se adaugă cele pierdute
16. Lupe de fier descoperite la Grădiştea Muncelului
ajungîndu-se astfel la o to n ă d e fie r b ru t. I. G lodariu care a publicat această descoperire socoteşte că p e n tru fiecare lupă erau necesare 500 kg m inereu de fie r deci, p e n tru cele desco perite în tr-u n singur loc ar fi fost utilizate 50 de tone de m inereu de f i e r 1161. în cadrul a ltu i atelier (cel de pe terasa a VIII-a), tot de la G rădiştea M uncelului, au fost descoperite 15 lupe de fier, de aceeaşi form ă şi dim ensiuni. Ele au fost considerate d rep t „ber beci" p en tru sp a rt z id u r i116Z. C antitatea enorm ă de m inereu de fier din care s-au p re p a ra t lupele de la G rădişte ne face să cre dem că operaţiunea de topire şi reducere s-a făcut în altă parte. Nu este exclus să fie vorba de o zonă d in im ediata apropiere, cum crede Şt. Ferenczi, sau d e exploatările din M unţii Poiana Ruseă unde ştim că se extrăgea m inereu de fier în epoca ro m a n ă i163. U rm ele cu p riv ire la această p relu crare secundară a fierului b ru t sînt prezente în aproape toate m arile aşezări daco-getice din vrem ea lu i Burebista. Vom am inti doar cîteva d in tre acestea : Ce tăţen i 1164, P o ia n a 1165, A rpaşul de Sus, Sînorăieni, Tilişca, Rîşnov, în cele tre i din u rm ă s-a u găsit tu rte de zg u ră de f i e r 1166. Chiar dacă în m om entul actual a l cercetărilor n u se cunosc cuptoare p e n tru redus m in ereu de fier oare să fie d a ta te cu sig u ran ţă în epoca lui B urebista şi a telierele de la G rădiştea M uncelului Se datează la sfîrşitu l sec. I e.n. putem susţine fă ră team ă de a greşi că şi în acest tim p m inereul de fie r era to p it în acelaşi fel ca şi eventual eu un secol m ai în ain te şi în co n tin u are se prelu cra aşa cum o avem dovedit cu prisosinţă în cele tre i m ari ateliere de fie rărie descoperite în aşezarea civilă d e la G rădiştea M u n c elu lu i1167. M ărturie în acest sens ne stau· n en u m ăratele unelte, de diverse în treb u in ţări, găsite în cetăţile burebistane ori în davele d in vrem ea sa. T oate acestea din p u n c t d e vedere tipologic n u se deosebesc p rin nim ic faţă de cele d e la sfîrşitu l sec. al II-le a î.e.n. sau din sec. I e.n. D atarea exacta a uneltelor, la daco-geţi o ri la alte popoare, este greu dacă nu im posibil de făcut, c h ia r şi a tu n c i cîn d există o m inuţioasă înseriere tipologică a lor. M otivul îl constituie greu tatea de a stabili, de a preciza ou ex actitate în tim p, dife ritele etape a le procesului lor d e evoluţie. Şi, to ate acestea, în deosebi, atunci cînd este vorba de in terv ale scurte. U neltele de producţie au a v u t o existenţă ce se eşalonează p e o d u ra tă de tim p destul de lungă, sp re deosebire de podoabe, care, în funcţie de m odă, se schim bă m ai rap id şi, în consecinţă, cronologia lor poate fi d eterm inată cu m ai m u ltă certitudine. P recizările d e m ai în ain te le-am făcu t cu in te n ţia de a a ră ta că n u e s te posi
391
bilă o separare tran şan tă, în cadrul fazei clasice, a uneltelor ce corespund ca tim p dom niei lui B urebista, pe de o parte, iar pe de altă parte a acelora din sec. I e.n. C ovîrşitoarea lo r m ajori tate îşi fac, cu siguranţă, ap a riţia în sec. I î.e.n. şi vor continua de-a lungul veacului urm ător. O schim bare radicală va interveni doar odată cu in sta u ra rea stăpînirii rom ane pe păm întul Daciei. D ată fiind îm p reju rarea că ocupaţia principală a daco-geţilor o constituia, de foarte m ultă vrem e, a g ric u ltu ra ni se pare firesc să începem cu uneltele agricole. Încă în sec. al II-lea Le.n. daco-geţii folosesc fieru l de plug. In tr-u n stu d iu consacrat acestuia arătam că problem a uneltelor agricole şi, în special, cea a plugului în antichitate precum şi evoluţia lui ocupă u n loc im portant în lite ra tu ra arheologică şi etnografică 1168. Prim ele pluguri în E uropa au fost de lem n : la început sim ple crăci p e n tru ca apoi, trep tat, î n cursul veacurilor să se perfec ţioneze. Izvoarele litera re m enţionează;; foarte devrem e pluguri de m etal. A stfel, Ia; etrusci- se vorbeşte despre un plug de aram ă votiv care n -a avut o în treb u in ţare practică. Arheologic^ m eta lu l în tre b u in ţat la ;plug ap are destul de tîrziu, num ai spre sfîr şitu l epocii L atene 1169. A bia de la această d a tă se poate vorbi de piese; m etalice ce se adaugă la plugul de lem n în tre b u in ţa t prac tic în agricultură. Fiind vorba de pluguri confecţionate din lem n, la c a re se ataşează doar un fier la t (brăzdar) şi apoi un fie r lung (cuţit) în săpăturile arheologice s-au descoperit, după cum era firesc, num ai piesele m etalic», în funcţie de care s-au p u tu t sta bili tip u rile de pluguri. F ierul la t sau brăzdarul, de form ă triu n g h iu lară, cu m argi nile îndoite în genul unui m anşon deschis este bine cunoscut şi destul de răsp în d it în E uropa epocii Latene. In general sînt, cum spune J. D echelette „plăci triu n g h iu lare m ai m u lt sau mai puţin prelungi cu m arginile laterale îndoite în form ă de a r i p i . . 1170. în cadrul acestei form e specialiştii a u deosebit două tip u ri de fiare de plug : u n u l celtic (îngust de form a unei lame) şi altul rom an (triunghiular cu m arginile îndoite în genul unui manşon). La baza am belor tip u ri stă acelaşi principiu şi anum e de a în tări talpa ; care m ai în ain te răscolea singură păm întul. în aşezările celtice se întîlnesc am bele J'orme. F iarele de plug înguste sînt tipice mai cu seam ă p e n tru părţile sudice ale spaţiului celtic. în nord există o altă form ă, to t îngustă care se apropie însă m u lt de aşa-zisul tip rom an ii7t. Spre deosebire de tipul celto-rom an la plugul daco-getic întîlnihi un a ltu lp d ife rit substanţial. F ie ru l de ;plug dacic are form a linei ;linguri; El este de fa p t o bară m asivă aplatizată,
392
cu v îrfu l triu n g h iu lar în genul unei linguri, cu o puternică nerv u ră m ediană şi term in a t în tr-u n cîrlig cu care se fixează de talp a plugului. La fixarea cîrligului se adaugă m ai m ulte m anşoane de fier. Un asem enea m anşon (verigă) s-a descoperit în cadrul atelierului de fierărie de la G rădiştea M uncelului găsit în 1971. Din inv en taru l aceluiaşi atelier face p arte şi un fier de plug în curs de p r e lu c ra re 1172. A ria de răspîndire a formei des pre care discutăm se lim itează la lum ea tracică. A tunci cînd ne-am ocupat cu problem a plugului la daco-geţi am presupus că brăzdarul în form ă de lingură ar constitui un produs propriu acestora, de inspiraţie elenistică. U lterior, cercetătoarea bulgară M aria Cicikova a a ră ta t însă că brăzdare d e plug de aceeaşi form ă şi uneori chiar de aceleaşi dim ensiuni s-au descoperit în m ediul sud-iracie încă din a doua ju m ă ta te a sec. al 1; IV -lea î.e .n .1173. Ele se vor continua aici pe d u rata veacurilor u r m ătoare, în epoca rom ana, coexistînd cu fiarele de plug de tip îl·;· . roman. Aşa stînd lucrurile este posibil ea fieru l de plug în form ă , de lingură să fi fost p relu a t de daco-geţii din sudul tracic şi ca atare, tip u l să n u fie p ro p riu daco-geţilor, ci tu tu ro r tracilor avînd la origine, fo arte probabil, u n m odel grecesc. Cînd anum e va p ătru n d e el în lum ea tracilor de nord n-o putem preciza. Ştim doar că el e ste larg răsp în d it în to ate m arile aşezări dacogetice de la nordul D unării databile în sec. II—I î.e.n. A lături de brăzd aru l din fier prop riu tracilor, în Dacia p rerom ană întîlnim şi tipul celtic ori pe ccl rom an. Uri fier de plug de tip celtic a fost descoperit în Moldova, la Ichim erii (jud. Bo to şa n i)1174, i a r în com ună Negri (jud. Bacău) s-a găsit, întâm plător, în vara an u lu i 1965, un depozit deosebit de interesant. In tr-o groapă au fost ascunse nu m ai p u ţin de 315 fiare de plug celtice, 22 bare în form a u nor lam e de sabie şi 16 piese m ărunte, !§: cîntărind în total peste 275 k g 1175. B arele de fier în form a unor lam e de săbii sîn t bine cunoscute în lum ea celtică, din sec; I î.e.n. A ria lo r principală de răspîn d ire cuprinde n o rd u l E lveţiei şi sudul G erm aniei. Asem enea piese s-au descoperit, de ex., în aşezarea de la M anching şi co respund celor d in M oldova n u num ai ca form ă, ci şi ca dim en siuni 1176. Piesele m ăru n te îşi găsesc şi ele paralele fo arte apro p iate în lanţurile cu care celţii prindeau săbiile de -centură. D at fiind faptul că m area aşezare de la B rad (poate Z argidava) se găseşte doar la 8 km de locul unde s-a descoperit depo zitul ni se p are foarte plauzibil ca acesta să fi a p a rţin u t unui negustor eelt ce venea să-şi desfacă m arfa în „tîrg h l“ de la Brad. In acelaşi sens pledează alte 19 bare de fier, de acelaşi
s
393
tip cu cele de la Negri descoperite tot în Moldova, la Onicenî (jud. N e a m ţ)1177. Locul lui de origine îl putem şti după barele de fier în form a unor lam e de sabie. El a fost nordul Elveţiei ori sudul G erm aniei. Cine m ai poate azi şti care au fost îm pre ju ră rile ce l-au silit pe p ro p rietaru l depozitului găsit la Negri să-l ascundă în păm înt, fă ră să m ai ajungă cu el la locul de desfacere. P lasarea în tim p a depozitului se poate face pe baza fiarelor de plug celtice dar, m ai cu seam ă, pe tem eiul barelor (form ă sub care se vindea şi se tra n sp o rta fierul). La acestea se adaugă lan ţu rile de sabie. Din păcate nici u n u l d in tre obiectele celor tre i grupe m enţionate nu poate fi d a ta t cu suficientă certi tudine. F iarele de plug de form a unor lam e înguste, eu m ar ginile superioare răsfrînte, sînt. frecvente, m ai cu seam ă, în sec. I î.e.n. în acelaşi răstim p pot fi datate şi barele (lingourile) de fier. De aceea, credem că depozitul a tît de in teresan t de la N egri aparţine, foarte probabil, sec. I î.e.n, şi anum e epocii lui B urebista, cînd negustorii celţi pu teau veni din su d u l G erm aniei ori nordul Elveţiei să-şi desfacă m arfa în Dacia. Depozitul n-a p u tu t aparţine unei perioade m ai tîrzii p e n tru sim plul m otiv că în sec. II— IV e.n. cînd a fost d a ta t 1178, centrele de producţie m etalurgice celtice d in sudul G erm aniei erau de m ultă vrem e ocupate de rom ani şi asem enea produse au în cetat de m ult să m ai fie lucrate. F iarele de plug rom ane, de form ă triu n g h iu la ră cu m arginile superioare îndoite, în form ă de m anşon; sînt m ai num eroase. Ele se cunosc nu num ai d in epoca rom ană, ci şi d in cetăţi dacice. în acest sens vom 'Cita cele două fiare d e plug aparţinînd tipului rom an descoperite în c e ta te a dacică de la C ă p îln a 1179. P e n tru exem plarele găsite în tîm plător este foarte greu să precizăm dacă ele provin dintr-o aşezare prerom ană ori d in tr-u n a ce a p arţin e perioadei provinciei. Iată deci, că la daco-geţi începînd, cel puţin, din sec. al II-lea î.e.n. găsim în tre b u in ţat la plug u n brăzdar de fier. Cele mai num eroase exem plare a p a rţin unui tip propriu, preluat, Toarte probabil, din lum ea sud-tnacică1180, insp irat la rîn d u l lu i din civilizaţia grecească, a lă tu ri de care întîlnim , sporadic, fie form e specific celtice, fie rom ane. C hiar form ele străin e au p u tu t fi produse în atelierele locale ia r unele constituiau piese de im port. D epozitul de fiare de plug descoperit în M oldova pledează pen tru im portul celor de tip celtic, pe oale com ercială fără să fie vorba d e o p relu a re a lo r d e c ă tre geto-daci. în leg ătu ră c u brăzdarele dacice de plug a r m ai fi, poate, de adăugat că ele vor continua în cadrul Daciei rom ane atestînd,
394
.alături de num eroase a lte dovezi, persistenţa populaţiei autoh tone în provincia nord-dunăreană. În treb u in ţarea fieru lu i la confecţionarea uneltelor agricole n u se va lim ita doar la brăzdarul şi c u ţitu l plugului. Din acelaşi m etal vor mai fi lu cra te num eroase alte unelte agricole : coase, seceri, sape, cosoare p e n tru vie etc. Coasele cu lam ă de fier sînt, ca şi brăzdarele, num eroase, descoperite fiind pretu tin d en i, în aproape to ate aşezările dacogetice m ai im portante. Ele sîn t de form a u n ei lam e m ari (0,25— 0,60 m) de fier, curbe, uneori cu m iner, de asem enea curb, ce se prindea, prin in te rm e d iu l unor n itu ri, de p artea lem noasă iar, alteori, term in ate în tr-u n sim plu v îrf ascuţit, în genul unui cîrlig ce avea aceeaşi m enire. Pînă acum din lite ra tu ra de specialitate lipseşte un stu d iu a m ă n u n ţit care să c u p rin d ă uneltele agricole în to talitatea lor. Excepţie face doar fieru l de plug. T rebuie spus ,că nici celelalte unelte m eşteşugăreşti nu s-au bucu rat de o tra ta re m onografică. O asem enea lu cra re ar fi deosebit de u tilă şi a r um plea un serios gol în docum entarea noastră cu p riv ire la cu ltu ra m aterială dacogetică. în lipsa unei atari sinteze sîntem nevoiţi a ren u n ţa la p recizări de ordin tipologic, ce aduc după sin e precizări crono logice, a tît în ce p riv eşte celelalte unelte, c ît şi coasele. în a fa ră de c rite riu l dedus d in form a m inerului, coasele ,m ai pot fi clasificate d u p ă lăţim ea la m e i: există exem plare cu lam a ab ia de 3 cm , ia r altele depăşesc chiar cu m ai m u lt d e dublu această lăţim e, a ju n g în d la 8— 10 cm,. U n a lt c rite riu de clasi ficare îl oferă form a lam ei : dreap tă ori curbă. Coase de aceeaşi form ă, reprezentate p rin v arian tele tipolo gice de oare am v o rbit, se cunosc şi d in a ria de răspîndire cel tică. De n o tat însă că sîn t m ai frecvente în zona d e răsă rit şi central europeană, pe cînd în vest ele constituie a p a riţii cu totul sporadice. P e te rito riu l F ranţei, de ex., coasele s în t foarte r a r e 1181. R ăspîndirea de oare. vorbeam ar constitui u n indiciu asupra lo cului de origine a coaselor de fier. P roblem a se pune în egală m ăsură şi cu p riv ire la seceri şi de aceea o vom tra ta îm preună. D intre num eroasele analogii, cîte se cunosc p e n tru coase, din aria celtică vom am inti doar cîteva. în aşezarea d e la S tra doniee s-au găsit coase, a tît cu \,lama îngustă, cît şi lată ; curbe ori d r e p te 1182. Coase au fost descoperite apoi în m area aşezare celtică de la La T e n e 1183. C îteva exem plare fragm entare s-au descoperit în m arele oppidum de la M a n ch in g 1184. Coase, în tru to tu l asem ănătoare celor daco-getice, sîn t deosebit de frecvente în descoperirile celtice de pe terito riu l de azi a l U ngariei sau în im ediata vecinătate. Vom am inti de ex., coasele găsite în di-
395
verse rîn d u ri la S zalacsk a1185, apoi pe cele de la Kaposm ero li3s ori H alim ba 1187. La acestea se pot adăuga exem plarele de la M unkaeevo 1188 ori cele de la Velem Szent Vid 1189. P linius cel B ătrîn, în lucrarea sa, Istoria naturală, ne vorbeşte despre o coasă scu rtă italică şi u n a lungă galliică 119°. Coasele din Dacia fac p a rte din cea de a doua categorie. R ăm îne însă sâ se vadă în ce m ăsură daco-geţii au p relu at această unealtă de la celţi sau dacă n u cum va procesul a fost invers. în sensul eă ele să-şi aibă originea în lum ea daco-getică de unde să fi p ătru n s în cea celtică. în acest sens a r pleda m area frecvenţă a coaselor, m ai eu seam ă în Transilvania, şi rărire a lor tre p ta tă cu cît ne îndreptăm : spre vestul Europei. Aceeaşi este situ a ţia şi în ceea ce priveşte secerile. N um ărul lor în depozitele de bronzuri, de la sfîrşitul epocii bronzului şi de la începutul prim ei v îrste a fierului, este m ai m ult decît im presionant. Ele se cunosc de pe întreaga a rie de locuire dacogetică dar, m ai c u seam ă, din T ransilvania. Că secerile sîn t p ro duse locale, ne-o dovedesc tip arele p e n tru tu rn at, -găsite' în n u m ăr m are. Enorm a cantitate a secerilor din sp aţiul transilvănean I-a determ in at pe J. D echelette să p resu p u n ă c h ia r că secera, ca atare, este o invenţie nord-tracică cu c e n tru l în in terio ru l arcului c a rp a tic 1191. C ercetătorul M ircea Rusu, în tr-o lu cra re re c e n tă 1192 a catalogat d in T ransilvania un n u m ăr de 3 284 seceri ce se eşalonează pe d u ra ta epocii de sfîrşit a. bronzului (Bronz D) şi de început a prim ei v îrste a fierului (H allstatt A i—Ba). E le a p a r ţin celor tre i tip u ri principale p rin tre care figurează şi -cele cu peduncul, adică o tijă ce se introducea în m in eru l de lem n al seoerii. încă d in prim ele perioade ale H allstattu lu i (B) secerile vor fi lucrate şi din fier. O dovadă în acest sens ne-o oferă exem plarul descoperit la B a b a d a g 119S. E ste foarte in teresan tă concluzia Ia care aju n g e M. R usu şi anum e că la încep u tu l prim ei v îrste a fierului (H allstatt Ai) există cele m ai num eroase seceri (2 734 de ex.) şi că ele se vor opri la începutul perioadei de m ijloc a H allstattului. D upă aceea există un h iatu s ce durează pînă la L atene-ul m ijlociu (Latene C). F enom enul n u este propriu doar zonei -daco-getice, ci se' întâl neşte în în treag a Europă. O în tre ru p e re aşa de îndelungată în folosirea seoerilor constituie încă o enigm ă ce n -a fost dezlegată. D iferitele explicaţii care s-au d a t se re fe ră la dom eniul· religios ceea ce, după p ărerea noastră, n u poate fi verosim il. M. Rusu crede că h iatu su l respectiv îşi găseşte ra ţiu n e a în revenirea la secera de lem n. In aceasta era fix a tă o lam ă, desigur, cu rb ă de fie r oare în descoperirile arheologice e ste lu a tă d rep t c u ţi t 1194. F a p t este că secerile vo r fi d in nou num eroase în perioada de
sfîrşit a epocii Latene. In epoca a doua a fierului cele mai multe seceri au lama îngustă şi se termină într-un peduncul, alături de un al doilea tip, la oare prinderea de miner se realizează prin intermediul unui cîrlig. Şi de data aceasta, la fel ca şi în oazul coaselor, secerile sînt foarte numeroase în spaţiul daco-getic şi ie răresc cu cît înaintăm spre vest. Deosebit de sem nificativ în acest sens ni se pare faptul că la Manching nu s-a găsit nici măcar un singur exem p lar1195. ^ —“«Precizările cu privire la originele secerilor din cea de a doua ( vîrstă a fierului sînt extrem de dificile. Sînt ele preluate de Ncătre strămoşii noştri de la celţi ? sau celţii le-au împrumutat ide la daco-geţi ? Iată întrebări la care nu se poate da un răspuns j cît de cît mulţumitor. Un lucru doar este sigur şi anume că la J cele două neamuri, pe vremea lui Burebista, se întîlnesc aceleaşi / tipuri de seceri confecţionate din fier în ateliere celtice ori în l ateliere daco-getice. λ, Răspîndirea, atît _a_3ecealpr cît şi a coaselor, ar pleda în fa.W area priâfskăţii, în ceea ce priveşte uneltele agricole, a dacof geţilor faţă de celţi. De aceea, ni se pare posibil, ţinînd cont de ( antecedentele ce merg înapoi pînă în epoca bronzului, ca prio ritatea în agricultură să fi fost deţinută de daco-geţi şi că de la ei să fi preluat celţii măcar o parte a uneltelor agricole. Oricum J ar fi, rămîne de explicat acel curios hiatus constatat atît în ( vestul cît şi în estul Europei cu privire la seceri şi coase. în sprijinul priorităţii de oare vorbeam vin şi textele literare care ni-i arată pe traci (deci, şi pe daco-geţi), încă de la înce putul menţionării lor în istorie, ca mari producători de ce reale im . Este sem nificativ în acest sens ceea ce ne relatează Arrianus cu privire la expediţia lui Alexandru Macedon în nor dul Dunării. Oştilor macedonene le-au oferit o bună pavăză îmbelşugatele holde de grîu getice l-a adăpostul cărora au putut înainta, culcîndu-le cu lăncile în clin ate1197. Atena îşi procura grîul necesar din Tracia 1198. —— —— nu va fi aceeaşi cu privire la metalurgie. în acest domeniu toate descoperirile converg înspre a ne arăta o netă superioritate a celţilor. De la ei vor fi preluat daco-geţii procedee tehnologice superioare de prelucrare a fierului precum şi usten silele necesare. Dar, înainte de a trece la acest subiect va trebui să mai zăbovim puţin şi asupra altor unelte agricole. în multe aşezări daco-getice s-au descoperit destul de nume roase lame din fier cu vîrful curbat ce le poate fi atribuit rolul de unelte agricole folosite în special la cultura viţei de vie. Ele se aseamănă în mare măsură cu! cosoarele de vie din zilele noastre. Asemenea unelte sînt bine cunoscute în aşezările celtice
397
contemporane. Astfel, în marele oppidum de la Manching s-au descoperit 11 exem plare1199. Ele figurează în număr mai mare ori mai mic printre descoperirile din Cehoslovacia (Stradonice şi Stare Hradisko), R. F. Germania (Koln, Steinsburg, Korner, Amoneburg, Altenburg), Elveţia (La Tene) sau Franţa (Fort Harrouard — dep. Eure et Loire, Roohefort — lîngă Grenoble) oa să amintim doar cîteva exemple 1200. La cele de mai înainte sînt de adăugat sapele şi săpăligile care cu greu pot fi deosebite de uneltele similare folosite în zilele noastre. Ne vom referi aici doar la cîteva exemplare găsite la Grădiştea Muncelului şi în alte aşezări dacice din Transil vania. Astfel, printre numeroasele descoperiri făcute în cadrul depozitului de pe terasa VIII de la Grădişte, în campania de săpături a anului 1951 1201 se înscrie o sapă de fier de aceeaşi formă şi dimensiuni cu a sapelor folosite în agricultură şi azi 1202. Un alt exemplar figurează printre uneltele găsite în cetatea dacică de la Căpîlna120S, la care se adaugă cele de la Piatra Craivii 1204. La anumite lucrări agricole, în special la vie, ţăranii noştri folosesc o sapă îngustă pe oare unii o numesc săpăligă, iar alţii săpoaie. Fără să se deosebească prin nimic faţă de acestea, este de ex. săpăliga găsită în depozitul de pe terasa VIII de la Gră dişte 1205, sau exemplarele descoperite în 1971 1206 Ia care se adaugă cele de la Piatra Craivii 1207. Atît sapele cît şi săpăligile nu-şi au corespondenţe cît de cît apropiate în descoperirile celtice, fapt care pledează şi el în fa voarea preponderenţei în materie de agricultură a daco-geţilor faţă de celţi. La acestea mai pot fi adăugate greblele de fier cu şase colţi găsite în cadrul depozitului de pe terasa a VIII-a de la Grădiştea Muncelului (patru exem plare)1208 sau cele din atelierul descoperit în 1971 1209. Este greu de spus dacă asemenea unelte erau folosite la m uncile agricole ori aveau altă întrebuinţare. Numărul mic de colţi le face nepractice pentru adunatul finului, operaţie pentru oare daco-geţii, ca şi ţăranii din zilele noastre vor fi folosit mai degrabă greble de lemn. în schimb, greblele de fier puteau fi întrebuinţate la afînarea pămîntului. Nu este exclus fireşte, să fi fost folosite şi în alte scopuri. Greblele lip sesc şi ele din descoperirile celtice. Un fel de secure îngustă eu gaura de înmănuşare verticală şi de mari dimensiuni se presupune că a putut fi folosită la anu mite munci legate de agricultură. Astfel de unelte, de aspectul unor mici săpăligi, atunci cînd au avut coadă, se cunosc atît din aşezările daco-getice cît şi din întreaga lume celtică, avînd o largă răspîndire în descoperirile de pe teritoriile Ungariei, Aus
398
triei, Cehoslovaciei, Elveţiei sau al F ranţei1210. Tot agricolă a putut fi o altă unealtă de fier ce avea o gaură de înmănuşare verticală, largă, iar vîrful ascuţit şi curbat. Asemenea unelte, dintre care un exemplar s-a descoperit şi în cetatea dacică de 1a Căpîlna 1211, sînt considerate ca pluguri de mînă. Ele se cunosc din lumea celtică fără a fi însă prea num eroase1212. Rîşniţele deşi nu sînt propriu-zis unelte agricole, totuşi prin funcţionalitatea lor se leagă strîns de producţia agricolă. In aşe zările daco-getice ele sînt foarte numeroase şi vom aminti aici doar pe cele găsite la Piatra Roşie1213 , Costeşti, Grădiştea Mun celului 1214, Tilişca i215, P oiana121®, sau P o p eşti1217 Tipul de rîşniţă întîlnit în aşezările daco-getice este cel grecoroman, lucrat fiind în rocă vulcanică şi compus din două piese : cea inferioară, fixă (meta), avînd forma unui con cu baza foarte largă şi vîrful puţin înalt. In centrul părţii inferioare era fixat axul de fier al rîşniţei. Partea superioară (catillus) are forma unui trunchi de con scobit în interior iar la mijloc prevăzut cu un orificiu pe unde erau turnate boabele. Partea superioară mai poseda un orificiu lateral unde se introducea mînerul ce punea rişniţa în mişcare. Spre deosebire de cele greco-romane, rîşniţele de tip celtic sînt mai simple. Ele au forma unui trunchi de con alungit şi sînt prevăzute cu un ax de lemn în care se introducea un cui de f ie r 1218. Rîşniţele de tip greco-roman, cu calităţi evident supe rioare, vor pătrunde şi în lumea celtică 1219, pe cîtă vreme- dacogeţii vor adopta de la bun început tipul de rîşniţă cu randa mentul cel mai sporit : cel greco-roman. «. Să trecem acum la uneltele meşteşugăreşti. Numeroase sîn ustensilele folosite la prelucrarea metalelor, în primul rînd a fierului în cadrul cărora locul cel mai important este deţinut de ciocane. Ele se prezintă sub diverse forme şi dimensiuni, avînd toate analogii, uneori exacte în lumea celtică de unde le-au pre luat, după toate probabilităţile, daco-geţii. Dintre ciocane se cu vin amintite în primul rînd baroasele, ciocanele de forje (Schmiedehammer). Un asemenea baros făcea parte dintre unel tele depozitului găsit pe terasa VIII de la Grădişte 1220. El este puternic (0,24 m lungime) : are ambele extremităţi late şi o gaură de fixare a cozii plasată la mijloc. Din inventarul atelierului descoperit în 1971 făceau parte şi asemenea baroase de diferite dim ensiuni1221. Un alt baros de aceeaşi formă a fost descoperit în cetatea de la Tilişca 1222 ori în cea de la Piatra Craivii 1223. Ciocanele de forjă sînt bine cunoscute şi larg răspândite în lumea celtică şi am putea cita aici aproape toate marile aşezări oppi dane celtice din Europa, pentru că baroasele sînt prezente pre
tutindeni. Ele se puneau, uneori, c h ia r şi în m orm intele unor fierari 1224. Baroasele de forje din fie r se întîlnesc şi în lum ea greeo-rom ană 1225. O diferenţiere tipologică a lor este greu de făcut fiind vorba de o unealtă a cărei form ă este im pusă de în săşi u tilitatea ei. Form a ca atare va răm îne neschim bată nu num ai în în treag a antich itate oi chiar şi m ult m ai tîrziu pînă aproape de zilele noastre. Num ai analize m etalografice m ultiple şi aten te a r putea să pună în evidenţă anum ite deosebiri. De aceeaşi form ă cu baroasele de forje, însă de dim ensiuni mai reduse, sîn t ciocanele destinate lu cră rii unor piese de metal mai mici. Cu ele se realizau n itu ri (N ietham m er) ori ornam ente în relief (Treibham m er). Din această categorie face p arte un ciocan descoperit în cetatea de la C ăpîlna (jud. Alba) 1226. Cu m u lt m ai num eroase sîn t ciocanele care au Un cap m asiv, pa tru la te r ori ro tu n d şi gaura de înmănuşare situ ată imediat sub cap (Setzhaihm er). Un asem enea ciocan s-a descoperit, de ex,, la G rădiştea MuncelUlui 1227i Ciocanele, ca ata re apar încă din prima vîrstă a fierului (H allstatt) şi vor continua apoi în to t cursul Latene-ului. In. perioadă d e sfîrşit, odată cu specializarea m eş teşugurilor, se vo r diversifica şi uneltele, printre care şi cioca nele. In fierăriile de ţa ră se mai folosesc şi azi aceleaşi ciocane ca şi cele dăcioe, de oare a r putea fi cu greu separate. Situaţia i-Ι·.' sim ilară şi cu privire la cleşti. N um ărul cleştilor, oe se foloseau în atelierele de prelu crat m etal, găsite pe to t cuprinsul spaţiului locuit de daco-geţi este m are. P în ă acum nil există, aşa cum spuneam , o lucrare care să cu prindă u n stu d iu asupra uneltelor daco-getice şi care, în mod firesc, sâ se ocupe şi d e d clasificare a cleştilor d e fier ră s pîndite astăzi p rin diverse m uzee ori depozite ale şantierelor. Cleştii sîn t de dim ensiuni d iferite de la 20—25 cm lungim e, unele exem plare aju n g în d să m ăsoare aproape 1 m. D upă form a gurii, cleştii p ot fi g ru p aţi în cleşti plaţi, ascuţiţi ori cu vîrfu l bont. Din prim a g ru p ă m e rită a m in tite exem plarele ce făceau p arte din instru m en tele depozitului grădiştean, de pe terasa a V III-a. G ura acestora este m u lt lăţită, de 'aspectul unor lopeţi, m ăsurînd aproape 0,70 cm lungim e. In cadrul aceluiaşi depozit s-au găsit cleşti şi m ai m ari ap a rţin în d celorlalte grupe 1228. La acestea se cuvin adăugate exem plarele ce făceau p a rte din inven ta ru l atelierului descoperit în 1971 1229. P e lîngă cleştii d e la G rădiştea M uncelului vom am inti aici exem plarele găsite la Că pîlna 1230 ori C etăţeni (jud. A rg eş)1231. T oţi cleştii la care ne-am re fe rit îşi găsesc analogii apropiate, u n e o ri m ergînd pînă la iden tita te , în m arile aşezări celtice, fie d in zona de est, fie din cea de vest. Socotim de prisos să înşirăm aici num eroasele analogii
400
ce se întîlnesc din Insulele Britanice pînă în Cehoslovacia şi Ungaria 1232. Cleştii au apărut pentru prima oară în Europa în morminte etrusce 1233. Cu ajutorul lor erau încălzite acele bucăţi de metal ce urmau să fie prelucrate. In unele aşezări aparţinînd primei vîrste a fierului, ca cea de la Byci-skâla în Moravia au fost des coperiţi împreună cu nicovale şi ciocane 1234 Dat fiind apropiatele analogii dintre cleştii daco-getici şi cei celtici 111 se pare limpede că strămoşii noştri i-au preluat de la celţi, aşa cum au făcut-o şi în cazul altor unelte pentru prelucrat metal. Este foarte probabil ca la rîndul lor celţii să fi preluat cleşti, baroase sau alte instrumente meşteşugăreşti în special cele pen tru prelucrat metale de la etrusci şi greci. Dar, rămîne neîndo ielnic faptul că celţii sînt cei care au difuzat aceste instrumente pe spaţii foarte largi din Europa rămasă în afara graniţelor greco-romane 1235. Măiestria lor în prelucrarea fierului este sub liniată în repetate rînduri de autorii antici. Astfel, de ex, Diodor (Bib. ist., V, 33) vorbind despre celţii iberici spune că „lucrează, săbii excelente la loviturile cărora nu rezistă nici scutul, nici coiful şi nici osul“. Nicovalele din fier de diferite forme şi dimensiuni sînt şi ele prezente în aşezările daco-getice. Cele m!ai obişnuite sînt nico valele masive de aspectul unor trunchiuri de piramidă. Exem plarele descoperite în cadrul atelierului. de la Pecica măsoară. 0,15—0,14 m înălţime şi cîntăresc 7,65 şi 6,85 kg 1236. De aceeaşi formă cu nicovalele de la Pecica sînt şi cele găsite la Grădiştea Muncelului 1237, Tilişca 1238, Piatra Craivii 1239 sau cea de la Porolissum (Moigrad) 124°. Nicovalele despre care discutăm îşi găsesc analogii foarte apropiate în atelierele celtice ca cel de la Szalacska. de pe teritoriul U ngariei1241. In afară de nicovalele mari, masive, în aşezări daco-getice s-au descoperit şi nicovale mici întrebuinţate, fără îndoială, la executarea unor piese mărunte, în special a podoabelor. Ele au. forma unui cui cu capul mult lăţit şi se introduceau într-un bu tuc de lemn. O astfel de nicovală s^a descoperit la Piatra Ro şie 1242 sau la Grădiştea Muncelului 1243. Nicovala de la Piatra Roşie are capul lăţit în formă de opt şi îşi găseşte o analogie foarte apropiată, nu numai ca formă, ci şi ca dimensiuni în aşe zarea celtică de la M anching1244. O altă nicovală miică care are, spre deosebire de cea de la Piatra Roşie, extrem ităţile părţii su perioare ascuţite s-a găsit la Cetăţeni1245, şi aceasta cu analogii, atît la Manching cît şi în alte centre celtice. Cum spuneam, cele mai obişnuite nicovale sînt cele de formaunui trunchi de piramidă, cu o largă răspîndire în aria celtică,.
401
fă ră a fi însă specifice. De fapt, avem d e-a face cu o unealtă com ună a cărei form ă e im pusă de u tilita te a ei. Nicovalele de fie r apar în E uropa încă din prim a v îrstă a fierului. In acest sens este sem nificativă apariţia lor în staţiunea de la H all s ta tt 1246. P e n tru prelu crarea m etalului, la cald ori la rece, era nevoie de o m ulţim e de pile şi dălţi. Ele au form e şi dim ensiuni felu rite, în funcţie de obiectul ce se lucra. Toate dălţile aveau minei’ de lem n, cu excepţia acelora folosite la confecţionarea podoa belor ce sîn t de m u lte ori, din bronz şi n u din fier. Este firesc ca nu m ăru l unor astfel de unelte să fie m are şi, de aceea, nu vom insista prea m ult asupra lor. De cele mai m ulte ori form a pilelor ori cea a d ă lţilo r este identică sau, m ăcar, foarte apro p iată de a celora folosite şi astăzi, criteriu l ce face posibilă de ducerea utilizării lor în antichitate. A sem enea unelte a u fost g ăsite în cadrul depozitului de pe terasa V III de la G ră d iş te 1247 şi în inv en taru l atelieru lu i descoperit în 1971 1248, sau la P iatra R o şie 1249, p e n tru a da doar ^cîteva exem ple. A r m ai fi de am in tit cel opt dăltiţe ale atelierului de la Pecica 125°. A tît pilele cît si dălţile îşi găsesc analogii foarte apropiate la c e lţi1251. Ele îşi vor începe existenţa odată cu cea a m etalurgiei, însă la sfîrşitu l epocii L atene se vor diversifica şi diferenţia pe tip u ri m ultiple ce s-au perp etu at, în bună parte, p în ă în zilele noastre. D intre uneltele folosite în m etalurgie mai m erită ‘ am intite fourghiele. Un exem plar cu vîrful p a tru la te r făcea p a rte din de pozitul de pe terasa V III de Ia G rădişte 1252. El îşi găseşte a n a logii în m arile aşezări celtice de la La Tene 1253, Stradonice 1251 sa u S tare Hradisko 1255. Şi, în sfîrşit, in stru m en tu l cu ajutorul căru ia se trăgea sîrm ă din care un exem plar s-a descoperit la G rădiştea M uncelului 1256. D eosebit de interesante sîn t form ele în care era tu rn a tă m a te ria prim ă, fierul. T urnarea fierului sub form ă de bare îşi are originea în Orient; ( la ; N inive se cunosc din sec. V III î.e.n.) de unde se va răspîridi în Europa. Cele m ai frecvente în întreaga lum e celtică e ra u : barele-lingourl· de form ă bipiram idală m ăsu rîn d 35—40 cm lu n g im e 1257. A sem enea b a re fac parte şi din in v en ta ru l depozitului de la G rădiştea M uncelului 1258, consti tu in d , probabil, o dovadă: a legăturilor cu atei icrele m etal urgice celtice. A ceastă problem ă nu v a p u tea fi elucidată decît în urm a u nor analize de stru c tu ră a barelor în com paraţie eu a celorlalte unelte şi m ai cu seam ă a descoperirilor de acest gen din lum ea celtică. R epertoriul uneltelor p e n tru p relucrarea lem nului este. şi el bogat întrecîndu-1, cantitativ, pe cel al in stru m en telo r în treb u in -
402
ţaţe în metalurgie. Explicaţia rezidă în cantitatea materiei prime,, a lemnului ce se găsea din 'abundenţă pe tot spaţiul daco-getic. In mod firesc, numărul cel mai mare în toate descoperirile îl reprezintă topoarele şi securile. Ele pot fi grupate în două mari categorii, după modalitatea de inserare a cozii. Unele au gaura, de înmănuşare verticală iar altele perpendiculară, ca şi a celor din zilele noastre. In cadrul topoarelor şi securilor există o gamă, largă de variante cu o mare diversitate de dimensiuni ; de la exemplare ce măsoară 8— 9 cm pînă la unele de 17— 20 cm şl chiar mai mult. Dintre numeroasele securi şi topoare cîte se cunosc astăzi din aşezările daco-getice le vom aminti aici doar pe cele găsite la Grădiştea Muncelului 1259, Piatra Roşie 126°, P op eşti1261, Po iana 1262. Tilişca 1263, Piatra Craivii 1264 sau Sighişoara 1265, adău gind că ele sînt. prezente în toate aşezările daco-getice cercetate pînă în momentul de faţă. Pentru securile şi topoarele daco-getice există nenumărate analogii mergînd pînă la identitate în lumea celtică şi, în acest sens, ar putea fi citate toate marile aşezări (oppidaJ din Europa. Ele sînt însă datorită formei lor simple unelte comune ce apar o dată cu metalurgia fierului pentru ca în faza mijlocie (Hall statt C) să fie din ce în ce mai numeroase şi să se înmulţească cu cît înaintăm în timp apropiindu-ne de zilele noastre. Topoa rele cu gaură de înmănuşare verticală lucrate din bronz sînt răspîndite la noi, ca şi în restul Europei, mai cu seamă la sfîrşitul epocii bronzului (Bronz D) şi mai cu seamă la începutul Hall stattului (Hallstatt Ai). Numărul mare al exemplarelor precum şi numeroasele tipare descoperite ne dovedesc eu prisosinţă că în Transilvania exista un puternic centru (metalurgic unde se pro duceau securi de bronz cu gaură de înmănuşare verticală nu mite de arheologi, celturi, Transpunerea acestora în fier s-a făcut foarte de timpuriu. Exemplarul găsit în necropola de la Lăpuş (jud. Maramureş) (Hallstatt Ai) se înscrie printre cele mai tim purii topoare de fier din Europa. Topoarele din fier vor fi mai numeroase în faza mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt C), după care urmează un hiatus pînă la venirea celţilor 1266. Este greu de spus în ce măsură securile şi topoarele de fier din aşezările daco-getice au fost sau nu preluate din lumea celtic£. Ele puteau fi inspirate tot aşa de bine din prototipuri autoh tone ce îşi găsesc antecedente locale pînă în faza de sfîrşit a epocii bronzului. Alături de securi şi topoare, printre uneltele folosite la pre lucrarea lemnului, figurează cele de scobit : teslele. Forma lor este foarte asemănătoare eu cea a securilor doar că au lama
40$
c u rb a tă , a ι>101 >ii n d u-se foarte m u lt dei teslele zilelor noastre. In legătură c u acest gen de unelte m erită să fie am in tit un de pozit descoperit în apropierea D ealului G rădiştii la „Valea Lar,gă“. Din cadrul acestuia făceau p a rte şapte tesle şi o daltă pen tru lem n 1267. N um eroase sîn t teslele şi în cadrul depozitului de pe terasa V III de la G rădiştea M uncelului 1268 sau în cel desco p erit în 1971 1269 la care se adaugă cel de la „S trîm b u 111270 situ at în im ediata ap ropiere a D ealului G rădiştii. P e n tru a p u tea tă ia lem n, în zilele noastre, ca şi în antichi tate, pe lîngă topoare şi securi, m ai e ra nevoie şi de fierăstrău. F ie ră stra ie le daco-getice de fier sînt de două felu ri : unele cu pînza îngustă şi ram ă de m etal aproape identice cu fierăstraiele noastre de g răd in ărit ori de tă ia t m e ta l1271 şi altele cu pînza la tă apropiindu-se şi ca dim ensiuni d e joagărele tim pului nos t r u 1272. Fierăstraiele, a tît cele cu pînza îngustă, cît şi cu pînza lată, sîn t bine cunoscute în lum ea celtică, constituind piese obişnuite, fă ră să fie însă vorba de o p rea m are abu n d en ţă care a r putea perm ite folosirea term en u lu i d e piese com une. A stfel de unelte s-au găsit, în aşezarea de Ia Da T e n e 1273 ori la Szalacska 1271, Stradonice 1275 etc. Cele m ai vechi fierăstraie de fie r din Europa s-au găsit în necropola de la Este (nordul Italiei) şi se datează ila m ijlocul sec. al V III-lea î.e.n. La celţi, în epoca finală a .Latene-ului, fierăstraiele sîn t obişnuite şi de aceea, putem p resu pune, că de la ei le-a u p relu a t daco-geţii, dacă nu cum va au, în am bele cazuri, o su rsă d e inspiraţie com ună, civilizaţia gre cească 1276. Tot p e n tru fasonat lem n (mai cu seam ă, piese ale c a ru lu i)1277 ;se foloseau cuţitpaiele a căror ex trem ităţi îngustate se intro duceau în m inere de lem n avînd acelaşi aspect ca şi cele de azi. Ele sîn t prezente p rin tre uneltele descoperite la G rădiştea M unc e lu lu i1278 U n exem plar po artă ştam pila HERENNI, num ele unui fabricant şi negustor de obiecte de fier de la A quileia, Lu c iu s H erennius, din sec, I e .n .1279. Ş tam pila respectivă nu lasă loc la îndoială cu privire l a . locul ei de provenienţă care este n o rd u l Italiei. T ot de acolo s-a u răsp în d it şi în staţiunile celtice asem enea u n elte 128°. Ni se pare verosim il ca m eşterii făurari daci să fi lu cra t şi ei asem enea,--instrum ente chiar mai înainte de sec. I e.n. cînd se datează cuţitoaia lu crată în a telieru l lui Lucius H erennius de la Aquileia. Dacă a fost vorba de modele celtice ori rom ane n-o putem preciza din aceeaşi raţiu n e a sim p lităţii piesei im pusă de u tilita te a ei. P rin tre in strum entele care m erită a fi am intite figurează un compas de fier ce s-a găsit îm preună cu alte num eroase unelte
404
pe terasa VIII de la G rădişte1281. Existenţa compasului ne fur nizează dovada sigură, dacă mai era nevoie de ea, a nivelului tehnic ridicat la care ajunseseră meşterii daco-geţi. Compasul se întîlneşte şi în aria celtică 1282 de unde a putut fi preluat de· către daco-geţi. Nu este însă exclus oa şi într-un caz şi în altul să fie vorba de modele greceşti. Cantitatea colosală de piatră eîtă a fost cioplită numai pentru monumentele din Munţii Orăştiei a necesitat, ou siguranţă, un mare număr de unelte din fier. Dar, ele n-au ajuns pînă în zilele noastre decît în foarte mică parte. în depozitul găsit „La Strîmbu“, din imediata apropiere a Dealului Grădiştii pe oare l-am amintit deja, figurează cîteva unelte ce nu-şi găsesc rostul decît la prelucrarea pietrei. Este vorba de ciocane cu două braţe, ambele ascuţite şi uşor curbate. Atît forma cît şi dimensiunile acestora sînt asemănătoare ciocanelor de degrosat din zilele noastre 1283. Aceeaşi întrebuinţare au putut-o avea şi unele din tre ciocanele de fier găsite la Piatra Craivii 1284. Multe dintre lam ele de fier prevăzute cu o tijă ce se introdu ceau într-un mîner de lemn au fost folosite, după toate probabili tăţile, la lucrarea pieilor fie pentru a îndepărta ţesutul muscu lar, fie pentru a croi. O astfel de unealtă s-a descoperit la Piatra Craivii 1285. Asemenea unelte sînt foarte frecvente în aşezările celtice din centrul ori din vestul Europei, constituind bune ana logii pentru ustensilele de la noi 1286. Sulele de os ori de metal sînt relativ numeroase în aşezările daco-getice, găsindu-şi întrebuinţarea fără îndoială, la găurirea pielii ori stofei. La cusut 'se foloseau ace de bronz, fier sau os. Le vom aminti aici doar pe cele găsite la Sighişoara 1287 ori pe cele de la Piatra Craivii 1288. Acele şi sulele sînt instrumente atît de simple şi cu o viaţă eşalonată pe un lung răstimp, încît nu meroasele analogii pe care le au pretutindeni, nu pot avea im portanţă ori oarecare semnificaţie. Despre pescuit la daco-geţi ne stau mărturie cîrligele de undiţă de fier descoperite, de exemplu, în aşezarea de la Po iana 1289, ori în cea de la Popeşti 129°. Cîrligele de undiţă sînt unelte simple, făcute din sîrmă, mai subţire ori mai groasă, de fier, şi uneori din bronz. Ele îşi găsesc bune analogii în marile aşezări celtice cum sînt cele de la La T e n e 1291, Stradonice 1292, Manching 1293 etc. Este greu de spus în ce măsură anumite greu tăţi de lut ars, de diverse forme, au servit la pescuit, cum se presupune, ori la întinsul firelor pentru războiul de ţesut verti cal. Cea de-a doua posibilitate ni se pare mai plauzibilă. Şi de data aceasta, marea asemănare dintre cîrligele de un diţă daco-getice şi cele celtice nu implică cu necesitate o pre
405
luare. Este vorba, ea şi în alte cazuri, d e un elte foarte sim ple cu o form ă im pusă d e u tilita te a lor. F ieru l a fost folosit nu num ai la confecţionarea uneltelor ne cesare feluriţilor m eşteşugari, ci şi p e n tru ustensilele de uz gospodăresc. D in fie r sînt lu crate num eroasele foarfeci găsite în m ai toate aşezările daco-getice, cum sîn t cele de la Popeşti 1294, P ia tra C ra iv ii1295 ori Sighişoara i1296. Ele îşi găsesc analogii foarte apropiate în lum ea celtică. O u ltim ă tipologie a foarfecilor cel tice de fier a fost făcu tă de G. Jacobi 1297. Cele daco-getice cores pund în tru totul exem plarelor caracteristice p e n tru L atene-ul C şi D. P e n tru prim a oară foarfecile ap ar îm preună cu lam e de brici în m orm intele de la nord şi nord-est de A lpi la începutul L atene-ului B, p e n tru a se în m ulţi eu cît în ain tăm în tim p. Asocierea foarfecilor în m orm inte ce conţin şi lam e de brici a d u s la concluzia că acestea erau folosiţi la tăia tu l părului. Lame d e brici se cunosc şi din aşezările dacice. Un exem plar s-a desco p e rit la G rădiştea M u n celu lu i1298. E xistenţa foarfecilor şi a b ri celor fac dovada că daco-geţii îşi în g rije a u p ăru l şi barba aşa cum îi vedem reprezentaţi pe m onum entele sculpturale, pe reliefele Colum nei lui T raian sau pe m etopele T rofeului de la A dam clisi. •In aşezările geto-dacice sîn t apoi num eroase frigările m ari de fier (un fel de furculiţe) cu doi, sau, oel m âi frecvent, eu m ai m ulţi dinţi, cum sîn t cele de la Căpîlna 1299, G rădiştea M uneelului 130°, S ig h işo a ra 1301 sau P ia tra Roşie 1302. F rigările d e fie r sîn t obişnuite în lum ea grecească unde apare foarte de tim puriu, încă d in perioada geom etrică 1303. Ele se cunosc apoi la etrusci şi m ai tîrz iu la c e lţi1304. F rigările erau aşezate pe su p o rtu ri de m etal ori de lu t ars, îm podobite, de obicei, cu capete de anim ale sti lizate. U n frum os suport d e fier term in at în capete de ta u r sti lizate s-a descoperit în aşezarea de la O c n iţa 1305. S uporturi din lu t frum os orn am en tate cu capete de anim ale s-a u găsit, de ex., în aşezarea de la P o ia n a 1306. E ste foarte greu de precizat dacă frigările ori su p o rtu rile lor a u fost prelu ate de daco-geţi d in lum ea grecească, cu care ei au a v u t contacte m ultiple şi fecunde încă de la aşezarea coloniştilor pe ţărm u l M ării Negre, ori d in lum ea celtică. N um ărul m are al su p o rtu rilo r îm podobite cu capete de anim ale descoperite în zo n ele extracarpatioe ale ţării noastre fac plauzibilă p relu area lor d in lum ea elenistică. P rin tre u n eltele de uz casnic se n u m ără şi lan ţu rile cu care s e a tîrn a u vase de m etal (căldăruşe) deasupra focului (crem ariere). A sem enea u s te n s ile au fost descoperite . la Piscul Cră-
406
sani 1307, Piatra Roşie 1308 şi Piatra Craivii 1309. Ele îşi găsesc analogii în lumea celtică1310. Utilitate, în primul rînd, casnică au avut şi numeroasele cu ţite de fier care nu lipsesc din nici o aşezare daco-getică. Lamele acestora, de diferite forme şi dimensiuni, îşi găsesc paralele pre tutindeni. Din nou ne găsim în faţa unei forme extrem de simple ce începe o dată cu metalurgia fieru lu i1311. Toate uneltele şi ustensilele de uz casnic despre care am vorbit erau lucrate în ateliere locale. Pentru aceasta pledează pe lîngă unelte şi existenţa materiei prime sub forme de lupe ce repre zintă un moment din procesul de preparare al fierului. Dacă lingourile au putut constitui importuri, cu siguranţă însă că lu pele de fier de la Grădiştea Muncelului ori din altă parte consti tuie un produs autohton. Prin cele spuse nu vrem să excludem însă ca unele dintre unelte să fi fost cumpărate din aria celtică, sud-tracică ori cea greco-romană. Deocamdată vom nota doar că tehnologia de preparare a fierului, numărul mare al uneltelor de fier folosite în agricultură, metalurgie, prelucrarea lemnului ori a altor materiale dovedesc cu prisosinţă înaltul nivel la care ajunseseră daco-geţii fără să fie important în ideea pe care o urmărim : aceea a gradului de dezvoltare al civilizaţiei daco-ge tice, în ce" măsură acestea constituie creaţii originale ori dacă ele 'reprezintă preluări din lumea greco-romană sau celtică. Ana liza pe oare am făcut-o dovedeşte că nivelul de dezvoltare al civilizaţiei daco-getice de pe vremea lui Burebista, materializat în uneltele de producţie, este cel puţin egal eu cel al civilizaţiei celtice contemporane. Acelaşi lucru se constată şi eu privire la ceramică 1312. în toate aşezările daco-getice, fie ele mari ori miei, s-a descoperit, fortuit ori pe calea săpăturilor sistematice, o im presionantă cantitate de ceramică. Pe vremea lui Burebista era deja de multă vreme generalizată roata olarului. Meşterii oare lucrau vase de lut au ajuns la adevărate per formanţe. Gama formelor şi a ornamentelor este deosebit de bo gată şi variată. Cu mîna liberă, fără ajutorul roţii olarului nu se mai lucrează acum decît cîteva forme şi, şi acestea în pro porţie redusă. Cu privire la formele ceramice din epoca lui Burebista tre buie spus că marea lor majoritate provin din străvechiul fond autohton, cu rădăcini adînc înfipte în timp, ajungînd, uneori, pînă în epoca bronzului. Deşi tehnica ca atare de a lucra vase la roată a fost preluată din civilizaţia altor popoare (oelţi, traci de. sud ori greci) totuşi, în această nouă tehnică, evident, superioară, daco-geţii vor transpune formele lor de vase şi numai în puţine
cazuri vor copiei forme străine. Iată o nouă dovadă a vigorii·.şi originalităţii culturii materiale a strămoşilor noştri. Unele vase, şi ne gîndim aici la cănile de lux cu toarta mo delată în torsadă, sînt, fără îndoială, adevărate opere de artă. Despre stadiul avansat la care au ajuns iscusiţii meşteri olari daco-geţi ne stă mărturie, pe de o parte, frumuseţea şi multitu dinea de vase deosebite atît faţă de cele celtice cît şi faţă de cele greceşti ori sud-tracice, iar pe de altă parte, ceramica pic tată şi cea cu m otive în relief. I>aco-geţii vor lucra o ;ceramică fină, pictată cu motive geo metrice (deosebită de .cea celtică, din aceeaşi vreme) inspirată, după toate prObabilitâţile,: âin modele elen istice1313. Din aceeaşi lume provin şi modelele pentru vasele ou motive în relief (cupe deliene ori; v.m^ga^ien^^^ţîpţv;mai sînt numite uneori). Orjţşt^entica· vaselor cu motive·: :î n :relief daco-getice este mult îmbogăţită, adSugmdu-se^vpftvling obişnuite la împodobirea::: unor asemenea: vase, numerpaşe ': «şlemente noi, proprii daco-geţilor. „Dintr-o idee venită din lumea greacă, spune Al. Vu!p.>KU1, s-a dezvoltat o întreagă ornamentică locală a acestei categorii de vase, prezentînd un repertoriu de motive foarte variate, execu tate într-un stil ομ totul· originar4. De pe asemenea vase; de lux nu lipsesc piqi figurile·:·imiane;;:după cum o dovedesc două exem plare găsite :;la IÎC!(E>eşti· ·p^ care sînt reprezentate figuri feminine, schematizaţi;: de mişcare ritmică, de dans. Originală este şi ceramica pictată cu motive zoomorfe şi florale descoperită în Munţii •Orăşţiei.VAceasta însă, după cît se pare, este mai Urzic decît vremea lui Burebista şi de aceea nu ne vom opri asupra ei. Stadiul avansat al culturii materiale daco-getice din sec. Î'îie.iî. se evidenţiază, poate mai bine decît în oricare alt domemti, pe tărîmul arhitecturii. Nu vbm m ai reveni aici la arhitectura ce tăţilor d aco-getice,cea militară, pe care am comentat-o pe larg în capitolul anterior. Chiar dacă arhitectura militară dacică de pe Vremea lu i Burebista este de inspiraţie şi, chiar în bună mă sură, de execuţie grecească, totuşi existenţa ei în lumea dacogetică constituie neîndoielnic un argument peremptoriu ce se înscrie în ideea pe care o urmărim : stadiul avansat al culturii daco-getice. în cadrul de faţă vom stărui puţin asupra arhitecturii sacre şi civile. Locul unde ş-a manifestat în toată plenitudinea sa ar hitectura: religioasă este, în mod firesc, centrul religios de pe Dealul Grădiştii. Aici, aşa cum am mai spus, săpăturile ample făcute pe cele trei largi terase situate la est de aşa-mimita in cintă militară au scos la lumină vestigiile unor sanctuare de
408
17. Ceramică daco-getică
18. Ceramică daco-getică
form e şi dim ensiuni diferite alcătuind, ceea oe se num eşte cu re n t incinta sacră. P înă acum a n fost dezvelite aproape în în tregim e resturile a zece construcţii cu cara c te r de cult. Spuneam restu rile construcţiilor, p e n tru că, fără de nici o excepţie, aces tea a u fost sistem atic distruse, rase de pe su p ra fa ţa păm întului în înţelesul cel m ai propriu al cuvîntului, în aşa fel îneît din sutele de stîlpi de p iatră n-a răm as nici m ăcar u n u l întreg. Ro m anii au desfiinţat cu to tu l centrul religios de la Sarm izegetusa, conştienţi fiind de m arele ro l pe care l-a avut religia în viaţa daco-geţilor. Se tem eau de o nouă reg ru p a re a celor supuşi cu atîtea sacrificii şi de aceea au distrus din tem elii tem plele incin tei sacre care reprezenta, foarte probabil, sim bolul unităţii dacogetice, co n trar obiceiului practicat în a lte provincii cucerite. De aceea, astăzi întîm pinăm dificultăţi deosebite în reconsti tu ire a tem plelor distruse. C u greu ne putem face o im agine cît de cît clară asupra înfăţişării lor şi a ro stu rilo r pe care le-au avut. In zidul de apărare a l aşa-num itei incinte m ilitare s-au descoperit num eroase piese arhitectonice cu o utilizare secun dară : aceea de a um ple sp ărturile. P rin tre acestea figurează fuse de coloană de andezit, enorm i bolţari d in aceeaşi piatră, grinzi şi travee to t de a n d e z it1315. Toate piesele enum erate se leagă strîn s de u n edificiu m onum ental. Singurele clădiri la care au p u tu t fi folosiţi enorm ii bolţari de p iatră, fusele de coloană sau grinzile şi traveele găsite în castrate în ziduri, pe care le cu noaştem la ora actuală, sîn t sanctuarele. Ia r d in tre acestea, cel ou 60 de coloane de pe terasa X ni se p are ia fi cel căruia i-au ap arţin u t. F ap tu l că diam etrele unor fuse de coloane variază pe lungim ea lor, existând decalaje relativ m ari, pledează p e n tru nişte coloane înalte. A ceasta sprijină ipoteza după care tem plul de pe terasa X a av u t acoperiş (ori a fost proiectat să-l aibă) su sţin u t de u riaşe coloane d e andezit. Ipoteza pe care am fo rm u la t-o 1316 v a treb u i adm isă şi nu poate fi negată pînă la descoperirea unor edificii în m ăsură să cu p rin d ă în a rh itec tu ra lo r piesele de care vorbeam . Cu privire la acelaşi sanctuar, cu 60 de discuri de andezit, situ a t pe terasa X, C. Daicoviciu form ulase două ipoteze. In conform itate cu p rim a d in tre ele, tem plul n u a r fi fost încă te r m inat în m om entul izbucnirii războiului cu rom anii, sa u ne-am găsi în prezenţa u n u i tem plu deschis „sub caelo" cu coloane scunde, fără capitel, înalte de cca 1,50 m p o triv it celei de a doua ipoteze. „In orice caz, spunea C. Daicoviciu, n u credem că în acest m ediu geto-dacâc treb u ie să ne aşteptăm la tem ple de tip clasic greco-rom an" 1317.
