UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE SEMINAR
BISERICA CREŞTINĂ ÎN PRIMELE PATRU SECOLE. ORGANIZAREA ŞI BAZELE EI CANONICE.
Cluj Napoca 2008
1
INTRODUCERE
La un moment din trecut, când omenirea căzuse din rai şi avea nevoie de Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, Cel ce l-a zidit pe om s-a întrupat şi s-a făcut om. Acesta a fost Iisus Hristos, Cel de care au profeţit proorocii şi Cel pe care întreaga lume Il aştepta. Până atunci, toate religiile erau doar încercari risipite ale omului de a-L inţelege pe Dumnezeu. In Hristos, Insuşi Dumnezeu s-a facut om. Unul din multele lucruri pe care Hristos le-a descoperit, în lumea aceasta, a fost putinţa unei relaţii personale cu Dumnezeu, pentru cei ce cred. El şi-a strâns credincioşii si le-a făgăduit că nimic nu va izbândi, niciodată, împotriva Bisericii Sale (Matei 16:18). Aceasta Biserică a fost întemeiată mai întâi pe patimile lui Hristos, apoi pe cele ale Apostolilor Săi, iar apoi pe cele ale mucenicilor, de-a lungul veacurilor (1 Petru 2:21, Coloseni 1:24). Astfel a început creştinismul. După răstignirea, învierea si înalţarea la Ceruri a lui Hristos, ucenicii Săi s-au adunat împreuna cu mii de oameni, pentru sărbatoarea Rusaliilor. Atunci, întocmai cum proorociseră Sfintele Scripturi si precum chiar Hristos făgăduise,” din cer, fără de veste, sa făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt „1. Ei au început să propovăduiască Calea, Adevarul si Viaţa tutror celor de faţă la sărbătoare, în limbile lor de naştere. Cei ce au primit această descoperire si i-au urmat lui Iisus Hristos au început să fie cunoscuţi drept Creştini. Din acea zi înainte, creştinătatea a fost înzestrată cu tărie şi a început să se răspândească către marginile pământului. De la Ierusalim, ucenicii lui Hristos au calatorit prin întreaga lume cunoscută: Apostolii Petru şi Pavel au mers în Grecia şi Roma, Andrei a mers în Rusia, Marcu în Egipt, Simeon în Anglia şi Africa, Toma a ajuns până în India, iar Matei în Etiopia. Deşi erau în diferite colţuri ale lumii, „inima si sufletul lor erau una”2 şi „propovaduiau un Domn, o credinţă, un botez”3. Pretutindeni unde au mers, ei au numit episcopi, preoţi şi diaconi şi i-au hirotonit, prin punerea mâinilor, spre a fi păstori ai turmei 1 2 3
FA II, 2-4. FA IV, 32. EF. IV, 5.
2
lui Hristos. În puţina vreme Apostolii au adus mulţime de păgâni la Hristos – oameni simpli şi filosofi, cerşetori si împaraţi. Deşi Apostolii au avut parte de prigoane, cazne si chiar de moarte pentru convingerile lor, nimic nu a putut împiedica Credinţa să se răspândească precum focul în toate colţurile pământului. În timpul acestor vremuri grele, de mucenicie, a fost constituită şi întemeiată Biserica.
I.
DESPRE BISERICĂ Biserica este o comunitate divino-umană sau teandrică,(din gr. „Theos” = Dumnezeu,
„andros” = om ) deoarece ea face leagtura între Dumnezeu şi om. Biserica există pe 2 nivele;adică biserica luptătoare, şi biserica triumfatoare. Prin biserica luptătoare întelegem biserica de pe pământ în care omul duce o luptă pentru a ajunge la scpul său ultim pentru care a fost creat, întelegem „o organizaţie instituţională temporală, istorică,vizibilă, umană”4 iar prin biserica triumfătoare înţelegem Biserica din cer, ca organism etern, invizibil. II. VIAŢA BISERICII PRIMARE Toată viaţa Bisericii s-a învărtit în jurul elementelor ei constitutive – cler şi credinciosi. Primele comunităţi creştine „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, că multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Iar toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate îndeobşte. Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi zi de zi într-un cuget stăruind în templu, şi-n casă frângând pâinea, împreună îşi luau Hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudându-l pe Dumnezeu şi având har la tot poprul. Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.”5 Viaţa Bisericii primare a gravitat îndeosebi în jurul jertfei euharistice. III. ORGANIZAREA BISERICII 4 5
Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p. 73. FA II, 42-47.