411
19. Obiecte rom ane de im port
P rim a d in tre ipoteze poate fi verosim ilă deşi după toate pro babilităţile sanctuarul cu 60 de baze de andezit p a re să-l fi în locuit pe cel cu acelaşi n u m ăr de baze de calcar, m ai vechi, descoperit pe terasa XI. înlocuirea şi, im plicit, în treag a nouă fază de construcţii a p u tu t fi făcută sub dom nia regilor ce i-au u rm at lui B urebista fără să putem preciza, în ac tu a lu l stadiu a l cer cetărilor, cînd anum e. A ceastă fază a p u tu t fi m ai veche d ecît
412
începutul războaielor cu rom anii, gîndindu-ne că o ata re operă necesita un serios efort, ceea ce im plica o perioadă de prosperi tate şi de pace. Cea de a doua ipoteză 111 conform itate cu care ne-am găsi în prezenţa unui sa n ctu a r deschis „de tip u l tem plelor dacice" ni se pare m ai p u ţin probabilă. Ce rost pu teau avea şiruri de co loane, sim ple aliniam ente mai bine-zis de tam buri, ce ajungeau doar la 1,50 m înălţim e. H. Daicoviciu crede că „în concepţia arhitecţilor daci, ele tre b u iau să se ridice la o înălţim e de 1,20— 1,50 m urmând probabil să susţină vase m ari de andezit în care aveau să ardă m irodeniile aduse prinos divinităţii" 1318. Este adevărat că în in terio ru l aşa-zisei incinte m ilitare, în apropierea porţii de est, s-au găsit restu rile a două vase m ari de andezit. Dar, ni se pare neverosim il ca pe toate cele 60 de coloane să fi fost aşezate asem enea vase. A r fi tre b u it să a rd ă o cantitate co losală de m irodenii şi apoi, adm iţînd o asem enea explicaţie ar tre b u i să lim ităm funcţionarea tem plului la anotim pul cald şi la zilele fără ploaie. U nei atari ipoteze i se opune şi o realitate concretă şi anum e aceea că, aşa cum am m ai spus diam etrele unor fuse de coloană variază pe lungim e cu to tu l de inexplicat în cazul unor sim pli tam buri ce n u depăşeau 1,50 m înălţim e. Ia tă dovada concretă că avem de-a face cu coloane în alte pe a căror înălţim e, în .mod firesc, diam etrul era diferit scăzînd cp cît înaintăm spre vîrf. Baza şi coloana ca atare presupun, prin definiţie, un edificiu acoperit, presupun o clădire m onum entală. Cu greu ne vine a crede că s-a cheltuit o im presionantă m uncă p e n tru a am enaja terase şi a le sprijini cu uriaşe ziduri de piatră, p e n tru oa pe spaţiul astfel o b ţinut să se construiască doar nişte aliniam ente de discuri şi tam b u ri ce ajungeau la 1,50 m înăl ţim e. M ult m ai verosim il ni se pare să fie vorba de edificii mo num entale realizate pe principiul coloanelor. A ceastă presupu nere ne duce .im ediat cu gîndul la tem plele greceşti al căror mo del era firesc să -l fi p relu a t şi daco-geţii. P rezenţa arhitecţilor şi a m eşterilor greci la ridicarea cetăţilor din M unţii O răştiei nu poate fi pusă la îndoială. Ea ne este tră d a tă de însuşi sistem ul zidurilor, la care se adaugă literele greceşti săpate pe blocurile m ai m ultor cetăţi. A cestora treb u ie să le fi ce ru t dacii să ridice lăcaşuri de cult p e n tru zeii lor sau de la ei vor fi în v ăţa t con structo rii autohtoni. De aceea tem plele n u pu teau fi altfel decît cele bine cunoscute din întreaga lum e grecească. F ără îndoială însă că s~au adăugat p articu larităţi specifice ca şi în cazul altor bunuri preluate de daco-geţi din civilizaţia grecească ori din altă parte. Unor atari argum ente de ordin logic vin să li se alăture
413
altele, concrete, ce rezultă din studierea aten tă a vestigiilor ceni s-a u păstrat. R. V ulpe se gîndea de asem enea că tem plele p a tru latere air. p u tu t fi inspirate d in tem p lu l grecesc p e ris til1319. E xistenţa la Sarm izegetusa a unor construcţii m onum entale· cu coloane şi acoperiş ne este dovedită de reliefurile Colum nei lui Traian. P e scena care înfăţişează asediul Sarm izegetusei, în. in te rio ru l zidurilor se vede o lungă galerie acoperită, sprijinită, pe coloane de p iatră 1320. R esturile unei asem enea construcţii n-au fost descoperite în interio ru l aşa-num itei incinte m ilitare de la. G rădiştea M uncelului. L ucrurile se schim bă însă dacă adm item , ipoteza după care sanctuarele n u erau extra ci intra muros. D ru m ul pavat, oare începe la poarta d e est şi duce la sanctuare, are,, pe cea m ai m are p a rte d in du etu l său, de am bele p ărţi p ara m ente de zid lu crate în aceeaşi m odalitate tehnică eu cea a zi durilor de apărare, adică, din blocuri d e calcar paralelipipe d ic e 1321. P e aceste ziduri s-a u p u tu t înălţa coloanele galeriei aco perite fig u rată pe Colum na lui T raian. U n sim plu d ru m nu n e cesita ziduri de o p a rte şi de alta, m ai cu seam ă cînd p iatra era. adusă d e la m ari distanţe. Ia tă deci m otive suficiente ce ne îndeam nă să credem că nu este vorba de. u n sim plu drum , acoperit cu lespezi die calcar, ci de o m onum entală propilee, o lungă galerie acoperită. Lungi m ea m are a construcţiei rep rezen tată pe Colum na lui T raian co respunde cîti se poate d e bine dim ensiunilor drum ului. A propie rea galeriei, despre care discutăm , de zidul cetăţii reflectă deasem enea, după p ă r e r e a noastră, o realitate, în cazul că ipoteza, cu priv ire la includerea san ctu arelo r în in teriorul zidurilor se va adeveri. P e C olum na de la Rom a a fost red a t tocm ai locul unde zidul ce închidea dinspre sud sanctuarele vine să se unească cu zidurile aşa-num itei incinte m ilitare, undeva in apropierea porţii de e st a acesteia. Nu departe de punctul unde începe ga leria, zidul de apărare — pe reliefurile Colum nei. în scena despre c a re este vorba — face o puternică cu rb u ră, ceea ce se p o tri veşte cu situaţia de la G rădiştea M uncelului. îm p reu n ă cu ing. M ircea M oldovan, şef de lucrări la F aculta tea de construcţii a In stitu tu lu i Politehnic din Cluj, am în cercat să reconstituim^ deocam dată, un singur sanctuar din cele desco perite la G rădiştea M uncelului. Este vorba de san ctu aru l cu 60 de baze din calcar situ a t pe terasa X I despre care, aşa cum am m ai spus, avem suficiente tem eiuri să credem că funcţiona pe vrem ea lui B urebista 1322. Or, acesta este răstim pul de care ne ocupăm. De la bun început se im pune cu necesitate precizarea şi poate, sublinierea că reconstituirea noastră este ipotetică şi în m are
414
m ăsură ideală. Ea n u reprezintă decît u n a din num eroasele po sibilităţi avînd deplina conştiinţă că cea pe care o preconizăm n u reprezintă decît una d in tre ele, fără să excludem , fireşte, altele. C entrul religios de la G rădiştea M uncelului, p rin to t ce ştim la ora actuală despre el, se dovedeşte a fi puternic, folosit fiind în to t decursul anului. Deci, nu poate fi vorba doar de un loc de cult oarecare ce p u tea avea o funcţionalitate lim itată num ai la un an u m it anotim p. Aşa stînd lucrurile condiţiile de clim ă în antichitate ca şi azi, cu precipitaţii abu n d en te im puneau o construcţie închisă, cel p u ţin acoperită. Să nu uităm că ne aflăm la 1200 m altitudine în tr-o zonă m untoasă unde zăpada căzută în tim pul iernii ar fi făcut de neutilizat un sanctuar ce avea aco periş doar cerul. E xistenţa celor p a tru şiru ri de discuri sugerează de la sine o regularitate, o aşezare a lor după un an u m it calcul, în ultim ă instanţă un edificiu. G rosim ea lor redusă (0,20— 0,25 m) dovedeşte că n u poate fi vorba de bazele unor coloane, ci că acestea erau num ai plinte (temelii). Aceste plinte sînt aşezate direct pe sol, ceea ce presupune că ne găsim în prezenţa unei construcţii la nivelul solului. Dar, lucru cu totul ciudat şi de neexplicat, lip seşte orice fel de pardoseală. Cu a tît m ai curios cu cît este vorba de o construcţie de proporţii considerabile. A tîta vrem e cît în im ediata apropiere găsim o galerie p avată cu frum oase lespezi de piatră, o piaţetă şi ea acoperită cu plăci de cal car este greu de presupus ca tocm ai locul de cult căruia i se acorda, fără îndoială, o im portanţă deosebită şi p e n tru am ena jarea spaţiului pe care s-a am plasat a fost cheltuită o m are c a n tita te de m uncă, s-a u d u rat enorm e ziduri de su sţin ere a terasei artificiale, să n u fi av u t nici u n fel de pardoseală, ch iar şi în cazul că am adm ite ipoteza după care ar fi vorba despre un loc de cult sub cerul liber. S -ar p u tea invoca fap tu l că pardoseala de p iatră a fost ridicată atunci cînd s-a abandonat sanctuarul şi cînd s-a h o tărît înlocuirea lui. O asem enea posibilitate ni se pare exclusă p en tru că la o a ta re ridicare plintele n u p u teau răm îne singulare, pe loc. M ergînd m ai departe credem că o pardoseală de p iatră n -a ex istat p e n tru că, în caz afirm ativ plintele de cal car de form a unor m ari discuri nu-şi m ai aveau raţiu n e sau, în cel mai bun caz, a r fi fost p ă tra te şi nu circulare. O pardoseală continuă de p iatră oferea to t a tîta soliditate ca şi plintele ro tunde. O pardoseală de lem n aşezată şi ea d irect pe sol pare a fi p u ţin probabilă, ţin în d seam ă de zona şi de clim a în care ne găsim. Toate construcţiile dacice pe care le cunoaştem în M unţii O răştiei durate în lem n, piatră ori cărăm idă a u o încăpere in
415
ferioară, un fel de subsol. Este suficient să am intim tu rn u rile locuinţă de la Costeşti unde se poate vedea, cu uşurinţă, că la nivelul solului a u existat încăperi folosite d rept depozite-1323, iar locuinţa propriu-zisă începea deasupra acestora. La fel sînt construite oasele şi azi în M unţii O răştiei, n u p e n tru că a r fi vorba de o p erp etu are a unor construcţii dacice, ci din m otive im puse de climă. C lădirile dacice cu subsol nu sîn t proprii sau specifice doar zonei M unţilor O răştiei. Ele se întîlnesc şi în altă parte. A stfel în im portantul centru de la Ocniţa-Cosota (Ocnele M ari, jud. Vîlcea) s-a descoperit un m are edificiu cu tre i încăperi subterane săpate în stîncă peste care se ridicau trei rîn d u ri de co lo a n e 1S2i. Deocam dată m onum entul este inedit şi n u ştim în ce m ăsu ră poate fi com parat cu sanctuarul de la G rădiştea M uncelului. Nu este lăm u rit nici caracterul edificiului de la Ocniţa, deoarece D. Berciu, descoperitorul lui, vorbeşte de u n „san ctu ar-p alat“· noţiune care cuprinde a tît un edificiu laic „palat“ cît şi pe cel religios „sanctuar" 1325. Răm îne să se vadă dacă este vorba de un sanctuar şi în caz afirm ativ de ce tip este el. P e n tru noi în m om entul de faţă este de re ţin u t u n fap t sigur că şi m arele edificiu de la O cniţa era prevăzut cu încăperi subterane aşa cum presupunem că a av u t şi sanctuarul de la G rădiştea M uncelului despre oare este vorba. In legătură cu acesta m ai exista apoi o curiozitate şi anum e, zidul care în c h i d e a , oarecum , latu ra de sud a sanctuarului se te r m ină în tr-o m ică platform ă, dreptunghiulară, ce avea to ate cele p a tru feţe în g rijit lucrate, din p iatră frum os cioplită, ceea ce ne obligă să adm item că această p arte de zid, această platform ă, era vizibilă. La cele spuse vine să se adauge o scară, făcută d in les pezi de calcar, descoperită pe faţa ex tern ă a aceluiaşi zid. Scara n-a p u tu t fi u rm ă rită pe toată întinderea ei. Ea urca însă, cu siguranţă, pînă la nivelul platform ei despre care d isc u tă m 1325. Nimic m ai firesc ca platform a respectivă să reprezinte o în to ar cere de scară. T oate acestea la un nivel m ult m ai în alt decît cel al solului, respectiv al plintelor (fig. 20). Iată dovada că avem de-a face cu un subsol şi că pardoseala şi edificiul în sine e ra u în ălţate ou m u lt faţă de nivelul plintelor. în acest fel lipsa p ar doselii este perfect justificată, iar vestigiile descoperite îşi gă sesc explicaţie. Pe unele discuri s-au p u tu t observa am prentele unor coloane al căror diam etru n u poate fi stab ilit cu certitudine. în general este vorba de valori ce ajung pînă la 1 m. D iam etrul plintei este în ju r de 1,50 m, depăşind astfel coloana eu 0,25 m. Aceste re zolvări sîn t cunoscute în lum ea grecească în cazul 'bazelor ooloa-
416
20. Sanctuarul vechi de la G rădiştea Muncelului ridicat pe vrem ea lui Burebista
nelor ionice a căror plinte em u însă p ă tra te şi n u rotunde. La asem enea edificii plintele erau încadrate organic în pardoseala de piatră, tem eliile e ra u continui şi n u izolate 1327. Spuneam că dispunerea plintelor este ordonată a tît pe şiru ri cît şi în c ad ru l acestora. A cceptînd diam etrul coloanelor de 1 m (în ju r de) se pot găsi d istanţe d e 3,50 m în tre axele coloanelor de pe fronton care conduce la o distanţă in te rax bine cunoscută. Este din nou cea a stilu lu i ionio norm al. D ispunerea pe direcţia transversală coincide cu frontispiciul norm al ionic. P e direcţia longitudinală n u se păstrează pasul de pe direcţia transversală, fiind acela al peristilului ionic. D im ensiunile de care am vorbit dovedesc, după p ărerea noastră, că ne găsim în prezenţa unui edificiu de tip grecesc şi anum e, foarte apropiat stilului ionic. Aşa se explică grija deosebită cu care au fost lucrate param entele celor două ziduri ce m ărginesc înspre nord şi sud sanctuarul, ca şi faţa internă a zidului m are care-1 închidea spre est. Dacă toate acestea a r fi fost doar sim ple ziduri de susţinere a terasei şi deci îngropate, n u era nevoie ca feţele lor să fie lucrate în grijit. In ipoteza noastră, faptul îşi găseşte deplină raţiune : este vorba de pereţii subsolului. Chiar şi cele 15 coloane de pe un şir longitudinal îşi găsesc analogie în tem plele greceşti cu perib’ol dublu de tip’ dipter.
417
21. Sanctuarul vechi con struit pe vremea lui Bure bista (perspectiva Octâvian Beu)
A cesta se deosebeşte însă de sanctuarul; n o stru p rin num ărul de opt şiruri a c î t e 15 coloane pe cîtă Vreme noi nu avem decît patrii şiruri. !n schimb, la tem plele de tip pseudodipter num ai frontispiciul m ai păstrează opt coloane, edificiul propriu-zis fiind construit pe p a tru şiru ri ca şi în cazul san ctu aru lu i de la G ră diştea M uncelului. ’ Toate cele a rătate pînă acum ne-au dus la concluzia că sanc tu aru l vechi cu 60 de coloane de pe terasa X I de la G rădiştea M uncelului n u este altceva decît un tem plu construit după m odel grecesc, uşor m odificat. Plecînd de la această idee, am încercat reconstituirea lui, cu ferm a convingere că încercarea n o a s tră 'n u poate fi p rea d ep arte de rea lita te a existentă pe vre m ea lui B urebista (vezi fig. 21). Am a ră ta t că încăperea subsol se im pune cu necesitate şi socotim de prisos s ă m ai stăru im asupra ei. O piedică serioasă în calea reconstituirii propuse o constituie lipsa coloanelor de calcar, a acelora care, d u p ă p ărerea noastră, treb u ie să fi fost aşezate pe plintele ce se m ai păstrează şi azi. E ste adevărat că săp ătu rile efectuate pe terasa XI au d a t la iveală cîteva frag m ente de coloane de calcar însă n u m ăru l acestora este foarte mic. Or, sanctuarul de oare ne ocupăm treb u ie să fi avut, după ipoteza noastră u n m are num ăr de coloane. Totuşi, existenţa lor ni se pare neîndoielnică, pe baza a to t ce am a ră ta t pînă acum. P rezenţa coloanelor ni se pare a fi dovedită, evident indi rect, de cele de andezit care in tra u în a rh itectu ra noului sanc tu a r, ou acelaşi n u m ăr de coloane, ce s-a în ălţa t pe terasa X, m en it să-l înlocuiască pe cel vechi de pe terasa X I de oare ne ocupăm.
418
Ce s-a în tîm p lat cu coloanele de calcar după ce sanctuarul a fost desfiinţat ? In .actualul stadiu al cercetărilor, n-o putem p re ciza. Ele au p u tu t prim i o a ltă utilizare sau a u fost, poate, tran sp o rtate în altă parte. E ventualitatea, după părerea noastră, foarte p u ţin probabilă, oa o p a rte a coloanelor, cele ale tem p lu lui propriu-zis, să fi fost de lem n n u poate fi cu to tu l exclusă. Este greu însă de c rezu t ca zidurile să fi fost d u rate din blocuri paralelipipedice, foarte în g rijit cioplite, construite d u p ă model grecesc, iar sanctuarele să fi fost în ălţate 'aproape num ai din lemn. C hiar dacă ar fi aşa, m aterialul din care s-a construit, nu ştirbeşte cu nim ic d in m ăreţia, din m onum entalitatea tem plului. A şadar, după p ărerea noastră, pe plintele (discurile) de cal car erau aşezate coloane din aceeaşi piatră. Subsolul n u e ra prea înalt corespunzînd, aproxim ativ, cu înălţim ea platform ei în care se term ină zidul de pe la tu ra de sud. Coloanele subsolului, ju decind după n u m ăru l plintelor, erau dese, necesar dese p e n tru a putea susţine u n planşeu circulat, poate, de lem n. P e n tru edi ficiul propriu-zis al tem plului nu mai e ra nevoie de un num ăr de -coloane la fel de m are ca în cazul subsolului, acesta susţinînd doar şarpanta acoperişului fără îndoială -din lem n, nem aivorbind că redueînd num ărul coloanelor se obţinea u n sp aţiu de -circu laţie m ai comod. P ă strîn d în m od necesatt· p a tru coloane tra n s versale s-a ren u n ţa t, probabil, pe şirurile longitudinale la cîte o coloană rezultînd astfel ορ-t coloane pe şir longitudinal (în loc de 15) respectînd u n echilibru, dacă mu la dim ensiuni, dar la num ăr, sim ilar cu cel grecesc. înălţim ea coloanelor a fost adop tată după frontispiciul norm al ionic, av în d în vedere că pasul coloanelor era acela a l ionicului norm al. L uînd ca bază de calcul cele a rătate am presupus că înălţim ea coloanelor trebuie să fie în ju r de 9 m. (fig. 22). Ş arpanta acoperişului am presupus-o din lem n şi există toate m otivele să credem că învelitoarea era d in şindrilă, ceea ce im plică cu necesitate o p a n tă m are a acesteia (fig. 22). In ceea ce priveşte cella tem plului (încăperea propriu-zisă) ea a p u tu t avea pereţi din lem n. Un indiciu clar în acest sens ni-1 oferă ţintele m ari de fier ce au d iam e tru l de 0,30 m şi lungim ea cuiului de 0,25 m, îm podobite cu. m otive greceşti. Ase m enea ornam ente n u puteau fi aplicate decît pe o construcţie m onum entală de lem n. In ce loc au fost aşezate enorm ele discuri de fier îm podobite cu palm ete n-o putem preciza. Ele pu teau ornam enta foarte bine a tît uşa, c ît şi pereţii cellei. Unde anum e şi -care au fost dim ensiunile cellei sîn t iarăşi în treb ări la care n u putem da un răspuns cît de cît precis. Luînd oa m odel aceleaşi tem ple greceşti, care -au servit, fără îndoială,
419
22. Sanctuarul vechi (secţiune transversală)
d re p t punct de plecare p en tru arhitecţii san ctu aru lu i de la G ră dişte, putem presupune că cella era am plasată în tre şirurile in term ediare de coloane, deci creind astfel un peribol, în centru] edificiului, (fig. 23). D upă calculele noastre, edificiul tem plului vechi de pe te rasa XI de la G rădiştea M uncelului, a avut o lungim e interax de 35 m şi o lăţim e de 10,5 m. Socotim de prisos să m ai stăruim asupra m onum entalităţii şi asupra frum useţii tem plului reconsti tu it de noi. El a p u tu t fi îm podobit cu num eroase ornam ente sculptate în lem n, ce nu s-au m ai păstrat. Toate acestea vor fi adăugat un plus de frum useţe edificiului. F ără îndoială că o m ulţim e de detalii pot să n u corespundă realităţii însă, în linii m ari, credem că aşa a p u tu t arăta tem plul de la G rădişte construit, în ălţa t probabil, odată cu zidurile de ap ărare ale cetăţii, din acelaşi calcar cochilic, pe tim pul regelui B urebista şi integrîndu-se perfect în grandoarea construcţiilor de aici. Să nu se uite m onum entalitatea deosebită a zidurilor. Este suficient să-l ream intim aici doar pe cel d in apropierea tem plului nostru care susţinea terasa. El se înălţa, după cum am mai arătat, în anum ite zone, la peste 10 m înălţim e. P e n tru construirea tem plului pe vrem ea lui B urebista pledează un m edalion de lu t (vezi fig. 25) care copiază o m onedă rom ană
420
23, Planul sanctuarului vechi de la Grădiştea
Muncelului
24. Ţ in tă de fier ce îm podobea uşile sau porţile sanctuarului de la G rădiştea Muncelului
25. Medalion de lu t din sanctuarul vechi (im itaţie după o m onedă romană)
cu chipul Dianei em isă în a n u l 80 î.e.n. oare s-a descoperit lîngă una d in tre plinte. El reprezintă foarte probabil un ex v o t o 132S. Cine este arh itectu l sau arhitecţii care au proiectat şi realizat tem plul de pe tera sa XI, inspirîndu-se din a rh itec tu ra grecească a tim pului ? C ărei zeităţi din panteonul daco-getic îi era în ch in at ? Iată doar două d in tre întreb ările la oare, pe baza extrem de puţinelor vestigii ajunse pînă la noi, nu putem răspunde. O ricît de in te resa n te şi de pasionante a r fi problem ele pe care le ridică edificiul de oare ne-am ocupat, răspunsurile ce s-a r pu tea form ula nu p o t fi decît ipotetice, după oum ipotetică răm îne, în u ltim ă instanţă, şi încercarea noastră de reconstituire. Exis ten ţa lui dovedeşte însă, fără p u tin ţă de tăgadă, în altu l nivel de dezvoltare pe care îl atinsese civilizaţia daco-getică în vrem ea lui B urebista. Tem plul pe care am încercat să-l reconstituim nu constituia un unicat. In incinta sacră de la G rădişte m ai erau şi -alte edi ficii cu caracter d e cult. Vestigii ale u nor sanctuare au m ai fost descoperite apoi şi în alte părţi, la Costeşti, B lidaru sau la Bîtc-a Doamnei. Cum vo r fi a ră ta t toate acestea este greu de spus şi n u este în p u tin ţa n oastră să ne ocupăm acum de fiecare în parte. D upă to ate d atele ce ne sta u la îndemână, se pare că tem plul de la G rădiştea M uncelului pe care am încercat să-l reconstituim a fost cel m ai m are şi totodată cel m ai m onum ental. A rh itectu ra daco-getică n u se reduce num ai la cea m ilitară ori sacră, ea se m anifestă şi pe planul locuinţelor, integrîndu-se în sfera noţiunii de arh itectu ră civilă. în acest sens poate fi
423
am in tită clădirea de locuit, construită din. lem n, pe fundaţii de piatră, alcătuită din două încăperi şi înconjurată pe trei laturi de o largă prispă, descoperită în cetatea de la P ia tra Roşie. L un gim ea întregii clădiri este de 40 m şi 28 m lăţim e, iar u n a d in tre încăperi m ăsoară 30 m χ 12,6 m pe cînd cea de a doua are 10,50 m lungim e şi 12,60 m lăţim e 1329. D im ensiunile m ari ale locuinţei de la P ia tra Roşie fac dovada unei 'clădiri m onum entale care, chiar construită din lem n, presupune o cunoaştere a a r hitecturii, a m odalităţii practice de a d u ra edificii de proporţii. Ea pledează p en tru iscusinţa m eşterilor constructori daco-geţi care trebuie să fi fost cu m ult m ai m u lt decît nişte sim pli dulgheri. în general, locuinţele daco-geţilor, ca şi ale a lto r populaţii contem porane (şi ne gîndim , în prim ul rînd, la celţi) 1330 erau construite din m ateriale perisabile, din b îrne de lem n ori din în g rădituri de nuiele pom estite cu lut. E vident că vestigiile pe care se lasă asem enea edificii sîn t m odeste, iar reconstituirea lor foarte greu de făcut. M erită a fi a m in tite în cadrul arhitecturii daco-getice clădirile com plexului cu pereţi din vălătuci de pă m înt, u n „p alat“ descoperit la Popeşti, în colţul de sud-est al cetăţii. Com plexul e ste form at d in m ai m ulte clădiri,/unele după p ărerea descoperitorului lor (prof. R. Vulpe), cu caracter de cult, iar altele cu d estinaţie practică : locuinţe, bucătării, cam ere de provizii ori de unelte etc. P lanul „palatului" de la Popeşti se pare că este insp irat din lum ea elenistică. O dovadă în acest sens o constituie prezenţa curţilo r in te rio a re 1331. G radul în alt de dezvoltare pe oare l-a atins societatea dacogetică din vrem ea lui B urebista şi in teg rarea ei organică în con tem poraneitate se evidenţiază şi în ceea ce priveşte im porturile. V aloarea şi sem nificaţia istorico-econom ică a im p o rtu rilo r a fost subliniată în rep etate rîn d u ri 1332. P ă tru n d e rea m ărfurilor străine, în special a celor greceşti, în lum ea geto-dacică începe încă din sec. V î.e.n. fără să mai vorbim de terito riile din im ediata ap ro piere a coloniilor greceşti de pe litoralul de v est a l M ării Negre, unde contactul cu populaţia locală datează încă de la vem rea grecilor. A ria de răspîndire a m ărfurilor greceşti şi apoi elenistice se va extinde tre p ta t, inoluzînd terito rii d in ce în ce m ai largi de la nordul D unării. De unde în sec. al V -lea î.e.n. m ărfurile greceşti constituiau doar ap ariţii sporadice, e d re p t ajungînd pînă în Transilvania, începînd cu sec, al III-lea î.e.n. volum ul acestora va creşte sim ţitor, m ai cu seam ă în sec. I î.e.n. încă de la sfîrşitu l sec. al II-lea î.e.n. şi m ai cu seam ă în cel u rm ăto r predom inarea com ercianţilor greci d in bazinul M ării Egee şi din P ontul E uxin este înlocuită de cei veniţi de pe ţăr m ul răsăritean a l A driaticii şi în special italo-r omeniei. Grecii
424
vor continua să deţin ă suprem aţia în com erţul cu vinuri şi uleiuri ori ceram ică fină, m ai ales în spaţiile de la est de C arpaţi 1333. In perioada lui B urebista se constată o creştere considerabilă a cuantum -ului schim burilor com erciale ale Daciei cu lum ea ele nistică şi rom ană sau cu cea celtică. A ceastă creştere se referă la dublul aspect al com erţului cu referiri la volum ul de m ărfu ri vîndute în Dacia ori la cele cum părate d in Dacia şi apoi la lă r- V girea considerabilă a ariei geografice de difuzare a m ărfurilor J străine. P e n tru intensificarea legăturilor com erciale cu lum ea ele nistică şi rom ană u n bun şi elocvent exem plu ni-1 oferă aşeza rea de la Popeşti. Aici s-a descoperit o c a n tita te im presionantă d e m ărfu ri străine, în prim ul rîn d elenistice. Este suficient să am intim că la Popeşti ceram ica grecească de im port a devenit, pe vrem ea lui B urebista, comună. Este vorba, în prim ul rînd, de am fore la care se adaugă şi a lte form e ceram ice, p ictate sau nu, obiecte din. bronz e tc .1334. R ăspîndirea produselor străin e în lum ea geto-dacă presupune, aşa cum arăta încă Vasile P â r v a n 1335, e x iste n ţa u n o r relaţii cu avantaje reciproce. în m u lţire a im p o rtu rilo r dem onstrează, cu p ri sosinţă, gradul superior de dezvoltare economică şi socială pe care l-a atins societatea daco-getică d in epoca lui B urebista capabilă să în tre ţin ă relaţii comerciale, d e Schimb, directe şi per m anente cu lum ea elenistică, rom ană, celtică, su d -tracică etc. 1336. P roducţia geto-daoică luase u n av în t deosebit. Se nroducea m arfă__
m' cantitate" îndestulătoare "partT tria'ir'vîhdută ifeftm ţllbr negus‘ to n •v em ţrÎn "Dacia de pe diverse.jned3dUa^...Sb'cîetăteă~<3a:co-™ getîcă 'recîam a şi e ra capabila“să consum e c a n tita ţid in ceTln ce m ai m ari d e produse străine, superioare. C an titatea uleiu rilo r şi a v inurilor greceşti v en ite din lum ea m editeraneană a lu at pro porţii ; o dovedesc cu prisosinţă num eroasele am fore elenistice ce abundă în toate aşezările daco-getice din în treg spaţiul e x tra carpatic a l ţării n o a s tr e 1337. N um ărul recipientelor în care se tra n sp o rta u rafin atele produse sudice n u era suficient şi p en tru produsele autohtone şi de aceea am forele vor fi im itate şi lucrate în ateliere locale cum sîn t cele de la Popeşti ori Cetăţeni. Am fore locale im itîndu-le pe cele elenistice s-au g ăsit şi în in te rio ru l a r cului carpatic (Cozia-Deva, G rădiştea M uncelului, Sighişoara) 1338 dovedind că produsele greceşti (ne gîndim la u leiuri şi vinuri) au p ă tru n s şi peste Carpaţi. T ransportul preţioaselor lichide su dice p rin păsurile C arpaţilor n u se m ai p u tea face în obişnuitul lor am balaj, am forele. Ele tre b u iau să fie m u ta te în recipiente m ai greu casabile. Iată raţiu n ea cantităţii aşa de m ari de a m fo re . descoperite în aşezarea de la Popeşti unde am baroaţiile puteau
4-25
ajunge, urcînd pe a p a A rgeşului, dar m ai cu seam ă în staţiunea de la Cetăţeni, pu n ct de tran sb o rd are obligatoriu p e n tru m ărfu rile destinate dacilor din in terio ru l arcu lu i carpatic. La C etăţeni sîn t excepţional de m ulte restu rile am forelor elenistice, cu deo sebire cele rhodiene, la care v in să se adauge cele din Cos şi C nidos1339. Din lum ea elenistică şi rom ană se m ai im portă, pe lîngă u leiuri şi vinuri, p rin tre altele, şi ceram ică de diverse form e şi calităţi. Ea este deosebit de a b u n d e n tă în aşezările geto-dacice din M untenia şi Moldova, nelipsind însă nici din cele tra n sil vănene 134°. S tudiul im porturilor din Dacia a ra tă că legăturile comer ciale cu cetăţile greceşti d in P o ntul Stîng, pe vrem ea lui B ure bista, a u fost in ten se şi în tre ru p te doar în perioade restrînse care s-au lim itat doar la d u ra ta o stilită ţilo r1341. A lături de ce ram ica elenistică, în aşezările daco-getice de pe am bii versanţi ai C arpaţilor în tîlnim şi ceram ica fin ă rom ană. A sem enea pro duse s-au descoperit în aproape toate aşezările im portante şi le vom am inti aici pe cele de la Brad, Poiana, Răcătău, Popeşti, Crăsani, Costeşti, G rădiştea M uncelului, Pecioa, ca să am intim doar cîteva d in tre cele m ai im p o rta n te 1342. C eram ica celtică fină, pictată este şi ea prezentă a tît în aşezările daco-getice din in terio ru l c ît şi d in a fa ra a rcu lu i c a rp a tic 1343. L egăturile com erciale ale Daciei cu lu m ea ro m a n ă se eviden ţiază în m od deosebit pe baza toreuticii. V esela rom ană de bronz, produsă în C am pania sau în alte centre din Italia, se întîlneşte în c a n tita te destul de m are în m u lte d in tre aşezările daco-getice. A stfel de vase sa u alte obiecte de bronz s-au descoperit în ce tăţile dacice cum sîn t cele d e la Costeşti 1344, P ia tra Roşie, P iatra Craivii sau Tilişca, p e n tru a le am inti d o ar pe acelea unde im porturile rom ane de bronz sîn t m ai num eroase. Aceleaşi produse se întîlneso şi în davele geto-dacice de p retu tin d en i şi le vom am in ti aici pe cele de la Poiana, P opeşti sau R ă c ă tă u 1345. Vasele rom ane de bronz existente şi în m arile aşezări celtice, ca cea de la M anching 1346, prezenţa lor a tît la celţi, cît şi la dacogeţi, constituie im p o rtu ri vehiculate de negustorii rom ani, p re tu tin d en i p re z e n ţi1347. La R ăcătău (jud. Bacău) s-a descoperit u n m orm înt de in cineraţie din in v en ta ru l căruia, pe lîngă două vase de bronz ro m ane, m ai făcea p a rte şi o căm aşă d e zale din fier. Cu ocazia publicării m orm întului respectiv, Al. Vulpe şi V. C ă p ita m t1318 a u a ră ta t că, la origine, căm aşa de zale din fier a fost celtică, dar că e a se în tîlneşte frecvent în m orm intele geto-dacice din sec. I î.e.n. D espre căm aşa de zale T erentius V arro (De linqua
426
latina, V, 24, 16) n e spune că ea ar fi o creaţie celtică. Căm ă şile de zale în lum ea celtică sau în cea geto-daoieă aparţineau, fără îndoială, unor fruntaşi, unor nobili. A stfel de arm uri s-au găsit în necropola de la Popeşti unde au fost descoperite n u m ai p u ţin de trei exem plare (unul în treg şi două fragm entare). La acestea se adaugă căm ăşile de zale d in fier de la Radovanu (jud. Ilfov), Poiana G orj (jud. Gorj), C etăţeni (jud. Argeş) şi R ăcătău (jud. Bacău). La R ăcătău au fost descoperite resturile unei cămăşi de zale d in fie r în cadrul necropolei tum ulare, apar ţin în d m arii aşezări geto-dacice de acolo, la oare se adaugă m orm în tu l izolat din apropiere despre care a fost v o rb a 1349. Exem p laru l găsit în m orm întul de la C etăţeni e ra îm podobit cu lunule de aur fixate p rin in term ediul unor n itu ri i35°. F ără îndoială că o căm aşă de zale din fier p u tea constitui o bu n ă pavăză în lu p tă ,. lăsând la o p arte aspectul său decorativ. Ia tă raţiu n ea p en tru care a u fost preluate, probabil, de la celţi, asem enea arm uri. Nu m ărul m are al exem plarelor cunoscute pînă acum pledează îm potriva unor im p o rtu ri şi în favoarea producerii lor în ateliere locale. R aritatea căm ăşilor de zale la celţi ne este dovedită chiar pe terito riu l ţării noastre. P în ă la ora actuală, se cunoaşte o singură cămaşă de zale celtică, cea găsită în ca d ru l m orm întului unui războinic de vază de la C ium eşti (jud. S atu M a re )1351, deşi au fost dezvelite, pe calea săp ătu rilo r sistem atice sute de m or m inte. însuşirea căm ăşii de zale, p rin tre care unele bogat orna m entate, vine să se a lătu re şi ea celorlalte dovezi despre nivelul superior atins de civilizaţia geto-dacică m ai cu seam ă în vrem ealui Burebista. Socotim că cele cîteva exem ple p rezentate au fost suficiente şi edificatoare p e n tru a p u tea form ula o concluzie şi anum e că pe vrem ea lui B urebista, în Dacia se practica u n intens com erţ a tît în ceea ce p riv eşte im portul cît şi exportul, dovedind cu prisosinţă stadiul su p erio r de dezvoltare economică şi socială la care ajunseseră daco-geţii. „Dacia -— spune I. G lodariu — a fost de tim p u riu şi definitiv in teg rată în schim bul de valori m ate riale şi sp iritu ale cu lu m ea clasică greco-rom ană (şi n u num ai cu aceasta, ci şi cu cea celtică sud-tracică, iliră, am adăuga noi) situîndu-se în tre terito riile cu cele m ai num eroase şi fecunde leg ătu ri d e acest fel, în trecîn d n et, în an u m ite dom enii, alte zone d in vecinătatea statelo r greceşti şi m ai tîrziu a Im periu; lui rom an“ 1352. P e n tru a p u tea practica un com erţ aşa de activ, era nevoie de m onedă. Schim bul în n a tu ră e ra de m u ltă vrem e depăşit. Daco-geţii au început să bată m onedă proprie, aşa cum am mai arătat, încă din sec. al III-lea î.e.n., imit.înd-o pe cea grecească,
427
oare, dată fiind dezvoltarea rapidă a societăţii geto-dacice, nu m ai e ra îndestulătoare. M oneda daco-getică de tip greoo-m acedon ean încetează să m ai fie em isă pe vrem ea lui B urebista. M ultă vrem e acest fap t n -a p u tu t fi explicat cu destulă lim peziciune, deşi încercările n -au lipsit. S-a constatat că locul m onedei proprii în sec. I î.e.n. este lu at de denarii republicani romani. C antita te a acestora, fie în tezaure, fie în descoperiri izolate, creşte de la an la an, odată cu intensificarea cercetărilor, ajungînd la peste 20 000,1353. M oneda rom ană tin d ea să devină m onedă universală. Şi, cu toate acestea, e ra greu de crezu t că tocm ai B urebista care pusese bazele prim ului s ta t daco-getic, ce unise sub sceptrul său to ate sem inţiile neam ului său şi cuprinsese în hotarele stăpînirii sale u n enorm terito riu (aşa cum am a ră tat) să fi re n u n ţa t la m onedă proprie. L ucrurile s-au lăm u rit însă odată cu descope rirea stanţelor de la Tilişca. Daco-geţii n -au în cetat să bată m onedă, num ai că a u 'bătut m onedă rom ană, fără să m ai fie vorba de o copiere a unei m onede străine, aşa cum o făcuseră m ai înainte. Acum vor em ite denari republicani rom ani de aşa m anieră îneît cu greu pot fi distinşi de em isiunile oficiale ale sta tu lu i rom an. In c ad ru l atelierului de la Pecica am descoperit şi o stanţă. A ceasta avea su p ra fa ţa ce se grava pe m onedă total distrusă, intenţionat. P e baza d iam etru lu i stanţei, ce coincide întocm ai cu cel al m onedelor dacice găsite la Pecica, ori la C hereluş (jud. A rad), ce se datează în tre ± 150 î.e.n. şi =b 80 î.e.n. s-a tra s concluzia că stanţa de la Pecica era folosită la b aterea m onedelor scyfate 13R4. D istrugerea intenţionată a stan ţei cu oare se em itea m onedă a r pu tea fi o consecinţă a in teg rării form aţiunii politice dacice ce îşi avea centrul la Pecioa, în statu l lui Burebista. Este foarte probabil ca du p ă supunerea şefului u n iu n ii ori a trib u lu i ce lo cuia în cknpia A radului, B urebista să fi ordonat încetarea em i terii de m onede proprii şi în consecinţă d istrugerea stanţei cu care ele erau executate. E ra sem nul încetării autonom iei şi in tegrarea în statu l centralizat, creat de B urebista. Un exem plar cu efigia com plet m u tilată s-a m ai p ă stra t în cadrul atelieru lu i dezvelit de noi. S tanţe p e n tru em iterea de denari republicani rom ani a u m ai fost descoperite şi în alte localităţi decît la Tilişca. Un asem e nea exem plar s-a găsit în im ediata apropiere a cetăţii de la Cos teşti 1355 (fără ea locul să fie destul d e bine precizat). Firesc se va naşte în treb area dacă B urebista devenise o pu te re aşa de im portantă, e ra stăpînul u n u i a tît de vast terito riu şi a unor resurse m ateriale şi um ane a tît de considerabile, cum de n -a pus să se b a tă m onedă eu efigia sa, luînd oa m odel re-
428
gatele elenistice pe care am a ră ta t că le-a im ita t în unele p ri vinţe. Răspunsul la această în tre b are ni se pare că nu poate fi decît unul singur. S tăp în irea lui B urebista n u era o m onarhie com parabilă cu regatele elenistice. S tatu l pe care-1 întem eiase el era abia la începutul său. Aşa stînd lucrurile, era firese—aa_ în num eroasele lo r tranzacţii com erciale daco-getii să fi folosit 'TOoUgda cea mal răspîn d ită, cea~maî p u te rn ică, m oneda rom ană___ j f^eOTru"~ă~^5rT^căntiÎatia de m onedă a tît de necesară, a tît pe plan intern, cît şi în afacerile cu negustorii străini, daco-geţii vor bate ei înşişi m onede rom ane de cea m!a i bună oalitate. jEste greu de ş liu F ^ c ir T f ie ş te r u ! c e 's e '3ovei3epe " ă T i fost "deosebit de priceput, care a lu cra t stanţele de la Tilişca a fos-t u n dac sau dacă nu cum va e ra un m eşter venit d in lum ea greco-rom ană. Pe to t cuprinsul reg atu lu i lui B urebista, a lă tu ri de m oneda rom ană, vor circula însă cu o a rie mai restrîn să şi m onede ale unor oraşe-state greceşti, a tît ale celor su p u se de el cît şi ale unora m ult m ai în d ep ărtate ca A tena, Thessalonik, M acedonia, Amisos, Cyzic etc. Am insistat asupra em isiunilor m onetare p en tru că ele evi- . denţiază în mod preg n a n t dim ensiunile civilizaţiei .daco-getice._ care se situează pe un plan superior fa tă jd e civilizaţiile a lto r 'tteamun râmase îîT â '® a ,granxţelor statului rom an.