3
Organizarea şi dezvoltarea Bisericii ca organizaţie a fost lăsată în seama apostolilor care au realizat-o sub călăuzirea Duhului Sfânt. Însă originea organizării Bisericii este atribuită Mântuitorului Iisus Hristos deoarece El i-a ales pe cei doisprezece apostoli care urmau sa fie conductorii Biserici nou-născute. deoarece orice organizaţie mare trebuie să aibe o conducere, şi pe măsură ce creşte, are loc împărţirea funcţiilor şi deci specializarea conducerii, pentru ca organizaţia să funcţioneze eficient. Un program de rugaciune ordonat, si împărtăşirea cu trupul lui Hristos este un rezultat al creşterii Bisericii ca şi organizaţie. Pentru a înţelege condiţiile în care s-a întemeiat Biserica trebuie să ţinem cont că ea îşi desfăşoara activitatea în timp şi spaţiu. „Organizarea bisericească a fost contiţionată de timpul istoric, de cadrul geografic, de legislaţia religios-morală, cutumiară şi canonică, de legislaţia de stat şi de nevoile comunităţii respective.”6 Organizarea Bisericii s-a constituit din patru elemente.7 1. Număr de membrii – de la început Mântuitorul a ales un număr de membrii, care a crescut si a dat naştere unei unităţi sociale . 2. Un scop – scopul membrilor este desavârşirea în virtute, si nu în ultimul rând dobândirea mântuirii. 3. Anumite mijloace – prin care se ajunge la scop, aceste mijlaoce sunt de natură spirituală cum ar fi invăţătura de credinţă, rugăciunea, Sfintele Taine, iar cu alte cuvinte participare la viaţa sacramentală a Bisericii. 4. O autoritate – Biserica a avut încă de la început o autoritate conducătoare ,care a îndrumat pe membrii ei pentru atingerea scopului. Prin cuvintele Mântuitorului „Mergând învăţaţi toate neamurile..” şi a harului apostoliei, Sfinţii Apostoli au avut o juristdicţie universală, erau egali în putere şi în har, si au fost însărcinaţi să organizeze viaţa Bisericii. Această putere a fost transmisă urmaşilor lor, care sunt episcopii, care au fost instalaţi în fruntea Bisericilor întemeiate de ei. Episcopii propovăduiau Evanghelia, săvârşeau Tainele şi ierurgiile, aplicau principiile de organizare şi disciplină în cadrul comunităţii, deci ei au fost conducătorii primelor comunităţi creştine înemeiate de Apostoli. Ei conduceau Biserica Universală în solidar, în 6
Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice, în Ortodoxia, XXXIV ( 1982 ), nr. 3, p. 451 7 Ibidem.
4
sinod; iar individual în eparhiile proprii, iar despre aceasta Sf. Ciprian spune că în epoca primară coducerea Bisericii a fost unitară. Episcopatul ca succesor direct, care avea puterea de a lega şi a dezlega, a fost şi deţinătorul întregii puteri bisericieşti. Avea putere: învăţătorească, sfiinţitoare, şi conducătoare. Ordinea în care să fie exercitată această putere derivă din porunca trimiterii Sfintilor Apostoli la propovăduire „ Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..”8 Atâta vreme, cât nu se găsea o pesoană demnă de episcopat, locul rămânea fără episcop. Episcopul însă nu putea fi fără diacon. Cu timpul, s-a simţit nevoia ca pe lângă episcopi, preoţi şi diaconi să existe şi diaconiţe, ipodiaconi, anagnoşti, psalţi şi ostiari, deoarece în decursul timpului Biserica a primit ceea ce i-a fos necesar deoarece nici un lucru nu este desăvârşit în origine. După moartea apostolilor episcopii comunităţilor creştine se întruneau in soboare, după modelul sinodului apostolic şi soluţionau probleme de interes local şi general pentru întreaga Biserică ecumenică. Prin aceata putem să înţelegem şi că egalitatea episcopilor a rămas elementul evident al succesiunii apostolice , iar această egalitate era o urmare a stării de egalitate în har şi putere a Sfinţilor Apostoli. „ În organizarea şi conducerea ei Biserica primară s-a folosit de normele religioase, morale de legi şi rânduieli specifice şi legi cu caracter juridic, pe care le-a găsit în mediul social-politic, în care ea a luat fiinţă şi s-a dezvoltat.” 9 Legile şi rânduielile bisericeşti cu caracter universal au fost împropriate, adaptate şi traduse de fiecare Biserică locală în limba naţională, însă elementele de bază în organizarea comunităţilor creştine, Biserici locale au fost legislaţia Bisericii universale şi tradiţia canonică a Bisericii respective, la care s-a adugat obiceiul scris şi nescris şi cadrul social-istoric, în care s-a format comunitatea respectivă.
III.1 Principiile organizării Bisericii
8
MT. 28, 19 Diac.asist.univ. Ioan N. Floca, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română în M.A. XIV (1969) nr. 1 – 3, p. 40 – 48. 9
5
În ceea ce priveşte organizarea Bisericii nu există alte principii în afară de cele lăsate de către Mântuitorul, care a fost şi este izvorul legii divine, care a pus la dispoziţia celor ce cred în El, Harul lui Dumnezeu. Princiipiile de bază care au stat la organizarea Bsericii sunt: 1.
ierahic;
2.
sinodal;
3. autocefaliei; 4. autonomiei. Mântuitorul a rânduit ca lucrarea sfinţiitoare a Duhului Sfânt să se săvârşească prin ierarhia divină – episcop, preot, diacon, care erau hirotoniti de apostoli, apoi de episcopi care îşi puteau revendica succesiunea apostolică. Principiul ierarhic dă naştere celor două oficii bisericeşti – eparhia si parohia – necesare pentru bunul mers al Bisericii. Modul fixării ierarhiei canonice a fost statornicit de către comunităţile creştine ca normă şi criteriu în organizarea lor canonică. În epistola 1 Timotei sunt înşirate calităţile şi îndatoririle pe care trebuie să le aibe episcopul, preotul ţi diaconul. „să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuvincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş ci potolit, nu certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi copii ascultători cu toată bunăcuviinţa,să nu fie de curând botezat, să aibă mărturie bună de la cei din afară, nu vorbind în doi peri, nu dedat la vin mult, nu agonisitor de câştig ruşinos, păstrând taina credinţei în cuget curat.” ( I Timotei, cap. 3 ) Aceste principii au fost statornicite la baza organizării Bisericii, „alături de dogme şi percepte morale”10 şi sunt obligatorii pentru fiecare Biserică pentru a rămâne în ecumenicitatea ortodoxă. „Criteriul de bază al acestei ecumenicităţi l-a constituit succesiunea apostolică, prin care s-a evidenţiat tocmai calitatea de a fi sau a nu fi în Biserica lui Hristos, păstrătoarea zestrei primite de la Întemeietorul ei”.11
III.2 Apariţia rangurilor juristdicţionale 10
Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Importanţa principiilor fundamentale cnonice de organizare şi administraţie, pentru unitatatea Bisericii, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XLV ( 1969 ), nr. 3-4, p. 154 11 Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice, în Ortodoxia, XXXIV ( 1982 ), nr. 3, p. 453.