2 ARTA ŞI ŞTIINŢA O bunâ parte a celor discutate în capitolul precedent pot fi privite, din perspectiva creaţiei artistice, pot fi considerate adevă ra te opere de artă. C hiar unii d in tre cleştii d e fierărie descope riţi la G rădiştea M uncelului sîn t îm podobiţi pe întreaga su p ra faţă cu frum oase ornam ente ineizate dovedind, pe lîngă m ăiestria tehnică a celor c a re le-au lu crat şi însuşirile lor artistice, fără să m ai vorbim de arh itec tu ra m ilitară, sacră ori civilă care poate fi ab o rd ată cu deplin tem ei din punct de vedere artistic. Nu vom m ai relua, în c ad ru l d e faţă nici problem a arh itectu rii. M erită spus că, după toate probabilităţile, în ornam entarea edificiilor daco-getice, fie ele publice ori private, ornam entarea era reali zată în lem n, deci în tr-u n m aterial perisabil ce n-a ajuns pînă la noi. O rnam entele în p iatră sînt puţine şi se reduc, după cît se pare, în m aterie de a rh itectu ră m ilitară, la nişte sem idiscuri aşe zate pe coronam entul zidurilor do la G rădiştea M uncelului. Ele
429
au n erv u ri paralele în relief şi, de o p a rte şi de alta, cîte u n cap de pasăre stilizat. Din descoperirile făcute pînă acum , nim ic nu ne în d rep tă ţeşte să credem că pe vrem ea lui B urebista
430
respectat întocm ai, însă m otivistica va fi cu m ult îm bogăţită, asîăugîndu-se ornam ente proprii, creaţii ale m eşterilor geto-daci. In m aterie de ceram ică este în a fa ră de orice îndoială că pro dusul capabil să n e dovedească, pe lîngă calităţi tehnice, şi v ir tu ţi artistice, îl constituie ceram ica pictată. Ea stă m ărtu rie în acelaşi tim p şi p e n tru în altu l nivel de dezvoltare atins de cultura daco-getică.. Pînă nu dem ult, ceram ica p ictată cu m otive geom etrice, La tene tîrzie, din aşezările daco-getice, era considerată un produs străin, venit chiar direct din Italia, sau din lum ea celtică 1358. In lite ra tu ra noastră de specialitate se obişnuia să fie num ită această categorie, ceram ică p ictată „de tip celtic“. D at fiind fap tu l că şi în cadrul cu ltu rii celtice ceram ica pictată constituie produsul cel m ai rafinat, , vom stărui p u ţin asupra ei. Acestei problem e i-au fost consacrate cîteva studii datorate lui G. Behrens 1359 şi, m ai c u seam ă, lui F. M aier 136°. P rim a d intre conclu ziile care ne interesează, în cazul de faţă, este aceea că această ceram ică şi în lum ea celtică a p a rţin e num ai fazei tîrzii a La tene-ului, deci ea a p a re în aceeaşi vrem e oa şi la daco-geţi. Din statistica întocm ită de către F. M aier reiese că cea m ai num eroasă ceram ică p ictată a fost descoperită pe terito riu l de azi a l F ranţei, E lveţiei şi Belgiei,1 cunoscând o m are răspîndire în E uropa centrală. O altă concluzie deosebit de in teresan tă se referă la rep erto riu l form elor care este extrem , de sărac reducînd u -se la u n vas în form ă de carafă (de diferite dim ensiuni) cu o m are v arietate de rezolvări în p riv in ţa proporţiilor dintre g îtul şi pîntccele vasului. La vasul carafă se adaugă cîteva stră chini, cupe şi ceşti cu profile diferite. C uloarea ceram icii este roşie, iar p rin pictu ră se realizează doar benzi, linii ori m otive sim ple geom etrice de culoare alb-roşu sau sepia. în ce priveşte originile ceram icii p ictate celtice se presupune o com ponentă locală m ai veche din L atene-ul tim p u riu şi p u ter nice influenţe ale ceram icii elenistice. P e n tru producerea acestei categorii de vase s-au p u tu t stabili centre, a tît în E uropa apu seană cît şi in cea de est. U n asem enea centru de producţie a -existat la B6kâsm egyer, pe terito riu l de azi al U n g a rie i1361. Ce
431
peste oare sînt pictate, cu linii subţiri, m otive geom etrice de cu loare brun-roşiatică. La form ele autohtone se adaugă cele inspi rate din rep erto riu l de form e greceşti. Din această categorie face p arte un fragm ent de rh yton descoperit în m area aşezare de pe D ealul T urcului de la Sighişoara. Este vorba de extrem itatea inferioară a vasului m odelat în form a unui cap de cal, red at na tu ra list şi pictat cu o dungă brun-roşiatică. Iată-ne în faţa unei piese ce nu poate fi încadrată decît în rîn d u rile produselor artistice. Ceram ica pictată daco-getică a a p ăru t sub influenţa celei ele nistice, fap t dovedit de am ănuntele tehnice care o caracterizează şi o apropie de cea produsă în lum ea elenistică. Ea constituie o dovadă elocventă a gradului superior de dezvoltare la care a ajuns nu num ai m eşteşugul olăritului, ci şi întreaga civilizaţie daco-getică oare reclam a şi realiza asem enea produse înscrise în sfera noţiunii de artă. Este cît se poate de firesc ca v irtu ţile a rtistic e ale daoo-geţilor să se concretizeze eu m ai m ultă pregnanţă în dom eniul po doabelor, realizate în m etale preţioase, în special argint. Podoa bele de au r lipsesc aproape cu desăvîrşire, din descoperirile daco-getice ap arţinînd epocii lui B urebista. In tr-u n studiu consa crat prelucrării au ru lu i în Transilvania, D orin Popescu constată că „începînd din sec. al V -lea î.e.n. şi pînă în epoca stăpînirii rom ane, nu avem în T ransilvania decît foarte puţine descoperiri de obiecte de a u r“ 1362 P rin tre descoperirile de podoabe lucrate în a u r ce ap a rţin sec. I î.e.n., vrem e ce ne interesează în cadrul de faţă, poate fi a m in tită fibula ce făcea p arte din tezaurul de argint, de la R em etea (jud. Alba) 1363. La aceasta se adaugă un inel lu cra t din sîrm ă de a u r pe care l-am descoperit în cadrul unui san ctu ar al aşezării de la Pecioa. S -ar m ai putea a m in ti un a lt inel asem ănător celui de la Pecica găsit la Vrsac (R. S. F. Iu goslavia) şi o tablă subţire de au r m odelată în form ă de stru g u re de la M ediaş 1364. Toate piesele am intite nu a u ca lita tea de a m odifica constatarea făcută acum aproape două decenii de către D. Popescu. R ăm îne în continuare deschisă problem a ciudată a dispariţiei obiectelor de a u r în secolele ee preced cucerirea ro m ană atîta vrem e cît izvoarele litera re ne atestă clar existen ţa lor. Ioannes Lydus 1365 — după C riton — ne spune că T raian ar fi dus din Dacia, oa pradă d e război, nu m ai puţin de 1 650 000 kg aur. C ifra este ev id en t fantastică. Dar, chiar redusă la o zeci me 136G, ea răm îne im presionantă, însum înd 165 000 kg. Cert răm îne un fapt şi an u m e că du p ă cucerirea Daciei cursul au rului în întreg Im periul rom an înregistrează o scădere excepţională,
432
ce nu poate fi pusă decît pe seam a afluxului de au r adus din Dacia 1367. Nu este în in te n ţia noastră de a relua, în cadrul de faţă, discuţia referitoare la nepotrivirea d in tre ştirile furnizate de către izvoarele lite ra re şi descoperirile arheologice. A propiată de adevăr ni se pare explicaţia lui C. Daicoviciu, potriv it căreia a u rul a fost tezaurizat, în visteria re g ilo r1368. T ezaurul regelui B urebista trebuie să fi fost im presionant dacă ne gîndim că produselor orfev rarilo r daco-geţi li se vor fi ad ăugat prăzile luate de m arele rege din diferite terito rii cucerite. Ce s-a întâm plat însă cu acest tezaur ? Este foarte verosim il că tezaurul lui B urebista să fi răm as m oştenire urm aşilor săi. O indicaţie în acest sens ne este oferită de tezaurele m onetare de aur ale regelui Coson care după p ărerea lui I. W inkler este unul dintre cei m ai im portanţi urm aşi ai lui B urebista ce a stăpînit în T ransilvania 1369, Aceeaşi cercetătoare bazată pe cercetări arhiviatice ajunge la concluzia că tezaurul de m onede de a u r descoperit la 1543 a fost găsit la G rădiştea M uncelului şi că p rin tre m onede figurează şi cele ale regelui Coson alătu ri de cele ale lui Lysim aeh. Din acelaşi tezaur făceau parte şi obiecte de aur care însă s-au pierdut. Tot la G rădiştea M uncelului s-a. descoperit, la încep u tu l sec, a l X lX -lea două tezaure m onetare de aur cu legenda Coson, de data aceasta fără m onede a lui Lysimach. Dom nia lui Coson este de plasat în ju ru l anului 43 î.e.n. cînd începe em iterea m onedelor de acest tip 137°. Dar, cu acest subiect ne vom ocupa atunci cînd va fi vorba despre urm aşii lui B urebista. D eocam dată vom reţine că, d u p ă toate probabi lităţile îm preună cu tezaurele de au r au fost descoperite şi obi ecte lucrate din acelaşi m etal oare s-au pierd u t, fără să fie m ăcar descrise. Existenţa, fie ea şi cu totul sporadică, a podoabelor de a u r pe care le cunoaştem dovedeşte că m eşterii daco-geţi lucrau, p e lîngă cele bine cunoscute din argint, şi unele d e a u r. Obiectele aurite, confecţionate din a lte m etale, în special din arg in t, sînt mai num eroase. A u rite au fost obiecte de fie r sau bronz, ca în cazul celui descoperit pe u n a d in înălţim ile din apropierea D ea lului G rădiştii (poate m îner d e sabie) apoi fibule-falere şi m ai ales vasele de argint. Despre o a rtă d a c o -g e tic ă 1371 a lucrării argintului n u poate fi vorba înainte de sec, 'a l II-lea î.e.n. Ea s e va m anifesta plenar în cepînd, m ai cu seam ă, d in sec. I î.e.n., în special pe vrem ea lui B urebista. M area m ajo ritate a tezaurelor daco-getice de arg in t pe care le cunoaştem astăzi începe în sec. I î.e.n,, unele o p rin -
433
clu-se în acest răstim p, iar -altele continuînd, vor fi încredinţate spre p ăstrare păm întului în veacul urm ător. F ără a fi m onum entale, lucrările de argint daco-getice consti tuie, fără îndoială, produsele cele -m-ai înalte şi reprezentative ale artei lor (fig. 26). M area m ajoritate a pieselor lucrate în arg in t au fost descoperite asociate în cadrul u nor tezaure. Aces tea au in tra t în preocuparea oam enilor de ştiin ţă încă din secolul trecut. Se îm plineşte un veac de cînd C. Gooss atrăgea atenţia lum ii ştiinţifice, p e n tru prim a oară, asupra tezaurelor de argint dacice menţi-onînd nouă d in tre ele 1372. De atunci, nenum ăraţi învăţaţi au acordat o atenţie, m ai m are sau m ai m ică, tezaurelor de arg in t dacice contribuind la elucidarea num eroaselor problem e pe care le ridică. P rim u l studiu de sinteză asupra tezaurelor dacice -aparţine m arelui nostru în v ăţa t V. P ârv an care, în urm a unei m inuţioase analize, ajunge la concluzia că ele „sînt produsul unei arte ca racteristic dacice, -ale cărei form e d iferă esenţial d e produsele arte i contem porane411373. O ultim ă lucrare consacrată acestora ap arţin e lui K. H oredt care ia în discuţie u n num ăr de 52 locali tă ţi unde s-au descoperit tezaure de a rg in t dacice ori num ai piese izolate 1374. în cadrul de faţă n u vom insista prea m ult a su p ra unor aspecte tehnice, n u vom in tra în detalii cu p riv ire la stadiul atins de cercetarea m ultiplelor problem e pe oare le im plică te zaurele dacice de argint. Ele cuprind, în prim u l rînd, spodoabei: fibule, lan ţu ri ornam entale, brîuri, colane, brăţări, inele, pandan tive la oare se adaugă vase ori piese a c ă ro r u tilita te n -a p u tu t fi stabilită. O grup ă -aparte o form-ează acele piese care a u în decorul lor figura um ană. Toate piesele de argint daoo-getice sînt lucrate cu a tîta m ăiestrie în-cît nu num ai că se încadrează prin toate elem entele lo r p rin tre produsele -artistice ci pot stîrni, pe bună dreptate, invidia giuvaergiilor din zilele noastre. A rgintul din c-ar-e sînt confecţionate podoabele este de foarte bună calitate obţinut, fie din topirea m onedelor, fie e x tra s din zăcăm intele transilvănene 1375· M etalul nobil necesar lucrării podoabelor era tu rn a t în bare (lingouri), după cum o dovedesc tiparele de lut, ce au -aparţinut un-or a rg in tari, descoperite la Pecica sau la Poiana 1376. Ca orice comori, tezaurele dacice constituie descoperiri întîm plătoare făcute în cadrul unor -aşezări sau în -af-ara lor. Pînă acum , podoabe de -argint, provenind sigur din m orm inte, se cu nosc -doar din două localităţi : Tilişca (jud. Sibiu) şi P etren i (jud. H unedoara) 1377 Cum este firesc, cele m ai m ulte d in tre tezaure au fost ascunse în vase de lu t ori de bronz din oare -abia în pu-
434
26. Podoabe-de argint daco-getice
ţin e cazuri se m ai păstrează cîteva fragm ente. D escoperirea for tu ită a unui tezau r de argint atrage a te n ţia p rin strălucirea me talului şi nu se acordă nici o atenţie vasului în care el a fost depus. înscriind pe h a rtă toate localităţile în care s-au descoperit piese de argint dacice, făcînd parte din tezaure ori constituind descoperiri singulare K. H oredt stabileşte existenţa a două m ari grupe teritoriale şi anum e : una sudică, lim itată spre nord de cursul T îrnavei M ari şi a M ureşului, iar spre sud. de D unăre, şi o a doua ce cuprinde zona de la nord de T îrnave şi M ureş. Frecvenţa cea m ai m are se constată în cadrul grupei sudice şi, m ai ales, în tre lan ţu l C arpaţilor şi cursurile Tîrnavei M ari şi al M ureşului. Moldova este foarte săracă în descoperiri de argint dacice, fenom en care n-a fost explicat pînă acum . U rm înd răspîndirea tip u rilo r de podoabe şi a am ănuntelor tehnice, la care se adaugă cele stilistice, proprii fiecărei grupe, K. H oredt con stată existenţa a num eroase influenţe străin e m anifestate diferit în cadrul celor două grupe. Astfel, în grupa de nord, influenţele celtice se m anifestă cu m ai m ultă vigoare, decît cele elenistice fa p t ce îşi găseşte explicaţia în prezenţa m ai m asivă aici a cel ţilo r încă din sec. al IV -lea î.e.n., după cum am a ră ta t în prim ul capitol. In schimb, m grupa sudică se constată o netă prepon derenţă a influenţelor elenistice care, le întreo cu m u lt can titativ şi calitativ pe cele celtice In aceeaşi g ru p ă sudică sînt de înre g istrat, eventual, influenţe ilir e 1378. D intre problem ele m ai im portante pe care le ridică tezaurele dacice, asupra cărora s-au p u rta t discuţii în contradictoriu în lite ra tu ra de specialitate, sîn t cele ale Originii şi ale locului unde s-au produs. Cu privire la acest subiect opiniile se grupează în două : unii care susţin lucrarea pieselor de a rg in t în ateliere locale, şi alţii care le consideră produse străine, ajunse pe calea com erţului în D acia 1379. F aţă de opiniile de pînă acum care discutau tezaurele dacice în bloc, K. H oredt form ulează o ipoteză diferenţiată, după p ărerea noastră, m ai aproape de adevăr în conform itate cu care cele m ai m ulte d intre podoabele de argint dacice au fost lucrate în ateliere locale. In sp rijin u l unei a ta ri supoziţii pledează ate lierele de b iju tie r descoperite pînă acum în aşezările daco-getice, p rin tre care cel m ai com plet este, fără îndoială, cel pe care l-ara descoperit în a n u l 1960 la Pecica. A cestuia i se adaugă acela recent descoperit pe înălţim ea C etăţeaua din apropierea com. Tăşad (jud. Bihor). Din in ventarul atelieru lu i de la Pecica făceau p a rte : tip are, creuzete şi num eroase un elte fine în tre bu inţate, cu siguranţă, la lucrarea unor piese m ărunte, desigur,
436
biju terii 138°. Pe lîngă m eşterii autohtoni a u p u tu t exista însă şi unii am bulanţi, străini, aşa cum se obişnuia în întreaga antichi tate. Este de asem enea foarte verosim il oa unele piese să fi fost lucrate în ateliere situ a te în a fa ra te rito riu lu i daco-getic. In favoarea unei atari ipoteze vine un fapt relev at în 'ultim a vrem e şi anum e asem ănarea existentă în tre anum ite piese de argint din Dacia şi cele găsite în P eninsula Ib e ric ă 1381. D istanţa m ult prea m are d in tre Spania şi Rom ânia exclude posibilitatea unor influenţe ori a schim burilor reciproce. A nalizîndu-se însă acele piese comune spaţiului n o stru şi a celui iberic, s-a constatat că e vorba de vase de a rg in t ori podoabe lucrate sub puternice influenţe elenistice. A cestora li se datorează asem ănările despre care vorbeam . Deşi în tre cele două grupe de tezaure la care ne referim , există num eroase asem ănări, există însă, pe de altă parte, şi num eroase deosebiri, ceea ce pledează p e n tru entitatea deosebită a oelor două grupe, p en tru personalitatea lor distinctă. P înă acum. de pe terito riu l Daciei se cunosc 24 de vase lu crate din a rg in t cele m ai m ulte fiind bogat ornam entate şi aurite (fig. 27). Ele au făcut p arte din tezaure îm preună cu po doabe. C u privire ia vasele din a rg in t descoperite în Dacia, dato rită m otivisticii greceşti cu care sînt îm podobite s-a presupus că ele au p u tu t fi lucrate de m eşteri am bulan ţi greci sau au fost lucrate chiar în ateliere greceşti din P o n tu l Stîng. „Cucerirea de către B urebista a oraşelor greceşti de la M area N eagră —- spune I. G lodariu —- şi înglobarea lo r în tre hotarele statului dac au avut, în tre altele, drept urm are facilitarea posibilităţilor de circulaţie a u n o r asem enea produse, chiar ale m eşterilor greci, pînă d e p a rte în inim a Daciei, tocm ai în perioada în care se încadrează şi vasele de a rg in t pom enite11 1382. P rin tre piesele de arg in t frecvent în tîln ite în cadrul tezau relor daco-getice, figurează fibulele de d iferite form e şi dim en siuni. U nele dintre ele îşi găsesc prototipul în fibulele Latene m ij locii celtice, cum sîn t fibulele ou nodozităţi care vor căpăta, în cadrul a rte i dacice, o te n tă specifică ce le diferenţiază faţă de cele din vestul Europei. U n a lt tip de fibulă, şi anum e, cele ale căror capete au form a un ei lin g u ri cunoaşte o a rie de răspîndire foarte largă, în cu p rin su l căreia in tră şi spaţiul daco-getic 1383. Toate acestea dovedesc că a rta daco-getică nu este ru p tă de restu l lum ii înconjurătoare, ci in teg rată perfect organic în cea a Europei din afara lum ii greco-rom ane. Cu toate deosebirile zonale şi m ultiplele influenţe suferite, descoperirile dacice de a rg in t form ează o u n itate bine conturată, \cu tră să tu ri proprii şi, în acelaşi tim p, definitorii, dovedind gra-
437
27. Vase de argint din tezaurul de la Surcea
dul în alt de dezvoltare la care a aju n s c u ltu ra daco-geţilor din vrem ea lui B urebista. „Ar fi greşit — spUne K. H oredt —■ dacă în u rm a evidenţierii in flu en ţelo r celtice, elenistice şi eventual ilire s-a r provoca im presia ca şi cînd u n ita te a tipologică, crono logică şi etnică a tezaurelor dacice s-ar fragm enta în com ponente izolate şi de sine stătătoare. P rin selecţionarea constantă a urnii num ăr restrîn s de tip u ri de obiecte, tezaurele aduc în m od crea to r o contribuţie valoroasă la tabloul cu lturii dacice şi abia prin încadrarea lor în întinsele leg ătu ri cu ltu rale din L atene-ul tîrziu se sesizează adevărata lor im portanţă pe plan european" 1384. Este m ai presus de orice îndoială că sem nul cel m ai ev id en t al unei civilizaţii superioare îl constituie scrisul. El începe, după cît se pare (existînd însă şi excepţii) odată cu apariţia claselor antagoniste şi a sta tu lu i 1385. Despre scrist la daco-geţi avem cîteva m ărtu rii literare. Dio Cassius (LXVII, 7) n e vorbeşte des pre o scrisoare a lui Decebal trim isă lui D om iţian şi to t de la el aflăm că în tim pul prim ului război dacic îm p ă ratu l T raian a r
438
fi p rim it o m are ciupercă pe oare e ra scris un „m esaj44 cu litere latine 1380. Dacă daco-geţii de pe vrem ea lui Decebal cunoşteau şi foloseau scrisul, în relaţiile lor diplom atice, este de presupus existenţa lui şi pe vrem ea lu i B urebista despre care avem ştiri precise că avea am basadori, că l-a trim is în m isiuni diplom atice pe grecul Acornion. In sprijinul tex te lo r literare, C. Daicoviciu a cău tat să aducă argum ente de ordin arheologic, descoperite pe Dealul G rădiştii, preconizînd existenţa scrisului la daci. Ei a r fi folosit — după opinia eru ditului clujean —■ pe vrem ea lui B u rebista alfabetul grecesc, iar, m ai tîrziu, în tim pul lui Decebal, pe cel latin. In tim pul lui B urebista, spune C. Daicoviciu, „scrisul era folosit p e n tru însem nări ou caracter religios, politic, cu litere greceşti411387. Este vorba despre litere greceşti singulare ori în asociere 2— 3 d ă ltu ite pe blocurile din preajm a sanctuarelor, pro venind fie din zidul de susţinere a terasei X, fie din clădirea tu rn u lu i aflat în apropiere. încă la descoperire C. Daicoviciu ob servase că n u ap ar decît consoane în asociere de 2— 3 pe care le consideră „ca rep rezen tîn d num e de persoane (zei, eroi, regi sau preoţi) sau a lte însem nări cu caracter sacru redate num ai p rin consoane îm prum utate, în mod firesc p e n tru vrem ea aceea, din alfabetul grec, în treg it, eventual, şi cu alte sem ne in v en tate de preoţii c ă rtu ra ri daci. Lipsa vocalelor ca şi prezenţa unor sem ne noi din această scriere ce se află încă în faşă se explică, probabil, p rin p a rticu la rită ţile fonetism ului dacic, care n u găsea echivalente potrivite în alfab etu l grecesc44 1388. În tr-o lucrare recentă, consacrată scrisului la daci cu litere greceşti, A. Bodor 1389 ara tă că în cetăţile dacice s-au găsit tre i feluri de inscripţii. în prim a categorie se încadrează literele de pe diferite in stru m e n te : un & pe un ciocan, u n
439
literelo r în tehnica construcţiilor greceşti este larg răspîndită şi bine cunoscută, referindu-se a tît la notările făcute în carieră cît şi la asam blarea u lterioară în ziduri 1393. In cea de a tre ia categorie, A. Bodor încadrează literele izo late ori grupele de litere găsite pe terasa XI de la G rădiştea M uncelului 1394 Litere greceşti la G rădiştea M uncelului se cunosc încă din secolul trecut, sem nalate fiind p e n tru prim a oară de J. A ckner eu ocazia unei excursii din anul 18 3 8 1395. In M uzeul de a rtă de la V iena se păstrează m ulajele celor găsite la înce pu tu l secolului cu ocazia săp ătu rilo r în trep rin se d e autorităţile austriece 1396, la care se adaugă cele descoperite cu ocazia săpă tu rilo r conduse de C. Daicoviciu 1397. In total, la ora actuală, se cunosc _73 de blocuri ce poartă înscrise litere greceşti. Este cît se poate de firesc ca încă de la prim a lor în registrare să se fi cău tat rostul literelo r greceşti dăltuite în blocurile descoperite la G rădiştea M uncelului. Astfel, J. A ckner pe baza caracterului lor izolat şi a am plasării în colţurile blocurilor, le consideră m onogram e 139S. A tîta vrem e cît se cunoştea u n n u m ăr redus de blocuri cu litere greceşti, in te rp re ta re a lor ca sem ne ale con structorilor e ra ceva foarte verosim il, m ai ales că în cazul zidu rilor de a p ă ra re ori a tu rn u rilo r, o a ltă explicaţie a r fi fost greu de găsit. în d ată însă ce s-a descoperit o c a n tita te m ai m are de blocuri ou litere şi, m ai ales, grupate în tr-u n sin g u r loc, la care se adaugă observaţia că blocurile cu litere sîn t uniform e, iar su p rafaţa lor bine netezită 1399, iar literele, în m u lte cazuri, nu m ai sînt singulare, ci asociate în grupe de cîte 2— 3, in te rp re ta rea lor ca sem ne de constructori p e n tru cazul celor găsite în incinta sacră a devenit neîndestulătoare. U nei scrieri, în sensul existenţei unui tex t, fie el şi num ai o înşirare de num e, cum credea C. Daicoviciu, i se opune însă poziţia pe care o ocupă literele pe su p rafaţa blocurilor, num ai în colţuri, şi m ai cu seam ă în colţul d rep t precum şi lipsa vocalelor. O in te rp re ta re cu m ult m ai verosim ilă, m ai aproape de adevăr ■ —■după părerea n oastră —· este cea a lui A. Bodor. A cesta analizînd cele 169 de litere cîte se cunosc în m om entul de faţă, ajunge la concluzia că ele reprezintă cifre şi nu litere. A. Bodor leagă u tilita te a lor de operaţiile m atem atice complicate, necesare calculării tim pului, a sistem ului calendarului, unde se im punea un sistem m atem atic. L iterele de pe blocurile descoperite în incinta sacră de la G rădiştea M uncelului iar reprezenta, în in ter p retarea lui A. Bodor, u n sistem m atem atic, un fel de legendă m atem atică eu a ju to ru l căreia puteau fi in te rp re ta te datele astro nom ice în m ăsurarea tim pului. P e n tru o asem enea u tilitate ple dează existenţa pe blocurile de la G rădiştea M uncelului a literei
440
L alături de >■ (lambda). Deşi litera L nu in tră în com punerea alfabetului grecesc, totuşi în epoca elenistică, şi mai cu seam ă în Egipt, ea se folosea cu valoare de ani 1400. In ce m ăsură in te rp re tarea lui A. Bodor corespunde ori nu adevărului, n-o putem spune, cu toate că ea pare cît se poate de verosim ilă. U n lucru ni se pare însă dem onstrat şi anum e că literele greceşti săpate pe blocurile cetăţilor ori a incintei sacre sînt cifre şi, deci, nu poate fi vorba de u n text. Aşa se rezolvă dificultăţile pe oare le ridică in terp retarea lor în sensul unei scrieri. O confirm are în acest sens o găsim în descoperirile făcute la Constanţa. In depo zitul de m ărfuri al edificiului cu mozaic de la Tomis au fost descoperite num eroase am fore ce aveau notate pe su p rafaţă ca pacitatea în cifre rom ane, scrijelite, şi echivalentul lor redat cu litere greceşti, scrise cu v o p se a 1401. U nele d in tre acestea se regăsesc pe blocurile de la G rădiştea M uncelului, în aceleaşi com binaţii de litere. P ărerea lui A. Bodor este acceptată şi de I. I. Russu care spune : „chiar dacă nu este absolut sigur, scrierea era evident adusă de m eşterii constructori greci de p rin cetăţile-oraşe ellenice de pe ţărm u l vestic al M ării N egre ; oricum ar fi fost — adică orice ar fi însem nat literele —■scrierea era desigur im po rtată din sfera cu ltu rii greceşti a P ontului Stîng ; nu pot fi nicidecum, texte în limbă dacică“ 1402. Dacă literele greceşti d e la G rădiştea M uncelului n-au consti tu it un text, în schim b o inscripţie de pe un vas descoperit la O cniţa ne m enţionează un nou rege geto-dac. în cam pania anu lui 1973, în tr-u n a d in tre încăperile subterane ale m arelui edi ficiu, despre care am vo rb it deja, s-au descoperit fragm ente dintr-u n vas m are de provizii (chiup) cu o inscripţie ce se datează la sfîrşitul sec. I î.e.n. realizată ou un in stru m en t ascuţit înainte de ardere 1403. T extul inscripţiei a fost corect citit şi in te rp re ta t de către I. I. Russu 1404 fără să poată fi reco n stitu it integral, da to rită lipsei ultim elor litere a fiecăruia d in tre cele două cuvinte care compun iscripţia : BACIAE[QC] ΘΙΑΜΑΡΚΟ[Υ] în cazul că este vorba de genitiv sau BACIAEfYC] 0IAM ARKO[C] dacă este vorba de nom inativ. în funcţie de cazul gram atical sau mai bine spus de literele finale ale cuvintelor, care lipsesc, in scripţia se traduce : „(vasul) regelui T hiam arcos“ dacă este geni tiv, în sensul (ie p ro p rietate şi „regele Thiam areos" dacă este vorba de nom inativ, însem nînd că regele este subiectul unei construcţii gram aticale indicînd vreun a u to r p ro p rie ta r al officinei în care s-a lu cra t vasul. în prim ul caz inscripţia de pe vasul de la Ocniţa îşi găseşte analogie în cea de pe fiala de argint des coperită în m orm întul de la Agighiol (KOTYOC ΕΓΒΕΟ) Kotios
441
fiind num ele unui p rin ţ odris. în cea de a doua alternativă, ea a av u t u n rol asem ănător cu cea de pe vasul de la G rădiştea M uncelului pe care l-am descoperit în v a ra anului 1954. P e vasul despre c a r e este vorba, în g rijit lu cra t eu roata, s-au aplicat înainte de a rd ere de p a tru ori cîte două ştam pile eu litere latine „inversate14 de la dreapta la stînga şi cu „capul în jos“ : DECEBALUS (prim ul cartuş) u rm a t de PER SCORILO (în cel de al doilea) 1405. Inscripţia de pe vasul grădiştean a fost in te rp re ta tă de către C. Daicoviciu ca prim ul te x t scris în lim ba dacică cu litere latine şi trad u s : „Decebalus, fiul lui Scorilo141406. în chip firesc nou ta te a era senzaţională şi ea a tre z it u n v iu in teres p rin tre spe cialiştii rom âni c ît şi p rin tre cei străini. De la publicarea im por tan tei inscripţii şi pînă astăzi s-au form ulat două opinii în rîn durile specialiştilor. U nii acceptă in te rp re ta re a şi lec tu ra lui C. D aicoviciu1407, iar alţii consideră că în treg u l te x t a fost scris ou caractere şi în lim ba latină reprezentînd „m arca fabricii41 aşa cum se obişnuia în lum ea rom ană, fiind vorba de u n p atro n p ro p rietar de atelier pe num e Decebalus iar m eşterul care l-a făcut s-a n um it S c o rilu si m . I. I. R ussu a relu a t de curînd întreaga problem ă arătînd — după p ărerea noastră — pe bună drep tate că prim a ipoteză nu m ai poate fi lu ată în considerare. Pe vasul de la G rădiştea M uncelului nu este vorba de u n te x t în lim ba dacică ei de unul în lim ba latină, care se traduce „Decebal (l-a făcut) prin Sco rilu s14. Dacice sînt doar cele două num e cunoscute şi din alte atestări clare şi sigure, aici in teg rate în flexiunea latină. N u este exclus ca pro p rietaru l atelieru lu i să fi fost chiar regele Decebal deşi num ele se dovedeşte a fi fost comun străm oşilor noştri. Scorilus n u are însă nim ic de-a face cu regele ce poartă acelaşi num e m enţionat m ai tîrziu, el a p u tu t fi un geto-dac v e n it din dreap ta D unării unde num ele este frecvent. T ot acolo el a p u tu t învăţa m eşteşugul olăritului în tr-u n a te lie r rom an şi va fi de prins lim ba latin ă pe care însă nu şi-a însuşit-o la m odul optim. D ovadă fiind construcţia gram aticală greşită, faţă de latin a cla sică pe care o întîlnim în tex tu l inscripţiei 1409. G reşeli de acest gen sîn t frecvent în tîlnite chiar în epigrafele Daciei rom ane sau ale a lto r provincii fără să constituie o piedică în calea conside ră rii întregii inscripţii ca u n te x t latinesc. D upă părerea noastră, este vorba de o inscripţie în lim ba şi cu caractere latine care s-a r întregi „Decebalus (feeit) per Sco rilo 41 (Decebal l-a făcut p rin Scorilus) şi a r reprezenta o sim plă „m arcă11 de olar. în ce m ăsură pro p rietaru l atelierului (officina)
442
a fost chiar binecunoscutul rege Decebal n u se poate preciza cu destulă certitudine. C azul n -a r constitui nim io neobişnuit. îm p ă ra tu l N erva este şi el p ro p rietaru l unei officine de olari de Ia Parenzo (în peninsula Istria) din care provine o am foră descope rită la Porolissum, (Moigrad, jud. Sălaj) ce po artă ştam pila : „Im p(eratoris) N ervae A ug(usti)“ 1410. Acelaşi lu cru îl întîlnim şi în cazul regelui Thiam arcos, despre care a fost vorba m ai înainte. Cele două inscripţii de pe vasele de la Ocniţa şi G rădiştea M uncelului se datează după m oartea lui B urebista. Im cazul lui Thiam arcos, d a t fiin d fa p tu l că în aceeaşi clădire unde s-a găsit vasul ce-i poartă num ele a u fost descoperite două m onede ale îm p ăratu lu i A u g u s tu s 1411 dom nia lui poate fi plasată aproxim a tiv, spre sfîrşitul sec. I î.e.n. A r fi vorba deci, despre unul dintre urm aşii lui B urebista ce a stă p în it peste o p arte o teritoriului dezm em brat la m oartea m arelui rege. A ceasta ne dă d re p tu l să presupunem că scrierea cu alfab et grecesc e ra cunoscută pe vre m ea lu i B urebista. F ap tu l că literele greceşti descoperite pînă acum în cetăţile dacice din M unţii O răştiei sîn t cifre, n u exclude nicidecum posi bilitatea oa daco-geţii d in vrem ea lui B urebista să fi cunoscut scrisul şi ca acesta să fi fost uzitat la c u rte a m arelui rege. Este foarte verosim il ca m ulţi d in tre preoţii daco-geţilor să fi fost foarte învăţaţi şi, p rin tre alte cunoştinţe să fi posedat şi ştiinţa scrisLilui. Dar, scrisul n u era s tră in nici m eşteşugarilor chiar dacă ei erau stră in i şi dovedeşte că a u lu c ra t cel p u ţin la curtea regilor daci. De asem enea este verosim il ca daco-geţii de pe vre m ea lui B urebista să se fi folosit de alfab etu l grecesc, cum o făceau în aceeaşi vrem e celţii. De la Caesar (VI, 14) aflăm că druizii nu perm iteau consem narea în scris a în v ăţă tu rii lor deşi în celelalte treb u ri, de ordin public şi p riv at, se foloseau, în general, d e alfabetul grecesc. D eocam dată însă n u cunoaştem nici u n te x t celtic sau daco-getic fie de ordin public fie privat. In vrem ea lu i Decebal se pare că se folosea scrierea eu litere latine. J' S ·. D espre cunoştinţele ştiinţifice ale daco-geţilor ne sta u m ăr tu rie tex te litera re şi descoperiri arheologice care, la rîn d u l lor, ne dovedesc acelaşi în alt nivel de dezvoltare la care au aju n s daco-geţii din epoca lui B urebista. V orbind despre Deceneu, Iordanes ne spune : „El, observînd înclinarea lor (a geţilor, respectiv goţilor) d e a-1 asculta ..în toate, şi că ei sîn t d in fire. deştepţi, i-a in s tru it în aproape toate ram urile filo z o fiei; căci e ra un m aestru p ricep u t în acest dom e niu. El i-a în v ăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lo r barbare, i-a in stru it în ştiin ţa fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor
443
n aturii, transcriind acestei legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub num ele de belagines ; i-a în v ăţat logica, făcîndu-i superiori celor lalte popoare, în p rivinţa m in ţii; dîn d u -le u n exem plu practic i-a îndem nat să petreacă viaţa în fapte bune ; dem onstrîndu-le teoria celor douăsprezece sem ne ale zodiacului, le-a a ră tat m ersul planetelor şi toate secretele astronom ice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece m ăsura globului păm întesc şi le-a spus sub ce num e şi sub ce sem n cele tre i sute şi patruzeci şi şase de stele trec în d ru m u l lor cel re pede de la ră să rit pînă la apus spre a se apropia sau d ep ărta de polul ceresc. Vezi ou m are plăcere, ea nişte oam eni prea v iteji să se înde letnicească eu doctrinele filozofice, cînd m ai aveau pu ţin tel tim p liber după lupte. P utem vedea pe u n u l cercetînd poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observînd eclipsele soa relui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să ating ă regiunea orientală s în t duse înapoi sp re regiunea occiden tală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită" 1412. Tabloul pe care ni-1 prezintă Iordanes e ste e v id en t exagerat. Dem nă de reţin u t ni se pare şi m enţionarea tran scrierilo r u n o r legi, a în v ă ţă tu rii lui Deceneu. In prim ul rîn d tex tu l lui Iordanes consti tuie o dovadă clară a cunoaşterii scrisului la daco-geţii din vrem ea lui B urebista şi nu avem nici un m otiv să nu-1 credem. Apoi m ai este de n o tat că în v ăţătu rile preoţilor daco-geţi (măcar ale m arelui preot) e ra u consem nate în scris, lucru pe oare druizii celţilor îl interziceau. D esigur că nu era vorba despre o preo cupare ştiinţifică de proporţiile pe care n i le descrie Iordanes. A cestea se lim itau doar la o parte a preoţim ii şi eventual a aris tocraţiei. Ei se vor fi preocupat de astronom ie, de cercetări cu priv ire la plantele de leac, aveau cunoştinţe m edicale etc. In acest sens pledează şi celelalte tex te litera re ajunse pînă la noi. S tra b o n 1413 ne vorbeşte despre cunoştinţele de astronom ie ale lui Zam olxis şi despre iscusinţa lui de a proroci, iar P laton 1411 despre cele medicale. U nul d intre sanctuarele de la G rădiştea M uncelului pare să concretizeze cunoştinţele de astronom ie ale preoţim ii daco-getice în tr-u n com plicat sistem calendaristic pro p riu 1415, fără să fie excluse şi alte explicaţii, iar o tru să m edicală face dovada concretă a cunoştinţelor lor în m aterie de m edi cină 1416. F ixarea calendarului e ra în atrib u ţia preoţilor, urm înd un uzaj devenit general în toate societăţile cunoscute, începînd din m om entul în care sistem atizarea m ăsurării tim pului, pe bază de
444
observaţii şi calcule astronom ice, necesitau cultură şi prestigiul unei auto rităţi a trib u ite pretu tin d en i p re o ţilo r1417. M. Babeş este de părere că ipoteza D aicoviciu-C harriere (ba zată pe o ingenioasă p u n ere de acord a m ărim ilor şi rap o rtu rilo r num erice rezultată din gruparea diferitelor elem ente construc tive) după care ar e x ista un calendar dacic original ce avea 360 d e zile cu o corelaţie de un sem estru la capătul unui ciclu de 34 ani „trece dincolo de lim itele verosim ilului" 1418. în legătură cu sanctuarele ce sta u la baza ipotezei cu privire la calendarul dacic a tît de original spuneam că pot fi form ulate şi alte ipoteze. V a trebui să se exam ineze cu aten ţie m odalitatea în care a u fost ele acoperite p e n tru că, după părerea noastră, sanctuarele nu puteau sta „sub ceru l liber". în leg ătu ră eu sanctuarul m are ro tu n d de pe terasa X I se cuvine m enţionat că cercul de piatră exterior form ează un brîu, u n cerc, continuu fără in tra re şi că accesul şi astăzi cîn d pietrele au fost în bună parte retezate se face îngreunat. Cele spuse ne-au făcut să ne gîndim şi de d ata aceasta la u n fel de „subsol" iar edificiul propriu-zis să fie m ai sus 1419. în cazul în care cercetările viitoare vor dovedi că n e găsim în faţa doar a unui segm ent de edificiu, bineînţeles că ipotezele cu priv ire la calendar n u vor m ai p u tea fi susţinute. Pină atu n ci însă socotim că ipoteza ca atare poate fi verosim ilă. C hiar dacă legătura în tre sanctuarele pe care le cunoaştem şi socotirea tim pului se va dovedi neîntem eiată existenţa cunoştin ţelor de astronom ie la geto-daci ne este probată de izvoarele literare. P e n tru cunoştinţele ştiinţifice ale preoţim ii daco-getice o bună analogie o găsim la druizii, celţi. Aceştia, după cum aflăm tot d e la Caesar 142°, 'aveau cunoştinţe despre a ştrii şi .mişcarea lor, despre m ărim ea u n iv ersu lu i şi a păm întului, despre originea lu crurilor. Toate acestea druizii le tra n sm it tin erilo r pe care îi instruiesc. De la P lin iu s 1421 aflăm că druizii erau m agicieni şi m edici. A şadar, druizii, ea şi preoţii daco-geţi aveau preocupări şi cunoştinţe în m aterie de astronom ie, concretizate în calendare 1422, apoi de medicină, filozofie etc. E xistenţa cunoştinţelor ştiinţifice în societatea daco-getică de pe vrem ea lui B urebista, fără să fie d e proporţiile descrise de Iordanes, ci lim itîndu-se doar la o parte a preoţim ii, fac dovada gradului în alt de dezvoltare pe care l-a atins societatea daco-getică în acest răstim p. E ra vorba n u m ai de o categorie sacerdotală rec ru ta tă de către D eceneu „dintre bărbaţii cei m ai d e seam ă şi m ai înţelepţi pe care i-a în v ăţat teologia, i-a sfă tu it să cinstească anum ite divinităţi şi sanctuare făcîndu-i preoţi şi le-a dat num ele de pileaţi", după cum ne
445
spune tex tu a l acelaşi Io rd a n e s1423. C unoştinţele ştiinţifice în so cietatea daco-getică ap arţin eau , probabil unei corporaţii sacre ce îşi găseşte analogii în tagm a m agilor iranieni, a brahm anilor indieni, a flam inilor, augurilor, arv alilo r şi a alto r colegii reli gioase rom ane. In stitu ţia ca a ta re este caracteristică tu tu ro r po poarelor indo-europene şi a a v u t u n deosebit rol în m enţinerea coeziunii şi a în tregii vieţi a neam urilor resp e c tiv e 1424 Este foarte probabil, aşa cum presupunea C. D aicoviciu1425, ca la curtea lui B urebista să fi ex istat şi o tagm ă a învăţaţilor, form ată m ai ou seam ă din preoţi, deţinătorii tezaurului de cu noştinţe acu m u lat de-a lungul v rem urilor şi sporit continuu. în încheierea consideraţiilor cu priv ire la a rtă şi ştiinţă dorim să ne exprim ăm to tala adeziune la dezideratul form ulat de E. F ru c h te r şi G. M ihăilescu cu priv ire la includerea în istoria filosofiei rom âneşti a >unui capitol cu priv ire la filosofia daco-ge ţilo r care va tre b u i cercetată şi valorificată m onografic. A ceasta a r contribui la clarificarea unor problem e ca : „vechim ea şi con tin u ita tea unor idei filozofice pe terito riu l Rom âniei, originali tate a gîndirii rom âneşti, capacitatea ei de a asim ila cele m ai im p o rta n te concepţii ale epocii — corespunzătoare necesităţilor concrete ale geto-dacilor în plină consolidare sta ta lă şi ascensiune politică" 1426. Toate acestea în contradicţie cu ideea profund gre şită că civilizaţia sp iritu ală a poporului rom ân s-a născut abia în feudalism cînd ave-m prim ele tex te scrise de caracter filosofic.
3 RELIGIA V iaţa spirituală a daco-geţilor se concretizează m ai ales în cre dinţele lor religioase constituind, ca şi la alte popoare din a n ti chitate, tărîm ul de m anifestare în care se evidenţiază, poate mai bine decît în oricare a lt dom eniu, în treag a sa originalitate. A uto rii antici, dar: mai eu seam ă cei m oderni, au subliniat, în repe ta te rînduri, originalitatea religiei daco-getice. Cum e ra şi firesc, acest im portant capitol din istoria străm oşilor noştri a preocupat de m ultă vrem e şi pe m ulţi învăţaţi rom âni sau străini 1427. Cu toate num eroasele strădanii şi contribuţii a m ultor erudiţi, sîn tem încă departe de a fi lăm u rit m u ltitu d in ea de problem e pe care le ridică religia daco-getică. Am spune chiar că nici m ăcar cele de bază wu şi-au găsit încă o rezolvare definitivă şi catego rică. Toate acestea din aceeaşi carenţă a izvoarelor scrise, singu
446
rele în m ăsură să elucideze problem e legate de religia oricărui popor din an tich itate şi în acelaşi tim p unicele pe baza cărora se poate întocm i o istorie a religiei. Acest m otiv îl face pe M. Eli ade să pună sub sem nul în treb ării posibilitatea de a se scrie cîndva o istorie a religiei geto-dacilor 1428. U nica ieşire d in im pas o constituie tezau ru l gîndirii populare rom âneşti (rom ânii fiind singurii urm aşi ai daco-geţilor) pe oare va tre b u i să-l tra n sfo r m ăm din sursă secundară în sursă p rim ară p e n tru reconstituirea religiei străm oşilor noştri. Este ceea ce preconizase încă B. P. Hasdeu 1429 p e n tru lim bă, un alt dom eniu în care izvoarele antice lipsesc 1430. E fortul însă — spune acelaşi em inent istoric al reli giilor — este p rem a tu r înainte de a avea un corpus al gîndirii populare 1431 şi u n u l — am adăuga noi — al tu tu ro r descoperiri lo r arheologice cu refe riri la religia daco-getică precum şi m ul tip le com paraţii ou religia alto r popoare antice, în special a ace lo ra ce se aflau p e aceeaşi tre a p tă de dezvoltare social-politică, p e n tru că izvoarele lite ra re a u fost adunate şi in te rp re ta te în chipuri diverse. N um ai pe baza puţinelor tex te scrise ce n i s-au p ă stra t n u se va p u tea face u n pas înainte. Im portanţa religiei în desfăşurarea vieţii daco-geţilor şi rolul pe care l-a jucat ea în unificarea lor a u fost subliniate în rep etate rînduri şi de aceea socotim in u til să stăru im prea m ult asupra lor. Religia şi preoţim ea reprezenta elem entul de coeziune în tre diferitele se m inţii şi form aţiuni sociale daco-getice. De aceea este logic ca în opera de unificare în trep rin să de B urebista să fi jucat un m are rol preoţim ea şi educaţia religioasă 1432. Este ceea ce ne relatează Strabon cu privire la ridicarea daco-geţilor şi a im portantului rol pe care l-a a v u t m arele preot Deceneu. A cesta a fost, fără îndoială, şi el o personalitate com parabilă, în m ulte privinţe, cu cea a regelui său. El a adus o contribuţie de seam ă, în făurirea operei lui B urebista, fiind un sp rijin perm an en t şi de nădejde. I. I. R ussu 1433 a ad unat toate ştirile litera re antice ce n i s-au p ă s tr a t ; a discutat, de asem enea, elem entele lingvistice şi fap tele de ordin general religios din antichitate, la popoarele indoeuropene şi, în special, a tracilor m eridionali. D in m onografia lui I. I. R ussu lipsesc docum ente de ordin arheologic ce au fost puse la contribuţie m ai tîrziu de C onstantin Daicoviciu şi Had rian Daicoviciu. U n istoric am ăn u n ţit al problem ei şi a apor tu lu i adufe de d iv erşi în v ăţaţi poate fi găsit în lu crarea lui I. I, R ussu şi a lui M. Eliade şi de aceea n u este cazul să insis tăm -asupra acestui subiect. Vom reţine doar că în legătură cu concepţia religioasă a daco-geţilor s-au fo rm u lat tre i opinii p rin cipale : una oare o consideră m onoteistă, o a doua care vede în
447
e a o religie dualistă în sens iran ian şi, în sfîrşit, a treia care susţine politeism ul ei. C aracterul m onoteist a l religiei daco-getice este susţinut mai ales de V. P ârvan care vede în Zam olxis şi Gebeleizis „simple atrib u te explicative ale p uterii ori înfăţişării divin ităţii11 1434, folo sind term enul de henoteism care înseam nă adorarea cu precă dere ori în chip exclusiv a uneia din m ai m ulte zeităţi cunos cute în tr-o religie, cum sînt cazurile sem nalate în vechea In die 1435. Ideea despre existenţa unui singur zeu la geto-daci a fost su sţin u tă m ai întîi, la sfîrşitu l secolului trecut, de către E. Rohde 1436 şi şi-a găsit partizani, este -adevărat mai puţin, şi după P ârvan,1437. D ualism ul concretizat în două num e : Zam olxis şi Gebeleizis este su sţin u t încă la m ijlocul secolului tre c u t de G. B e sse ll1438. Apoi, în sens iranian al existenţei unei zeităţi reprezentînd bi nele : Zam olxis şi unul rău l : M ars (Ares) este susţinut de A. D. Xenopol. El este de părere că la început religia străm o şilor noştri a fost politeistă ca şi aceea a tu tu ro r tracilor, dar că ea s-a schim bat p rin în v ăţătu ra lui Zam olxis într-o religie reflexivă după m odelul în v ăţă tu rii lui Orm uz şi A hrim an, o for m ă nouă a cultului lui Z arath u stra am estecat şi cu alte ele m ente 1439. Covîrşitoarea m ajoritate a acelora care s-
448
mai im portantă d in tre acestea ni se pare a fi cea a caracterului religiei daco-geţilor, la care se adaugă stab ilirea divinităţilor din panteonul lor precum şi iera rh ia divinităţilor în funcţie de a tri buţiile avute. P rincipala zeitate, d u p ă rela tă rile tu tu ro r tex telo r antice ce ne stau la îndemână, a fost Zamolxis. In tex tele litera re num ele di v inităţii ap are sub două form e principale ; Zălmoxis, uneori Salmoxis la Herodot, Platon, Diodor, Iordanes şi Zamolxis, la autori m ai tîrzii ca Lucian, H erodian, Suidas şi alţii. Cu privire la cele două v arian te este vorba de o m etateză şi autorii m oderni folo sesc uneori am bele form e ori optează p e n tru u n a d intre ele 1443. După I. I. Russu form a genuină, etim ologică, a num elui p u rta t de m arele zeu getio e ra Z am o lx is1444 pe care am adoptat-o şi noi. H erodot ne dă cele m ai am ple inform aţii cu priv ire la Zam ol xis, pe care-1 nu m eşte δαίμον (fiinţă divină), dar tot e l ne rela tează, după inform aţiile pe care le-a p rim it de la grecii oare locu iesc pe m alurile H elespontului (Bosfor) şi ale P o n tu lu i E uxin, că Zam olxis a r fi fost sclav al învăţatu lu i grec P itagora de la care a r fi deprins înţelepciunea. D upă ce s-a întors din Samos, Zam olxis a pus să se clădească unâv5p8cov(sală în care se făceau adunările bărbaţilor) „în care [se spune] îi prim ea şi îi punea să benchetuiască pe fru n taşii ţării, învăţîndu-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urm aşii acestora n u vor m uri, ci vor m erge în tr-u n anum e loc unde vo r tră i p u ru ri şi vor avea p arte de toate b u n ă tăţile. In vrem e ce săvîrşea cele am intite —■ne relatează în con tin u are H erodot — şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpăm ânteană. Cînd a fost gata, [Zalmoxis] a disp ăru t din m ijlocul tracilor şi, coborînd el în locuinţa lui de sub păm înt a tr ă it acolo vrem e de tre i ani. Tracii doreau m ult să-l aibă jelindu-1 ca pe un m ort. In al p atru lea an, el le-a reap ăru t şi astfel, Zam olxis făcu vrednic de crezare în v ăţătu rile lu i“ 1445. „In privinţa lui Zam olxis ·— îşi încheie H erodot relatarea — şi a locuinţei sale subpăm întene eu nici nu resping cele spuse, dar nici n u le dau crezare prea m u l t ; mi se pare, însă, că el a tră it cu m ulţi an i înainte de P itag o ra11144S. în v ă ţa tu l raţionalist grec 1447 a cărui discreţie faţă de „m istere44 este bine cunoscută, nici de data aceasta n u ia atitudine, m ai cu seam ă, că e ra vorba de p atriotis m ul concetăţenilor săi. A ceştia nu puteau concepe ca o asem enea în v ăţă tu ră să a p a rţin ă „barbarilor44, ea nu p u tea em ana decît de la greci şi în consecinţă l-a u făcut pe Zam olxis om ce şi-ar fi pri m it în v ăţă tu ra de la P ita g o ra 1448. R elatările lui H erodot sîn t re luate de Strabon (VII, 3, 5, C. 297) după care Zam olxis, sclav al lui Pitagora, la cunoştinţele deprinse de la stăpînul său ar fi adăugat
a l t e l e în v ăţate d e la egipteni în u rm a u n o r călătorii care l-a r fi dus pînă acolo. T ot Strabon ne spune că „Intorcîndu-se la el în ţară, s-a r fi b u cu rat de o m are trecere la conducători şi la popor — întrucît, în tem eiat pe sem nele cereşti, el făcea prorociri. în cele din u rm ă l-a convins pe rege să-l facă p ărtaş la domnie, spunîndu-i că este în sta re să-i vestească voinţa zeilor. Mai în tîi [Za molxis] s -a r fi făcut preot a l zeului cel m ai slăv it la ei, iar după aceea a prim it şi num ele de zeu, (C. 298) petrecîndu-şi viaţa în tr-o p eşteră14. în continuare S trabon ne spune că peştera respectivă se afla în m u n tele sfîn t (Kogaionon) ia r pe vrem ea lui B urebista cinstea m ai sus-am intită o avea Deceneu şi că din obiceiul p ita goreic adus de Zam olxis, Ia geţi s-a p ă s tra t doar acela de a nu se atinge de carnea anim alelor. Deocam dată d in tex tu l lui S trabon vom reţine că şi el vorbeşte de Zam olxis ca despre un sclav al lui P itagora şi sursa n u e greu de ghicit, adăugind şi alte elem ente asupra cărora vom stă ru i ceva m ai tîrziu. Ipoteza Zam olxis-om este îm p ărtăşită şi de autori mo derni oa E. L. M in a r1449 şi pe b u n ă d re p ta te respinsă d e covîrşi toarea m ajoritate a învăţaţilor oare s-a u ocupat cu problem a reli giei daco-getice. „întreaga poveste e o naivitate raţionalistă gre cească” — cum spunea V. P ârv an 1450 — sau un m od de interpre tatio graeca1451. Legenda zam olxeană este de pus — aşa cum arăta I. I. R ussu — pe seam a „inventivităţii şi fanteziei naţionale a ge ţilor, în ale c ăro r tra d iţii s-a cristalizat tre p ta t fig u ra cea m ai de seam ă a m itologiei lo r străm oşeşti441452. în chip firesc Zam olxis a lăsat o putern ică im presie în lum ea antică, începînd c u contem poranii m arelui istoric d in H aliearnas pînă la ultim ii neo-pitagorieieni şi neo-platonicieni, p ătrunzînd pînă în Evul Mediu. N u este de m irare deci, că zeul cel m ai de seam ă al geto-dacilor a in tra t în preocuparea învăţaţilor m oderni foarte d e tim p u riu şi că el a fost şi continuă să fie am plu com entat. Problem a oea mai im por ta n tă a constituit-o stab ilirea caracteriului şi a a trib u telo r lui Za m olxis, în funcţie de care se p u tea determ ina şi caracteru l general a l religei geto-dacice, d a t fiind fap tu l că el este sin g u ru l zeu mai bine cunoscut din izvoare şi oare deţinea, foarte probabil, su p re m aţia în iera rh ia div in ităţilo r adorate de străm oşii noştri. Pe baza etim ologiei num elui în care s-a u propus diverse soluţii, încă din sec. al X V II-lea s-a făcut apropierea în tre Z am ol-xis şi ze m e l p ăm înt în care un rol im p o rtan t îi revine lui P. K retschm er care a stab ilit corespondentul tem ei traco-getice zarao-1 în frigianul Z em elo ce are la bază radicalul p rim a r * g’hem — g’hdhem — păm în t în care îşi a re originea şi zeiţa Semele (zeiţa p ăm în tu lui) m am a lui Dionysos din m itologia grecească 1453. De aici s-a d e d u s că Zam olxis este un zeu al păm întului, a l natu rii, o divini
450
tate chtoniană —■agrară şi în acelaşi timp un stăpîn al morţilor, o „personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii, oare suportă şi hrăneşte pe oameni, şi care-i primeşte în sînul său după ce şi-au încheiat traiul acesta din chinuri şi bucurii“, folosind cu lantele lui I. I. R u ssu 1454 Cum divinitatea principală era Zamol xis în chip firesc se susţine caracterul chtonian-agrar predominant al religiei daco-getice. M. Eliade 1455 a făcut recent o minuţioasă şi competentă analiză a ştirilor literare precum şi o comparaţie largă a fiecărui elem ent în parte din cultul daco-geţilor cu diverse religii, ajungînd la concluzia că religia strămoşilor noştri se în cadrează printre cele de tip „Mistere" şi eschatologice. Cultul lui Zamolxis (Zalmoxis, la M. Eliade) a relevat posibilitatea obţinerii nemuririi parourgînd o iniţiere ce comportă o eoborîre ad inferos, o moarte rituală (ocultaţie) urmată de o renaştere, înviere (epifanie). Ooultaţia şi epifania sînt bine cunoscute în lumea medite raneană şi asiatică, în raport cu ritmul vegetaţiei şi în general cu ciclul etern : viaţă şi moarte. Dispariţia şi reapariţia periodică a unei divinităţi a supravieţuit în Iran şi în Asia pînă tîrziu regăsindu-se şi în legendele creştine (naşterea în grota de la Bethleem). Grota şi locuinţa subterană nu implică, după opinia aceluiaşi em i nent cunoscător al istoriei religiilor, neapărat locaşul morţilor şi sursa fertilităţii pămîntului. Cu privire la nemurire se arată nu numai că ea se cunoaşte şi la alte popoare, dar că pentru dacogeţi ca şi pentru iniţiaţii Misterelor din Eleusis sau pentru adepţii lui Orfeu, post-existenţa fericită începe după moarte şi că numai sufletul îl întîlneşte pe Zamolxis, Cele relatate de Herodot ori de alţi autori antici despre cultul lui Zamolxis, deşi se fac comparaţii cu Orfeu ori Pitagora, nu se integrează în sistem ul mitologiilor şamaniste ori şamanizante deşi nu lipsesc idei, tehnici şi comportamente şam aniste1456. Geto-dacii ca şi toţi tracii cunosc extazul fără însă să existe practici şama niste în cultul lui Zamolxis. Acesta este centrat pe o practică care asigură iniţiaţilor o existenţă fericită de tip paradisiac. Cultul lui Zamolxis a suferit anumite schimbări de-a lungul timpului. Astfel în cele patru secole interpuse între vremea l'ui Herodot şi Strabon s-au petrecut substanţiale modificări. Se face identificarea între zeu (Zamolxis) şi între marele preot oare sfîrşeşte prin a fi divinizat sub acelaşi nume. „Este greu de precizat •—■spune M. Eliade — cînd s-a introdus această inovaţie şi mai ales cauzele ce au generat-o“. El se gîndeşte la o influenţă celtică sau la un proces intern săvîrşit în cursul ultimelor 2—3 secole cînd marele preot al lui Zamolxis a acumulat atîta prestigiu încît putea fi considerat reprezentant al zeului pe pămînt, sfîrşind prin a fi el însuşi considerat drept zeul Zamolxis.
451
P en tru , e p o c a c e ne interesează pe noi în cadrul de faţă cînd mare preot era Deceneu, Strabon ne informează cu privire la cul tul lui Zamolxis că acesta este dominat de marele preot care tră ieşte solitar în vîrf de munte, în acelaşi timp el este însă primul consilier al regelui. Din cultul pitagorician n-a mai rămas decît excluderea alimentaţiei cu carne oare se practica de asceţi solitari ce depindeau, într-un fel oarecare, de marele preot. """"Importanţa deosebită de care se bucură marele preot la celţi, credinţa în nemurire şi ştiinţa de caracter sacru, de tip iniţiatic, a druizilor, evocă de la sine paralele cu lumea daco-getică. M. Eliade se gîndeşte la posibilitatea existenţei unei influenţe cel tice ce s-ar fi putut exercita în contactul lor direct existent, aşa cum am arătat încă din sec. al IV-l-ea î.e.n .1457. Dat fiind faptul că în această perioadă cultul lui Zamolxis era bine conturat soco tim mai plauzibilă cea de a doua ipoteză formulată de M. Eliade cea care are în vedere o evoluţie internă iar influenţele ar fi pu tut fi inverse : de la daco-geţi spre celţi. Lucrul nu este deloc im posibil mai ales că în cadrul simbiozei daco-celtice preluările n-au fost- unilaterale. S-ar mai putea adăuga că pe vremea lui Bure bista exista un anumit ascendent al civilizaţiei daco-getice asupra celei celtice şi că Origene (Philosophomena, II, 25) povesteşte o le gendă după oare Zamolxis ar fi propagat doctrina pitagoreică la celţi. Indiferent dacă este vorba de influenţe într-un sens sau în altul, ni se pare limpede că şi religia vine să demonstreze gradul înalt de civilizaţie pe care l-a atins societatea daco-getică din epoca lui Burebista. El este similar cu cel al celţilor din vremea lui Caesar. Pe baza analizei religiei daco-getice, de oare am vorbit, M. Eliade ajunge la concluzia că Zamolxis n-a fost o divinitate a pămîntului, nici a fertilităţii agricole şi nici a morţilor. Şi în consecinţă religia strămoşilor noştri nu este de tip chtonian-agrar ci una încadrată în grupa religiilor de tip „Mistere141458. Cultul lui Zamolxis şi faimoasa doctrină a nemuririi care a impresionat atît de mult pe greci era completat cu interesul crescînd pentru medi cină, astronomie, mistică şi magie. Un proces similar se observă şi la alte religii de tip „Mistere14 în epoca sincretismului grecooriental. Caracterul religiei daco-getice stabilit de M. Eliade explică şi perpetuarea ei în epoca romană, într-o perioadă de înflorire a cultelor sincretiste greco-orientale. Religia vine să se adauge la acei factori care au înlesnit procesul rapid de romanizare a getodacilor. Ea, ca şi în alte provincii ale imperiului roman, a supra vieţuit mai mult sau mai puţin transformată, nu numai procesului de romanizare ci chiar şi creştinismului. In acest sens pledează
452
numeroase elem ente „păgîne“ geto-dacice sau daco-romane pe care le întîlnim în credinţele populare româneşti 1459. O a doua divinitate daco-getică a fost Gebeleizis menţio nată doar de textul lui Herodot care, vorbind despre traci, ’ ne spune : „ei au convingerea că nu mor, şi că cel ce-şi dă sufle tul se duce la Zamolxis, pe care unii din ei îl numesc (socotesc) drept Gebeleizis“ încheind „aceşti traci, cînd tună şi fulgeră, trag ou săgeţi în sus contra cerului, ameninţînd pe zeu, căci cred că nu este alt zeu decît al lor“ 146°. Textul lui Herodot confuz şi echi voc a fost interpretat în diverse chipuri, fiind invocat cînd în fa vorul monoteismului daco-geţilor cînd pentru dualism iar de cei mai numeroşi cercetători fiind considerat drept dovadă limpede a politeismului lor. „Înseşi zisele lui Herodot —■spune Grigore Tocilescu — că unii geţi confundă pe Zamolxis cu alt zeu al lor Gebelizis“, şi că „ameninţă cînd tună şi fulgeră cu săgeţi divini tatea, nu pe Zamolxis ei pe zeul fulgerului, despre al cărui cult din nefericire, nu avem nici o ştiinţă" 1461. Cu privire la Gebeleizis se impune precizarea că forma nume lui nu este sigură. C. Poghirc făcînd o analiză atentă a manuscri selor operei părintelui istoriei ajunge la concluzia că forma mai corectă este N ebeleizis1462, pe cînd I. I. Russu consideră forma Zebeleizis drept cea mai bună 1463. Gebeleizis este considerat de C. Daicoviciu drept zeu uranian al fulgerului care sta, ca divinitate supremă alături de Zamolxis. „Nu e exclus însă, spune C. Daicoviciu 1464, ca încă de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tîrziu, aceste două divinităţi distincte odinioară să se fi contopit în una singură, păstrînd cele două as pecte şi cele două nume". Ipoteza ni se pare cît se poate de înte meiată şi ar explica lipsa totală a menţionării divinităţii uraniene din textele antice ulterioare lui Herodot. Gebeleizis este considerat de către I. I. Russu drept zeu al ce rului, stăp în al orizontului, în atribuţiile căruia intra fulgerul1465. M. Eliade crede că Gebeleizis reprezintă vechiul zeu ceresc, ura nian al geto-dacilor, patron al aristocraţiei şi militarilor. Sincre tismul lui Zamolxis ou Gebeleizis a fost, după opinia aceluiaşi în văţat, opera peoţimii 1466. Plecînd de la descoperirile făcute pe Dealul Grădiştii, H. Dai coviciu1467 susţine pentru sec. I î.e.n. —■I e.n. predominarea cul tului solar şi esenţa urano-solară a religei daco-getice după cum ar reieşi din atributele divinităţii supreme, ale lui Zamolxis. In sprijinul ipotezei sale, H. Daicoviciu citează, în primul rînd, lipsa unui templu subteran care să se înscrie în ideea unei religii de esenţă chtoniană şi care să se potrivească cu ceea ce ne relatează textele antice eu privire la locuinţa subpământeană a lui Zamolxis.
453
Dar, în cazul că reconstituirea sanctuarului cu 60 de discuri de calcar de pe terasa XI pe care am propus-o este bună, atunci am putea presupune că subsolul templului respectiv putea servi drept locuinţă subterană unde s-a retras Zamolxis, despre care ne vor beşte Herodot (IV, 94). Este posibil că în acest subsol, dealtfel încăpător, să se fi retras marele preot şi unde să nu fi avut acces decît regele, după cum se poate deduce din textul lui Strabon (VII, 3,5). în legătură eu acest refugiu subpăffiîntean, C. Daicovi ciu atrăgea atentia asupra scării de piatră de lîngă zidul de sud al sanctuarului de pe terasa XI 1468, scară care a constituit punctul de plecare în reconstituirea pe care am propus-o. Mergînd mai departe ne putem gândi că sanctuarul despre care este vorba a putut fi închinat lui Zamolxis. Proporţiile edificiului şi, mai cu seamă, existenţa acelui subsol ar justifica o asemenea interpretare ce concordă eu textele antice. Am avea astfel o confirmare. şi o verificare reciprocă între documentele literare şi cele arheologice. Să nu se uite insă nici un moment că este vorba doar de o ipo teză, fără să avem la îndemână nici un document sigur, că marele templu de pe terasa XI, clădit, probabil, în tim pul domniei lui Burebista, pe vremea cînd mare preot era Deceneu, a fost dedicat lui Zamolxis. Afirmaţia lui H. Daicoviciu după care „s-a dovedit însă că marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau alt acoperiş decît cerul" 1469 ni se pare mult prea categorică ; e vorba si în acest caz doar de o presupunere departe de a fi fost dovedită.’ C. Daicoviciu pe lîngă ipoteza templelor deschise for mulase, aşa cum am mai arătat, şi posibilitatea ca templul cu 60 de baze din andezit de pe terasa X să nu fi fost terminat şi deci, să fi avut acoperiş. în legătură cu acest subiect am arătat că există suficiente temeiuri care pledează în favoarea ipotezei după care şi acesta a fost acoperit 1470. Da O cniţa1471 s-a descoperit, aşa cum am mai spus, un edificiu de mari proporţii ce avea trei încăperi subterane, ^despre care se presupune că a putut fi un „palat-sanctuar" ce făcea parte din tr-un complex legat de cultul religios. Cetatea 1 este considerată în ansamblul ei drept „colina sacră de la Buridava“. Elementele pe baza cărora s-a făcut această atribuire sânt departe de a fi con vingătoare. Este vorba de vasul ce poartă inscripţia cu numele regelui Thiamarcos despre care D. Berciu spune că „are o funcţie legată de cult, de religia dacilor111472. Despre această atribuire I. I. Russu — pe bună dreptate — a arătat că este o „interpretare artificioasă a nişte produse meşteşugăreşti —· ceramice cu rosturi practioe-gospodăreşti, împinse forţat, în mod aleatoriu pe tărîmul vag şi infinit al religiilor şi al misticismului antic11 şi că vasul de la Ocniţa este un vas obişnuit de provizii (chiup) ou „marca"
454
regelui Thiam arcos 117?\ Cel de al doilea elem ent căruia i-a fost atrib u it un rol legat de c u ltu l religios e ste o m ască de bronz ce l-a r reprezenta pe zeul războiului A res-M arte. O asem enea in terp retare este şi ea artificioasă fă ră să avem nici o certitudine m ai cu seam ă că este vorba, după toate probabilităţile, despre o piesă im portantă din lum ea celtică la fel ca şi cea descoperită la P ia tra Roşie despre care va fi v o rb a im e d ia t14T4. „O ricît vor fi fost de preocupaţi d e cele sp iritu ale — spune I. I. R ussu —■ de „lucrurile m etafizice" şi viaţa d e apoi, „de dincolo", traco-geţii tre b u iau totuşi să trăiască în realităţile con crete şi d u re ale vieţii m aterial-gospodăreşti „de dincoace", cu necesităţile ei practice de fiecare zi" 147S. In acest sens trebuie in terp retat, după p ă re re a noastră „p alatu l14descoperit la O c n iţa 1476. Revenind la p ă re re a lui H. Daicoviciu, la fel, m u lt prea categoric ni se p are a fi şi arg u m en tu l care â r fi nrisipit orice îndoială asupra cara c te ru lu i predom inant urano-solar al religiei geto-dace“ 1477 şi anum e descoperirea unui „splendid soare de andezit". Este vorba de un pavaj de form ă ro tu n d ă cu u n dia m etru de 7,10 m a lc ă tu it fiind d in tr-u n disc central, rotund cu diam etrul de 1,50 m de la care pleacă, sp re ex terio r, lespezi m ari de andezit m ăsu rîn d 2,8 m lungim e. S paţiul d e cîţiv a centim etri d intre lespezi dă im presia u n o r raze, ia r în tre g pavajul apare ca un „soare". Am rep ro d u s o p a rte din descrierea m onum entului pe oare am făcut-o la descoperirea lui în 1958 1478 p e n tru că form a de soare este doar aparentă, subliniind fie doar p e n tru noi, că în antich itate m arile dale de andezit ale pav aju lu i erau perfect alătu rate în cît aşa-num itele raze n u se vedeau. C onstruirea unui pavaj rotund, cu u n d iam etru de peste 7 m, nu era posibilă dintr-o singură bucată şi de aceea, s-a recurs la dale. M onu m entul a p u tu t servi d re p t a lta r de jertfă, închinat, poate, zeului războiului, după cum presupune şi H. Daicoviciu 1479, după cum pe acest a lta r p u teau fi aduse ofrande şi alto r divinităţi. P e n tru a susţine c aracteru l urano-solar a l religiei daco-gelice H. Daicoviciu se vede obligat să recunoască însă că G ebelei zis (zeu uranian) este m en ţio n at în izvoare o singură dată. Iar Zam olxis apare pînă în a n tic h ita te a tîrzie şi de aceea presupune transform area lui Zam olxis din tr-o div in itate evident chtoniână, după cum o indică însuşi num ele 14s0, în tr-u n a uraniană. M erită sub lin iat însă că H erodot (singurul autor, dealtfel, vorbeşte to t despre Zam olxis la care „unii d in tre ei (dintre daco-geţi) îi m ai spun şi G ebeleizis1481. P e baza acestui pasaj din opera lui H ero dot se poate presupune, aşa cum a făcut-o C. Daicoviciu 1482, că
455
cele două divinităţi iniţial distincte, să se fi contopit, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să preconizăm o radicală schimbare a ca racterului religiei daco-getice, să-l transformăm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solară. Un cult solar, în truchipat într-o divinitate a cărui nume nu-1 cunoaştem a putut exista, după cum s-ar putea deduce din cele cîteva reprezentări pe vase de lut sau a carului solar în miniatură descoperit la Piatra Roşie 1483. Problema posibilităţii ca la daco-geţi să fi existat un cult al soarelui este discutată şi de Al. Vulpe în legătură eu repre zentările antropomorfe întîlnite pe cupe deliene lucrate de geţii de la P op eşti1484 Cercetătorul bueureştean admite, cu prudenţa necesară în interpretarea unor documente de acest gen, că se micercul punctat din jurul capetelor unor figuri feminine de pe un vas de la Popeşti oa şi rozetele de pe acelaşi recipient ar pu tea indica sărbătorirea unui cult solar. Reprezentarea antropo morfă a soarelui la daco-geţi este presupusă încă din 1935 de către D. V. Rosetti 1485 care descoperise o ştampilă pe o mănuşă de amforă getică, ce avea o figură umană cu părul zbîrlit în formă de raze, iar deasupra capului o roată. Acesteia au venit să i se alăture alte două ştampile de amfore cu cîte o figură umană schematică ce aveau capul înconjurat de raze. Cele două mănuşi datează din sec. I î.e.n., deci, de pe vremea lui Bure bista şi provin de la amfore pe a căror ştampile figurează chipul zeului Helios, Reprezentarea de către olarul get a întregului corp şi nu numai a capului, oa în: cazul originalelor greceşti, îl face pe Al. Vulpe să presupună o eventuală reprezentare getică a cultului so la r1486. Mai este de adăugat că tratarea figurilor de pe cupa de la Popeşti, despre oare am discutat, îşi găseşte ana logii în reprezentările antropomorfe de pe garnitura unei plăci de bronz a unui pumnal, găsit tot la Popeşti, şi în oare R. Vulpe înclină să vadă reprezentarea divinităţii celtice Cernunn 1487. In aceeaşi reprezentare de la Popeşti, C. Daicoviciu identifică pe Bendis, zeiţa lunii, a pădurilor şi a farmecelor 1488. Iată cum di verşi cercetători văd în aceeaşi reprezentare diferite divinităţi dovedind cît de nesigure sînt acest gen de dovezi, adăugind şi greutatea atribuirii lor unei zeităţi. Şi totuşi, un cult al soarelui putea să existe la daco-geţi după cum se întîlneşte Ia aproape toate popoarele indo-europene, ţinînd cont şi de faptul că în întreg spaţiul carpato-danubian, în epoca bronzului, soarele a fost obiectul principal de cult. In concluzie, va trebui spus că descoperirile arheologice tre buie folosite eu multă prudenţă, atunci cînd este vorba de expli carea unor fenomene spirituale şi că mărturia lor nu trebuie să
456
pună sub sem nul în treb ării izvoarele literare. Aşa stînd lu cru rile va trebui să spunem că pe baza descoperirilor arheologice mi pot fi stabilite atrib u te le lui Zam olxis, zeitatea suprem ă a dacogeţilor, şi nici caracterul religiei străm oşilor noştri. D upă cum spuneam , în panteonul dacic, după toate probabi lităţile, alături de Zam olxis m ai figurau şi alte divinităţi. Astfel, Iordanes ne vorbeşte despre un zeu al războiului ce corespunde zeului rom an M arte pe oare : „goţii (respectiv geţii) totdeauna l-au înduplecat p rin tr-u n c u lt sălbatec (căci victim ele lui au fost prizonieri ucişi), socotind că zeul războaielor trebuie îm păcat p rin v ărsare de sînge omenesc. Lui i se je rtfe a u prim ele prăzi, îui i se a tîrn a u pe tru n c h iu rile a rb o rilo r prăzile de război cele dintîi şi exista u n sim ţăm ânt religios adine în com paraţie cu cei lalţi zei, deoarece se pare că invocaţia sp iritu lu i său era ca aceea adresată unui p ă rin te 411489. A proape acelaşi lu cru ni-1 spune Cae sa r despre celţi .oare făgăduiesc p rad a lui M arte : „după victorie jertfesc vieţuitoarele pe oare le-au lu a t ca p rad ă şi îngrăm ădesc celelalte lucruri în tr-u n singur loc. La m ulte trib u ri se pot ve dea, în locuri consacrate, m ovile clădite din aceste lu cru ri111490. A r fi posibil ca pe a lta ru l de andezit de la G rădiştea M uncelului să se fi adus jertfe, poate, um ane, sau anim alele lu ate d rep t pradă, fără să poată în să „confirm a pe deplin spiasele lui Iordanes11. Nimic n u se opune presupunerii că pe „ a ltaru l11 din in cin ta sacră se sacrificau an im ale m ari (pare s-o dovedească u n „lighenaş11 ce colecta sîngele scu rs d e pe discul de p iatră şi-l conducea în tr-u n canal) ad u se prinos d iv inităţii ori div in ităţilo r p e oare n u le cunoaştem , cu .anum ite ocazii c h ia r de c ă tre credincioşii daco-geţi (aşa cum făceau· a tîte a popoare d in antichitate), iar zeului războiului s ă i se fi adus sacrificii pe locul bătăliilor ori în apropierea lor. M. B ărbulescu, lu înd ca analogie bazinele şi rigolele tăiate în stîncă, de la Philippi, p resu p u n e că un rol ase m ănător a p u tu t av ea „lighenaşul11 tă ia t în p iatră descoperit sub pavajul de andezit d e la G rădiştea M uncelului şi canalul ce tre cea p rin im ediata apropiere. P e acest pavaj, după părerea cer cetătorului am intit, s -a r „fi p racticat sacrificii ritu a le de anim ale în cinstea divinităţii protectoare a n a tu rii şi a vîn ăto rii111491. Va trebui să ţinem oont de fap tu l că p av aju l de andezit în discuţie este singurul a lta r p e n tru sacrificii p e care îl cunoaştem de la G rădiştea M uncelului a şa că a r fi posibil ca pe el să se fi sacri ficat anim ale în c in stea m ai m ultor divinităţi. Iată d e d , că n u poate fi vorba de o confirm are arheologică a tex tu lu i lui Io rd an es fă ră să excludem, p rin aceasta posibilita tea ca p e discul d in in cin ta sacră să n u se fi adus jertfe zeului
războiului. D in tex tu l lui Iordanes dem n de re ţin u t ni se pare. pe lîngă menţionarea unei divinităţi a războiului Ia daco-geţi şi fap tu l că aceasta se bucura de un sim ţăm în t religios adine în com paraţie cu a lţi zei. „Sacrificiile um ane ne sîn t atestate de H erodot în leg ătu ră cu cultul lui Zamolxis. Din cinci în cinci an i —■ne sp u n e părin tele istoriei — ei (geţii) trim it la el ca sol pe u n u l d in tre ei tra s la sorţi, căruia îi com unică fiecare lipsurile sale. 11 trim it în felul u rm ăto r : unii din ei se aşează la rîn d ţin în d tre i su liţe în mînă, iar alţii apucînd de m îini şi picioare pe solul d e stin a t p e n tru Zam olxis, îl aru n că în sus deasu p ra (în vîrful) lăncilor ; dacă el m oare din în ţep ătu ri, ei c re d că zeul le este fa v o ra b il; dar dacă nu m oare îl huiduiese şi dojenesc ca pe u n netrebnic şi pă cătos, şi după această buiduială trim it altul, c ă ru ia îi d a u acelaşi m andat cînd e încă în viaţă“ 1492. M. Eliade e ste de părere că m esagerul este u n „iniţiat” «1 cultului şi că sacrificiul înseam nă relu area legăturii c u Zam olxis corespunzînd oeultaţiei 1493. Sacrificiile um ane, foarte probabil, cu c a ra c te r de c u lt ne sînt atestate la daco-geţii din sec. II—I î.e.n. de ex. p rin desco p eririle de la O rlea (jud. Olt). Aici iau fost descoperite m orm inte în oare pe lîngă scheletul principal s-au g ăsit altele ce rep re zintă sacrificii um ane. In tr-u n caz e ste vorba d e m o rm întul unui tîn ă r de 16—20 d e ani la c a re s-a u a d ă u g at doi copilaşi şi cinci tin eri şi adulţi p rin tre oare bărb aţi şi fem ei. în tr -u n a lt m or m în t al unui b ărb at de oca 45 de an i au m ai fost descoperite sche letele a doi copilaşi şi al unui t î n ă r 1494. Sacrificiile um ane nu sîn t proprii do>ar geto-dacilor. Ele se întîlnesc la aproape toate popoarele indo-europene şi la altele. Vom am inti aici doar pe c e lţi149ε, traci şi greci 1496. E xistenţa cultu lu i lui Ares (Mars), zeu a l războiului ne este a testată la geto-daci de V ergiliu care ne spune că acesta s-a născut în ţa ra dacilor 1497 sau d e Ovidiu care a tră it în m ijlocul geţilor de ia Tomis şi care-i num eşte „cultivatorii lui M arte“ 1498. Tot în legătură cu cultul acestei divinităţi a fost pusă şi re p re zentarea în bronz a unei figuri m asculine descoperite în edifi ciul „p alat11 de la O cniţa despre care am vorbit. în tre a g a factură a piesei pledează p e n tru un im port din lum ea celtică, poate o c ap tu ră de război făcută pe vrem ea lui B urebista 1499. Ni se pare greu de crezut că la sfîrşitul sec. I î.e.n. sau în prim i ani ai veacu lui urm ăto r cînd a lu a t sfîrşit edificiul să fie vorba despre un produs local, creat sub evidente influenţe ale a rte i celtice. Dacă ne-am găsi în prezenţa u n u i produs au to h to n daco-getic acesta a r treb u i să trădeze influenţe ale a rte i rom ane sau elenistice tîrzii şi nicidecum celtice. Despre pătru n d erea produselor rom ane în
458
Dacia pe vrem ea lui B urebista am av u t ocazia să vorbim 150°. C hiar dacă m asca de bronz de la Ocniţa n u a re nici o legătură cu zeul războiului, c u ltu l acestuia poate fi postulat pe baza izvoare lo r litera re de care am vorbit. C ultul lui A res (Marş) este gene ra l la traci şi în consecinţă prezenţa lui în lum ea daco-getică este cît se poate de firească. De la traci, se p a re că a fost pre lu a t şi de greci care au îm p ru m u tat chiar şi num ele (Ares) 1501. în panteonul daco-getic existau, după cît se pare, pe lîngă zei şi zeiţe. Se vorbeşte chiar de o soţie a lui Zam olxis ce ar fi p u rta t acelaşi n u m e 1502. Vagi indicaţii găsim despre cultul unei div in ităţi sim ilare H estiei-V esta, ce avea în a trib u ţia ei v atra şi focul 1503. Se vorbeşte apoi de c u ltu l zeiţei Bendis, D iana la rom ani. Nici un -izvor lite ra r antic nu ne atestă cultul acestei zeiţe la daco-geţi, oi num ai la tracii m eridionali şi în Grecia, unde corespunde A rtem idei, în afară de cazul în care Diodor, ar fi confundat-o cu Hestia. El ne spune că : „La aşa-num iţii geţi, care se cred nem uritori, Zam olxis susţinea şi el că a in tra t în legătură cu zeiţa H estia“ 1504. Există însă destule descoperiri a r heologice în care diverşi cercetători din zilele noastre o văd re prezentată pe Bendis. M. B ărbulescu în reg istra recent n u m ai p uţin de 13 asem enea rep rezen tări însă, aşa cum pe bună d rep tate a ră ta acelaşi cercetător, toate acestea, trebuie p rivite cu m ultă circum specţie p e n tru că o p a rte din ele n u sîn t lucrate de dacogeţi, ci constituie im p o rtu ri (grupul de bronz de la Năieni, jud. Buzău), ataşul de bronz de la Costeşti, m asca de bronz de la P ia tra Roşie). Apoi, în alte cazuri, nim ic n u ne asigură că a r reprezenta o div in itate şi, m ai ales, una fem inină. în con cluzie, M. B ărbulescu arată că dispunem doar de cîteva elem ente, nu suficient de clare, p e n tru atestarea un-ui cult al zeiţei Bendis la daco-geţi, c u lt ce a p u tu t totuşi e x is ta 1505. D escoperirile ar heologice n u ne pot dem onstra fără echivoc existenţa unui cult al zeiţei Bendis pe oare nu putem decît să-l presupunem aşteptîn d o viitoare confirm are 1506. A şadar, pe lîngă zeul războiului, în panteonul geto-dacic au p u tu t exista şi a lte d iv in ităţi cum a fost Bendds ce a r corespunde zeiţei rom ane D iana fără să posedăm în acest sens nici o dovadă cît de c ît sigură. P ostularea existenţei în m itologia daco-getică se poate face to tu şi p rin analogie cu lum ea sud-tracică unde cultul zeiţei Bendis este larg răspîndit. C redinţa în n em u rire constituie, fără îndoială, o dovadă despre gradul avansat al religiei daco-getice, fă ră să reprezinte însă ceva specific şi s in g u la r ; o în tîln im şi la a lte popoare : celţi, perşi, egipteni, germ ani 1507. Astfel, Caesar, vorbind despre d rui zii celţi ne spune că ei : „vor să insufle convingerea că sufletul
459
nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul, după ei această credinţă e un foarte bun stim ulent pentru curaj deoarece înlătură teama de moarte“ 150S. Germanii credeau că eroii căzuţi pe cîmpul de luptă se duc în Walhalla, locaşul fericirii, la Odin, zeul luminii. In legătură eu nemurirea autorii tîrzii ca Fotios, Suidas sau Pomponius Mela vorbesc de reîntoarcerea morţilor. M. Eliade a arătat că nu poate fi vorba de reîncarnare. Credinţa daco-geţilor ca şi a iniţiaţilor Misterelor din Eleusis ori pentru cei ai lui Orfeu este că post-existenţa fericită începe după moarte şi că nu mai sufletul îl întîlneşte pe Zamolxis 1δ09. Preoţii daco-geţi, ca şi cei ai altor popoare din antichitate, s-au bucurat de un mare prestigiu în ochii m ulţimii care „de fapt — cum releva Yasile Pârvan ·— ca toate popoarele încă primitive, şi geţii erau adine impresionaţi de taina şi tăcerea austeră, ca şi de asprimea poruncilor marilor preoţi : astfel, încît chiar regii lor mărturiseau că naţiunea getică se arată mai as cultătoare de îndemnurile lor, cînd ştiau că vin după inspiraţia divină, decît dacă ar fi avut a se supune numai voinţei şi am e ninţărilor profane11151°. Una dintre caracteristicile vieţii religioase a daco-geţilor o constituie existenţa la ei a unei tagme de „călugări11 'celibatari, vegetarieni şi abstinenţi pomenită de Strabon1511 ce se bucura de multă veneraţie în rîndul credincioşilor. Strabon a preluat termenii cu privire la tagma preoţească a daco-geţilor de la Poseidoniu, un istoric grec originar din Apamea care a trăit în prima jumătate a sec. I î.e.n. şi-i numeşte καπνοβάται1512. V. Pârvan a tradus denumirea prin „călători prin nori111513. Traducerea corectă este însă „călători prin fum“ şi se referă, după părerea lui A. Bodor 1514 la preziceri făcute cu aju torul fumului. M. Eliade crede că este vorba de extaz provocat ca şi la sciţi prin fum rezultat din arderea seminţelor de cînepă 1515. Tot Strabon ne spune că tagma preoţească respectivă, la traci se numea κτισται iar de la Flavius Iosephus aflăm că aceştia se numeau πλείςτοι asemănîndu-se cu esenienii de la e v r e i1516. Y. Pârvan a fost de părere că kt ist ai reprezintă termenul grecesc ktistes pe care-1 traduce prin „întemeietori44 „ziditori de oraşe“ 1517. Lectura lui Pârvan este respinsă de I. I. Russu care consideră că nu poate fi vorba de un cuvînt grecesc ci de unul traco-getic ce ar însemna mai curînd ceva, oare are la bază „a străluci111518. împotriva lecturii lui Pârvan se pronunţă E. Lozovan1519 şi J. Gage 152°. D. Decev crede că numele de ktistai nu este decît o coruptelă din skistai ce s-ar traduce prin „cei care se abţin
460
de la plăceri lum eşti111521. A. Bodor este însă de părere că nu poate fi vorba de o coruptelă ei o denumire ce se referă la preoţii daci consideraţi oa „cei mari“ adică conducători 1522. M. Eliade după ce trece în revistă diversele lecturi şi etimologii propuse ajunge la concluzia că pleistoi este o denumire fan tezistă 1523. Important este însă faptul că la daco-geţi avem ates tată o tagmă de preoţi celibatari şi vegetarieni. Asemănarea lor cu secta iudaică a esenienilor nu este întîmplătoare. A. DupontSommer propune oa în textul lui Iosephus în loc de daci să se citească sadok sau saducei pentru că dacii n-ar avea ce căuta în textul istoricului evreu 1524. E. Lozovan 1525 şi A. Bodor 1526 au arătat însă că dacii erau bine cunoscuţi la Roma, erau la ordinea zilei după campania lui Domitian, cînd Iosephus ajuns la Roma îşi redacta opera. Comparaţia făcută între esenieni şi tagma preoţească daco-getică se legitimează prin asemănările reale existente între cele două comunităţi. Abstinenţa şi celibatul le sînt proprii doar unor „călugări1* pentru că daco-geţii au fost departe de idealizarea artificială pe care ne-o prezintă Vasile Pârvan 1527. Menţiunea lui Strabon 1528, vorbind despre cumpă tare este următoarea : „Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi mai ales la geţi“. Iată ce ne spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectmd realitatea istorică : „Aşa Sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă) ; nu sîntem din cale afară de cum pătaţi", şi puţin mai departe dă exem ple de necunipătare în privinţa femeilor : „Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întâmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci ne veste, cei din partea locului spun despre el, bietul om, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea". Tocmai acestei stări îi va pune, într-o măsură oarecare capăt Burebista eu ajutorul marelui preot Deceneu, reuşind să ridice la maximum potenţialul politic şi mi litar al daco-geţilor ce nj ar fi reuşit fără o prealabilă educare morală a întregului neam-1529. Tot în legătură cu cultul religios trebuie puse şi cîteva descoperiri arheologice ce nu-şi găsesc altfel explicaţie. Astfel, în com. Davideşti (jud. Argeş) s-a descoperit un loc de de punere a ofrandelor constînd dintr-o mare cantitate de oase de animale arse la care se adaugă obiecte mărunte de fier, podoabe şi fragmente ceramice datînd din sec. I î.e .n .1530. La Oiolăneştii din Deal (jud. Teleorm an)1531 s-a descoperit o fîntînă ce trebuie să fi avut alte rosturi decît cele obişnuite. Forma acesteia este aproape patrată măsurînd 1,56 χ 1,61 m
461
::şi/% 70:/ χιΐ aăînclrrS?' Gapttişită iiin d cu b îrn e groase de stejar. Pe fundul fîn tîn ii au fost descoperite, aşezate în ordine pe m ai m ulte rînduri, 28 de vase întregi şi foarte m u lte fragm ente aparţinând şi ele unor vase de lut. Pe lîngă vasele, reprezentate p rin form e c e ap a rţin ceram icii de lux, s-a descoperit cenuşă, bucăţi de c ă r buni, oase calcinate şi o b răţa ră de a rg in t cu capetele înfăşurate aparţinînd aceluiaşi tip ea şi inelul pe care l-au descoperit în sanctuarul de la P e c ic a 1532. P u ţu ri asem ănătoare cu cel des coperit la Ciolăneşti se cunosc din lum ea celtică sau germ anică i53S. O ricît de in teresan tă şi de pasionantă a r fi religia daco-ge ţilor cu m ultiplele ei aspecte, în faza actuală a cercetărilor, nu putem spune decît că ea era o religie politeistă ca şi cea a ce lorlalte popoare făcînd parte d in m area fam ilie indo-europeană, aflate pe aceeaşi tre a p tă de dezvoltare {de ex., cea a c e lţilo r1534 ori a tracilor m eridionali). Zeul lor suprem a fost Zam olxis a lă tu ri de oare au e x ista t şi alte d ivinităţi cum a fost Gebeleizis, A res (Mars) şi alţii. E lem entul esenţial al religiei străm oşilor noştri îl constituia credinţa în nem u rire şi reîntâlnirea, după m oarte, cu Zam olxis în tr-o lum e a fericirii. O astfel de cred in ţă a contribuit, în larg ă m ăsură, şi explică, în b u n ă parte, n enum ăratele victorii pe care le-a re p u rta t B ure bista în luptele lui e u celţii, b astarnii ori grecii, ce au dus în final la alcătuirea m arii sale stăpîniri stîrn in d adm iraţia con tem poraneităţii, înscriindu-se astfel p rin tre eroii antichităţii.
4 CARACTERISTICILE CULTURII DACO-GETICE C u ltu ra daco-getică din epoca lui B urebista se dovedeşte a fi, pe toate coordonatele sale, com parabilă şi în bună m ăsură supe rioară altor culturi în aintate din E uropa vrem ii, răm ase în afara fru n ta riilo r greco-rom ane. F ără îndoială însă, că această cu ltu ră este departe d e a fi atins nivelul celei greceşti ori a celei ro mane. Ea răm îne, în ultim ă in stan ţă una d intre cele m ai înain tate culturi ale lum ii „barbare" şi judecarea ei treb u ie făcută ţinînd cont de această îm prejurare. C ultura daco-getică rep re zintă o sinteză originală ce îşi a re r ă d ă c i S l e Î m e 'i r a d î n c îofjp te 'ί ϊ Τ ΐ ^ ά ΐ ΰ ΐ Ι ϊ Γ în criiâfiă'lmjf f i în tim ]3_gu^ -"Tfiîl e m r j ^ s ă su B E n iem. asa cum spunea şi
H. D ă î c o v î ^ 153C c ă această originalitate~~nu e x c l u ^ x C 3 im .........
"··*' ■
'li
li
'
'
’j potrivă, implică ‘a cceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii elemente"de~cîîltură mate rială de Ta alte popoare; ei le-au adaptat, le-au transformat şi adesea le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi ^făurind o civilizaţie profund originală”. O astfel de sinteză ori ginală reprezintă ş i’ cultura celtică oare la rîndul ei se bazează pe fondul autohton în care au fost integrate multiple şi fecunde influenţe greceşti, etrusce ori de altă natură, adaptate şi pre lucrate în manieră proprie. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre cultura tracilor meridionali care reprezintă într-o mare măsură o copiere a civilizaţiei greceşti, fără un aport propriu prea substanţial 1536 la care, de foarte m ulte ori, se poate sezisa cu greutate prezenţa şi contribuţia elementului autohton. Este incontestabil că în Europa sec. I î.e.n., în afara statului roman, celţii şi daco-geţii constituiau cele două popoare impor tante şi, în acelaşi timp, popoarele care atinseseră în dezvoltarea lor materială şi social-politică, un înalt nivel. Este de aceea firesc ca între cele două culturi să existe influenţări reciproce si ca punctele de referire, atunci cînd vorbim despre stadiul cul turii daco-getice, să le căutăm în cultura celtică şi nu în altă parte. Aportul cercetărilor făcute, mai cu seamă în ultimele două decenii, la cunoaşterea culturii daco-getice, sub o m ulti tudine de aspecte, au spulberat, pentru totdeauna, impresia împărtăşită o vreme, de unii cercetători străini sau ro mâni, după care cultura strămoşilor noştri n-ar fi decît o cultură celtică. Rolul pe care l-au jucat influenţele celtice atît la for marea civilizaţiei de tip Letene daco-getică, cît şi mai tîrziu, pe vremea lui Burebista, nu poate fi pus la îndoială, dar aceasta nu înseamnă nicidecum o celtizare a culturii daco-getice. Aceasta se dovedeşte a fi o cultură originală care, a preluat, pe lîngă influenţele celtice, şi multe bunuri din civilizaţia grecească, fie direct, fie prin interm ediul tracilor meridionali, la care se adaugă oele romane şi altele. în cazul unor bunuri create sub influenţe greceşti, de multe ori este foarte greu de ştiut cui aparţin, pentru că influenţele elene s-au exercitat deopotrivă şi asupra celţilor cît şi asupra daco-geţilor. Numai în puţine cazuri aceleaşi in fluenţe elenistice au determinat produse deosebite şi uşor de distins cum este de exemplu ceramica pictată celtică şi cea dacogetică. Ar mai putea fi citate, în acelaşi sens, şi cele două arte, fără îndoială specifice : cea celtică şi daco-getică în care legătu rile certe existente îşi au originea în tezaurul comun de inspi raţie : cel grecesc 1537. împrejurarea că pentru o vreme Burebista a supus coloniile greceşti de pe litoralul de vest al Pontului Euxin şi le-a integrat
f ntr^-ău'”muîţumit ou pr elMr
;în fetatlîl' său, a făcu t ca infkifenţele acestora să fie cu m ult mai puternice decît în cazul celţilor şi să se m aterializeze în produse ev id en t superioare de oare c u ltu ra celtică n-a beneficiat niciodată înainte de ocupaţia rom ană. Este vorba de cetăţile cu ziduri de p iatră eoarisată ori de arh itectu ra sacră. Tehnica zidurilor dacice (de factu ră grecească) era evident superioară m odalităţii în care celţii îşi construiau, în aceeaşi vrem e, cetăţile. Tem ple de genul celui pe care l-am reconstituit, făcînd p a rte din incinta sacră de la G rădiştea M uncelului, n -au fost ridicate nicăieri în lum ea cel tică. Toate acestea denotă un serios pas înainte, un avans al civilizaţiei daco-getice, favorizat de prezenţa efectivă şi activă a m eşterilor greci. ^ O altă dovadă sigură a sup erio rităţii c u ltu rii daco-getice faţă fcle toate popoarele europene, neincluse în stăp în irea greco-ro^m ană din sec. I î.e.n. o constituie tocm ai sta tu l ce-1 avea în \ fru n te pe Burebista. u ltu ra dacilor, spunea C. D aicoviciu1538 în ultim ele două /seco le ale existenţei sal’e, poate fi considerată ca o cu ltu ră de / tip superior stad iu lu i p rim itiv -ru ra l al trib u rilo r patriarhale, j avînd caracterul unei civilizaţii oppidane cu ten d in ţe vădite de j atingere a civilizaţiei agraro-orăşeneşti, cu centre economice pu| terniee constînd d in agricultori şi m eşteşugari4^ In sec. I î.e.n., ^“"Im p re slo M S S acele aşezări fortificate care nu sînt altceva decît aglom erări de tipul oppidum celtice pe care daco-geţii le num esc, în lim ba lor, dava. Ele rep re z in tă ad ev ărate centre economice, politico-adm inistrative şi, în acelaşi tim p, m i litare, constituind, fără îndoială, în ceputuri de oraşe, a căror funcţionalitate, de fapt, o îndeplineau. F ă ră aspectul ed ilitar a l oraşelor greco-rom ane, davele getice sîn t num ite, de c ă tre autorii antici polis, oa şi oraşele lum ii m editeraneene. Despre în altu l nivel de dezvoltare atin s de cu ltu ra daeo-getică din epoca lui B urebista, ne stau m ărtu rie uneltele. Cu p ri vire la acest subiect, K. M arx spunea : „Aceeaşi im portanţă pe care o are form a restu rilo r de oase p e n tru cunoaşterea confor m aţiei speciilor de anim ale dispărute, o a u şi restu rile m ijloa celor de m uncă p e n tru aprecierea form aţiunilor economice dis p ă ru te ale societăţii. Epocile economice se deosebesc n u prin ce se produce, ci p rin cum se produce, eu ce m ijloace de muncă... M ijloacele de m uncă indică n u num ai gradul de dezvoltare a forţei d e m uncă om eneşti, dar şi rap o rtu rile sociale în care se lucrează441539. U neltele de fier în sec. I î.e.n. ab undă în toate aşe zările daco-getice, fie ele de tip proto-urban, fie de caracter să tesc. în ag ricu ltu ră se folosea acum plugul e u brăzd ar şi cu cu ţit de fier. El va a p a re la daco-geţi în acelaşi tim p e a şi la celţi,
464
fiind însă de a ltă form ă, inspirată din lum ea grecească. U neltele m eşteşugăreşti d e fierărie, dulgherie, lem nărie etc., îşi găsesc perfecte analogii în lum ea celtică, la unele dintre ele putîndu-se recunoaşte pro to tip u rile greceşti. M arile ateliere de fierărie des coperite în m ulte d intre aşezările daco-getice, fac însă dovada că m ulţim ea de un elte din fier au fost produse pe loc, de către autohtoni, chiar dacă m odelele sînt lu ate din lum ea celtică, ro m ană sau grecească şi că tehnica de care dispuneau daco-geţii este de acelaşi nivel cu cea celtică. P e n tru m etalu rg ia fierului cu o avansată tehnologie în procesul de reducere ne stau m ă rtu rie cuptoarele p e n tru redus m inereu de fie r descoperite în d ife rite zone ale Daciei. Este un lucru lim pede că în m aterie de tehnologie a fierului şi a u neltelor necesare prelucrării acestui im portant m etal, celţii au fost la începuturile epocii fierului su periori daco-geţilor. De la ei vor fi îm p ru m u tat străm oşii noştri nu num ai m etode av an sate de extragere şi topire a m inereului, ci şi anum ite procedee tehnologice de p relu c ra re precum şi u s tensilele necesare. JNTu acelaşi lucru se constată însă cu p rivire la uneltele d e fier folosite.în agricultu ra . în acest dom eniu, p n m a tu i ie revine daco-geţilor. 0 parte a u neltelor agricole ~pâr~sa fie îm prum utate 3e~către "celţi de la străm oşii noştri; Secera ca ~ atare pare să fie o creaţie n o r d - t r a c i c ă ' c i E c e n t r u r m -----silvănean, la fel oa şi coasa. P rin celţi, uneltele de care vorbeam
vor..intFa4«-4^^WFttl--euiterit^m*0pener-~— -> M ulţim ea şi m area v arietate de form e a uneltelor de fier, preluate ori nu din civilizaţia altor popoare, fac cu prisosinţă do vada că civilizaţia daco-getică este o civilizaţie a fierului şi încă una de în alt nivel şi n u o civilizaţie a lem nului, cum credea V. P ârv an 154°. O riginalitatea cu lturii daco-getice şi m odalitatea ei de constituire’ a ; "evTdehţiâza7 poate m ai bine 'd ecît m oricare ΊϊΓΓ dom e"mu, pe- Baza..studtefîi'''CefSfflidi', produsul ceTTnial lerg~răspÎndît~' frrtOSt'â a îffl® ta te â '.' C u ’ privire' la ceram ica dăco^getică se poate lÎK cerne~cu “'toăîă c la rita te a ..fondul a u to h to n ..străvechi ta câre........ -se adaugă form e ori procedee tehnice şi decorătlve preluate şatiZ ' In sp iră te ^ rirc î^ ilte ffţii stră;ine. ;Ceramica daco-getică'este o creaţie originala deosebindu-se substanţial, p rin toate aspectele ei, de , -"Ceramica celtică, grecească, sud-tracică, ori a altor neam uri. Ea —va-·-.a-junge, în epoca lui B urebista, la un n iv e lU e dezvoltare su perior. Tehnica ro ţii va fi deplin generalizată şi se va produce o ceramică pictată de inspiraţie elenistică, deosebită însă de cea celtică. M eşterii o lari daco-geţi vor lu cra şi vase cu decor în relief im itînd produse greceşti. R epertoriul m otivistic folosit la decora-
465
rl'k tinor asem enea vase va fi îm bogăţit cu creaţii proprii dacogetice. începînd cu sec, al II-lea î.e.n., dar m ai cu seam ă cu sec. I î.e.n,, v a T n ă o deosebită dezvolta re prelu crarea argintului din care is cusim m eşteri daco-geti vor lucrâ~lelurîţe~podoabe: ^ c constf-' ^tfie^~“înTOTrtesÎabiÎ, pi^ u se le ~ ~ ^ 4 e ~ m ai reprezenta^iA^e ale artei daco-getice: 'Şt de data"aceasta pot fi sesizate influenţe elenistice, YCliice ori tracice de sud. M eşterii locali jau_ îm prum u ta t de la greci unele elem ente decor a t fve ~(palm eta, rozeta etc.) iar de la c'5lti^SQ!mtr^'puiT"de"'fiBffli& Pe toate acestea l e-au valorificat T n ^ 'im p n m în d u - Î e-' o"' n t ^ f&-.i)riginalg^reuşiiid să creeze o a rtă de sine stătătoare, u n itară şi caracterizată p r i n ' îm binarea "e!e-_ m eH Îetor'trădipbhale locale cu cele venite d în ă ia r ă T A r ia dacogeticS~Tă"TSP3i şi cea celtică, este, în uîtim a~m stănţă, o artă decorativă şi nu plastică. A m bele culturi n-au ajuns la nivelul celor care au dat naştere u nor rem arcabile m onum ente artistice. Z eităţile celtice sau cele -ale daco-geţilor nu s-au b u cu rat decît în foarte rare cazuri de reprezentări figurate. O altă caracteristică a culturii daco-getice d in sec. I î.e.n., o constituie prezenţa, în cadrul ei, a unor num eroase şi \rariate produse de im port venite din lum ea elenistică, d in cea rom ană ori celtică. M ărfurile străine, p rin tre care pe prim loc se si tuează vinurile şi uleiurile, sudice (dovedite de num eroasele am fore descoperite) fac dovada unei intense vieţi com erciale, pe de o parte, iar pe de a ltă p arte sta u m ă rtu rie despre gradul su p erio r de dezvoltare la oare s-a ajuns în epoca lui Burebista. Societatea daco-getică este capabilă să producă la rîn d u l ei m arfă p e n tru a putea în treţin e relaţii de schim b perm anente cu în treag a lum e înconjurătoare. R afinatele produse greceşti ori ro m ane c eru te şi consum ate pe scară din ce în ce m ai largă de societatea daco-getică, se înscriu şi ele ca dovezi în ideea de m ai înainte. L atura sp iritu ală a culturii străm oşilor noştri este pe m ăsura dezvoltării m ateriale şi determ in at de aceasta. Religia daco-ge tică este o religie politeistă avîndu-1 în fru n te pe Zam olxis ală tu ri de care în panteonul daco-getic a u ex istat şi a lte divinităţi. Religia lor cuprinde o teologie sp iritualistă proprie, fără a fi însă unică, ea întîlnindu-se sub diferite varian te şi la alte popoare contem porane. în v ă ţă tu ra lui Zam olxis a s tîrn it ad m iraţia anti cilor şi, d e aceea, daco-geţii a u fost com paraţi în înţelepciune cu grecii. N em urirea credincioşilor lui Zam olxis este de altă n a tu ră d ecît cea grecească. în închipuirea grecilor um brele celor m orţi vor rătăci în în tu n ericu l veşnic, pe cîtă vrem e daco-geţii cre deau într-o viaţă viitoare unde vor m erge la zeul lor suprem ,
466
bucurîndu-se de o totală fericire. E lem entele de gîndire în ain ta te în tîln ite în religia 'daco-getică, asem ănătoare în tru cîtv a cu doc trin a pitagoreică, i-au d eterm in at pe scriitorii greci să-l consi dere pe Zam olxis sclav şi ucenic a lui Pitagora, m arele în v ăţat din Samos. Este lesne de înţeles că orice grec considera o gîn dire în ain tată ea em anînd d in lum ea elenă. R ecunoaşterea contribuţiei aduse de străm oşii noştri la te zaurul universal al gîndirii se concretizează în te x tu l lui D iodor din Sicilia care citează tre i m ari profeţi ai om enirii : pe Z athraustes a l perşilor, pe Zam olxis şi pe Moise al evreilor. în d re p tăţitu l tem ei de a-i considera pe daco-geţi superiori celorlalte popoare în ceea ce priveşte gîndirea, Iordanes (ur~ mîndu-1 pe Dion Chrysostom os) îl găseşte în în v ăţătu rile pe care le-au p rim it de la m arele preot Deceneu, cu siguranţă un om foarte învăţat. E xistenţa preocupărilor şi a cunoştinţelor ştiinţifice în m a terie de astronom ie, botanică, farm aceutică şi m edicină, în rîndul unei p ătu ri superioare a preoţim ii, constituie o a ltă caracteris tică a cu ltu rii daco-getice din tim pul lui B urebista. Aceleaşi cunoştinţe le găsim şi la druizii celţi. C ultul lui Zam olxis în chip paradoxal a d isp ă ru t la daco rom âni însă a sup rav ieţu it — aşa cum ară ta M. Eliade 1541 —■ în tra d iţia geţilor şi în consecinţă în eru d iţia istoriografică fo arte iubitoare d e m itologie a occidentului. El a supravieţuit pe un spaţiu a tît de vast şi în locuri a tît de dep ărtate p e n tru că sim boliza în tr-u n fel geniul daco-geţilor. R econstituind istoria m i tologică a geto-dacilor în conştiinţa lum ii occidentale, de la in vazia barb arilo r şi pînă la sfîrşitul E vului M ediu, vom putea înţelege de ce Alfonso el Sabio în a sa Cronică generală, vor beşte cu atîta fervoare despre Zam olxis, despre B urebista şi despre cel mai a p ro p ia t colaborator al său, m arele preot Deceneu 1542.
NOTE 1137. P. P. P anaitescu , In trod u cere la istoria culturii reşti, 1969, p. 11.
române,•şti, B u cu
1138. K. M arx, C apitalul, v o i. 1, ed, a 2-a, B ucureşti, 1949, p. 147. 1139. Fr. E ngels, O riginea familiei., a p ro p r ie tă ţii p r i v a te şi a statului, p .1 6 2 . 1140. C. K acso, în M arm a tia , 2, 1971, p. 45—47. 1141. F. N istor, A l. V u lp e, în S C IV , 20, 2, 1969, p. 191, nota 21. 1142 Z. Szekely, în Dacia, N.S., 10, 1966, p. 209— 21.1.
467
1143. Şt. O lte a n u , în SCIV, 22, 2, 1971, p. 295— 296. 1144. S. M orintz, în Dacia, N .S., 8, 1964, p. 105 ; id., în Peuce, 2, 1971, p. 20. 1145. M. Rusu, în vol. In m e m o r ia m C on stan tin i D aicoviciu, Cluj. 1974, p. 349— 357 ; A . Lăszlo, în, S C IV A , 26, 1, 1975, p. 117—39. 1146. V. de ex. M. P etrescu -D îm b oviţa, în Dacia, N.S., 1959 şi urm. ; I). Beroiu, în SCIV , 14, 2, 1963, p. 395— 401 ; K. Horedt, în Dacia, N.S., 8, 1964, p. 119— 132 ; S. M orintz, în aceeaşi revistă p. 103 şi urm. ; Z. S zek ely, în Dacia, N.S., 10, 1966, p. 210 şi urm. ; M. Rusu, op. cit., p. 350 cu n o tele 3 şi 4 un d e este citată o vastă bibliografie atît rom ânească cît şi străină. 1147. A. Lăszlo, op. cit., p. 35. 1148. W. K im m ig, în S tu d ie n aus A lteu ro pa , 1, Iv6Ln-Graz, 1964, p. 241— 244. 1149. Z, Szekely, în M ateria le, 5, 1959, p. 231— 233. 1150. Şt. F erenezi, B azele geologice ale p re lu cră rii m in ereu rilo r feroase şi neferoase d in co m p le x u l cetăţilor dacice d in M u n ţii O răştiei, cu în treaga bib liografie referitoare la zona C iucului (ms.). 1151. E. Bujor, L. R oşu, în R ev. Muz., 5, 4, 1968, p. 307—309. In 1967 L. Roşu a m ai făcu t săpături care în să sîn t in ed ite. 1152. C. M. T ătulea, în, D robeta, 1974, p, 129— 139. 1153. I. H. Crişan, în D robeta, 1976 (în curs de pregătire). 1154. M. Turcu, în vo l. In m e m o r ia m C on stantin i D aicoviciu, Cluj. 1974, p. 389—392. 1155. N. M aghiar, Şt. O lteanu, Din is toria m in eritu lu i în Rom ânia, Ed; şti inţifică, B ucureşti, 1970, p. 43. 1156. Inform aţii am ab ile a prof. H oria C olan d e la In stitu tu l P o liteh n ic din C luj-N apooa pentru care îi m u lţu m im . 1157. J. D ech elette, M arinei d ’A rcheologie p re h isto r iq u e , e eltiq u e et gallorom aine, II, 3, P aris, 1914, p. 1542. 1158. In, A h is to ry o f technology, 1, O xford, 1958, p. 577. 1159. R. P leier, Stare e v r o p s k i kovă rstvi, Praga, 1962, p. 261—262. Cu privire la m etalu rgia fieru lu i în an tich itate ex istă o vastă literatură. V. d e ex. : M. Jahn, Die B e w a ffn u n g d e r G e rm a n e n in d er ă ltesten Eisenzeit e t w a vo n 700 v. Chr. bis 200 n. Chr., W iirzburg, 1916 ; N. J. Friend, Iron in an tiq u ity, Londra, 1926 ; P. W eiershausen, V orgeschichtliche Eisenhiitten D eu tsch lan ds, L eipzig, 1939 ; O. Johannsen, G eschichte des Eisens, 3 v o l. D iisseldorf, 1953; H. R, Schubert, H isto ry o f th e B ritish Iron a n d S te el I n d u s tr y fr o m c. 450 B.C. to A.D. 1775, L ondra, 1957. 1160. De Bello Gallico, V, 12. 1161. I. G lodariu, în A c ta M N , 12, 1975, p. 107— 134. 1162.
C. D aicoviciu şi col. în S C IV , 4, 1—2, 1953, p. 169, fig. 19.
1163. Şt. F erenezi, op. cit., cu bib liografia m ai veche. 1164. FI. M îrţu, în S tu d ii şi articole de istorie, 5, 1963, p. 21.
468
1165. R. V ulpe, în S C IV , 2, 1, 1951, p. 203—204. 1166. FI. Costea, C u ltu ra m a te r ia lă a dacilor d in b azin u l O ltului ~transil v a n (La Tene), refera t de doctorat, p. 35 (ms.) cu toată bib liografia. 1167. C. D aicoviciu si col., în SCIV, 3, 1952, p. 297—302 ; id., în SCIV, 4, 1— 2, 1953, p. 162— 173 ; I. G lodariu, în A c ta M N , 12, 1975, p. 107— 121. 1168. I. H. Crişan, în S C IV , 11, 2, 1960, p. 285 şi urm . 1169. J. D echelette, M anual, II, 3, p. 1378. 1170. I b id e m , p. 1374. 1171. O tip ologie m a i recen tă a fiarelor de p lu g celtice a făcu t Gerhard Jacobi, D ie G e ră te aus d e m keltisch en O p p id u m v o n Manching. D i sertaţie la U n iv. M arbui-g/Lahn 1968, p. 76— 79 (m anuscris). Lucrarea urm ează să ap ară în seria Die A u sg ra b u n g en in Manching, con sti tuind cel d e 'al c in c ile a volum . 1172. I. G lodariu, op. cit., fig. 10, 6—7. 1173. M. Cicikova, în A p u lu m , 7/1, 1968, p. 117— 122. 1174. V. P ârvan, G etica, p. 7S2, pl. X X X V I, fig. 1. 1175. I. A ntonescu, în Carpica, 1, 1968, p. 189— 197 ; M. B abeş, în A rch. Rhoz, 22, 5, 1970, p. 608. 1176. G. Jacobi, op. cit., p. 32, pl. VI. 1177. M. B abeş, op. cit., p. 608. 1178. I. A ntonescu, op. cit., p. 193. M. B ab eş e ste d e părere că dep ozitu l se datează după m ijlo cu l sec. al II-lea către sfîr şitu l L aten e-u lu i C. 1179. M. M acrea, C etă ţi dacice, p. 17, fig . 4. Ar p u tea oa u n u l d intre ele, cel asim etric, să se dateze cu .mult m a i tîrziu , în ep oca fe u dală. Cf. I. G lodariu, în A c ta M N , 4, 1967, p. 471, n o ta 1. 1180. N oi înregistrăm un num ăr de 12 lo ca lită ţi cu a sem en ea descoperiri (SCIV, 11, 2, 1960, p. 292— 294) la care se adaugă c e le d escoperite ulterior. V. I. G lodariu şi M. C îm peanu, în S CIV, 17, 1966, p. 19 şi urm. ; I. G lodariu, în A c ta M N , 4, 1967, p. 470— 472, 1181. G. Jacobi, op. cit., p. 83. 1182. J. L. P ic, op. cit., pl. X X X V II. 1183. P. V ouga, La T ene, pl. 24, 5 ; pl. 25, 2—3 ., 1184. G. Jacobi, op.
cit., pl. 28, 4Θ4—495 ; pl. 64 ; 1095— 1106.
1185. AE, 1912, fig. 157, 1—4 ; AE, 1906, p. 422, fig. 18. 1186. A E, 1912, p. 137, fig. 2. 1187. F olia A rchaeologica, 13, 1961, pl. 17, 7—9. 1188. A S , 1911, p. 203, fig. 2, 4— 5. 1189. K. v. M iske, V e l e m St. v id , 1, 1908, pl. 47, 14. 1190. Nat. Ms., X V III, 67, 10, 5. 1191. J. D âchelette, op. tica, p. 294.
c i t , v o i. II,
1, p. 17 ; cf. şi V. P ârvan, G e
469
1192. Si. Rusu, M e ta lu r g ia bron zu lu i în T r a n s ilv a n ia în. H a lls ta tt A , teză de doctorat (m anuscris) şi in form aţii perso n ale p e n tru care îi m ulţum im . 1193. S. M orintz, în Dacia, N.S. 8, 1964, p. 105. 1194. M. Rusu, în voi. In m em o ria m , p. 356. 1195. G. Jacobi, op. cit., p. 84. 1196. G. I. K azarov, B e itr ă g e zu r K u ltu rg esch ich te d e r T h ra k e r, Sarajevo, 1916, p. 36 şi urm. ; id., Thrace, în C am b rid g e A n c ie n t History, VIII, p. 541 şi urm. 1197. A rrianus, A n a b ., I, 4, 1. 1198. M. R ostovtseff, The Social a nd Economic H isto ry of the Hellenistic W orld , Oxford, 1941, p. 111 şi urm. 1199. G. Jacobi, op. c it., p. 85. 1200. Ibid em , p. 85— 86. 1201. C. D aicoviciu şi col., în SCIV, 3, 1952, p. 297 şi urm. 1202. Ib id em , fig. 19 (jos) ; H. D aicoviciu, Illiri şi daci. Catalogul e x p o ziţiei, C luj-B ucureşti, 1972, p. 165 (D103), pl. X X V III. 1203. M. M acrea, C e t ă ţi d a c ic e , pl. 16, fig. 3. 1204. I, Berciu, A l. Popa, H. D aicoviciu , în C elticum , 12, p. 134, fig. 2. 1205. C. D aicoviciu si col., op. cit., fig. 21 ; H. D aicoviciu , Illiri si daci, p. 165, P 104, p l.'X X V III, 1206. I. Glodariu, op. cit., fig. 12, 1— 3, 5—6. 1207. I. Berciu, A l. P opa, Ii. D aicoviciu, op. cit., fig. 2. 1208. C. D aicoviciu si col., op. c i t , fig. 20 ; H . D aicoviciu , op. cit., p. 164. D102, p l. x x v i i i . 1209. I. G lodariu, op. cit., fig. 12, 8—9. 1210. G. Jacobi, op. cit., p. 88>—92. 1211. M. M acrea, op. cit., p. 16, fig. 3 (dreaptă sus). 1212. G. Jacobi, op. cit., p. 93. 1213. C. D aicoviciu , C etatea dacică de la P ia tra Roşie, B ucureşti, 1954, p. 80— 81, pl. X III, 12— 13. 1214. R îşn iţele de la C osteşti şi G rădiştea M uncelului sîn t in ed ite, p ăs trate în M uzeul de istorie al T ran silvan iei din Cluj. 1215. V. supra, p. 317 şi nota 1007. 1216. R. V ulpe, în Dacia, N.S., 1, 1957, p. 148, fig. 4. 1217. Id. în SCIV , 6, 1— 2, 1955, p. 248. 1218. J. D echelette, op. cit., voi. II, 3, p. 1386— 1390. 1219. J. Filip, K e lt o v e , pl. LXVI/17. 1220. C. D aicoviciu şi col., în S C I V , 3, 1952, p. 301, fig. 22 ; H. D aico viciu, op. cit., p. 166, Djo8i pl- X X V III.
470
1221. I. G lodariu, op. cit., fig. 7, 6 şi 8, 1— 2, 5—6. 1222. H. D aicoviciu, op. cit., D 108, pl. X X V III. 1223. I. Berciu, în C e tă ţi dacice, p. 49, fig. 23. 1224. G. Jacobi, op. cit., p. 7— 9, pl. I, 1—3, cu o bogată b ib lio g ra fie unde sînt citate cea m ai m are parte a baroaselor descoperite în vestu l, centrul şi estu l Europei. 1225. Cf. I. Glodariu, op. cit., p. 118 cu bib liografie. 1226. M. M aerea, op. cit., p. 16, fig 3. 1227. I. G lodariu, op. cit., fig. 8, 3. 1228. C. D aicoviciu si col., op. cit., p. 301, fig. 19 şi 23 ; H. D aicoviciu , op. cit., p. 165, b m , Dj. X X V III. 1229. I. G lodariu, op. cit., fig. 9. 1230. M. M aerea, op. cit., p. 16, fig. 3. 1231. D inu V. R osetti, în S CIV, 11, 2, 1960, p. 392, fig . 3, 4. 1232. G. Jacobi, op.
cit., p. 11— 13, pl. 2—3, cu o bogată b ibliografie,
1233. P. D ueati, S torica d e ll’A r te Etrusca, 2, 1927, pl. 176. 1234. Cf. H. O hlhaver, D er G erm a n isch e 1939, p. 115, pl. 7.
S c h m ie d
u n d sein
V e rk zeu g ,
1235. Cf. de ex. R. P leie r, op . cit., p. 262. 1236. I. H. Crişan, în A c ta M N , 6, 1969, p. 100, pl. II, 6 şi pl. IV , 7— 8. 1237. H. D aicoviciu, op. cit., p. 166, D1091238. N. Lupu, op. cit., p. 38, fig. 16. 1239. I. B erciu, op. cit., p. 49, fig. 23. 1240. M. M aerea, M. R usu, în Dacia, N.S., 4, 1960, p. 215, fig. 13/27. 1241. D arnay Κ., în A&, 26, 1906, p. 424, fig. 17. 1242. C. D aicoviciu, C eta tea dacică d e la P ia tra R o şie, p. 78, p l, X II, 1 . 1243. I. G lodariu, op. cit., fig. 10, 2, 1244. G. Jacobi, op. cit., p. 16, pl. 5, 46. 1245. D inu V. R osetti, op. cit., p. 394, fig. 3/3. 1246. H. K rom er, D ds G ră b e rfe ld v o n H allstatt, 1959, pl. 44, 8. 1247. C. D aicoviciu şi col., în SCIV , 3, 1952, fig. 20 şi fig, 24. 1248. I. G lodariu, op. cit., fig. 7, 3— 4 ; 10, 8;—9. 1249. C. D aicoviciu, C etatea dacică de la P ia tra Roşie, p. 78, pl. VII, 10— 11 ; pl. IC, 14. 1250. I. H. Crişan, în A c ta M N , 6, 1969, p. 96, pl. V, VI. 1251. A n alogii la G. Jacobi, op. cit., p. 17—24. 1252. C. D aicoviciu şi col., op. cit., fig. 20. 1253. P. V ouga, La Tene, 1923, pl. 45, 12.
1254. J. L. P ic, Hradisie u Stradonice, pl. 38, 5—6, 8. 1255. J. M eduna, Sta re Hradisko, Brno, 1961, pl. 23, 1—3. 1256. I. G lodariu, op. cit., fig. 10, 4. P en tru acest in stru m en t v . P. Rump, B eitrag z u r G eschichte d e s D rah tzieh eisens, în S ta h l u n d Eisen, 88, 1968, H eft 2, p. 53—57. 1257. G, Jacobi, op. cit., p. 34— 36. 1258. In exp oziţia M uzeului de istorie a T ran silvan iei din Cluj (inedit). 1259. C. D aicoviciu şi col., în S CIV, 3, 1952, p. 300, fig. 16 şi 21. 1260. C. D aicoviciu, C etatea
dacică d e
la
P ia tra
Roşie, p l. VII.
6—7,
11— 1 2 .
1261. R. V ulpe, A ş e z ă r i getice, fig. 24. 1262. R. şi E. V ulpe, în Dacia, 3—4, 1927— 1932, fig. 116. 1263. N . Lupu, C etă ţi dacice, p. 38, fig . 16. 1264. I. Berciu, în acelaşi volum , p. 49, fig. 23. 1265. K. H oredt — C. Seraphin, Die prăh istorisch e A n sied lu n g auf detn W ie te n b e rg bei Sighişoara-Schăssburg, B onn, 1971, fig. 67. 1266. M. Rusu, op. cit., unde se discută p e larg p rob lem a şi un d e se citează o bogată bib liografie. 1267. H. D aicoviciu (în A c ta M N , 1, 1964, p. 117, pl. IV) crede că num ai una dintre cele şap te p iese a le d ep ozitu lu i a fo st o teslă , ia r restul săp ăligi. M asivitatea capului ş i arip ioarele la te r a le e x iste n te în dreptul găurii d e în m ăn u şare d oved esc că in stru m en tu l serv ea şi ca ciocan, ca şi u n eltele sim ila re d in z ile le noastre. La aceasta v in e să se adauge u n gh iu l larg a-1 tă işu lu i, e le m e n t care pled ează şi e l în favoru l atribuirii de m ai în ain te, alături d e curbura tăişu lu i la u n ele exem p lare. 1268. C. D aicoviciu şi col. în SCIV, 3, 1952, p. 297, fig. 16 şi fig. 23. 1269. I. G lodariu, o p . cit., fig. 10, 11 ; 11, 5. 1270. I. H. Crişan, şi urm .
în
S tu d ii
şi
Com unicări,
Sib iu ,
12,
1965,
p.
213
1271. A se v ed ea fierăstrău l găsit la G rădişte, p e terasa V I I I ; C. D aico v iciu şi col., în SCIV, 4, 1— 2, 1953, p. 171, fig. 22, C. 1272. D e ex., fierăstra iele de la S ighişoara ; K. H oredt — C. Seraphin, op. cit., p. 85, fig. 68, 2, ori cel de p e u n a d in .terasele D ealu lu i G rădiştii ; I. H. Crişan, în M ateriale, 5, 1959, p. 395, fig. 7. 1273. P. V auga, op. cit., pl. 45, 1— 2. 1274. A E, 1912, p. 157 ; I. H unyady, op. cit., pl. 23, 26. 1275. J. L. Pic, op. cit., pl. 36, 26— 27. 1276. G. Jacobi, op. cit., p. 54— 55 unde se citează n u m eroase localităţi cu b ib liografia respectivă. 1277. P iesele de fier ale u nui car daoic cu patru roţi au fo st descoperite în atelierul de la G rădiştea M u n celu lu i cercetat d e I. G lodariu care a făcut şi recon stitu irea roţilor.
472
1278. C. D aicoviciu şi col., în SCIV , 3, 1952, p. 301, fig. 22. 1279. Id., în SCIV, 4, 1—2, 1953, p. 182—183 ; H. D aicoviciu, op . cit., p. 166, D U1, pl. X X V III. 1280. G. Jacobi, op. cit., p. 60—61. 1281. C. D aicoviciu si col. în SCIV, 3, 1952, p. 301, fig. 22 ; H. D aico viciu, op. cit., p. 166—167, D112, pl. X X V III. 1282. Fr. H enry, L ’a rt irlandais, 1963, 1, p. 299. 1283. I. H . Crişan, în S tu d ii şi Cercetări, Sib iu , 12, 1965, p. 216, nr. 9 10, fig. 1/4—5. 1284. C elticum , 12, 1965, p. 147, pl. 75, 5—6. 1285. Ib id e m , p l. 76, 12.
1286. G. Jacobi, op. cit., p. 62, pl. 24. 1287. K. H oredt — C. Serap h in , op. cit., fig. 62.
1288. Celticum , 12, p l. 83, 4— 7. 1289. R. V u lp e şi col., în SCIV, 2, 1, 1951, p. 204, fig. 23, 3—7. 1290. R. V ulpe, A ş e z ă r i getice, fig. 24. 1291. P. V ouga, La T ene, 1923, pl. 23, 1— 2. 1292. J. L. Pic, op. cit., pl. 24, 32— 33, 36—39. 1293. G. Jacobi, op. cit., p. 94, pl. 27. 1294. R. V ulpe, A ş e z ă r i getice, fig. 15. 1295. C elticu m 12,'p l. 83, 8.
1296. K. H oredt — C. Serap h in , op. cit., fig. 66. 1297. O p . cit., p. 98— 103, şi fig. 13. 1298. C. D aicoviciu şi col. în SCIV, 4, 1— 2, 1953, p. 171, fig. 22, d. 1299. M. M aerea, C etă ţi dacice, p. 21, fig. 6. 1300. I. H. C rişan, S tu d ii şi Cercetări, Sibiu,. 12, p. 218, fig. 2, 12. 1301. K. H oredt — C. Seraphin, o p . cit., fig. 66.
1302. C. Daicoviciu, P ia tra Roşie, p. 82— 83, fig. 29. 1303. De ex., în rnorm întul u n u i luptător d e la A rgos. Bull. Coresp. H ellenique, 81, 1957, p. 322 şi urm . fig . 52'—53. 1304. G. Jacobi, op. cit., p. 116— 120. 1305. D. B erciu, în M ag azin Istoric, an 3, nr. 9 (30), sept. 1969, p. 49. 1306. R. V u lp e şi col. în S C IV , 2, 1, 1951, p. 196, fig . 18, 2. 1307. V. P ârvan, G etica, p. 498— 499. 1308. C. D aicoviciu, P ia tr a Roşie, p. 83, fig . 29. 1309. C elticum , 12, p l. 83, 2 şi 4. Cu p rivire la crem ariere v . şi I. Berciu, în S tu d ii şi C om u n icări, S ib iu , 12, 1965, p. 223—227. 1310. G. Jacobi, op. cit,, p. 128—129.
473
1311. Ibidem , p. 131 şi urm. 1312. P entru ceram ică a s e v ed ea m onografia noastră Ceramica. 1313. I. H. C risan, în Dacia, N .S., 10, 1966, p. 329 şi urm . 1314. A l. V ulpe, în SCIV, 16, 2, 1965, p. 344. 1315. C. D aicoviciu şi col., în SCIV, 2, 1, 1951, p. 102, la care se adaugă observaţiile noastre ulterioare. 1316. I. H. Crişan, în Ram uri. A lm an a h , C raiova, 1967, p. 163—164. 1317. C. D aicoviciu şi col., în SCIV , 3, 1952, p. 294 şi recon stitu irea la p. 295, fig. 13. ' 1318. H. D aicoviciu, D acii, ed. a 2-a, B ucureşti, 1972, p. 231 cu în cercarea de î-econstituire, fig. 39. 1319. R. V ulpe, în A t t i d e i s e ttim o Congresso Intern a zion ale d i A rch eolo gia Classica, 3, 1961, p. 103. 1320. Scena este reprodusă şi de C. şi H. D aicoviciu , C olu m n a lui T raian, Bucureş-ti, 1966, pl. 51. 1321. C. D aicoviciu şi col., în SCIV, 2, 1, 1951, p. 108, p l. II d. 1322. I. H. Crişan, M. M oldovan, In flu en ţe g rece şti în arh itectu ra sacră a dacilor, în T ibiscus (în curs de apariţie). D ezv elirea sanctuarului vech i d e p e tera sa X I n e -a fo st în cred in ţată d e că tre resp on sab ilu l şantierului. D ate cu p rivire la acesta p ot fi găsite în rapoartele prelim in are de săpături p u b licate în M ateriale, 5, 1959, p. 395— 399 ; Materiale, 6, 1959, p. 337— 341 şi M ateriale, 7, 1960, p. 302— 305. în reconstitu irea pe care o propunem am p rim it un sprijin sub stanţial din partea arh. O ctavian B eu căruia îi aducem cu v e n itele m ulţum iri. 1323. D. M. Teodorescu, în A C M IT , 1930, p. 6 şi urm. 1324. D. Berciu, în A p u lu m , 13, 1975, p. 616. 1325. D. Berciu, op. cit., p. 615— 616. 1326. C. D aicoviciu,
I.
H.
Crişan, în
M ateriale,
1327. V itruviu, D esp re arhitectură. T raducere de T. Costa şi G. Ionescu, B ucureşti, 1964, p. 134.
7, p. G.
304, M.
fig.
3— 4.
C antacuzino,
1328. C. D aicoviciu, I. H. Crişan, în M ateriale, 5, 1959, p. 397. 1329. C. D aicoviciu, C eta tea dacică d e la P ia tra Roşie, p. 50— 55 şi re con stituirea fig. 20. Cf. şi G. Ionescu, Istoria arh ite ctu rii în România, voi. 1, B ucureşti, 1963, p. 28. 1330. Cf. de e x . R. L antier, A rc h itectu re celtique, în M elan ges d ’A rch. d ’E pigraphie e t d ’Hist. o ffe rts ă J i r d m e Carcopino, P aris, 1966, p. 587 şi urm. 1331. Pentru com p lex u l de la P op eşti, v . R. V ulpe, A ş e z ă r i g etice p. 31 şi urm. 1332
FI. Preda, în A n a lele U n iv. B ucureşti, Istorie, 15, 1966, p. 15—34 ; id., P ătru n d erea prod u selor greceşti în Dacia extra carpa tică. R ezu m atul tezei de doctorat, B ucureşti, 1972 ; I. G lodariu, R ela ţii copierciale ale D aciei cu lu m e a elen istică şi ro m a n ă, C luj, 1974, cu toată bibliografia.
1333. I. G lodariu, op. cit., p. 173— 174.
474
1334. R. V ulpe, A şe ză r i getice, p. 35 şi urm. 1335. V. P ârvan, La p en e tr a tio n hellen iqu e et h ellânistiqu e dans la va lee d u Danube, în B u lletin d e la sectio n historiqu e, tom e X , B u cu reşti, 1923. 1336. In acest sen s v. d e ex . Em. Condurachi, în S C IV , 2, 1951, p. 45—· 59 ; id., în S tu d ii şi R efera te, p . 61 şi urm . ; I. G lodariu, op. cit. 1337. D. Tudor, A m f o r e elen istice d esco perite în adîn cul teritoriulu i R.P.R., în volu m u l citat în nota p recedentă, p. 81— 89 şi V. E ftim ie, în D acia, N.S., 3, 1959 şi u ltim u l catalog al acestora în tocm it de I. Glodariu, op. cit., p. 181— 209. 1338. I. G lodariu, op. cit., p. 205—209. 1339. R. V ulpe, op. cit., p. 39 ; I. G lodariu, op. cit., p. 206—209 catalog. 1340. C atalogul ceram icii de im p ort pîn ă în 1971 cu întreaga b ib lio grafie anterioară la I. G lodariu, op. cit., p. 209— 221 m enţionînd, că cea m ai m are p arte a a cesteia se referă la sec. I î.e.n., sau este vorba de datări m ai largi care cuprind sec. II— I î.e.n. sau I î.e.n.— I e.n. 1341. I. G lodariu, op. cit., p. 176. 1342. Ibidem , p. 20»—221. 1343. I. H . Crişan, C era m ica , p. 197— 201. 1344. J. W erner, în A ISC , 2, 1933— 1935, p. 164— 168 ; I. G lodariu, în A p u lu m , 7, 1968, p. 353 şi urm . ; id., Im p ortu ri, p. 235—236. 1345. I. G lodariu, op. cit., p. 233— 242. 1346. G. Jacobi, Die G eră te aus d e n keltisch en O p p id u m v o n Manching, p. 156 şi urm., cu fig. 20—21. 1347. H. J. Eggers, D e r rom isch e I m p o r t i m freien G erm anien , H am burg, 1951. 1348. A l. V ulpe — V . C ăpitanu, în A p u lu m , 9, 1971, p. 154— 164. 1349. Ib id em , p. 162— 163. 1350. D. V . R osetti, în p. 94, fig.
M agazin istoric, a n 3, nr. 11, n oiem b rie
1969,
1351. M. R usu, în B e r R G K , 50, 1971, p. 276 şi urm ., p. 143— 146. 1352. I. G lodariu, op. cit., p. 176. 1353. I. W inkler, în Ja h rbu ch fiir N u m is m a t ik u n d G eldgesch ich te, 17, 1967, p. 124 şi urm . ; C. Preda, M o ned ele, p. 345— 350 cu toată bibliografia p rob lem ei. 1354. E. S toicovici ş i I. W inklei·, în A c ta M N , 8, 1971, p. 477— 479. 1355. E. Stoicovici ş i I. W inkler, loc. cit., cu b ib lio g ra fia m ai vech e. A se v ed ea d escrierea p iesei făcu tă d e C. P op, în Catalogul e x p o ziţie i C iv iltă ro m a n a in R om ania, R om a, (1970) p. 121— 122, p iesa D45. 1356. R. V u lp e, în M a teriale, 7, 1961, p . 333, fig . 9/4. 1357. P entru ceram ica d aco-getică a se v ed ea m onografia noastră, C e ramica. t <
475
1358. V. P ârvan, G etica, p. 384. 1359. G. B ehrens, B eitrăge z u r  lte r e h Europăischen K u ltu rg e sch ic h te în F estschrift fiir R u do lf Egger, 1, K lagen fu rt, 1952, p. 53 şi urm. 1360. F, M aier, în G ermania, 39, 1961, p. 360 şi urm ; id., In G e rm a n ia r 41, 2, 1963, p. 259 şi urm. şi, în sp ecial m onografia D ie B e m a lte s p ă t la t e n e -K e r a m i k v o n Manching. D ie A u sg ra b u n g en in M anching, voi. 3, W iesbaden, 1970. 1361. L. N agy, în A E, 1942, p. 162— 173. 1362. D. P opescu, în M ateriale, 2, 1936, p. 242. 1363. Ibid em , p. 235, fig. 146 cu bib liografia m ai veche. 1364. P entru in e lu l de la P ecica, v, I. H. Crişan, în A c ta M N , 3, 1966, p. 95, fig. 3. P en tru cel de la Vrsac, B. M illeker, D â lm a gy aro rszâ g regisegleletei, T im işoara, v o i. 2, 1899, p. 82, iar pentru p laca d e la M ediaş, C. D aico v iciu , în Ist, R om., 1, 1960, p. 277, fig. 63, 3. 1365. De m agistra tibu s, II, 28. 1366. J. C arcopino, în D acia, 1, 1924, p . 28—3 4 ; I. I. R usu, în S argetia, 4, 1966, p. 97 şi urm . 1367. J. G uey, D e „L’or des Daces" (1924) au liv re d e S tu r e Bolin (1958) G u erre et Or, Or e t Monnaie, în voi. M ela n ge d ’arch., d ’âp igraph ie et d ’hist, o jje r ts ă Jârâm e Carcopino, P aris, 1966, p. 295—311. 1368. C, D aicoviciu, în Ist. Rom., 1, 1960, p. 277. 1369. I. W inkler, în SCIV, 23, 2, p. 173 şi urm. 1370. Id., în C risia, 1972, p. 37—41. 1371. V. supra p. 429. 1372. C. Gooss, în A V S L , 13, 1876, p. 237, 508— 509. 1373. V. P ârvan, Getica, p. 530. 1374. K. Horedt, Die d a kisch en S ilberfu n de, în Dacia, 17, 1973, p. 127— 167 cu toată bib liografia prob lem ei ce ne scu teşte d e a lte trim iteri bibliografice. A se v ed ea şi recen tele stu d ii a le lu i D. P op escu , în B u le tin u l m o n u m e n te lo r istorice, 1, 4, 1971, p. 19— 32 şi 3, 1, 1972, p. 5—22, de asem en ea L. M ărghitan, T ezau rele d e obiecte d in argint dacice p ă stra te în colecţiile M uzeului N aţional, B ucureşti, 1976 (în curs de apariţie). 1375. C. Preda, în SCIV, 8, 1956, p. 113— 121 ; id., în p. 239— 251 ; K. Horedt, op. cit., p. 128 şi n ota 18.
SCN,
2,
1955,
1376. 1. H. Crişan, în A cta M N , 6, 1969, p. 99, fig. 4, 1 şi pl. I. 1377. K. Horedt, op. c i t , p. 128— 130. 1378. Ibidem , p. 147 şi urm . 1379. Un istoric al acestei p rob lem e la D. P op escu , în Dacia, N.S., 2. 1958, p. 194 şi urm., cu bib liografia resp ectivă şi, m ai recent, în B u letin ul m o n u m e n te lo r istorice, 1, 4, 1971, p. 19 şi urm. 1380. I. H. Crişan, op. cit,, p. 93 şi urm.
476
1381. K . R addatz, D ie S ch a tzfu n de d e r Ib erisch en H albin sel vorn Ende d e s d r itte n b is z u r M i tt e d e s e rs ten J a h rh u n d erts v o r Chr. Geb., B erlin, 1969. M a d r id e r Forschungen, Bd. 5. 1382. I. G lodariu, op. cit., p. 69. A ceastă op in ie a fost form ulată mai în tîi de K . H oredt, op. cit., p. 155. 1383. W. K răm er, în G erm an ia , 49, 1971, p. 111— 132. 1384. K. Horedt, T e za u re le d e arg in t dacice şi legăturile lor cu lu m ea circu m m ed iteran e an ă . C om unicare p rezentată la I Congr. inter, de tracologie, S ofia, 1974 şi m ai în tîi în n oiem b rie 1972 la sesiunea or ganizată d e M uzeu l A rh eologic din C onstanţa, 1385. H. D aicoviciu, Dacii, ed. a 2-a, 1972, p. 285. 1386. D io Cassius, L X III, 8. C. D aicoviciu , în Ist, Rom., 1, p. 327 ; R. V ulpe, în S tu d i i Clasice, 5, 1963, p. 223— 225 cu toată bibliografia. 1387. C. D aicoviciu, în Ist. Rom., I, 1969, p. 327— 328. 1388. C. D aicoviciu şi col., în. S CIV, 2, 1, 1951, p. 120. 1389. A. Bodor, în Crisia, 1972, p. 27—35. 1390. I. G lodariu, op. cit., p. 166 citează litere greceşti d e p e fu n d u l unor v a se descoperite la G răd iştea M uncelului şi în a lte locuri. 1391. H, D aicoviciu, Dacia, p . 226— 230. 1392. V. P ârvan, G etica, p. 480. 1393. R oland M artin, M a n n e l d ’arch iteclu re grequ e, v o l. 1, P aris, 1965, p. 222 ; F. G. M aier, G riechische M auerbauin sch riften , v o l. I, p. 261. 1394. V. n ota 1389. 1395. J. A ckner, în 'A V S L , 1, fasc. 2, 1832, p . 22 ; J. F. N eigeb au r, Dacien aus d e n V e b e rre s te n d es classischen A lte r th u m s , B raşov, 1851, p. 103. 1396. A . Bodor, op. cit., p. 28. 1397. D in tre acestea 17 au fo st p u b licate d e C. D a ico v iciu şi col. în S CIV, 2, 1, 1951, iar 48 de H. D aicoviciu, loc. cit. 1398. J. A ckner, loc. cit., v . şi G. F inâly, în A fi, 36, 1916, p. 19. 1399. C. D aicoviciu şi col., în SCIV, 2, 1, 1951, p. 118. 1400. K. M enningen, Z a h lw o r t u n d Ziffer. Ein K u ltu rg e sch ic h te d e r Zahl, G ottingen, 1958, p. 77 ; A . Bodor, op. cit., p. 34. 1401. A. R ădulescu, D e zv o lta re a m eşteşu g u rilo r î n D o brogea rom ană. C on tribu ţii la cu noaşterea ceramicii. T eză d e doctorat, C luj, 1972, p. 95 cu p la n şele resp ectiv e (ms.). 1402. I. I. R ussu, S crierea grecească şi la tină în D acia prerom an ă , în A n u a ru l Inst. d e ist. şi arh. C lu j-N apoca, 1976 (în curs de pregătire). 1403. D. B erciu, în SCIV, 24, 4, 1973, p. 611— 619 ; id., în S C IV A , 25, 3, 1974, p. 381— 387. 1404. I. I. Russu, op. cit. 1405. P entru am ănunte p. 189— 190.
cu p rivire la vas, v .
I. H. Crişan, C eramica,
477
11ϋ(>. C. D a ic o v ic iu in S C I V , 6, 1— 2, p . 57 ; id., în Ist. Rom., 1, p. 329 ;
C. D aicoviciu şi col. în acelaşi n um ăr a l rev istei la p. 195—204 unde se pub lică raportul prelim inar al săp ătu rii cu ocazia căreia s-a descoperit vasu l. T extu l n e ap arţin e în afară d e con clu ziile privin d v a su l cu in scrip ţie care au fo st red actate de C. D aicoviciu . 1407. D e ex . V. G heorghiev, T ra kiisk iia t e zik, S ofia, 1957, p. 25—26 ; Ϊ. I. R ussu, L im b a traco-dacilor, ed. a 2-a, B ucureşti, 1967 ; I. H. C ri şan, C e ra m ica , p. 189— 190 ; H. D aicoviciu , Dacia, p. 99— 100 ; I. G lo dariu, op. d t . , p. 168. 1408. V. H anga, C resto m a ţie p en tru s t u d i u l . statu lu i şi d re p tu lu i R.P.R ., voi. 1, B ucureşti, 1955, p. 52 este de părere că ar fi vorba de un sclav (puer) ai lu i Scorilo pe num e D eceb al. V. P isani, în rev. P aideia, G enova, 16, 1961, p. 246 crede că sîn t doi m eşteri olari care şi-a u p us fiecare ştam p ilele. K . H oredt con testă şi e l ca racterul d acic al in scrip ţiei în SCIV, 24, 1, 1973, p. 109— 110. .409. în latin a clasică , cu p e r se con stru ieşte u n a cu zativ pe cînd în cazul nostru Scorilo este la d a tiv -a b la tiv , dacă n o m in a tiv u l se ter m in a în iis şi nu în o (la d eclin area a IlI-a ). 1410. M. M acrea, D. P rotase, M. Rusu, în M ateriale, 7, 1971, p. 378, fig. 15. A ceeaşi in scrip ţie se cu n oaşte şi d e la A q u in cu m cf, I. Szilâgyi, în Â&, 78, 1951, p. 128. 1411. D. B erciu, în S C IV A , 25, 3, 1974, p. 383. 1412. Iordanes, Getica, 69— 70. B ucureşti, 1970, p. 417.
Traducere
VI. Ilieseu ,
în
Izvoa re,
2,
1413. Geogr. V II, 3, 5. 1414. C h arm ides, 5.
1415. H . Daicoviciu, în Dacia N.S., 4, 1960, p. 231— 254 ; id., în D acia, N.S., 9, 1965, p. 383— 385 ; G. Charricre, în Bu lletin de la S ciete P reh istoriqu e Francaise, 60, 1963, nr. 7— 8, p. 410 ; K . şi G. Horedt, în Tribuna, an X, nr. 52 din 29 d ecem b rie 1966, p. 6 şi A. P opa. în acelaşi să p tăm în al clujean. 1416. P en tru cunoştinţele m edicale a se v ed ea m onografia noastră, M e dicina şi igiena în Dacia (în curs de publicare). 1417. Μ. P. N ilsson, P r im itiv e T im e-R eckoning. A S tu d y in the origins and first d e v e l o p e m e n t of th e art of counting ti m e am on g th e p r im itiv e and e a rly culture peoples, în A c ta S ocietatis h u m a n io ru m litte ra ru m Lud ensis, voi. 1, Lund, 1920, p. 347.
1418. M. Babeş, în S C IV A , 25, 2, 1974, p. 236. 1419. P ro b lem a o studiem îm p reu n ă cu ing. M. M oldovan. 1420. De Bello Gallico, VI, 14, 3. 1421. Nat. Hist., 16, 44. 1422. C alendare celtice g ravate în bronz s-au descoperit la M oiran u s si CoMgny. V. p e n tru acestea P . M. D u val, în M elan ges d ’arch. d ’epigraph ie et d ’h is t. offerts ă Jero m e C arco pin o, P aris, 1966, p. 295— 311 şi J. Phelps, T he Prehistoric solar C alendar, B altim ore, 1965 cu o v astă bibliografie. 1423. Getica, 71.
478
1424. R. V ulpe, în M a g a zin istoric, an IV, nr. 6/39, iunie, 1970, p. 64. 1425. în Ist. Rom., 1, p. 318. 1426. In Crisia, 1972, p. 149— 154. 1427. U n am ănunţit istoric al problem ei p în ă în 1948 p oate fi găsit în m onografia lu i I. I. Russu, în A ISC , 5, 1944— 1948, p. 65— 74. Ca racterizări su ccin te u lterioare C. D aicoviciu , în Ist. Rom., 1, p. 329—337 şi H. D aicoviciu , Dacii, ed. a 2-a, 1972, p. 275— 282 la care se adaugă valoroasa m onografie a lu i M. E liade, De Z a lm o x îs a G en g is-k h an , P aris, 1970, p. 32, nota 1 un d e este citată b ib lio grafia m ai nouă ; Gh. M usu, Zei, eroi, p erson a je, B ucureşti, 1971, p. 81— 130. 1428. M. Eliade, op. cit., p. 9. 1429. Cu privire la opera lu i B. P. H aşdeu şi la d iv ersele dom enii de cercetare la d ezvoltarea cărora e l a adus o con trib u ţie im portantă e x is tă o vastă literatură. P en tru p rob lem ele istoriei d aco-geţilor v. de ex. I. H. C rişan, C on trib u ţia lui B. P. H aşd eu la istoria dacogeţilor, în A n u a ru l Inst. d e Ist. şi arh. C lu j-N apoca, 1977 (în curs de pregătire). 1430. Cu p rivire la lim b ă v . I. I. Russu, L im b a traco-dacilor, ed. a 2-a, B ucureşti, 1967, ( = D ie S pra ch e d e r T h rak o-D ak er, B ucureşti, 1969). 1431. M. Eliade, loc. cit, 1432. C. D aicoviciu, în Ist. Rom., 1, p. 283. 1433. I. I. R ussu, în. A I S C , 5, p. 74 şi urm. 1434. V. P ârvan, Getica, p. 155—156.. 1435. I. I. Russu, op. cit., p. 78, n. 2 ; D. M. P ip p id i, în D icţionar, p. 323. 1436. E. R ohde, P sych e, Fredburg-Leipzig, 1894, p. 319— 322. 1437. P rintre aceştia : I. Com an, în Z a lm oxis. R e v u e d es etu d es religieuses, 2, 1, B ucu reşti, 1934, p. 85 ; id., în S e rta K a za ro via n a , 1, S ofia, 1950, p. 183 ; R. P ettazzon i, în v o l. S tu d ia in h o n o rem Acad. D. Decev, S ofia, 1958, p. 649—655. D espre h en oteism vo rb eşte mai nou şi A l. V u lp e, în Dicţionar, p. 300 ad m iţîn d în să şi p o sib ili ta tea p oliteism u lu i. 1438. G. B essel, De r e b u s Geticis, G ottingen, 1954, p. 42—51. 1439. A . D. X en op ol, 1925, p. 65— 67.
Istoria
R om ânilor,
ed.
a
3-a, v o l.
1440. D intre aceştia v o m am in ti doar pe L ucian B laga, în 4, iulic-augu st, Sib iu , 1943, p. 3— 24 ; I. I, Russu, op. coviciu, în A p u lu m , 2, 1944— 1945, p. 90— 93 ; id., în p. 331 ; I. I. R ussu, op. cit., p. 80 şi urm . ; J. W iesner, Stuttgart, 1963, p. 84 şi urm. ; M. E liade, op. cit., p.
1, B ucureşti, Saeculum , 1, c i t . ; C. D ai Ist., Rom., 1, Die T h ra k er, 65.
1441. P entru relig ia tra cică v . de ex. G. K azarov s .\ \ T h rak isch e R eligion, în RE, 6, A j, Stuttgart, 1936, col. 548 şi urm. 1442. H erodot, IV, 94. 1443. I. I. Russu, op. cit., p. 86—87 ; K . v. Fritz, în RE, 9 A 2, 1967, col. 301 ; M. Eldade, op. cit., p. 52.
479
1444. I. I. Russu, op. cit., p. 87 1445. Herodot, IV, 95 ; Iz voare, 1, p. 49. 1446. Herodot, IV, 96 ; Izvoa re, loc. cit. 1447. Cu privire Ia H erodot v . de e x . T. R. G lover, H erodotus, C am bridge, 1924 ; M ax P oh len z, Herodot. D er erste H isto riker des A b e n la n d es, L eipzig, B erlin, 1937; H. R. U m m erw ahr, F orm and Though in H erodotus, C leveland, 1966. 1448. V. de ex. E. R ohde, Die Q u ellen des S a m b lich u s in seiner Biograph ie des P yth agoras, în P h einisches M useum , 26, 1871, p. 554— 576 ; A. D elatte, L a v ie d e P y th a g o re d e D iogene Laerce, B ru xelles, 1922 ; I. L evy, L a le gen de d e P y th a g o re en G rece et en Palestine, Paris, 1927. C f M. E liade, op. cit., p. 33—34, 1449. E. L. M inar, E a rly P y th a g o re a n P o litics in p ractice a n d theory, B altim ore, 1942, p. 6 ş i Urm. 1450. V. P ârvan, G etica, p. 130— 131. 1451. M. Eliade, op. cit., p. 33. 1452. I. I. Russu, op. cit., p. 101. 1453. I b id e m , p. 87— 92 cu toată biblioigrafia. 1454. Ibid em , p. 92—9 3 ; id., în RE, 9, A 2, 1967, col. 2301—20305. C. D ai coviciu îl con sid eră şi e l p e Z am olxis o d iv in ita te ch ton ian ă reprezen tînd fertilita tea so lu lu i şi stă p în irea îm p ărăţiei m orţilor. 1455. M. E liade, op. cit., p. 30 şi urm . 1456. P entru şam anism v. lu crarea acelu ia şi autor, L a ch a m a n ism e et les teh niqu es arhaiques de Vextrase, ed. a 2-a, P aris, 1968. 1457. M. E liade, D e Z a lm o x is, p. 69. 1458. Ib id e m , p. 55. 1459. Ib id e m , p. 73. 1460. Herodot, IV, 94. I. I. R ussu, op. cit., p. 103. 1461. Gr. G. T ocilescu, Dacia îna in te de rom ani, B ucureşti, 1880, p. 690—691. 1462. C. Poghirc, în T h r a c ic a , 2, Sofia, 1974, p. 357— 360 şi în sp ecia l p. 359. 1463. I. I. Russu, op. cit., p. 106 şi η. 1. 1464. C. D aicoviciu, în Ist. Rom., 1, p. 331 ; id., în A p u lu m , 2, 1943— 1945. p. 90—04. 1465. I. I. Russu, op. c it., p. 103— 112; id., în RE, 9 A 2, 1967, col. 2305. 1466* M. Eliade, op. cit-, 61. 1467. H. D aicoviciu, D a c ii, ed . a 2-a, 1972, p. 277— 279. 1468. C. D aicoviciu, în I st. Rom., 1, 1960, p. 334. 1469. H. D aicoviciu, op. cit., p. 277. 1470. V. supra p. 411. 1471. D. Berciu, în A p u lu m , 13, 1975, p. 615—618.
480
1472. Id., în SCIV A , 25, 3, 1974, p. 384. 1473. I. I. Russu, în
A n u a ru l Inst.
de ist. şi arh. C luj-N apoca,
1976.
1474. C. D aicoviciu, P ia tra Roşie, p. 117, fig. 37. 1475. I. I. Russu, op. c it. 1476. D. Berciu, în A p u lu m , 13, 1975, p. 617. 1477. H. D aicoviciu, o p . c it., p. 215— 216. 1478. C. D aicoviciu şi I. H. Crişan, în M ateriale, 7, p. 303—304. 1479. H. D aicoviciu , loc. cit. 1480. Cf. I. I. R ussu, R eligia, p. 86 şi urm. 1481. Herodot, IV, 94 ; Izvo a re, 1, p. 49. 1482. V. nota 1464. 1483. C. D aicoviciu, în Ist. R o m ., '1, p. 336. 1484. A l. V ulpe, în S C I V , 16, 2, 1965, p. 346 şi urm . 1485. D. V. R osetti, 1935, p. 61.
în
P u b lic a ţ iile
M uzeului
M u n icipal
Bucureşti,
2,
1486. Al. V ulpe, loc. cit. 1487. R. V ulpe, în M a te r ia le , 3, p. 234, cu fig. 23. 1488. C. D aicoviciu, în I st. R o m ., 1, 1960, p. 335. 1489. Iordanes, G e tic a , 41 ; I z v o a r e , 2, p. 413. 1490. De 'Bello Gallico, V I, 17. 1491. M. B ărbulescu, în A cta M N , 8, 1971, p. 100. 1492. Herodot, IV, 94 ; I. I. Russu, op. cit., p. 85. 1493. M. Eliade, op. cit., p. 58. In legătu ră cu trim iterea d e soli v. şi V. Ivaonov, VI. Toporov, în M elan ges o fferts ă C lau de L â v i Strauss, M outon, 1969, p. 1193. 1494. E. Com şa, C. Iliescu , C o m p le x u l fun era r d in a doua epocă a fie rului d e sc op erit la Orlea, în v o i. C om unicări, seria arheologică, C raiova, 2, 1968, p. 4— 9. 1495. Cf. V . Pârvan, G etica, p. 154. 1496. I. I. Russu, op. cit., p. 116— 120. 1497. Vergildu, Eneida, III, 35. 1498. O vidiu, Triştii, V , 3, 22. 1499. In p rezent p regătim un studiu despre m asca de bronz descoperită la P iatra R oşie şi cea de la Ocniţa. 1500. V. supra p. 425— 426. 1501. I. I. R ussu, op. cit., p. 83. 1502. H. D aicoviciu, D a c ii, ed. a 2-a, 1972, p. 276. 1503. I . I Russu, op. c it., p. 82— 83. 1504. D iodor din S icilia, Bibliotecă, Isto r ică , 1, 94, 2, I z v o a r e , 1, p. 189.
481
1505. M. B ărbulescu, op. cit., p. 97— 100. 1506. H. D aicoviciu , op. cit., p. 279— 281 consideră, pe nedrept, faptul dem onstrat. E ste vorba de am p lificări şi exagerări d eform ante cum a arătat recen t I. I. Russu, în A n u a ru l Inst. de ist. şi arheologie C lu j-N ap oca , 1976. 1507. 1. I. Russu, R eligia, p. 113 ; C. D aicoviciu, op. cit., p. 331. 1508. De Bello Gallico, VI, 14."
1509. M. Eliade, op. cit., p. 42. 1510. V. Pârvan, Getica, p, 163. 1511. Strabon, Geogr. VII, 3, 5 şi 3, 11, 1512. A. Bodor, Studia, 1965, 1, p. 8. 1513. V. P ârvan, G etica, p. 162. 1514. A . Bodor, op. cit., p. 8. 1515. M. E liade, op. cit., p. 50. 1516; Iosephus F laviu s, A n tic h ită ţi iu daice, X V III, 1, 5. 1517. V. P ârvan, G etica, p. 160. 1518. I. I. Russu, op. cit., p. 124. 1519. E. Lozovan, în A c ta Philosofica el Theologica, 2, Roma, 1964, p. 183— 189; id., în H isto ry of Religions, 1, 1968, p. 209—234. 1520. J. Gage, în N oul a lb u m m a cedo -ro m ăn , Freiburg, 1959, p. 16. 1521. D. D ecev, C h a ra k leristik p. 169.
d e r th ra kisch en Sprache,
2, Sofia,
1960,
1522. A. Bodor, op. cit., p. 17. 1523. M. Eliade, op. cit., p. 68. 1524. A, D upont-Som m er, în Journal of S e m itic Studies, 1, 1956, p. 361— 366 ; id., Les ecrits e ss in ien s d ec o u v e rts p res de la M er M o r te , P aris, 1959, p. 47. 1525. E. Lozovan, în O r p h e u s , 11, 1964, p. 146. 1526. A. Bodor, op. c it., p. 12. 1527. V. P ârvan, Getica, p. 146 şi urm. 1528. Geogr., V II, 3, 4 ; Izvoare, 1, p. 229. 1529. I. I. Russu, op. cit., p. 127. 1530. A l. V ulpe, Dicţionar, p. 300. 1531. M. P etrescu -D îm b oviţa, S. Sanie, în Arh. Mold., 7, 1972, p. 242—258. 1532. I. H. Crişan, în A cta M N , 3, 1966, p. 96, fig. 3. 1533. V. de ex. M. L abrousse, în Gallia, 30, 2, 1964, p, 448 şi urm. ; W. B aum ann, D. M ania, în J ahresschrift fiir M itle ld e u tsch e V orgeschichte, 53, 1969, p. 455— 474. ; 1534. G. Roth, F. Guirand, M yth ologie eeltiqu e, în M yth olo gie generale, P aris, 1935 ; De V ries, La religion eeltique, P aris, 1962,
482
153ο. Η. Daicoviciu, în A c t a M N , 5, 1968, 1536. V. P ârv an , G e tic a , p. 81.
p. 5 4 .
lo37, W. Holm quist, în A t t i d e i V I C o n g r e s so I n te r n a z io n a le d e lle s c ie n z e p r e is t o n c h e e p r o io s to r ic h e , voi. 1, Roma, 1962, p. 347. 15.38. In Ist. R o m ., 1, 1960, p. 317. 1539. 1540. 1541. 1542.
K. M arx, C a p ita lu l) voi. 1, ed. a 2-a, B ucureşti, 1948, p. V. P ârv an , G e tic a , p. 138 şi urm . M. Eliade, op. c it., p. 7g. I b id e m , lo c. cit.
147.
CAPITOLUL IX
SFÎRŞITUL 1. Cauzele şi dezm em brarea stăpînirii. 2. Locul lui B urebista în istoria daco-geţilor şi în istoria antică.
1
CAUZELE ŞI DEZMEMBRAREA STĂPÎNIRII Izvoarele literare a tît de sărace şi de zgîrcite în am ănunte cu privire la viaţa şi dom nia lui B urebista nu sînt cu nim ic mai darnice nici în ceea ce priveşte sfîrşitul lui. Sursa de bază răm îne şi de această dată to t opera lui S trabon (VII, 3, 11). In aceasta cităm : ό μέν ουν Βοιρεβίστας εφΟμ καταλυθείς έπαναστάντων αύτω τινων πρϊν ή ’Ρωμαίους στείλει στρατείαν επ’ λύτόν οί δέ διαδεζάμενοι τήν άρχήν εις πλείω μέρη διέστησαν καί δή καί νΟν,ήνϊκα επεμψεν έπ’ αυτούς στρατείαν ό Σεβαστός Καϊσαρ εις πέντε μερίδας, τότε δέ εις τέτταρας διεστ<ΰτες έτυγχανον oi μεν ούν τοιουτοι μερισμοί πρόσκαιροι καί αλλοτΤ άλλοι. Iată acum te x tu l în traducerea lui R. V ulpe : „Iar B urebista a sfîrşit p rin a fi ră s tu rn a t de nişte răsculaţi înainte ca rom anii să fi po rn it o arm ată îm potriva lui. Cei ce i~au urmat, au îm bu cării întinderea stăp în ită de el, în m ai m ulte părţi. Acum de curînd, cînd Caesar şi-a trim is a rm ata îm potriva lor, această întindere era îm p ărţită în cinci părţi, însă, atunci era în patru, căci asem enea îm părţiri sînt vrem elnice, schim bîndu-se după o îm p reju rare sau a lta “ 1543, A cesta este singurul docum ent ce ni s-a p ăstrat cu privire la m oartea lui B urebista şi la soarta pe oare a avut-o sta tu l pe care îl întem eiase. T rebuie să recunoaştem , că este foarte puţin şi să regretăm că n-a aju n s pînă la noi m ăcar lucrarea lui Dion Chrysostom os în oare se va fi povestit, desigur, cu m ai m ulte am ănunte, cum a fost scos din dom nie şi din viaţă m arele rege, Iordanes n-a transcris nim ic cu privire la felul în care a m urit B urebista. De la el aflăm doar num ele celor ce s-au succedat la dom nie. Dar, deocam dată să răm înem la îm p reju rările care au
484
retezat firul unei vieţi a tît de fecunde cum a fost cea a lui Burebista. In tex tu l lui Strabon, după cum s-a p u tu t vedea, nu se vor beşte despre un asasinat, dar ■ — aşa cum ara tă şi R. Vulpe 1544 — şi cu m s în t de acord toţi istoricii m oderni 1545, un rege de talia lui B urebista n u poate fi în d ep ărtat de pe tro n u l său num ai dacă era ucis. Răm îne să vedem în ce m ăsură putem şti, sau m ăcar bănui, care au fost ucigaşii şi care le era scopul, care au fost cauzele ce au determ in at nefastul sfîrşit. Cine poate prevedea dacă vreodată va fi cunoscut num ele aceluia d intre asasini care l-a străpuns pe B urebista aşa cum se ştie precis num ele celor care l-au răpus pe m arele său rival de la Rom a : pe Caesar. R. Vulpe crede că suprim area lui Caesar a p u tu t servi drept exem plu p e n tru om orîtorii lui B urebista 1546. în acest caz a r treb u i să adm item că tragicul evenim ent s-a pe tre c u t după idele lui m artie a anului 44 î.e.n. cînd Caesar a fost ucis. L ucru n u este cu totul sigur şi nici un docum ent nu ne-o precizează cu suficientă claritate. De aceea p ărerile istoricilor m oderni sînt îm părţite, pleeînd de la acelaşi te x t al lui Strabon (reproduse m ai înainte) pe care-1 in terpretează în chip divers. Astfel, D. M. Pippidi înclină să plaseze d a ta uciderii lui B ure bista cu ceva mai în ain te de cea a asasinării lui Caesar 1547. S-au form ulat chiar şi p ăreri în conform itate cu care dom nia lui Bu rebista s-ar fi sfîrşit abia în ju ru l anului 40 î.e.n. ori chiar mai tîrziu. O atare opinie a fost su sţin u tă m ai în tîi de num ism atul R. Paulsen, fireşte, pe tem eiuri de ordin num ism atic ce se do vedesc însă fragile 1548. Va trebui să stă ru im p uţin asupra argum entelor pe care se sprijină A. Alfoldi a tu n ci cînd susţine şi el că m oartea lui B u rebista a survenit la anul 40 î.e.n. sau chiar m ai tîrziu 1549, co m entate am ăn u n ţit de M. M aerea 1550. în tex tu l lui S trabon, d u p ă cum s-a p u tu t vedea, se spune doar că B urebista a sfîrşit înainte ca rom anii să fi trim is o ar m ată îm potriva lui, fără să se precizeze cine era pe atunci în fru n tea statului şi cine urm a să conducă arm ata respectivă. A ceastă lipsă de precizie îi dă posibilitatea lui A. Alfoldi să in terpreteze tex tu l lui S trabon altfel decît a u făcut-o istoricii de pînă atunci, în sensul că n -a r fi vorba de proiectata expediţie a lui C aesar îm potriva daco-geţilor, ci de cea a lui A ugustus în Illyricum care ar fi av u t loc p rin anii 35— 34 î.e .n .1551, deci cu 10 an i m ai tîrziu şi că, p rin urm are, ifioătteă M B urebista s-a întîm plat pe la anul 40 î.e.n. însă C. Daicoviciu 1552 a a ră ta t că „nu putem accepta âceasta~dată p e n tru că tex tu l lui Strabon nu perm ite în nici un fel in te rp re ta re a pe care o face Alfoldi. Bu
485
rebista este mort înainte ca Caesar şi nu Augustus să fi pornit un război împotriva lui. Din redactarea ultimei fraze a lui Stra bon reiese clar că este vorba de două evenim ente foarte înde părtate în timp unul de altul. Campaniile propriu-zise ale lui Augustus împotriva dacilor au avut loc mult prea tîrziu pentru ca ele să poată fi raportate de Strabon la moartea lui Burebista. Este vorba sigur aici de acele expediţii de pedeapsă pe care Au gustus le trimite în ţara dacilor aproximativ în epoca cînd Stra bon îşi compune opera“. O ’ analiză atentă a fragmentului din opera geografului din Amaseia, arată că autorul accentuează prin cuvinte şi particule cum ar fi καί δή καί νυν, deosebirea şi distincţia pe care o face între evenim entele petrecute mai demult şi cele ce se des făşoară în timpul cînd îşi scria opera, pe vremea lui Augustus. Strabon are cunoştinţă despre intenţia lui Caesar de a se lupta cu geţii dar precizează, în a doua parte, că Augustus este cel care a’trimis o armată împotriva lor. Acţiuni de amploare întreprinse de romani împotriva dacilor vor avea loc, pe timpul lui Augustus, însă cu m ult mai tîrziu, numai prin anii 11— 10 î.e.n. La acestea se ref eră ^Strabon în a doua parte a fragmentului pe care l-am comentat 1553.^ Nici celelalte argumente invocate de A. Alfoldi în susţine rea ipotezei sale nu rezistă criticii. Moneda cu numele Biatec ce imită un denar emis în anul 45 î.e.n. ce ar dovedi, chipurile, existenţa puterii boiilor şi implicit faptul că Burebista mai trăia încă la acea dată, se dovedeşte a nu fi autentică 15a4. Nici tabloul circulaţiei monetare prezentat de către acelaşi învăţat nu este în măsură să dovedească ipoteza pe care a emis-o — aşa cum a arătat M. Macrea 15°5. Aşadar, moartea lui Burebista nu poate fi aşa de îndepărtată de ziua de 15 martie a anului 44 î.e.n. Vasile Pârvan o plasează curînd după această dată 1556, iar R. Vulpe crede că Burebista a pierit la un moment ce se situează între anii 44 şi 42 î.e.n. iar aserţiunea lui Strabon că evenimentul s-a întîm plat „înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui“ are doar sensul că proiectata expediţie a lui Caesar n-a mai avut loc. „Moartea sa (a lui Burebista), spune textual R. Vulpe, s-a produs sigur după a rivalului său roman. Altminteri, după dezmembrarea statului daco-getic, proiectul lui Caesar de a începe cu geţii expediţia sa orientală, mobilizînd împotriva lor forţe atît de mari ca cele concentrate în Macedonia cu puţin înainte de a fi omorît, n-ar mai fi avut rost. Şi nici panica întreţinută la Roma imediat după moartea lui Caesar, de zvonurile despre o invazie getică în Ma cedonia, atît de abil speculate de Marcus Antonius, n-ar fi expli
486
cabilă dacă B urebista n -a r m ai fi fost în viaţă, ia r forţa goto-dacă n -a r m ai fi fost u n itară. In schim b în a n u l 42 î.e.n., cînd în războiul civil al lui O ctavian şi M arcus A ntonius îm potriva lui B rutus intervin geţii (ori dacii) de p artea acestuia d in urm ă, ei n u mai sînt conduşi de m arele rege get, ei de un Coson“ 1557, După părerea noastră tex tu l lui Strabon n u ne îngăduie să precizăm cu destulă exactitate m om entul în care a fost răpus B urebista şi că evenim entul trebuie plasat după m oartea lui Cezar, poate, în acelaşi an sau m ai degrabă, în cursul anului u r m ă to r 155S. Cine puteau fi acei „răsculaţi11 pe care Strabon îi indică drept autori ai suprim ării lui B urebista ? R ăspunsul la această în tre bare elucidează şi problem a cauzelor care a u dus, în final, la în lă tu ra re a m arelui rege. Din păcate, însă, cu priv ire la în treb a rea pusă nu găsim nici un răspuns în scrierile antice şi de aceea, ca de atîtea ori, sîntem siliţi să răm înem doar pe tărîm u l nesigur al ipotezelor. Cea m ai plauzibilă presupunere ni se pare a fi aceea că în „răsculaţii11 d e oare v o rb e şte , S trabon treb u ie să identificăm cî teva căpetenii, v îrfu ri ale aristocraţiei daco-getice. R. V ulpe vor beşte chiar de şefii a trei uniuni de trib u ri regionale care, după ce prim iseră unirea cu trib u rile getice ale lui B urebista, acum doreau din nou să se separe 1559, Unei atari supoziţii i se opune, după p ărerea noastră, u n fap t peste care nu se poate trece şi anum e că la acea dată uniunile de trib u ri n u m ai existau. B u reb ista după ce a unificat toate trib u rile a pus bazele unui sta t care era reclam at de noile relaţii sociale in terv en ite în Dacia. F ără această necesitate obiectivă izvorîtă din procesul de pro ducţie, reclam at de baza societăţii, de noile relaţii, statu l n -a r fi p u tu t lu a naştere ori cît d e dotat, de genial, a r fi fost Burebista. T alentele lui, incontestabile, n u s-a r fi p u tu t m aterializa. Voinţa unui singur om n u este capabilă, să determ ine m ersul unei so cietăţi decît num ai dacă el se transform ă în prom otorul noului, în exponentul necesităţilor obiective şi B urebista a făcut-o. M oartea lui n -a p u tu t determ ina şi d ispariţia condiţiilor obiective care au im pus crearea statului. Societatea daco-getică păşise cu siguranţă în tr-o nouă e tap ă d in evoluţia sa. S tadiul comunei prim itive fusese dep ăşit şi s-a tre c u t la o nouă orînduire socială bazată pe clase antagoniste. Este posibil oa în anum ite p ă rţi ale vastei arii geografice peste care stăpînea B urebista să fi ex istat regiuni m ai înapoiate unde relaţiile vechii orînduiri gentilice să m ai fi persistat încă o vrem e, chiar dacă a u fost cuprinse în ho tarele statului fă u rit de B urebista. Dar, să fie vorba de întregul terito riu al fostei stăp în iri ni se pare imposibil. Nu m ai puteau
487
exista acum uniuni de trib u ri regionale (fază cu siguranţă de păşită) ai căror şefi să fi dorit separarea de o altă uniune de triburi. Se trecuse în tr-o nouă fază istorică, superioară şi do rinţele unor v îrfu ri ale aristocraţiei· n u p u teau duce înapoi m er sul istoriei. Că în sînul nobilim ii daco-getice au e x ista t nem ul ţum iri, lucrul ni se pare foarte verosim il, d ar nu putem să credem că cele p atru p ărţi în care s-a dezm em brat stăpînirea lui B urebista la sfîrşitului dom niei acestuia m ai erau, la acea oră, uniuni d e trib u ri şi că şefii a tre i d in tre ele, din dorinţa de a-şi redobîndi vechile privilegii, s-au răsculat şi l-au ucis pe B urebista. în această viziune, B urebista n -ar fi fost decît şeful unei a p a tra uniuni tribale. Şi că, în ultim ă instanţă, u n irea ce lor tre i uniuni de trib u ri cu o a patra, în fru n te a căreia se afla B urebista, a fost prim ită de şefii uniunilo r respective sub am e nin ţarea rom ană. în d ată ce dictatorul rom an a fost ucis perico lul rom an n -a r m ai fi fost em inent şi, în consecinţă, cei tre i şefi de uniuni trib ale s-au răsculat şi l-au ucis pe B urebista. Că lu c rurile sîn t departe de a se fi p etrecu t aşa ne-o dovedeşte, p rin tre altele, şi îm p reju rarea că, m ăcar p e n tru o parte din statu l dacogetie, izvoarele litera re ne m enţionează o co ntinuitate n e în treru p tă de regi pînă la cucerirea rom ană. Cine poate şti cît de întins era sta tu l peste care dom nea Deceneu, devenit rege după m oartea lui B urebista ? Apoi să n u se uite eă la scurtă vrem e, S trabon vorbeşte de cinci p ărţi şi că to t el ne spune : „asem enea îm păr ţiri sîn t vrem elnice, schim bm du-se după o îm p reju rare sau a lta “. Deci, după părerea noastră m ărtu ria lui S trabon că după pieirea Iui B urebista stăpînirea lui a fost îm p ărţită în p a tru nu ne dă d rep tu l să presupunem că îndată ce B urebista a fost om orît so cietatea daco-getică s-ar fi reîntors la vechile form e ale comunei prim itive, fie ele chiar şi de sfîrşit, şi că tre i şefi a! unor astfel de uniuni trib ale au fost acei „răsculaţi14 care l-au în lătu rat. D esigur eă, ten d in ţa lui B urebista de a-şi spori continuu au to ritatea şi de a se transform a în tr-u n m onarh de tipul celor orientali va fi d a t naştere la nem ulţum iri, va fi s tîrn it gelozii şi v a fi îndem nat la revoltă în oare se vor fi lăsat a n tre n aţi unii d in tre m arii dregători ce constituiau vîrfu rile nobilim ii m ilitare. D ar cine poate şti cîţi au fost aceştia şi ce anum e au urm ărit. S ta tu l rom an n u poate fi lu a t ca m odel şi cauzele care au dus la asasinarea lui Caesar, m arele rival al lui B urebista, n u pot să-şi găsească paralelă, nici m ăcar apropiată, în Dacia. La Roma erau cu totul a lte condiţii şi problem ele se pun, evident, pe alt plan. în Dacia abia se depăşise faza comunei prim itive ; nu poate fi vorba de a se apăra principii de guvernăm ânt republicane îm p otriva tendinţei de acaparare personală a puterii. S tatul daco-
488
getic creat de B urebista era foarte departe de a se transform a în tr-o republică, cum era cea rom ană, sau într-o m onarhie de tipul celor elenistice. In ce m ăsură la urzirea com plotului îm potriva lui Bur.ehişt» a ex istat o p articipare rum aua, cum presupune
489
cărora s-au purtat şi mai continuă discuţii în literatura de spe cialitate, Ele au fost datate între anii 40 şi 29 î.e.n, şi au fost considerate fie emisiuni romane bătute în Tracia de către Bi utus înaintea luptei de la Philippii din anul 42 î.e.n-, fie ale unui rege geto-dac. Încă J. Neigebaur formulase părerea că asemenea monede au fost bătute de un rege din sudul Transilvaniei unde se masează cele mai multe dintre aceste descoperiri 1566. Cei mai mulţi dintre cercetătorii ulteriori ai monedelor cu legenda Koson sînt de părere că acestea au fost emise de un rege geto-dac Coson-Cotiso, unul dintre urmaşii imediaţi şi direcţi ai lui Bure bista 1567. In acest fel am mai cunoaşte pe unul dintre urmaşii lui Burebista 1568. Acesta a intrat în legătură cu Brutus susţinîndu-1 în lupta pe care o ducea împotriva triumvirilor. Faptul că regele get se aliază eu Brutus, unul dintre ucigaşii lui Caesar (duşmanul lui Burebista) ar putea pleda pentru apartenenţa lui Coson partidei credincioase lui Burebista şi a nealinierii sale în grupul de „răsculaţi14 ce l-au ucis. Fireşte, este vorba de o simplă supoziţie. Admiţînd ipoteza cu privire la regele Coson am avea cunoştinţă despre doi dintre cei patru care au împărţit stăpînirea de odinioară a lui Burebista. „înlăturarea de la tron, prin violenţă, a lui Burebista, spune C. Daicoviciu 1569, a avut, desigur, drept consecinţă destrămarea marii stăpîniri înjghebate cu atîtea lupte. Se desfac din ea părţi însemnate de teritorii locuite de daci, iar cuceririle externe se pierd“. Singurul izvor care ne stă la îndemînă şi cu privire la acest subiect rămîne tot mărturia lui Strabon. De la el aflăm doar că la moartea marelui rege stăpînirea lui s-a dezmembrat în patru părţi. Care au fost cele patru părţi ? Cît erau ele de în tinse ? Cine a domnit peste ele ? Iată întrebări cu privire la care Strabon nu ne dă nici un răspuns. Succesiunea aproape neîntreruptă de regi de la Deceneu pînă la Decebal pe care ne-o transmite Iordanes (Getica, 73— 74) do vedeşte că Deceneu a domnit peste spaţiul intracarpatic 1570. Era firesc să fie aşa, ţinînd cont că noul rege îndeplinea şi funcţia de mare preot şi va cumula cele două demnităţi şi urmaşul său direct Comosicus — după spusele aceluiaşi Iordanes, iar centrul religios al daco-geţilor se găsea în spaţiul intracarpatic, pe Dealul Grădiştii. Dezmembrarea statului daco-getic, după moartea întem eieto rului său, n-a însemnat, cu siguranţă şi dispariţia lui. La orîn duirea primitivă nu se mai putea reveni, acest stadiu fusese pen tru totdeauna depăşit. Părţile desprinse din marea stăpînire a lui Burebista fie ele mai restrînse ori mai întinse nu puteau prezenta decît trăsături de organizare statală. Nu trebuie uitat
490
că în marele stat al lui Burebista n-a existat o unitate din punct de vedere al dezvoltării social-economice şi ne gîndim în primul rînd la cetăţile greceşti, oraşe-state de tip sclavagist. Mai este de adăugat şi posibilitatea ca în unele zone să nu fi f o s t încă depăşită ultima treaptă din evoluţia comunei primitive. Şi, lu crul cel mai important, aşa cum am mai arătat, n-a existat un aparat administrativ centralizat. Dovada limpede a faptului că după moartea lui Burebista nu se revine la vechile stări de lucruri o constituie existenţa în continuare a monedelor de tip roman, fără să existe emisiuni zo nale prezente pe tot spaţiul daco-getic înainte de apariţia ma relui rege.1571
2
LOCUL LUI BUREBISTA IN ISTORIA DACO-GEŢILOR ŞI ÎN ISTORIA ANTICĂ Opera de căpetenie şi cea care reprezintă, fără îndoială, par tea cea mai valoroasă din m ultiplele înfăptuiri ale lui Burebista, n-a putut fi nimicită de ucigaşul pumnal oare l-a răpus pentru că era impusă de dezvoltarea societăţii geto-dacioe. Este primul stat, prima organizare de tip superior, din istoria milenară a strămoşilor noştri. Aceasta va supravieţui creatorului său şi se va dezvolta în continuare, chiar în lim ite teritoriale cu mult mai modeste. Cealaltă epocală realizare : unirea tuturor seminţiilor daco-getice se datora calităţilor deosebite ou care a fost înzestrat . Burebista şi de aceea ea va dispare odată cu el. Burebista a fost ) singurul om capabil ca, fie şi numai pentru o scurtă perioadă de vreme, să unească sub sceptrul său întregul neam daco-getic şi să supună neamurile vecine de la hotarele Daciei, să stăpînească oraşele de pe coasta de vest a Pontului Euxin : de la Olbia la Apollonia. S-a realizat astfel, măcar în parte, ceea ce Herodot credea de neînfăptuit : unirea tracilor de nord şi odată acest lucru realizat s-a întîmplat întocmai cum prevăzuse ma rele istoric din Halicarnas : daco-geţii au fost de neînvins. Condiţiile obiective de dezvoltare ale societăţii daco-getice din sec. I î.e.n. impuneau o nouă formă de organizare politică : sta tul, dar nu obligau şi la o centralizare, o unire a tuturor dacogeţilor. Eram încă departe de a avea o piaţă comună, un aparat administrativ centralizat, fără să mai vorbim de conştiinţă naţio
491
nală, fenom en cu totul necunoscut în antichitate. N eexistînd o cerinţă obiectivă de unitate, iar aparatul de constringere, care era statul, fiind abia la începutul său şi îieposedînd încă m ijloa cele necesare p e n tru a m enţine cu forţa u n ire a tu tu ro r sem inţii lor daco-getice, era firesc ca la m oartea lui B urebista să se fi p u tu t m aterializa tendinţele separatiste, de acaparare a puterii pe seam a lor, a vîrfu rilo r aristocraţiei. A ristocraţia de totdeauna a av u t tendinţe centrifuge. U nirea tu tu ro r daco-geţilor s-a rea lizat p rin voinţa şi lu p ta unei singure personalităţi şi la dispa riţia acestuia n-a existat alta care să o substituie. O asem enea personalitate, în. istoria daco-geţilor, va apare abia m ai tîrziu, în .persoana eroicului rege Decebal. Acesta a fost singurul dintre urm aşii lui B urebista care a reu şit să unească o m are p arte a neam ului daco-getic şi să refacă statul, centralizat, însă în lim ite -cu m ult mai m odeste decît o făcuse cu un veac m ai înainte glo riosul său înaintaş. U nirea, de data aceasta, a sem inţiilor dacogetice s-a p u tu t face m ai uşor, dată fiind am eninţarea directă a cuceririi rom ane. îm p ăraţii Romei îşi trim iseră deja ostile la nord de D unăre şi acvilele de pe steagurile legiunilor îşi făcu seră apariţia pe p ăm întul Daciei. în asem enea condiţii, sub am e nin ţarea directă a pericolului rom an, unificarea nu m ai era a tît de dificilă. Decebal n -a reu şit să unească toate sem inţiile dacogetice, aşa cum o făcuse m arele său predecesor, şi din m otivul că im periul cezarilor îşi îm pinsese deja hotarele pînă la D unăre, iar geţii din sudul fluviului erau deja sub ocupaţie rom ană. Dacă Decebal ar fi reu şit să unească în ju ru l său pe toţi dacogeţii, aşa cum o făcuse B urebista cu u n veac m ai înainte, cu siguranţă că îm păratul T raian a r fi avut şi mai m ult de furcă şi cine ştie dacă hotarele Im periului s-ar fi extins vreodată la nordul D unării. Iată deci, că cea m ai de seam ă personalitate a întregii noas tre istorii vechi a fost, fără de nici o um bră de îndoială, B u rebista. El este cel care a pus să se clădească în p iatră form ida bilul sistem de cetăţi din M unţii O răştiei, a dispus să se ridice tem ple de proporţiile celor greceşti. Sub îndelungata lui dom nie în întreaga Dacie se desfăşoară o vie activitate economică. Aşe zările de tip dava. se înm ulţesc şi se îmbogăţesc. Se stabilesc le g ături comerciale perm anente şi active cu întreaga lum e grecorom ană şi cu cea celtică. R afinatele produse greceşti ori rom ane se găsesc din abundenţă în toate aşezările mai m ari daco-getice cîte s-au cercetat pînă acum . Producţia este şi ea sporită. în tehnică se adoptă to t ce e ra m ai în ain ta t în lum ea neocupată încă de rom ani, ba se tinde a se introduce din ce în ce m ai m u lt şi ceea ce era bun din lum ea se avagistă. A doptarea denarului ro~
492
m an a făcut posibilă integrarea Daciei în tr-u n sistem m onetar ce avea să devină universal. Pe scurt, sub dom nia lui Burebista, Dacia cunoaşte o prospe rita te n eîn tîln ită pînă atunci ; întreaga cultură in tră cu paşi siguri în faza sa de apogeu. O parte a preoiim ii îşi poate consacra tim pul şi priceperea cercetărilor de n a tu ră ştiinţifică : a s t r o n o mie, botanică farm aceutică, m edicină etc. In m a t e r i e de gîndire, de spiritualitate, daco-geţii vor fi c o m p a r a ţi de unii autori antici cu grecii ş i îşi vor aduce aportul la îm bogăţirea tezaurului de ..■.gîndire universal. U nirea tu tu ro r geto-dacilor i-a tran sfo rm at pe ei şi pe regele care o realizase în tr-o m are p u tere politică europeană. B ure bista a devenit cel dintîi şi cel m ai m are d in tre regii care au dom nit cîndva în Tracia, e ra stăp în pe am bele m aluri ale D u nării ; a fost cel m ai m are d in tre cei care s-^au situ at cîndva în fru n tea daco-geţilor din întreaga lor istorie. M area forţă pe care i-o asigura neam ul daco-getic i-a perm is lui B urebista să pornească lu p ta îm potriva neam urilor celtice (boiii şi tauriscii) ce se înstăpîniseră pe o p arte a p ăm înturilor din vestul Daciei. R ezultatul acestei lu p te a fost total-a in frin gere a lui C ritasiros, supunerea sau alungarea celţilor şi in sta larea hotarelor pe valea m ijlocie a D unării şi a rîului Morava. Pe locul B ratislavei de azi, după cît sie pare, B urebista a pus să se înalţe o cetate cu ziduri de p iatră, m enită să oprească orice p ătru n d ere pe largul culoar a l D unării. Daco-geţii ajunse seră în acest fel vecini cu trib u rile germ anice în fru n te a cărora căuta să se situeze suebul A riovist ce dorea să unească şi el sem inţiile germ ane. A cesta era însă departe de a fi în tru n it calităţile excepţionale ale lui B urebista ; el nu avea decît — cum spune Camil J u llia n -— o îndrăzneală şi o inteligenţă supe rioară 1572. Victorios în lup tele cu boiii şi tauriscii, B urebista va supune apoi pe seordiseii celţi, va face incursiuni în posesiunile rom ane din Balcani, îi v a supune pe bastarni şi va cuceri oraşele-state greceşti din P ontul de vest. Olbia, an tica suverană a golfului N iprului, ce rezistase la cinci secole de atacu ri barbare a fost ocu pată şi în bună parte distrusă. Apollonia, de pe coasta tracică, va in tra şi ea în stă p în ire a m arelui rege. Iată cum, în sc u rtă vrem e, B urebista a reu şit nu num ai să unească sub scep tru l său întregul neam daco-getic, dar să şi su pună acestuia pe toţi vecinii, alcătuind o m are stăpînire, un enorm stat, cel m ai p u tern ic din cîte cunoscuse E uropa „bar b a ră 11. F aptul a s tîrn it adm iraţia istoricilor din toate vrem urile ; a entuziasm at p e S trabon şi l-a făcut pe Th. M ommsen să com
493
pare stăpînirea lui B urebista cu cea a Islam ului. S tăpînirea lui B urebista a fost opera unei voinţe puternice şi disciplinate şi a d u rat num ai a tît cît era în viaţă fău rito ru l ei. P um nalul care l-a ucis pe B urebista a desfiinţat şi enorm a sa stăpînire, o altă rea lizare epocală a m arelui rege. Stăpîn peste un enorm teritoriu, dispunînd de o m are forţă m ilitară şi economică B urebista putea să reclam e un loc de fru n te în politica tim pului său şi a şi făcut-o. îşi putea perm ite să se am estece în treburile interne ale Romei, cealaltă m are pu tere în fru n tea căreia se găsea o personalitate tot aşa de dotată oa şi el. Interese diam etral opuse i-au tran sfo rm at pe cei doi geniali conducători de oşti, pe cei doi m ari oam eni politici ai Europei „civilizate41 şi „barbare11, în adversari de neîm păcat. Bu rebista a in tra t în legături diplom atice cu Pom peius, duşm anul dictatorului de la Roma. La acesta îl va trim ite pe am basadorul său Acornion p rin care îi prom ite a ju to r în condiţii fără îndo ială avantajoase. A ju torul oferit de m arele rege daco-get n-a m ai apucat să ajungă în m om entul cînd Pom peius a fost zdrobit, în urm a celebrei bătălii de la Pharsalos din 9 august a anului 48 î.e.n. Caesar, spune R. V u lp e 15Tâ, putea să se 'felicite că trupele sale n -au av u t de lu p ta t cu forţele geţilor, oţelite p rin disciplină şi fanatism . D ar nu e m ai puţin adevărat că am eninţarea uriaşei p uteri fău rite de B urebista continua să obsedeze opinia publică din Rom a“. A ceasta îl face m ai tîrziu pe Lucanus (contempo ran cu Nero) în epopeea sa in titu la tă : Pharsalia, în care a de scris războiul civil d intre Caesar şi Pom peius, înfăţişîndu-1 în culori frum oase pe Pom peius, să pună în gura lui Cato excla m aţii ca aceasta : „feriţî-ne, zei cereşti, ca, p rin tr-u n dezastru care i-a r pune în m işcare pe daci şi pe geţi Rom a să cadă, ia r să m ai răm în te a fă r411574. D upă victoria de la Pharsalos, Caesar, răm as singur stăpîn, cepe cam pania de pedepsire a p artizanilor adversarului său (intre tim p om orît în Egipt) p rin tre care se nu m ăra şi regele daco-geţilor. Caesar ştia bine însă că B urebista nu era un ad v ersar oarecare, ci o m are forţă ce n u putea fi lesne învinsă. De aceea, îm potriva lui pregăteşte o m are arm ată ce urm a — în planurile lui Caesar — ca după înfrîngerea lui B urebista să se în d rep te spre O rient. Totul era gata de plecare, arm ata aştep ta în Macedonia, cînd Caesar este om orît şi nu la m ultă vrem e B urebista va fi şi el răpus, va cădea victim ă tot unor „răsculaţi11. Soarta a făcut ca cele două m ari personalităţi : Caesar şi B urebista să nu aju n g ă a se în fru n ta pe cîm pul de bătaie şi astfel să nu m ai ştim care ar fi învins şi cu ce preţ. Sigur ră~
494
m ine fap tu l că a tît Caesar cît şi B urebista şi-au înscris num ele definitiv şi cu litere de aur p rin tre geniile, eroii antichităţii. Docum entele ajunse pînă la noi, de orice n a tu ră a r fi ele (din păcate foarte puţine cele scrise) ni-I ara tă pe B urebista anim at de fierbintea dorinţă a ridicării neam ului său. A cestuia i-a închi n a t întreaga lui activitate, pe plan in te rn şi extern, întreaga lui •viaţă. B urebista a fost, neîndoielnic, cea m ai fecundă şi .lum i noasă personalitate din istoria Daciei şi impEcrFdm istoria veche a rom ânilor de azi. El a depăşit însă lim itele istoriei neam ului său înscriindu-şi num ele între m arile personalităţi ale antichităţii. Daco-geţii l-au dat Europei antice pe B urebista, cel mai de seam ă d in tre oamenii politici ai lum ii „barbare14 to t aşa cum Rom a l-a d a t pe Caesar. B urebista şi geto-dacii vor pătrunde în istoriografia erudită a Evului M ediu occidental fiind revendicaţi ca străm oşi de dife rite popoare. Mai în tîi de goţi 1575, apoi de danezi şi în cele din u rm ă de spanioli. In a sa Cronică generală regele Alfonso el Sabio vorbeşte cu m u lt entuziasm despre Zam olxis, despre m a rele rege B urebista şi de consilierul său Deceneu 157δ. M ăreţele fapte ale lui B urebista şi glorioasa istorie a getodacilor au constituit m otive de legitim ă m îndrie p e n tru atîţia care s-ar fi v ru t urm aşii lor. Dar, urm aşii sîntem noi, rom ânii, şi B urebista a înscris cea mai rem arcabilă filă din istoria noastră veche.
NOTE 1543. R. V ulpe, G e t u l B u r e b is ta , p. 34. 1544. I b id e m , p. 52. 1545. De ex. V. P ârv an , G e tic a , p. 82 ; C. D aicoviciu, în Ist. R o m ., 1, p. 287—288. 1546. G e t u l B u r e b is ta , lo c. cit. 1547. D. M. P ippidi, în I s to r ia D o b r o g e i, 1, p. 288, η. 1. 1548. P ă re re a şi arg u m e n tare a lui R. Paulsen, am com entat-o în legă tu ră cu războaiele p u rta te de B urebista îm p o triv a celţilor. V. su p ra p. 234. 1549. A. Alfoldi, Z u r G e s c h ic h t e d e s K a r p a t e n b e c k e n s im I. J h d t. v. C h r ., Budapesta-L eipzig, 1942, p. 12 şi urm . 1550. M. M acrea, în S C I V , 7, 1—2, 1956, p. 129 şi urm . 1551. P en tru acestea, a se vedea C. P atsch, B e itr a g e z u r V o lk e r k u n d e v o n S iid o ste u r o p a , 1932, 5, 1, p. 57 şi urm .
1552. C. Daicoviciu, La T ran sylvan ie, p. 47, η. 1. 1553. M. M aerea, op. c it., p. 130. 1554. Id., în AISC, 5, 1944—1948, p. 361. 1555. Id., în SCIV , 7, 1—2, 1956, p. 131—132. 1556. V. P ârvan, G e tic a , p. 82. 1557. R. Vulpe, op. c it., p. 52—53. 1558. In leg ătu ră cu această dată, v. si C. D aicoviciu, în 1, p. 297 si M. M aerea, în SCIV , 7, 1—2, 1956, p. 132.
Ist.
Rom.,
1559. R. Vulpe, op. c it., p. 53. 1560. C. Daicoviciu, op. cit., p, 287. 1561. Ib id e m , lo c. cit. 1562. Supoziţia n o astră este îm p ă rtăşită m ai nou şi de J. Trynkow ski, în vol. In m e m o r i a m C, Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 381—387. C erce tă to ru l polonez se gîndeşte la preoţi. 1563. Oct. Floca, C on trib u ţii la cunoaşterea teza u re lor de argint dacice, Bucureşti, 1956, p. 34 şi Em. Popescu, în S tu d ii şi Comunicări, P iteşti, 2, 1969, p. 115 1564. Icrdanes, G e tic a , 73. 1565. M ax B ahrfeldt, în B erlin er M iin zblă tter, 33, 1912, nr. 121, p. 251— 255, n r. 124, p. 323—326 şi nr. 126, p. 360—369. D upă C. P red a, M onedele, p. 355—56 unde se face u n istoric a m ă n u n ţit al p ro blem ei. 1566. J. N eigebaur, Dacien. A u s d e n V b e rre s te n des klassischen A lt e r tu m s , m i t R iicksicht au f Siebenbiirgen , Braşov, 1851. 1567. H. Daicoviciu, în A c ta M N , 6, 1969, p. 107—110. I. W inkler, în S CIV, 23, 2, 1972, p. 184—185 ; id., în Crisia, 1972, p. 37—43 ; C. P red a, loc. cit.,
1568. A. Mocsi, în A c ta an tiq u a , 14, B udapesta, 1966, p. 101—102 este de p ă re re că regele Cotiso treb u ie p la sa t în sudu l D u n ării ia r H. D ai coviciu, loc. cit., în Muntenia. 1569. C. D aicoviciu, în Ist. R om., 1, p. 297. 1570. Ib id e m , în S C IV , 6, 1—2, 1955, p. 56—57. 1571. C. P red a, op. cit., p. 349. 1572. C. Ju llian , H istoire de la Gaule, 3, P aris, 1920, p. 153. 1573. R. V ulpe, op. cit., p. 42. 1574. Lucanus, Pharsalia, 2, 295—297 ; R. V ulpe, loc. cit. 1575. P e n tru aşa-n u m ita confuzie
d in tre
geţi
şi
goţi
v. N. W agner,
XJnţersuchungen z u m L e b e n des Jo rda n es u n d z u r fru h en G eschichte d e r Goten, B erlin, 1967 ; K. K lein, în Siidost-Forschungen, 11, 1946—1956, p. 84—154 ; J. A. Leake, T h e G ea ts of B e o w u lf, M adison,
1967, p. 72 şi urm . 1576. M. Eliade, De Z a m o lx is a G en gis-kh an , P aris, 1970, p. 75 şi urm .
496
LISTA ABREVIERILOR
A C M IT A cta A r ch A c ta M N A ctes
AE A IIN A IS C A lm a n a h A n a le le U n iv . Ia şi A p u lu m
A nuarul C om isiunii M onum entelor Istorice, S ecţia pentru T ransilvania, Cluj, I— IV, 1926—1938. A cta A rch aeologica A ca d em ia e Scien tiaru m H ungariae, B u d ap est I (1951) şi urm . A cta M usei N apocensis, Cluj, I (1964) şi urm. A ctes du P rem ier C ongres In tern ation al d ’E tudes B alk an iq u es et Sud-E st E uropeennes, II, Sofia, 1969. A rch aeologiai ffirtesito, B udapest, 1869 şi urm. A nu aru l In stitu tu lu i de Istorie naţională, C luj-Sibiu, I—X I, 1921— 1947. A nuarul In stitu tu lu i de S tu d ii C lasice, C lu j-S ib iu , I—V, 1928— 1948. M u zeu l R egion al Sf. G heorghe. A lm an ah 1879— 1954, Tg. M ureş 1955. A n a le le ştiin ţifice ale u n iv ersită ţii „Al. I. C uza“ din Iaşi (Seria nouă). S ecţiu n ea III. a. Istorie. A pulum . B u letin u l M uzeului region al A lba Iulia, I (1939— 1943) şi urm
A r h e o lo g ia
A rh eologija, K iev, I (1947) şi urm.
A rch A n z
A rchâolO gischer A nzeiger, B erlin , I (1889) şi urm.
A r h .M o ld .
A rh eologia M oldovei. In stitu tu l de istorie şi arheo lo g ie „A. D. X en o p o l“, Iaşi, I (1961) şi urm.
A rch Roz
A rch eologicke R ozhledy, Praha, 1949, şi urm.
A th e n a e u m
A th en aeu m . S tu d ii periodici di letteratu ra grafia greca e latina, Roma.
AVSL
A rch iv des V erein s fiir S ieb en b iirgisch e L andeskunde, Sibiu, 1843— 1915. B u letin u l C om isiunii M on u m en telor istorice, B ucu reşti, 1908— 1345.
BCM I
di Epi-
497
B on ner Jah. B erRGK Caesar, gallic
Războiul
C arpica C elticu m C etăţi
dacice
CIL
B onner Jahrbucher des rh ein isch en L andesm useum s in Bonn. B erich t der rom isch — germ an isch en K om m ission, Frankfurt a. M ain, I (1904) şi urm. C. Iu liu s Caesar, R ăzboiu l gallic. R ăzboiul civil. Tra ducere de Janina V ilan U nguru şi E lisabeta P o ghirc, Ed. Ş tiin ţifică, B ucureşti, 1964. Carpica. M uzeul de istorie Bacău, Bacău. I, 1968 şi urm. C elticum su p p lem en t â O gam trad ition celtique, R ennes. M. M acrea, Oct. Floca, N . Lupu, I. Berciu, C etăţi dacice din sudul T ran silvan iei, Ed. M eridiane, B ucu reşti, 1966. Corpus Inscriptionum L atinarum , B erlin.
Crisia
Crisia, C ulegere de m ateriale şi studii, Oradea.
C rişan, I. H., C e ram ica
I. H. Crişan, Ceram-ioa daco-getică. Cu sp ecială pri v ire la T ran silvan ia, Ed. Ş tiin ţifică, B ucureşti, 1969.
C rişan, I. H., M a teriale dacice
I. H. Crişan, M ateriale dacice din necropola şi aşe zarea d e la C ium eşti şi p roblem a raporturilor dintre daci şi celţi în T ran silvan ia, B aia M are, 1966.
C u m id ava
C um idava. C ulegere de stu d ii şi cercetări a M uzeu lui ju d eţean B raşov, I, 1967 şi urm.
Dacia
Dacia. R echenohes et d ecou vertes arch eologiq u es en R oum anie, B ucureşti, I, 1924 — X II, 1947 ; N o u v elle Serie : R evu e d ’arehâologie et d ’h istoire ancien n e, I, 1957 şi urm .
D aicoviciu , C., La T ra n sy lv a n ie
C. D aicoviciu , L a B ucureşti, 1945.
D aicoviciu , H., Dacia
H. D aicoviciu , D acia de la B urebista rom ană, Ed. D acia, C luj, 1972.
D aicoviciu , H., Dacii
H. D aicoviciu , D acii, Ed. pentru literatură (B iblio teca p entru toţi) B ucu reşti, 1968 ; ed iţia a 2-a, Ed. E nciclopedică rom ână (E nciclopedia de buzunar), B ucureşti, 1972.
Danubius
D anubius. Istorie-etn ografie, M uzeul regional de is torie — G alaţi, G alaţi, I (1967) şi urm.
D ech elette, J„ M anuel
J. D ech elette, M anuel d ’archeologie prehistorique, celtiq u e et gallo-rom aine, I—III, Paris, 1913— 1924.
D etsohew , D., Charakt.
D. D etsch ew , C harakteristik der ‘t hrakischen Sprache, Sofia, 1952. "
D icţionar
D icţion ar de istorie v ec h e a R om âniei. Sub conduce rea D. M. P ippidi, Ed. ştiin ţifică şi enciclopedică, B ucureşti, 1976.
D olgS zeged
D olgozatok. A m. Mr, F erencz J o zsef T udom ânyegyetem A rch aeologiai Intezeteb ol, Szeged, I (1925) — X IX (1943).
498
T ra n sy lv a n ie
dans
Pantiquite, la
cucerirea
D r o b e ta EA ED F .H .G .
F ilip
J.,
K eltove
G e r m a n ia ,
Gostar,
N.,
C e
tă ţi IG B IL S JN G
Istr o s Ist. R om ,
D robeta. M uzeul R egiunii P orţilor de Fier. D robetaT urnu S everin , I (1974) şi urm. E n ciclop ed ia d e ll’arte an tica classica e orientale, Roma. E phem eris D acorom ana, R om a I— X (1923— 1945). F ragm en te H istoricorum G raecorum , ed. C. M uller. Jan F ilip , K elto v e ve strednj Evrope, Pra-ha, 1956. G erm ania. A n zeiger der rom isch -germ an isch en K om m ission des deutschen areh ăologisch en Instituts, F rankfurt a. M ain I (1917) şi urm. N. Gostar, C etăţi dacice din M oldova, Ed. M eridiane, B ucureşti, 1969. Inscrip tion es G raecae in B ulgaria repertae, Ed. G, M ih ailov, ed. a 2-a, I, Serdicae (Sofia), 1970. In scrip tion es L atinae S electae, Ed. H. D essau. Jah rb u ch fiir N u m ism atik und G eldgeschichte, he~ rau sgegeb en von der B a yerisch en N u m ism atisch en G esellsch aft. Istros. R evu e roum aine d ’archeologie et d ’h istoire ancien n e, B ucureşti. Istoria R om âniei, vol. I, B ucureşti, 1960.
Iz v o a r e
Izvoare p rivind istoria R om âniei, I, B ucureşti, 1964 ; II, Izvoarele istoriei R om âniei, B ucureşti, 1970.
I z v ln s t .
Izv estiia — B u lletin de l ’In stitu t d ’archeologie b u l gare.
Ju llian ,
C., H is to ir e d e la G a u le
C. Ju llian , H istoire de la G aule, 4 vol. Paris, 1920— 1921.
K lio
K lio. B eitrăge zur alten G eschichte. Leipzig. K ratk ie Soobscenija In stitu ta Istorii M aterialnyi K u ltury A k ad em ii N auk, K iev.
KS M a r m a tia
M arm atia. M uzeul ju d eţea n M aram ureş, B aia Mare, I (1969) şi urm.
M a te r ia le
M ateriale şi C ercetări arheologice, B ucureşti, I (1953) şi urm.
At e m . A n tiq .
M em oria A n tiq u itatis. A cta M usei P etrod aven sis, M u zeul arh eologic P iatra N eam ţ, P iatra N eam ţ, I (1969) şi urm.
M IA
M aterialy i issled o v a n iia po arheologhii RSSR.
K iske K. v. V e le m
S t.
N estor,
V id
I,, S ta n d
K. v. M iske, D ie p râhistorische A n sied lu n g V elem St. V id, 1, W ien, 1908. I. N estor, D er Stan d der V orgesch ich ts-forseh u n g in R um ănien, 23 B e r R G K , 1932, F rankfurt a. M ain, 1933.
OCD
O m agiu lu i C onstantin D a ico v iciu cu p rileju l îm p li nirii a 60 de ani, B ucureşti, 1960.
Ogam
O gam tradition eeltique, R ennes.
P ârvan tica Peuce.
V.,
G e
P ip p id i, D. M., C on trib uţii Pontice P opescu, D., Celţii
Preda, C„ M one d ele PZ R evArch RE RevM uz R ezu m a tele
Sargetia S C IV (SCIVA)
S CŞCluj SCŞIaşi S lA rch S o v A rc h S ta r i n a r
S teaua
V. Pârvan, G etica. O protoistorie a D aciei, B ucu reşti, 1926. P euce. S tu d ii şi com unicări de istorie, etn ografie şi m uzeologie. M uzeul D elta D unării, T ulcea. D. M. P ip p id i, C ontribuţii l.a istoria v ech e a R om â niei. Ed. a 2-a, Ed. Ş tiin ţifică , B ucureşti, 1967. P ontice. M uzeul de arh eologie C onstanţa, C onstanţa. D. P opescu, C elţii în T ran silvan ia. Starea cercetă rilor arheologice, în rev. T ran silvan ia, an. 75, Sibiu. 1944, p. 639—666. C. P reda, M onedele geto-d acilor. Ed. A cadem iei R. S. R om ânia, B ucureşti, 1973. P răhistorische Z eitschrift, B erlin —L eipzig I (1909) şi urm. R evue A rcheologique, Paris. R eal E ncyclopădie der classischen A ltertu m sw issea schaft (P auly-W issow a-K roll), Stuttgart, 1893 şi urm. R evista M uzeelor, B ucureşti, I (1964) şi urm. R ezu m atele com unicărilor prezen tate la al IV -lea co lo cv iu al In stitu tu lu i de A rh eologie din Bucureşti ţin u t în tre 2 şi 4 d ecem b rie 1975, B ucureşti, 1975. Sargetia. B u letin u l M uzeului ju d eţean Hunedoara, D eva, I (19*37) şi urm . S tudii şi cercetări de istorie vech e, B ucureşti, I (1950) — X X IV (1973) ; S tu d ii şi cercetări de istorie v ech e şi arheologie, B ucureşti, X X V (1974) şi urm. S tudii şi C ercetări ştiin ţifice. Cluj I (1950) — V III (1957). Studii şi C ercetări ştiin ţifice. Iaşi. S loven şk â A rch eologia, B ra tisla v a I (1950) şi urm. S ovetsk aia A rheologhia, M oskva. Starinar, organ srpskog arh eolosk og drustva, B eo g'rad, I (1884) şi urm. Steaua. R evistă a U n iu n ii scriitorilor, Cluj.
S tu d ia
Studia U n iversitatis Cluj I (1956) şi urm .
S tu d ii şi C om u nicări, P iteşti
S tudii şi C om unicări. Isto rie-ştiin ţele naturii, M uzeul din P iteşti.
S tud ii şi C o m u nicări, Satu Mare
S tudii şi C om unicări. M uzeul de istorie Satu Mare.
S tu d ii şi C om u nicări, Sibiu
S tudii şi C om unicări, M uzeul B rukenthal, Sibiu.
S tu d ii rate
Studii şi R eferate p rivin d I-a, B ucureşti, 1954.
şi
R efe
Ba-beş-Bolyai,
series
Historia,
istoria R om âniei, Partea
SyllogeS
W. D ittenberger, S y llo g e voi, II, ed. 3, Lipsea, 1917.
VDI
V estn ik d revnei istorii, M oskva, I (1946) şi urm.
500
Inscriptionum
Graecarum,
P V ouga. T ene
P.,
La
V ulpe, R., A şe zări getice V ulp e, R., G etu l B u reb ista Z irid a va
1
P au l V ouga, La Tene. M onographie de. la _ station p u b liee au nom de la C om m ission des fo u illes de L a T ene, L eipzig, 1923. R adu V ulpe, A şezări g etice din M untenia, Ed. M erid ian e, B ucureşti, 1966. R adu V ulpe, G etul B urebista conducător al în tregu lu i n eam geto-dac, în S tu d ii şi C om unicări, P iteşti, 1968. Z iridava. S tudii şi Cercetări. M uzeul jud eţean A rad, Arad.
INLI CE
A A c k n e r , M. J. — 440, A c o r n io n , fruntaş grec
477. din D ion y sopolis — 79, 83, 85, 91, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 107, 108, 110, 112, 117, 118, 119, 120, 121, 131, 138, 139. 146, 184, 185, 202, 208, 243, 244, 245, 250, 251, 254, 256, 262, 263, 283, 322, 337, 439, 494. A d a m c lis s i (jud. C onstanţa) — 406. A d ia tu r n u s , fruntaş c e lt — 166,179. A d în c a ta (m onede de tip) — 127. A d le r , A. — 223. A d r ia tic a (mare) — 15, 66, 71, 176, 177, 265, 424. A e g y s o s sau A e g is s u s (azi T ulcea, jud. T ulcea) — 252. A e li a P u b lia , fiica unui locuitor din P eruburdava — 336. A e li u s C a tu s S e x tiu s , consul în anul 4 e.n. — 173, 281, 288, 309, 313. A f r ic a (continent) — 156, 214. A g a t h o c le s , fruntaş grec d in H is tria — 99, 100, 114, 115. A g ig h io l (jud. T ulcea) — 35, 441. A h r im a n , zeitate le p erşi — 448. A i u d (jud. Alba) — 20. A lb a (judeţ) — 20. A i z is is (azi Fîrliug, lîn g ă C aranse beş) — 106. A l b a I u lia (jud. A lba) —■ 306. A lb u , I. P. — 374.
(cetate celtică, azi A lise S a in te-R ein e în Franţa) — 323, 325, 331. A le x a n d r e s c u , A. D. — 58, A le x a n d r e s c u , P. — 35, 74, 150, 377. A le x a n d r ia , 1. oraş în E gipt fon d at de A lex a n d ru cel M are — 337 ; 2. (jud. T eleorm an) — 34 ; 3. (cul tură d e tip) — 34, 35. A le x a n d r u c e l M a r e sau A lexan d ru M acedon, rege a l M acedoniei (336—323 î.e.n.) — 46, 49, 64, 65, 74, 77, 86, 87, 124, 126, 131, 132, 153, 157, 184, 275, 290, 312, 337, 397. A lfo n s o e l S a b io , rege sp an iol — 467, 495. A lf o ld i , A . — 96, 106, 120, 151, 235, 238, 267, 269, 287, 485, 486, 495. A lf o ld y , G . — 53, 268. A l io b r ix (localitate celtică la nord de g u rile D unării) — 23. a lo b r o g i , trib celtic — 125. A l p i (m unţi) — 234, 235, 236, 239, 274, 406. A l p i i n o r ic i — 274. A lt e n b u r q (localitate în Germ ania) — 398. A lu t u s (azi rîu l Olt) — 112. A m a s e ia (oraş din P on t unde s-a n ăscu t Strabon) — 78, 167, 230, 242, 486. a m b a c ti, supuşi n ob ililor la celţi — 165. A le s ia
503
A m b ro s , C. — 53. A m e r ic a d e sud (continent) — 214. A m iso s (oraş din regatul lu i M ith ridates) — 312, 429. A m o n e b u r g (localitate în Germ ania) — 398. anarţi, trib celtic locuind în nor dul D aciei — 19, 70, 237, 276. A n drieşescu, I. — 289, 375. A n d rie ş e n i (jud. Iaşi) — 24. A n d r z e j, Z. — 39. An gh el, P. — 10, 50. A n in o asa — D o b re şti — Şuşiţa (m onede de tip) — 127. A n tigo n izi, d in astie în A sia după m oartea lui A lex a n d ru M acedon — 184. A n tio ch o s III, rege a l S y riei din din astia seleu cizilor — 67. A n tiph ilos, fruntaş grec din H is tria — 99, 100, 114. A n to n iu s (Marcus), triu m vir — 93, 154, 486, 487. Antonescu, I. —■ 469. A n to n in u s Pius, îm p ărat roman (138—161 e. n.) — 315. A p a G ră d iştii (rîu în M unţii Orăş tiei num it şi A p a Oraşului) — 124, 324, 330, 331, 333, 334, 337, 339, 345, 346, 347, 348, 350, 352. A p a h id a (jud. Cluj) — 17. A p atu rio s, grec din H istria — 237, 238, 239, 252, 253, 254. A po llon , zeu — 218. A po llon ia, 1. oraş pe ţărm ul v estic al P ontulu i E u xin (azi Sozopol, în B ulgaria) — 45, 63, 68, 69, 75, 79, 154, 157, 177, 205, 218, 244, 247, 250, 252, 257, 282, 285, 327, 491, 493 ; 2. oraş p e ţărm ul M ă rii A driatice, la sud de D yrrha chium (azi P ojan i, în A lbania) — 264, 272. A p o u lo n (localitate în Dacia) — 45, 308. A p p ia n , scriitor grec n ăscu t la A lexan d ria în ju ru l an u lu i 100 e.n. — 23, 49, 70, 80, 154, 181, 218, 222, 262, 263, 268, 272, 277, 287. A p u s flu m e n (azi rîu l Caraş în Banat) — 112. A q u il e ia (oraş în nordul Italiei) — 404.
504
A q u in c u m (pe teritoriul de azi al oraşului B udapesta) — 277, 478. aquitan i, trib celtic — 125, 166. A r a d (jud. Arad) — 17, 19, 428. d ’A r b o is de JubainviUe, H. — 51. A rc h iu d (jud. B istrita-N ăsău d ) —■ 19. A r c id a v a , 1. (azi Vărădia, jud. Ca raş-Severin) — 105, 106, 107, 110, 111, 112, 146 ; 2. A rg id a v a — 105, 112, 120, 146, 147; 3. Αργιδαυα — 105, 107. A r d e u (jud. H unedoara) — 292. A r e s (Mars), zeu l războiului în m i tologia greco-rom ană — 448, 455, 458, 459, 462. A r g a m u m (localitate în Dobrogea) — 104. A r g e d a v a (localitate în D acia) — 1. 45, 93, 96, 101, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 118, 119, 120, 122, 124, 139, 146, 149, 312, 337; 2. Αργεδαυον — 95, 96, 103, 104, 106, 112. A rgesis (presupusă d enum ire a rîu lu i A rgeş) — 106, 108, 111, 112. A rg eş (rîu, vale) — 106, 107, 108, 110, 111, 112, 133, 147, 310, 426. A r io v is t, fruntaş a l germ anilor, con tem poran cu B urebista — 82, 86, 204, 240, 241, 265, 493. Aristagoras, fru n taş grec din H is tria — 237, 238, 239, 240, 252, 253, 254, 253. A risto n, filo zo f d in A ten a — 68. A riu ş d (cultură de tip) — 320. A r m e n i a — 68, 250. A r m e n i a M ică — 67. A rn im , H. — 128. A r p a ş u d e Sus (jud. Sibiu) — 292; 391. A rria nu s, scriitor grec din soc:. 2 e.n — 74, 87, 150, 290, 291, 372. 397 470. A r r u b i u m (azi M ăein, jud. Tulcea) — 25. A r te m is , zeiţă greacă corespumstod D ian ei la romarii — 459. A r te m id o r d in Daldis, scriitor grec din E fes, în jurul anului 170 î.e.n. — 199. arvali, colegiu de preoţi la romani — 415. A rvern u s, fruntaş celt — 205.
B andula, O. — 54. Banu, I. — 213, 228, 229. Barbu, Ν, I. — 49. Bărboşi (jud. G alaţi) — 278, 317, 318, 321, 332, 334, 336. Basarabi (cultură de tip) —■ 319. B asarabia (R. S. S. M oldovenească) — 113, 114, 115, 150, 283. Bassa, Ben. —■ 374. bastarni, trib germ anic — 23, 25, 26, 27, 57, 69, 70, 71, 81, 82, 114, 117, 158, 164, 180, 184, 206, 207, 244, 245, 246, 247, 252, 258, 259, 261, 283, 284, 462, 493. Baum ann, W. — 482. B ava ria (p rovin cie în R. F. a G er m an iei) — 326, 389. Băiceni (jud. Iaşi) — 114, 148. B ălăn eşti (jud. B uzău) — 34, 78. B ăn iţa — P etroşa n i (jud. H unedoa ra) — 134, 217, 292, 294, 297, 330, 352, 353, 359, 371. Bărbulescu, M. — 457, 459, 481, 482. Behagel, H. — 53. B eherens, G. — 431, 476. B e k e s m e g y e r (localitate în U n g a ria) — 431. Bela C r k v a (localitate în Iu gosla via) — 280. H belagines, le g i scrise la daci — 444. Belene (an ticu l D im um , lo calitate în B ab ad ag (jud. T ulcea) — 384, 396. B ulgaria) — 156. B a b es, M. — 56, 57, 58, 75, 173, 221, 223, 271, 375, 445, 469, 478. belgi, n ea m celtic — 340. Belgia (ţară) — 431. B a b ilo n (oraş pe m a lu l E ufratu Belgorod (C etatea A lb ă lo calitate în lui) — 184. B asarabia) — 116. Bahriea (pîrîu) — 388. B elgrad (anticul Singidunum ) — 206, B ahrfeld, M. — 489, 496. 243, 247, 279. Bako, G. — 224. Beloch, K . J. — 143, 222, 288. B a lato n (lac în U ngaria) — 237. B enadik, B. — 53, 267, 286, 377. B a lc z n i (m unţi) — 26, 35, 36, 47, Ben dis, zeiţă la traci — 78, 456, 64, 69, 79, 125, 230, 247, 250, 254, 459. 257, 259, 281, 282, 493. Benoist, Μ. E. — 219. Balcanică (peninsulă) — 15, 19, 21, B ern ad ea (jud. M ureş) — 295. 56, 64, 66, 68, 69, 71, 72, 74, 107 B erin d ia (jud. Arad) — 295. 153, 156, 158, 177, 206, 241, 242, Berciu, D. — 34, 36, 50, 56, 60, 150, 281, 387. 305, 338, 373, 375, 377, 380, 416, Balcic (anticul D ionysopolis, în B u l 454, 468, 473, 474, 477, 478, 480, garia) — .89, .103, 111, 256, 337. 481. Ilalmuş, C. — 227. Berciu, I. — 62, 151, 373, 375, 377, Banat, 1. 27, 48, 106, 107, 111, 112, 470, 471, 472, 473. 120, 128, 146, 149, 154, 156, 299 ; Berr, H. — 53. 2. B an atul iu goslav — 280, 318 ; 3. (m onede de tip) — 275. Bersu, G. — 377. Ilanatski K a rlo v a c (localitate în Bertrand, A. — 5 1 . ® Iugoslavia) — 280. Bessel, G. — 448, 479. A sia (continent) — 64, 67, 124, 131, 153, 156, 214, 248, 451. A sta Mică —■ 15, 24, 64, 67, 68, 69, 71, 86, 153. A sia (provincie) — 67. asti, trib sud-tracic — 282. A te n a (capitala A ticei) ■ — 68, 397, 429. A th eas, rege scit pe vrem ea lui F i lip II — 64, 116, 132. A ta lo s III, rege al P ergam u lu i — 67. A udoleon , rege al p aeon ilor (popu la ţie d in nordul M acedoniei) — 109. auguri, colegiu de p reoţi la rom ani — 415. Augustus, îm părat rom an (31 î.e.n. — 14 e.n.) — 79, 108, 137, 156, 157, 164, 171, 172, 252, 259, 264, 277, 282, 312, 351, 443, 485, 486, A u reliu s Victor, locuitor d in B u ricodava — 336. A u str ia — 15, 234, 236, 237, 238, 274, 279, 326, 398. A u tu n (localitate în F ranţa) — 331. A v a r ic u m (cetate celtică) —■ 325. A v d te v , V. I. — 226.
505
locuitori din T racia — 72, 119, 156, 244.
b essi,
B e t h le e m
(localitate
în
P alestina)
— 451. B e u , O c t. — 418, 474. B e z d e c h i, Ş t. ■ — 222. B e z id (jud. Mureş) — 387. B ia le k o v a , D. — 286. B ia te c , conducător celt, (m onede de
tip) — 235, 486. (cetate celtică lîn g ă A utun în F ranţa) — 323. B ic h ir , G h . — 76, 148, 228, 260, 261, 271, 272, 289. B ihor (judeţ) — 16. B istra (rîu în B anat) — 112. B istriţa (rîu, vale) —■ 295, 308, 314. B ith yria, 1. regat în A sia M ică — 68, 70, 141 ; 2. reg i a i — 52. B itolia-M on a stir (antica H eraclea L yn cestis în M acedonia) — 93. B ittel, K . — 51, 53. biturgi, trib celtic — 125, 161. Bîrseşti-F erigele (com p lex d e tip ) — 36, 37. B îtcă D o a m n e i — P iatra N eam ţ (jud. N eam ţ) — 295, 296, 301, 328, 372,423. B iîic Drechsler, R. — 53. B ix a d (jud. Covasna) — 295. Blaga, L. — 479. B la v a ts k a ia , T . V. — 270. B lid a ru (cetate p e teritoriu l sa tu lu i C osteşti) — 122, 217, 296, 297, 330, 342, 347, 348, 352, 359, 371, 423. B obîlna (jud. Cluj) — 321. Bodoc (jud. C ovasna) — 320, 321. Bodor, A. — 10, 50, 57, 75, 189, 190, 191, 192, 193, 201, 223, 224, 226, 228, 229, 439, 440, 441, 460, 4 6 1 ,4 7 7 ,4 8 2 . B odrog (rîu în Slovacia) — 318. B o e m ia (provincie în C ehoslovacia) — 15, 23, 24, 234, 235, 237, 274. 326, 331, 338, 339, 377, 389. boii, trib celtic — 71, 79, 137, 205, 206, 229, 230, 231, 232, 233; 234, 235, 236, 237, 238, 239, 240, 242, 2 4 7 ,2 5 0 ,2 7 4 ,2 9 7 . Boisse, V. — 36. B oissevain, P. U. — 49. B o llia c , C. — 310. Bonis, E. — 53, 267, 287. Borgeanu, C. — 118, 211, 223, 228. B ib r a c te
506
B orysth en e s (Olbia) — 250, 251, 252, 256, 258. B o rysth e n es (Nipru) — 284. b orysth eniţi, locuitori ai oraşului O lbia — 233. B o sch -G im p era , P. — 13, 51, 52. B ospor (regat în Crim eea) — 67, 153, 244, 248, 250. Boşorod (jud. Hunedoara) — 341, 349. Botoşani (jud. B otoşani) — 388. B ovsiv (localitate în URSS) — 25. Bohm, J. — 377. Brc.d (jud. Bacău) — 113, 127, 130, 148, 149, 178, 296, 337, 393, 426. brahm ani, castă p reoţească — 415. Brandis, C. — 58, 59, 63, 142, 143, 154, 225, 231, 233, 259, 266, 267, 269, 271, 287. B ra ga diru (aparţine m un. B u cu reşti) — 42, 388’ B ra tisla v a (oraş în C ehoslovacia) — 240, 241, 246, 296, 297, 275, 330, 372, 373, 493. B ră ila (jud. B răila) — 127. Brănisca (jud. Hunedoara) — 298, 338.' B rea za (jud. B raşov) — 297, 298. Brennus, conducător al g allilor — 71. B retea M ureşană (jud. H unedoara) — 298, 338. B reth -M ahler, E. — 52. B rigetio (azi Szon yi, în U ngaria) — 277. B ritan n ia (provincie rom ană) — 355. britolagi sau brito ga lli (trib celtic ce locuia la nord de gu rile D u nării) — 23. B ru tu s Mi lunius, cetăţean ro m a n ; a lu at p arte la asasinarea lu i C aesar — 487, 490. B ucovin a (provincie) — 22. B ucu reşti — 1. 42, 127, 310, 388 ; 2. B u cureşti-H erăstrău — 78. B u d a p esta — 239, 277. Bude, G. — 49. B u d in sk y -K r c ik a , V. — 286. Bug (rîu, an ticu l H ypanis) — 116, 250, 251, 284, 285. Bugeac (jud. C onstanţa) — 26. B ugeac (cîm pie) — 70. Bujor, E. —- 61, 468. B ulgaria — 260.
B urgenlan d (provincie în A ustria) — 234. bwri, locuitori în D acia — 48, 158. B u rid a va (localitate în D acia) — 454. B u rico da va (localitate m en ţion ată într-o inscripţie din B ulgaria) — 336. Burrenus, num e tracic — 67. Burrena, num e tracic — 67. Buşilă, V. — 382. B u te rid a v a (localitate în Dacia) — 3Q5, 337. B utuceni (localitate în B asarabia) — 113, 283. B uzău (rîu) — 48, 113, 114, 127, 316. Buzilă, A. —· 373. Biischenschiitz, O. — 378. B yci-skă la (localitate în M oravia) — 401. C Caesar —■ 5, 6, 15, 19, 41, 48, 49, 50, 73, 80, 81, 82, 88, 94, 125, 126, 138, 142, 153, 154, 157, 159, 160, 162, 163, 165, 166, 167, 170, 171, 174, 177, 179, 181, 182, 186, 190, 191, 192, 193, 194, 196, 197, 198, 199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 211, 215, 216, 220, 234, 235, 237, 238, 262, 263, 264, 265, 276. 285, 290, 323, 324, 325, 326, 327, 328, 331, 332, 355, 390, 443, 445, 452, 457, 459, 484, 485, 486, 487 490, 494, 495. Callatis (azi M angalia, jud. C on stanţa) — 68, 156, 256, 268, 312. Callidrom os, sclav a ju n s în p osesia lu i D ecebal — 199. C alam is, sculptor grec — 218. C a m p an ia (provincie în Italia) — 426. Cantacuzino, G. M. — 379, 474. capillati, fruntaş daco-g eţi — 195, 196, 197, 198. C appa do cia (regat în A sia M ică) — 70. Caracalla, îm părat rom an (211—■ 217 e.n.) — 315. C aransebeş (jud. C aras-Severin) — 61. Caras (vale) — 105, 112. Carcopino, J. — 49, 76, 148,. 233, 266, 268, 476. -t J
Carinthia, p rovin cie în A ustria — 237. Carnia (p rovin cie în A ustria) — 237. ca rn yx (tip de trom petă celtică) — 31. C a rp a ţi (m unţi) — 1. I d , 17, 22, 23, 24, 25, 47, 48, 56, 70, 71, 111, 127, 258, 259, 276, 283, 353 ; 2. C a rpa ţii Slovaciei — 79, 125, 258 ; 3. C a rp a ţii N ordici — 64, 206, 230, 240, 246, 274, 275, 276, 281, 282, 283, 285 ; 4. C arp aţii M ici — 279, 281, 425, 436. carpi, se m in ţie d aco-getă —· 212, 258. Carpis (lo ca lita te la nord d e A q u in cum) — 277. Casan-F ranga, I. — 62. Casticus, fruntaş celt — 146, 148, 163. Caşin, C. — 374. Casinu M ic (jud. Covasna) — 298. Casinu N ou (jud. H arghita) — 42, 387. Cato M. Porcius, unul dintre fru n taşii aristoraţiei rom ane în tim pul lui C aesar — 494. Caucaz (m unţi) — 250, 264. C avaignac, E. — 222. Căbuz, l. — 376. C ăpitanu, V. — 149, 373, 376, 426, 475. C ăpîlna (jud. A lba). — 122, 134, 298, 342, 350, 351, 352, 353, 359, 369, 371, 394, 398, 399, 400, 406. Căscioarele (jud. Ilfov) — 173. Căţelu N o u (m unic. B ucureşti) — 42, 173. C eh oslovacia —■ 318, 398, 399. Ceka, H. — 62. Celtillus, fru n taş celt, tatăl lu i V er cin g eto rix —■ 162. Cenad (jud. T im iş) — 338. C epari (jud. B istriţa-N ăsău d ) — 20. C ern at (jud. C ovasna) — 298. C ern atu l d e Sus (jud. C ovasna) — 321, 384. C ern ău ţi (localitate în U RSS) — 22, 258. Cernunn, zeita te celtică — 456. C etă ţen i (jud. Argeş) — 42, 44, 173, 298, 299, 391, 400, 401, 425, 426, 427. C h a d w ick , N. K . — 51, 52.
507;
Charri'ere, G. — 445, 478. Cherelu ş (monede de tip) — 134. Cherelu ş (jud. Arad) — 428. C heile Barcăului — 304. C heile O lteţu lui — 310. C heron eea
(localitate în Beotia) —
C hersones
(azi P en in su la Crimcea)
68 .
— 67. C hesenaux, J. — 228. C h id io s a n , N . —■ 376. C h ild e , G. — 52, 377. C h in a — 139, 151, 215. Chirilă, E. — 10, 50, 62, 128, 149,
220, 286. C h io s (am fore din) — 143. C h iţ e s c u , L . — 173, 175. C h iţ e s c u , M. — 221, 266, 267, 374.
C h otin (localitate în Slovacia) — 36. Christ, W. — 141. Cicero M. Tullius, scriitor la tin — 177, 221, 245. C iceu-Corabia (jud. B istriţa-N ăsăud) __ 321, Cicikova, M. — 42, 59, 143, 288, 393, 469. . C iolăneştii d in D eal (jud. T eleor m an) — 461, 462. C ir e s u (jud. M ehedinţi) — 42, 387, 388. Ciuc (bazin) — 42, 387, 388, 468. C iu m eşti (jud. Satu M are) — 17, 20, 21, 31, 427. C îm pean u , M. — 469. C îm p u ri-S u rdu c (jud. H unedoara) — 299. C în d eşti (jud. V rancea) — 114, 127,
130,299. C îrlo m ăn eşti (jud. Buzău) — 173. Claudius, îm părat rom an (41—54 e.n.) — 157. C le p id a v a (localitate m en ţion ată de P tolem aeus) — 283. C lip i c e ş t i (jud. Iaşi) — 172. C lit (jud. A rad) — 300. C lu j (jud. Cluj) — 414. C n idos (oraş în A sia M ică) — 426. C oada M alului (jud. P rahova) — 78. Colan, H. — 468. Cohen, M. — 50. Cohen, R. — 74. Colchida (provincie în A sia Mică) — 67, 250.
508
C o m a n , I. — 479. c o m a ti, fru n taşi d aco-geţi
— 174, 184, 195, 196, 197, 198. C o m o s ic u s , rege daco-get — 203, 204, 226, 489, 490. C o m ş a , E. — 481. C o n d u r a c h i, Em. — 50, 59, 61, 75, 95, 144, 249, 268, 269, 270, 271, 475. C o n o v ic i, N . — 173, 221, 375.
C o n s ta n tin e s c u , M. — 187, 208, 210,
223, 226, 227, 228, 229. — 148. T om is, jud. C onstanţa) — 255, 441. C o r n e ş ti (jud. C luj) — 321. C o s, (in su lă în M area Egee) — 311, 426. Coson, reg e d a co -g et — 140, 433, 487, 489, 490. C osota (or. O cnele M ari) — 305, 337, 416. Costa, T. —■474. Costea, FI. — 376, 469. C ostesti (jud. H unedoara) — 109, 110, 111, 121, 122, 149, 177, 240, 249, 269, 296, 300, 329, 340, 343, 344, 345, 346, 347, 348, 350, 352, 354, 355, 359, 360, 369, 371, 380, 399, 416, 423, 426, 428, 454, 459, 470. costoboci, trib daco-getic — 258, 283. cotini, trib celtic — 237. Cotiso, reg e d a co -g et — 490, 496. C otnari (jud. Iaşi) — 113, 148, 291. C otys, p rin cip e trac din n ea m u l a stilo r — 282. C ovasna (jud. C ovasna) — 134, 300, 301, 387. C ozia (or. D eva, jud. H unedoara) — 425. C ozla (or. P iatra N eam ţ, jud. N eam ţ) — 301. C o zm e n i (jud. H arghita) — 42, 387. C raio va (tezaurul de la) — 131, 132, 150. Crassus M. Licinius, trium vir — 245, 263. Crăsani (P iscu l C răsani, jud. Ialo m iţa) — 173, 308, 309, 327, 337, 407, 426. Cricău (jud. A lba) — 306. Crisan, I. H. — 54, 55, 56, 59, 60, 61, 62, 149, 150, 151, 222, 266, 286,
C o n s ta n tin e s c u , Gh. C o n s ta n ţa (anticul
287, 288, 289, 375, 376, 377, 380, 381, 468, 469, 471, 472, 473, 474, 475, 476, 477, 478, 479, 481, 482. Crlşana (regiune) ■ — 27, 54, 129. Crisia (azi rîul Criş) — 112, 134. Crişul A l b (rîu) — 17. Critasiros, conducătorul b oiilor cel ti — 79, 205, 231, 232, 233, 234, 236, 237, 238, 239, 241, 242, 246, 279, 297, 493. Criton, scriitor grec contem poran cu T raian — 164, 168, 185, 201, 216, 225, 349, 432. cro b izi, neam tracic din sudul D u nării — 282. Cucuiş (jud. H unedoara) — 301. Cucuteni (jud. Iasi, cultură de tip) — 25, 320. C ugir (jud. H unedoara) — 301. C urtuiuşeni (jud. B ihor) — 20, 21, 37._ cvazi, trib germ anic, — 287. C yzic (oraş p e m alu l de sud al P ropontidei) — 429. D Dacia — 15, 16, 19, 23, 24, 26, 27, 32, 40, 41, 47, 64, 69, 70, 72, 80, 81, 82, 87, 89, 105, 107, 109, 113, 119, 121, 123, 134, 135, 136, 148, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 169, 171, 172, 173, 175, 176, 177, 178, 185, 186, 199, 201, 205, 210, 212, 213, 230, 237, 243, 249, 255, 257, 259, 263, 264, 265, 277, 283, 285, 333, 334, 336, 368, 369, 388, 392, 393, 394, 396, 425, 426, 427, 432, 433, 436, 437, 442, 459, 465, 487, 488, 491, 492, 493, 495. Daicoviciu, C. - - 6, 30, 50, 51, 58, 59, 61, 62, 63, 75, 96, 101, 104, 106, 107, 111, 122, 126, 137, 138, 141, 143, 145, 147, 149, 150, 180, 182, 183, 188, 195, 201, 207, 208, 209, 219, 222, 223, 225, 226, 227, 229, 233, 266, 268, 269, 272, 273, 274, 276, 287, 288, 289, 304, 340, 344, 349, 353, 355, 356, 365, 370, 373, 374, 375, 378, 380, 381, 382, 411, 433, 439, 440, 442, 446, 447, 453, 454, 455, 456, 464, 468, 469, 470, 471, 472, 473, 474, 476, 477, 478, 479, 480, 481, 485, 489, 490, 495, 496.
Daicoviciu, 98, 101, 139, 140, 147, 149, 246, 269, 368, 373, 413, 439, 462, 470, 478, 479,
H. — 50, 104, 109, 141, 143, 151, 210. 272, 281, 374, 375, 445, 447, 471, 472, 480, 481,
60, 61, 62, 110, 111, 144, 145, 220, 223, 288, 345, 380, 381, 453, 454, 473, 474, 482, 483,
95, 115, 146, 227, 352, 382, 455, 477, 496,
d alm a ţi, locuitori din D alm atia — 265. Danoff, Chr. — 268, 288. D a p yx , rege get din sudul Dunării — 140, 245. dardani, n eam illiric locuind pe cursul superior al V ardarului (A xios) — 68, 70, 72, 158, 282. Dardanos, străm oş legen d ar al dardanilor — 69. Darius, rege al perşilor între 521— 485 î.e.n. — 64. Darnay, K . — 471. Dauber, A. ■ — 52. Dănilă, Şt. — 376. D a v id e şti (jud. A rgeş) — 461. Dealul G ră diştii, locul pe care se află ru in ele S arm izegetu sei (sa tul G rădiştea de M unte, jud. H u nedoara) — 110, 122, 123, 302, 304, 339, 340, 342, 344, 346, 347, 349, 350, 352, 353, 354, 355, 356, 359, 360, 367, 368, 370, 372, 374, 404, 405, 408, 433, 439, 453, 490. D ebru n ner, A. — 104, 146. Decebal, rege daco-get (87— 106 e.n.) — 80, 81, 87, 109, 120, 121, 123, 139, 140, 148, 168, 172, 185, 186, 190, 191, 195, 196, 199, 201, 209, 210, 223, 295, 307, 338, 340, 344, 346, 348, 349, 353, 361, 369, 438, 439, 442, 443, 478, 490, 492. Deceneu, m are p reot al g eto -d a ci lor şi colaborator a lu i B u re b ista — 79, 88, 139, 152, 159, 164, 166, 167, 169, 175, 185, 195, 196, 198, 203, 204, 226, 240, 354, 361, 443, 444, 445, 447, 450, 452, 454, 461, 467, 488, 489, 490, 495. D ech elette, J. — 51, 52, 54, 378, 379, 389, 392, 396, 468, 469, 470. Dehn, W . — 52, 53, 325, 378. Delatte, A . — 480. D elbriick, H. — 222.
509
D e ld o n ,
rege al b astarn ilo r — 245,
259. (oras si sa n ctu a r în G recia centrală) — 13, 19, 21, 71, 72. D e lo s (insulă în M area Egee) — 311. c le n th e le ţi, p o pulaţie tracică la iz voarele S trim onului — 119. D e ss a u , H . — 267. D e ts o h e w , D . — 85, 142, 146, 147, 379, 479, 482. D e v a (jud. H unedoara) — 301. d e v o t i, atasa ti pe lîngă nobili la celţi — 165, 166. D e z m ir (jud. Cluj) ■ — 55. D ia n a , zeiţă pe care rom anii o in d entificau cu A rtem is — 361, 423, 430, 459. D ic o m e s , rege get din M untenia —· 140. D ie g is , nobil dac, fra te al regelui D ecebal — 186. D ie h l, E. — 57, 253, 269. D im itr lu , S. — 270. D in o g e tia (azi G arvăn, jud. T ulcea) — 334. Dio C a ss iu s, istoric grec (155—235 e.n.) — 80, 109, 141, 147, 185, 195, 196, 225, 245, 246, 259, 268, 348, 353, 381, 438, 477. D io d o r d in S ic ilia , istoric grec (sec. 2—1 î.e.n.) — 23, 74, 87, 106, 109, 133, 150, 177, 181, 222, 291, 372, 401, 449, 459, 467, 481. D io n C h r y so s to m o s, reto r grec, n ăs cu t la P ru sa în B ithynia (40— 120 e.n.) — 87, 88, 143, 195, 202, 216, 225, 229, 233, 250, 251, 269, 467, 484. D io n is iu d in H a lic a r n a s, re to r grec d in p rim a ju m ă ta te a sec. 1 e.n. — 191. D io n is iu s P e r ie g e t u l, au to r grec ce a tră it în p rim a ju m ă ta te a sec. 2 e.n. — 284. D io n y s io s , fru n ta ş grec în Dionyso polis, ta tă l lui A cornion — 79, 96, 450.'’ D io n y s o p o lis (azi Balcic, Bulgaria), oraş pe ţă rm u l P ontului E uxin — 79, 91, 92, 94, 95, 97, 98, 99, 101, 102, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 113, 118, 119, 131, 184, 185, 202, 208, 243, 244, 245, 250, 254, 256, 261, 262, 263, 282, 285, 332, 337. D e lji
510
zeu de origine tra c ă — 93, 94, 96, 97. D im itr o v , D . P . — 288. D im u m (azi B elene în B ulgaria) — 156. D itte n b e r g e r , W . — 92, 94, 95, 96, 102, 103, 144, 270. D iv ic ia c u s , fru n ta ş celt — 161, 162, 163. D o b o ş e n i (jud. Covasna) — 42. D o b ra (pas) — 299. D o b ro g ea — 25, 69, 98, 104, 110, 115, 116, 129, 310, 131, 132, 140, 156, 157, 183, 189, 212, 244, 245, 246, 247, 251, 282, 288. D o d o n a (localitate în Epir) — 72. D o ic e s c u , A . — 328, 378, 381. D o k id a v a , lo calitate p o m enită de Ptolem aeus, poate Z em plin în Slo vacia — 316, 338. D o m itia n u s , · îm p ă ra t rom an (81—· 96 e.n.) — 186, 191, 438, 461. D o n (fluviu în U.R.S.S.) — 70, 260. D o r u ţiu —■ B o ilă , E m . — 75, 141, 218, 379. D o r n e r , E. — 151. D o sso n , M . S . — 219. D o ttin , G . — 50, 51. D r a c k , W . — 52. D ră g a n u , N . — 111, 147. D ra g o m ir, /. T. — 373. D r ă g e şti (jud. Bihor) — 316. D rd a , P . — 371. D r in a (rîu) — 241. D r o m ic h a ite s , conducător grec, pe la an u l 292 î.e.n. — 65, 106, 133, 146, 291. d r u iz i, p reo ţi la celţi — 32, 162, 163, 198, 200, 203, 444, 445, 452, 467. D r u su s, M. L iv iu s , co m andant m i lita r rom an — 71. D r o b e ta -T u r n u S e v e r in (jud. M e hedinţi) — 387. D u b o v a c (localitate în Iugoslavia) — 280. D u c a ti, P . — 52, 471. D u m b r ă v e n i (m onedă de tip) — 114, 127. D u m itr a ş c u , S. ■ —· 338, 373, 374, 375, 376, 380. D u m itr e s c u , V I. — 56, 377. D u m n o r ix , fru n ta ş celt — 160, 161, 162, 163, 166, 174, 201, 202. D io n y so s ,
— 1. 6, 13, 21, 22, 23 35, 36, 48, 56, 64, 66, 67 70, 71, 79, 93, 99, 100, 106 108, 111, 112, 115, 116, 119 127, 128, 131, 132, 135, 136 138, 154, 155, 156, 168, 171 183, 231, 232, 234, 235, 236 240, 241, 242, 243, 244, 247 251, 254, 257, 260, 261, 262 265, 273, 274, 275, 276, 277 280, 281, 282, 284, 290, 291 326, 336, 393, 397, 423, 436 492 ; 2. D u n ă r e a M ijlo c ie — 82, 125, 206, 234, 235, 237 239, 240, 244, 246, 250, 274 279, 281, 285, 297, 493 ; 3. D e lta D u n ă r ii — 114, 116 ; 4. D u n ă re a d e J o s —· 26, 47, 131, 139, 248, 252, 259, 284. D u n ă r e a n u - V u lp e , E. —■ 56, 75. D u p o i, V , I. — 75, 220, 271. D u p o n t-S o m m e r , A . — 461, 482. D u r a s -D iu r p a n e u s , rege dac — 361. D u s e k , M . — 38, 61, 274, 286. D u v a l, P . M . — 51, 54, 56, 478. D y c k m a n s , G . —■226. D y r r h a c h iu m (azi D urres, A lbania), oraş p e coasta A d riaticii (vechiul E pidam num ) —■ 46, 62, 94, 177, 262, 312, 315. D unărea
25, 69, 107, 125, 137, 172, 237, 250, 264, 279, 312, 442, 79, 238, 277,
E E b e r t, M . — E c r itu s ir u s ,
51. presupus rege celt —
238. E ft im ie , V . E îs e n s ta d t
— 475. (localitate în A ustria) —
239. E g e e (mare) — 387, 424. E g g er, H . — 102, 103. E g g e rs, H . J. — 475. E g ip t — 66, 68, 79, 94,
164, 194, 204, 215, 226, 494. E lb a (rîu) — 13. E le u s is (oras lîngă A tena) — 451, 460, 461. E le u t h e r e s , oras în C reta — E lia d e , M. — 447, 451, 452, 458, 460, 467, 479, 480, 481, 483, 496. E lv e ţia — 15, 234, 236, 238, 326, 394, 398, 399, 431. E n g e ls , F . — 76, 193, 202, 205, 207, 208, 210, 211, 213, 219, 223, 224, 226, 227, 228, 384,
184, 358, 358. 453, 482, 393, 206, 222, 407.
(regiune în n o rd u l Greciei) — 66, 72, 177, 243. E r a c tu m (localitate celtică la nord de g urile D unării) — 23. e r a v is c i, trib celtic — 237, 238, 277. e s e n ie n i, sectă religioasă d in P ales tin a — 191. E s te (localitate în n o rd u l Italiei) — 404. etr u s c i, vechi locuitori ai Italiei centrale — 401. E u fr a t (fluviu în Asia) — 66, 156. E u r o p a — 5, 7, 11, 12, 15, 19, 20, 21, 59, 64, 67, 79, 82, 86, 121, 135, 156, 157, 158, 178, 215, 216, 240, 248, 266, 285, 297, 304, 311, 318, 322, 349, 369, 370, 383, 387, 392, 396, 397, 399, 401, 402, 403, 404, 405, 431, 437, 462, 463, 493, 495. E u tr o p iu s , au to r d in sec. 4 e.n. — 75, 218. E p ir
F a b r e , G . — 52, 54. F a b r e , P . — 49. fa r is e i, ad ep ţi ai cu ren tu lu i
filozo fic la evrei — 191. F e d o r o v , G . B . — 56, 117, 148, 271, 289. F e is t, S . — 51. F e r e n e z i, A l . — 373, 374, 375, 376. F e r e n e z i, G . — 375, 376, 377. F e r e n e z i, Ş t. — 10, 55, 59, 61, 62, 123, 149, 344, 374, 375, 376, 377, 381, 391, 468. F e s tu s S e x t . P o m p e iu s , au to r rom an din sec. 4 e.n. — 218. F e t tic h , N . — 269. F ilip II, rege al M acedoniei (359— 335 î.e.n.), ta tă l lu i A lex an d ru cel M are — 64, 126, 132, 249, 275, 301, 312. 2. F ilip I I I , A r id e u l rege al M ace doniei du p ă m o artea lui A lex an d ru — 131. 3, F ilip V , rege al M acedoniei (221— 179 î.e.n.) — 66, 69, 7(^71. F ilip, J . — 51, 53, 55, 57, 59, 286, 378, 470. F ilip a ş c u , A . — 381. F in a ly , G . — 477. F in k , R . O . — 379. F în t în e le (jud. B istrita-N ăsăud) — 17, 19, 20, 21, 24, 31, 32. F îtio n e ş t i (jud. V rancea) — 305.
Q u in t iu s , om politic rom an, consul în 198 î.e.n. — 66. F lo r e s c u , A . — 113, 291, 372. F lo r e s c u , G r. — 105, 146. F lo r e s c u , Μ . — 150, 374, 375. F lo r e s c u , R . — 141. F lo c a , O c t. — 62, 151, 294, 352, 373, 374, 378, 381, 496. F lo r u s L . A n n a e u s , istoric rom an d in sec. 2 e.n. — 154, 218. F lu s s , M . — 75, 147, 218. F o lt in y , S t. — 287. F o r r e r , R . — 58, 226. F o r b e s , R . J. — 389. F o r t H a r ro u a r d (localitate în F ra n ţa) — 398. F o tio s , scriitor bizan tin din sec. 10 e.n. — 460. F o u c a r t, P . — 103. f r a n c i, populaţie germ anică stab i lită în vestul E uropei — 88, 206. F r a n ţa — 15, 324, 326, 331, 378, 389, 395, 398, 399, 431. F r ă n k e l, E. — 142. F r ie n d , N . J. — 468. F r itz , K . — 479. F r o n tin u s S e x t u s I u liu s , m ag istrat şi au to r rom an (a doua ju m ătate a sec. 1 î.e.n.) — 71. F r u c h t e r , E. — 446 F la m in iu s C .
G G a b r o v e c , S. — 53. G a e r tr in g e n , H. v. —
79, 80, 86, 96, 102, 129, 143, 144. G a g e, J. — 460, 482. Γαλάτάι ■ — 13, 47. G a la tia (regiune ră să rite a n ă a F rigiei din A sia Mică) — 68, 70. G a la to s, rege sa rm a t —■ 70. G a la ţii B is tr iţ e i (jud. B istriţa-N ăsăud) — 20. G a liţa (jud. C onstanţa) — 384. G a liţ ia (regiune în U.R.S.S.) — 126, 259, 275, 283. G a llia (tara gallilor) — 34, 55, 82, 125, 160; 161, 162, 163, 166, 170, 176, 177, 181, 182, 186, 196, 200, 203, 204, 205, 237, 239, 240, 264, 323, 324, 325, 331, 332, 355. G a m b e r , O . — 59, 225. G a ra sa n in , D. — 281, 288. G a ra sa n in , M. — 280, 288. G a r a u d y , R . — 228. G a u d e lie r , M. — 214, 228.
512
G a vela, B. B. — 377. G ebeleizis, zeu la daco-geti — 448, 453, 455, 462. G elzer, M. — 219, 272. G ensen, R. — 378. G enu cla (cetate getică lîn g ă D unăre, probabil reşed in ţă a reg elu i Zyraxes) — 245. G e rm isa ra (azi G eoagiu, jud. H u n e doara) ·— 111. G eoagiu (jud. H unedoara) — 240. G eograful d in R aven n a, autor an o n im din sec. 7 ; a redactat o vastă operă geografică — 105. G eorgiev, V. I. — 146, 478. G erg o v ia (cetate celtică în apro p iere de C lerm ont, în Franţa) — 323, 325. G e rm a n ia — 137, 176, 264, 276, 393, 394, 398. germ ani, sem in ţii care locu iau în n ord -vestu l E uropei — 208, 211, 240, 265, 276, 284, 338, 381, 460. G e rm a n e (localitate în B ulgaria) — 240. Geroc, C. V. — 49. G erov, B. — 218. G eyer — 268. G h elari (jud. H unedoara) — 42. G h in da ri (jud. M ureş) — 302. G iessler, H. — 51, 52. G illiam , F. — 379. Giurescu, C. C. — 142. Giurescu, D. C. — 142. G lă v ă n e şti (jud. Iaşi) — 24, 57. G liganul de Jos (jud. A rgeş) —■ 172. G lodariu, I. — 58, 62, 151, 177, 220, 221, 311, 373, 427, 437, 468, 469, 470, 471, 472, 474, 475, 477, 478. Glotz, G. — 74, 269, 378. G lo ver, T. R. — 49, 480. G odeanu (vîrf în M unţii S eb eşu lu i) — 339. Gooss, C. — 434, 476. Gostar, N. — 10, 62, 98, 99, 104, 111, 112, 113, 118, 120, 139, 144, 145, 147, 148, 287, 288, 291, 292, 334, 335, 336, 348, 373, 374, 378, 379, 380, 382. G o tia (ţara goţilor) — 88. goţi (trib germ anic) — 195, 241. G ou rvil, F. — 50. G ram a to po l, M. ■ —- 74. G ră diştea d e M u n te (jud. H u n e doara) — 110, 123, 128, 139, 178,
217, 295, 302, 304, 306, 308, 329, 330, 338, 339, 341, 342, 343, 346, 355, 356, 357, 358, 364, 365, 366, 367, 368, 369, 371, 372, 381, 390, 391, 393, 398, 399, 400, 401, 402, 403, 404, 405, 406, 407, 414, 415, 416, 417, 418, 420, 422, 423, 425, 429, 430, 433, 440, 441, 442, 443, 444, 457, 464, 470, 472, 477. G recia — 21, 66, 67, 134, 202, 323, 387, 459. Grenier, A . — 51, 52, 53, 265, 272, 274. G ren ob le (localitate în Franţa) — 398. G u ey, J. — 476. Guirand, F. — 482. G u yo n va rc’h, Ch. J. — 58.
H Hachm ann, R. — 57, 143. Hadrian, îm părat rom an (117— 138 e.n.) — 154. H a e m u s (denum ire a n tică a M unţi lor B alcani) — 47, 281, 285, 287. H aeve rn ick, T. E. —· 56. H ailand, C. — 57. Halicarnas (oras în A sia M ică) — 5, 450, 491. H a lim b a (localitate în U ngaria) — 396. H allsta dt (localitate în A ustria de Sus) — 12, 50, 402. H allsta tt (cultură sp ecifică prim ei vîrste a fierului) — 12, 32, 33, 34, 36, 37, 41, 55, 274, 305, 309, 310, 311, 314, 315, 320, 321, 384, 396, 400, 403. Hanga, VI, — 50, 478. H a rm atta, J. — 260, 272. Harm ond, J. — 220. Haşdeu, B. P. — 33, 60, 146, 447, 479. H atkes, G. — 52. hedui sau haedui, trib celtic — 125, 160, 162, 163, 174, 179, 203. H elespon t (num ele a n tic al B osfo rului) — 449. Helios, zeu al soarelui în m itologia grecească — 456. H elis (cetate getică la nord de Istru) — 106, 299, 337. Hell, H. — 52. helveţi, trib celtic d in E lveţia de azi — 125, 163, 107, 181, 276. ,
Henry, F. — 52, 473. Heraclea L yn c estis (localitate din M acedonia, azi B itolia-M onastir) — 93, 94, 262. Heren niu s Lucius, proprietar de atelier la A q u ilea — 404. H erodot d in Halicarnas, istoric grec (c. 484— 425 î.e.n.) — 5, 49, 64, 70, 106, 109, 243, 268, 448, 449, 451, 453, 454, 455, 458, 479, 480, 481, 491. H er rsta d t (localitate în S ilezia) — 287. H ertz, Fr. — 51. Hestia, zeiţă a vetrei şi a focu lu i la greci — 421, 422, 459. H ierasus (azi rîu l Şiret) — 112, 283. H ilde bra n d, H. — 12, 50. Hispania (p rovin cie rom ană în Sp a nia) — 264. H istria (azi H istria, jud. Constanţa) — 68, 94, 99, 100, 105, 110, 111, 114, 115, 117, 130, 131, 133, 156, 245, 246, 249, 252, 253, 254, 255, 256, 269, 270, 328, 329, 357, 358. H îrsova (jud. C onstanţa) — 115. Hodson, F. R. — 52. H olger P e d e rse n — 50. Holder, A . — 50. H oleaux, M. — 57, 74, 92, 103, 145, 324. Holniquist, W . — 483. Homo, L. — 74. H onigmann, E. — 141, 147. Horaţiu, p o et la tin (65—8 î.e.n.) 189, 190. H oredt, G. — 478. H oredt, K . — 62, 141, 221, 286, 287, 376, 377, 434, 436, 438, 468, 472, 473, 476, 477, 478. Horodiştea (deal) — 308. Holscher — 224. H ubert, H. — 22, 50, 51, 52, 53, 54, 58. Huedin (jud. Cluj) — 321. H unedoara (jud. Hunedoara) — 128. Hunt, A. S. ■ — 364, 365 ; pa p irus H u n t — 321, 379. H u n ya dy, I. — 51, 53, 59, 472. H u ş i-V o vrieşti (m onede de tip) — 25. H y b r id a C aius A nto n iu s, om politic rom an, proconsul în M acedonia în an u l 43 î.e.n. — 94, 96, 97, 156, 245, 246, 247, 248, 250, 254, 268. H ypa n is (azi Bug) — 116, 285.
5i a.
I Ialo m iţa (rîu) — 48, 127, 308. Iaşi (jud. Iaşi) — 291, 336. iazigi, neam sarm atic în tre D unăre şi T isa — 258, 279. iberi, populaţie străvech e a Spaniei
— 215, 383,' 401. Iberică (P eninsula) — 15, 437. Ichim en i (jud. B otoşani) ~ 313. Ieru salim (oraş în P alestin a) — 191. Iliescu, VI. — 58, 59, 240, 244, 267,
268, 478. Iliescu, C. — 481. iliri, pop u laţie indo-europeană în nord -vestu l P en in su lei B alcan ice — 36, 66, 70, 79, 157, 205, 206, 231, 241, 243, 249. Iliria (ţara ilirilor) — 79, 84, 154, 168, 231, 232, 240, 241. I llyricu m (provincie rom ană) — 485. Im m e r w a h r , H. R. — 49. In dia — 194, 215. Inoteşti-R ăcoasa (m onede d e tip) — 1 1 4 ,1 2 7 ,1 5 4 . Insulele Britanice — 324. lon ă şeni (jud. B otoşani) — 24, 57. lonescu, G. — 474. Iordanes, istoric la tin de origină gotă (sec. 6 e.n.) — 83, 88, 89, 97, 100, 139, 143, 145, 159, 164, 195, 196, 197, 198, 202, 203, 204, 225, 226, 240, 267, 304, 443, 444, 449, 457, 458, 478, 481, 490, 496. Iorga, N. — 180, 182, 183, 222. Io sephus Flavius, istoric evreu din sec. 1 e.n. — 191, 192, 224, 460, 461, 482. Irim ia, M. — 58. Irlan da — 15. Istria (P eninsulă) — 443. Is tru (denum ire antică a D unării) — 154, 232, 235, 237, 239, 241, 258, 276, 281, 282, 284. Italia — 15, 21, 22, 65, 67, 176, 177, 262, 264, 323, 426, 431. Itin erariu m  n ton in i, lucrare de geografie întocm ită pe tim p u l lui D iocletian — 111. Iugoslavia — 15, 22, 71, 132, 206, 241, 243, 280, 288, 432. Iustinus, autor rom an din sec. 2 e.n. — 27, 30, 55, 58, 71, 74, 83, 87, 132, 134, 218.
514
Ivan o v, V. — 481. I v a n o v o -F r a n k o vsk (regiune U.R.S.S.) — 25. Ivirean u A n ti m — 143.
în
J Jacobi, G. —- 40G, 469, 470, 471, 472, 473, 475. Jacobstahl, P. — 54, 56. Jakâ, S. — 374. Jakobi, F. — 49. Jânos, P. — 61. Jansovă, L. — 379. Jigodin (jud. H arghita) — 134, 304, 355. John, M. — 52, 468. Jiu (rîu) — 48, 127, 128, 292, 294, 352. Johannsen, O. — 468. Jullian, C. — 6, 22, 51, 53, 58, 79, 142, 160, 218, 219, 233, 237, 240, 265, 266, 267, 272, 4.93, 496.
K Kacso, C. — 467. K a h rste d t, U. — 57. K a jd a n , A. P. — 223. K a lin k a , E. — 92, 94, 95, 96, 102, 103, 104, 112, 143, 144, 145, 257, 271. K ă p o sm e r o (localitate în U ngaria) — 396. K a p p e l, I. — 53. K a p p e lm a c h e r — 143. K a ra s (rîu în Iugoslavia) 319. K a r y s k o w s k i , P. O. — 150. K a ţaro va, G. — 172, 220. K a za ro v , G. — 58, 180, 222, 287, 470, 479. Κέλται — 13, 47. K en n eth , J. — 50. K e n d ric k , T. D. — 52. K en n er, H. — 40, 56. K e r c i (anticul P an ticap aeu m , oraş în S citia) ■ — 184. K ersten , W. — 52, 53. K im m i g , W. — 52, 468. K lein, K . — 496. K n ip o v itsc h , T. — 289. K og aion on (m unte sfîn t la dacogeţi) — 123, 450. K o n sta n tin o v, F. V, —■ 209. K o ln ik o v a , E. — 267. K o r n e m a n n , E, — 378.
K ossina, G. — 289. K o v i n (localitate în Iugoslavia) — 280. K ovă cs, D. — 61. K o w a l e w s k i — 192. K o ln (oras în R. F. G erm ania) — 398. K o rn e r (localitate în G erm ania) — 398. K r a jt, G . — 51, 52. K ră m e r , W. — 52, 55, 61, 378, 477. K re ts c h m e r, P. — 450. K risten , E. — 323, 377. K ro m e r , K. — 471. K r u g lik o v a , I. T. — 207, 227. K ru şe ln iţk a ia , L. 1. — 25, 57. K u b isch ek , W. — 267. K u d r ia v ţ e v , O. V. — 288. K u ha renk o, I. V. — 25. K usta no vice (cultură de tip) — 36. K y n o sk e p h a lo i (localitate în T h esalia) — 66.
L L aberius M ax im u s, om p olitic ro man, guvernator a l M oesiei in fe rioare (100— 102 e.n.) — 199. , Labrousse, M. — 482. Laet, S. J. De — 378. 38!. Lagizi, d in astie elen istică în Egipt — 184. L am b rech ts, B. — 63. La Tene (localitate în E lveţia) — — 12, 395, 398, 402, 404, 405, 406. Laten e (cultură de tip) — 11, 12, 15, 16, 19, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 31, 33, 34, 35, 36, 37, 38,-40, 41, 44, 54, 55, 57, 58, 61, 125,. 135, 136, 137, 160, 178, 191, 296, 315, 325, 330, 384, 387, 390, 396, 397, 400, 403, 431, 437, 438, 463. L a m brin o, S. — 150. Lantier, K. — 51, 53, 54, 474; Lăszlo, A . — 24, 25, 57, 468Γ latobici, trib celtic — 181. L a tysev , V. — 92, 102, 270, 271. L ăpus (jud. M aram ureş) — 384, 413. Leake, J. A . —1 496. L ech inţa (jud. Mureş) — 321. L e d e ra ta (azi R am na în Iu gosla via) — 105, 106. Leeds, E. T. — 54. Lenin, V. I. — 73, 76, 210, 213, 228.
L entu lu s Cn. Cornelius, gen eral ro m an — 281. L eng yel, I. — 61. L e v y , I. — 480. L ipiţa (cultură de tip) 258, 283. L isym a ch , reg e elen istic în M acedo nia şi T racia (321— 281 î.e.n.) — 65, 133, 291, 312, 433. T itu s L ivius, istoric rom an (59 î.e.n — 17 e.n.) — 70, 154. Lot, F. — 51. Lozovan, E, ~ 460, 461, 482. Lucanus M. A nn aeu s, p oet rom an (39— 65) — 80, 141, 494, 496. ' Lucăcel, V. — 149, 375. · ..... L u k a şo v k a (localitate în B asarabia, cultură d e tip) — 23, 2a9. Liician, -scriitor grec din sec. e.n. — 225, 248, 449. Lucterius, fru n taş ce lt — 166. L ucullus M. T eren tiu s Varo, ora p o litic rom an, guvernator a l M a ced on iei (sec. 1 e.n.) — 156, 218, 244, 257. L u n can i (jud. H unedoara) — 348, 349.' L upu, N. — 151, 267, 373, 376, 392, 471, 472. Lutoasa (jud. C ovasna) — 320. L v o v (regiune în U.R.S.S.) — 258. L y d u s Joannes, scriitor rom an d e lim b ă greacă (490—565) — 432.
M M acedonia — 1, 21, 23, 64, 65, 66, 67, 69, 79, 93, 94, 95, 96, 97, 109, 124, 132, 184, 249, 264, 280, 429, 480, 492 ; 2. M ac ed o n ia (p rovin cie rom ană) — 68, 71, 72, 154, 155, 156, 157, 167, 168, 231, 241, 242, 243, 244, 245, 247, 250, 262, 263, 264, 265, 301 ; 3. M acedon ia P r i m a — 46. Macrea, M. — 141, 151, 188, 190, 191, 201, 207, 210, 223, 224, 226, 227, 231, 233, 234, 238, 239, 266, 267, 269, 287, 352, 373, 375, 381, 469, 470, 471, 473, 478, 485, 486, 495, 496. M a d â ro vce (cultură de tip)·'— 377. m a edi, locu itori în su d -v estu l Traciei — 119. M a e to n iu m (localitate la nord de gu rile D u n ă r ii — 23.
mă
Maghiar, Ν. — 62, 468. M agnesia (regiune în T hesalia) — 67. M ahr, A . — 52. Mahr, G. — 52, 61. M aier, F. — 431, 476. Maier, G. F. — 270, 477. Moin jo n et, M. — 54. M ajn aric-Pan dzie, N. — 53. M a lln itzer T au ern (localitate în A ustria) — 238. M anching (localitate în G erm ania) — 326, 331, 378, 393, 395, 397, 398, 401, 405, 426. M angalia (jud. C onstanţa) — 256 Mania, D. —; 482. M a ram u reş — 27, 126, 128. Marc A u reliu , îm părat rom an (160— 180 e.n.) — 334. M arca (jud. Sălaj) —■ 304. M area A d r ia tic ă 241, 243, 272. M a rea Caspică — 151, 263. M a rea Egee — 66, 176. M a r ea M e d itera n ă — 332. M a rea N eag ră — 12, 15, 23, 40, 47, 67, 68, 70, 82, 115, 130, 139, 156, 206, 244, 248, 250, 254, 257, 282, 284, 406, 424, 437, 441. Măreng, G. — 270. Marin, D, — 148. M arinescu, FI. ·.— 375. M arinus d in T yr, geograf antic — — 111, 123, 149. M arkale, J. — 51. Mariscus sau M arisus (azi Mureş) — 111 , 112. Marius C., om p olitic rom an (157— 86 î.e.n.) — 73. M arkale, J. — 37. M aronei a (oraş p e coasta m erid io nală a T raeiei) — 312. M arouzeau, J. — 49, Marus (azi M orava, rîu în S lo v a cia) — 72, 230, 240, 241, 277, 279, 285, 493. M a r te (Mars), zeu la rom ani — 448, 455, 457, 458, 459, 462. M a r tin , H. — 477. M ărton, L. — 51, 53. M arţian, I. — 374. M arx, K . — 76,, 187, 193, 205, 210, 211, 213, 214, 216, 223, 224, 228, 229, 384, 464, 467, 483. Maşchin, N. A . — 74, 75, 76.
516
M ateescu, G. G. — 92, 96, 102, 142, 143, 144, 146, 147, 148, 268, 269, 271, 289. M a te u ţi (localitate în Basarabia) — 113, 283. Măcin (jud. T ulcea) — 115. M ăd ăra ş (jud. H arghita) — 42. 387. M ărghitan, L. —· 372, 374, 476. Mătasă, C. — 373. M e d e le ţ, F. — 58, 372. M ed ia ş (jud. Sibiu) — 321, 432. M eduna, J. — 378, 472. M egara (localitate în G recia antic^ lîn g ă G olfu l Corinti) — 311. M e ga w , J.V.S. ■ — 54. M e h ed in ţi (zonă) — 387, 389. Meillet, A . — 50, 378. Melinte, Gh. — 132, 148. M eliu k ova , A . I. ■ — 25, 57, 148, 289. M enandru, autor grec (343—292 î.e.n.) — 461. Menningen, K . — 477. Meotic (lac, azi M area d e A zov) — 284. M erhart, G . v . — 55. M es em b ria (azi N eseb ăr, în B u lga ria) — 69, 83, 249, 257, 269, 312. M e s o p o ta m ia (regiune în tre Tigru şi E ufrat) — 194, 215. M essala M arcu s V a le riu s N iger, om p olitic rom an, con su l în anul 61 î.e.n. —- 161. M essia P u d en tilla , m oşiereasă ro m ană d in D obrogea (sec. 2 e.n.) — 189 M e yer, Ed. — 272. M iercurea Ciuc (jud. H arghita) — 304. Mihai V it e a z u (jud. C luj) — 321. Mihailov, G. — 92, 104, 110, 142, 143, 145, 146, 147, 270, 271. Mihăilescu, G. — 58, 446. Mihăilescu, H. — 223. M ih ă ieşti (jud. Ilfov) — 107, 310. M ihăilescu-B îrliba, V. — 375. M ikolski, V . K . — 224. M ild en berg. G. — 52. Miliar, F. — 147, 414. M illek er, B. — 476. M iller, K . — 147. Millotte, 1. P. — 52. Minar, E. L. — 450, 480. Minns, E. H. — 270, 289.
Minucius Rufus M., om p o litic ro m an, consul în an u l 110 î.e.n. — 17. M iske, K . v. — 52, 469. Mişulin, A. V. — 229. M ith rid a te s al V I-lea E u p a to r, rege al P on tu lu i (110—63 î.e.n.) — 67, 68, 69, 72, 75, 86, 89, 154, 157, 172, 244, 248, 250, 265, 312. M itrea, B. — 62, 249, 221, 267, 269, 334, 335, 336, 373, 379. M itrea, I. — 220. M înăstioara (jud. V rancea) 305. M îrţu , FI. — 468. M oacşa (jud. Covasna) — 42, 387. M oberg, C. A . — 61. M ocsy, >1. — 75, 218, 229, 496. moesi, locuitori din M oesia, între D unăre, H aem us, P o n tu l E u x in şi V alea M oravei — 72, 156, 244. M oesia (ţara m oesilor) — 1. 156, 157, 245, 281, 335 ; 2. Inferior (pro v in cie rom ană) — 66, 189. Moga, I. — 373, 375. Moga, M. — 380. M oig rad (jud. Zalău), 401, 443. Moise, p rofet şi conducător al iu deilor — 164, 467. M o ld o v a — 22, 23, 24, 25, 26, 30, 36, 46, 47, 48, 58, 69, 70, 113, 114, 118, 120, 126, 127, 129, 130, 131, 136, 172, 173, 178, 183, 184, 206, 244, 258, 259, 260, 261, 275, 291, 321, 336, 373, 377, 388, 393, 394, 426, 436. M oldo van , M. — 414, 474, 478. M olnăr, E. — 376. M o m m sen , Th. — 6, 75, 76, 79, 159, 270, 288, 493. M o r a v ia (provincie în C eh oslova cia) — 230, 326, 331, 338, 339, 377, 379, 401. Moreau, F. — 52. Moreau, J. — 14, 22, 51, 53, 55. Morel, L. — 52. M o rin tz, S. — 468, 470. M oritasgus, fruntaş celt — 189, 202 . M o rtillet, G. d e —- 52. M oskon, rege get din D obrogea — 132. Moşna (jud. Iaşi) — 113. M ugeni (jud. H arghita) — 312.
M uncel (vîrf în M unţii Sebeşului) — 217, 339. M u n k a i e v o (lo ca lita te în U.R.S.S.) — 275, 396. M u n te n ia — 22, 42, 47, 48, 108, 113, 115, 127, 128, 130, 131, 133, 135, 139, 140, 173, 183, 220, 240, 310, 337, 426, 496. M un ţii A p u s e n i — 134, M u n ţii O răştiei — 45, 48, 101, 121, 122, 123,'128, 133, 134, 140, 146, 149, 151, 178, 216, 217, 222, 240, 249, 290, 294, 300, 302, 308, 320, 328, 329, 339, 342, 348, 350, 352, 353, 354, 358, 359, 367, 369, 370, 371, 372, 382, 405, 408, 413, 415, 416, 439, 443, 492. M u n ţii P oian a R u sca — 391. M u n ţii S eb eşu lu i — 339, 346. M ureş (rîu, va le) — 17, 20, 36, 48, 54, 112, 128, 129, 134, 292, 299, 301, 305, 338, 339, 436, 440. M uşu g Gh. — 479. M iiien do rf (lo ca lita te în B urgenland — A ustria) — 278. M ulier K arpe, H. — 50. N N agy, L. — 476. Nânăsi, Z. — 61. N avarro, J. M. d e — 51, 52, 53. N atansohn, I. — 228. N a u m , T. A . — 141, 220. Năgler, T. — 373. N ăen i (jud. B uzău) — 459. N eda, I. — 374, N egri (jud. B acău) — 393, 394. N eig eba u r, J. F. — 477, 490, 496. n em eti, trib celtic — 276. N e m e ti, J. — 37, 54, 55, 61. N em oian u , L. — 372, 374. Nero, îm p ărat rom an (54—68 e.n.) — 191, 494. N e rv a , îm p ărat rom an (96—98 e.n.) — 351, 444. n ervi, trib celtic —- 202. N e se b ă r (antica M esem bria) — 69, 249. N estor, I. — 19, 24, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 75, 260, 272. N e tin d a v a (Νετίνδαυα) lo ca lita te în D acia — 322, 337. N eu ch ătel (lac în E lveţia) — 12. N e u m a r k t (localitate în A ustria) — ■ 236.
517
Neustupny, J. — 377. N ic o la ie v (localitate în U.R.S.S.) — 251. N icolăescu-Plopşor, C. S. — 56,375. N ic om ede s, regi ai B ith y n iei — 1. N icom ed es II (142—91 î.e.n.) — 68 ; 2. N icom ed es III (91—74 î.e.n.) —
68 .
N icoresti (jud. G alati) — 309. Niese, B. — 51, 233, 266. N ikeratos, fru n taş grec d in O lbia — 251, 252. Nilsson, M. P. —· 478. N im i v e (oraş în A siria, azi K ogandjik) — 402. N ip ru (rîu) — 25, 70, 116, 251, 284, 285, 293. N istor, F. ■“- 467. N istru {rîu) — 23, 25, 70, 114, 116, 245, 252, 257, 258, 259, 260, 283, 284. N itr a (rîu în Slovacia) — 277. N iţu, A . — 373, 374, 376, 382. Noche, II. P. ~ 378. N oreea (azi N eum ark t în A ustria) — 234, 236, 238. nor ici, locuitori ai p rov in ciei N ori cum — 237. N o ricu m (provincie rom ană) — 234, 236, 237, 265, 274, 279. N o v a e (azi Steklen , în B ulgaria) — 336. N o v â k i, G y. — 375. N o v io d u n u m — 1. (azi Paum iers, în Franţa) — 58, 331 ; 2. (azi Isaccea jud. T ulcea) — 18, 25, 58. N ovotn y, B. — 296, 297, 373. n u b a n d a (in stituţie sum eriană în agricultură) — 201. ° ob aera ti, datornici la c e lţi — 165. O cnele M ari (jud. V îlcea) — 337, 416. O cniţa-Cosota (jud. V îlcea) — 305, 332, 337, 370, 371, 406, 416, 441, 443, 454, 455, 458, 459, 481. O ctavian , v. A u g u stu s — 264, 487. O d er (rîu) — 259. O dessos (azi V arna, B ulgaria), '256, 257. ■’ O din, zeu l lu m in ii Ia germ an i — 460. O dorh eiul S e c u ie s c : (jud. H arghita) — 305.
518
o drişi, n eam tracic din sudul M un ţilor H aem u s — 261, 282. O h lahaver, H. — 471. O itu z (rîu) — 318. O lbia (azi Parutino, în U.R.S.S.) — 15, 22, 24, 38, 67, 71, 79, 116, 131 154, 157, 205, 206, 216, 230, 231 233, 247, 250, 251, 252, 257, 260 269, 270, 282, 284, 285, 327, 491 493. O lt (rîu) — 17, 48, 128. Olteanu, Şt. — 62, 648. O lten ia — 22, 42, 48, 56, 127, 131. 132, 183, 206, 249, 337, 370. Ondrouch, V. — 286. O niceni (jud. N eam ţ) — 394. O p a v a (regiune în C ehoslovacia) — 58. O răstie (jud. H unedoara) — 240, 339, 345. O răstioara de Sus (jud. Hunedoara) — 340. O rdentlich, I. —■ 373. Oresac (localitate în Iugoslavia) ·— 280, 319. O răeso s (denum ire ip otetică a rîulu i A rgeş) — 106, 109, 111. Orfeu, cîn tăreţ. m itic, de origine tracă 164, 451, 460. O rg e to r ix ( fruntaş celt — 162, 163,
166;: Origene, autor grec (185—255 e.n.) — 452. Orlea (jud. Olt) — 249, 458. O rm u z, zeitate p ersană — 448. Oroles, reg e dac — 27, 30, 58, 134, 244. Oros, E. — 54, Orosius, scriitor grec (sec. 4 e.n.) — 218. O stro v (jud. C onstanţa) — 26. Osterhaus, U. — 53. O ţetea, A. — 56, 58, 60, 61, 63. O v id iu P. Naso, p oet rom an (43 î.e.n. 18 e.n.) — 252, 270, 458, 481. P Pacorus, reg e al părţilor P a d (rîu în Italia d e nord, — 235, P a d ea -P a n a g ju rs k i K o lo n ii de tip) — 22, 56. P a deş (m unte în O ltenia)
— 199. azi Po> (cultură — 310.
p a e o n i (populaţie lin nordul M ace doniei) — 109. P a jlagonia (regiune m u n toasă din nordul A siei Mici) — 68. Panaitescu, Em. — 180, 182, 222. Panaitescu, P. P. — 224, 227, 228, 383, 467. pannoni, locuitori ai P a n n on iei — 134. Pannonia (regiune din dreapta D u nării, de la M un tele C etius p în ă la con flu en ta cu T isa) — 21, 66, 157, 176, 235, 237, 238, 239, 277, 279. P a n tica p e u m (azi K erci, în U.R.S.S.j — 184. Paracin (localitate în Iugoslavia) — 281. P ărdu cz, M. — 37, 61, 279, 288. P aren zo (localitate în p en in su la Is tria) — 443. P aribeni, R. — 271. P a rtiscu m (localitate în D acia) — 112 .
părţi, pop u laţie iranică în A sia — 154, 157, 171, 199, 263, 264, . P a rţia (regiune în A sia Centrală, la sud d e M area C aspică) — 68. Passau (oraş în A u stria) — 237. Pataviurri (localitate în G allia Cisalpină) — 33. P ath issu s sau greşit' P arisos (azi Tisa) — 112, 239, 240, 279. Patsch, C. — 75, 95, 96, 105, 120, 144. 146, 180, 218, 222, 226, 233, 266, 268, 269, 270, 287, 495. Pauli, L. — 52. P aulik, J. — 54. Paulsen, R. — 234, 235, 266, 285, Pavei, V. — 373. P ă du rea H ercyn ică (lan ţ m untos în M unţii P ăduroşi d in actu ala B oem ie, azi Schw arzw âld) — 137, 276. Pădu relean u , G. — 50. Pău len i — Ciuc (jud. H arghita) —· 42, 387. P a rvă n , V. — 6, 16, 17, 19, 22, 23, 26, 32, 48, 55, 56, 57, 58, 59, 61, 63, 74, 75, 76, 96, 102, 106, 109, 111, 112, 116, 122, 127, 135, 141, 143, 144, 146, 147, 150, 177, 180, 182, 183, 190> 192, 218, 219, 221, 222, 223, 224, 233, 245, 246, 249, 257, 266, 268, 269, 270, 271, 274,
286, 287, 288, 289, 292, 337, 338, 348, 370, 372, 375, 380, 382, 425, 434, 439, 448, 450, 460, 461, 465, 469, 473, 475, 476, 477, 479, 480, 481, 482, 483, 486, 495, 496. P ecica (jud. Arad) — 19, 22, 44, 45, 134, 305, 318, 319, 332, 338, 401, 402, 426, 428, 432, 434, 436, 462, 476. Pedersen, H. — 37. Pella, oraş an tic cap itala M acedo n iei — 124. Penninger, E. — 52, 57. P e r b u r d a v a (localitate daco-getică)
— 336. P e retu (jud. T eleorm an) — 35. P e rg a m — 1. oraş în A sia M ică azi B ergam ah — 66, 67, 70, 249 ; 2. R egat — 52. P erico t G a r d a , L. — 52. P e m i c k a , R. M. — 287. Perseu, u ltim u l rege a l M acedoniei — 23, 26, 66, 70. Peschech, Ch. — 287. P etren i (jud. H unedoara) — 434. P e tre s c u -D îm b o v iţa , M. — 148, 377, 408, 482. P e tr o d a v a (Πετρόδαυα) lo calitate în D acia, probabil P iatra N eam ţ — 308, 338. P etta zzo n i, R. — 479. p eucini, trib sarm atic de la gurile I s t r u lu i— 70. P e zin o k (lo ca lita te în S lovacia) — 275. P h a rm ac es I, rege al P on tu lu i — 67, 70. Pharsalus (localitate în T hesalia) — 94, 263, 282, 494. Ph elps, J. — 478. P h ilippi, oraş în G recia an tică la sud de M u n ţii R hodope (azi între lo ca lită ţile D ram a si K avala în G rec ia )’— 457, 490. P ia tk o w s k i, A. — 49, 141. P ia tra C ra ivii (jud. A lba) — 44, 45, 134, 221, 306, 307, 332, 359, 369, 370, 371, 398, 401, 403, 405, 406, 407, 426. P ia tra N e a m ţ (jud. N eam ţ) — 44, 295, 301, 308, 328, 332, 338. P iatra Roşie (cetate, com . Boşorod, jud. H unedoara) — 122, 217, 297, 308, 330, 342, 348, 349, 350, 351, 352, 353, 356, 359, 399, 401, 402,
519
403, 406, 407, 426, 428, 455, 456, 459, 481. P iatra Ş o im u lu i (jud. N eam ţ) — 260, 261, 308, 337. Pic, J. L. — 378, 469, 472, 473. piefigi, trib geto-dacic — 48, 108, 127. Pieta, K. — 286. p illea ti, nobili la daco-geti — 195, 196, 197, 198. Pin ck, B. — 270. P ip pid i, D. M. — 26, 49, 57, 58, 75, 94, 115, 130, 143, 144, 145, 148, 150, 200, 210, 218, 225, 227, 246, 248, 253, 255, 256, 268, 269, 270, 271, 288, 479, 485, 495. Pireu (port al A tenei) — 68. P irob orid ava (localitate din D acia, probabil, Poiana) — 113, 284, 309, 334, 335. Pisani, V. — 478. P iso Calipurnius P u p iu s M ., om po litic rom an con su l în an u l 61 î.e.n. — 161. Pişcolt (jud. S atu M are) — 17, 19, 20, 21, 55. P itagora d in Sam os, filo zo f şi m ate m atician grec (e. 580—500 î.e.n.) — 449, 450, 451, 467. pitagoreeni, ad epţi ai filo zo fiei — 164. P ittio n i, R. — 52, 59, 61. Platon, filozof şi scriitor grec (427— 347 î.e.n.) — 444, 449. Pleier, R. — 468, Plinius cel Bătrîn, scriitor rom an (23—79 e.n.) — 75, 218, 267, 279, 284, 288, 396, 445. Plinius· cel Tînăr, scriitor rom an (C. 62— 113 e.n.) — 199. P loieşti (jud. Prahova) — 317, 318. Pi ularh, din C heroneea, istoric şi filo zo f grec (46— 120 e.n.) — 23, 49, 87, 181, 222, 263, 272. P odolia (regiune în U.R.S.S.) — 36, 283. Poen âru -B ordea t Gh. — 373. Poghirc, C. — 33, 49, 59, 146, 453, 480. Poghirc, E. — 49. P o grebova, N. — 289. Pohleriz, M. — 49* 480. Poiana (jud. G alaţi) — 42, 43, 113, 114, 127, 130, 149, 309, 313, 327,
520
334, 335, 336, 372, 379, 391, 399. 403, 405, 406, 426, 434. Poiana G o rj (jud. Gorj) — 427. Poieneşti, 1. (jud. V aslui) — 23, 259 ; 2. C ultură d e tip — 23, 70, 259. Pokorny, J. — 50, 51. Polaschek, E. —· 147. po lista i sau p leisto i, castă preoţeas că la g eto-d aci — 192. Polonia — 15, 23, 25, 57, 58. P o lo vrag i (jud. Gorj) — 310, 370. 382. Polybios, istoric grec (c. 200— 118 î.e.n.) — 70, 106, 109, 111. P o m p eiu s Cneius, om p olitic şi g e neral rom an, triu m vir (106—48 î.e.n.) — 73, 80, 93, 94, 95, 96, 97, 100, 142, 154, 157, 171, 184, 235, 261, 262, 263, 272, 282, 494. P o m p e iu s Trogus, scriitor rom an d e la în cep u tu l sec. I e.n. —. 21, 26, 30, 58, 71, 83, 132, 134, 218, 244. P om po n iu s Mela, scriitor rom an d in p rim a ju m ătate a sec. 1 e.n. — 457, Pont, regat — 67, 68, 153, 184, 231, 244, 248, 265. P o n tu l E ux in (azi M area N eagră) — 1. 82, 115, 116, 131, 154, 164, 176, 177, 178, 206, 241, 243, 247, 248, 249, 250, 253, 261, 262, 263. 264, 281, 285, 309, 326, 424, 449, 463, 491 ; 2. P o n tu l Stîng — 79, 81, 91, 94, 99, 114, 117, 121, 130, 131, 136, 170, 174, 178, 230, 233,
243, 244, 245, 246, 247, 250, 254, 256, 257, 258, 426, 437, 441. P o p , C . — 475. P o p , 1. — 62, 220, 376. P o p a , A . — 478. P o p a -L is e a n u , G. — 92. P o p e s c u , D. — 49, 59, 141, 432, 47C. P o p e s c u , E m . — 58, 141, 289, 496. P o p e s c u , E u g . — 59. P o p e ş ti (jud. Ilfov) — 44, 45, 101,
107, 122, 249, 332, 424, Porata
108, 109, 123, 127, 310, 311, 337, 399, 425, 426,, (n u m ele
— 116.
HO, 111, 133, 139, 312, 313, 403, 405, 427, 430, an tic al
112, 121, 147, 215, 318, 330, 406, 408, 456, 474. P rutului)
Porcius Calo C., om p o litic rom an, guvernator al M acedoniei în an u l 114 î.e.n. — 71. Porolissufn (azi M oigrad, jud. Za lău) — 401, 443. P orţile de Fier ale T ran silv an iei — 333. Poru m b en ii Mari (jud. Harghita) — 312, 313. Porutino (localitate în U.R.S.S., a n tica Olbia) (135— 15 î.e.n.) — 116, 251. Poseidonius, filozof şi om de ştiin ţă grec — 177, 460. Pouilloux, J. — 381. Potaissa (azi Turda, jud. Cluj) — 33. PoweU, T. G. E. — 51, 52, 53. Praga — 331. Preda, C. — 21, 25, 34, 48, 56, 58, 59, 60, 62, 63, 113, 114, 126, 127, 128, 134, 149, 150, 151, 221, 275, 286, 328, 358, 378, 381, 475, 476, 496. Preda, FI. —■474. P rem erstein , A. — 267, 288. principes, fruntaşi la galii —■ 165. P rocopius din C aesarea, scriitor grec (sec. 6 e.n.) — 89, 105. Protase, D. — 59, 478. Protogenes, fru ntaş grec din O lbia — 24. p ro to sla vi, străm oşi ai slavilor — 70. P r e w o r s k (cultură de tip) ·— 58. Prusa, (oraş antic în N icom ed ia, azi Brusa în Turcia) — 251. Prut (rîu) — 23, 25, 116, 258, 283. Pto lem aeus, geograf şi astronom grec (sec. 2 e.n.) — 19, 23, 25, 107, 111, 112, 113, 127, 149, 237, 238, 258, 271, 277, 283, 284, 288, 333, 334, 336, 337, 338, 368, 379, 382. P to lem eu , fiu l lu i Lagos, rege al E giptului (280— 279 î.e.n.) — 74, 94, 107. P u lcher A p p iu s CI., o m p olitic ro m an, guvernator a l M acedoniei în anul 78 î.e.n. — 68. P yd n a (oraş antic în M acedonia) — 66 . P y re tu s (azi Prut) —- 269.
R
'
racdtai, trib dacic — 277 racatriai, trib dacic — 277. Racii (jud. H arghita) — 313. R a d d a tz, K . — 477. R a d em a ch er, E. — 51. R a d o v a n u (jud. Ilfov) — 427. R a b te ry , J. — 51, 52. R am b a u d , M. — 38. R a n issto ru m (localitate în Dacia) — 45, 308. R anovici, A. B. — 74, 229. ratacensi, trib geto-dac — 48, 128. Raţă, S. — 132, 148. rauraci, trib celtic — 181, 276. Răcătău de Jos (jud. Bacău) — 113, 127, 130, 148, 149, 313, 336, 426,
427. Rădulescu, A . — 477. R ă du leşti — A iu d — Peţelcci (mo nede de tip) — 134. Recea (pîrîu) — 299. Regling, K . — 270. Reinach, G. — 51. Reinach, Th. 75, 269. R einecke, P. — 19, 22, 24, 34, 40, 50, 51, 55. R e m e t e a (jud. A lba) — 432. R e m e te a M a re (jud. T im iş) — 27. R eşca (jud. Olt) — 249. Rhascuporis, p rin cip e trac din n ea m u l sap eilor — 282. R h em a x o s, rege, probabil, g et — 99, 100, 114, 115, 117, 118, 130, 1 3 l’ 133, 150, 202, 255. R h odos (in su lă în M area Egee) — 66, 67, 311. Rholes, reg e get — 140, 245. Rhys, J. — 51. R ichardson, E. — 378. Riese, A . — 221. Rin (flu v iu în Europa) — 13, 15, 66, 137, 156, 193, 234, 389. R ipley, W . Z. — 51. Rizea, I. — 220. R im n icu Să rat (jud. B uzău) — 127. R tm n icu V îlce a (jud. V îlcea) — 338. R îşnov (jud. B raşov) — 313, 391. R obert, J. —- 270. R obert, L. — 270. Roche fo r t (localitate în Franţa) — 398. R odem ach er, E. — 37. Rohde, E. — 448, 479, 480.
521
R o m a — 6, 12, 21, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 80, 81, 86, 88, 97, 100, 150, 154, 156, 157, 170, 171, 184, 191, 196, 202, 232, 235, 242, 244, 245, 247, 248, 262, 263, 264, 265, 282, 325, 353, 414, 461, 486, 488, 492, 494, 495. R o m â n ia — 19, 437, 446. R o sen -P rzew o rsk a , J. — 56, 57. Rosenfeld, H. — 75, 224. R oska, M. — 55, 57. R ossbach, O. ■ — 218. R o setti, D. V. — 62, 374, 456, 471, 475, 481. Rostotzeff, Μ. I. — 74, 150, 256, 270, 470. Rosu, L. — 61, 468. Roth, G. — 482. Roussel P. — 74. roxolani, p opulaţie d in Sarm atia, în tre flu v iile B oristen e si T anâis
— 199. R ubobostes, rege dac — 30, 58, 59, 83, 84, 134, 307. , R ufus Q uintus Curtius, scriitor ro m an din sec. I e.n. — 87. R ufus Minucius Marcus, bm p o li tic rom an, guvernator al· M ace d oniei în anii 109— 106 î.e.n. — 71, 72, 132. R u m p , P. — 472. R use (localitate în B ulgaria) — 127. Russu, I. I. — 10, 55, 59, 63, 75, 114, 115, 116, 142, 145, 148, 150, 223, 271, 288, 289, 375, 379, 441, 442, 447, 449, 450, 451, 453, 454, 455, 460, 476, 477, 478, 479, 480, 481, 482. Rusu, A . — 374. Rusu, M. — 54, 377, 396, 468, 470, 471, 472, 475, 478.
S saducei, adepţi ai cu ren tu lu i filo zofic la iud ei —· 191. Sadalas, rege odris contem poran cu B urebista — 261. S ah arn a (localitate în Basarabia) — 113, 283. Salustius, istoric rom an (87 î.e.n. — 35 e.n.) — 154, 268. S a m o s (insulă în M area E g e e ) — 449, 467.
S am o th race (in su lă în M area Egee) — 93, 96, 97. S a m u s (azi Som eş) — 112. Sanie, S. — 269, 292, 373, 482. S anislău (jud. S atu M are) — 17, 20, 37. sapei, n ea m sud-tracic — 119, 282. Sarafov, T. — 76. S a rged av a, lo ca lita te în D acia — 98, 99, 104, 109, 110, 112, 118, 120, 124, 146. Sargentia, rîu în M acedonia — 109. S argetia (num e p resupus al rîu lu i S trei) — 109. s a r m a ţi —· 1. p op u laţie iraniană d in n ord -estu l E uropei — 79, 71, 81, 82, 117, 164, 180, 184, 258, 260, 261, 279, 283, 284, 285 ; 2. re g a li — 245. S a rm izeg etu sa (ΖιρμιζεγετουσΒ) — 106, 109, 110, 111, 120, 123, 148, 150, 338, 345, 348, 350, 353, 355, 361, 368, 370, 411, 414, 454. S atu M a re (jud. H arghita) — 320, 321. S ava, a flu en t a l D unării — 21, 71. Săcălăsău N ou (jud. Bihor) — 314. S ă ră ţe l (jud. B istrita N ăsăud) — 314, 320, 328. S ă ră ţen i (jud. M ureş) — 320. Schaaff, U. — 53. Schefold, K . — 54, 56. Schela C la d o v e i (jud. M ehedinţi) —
22.
S ch m id t, H. — 24, 25, 57. S ch m id t, L. — 54. S ch m id t, W. — 141, 142. S ch u bert, F. — 378. S ch ub ert, H. R. — 468. S ch u tte, G. — 147, 289. S c h w a p p a c h , F. — 53. S c h w a rtz , Eă. — 141, 147, 224. S c h w y z e r , Ed. — 104, 146. S cipio L ivius, om p olitic rom an, gu vernator a l M acedoniei — 68. Scitia (ţara sciţilor) — 245, 249, 264. sciţi, p o p u laţie de origin e iranică în n ord -estu l E uropei — 36, 37, - 55, 64, 70, 115, 116, 132, 259, 283, 284. S c y th ia M in o r (provincie rom ană) — 107, 1471 seordisei (trib celtic) — 68, 70, 71, 72, 132, 154, 155, 158, 167, 206,
230, 231, 241, 242, 243, 247, 279, 280. S corilo-C oryllus, rege dac — 88, 442, 478. Scorpan, C. ■ — 288. Scribonius Curio C., om p olitic ro m an, guvernator al M acedoniei în anul 74 î.e.n. — 154, 155, 156. Sebeş (vale) — 298, 350. Seleu cizi, dinastie elen istică din S i ria — 67, 184. Semele, zeiţa p ăm în tu lu i la greci — 450. Seneca, filo zo f şi scriitor rom an (4— 65 e.n.) — 142. senoni (trib celtic) .— 125, 182. sequani (trib celtic) — 125. S era ph in , C. — 62, 221, 315, 376, 472, 473. Serapis sau Sărăpis, zeita te de ori gine egip tean ă — 93, 96, 97. Serb ia — 241, 280. S e tid a va (localitate în D acia) — 284. Seure, G. — 92, 94, 257, 271. siensi, trib daco-getic — 48, 127. Sighetu M a rm a ţiei (jud. M aram u reş) — 321. Sighişoara (jud. M ures) 1. 44, 221, 314, 403, 405, 406, 425, 432, 472 ; 2. (cultură de tip) — 315. Silezia — 57, 239, 279. Siliu aş (jud. A lba) — 22. Sim ek, Em. — 287, 289. Sim ion, N. — 228. S in gid av a (localitate în D acia) — 338. S in g id u n u m (azi B elgrad) — 243, 279. Singone (localitate a cvazilor, în G erm ania de sud-est) — 277. Sinoe (golf) — 254. Ş iret (rîu) — 25, 48, 113, 114, 116, 117, 118, 127, 130, 283, 296, 309, 334, 336, 337. Siria (regiune în A sia în tre Eufrat şi M editerană) — 63. Sîn crăieni (jud. H arghita) —- 391. Sîn tan a (jud. Arad) —■ 321. S în lă m ă ria de P ia tră (jud. H une doara) — ,341. sla v i — 244. S lavin, L. M. — 269. Slovacia — 15, 17, 19, 36, 38, 126, 206, 230, 234, 235, 237, 274, 275, 276, 277, 283, 287, 318, 338.
S m ir n o v , K . —· 148, 272. S m is k o , Μ . I. — 271, 289. S o fia — 89, 143. S o la r i , A . — 143, 288. s o ld u r i , a ta şa ţi pe lîngă
nobili la celţi — 165, 198. S o m e ş (rîu) — 17, 54. S o m e ş u l R e c e (jud. Cluj) — 321. Soro cea n u, T. ■ — 10, 151. S orn um (Σόρνον), localitate în D a cia — 108, 337. S o v a -G m itro v , P . -— 286. S o z o p o l (antica A ppollonia, în B u l garia) — 154, 257. S p a n ia — 437. s p a r to c iz i (dinastie
elenistică) —
184. S p e id e l, Μ. P, — 62. S taerm ann, E. M . — S ta h l Η. H. — 224,
223.
S tan islav (regiune în U.R.S.S.) — 258. Stare H ra disko (localitate în Ceho slovacia) — 331, 398, 402. Stăhlin, O. —: 141. S te f a n o v k a (reg. C ernăuţi, în U.R.S.S.) — 22, 24. S lein sberg (localitate în G erm ania) — 398. S tek le n (antica N ovae, în Bulgaria) — 336. S tîn cesti (jud. B otoşani) — 113,114, 291.' S toian, I. — 256, 270. Stoiacovici, E. — 475. Stolniceni (jud. V îlcea) — 338. Strabon, geograf grec (c. 63 î.e.n. — 20 e.n.) — 47, 70, 75, 78, 79, 80, 81, 85, 88, 116, 125, 126, 128, 137, 138, 140, 152, 153, 155, 159, 160, 163, 164, 166, 167, 168, 169, 171, 174, 179, 180, 181, 182, 183, 184, 186, 197, 205, 206, 207, 218, 222, 231, 232, 233, 235, 236, 237, 238, 239, 240, 241, 242, 243, 247, 249, 258, 260, 266, 267, 268, 271, 272, 276, 279, 280, 284, 287, 288, 291, 297, 344, 368, 370, 382, 449, 450, 451, 452, 454, 460, 461, 482, 484, 485, 486, 487, 488, 489, 490, 493. S trad on ice (localitate în C eh oslova cia) — 331, 398, 402, 404, 405. S trassbu rg e r, H. —■ 49.
523
S tr e d a nad B o d ro g o m (localitate în Slovacia) — 286. S trei (rîu) — 341, 348, 349. S tr im o n (rîu în M acedonia, azi Strum a) — 72. S tru ve, V. V. — 228. S ty r ia (provincie în A ustria) — 237. S u bc etate (jud. H unedoara) — 321. S u c id a v a (azi C elei, jud. Olt) — 107, 147. suebi, trib germ anic la nord de A lp i — 82, 137, 168, 177, 190. 191. S u eto n iu s, scriitor rom an (70—150
e.n.) — 49, 263, 264, 489. sau Sudas, denum ire dată lexiconului bizan tin şi autorului său răm as anonim (sec. 10) — 1 8 5 ,2 0 1 ,2 1 9 ,4 4 9 ,4 6 0 . sum erieni, locuitori ai v ech iu lu i
Suidas
Sum er — 201. Sunion (localitate în A tica) — 358. Surcea (jud. C ovasna) — 438. Suret-Canale, J. — 210, 228. Susagus, căp eten ie roxolan ă — 199. S u su d a va (localita te daco-getică) — 284. S v is to v (oraş în B u lgaria — 336. Szabo, M. — 53. S za la csk a (localitate în U ngaria) — 396, 401, 404. S zek ely, Z. — 61, 151, 269, 373, 374, 375, 376, 377, 467, 468. S ze n tes-V ek erz u g (cultură do tip) — 36, 37, 321. Szilâgyi, J. ^ 478. S zo m b a th e y , J. — 56. Sylla, dictator rom an (138— 78 î.e.n.) — 68, 69, 72, 73, 88, 97, 100, 172. S y m e , R. — 379;
Ş Ş eica Mică (jud. Sibiu) — 316, 321, 351, Şieu (vale) — 314. Şimleu! S ilvan iei (jud. Sălaj) — 316,
338. Şona (jud. Sibiu) — 321. Ş păln aca (jud. A lba) — 321. Ş tefa n cel Mare, dom n al M oldovei (1457— 1504) — 89. Ştefan, Gh. — 141, 292, 379. Ş tefan ov, Şt. — 379. Ş tirbu , C. —■■373.
524
T T a b ă n -G e lle r th e g y (pe teritoriu l B udapestei) — 277. T a b u la P e u tin g e r ia n a (hartă a dru m urilor an tice d en u m ită astfel după n u m ele editorului, C. P eu tinger din A ugsburg (sec. 16) — 105, 111. Tacitus, îm p ărat rom an (27a— 277 e.n.) — 319, 320. T acitus C ornelius P., istoric ro m an (55— 120 e.n.) — 75, 168, 192, 220, 224, 288, 334, 335, 355. T a m a s id a v a (localitate în Dacia) — 112, 284, 313, 336. T a n a is (azi Don) — 70. T a p a e (localitate în D acia) — 348. ta r a b o s te s , d en u m ire dată în iz v oare n ob ililor d aco-geţi — 164, 184, 195. Tarn, W . W . — 74. taurisci, trib celtic — 19, 70, 79, 137, 205, 206, 230, 231, 232, 233, 235, 236, 237, 238, 239, 240, 242, 247, 250, 274, 297, 493. Taurus (m unţi în A sia, azi A la D agh) — 67. T ă m ă d ă u (jud. Ilfov) — 240. T ă şa d (jud. B ihor) — 316. T ătulea, C. M. — 468. Tchang K ’ian, n ob il ch in ez în tim p u l îm p ăratu lu i W ou-ti (140— 87 î.e.n.) — 139. Teglăs, G. — 61. T eiu (jud. Argeş) — 388. T eleac (jud. A lba) — 321. T eliu (jud. B raşov) — 316. Teliuc (jud. Hunedoara) — 42. Teodorescu, D. M. —■ 149, 222. 304, 343, 344, 354, 355, 370, 374, 380. 381, 382, 474. Teodorescu, I. C. — 151. Teodorescu, V. — 220. Teodoru, S. — 271. T er-A co pia n , N. B. — 228. Teres, rege al odrisilor *-r 88. T euta, regin ă a ilirilor (sec. 3 î.e.n.) — 64. Thasos (insulă în M area Egee) — 46, 312, 368. Theodorus, grec din D ionysopolis — 76. T h eop om p os, istoric grec (sec. 4 î.e.n.) — 88, 89, 143.
T h e r m o p y le (defileu în G recia în
Toynbee, A. J. — 74. Tokei, F. — 228. traco-scitic (stil ornam ental) — 98, 117. Tracia (tara tracilor) — 21, 35, 40, 58, 64,' 65, 66, 71, 72, 74, 77, 79, 93, 95, 96, 101, 119, 122, 125, 131, 138, 155, 157, 168, 176, 177, 202, 241, 243, 245, 249, 254, 261, 264, 268, 312, 397, 490, 493. Traian, îm părat rom an (98— 117 e.n.) — 41, 80, 104, 109, 154, 172, 185, 195, 196, 199, 201, 290, 291, 301, 308, 333, 344, 360, 406, 414, 432, 438, 492. T ra n silvan ia — 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 23, 27, 30, 31. 33, 36, 37, 40, 42, 44, 46, 47, 48, 54, 59, 60.. 84, 118, 128, 129, 130, 131, 134, 135, 137, 139, 140, 150, 177, 178.. 240, 249, 260, 275, 321, 338, 348,. 352, 355, 372, 387. 396, 398, 424, 432, 433, 490. T ra n sm arisca sau T ran sm a risiim (azi T utrakan. în Bulgaria) — 111. T im iş (rîu) — 112. T re tia k o v , P. N. — 75, 229. T im o c (vale) — 104. Treu, K . — 143, 269. T in o s u (jud. P rahova) — 317, 337. tribali, trib tracic din sudul D u T is a , 1. (rîu) — 17, 19, 25, 112, n ării — 282. 239, 240, 241, 275, 279 ; 2. (cîm - T rotuş (rîu)— 318. pie) — 36, 37, 38. T ruşeşti (jud. B otoşani) — 24. T isch ler-D echelette (cronologie) — 27. T riim pler, D. — 52, 57. T isesti — Tg. Ocna (jud. B acău) T r y n k o w s k i, J. — 145, 496. — '318, 337, 372. T udor, D. — 50, 143, 225, 380, 475. Titus, îm părat rom an (79— 81 e.n.) Tulcea (jud. T ulcea) — 252. — 191. tulingi, trib celtic — 181. Tg. Jiu (jud. Gorj) — 112. Turcu, M. — 61, 468. Tg. M ureş (jud. M ureş) — 112. T u rda (jud. Cluj) — 33. Tg. Ocna (jud. Bacău) —· 24, 318, '337. T u rdaş (jud. A lba) — 19. Tg. Trotuş (jud. B acău) — 112. T u şn ad (jud. H arghita) — 320. T îrn a va Mare (rîu) — 17, 302, 314, T ylis (azi, probabil T u lovo lîngă; 318, 436. K azanlăk, în B ulgaria) — 25, 26. Toc-C hereluş (m onede de tip) 58. — 134. tyrag eţi, g eţii de pe N istru — 70. Tocik, A. — 276, 286. 117, 258, 260, 276, 284. Tocilescu, Gr. G. — 63, 147, 189, T yra s — 1. oraş (azi B elgorod 223, 224, 453, 480. D n jestrovsk ij) — 101, 237, 252, Todorovic, J. — 53, 242, 268, 288. 258, 284 ; 2. rîu (azi Nistru)» Tom aschek, W . — 23, 55, 63, 84, — 116, 125, 283, 285. 142. T o m e şti (jud. H arghita) — 42, 387. Ţ T o m is (azi C oiistanţa, jud. Con Ţara H aţegu lu i — 348. stanţa) — 252, 255, 256, 458. Toporov, VI. — 481. Ţara R omânească — 106.
tre M untele K allidhrom on şi gol ful M aliakos) — 67. T h e s s a lo n ik e (oraş în G recia de nord-est, azi Salonic) — 429. T h o m p s o n , M. S. — 377. T h ia m a r c o s , rege geto-dac — 305, 441, 443, 454, 455. Tiason ίΤιασον), localitate în Dacia, p robabil, Tinosul — 318, 337. Tiberius, îm p ă rat rom an (14—37 e.n.) — 156, 279. T ib is c u m (azi Jupa, jud. CarasSeverin) — 105, 106, 112. T ib is is (azi rîu l Timiş) — 112. T ib r u (rîu în Italia) — 65, 153, 230. T ie r n e y , J. J. —1 51. T ig r a n e s, rege al A rm eniei (95—55 î.e.n.) — 250. T ig r u (fluviu în A sia Mică) — 156. T ih o n o v a , M. A . — 289. T iliş c a (jud. Sibiu) — 122, 176, 221, 316, 317, 329, 359, 369, 370, 371, 391, 399, 401, 403, 426, 428, 429, 434.
525·
u u bieni,
sau
tibi,
trib
germ anic
— 177, 193. U cra in a (în U.R.S.S.) — 1. 25, 115, 150 ; 2. U craina carpatică — 36, 274, 275, 283 ; 3. U craina sub carpatică — 23. U m m e r w a h r , H. R. — 480. U n ga ria — 15, 17, 19, 234, 237, 395, 398, 401, 431. U n taru , I. -— 271. urgi, locuitori la nordul M ării N e gre — 258. U rsachi, X7; — 149, 373, 376. U tid a v a ( Οότιδαυ'! ), loca lita te în D acia — 318, 337. V V alea A n ineşu lui (rîu în M unţii O răştiei) — 367. Valea, M. — 374. V a n O o te g h e m , J. — 272. V annius, conducător al cvazilorgerm anici — 287. V a n ţ-Ş teţ, F. — 49. Varagnac, A . — 54. V arga, E.-— 228. V a m a (anticul O dessos, oraş în B ulgaria) — 256. V a s ili e v , V . — 59, 381, V ă le n i i d e M u n te (jud. Prahova)
— 78. (jud. C araş-Severin), 106, 146, 147. V e d e a (rîu) — 48, 126. V e l e m S z e n t V i d (localitate în U n garia) — 396. V e l l e i u s P a te r c u lu s , istoric rom an (19 î.e.n. — c. 30 e.n.) — 263, 264, 272. V e l i k a j a G o r o z d o v h a (localitate în U craina subcarpatică, reg. B eregov, U.R.S.S.) — 275. V e n d r y e s , J. — 50. V e n e d ik o v , I. — 58. v e n e ţi, trib celtic din G allia — 325. V e r c in g e to r ix , fru n ta ş gali —■ 15, 53, 159, 162, 163, 170, 202, 219, V ă ră d ia
220. V e r g iliu s ,
poet la tin (70 î.e.n. — 19 e.n.) — 268, 458, 481. v e r g o b r e t, judecăto r suprem la celţi — 203, 226. V e s e lo v s c M - B u ş ilă , V . — 375.
526
Vespasian, îm p ărat rom an (79— 81 e.n.) — 191, 334. Vesta, zeiţa v etrei la rom ani
t
— 459.
Vezin a, n ob il dac — 185. V ib a n ta v a r iu m (localitate la nord de g u rile D unării) — 23. V ien a — 239, 240, 440. V ilan -U nguru , J. — 49. V in d iu s Verianus, gen eral rom an, p raefectu s cla ssis din M oesia (sec. 2 e.n.) — 189. V in ok ur, I. S. — 289. V istu la (flu viu ) — 70. V itkin, M. A. — 228. V itru viu , arh itect şi autor rom an scc. 1 î.e.n.) — 463. Visy, Z. — 267, 287, 288. V îrful lu i H u lpe (în ălţim e în M un ţii O răştiei) — 353. V îh v a l in ţ i (localitate în B asara bia) — 113, 283. V îrteju -B u cu r esti (m onede de tip) l — 127. Vlassa, N. — 376. V lcek, E. — 53. Voccio, rege a l celţilo r din N ori cum — 265. V o k u len k o , L. V. — 289. Voicu, Şt. — 211, 228. Vouga, P. — 50, 52, 469, 471, 472, 473. V o v r ie ş ti (m onede de tip) — 275. V rchoslovice (localitate în M oravia) — 287. V H es J. d e — 454. Vrsec (localitate în Iugoslavia) — 120, 146, 149, 280, 319, 432, : 476. Vu lcan (pas) — 352. Vulcănescu, R, — 224. Vulpe, A l. — 37, 55, 59. 60, 63, 143, 154, 220, 288, 336, 373, 374, 375, 376, 379, 382, 408, 426, 456, 467, 474, 475, 479, 481, 482. V ulpe, E. — 375, 376, 472. V u lpe, fi. — 6, 40, 42, 50, 56, 57, W â . 58, 59, 60, 61, 62, 63, 74, 75, Ί β , . ^ Μ 80, 81, 82, 83, 92, 95, 96, 97, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 1 1 2 ,1 1 3 * -S® 122, 123, 126, 130, 133, 135, -136* 137, 138, 139, 141, 142, 143>.:144,/y;:®i 145, 147, 148, 149, 150, 151, 17i,><'KS!;Ş 218, 219, 220, 223, 227, 229, 239,V ^ 246, 260, 261, 267, 268, 269, 270, 271,
272, 374, 456, 477, 494,
288, 375, 469, 479, 495,
308, 376, 470, 481, 496.
334, 379, 472, 484,
33S, 380, 473, 485,
336, 414, 474, 486,
337, 424, 475, 487,
W Wace, A. J. B. — 377. W agn er, N. — 240, 267, 496. W a ld a lg esh e im (stil) — 22. W alhalla, denum ire a p aradisului la v ech ii germ ani — 460. W arner, R. — 50. W a s o w ie z, A. — 269, 270. W atkin s, A . T. — 50. W e b ste r, G. — 142. W eîershausen, P. — 468. W eisberger, L. — 50. ÎVeiss —■ 63. W ern er, J. — 475. W erner, R. — 75. W h eeler, W . — 378. W h ite, J. M. — 226. W iesn er, J. — 225, 479. W ilek en , U. — 74. W ilh elm , A d. — 103, 145, 223. W ilh elm , R. — 151. W illvon sed er, K . — 51, 55. W in k ler, I. — 58, 149, 173, 220, 269, 275, 433, 475, 476, 496. W ou-ti, îm părat ch in ez (140—87 î.e.n.) — 139. W ozniak, Z. — 22, 53, 56, 58, 287. W yss, R, — 52. X X enopol, A. D. — 143, 448, 479. X iph ilin os, autor bizan tin (1064— 1075) — 141. Z Zaharia, Em. — 377. Zaharia, N. — 377. Zaki, A. — 53.
Z a lm o deg iko s, că p eten ie d aco-getă — 130, 131, 133. Zam firescu , D. — 340, 380. Z a m o lx is sau Z a lm o x is, zeu al claco-geţilpi- — ~7§, 164, 444. 448, 449, 450, 451, 452, 453, 454, 455, 456, 457, 458, 459, 460, 462, 466, 467, 495. Zam oştean u, I. — 373. Zam oştean u, M. — 373, 374, 376. 382.' Z a rg e d a v a sau Za rg id a v a (lo ca lita te în D acia) — 104, 112, 113, 117, 118, 119, 120, 124, 283, 296, 337, 393. Zasulici, V. I. — 224. Z a th ra u sthes sau Z a rathu stra, zeu la p erşi — 448, 467. Z ă v is t (lo ca lita te în B oem ia) — 331. Z elin, Κ . K . — 74. Z e m p lin (localitate în S lovacia) — 286, 318, 338. Z etea (jud. H arghita) — 134, 318, 355. Z id o v a r (lo ca lita te în Iu goslavia) — 280, 319, 377. Z im n ice a (jud. T eleorm an) — 22, 26, 35, 173, 327. Z ip pel, G. — 75, 76. Z irid a v a ( Ζιριδαυα ), lo calitate în D acia — 45, 306, 338. Zirra, VI. — 22, 54, 56, 57. 58, 59, 132. Z la tk o vsk a ia , T. D. — 148, 207, 223, 227, 289. Zoltes, conducător al tracilo r m e rid ion ali — 99, 114. Zonaras, istoric bizan tin (sec. 12) — 141. Z o pyrio n, guvern ato r al T raciei în tim p u l lu i A lex an d ru cel Mare — 64, 131. Z yra xes, rege get în D obrogea — 140, 245.
*
fc'
C U P R IN S
ϊ -a g
.
Prefaţă la ediţia 1.........................................................................................................
5
P refaţă
9
la
ediţia
a
II-a ..............................
.............................................
CAPITOLUL I. PREMISELE I N T E R N E ................................n 1. Conceptul
de
L a t e n e .................................................................................. 11
2. C elţii pe teritoriul D a c i e i .......................................................................... 16 3. R elaţiile dintre daci şi c e l ţ i ...........................................................................26 4. De cînd se poate vorbi de un L atene la noi ?
..................................... 33
5. D aco-geţii la sfîrşitu l secolu lu i al II-lea î.e.n.
......................................41
CAPITOLUL II. PREM ISELE
EXTERNE
.
.
.
1. E xpansiunea rom ană în P en in su la B alcan ică şi în Orient
.
. .
64 .
64
2. L um ea „barbară11 de la hotai'ele D a c i e i .............................................69 3. Frăm întările sociale de la R o m a ............................................................72
CAPITOLUL III. CEL DIN Tll Ş l CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN T R A C I A ..................................................................... 77 1. P ersonalitatea 2. N u m ele
lu i
B u r e b i s t a ................................................................... 77
................................................................................................................. 83
529
Pag.
3. în cep u tu l 4. C apitala
d o m n i e i ......................................................................................... 85 ( ?
) ........................................................................................................ 102
5. O r i g i n e a ................................................................................................................. 125
CAPITOLUL IV. POLITICA I N T E R N A 1. U nificarea
........................................152
d a c o - g e ţ i l o r .................................................................................. 152
2. A ctivitatea econom ică şi e d i l i t a r ă .................................................................^£5-—~ 3. O astea şi c u r t e a ................................................................................................ 179 4. S tatu l
........................................................................................................... . 1 8 7
5. F orm aţiunea
s o c i a l ă ......................................................................................... 209
CAPITOLUL V. POLITICA E X T E R N A
............................................ 230
1. R ăzboaiele cu boii şi tauriscii .
.............................................230
2. L uptele cu seordiseii şi încălcarea hotarelor rom ane
.
.
.
.
241
3. C ucerirea cetăţilor greceşti din P on tu l S t î n g ..................................... 243 4. S em in ţiile supuse în estul D a c i e i ............................................................257 5 R elaţiile d i p l o m a t i c e .................................................... .......
CAPITOLUL VI. ÎNTINDEREA STĂ PÎN IR II 1. H otarele de v e st şi nord-\rest
.
2. H otarele de sud, est şi nord-est
.
.
.
.
.
. ...
.
.
.
201
.
273
. : ..............................273
............................................................279
j CAPITOLUL VII. CETĂŢILE. ŞI AŞEZĂRILE CATE DE TIP DAVA . . . . . . .
FO R TIFI .
.
1 A şezări în tărite de Tip D A V A şi cetăţi cu ziduri de piatră
.
. .
290 .
290
2. C om plexul din M unţii O r ă ş t i e i ................................................................... 339
; CAPITOLUL VIII. CULTURA 1. Cultura 2. A rta
530
şi
m aterială
...... ,
.
. .
. . . .
.
. .
;
.
/
.
.................
.
.
383
....
.
384
ş t i i n ţ a ......................................................................................... .............429