6
Biserica ca şi organizaţie nu face abstracţie de imprejurările exterioare, ci ea şi-a adaptat împărţirea administrativa potrivit autorităţilor civile şi de stat şi astfel prin secolul 3, apare o nouă fomă de organizre, organizarea mitropolitană. După adaptarea organizării Bisericeşti la împărţirea administrativă a statului cu secolul 3 - 4 în organizarea Bisericii au apărut diferite ranguri juristicţionale desprinse din treptele ierarhiei de drept divin. Cu vremea însemnătatea politică a cetăţilor a dus la dobândirea cinstei de onoare a episcopului respectv, astfel au aparut titluri de întîistătător , sau episcop al capitalei, deoarece autonomia bisericească a fost întodeauna raportată la elementul legal, de stat. În înţeles bisericesc autonomia episcopilor este starea de independenţă, de autoguvernare, de conducere de sine stătătoare a eparhiilor faţă de unităţile bisericeşti asemănătoare; iar în înţeles juridic prin autonomie bisericească înţelegem independenţa Bisericii, legal exprimată faţă de stat.12 Prin înfiinţarea sistemului mitropolitan in secolele 3- 4 episcopii şi-au pierdut autonomia absolută, păstrându-se doar o stare de autonomie relativă în conducerea şi organizarea eparhiilor lor,care a rămas până astăzi. Fiecare unitate administrativ – teritorială bisericească a fost legată de o anumită cultură, de o anumită comunitate etnică, luând diverse înfăţişări de manifestare în procesul de organizare a comunităţii ecleziale. Din secolul 4 Biserica s-a adaptat întru totul la sistemul instituţional al statului, inclzându-se în structura lui organizatorică. În aplicarea şi exercitarea principiului adaptării la împărţirea administrativ-politică sa născut expresia „primatul de onoare” al scaunelor din Biserica primară. Aplicarea acestui principiu în organizarea Bisericii a dus la unele deosebiri în organizarea unor Biserici autocefale naţionale. Biserica ca eparhie în cadrul etnic a gravitat de acum în jurul metropolei provinciei, unde îşi afla reşedinţa şi episcopul care primeşte titlul de mitropolit, iar eparhia titlul de mitropolie. În chestiuni de natură dogmatică şi cultică episcopul era obligat să fie într-un cuget în rugăciune şi mărturisire cu ceilalţi episcopi prin intermediul mitropolitului sau a întâistătătorului său. „Pentru Biserica primară normativul sobornicităţii Bisericii a fost
12
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în S.T. X ( 1958 ) nr. 5-6, p.279.
7
unitatea de credinţă în iubire”.13 Constituirea de Biserici autocefale nu a prejudiciat cu nimic unitatea şi ecumenictatea propriu-zisă, ci a întărit-o prin legatura dragostei frăţeşti. Unele scaune episcopale s-au bucurat de la început de o cinste deosebită, datorită originii lor apostolice, importanţei cetăţii sau prestigiului ierarhului respectiv. Bisericile din Alexandria, Antiohia, Roma, Efes, Cezareea Capadociei au fost printre aceste scaune epscopale care au vegheat la păstrarea unităţii ecumenice a Bisericii primare. „Aceste Biserici nu şi-au formlat vreo pretenţie de hegemonie, ci au tradus în faptă porunca de întrajutorare reciprocă, după exemplul lăsat de Sfinţii Apostoli.”14 Bisrica primelor secole n-a cunoscut un drept juristdincţional absolut , recunoscut episcopului din metropolă, ci doar pe acela de colaborare, pe bază de egalitate, a tuturor episcopilor; iar pe aceasta s-a bazat si principiul autonomiei. Adaptarea unităţilor teritoriale, bisericeşti, la împărţirea administrativă, teritorialgeografică şi politică a statului, a fost determinată îndeosebi de motive de ordin practic; care ulterior au fost prevăzute şi de canoanele Bisericii. Astefel unei provincii îi corespunde o mitropolie , unei dieceze un exarhat, iar unei prefecturi un patriarhat.15 Fiecare Biserică autocefală şi-a rânduit şi chivernisit treburile în chip cu totul independent, ţinând seama de condiţiile specifice şi legislaţia ţării în care s-a organizat. Biserica n-a putut să facă abstracţie de administraţia civilă a statului în cadrul căruia a fost chemată săşi desfăşoare misiunea ei.
CONCLUZII
13
Prof. Dr. N. Chiţescu, Sobornicitatea Biserici,în S.T. VII, ( 1955 ) nr. 3-4, p.163 Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice, în Ortodoxia, XXXIV ( 1982 ), nr. 3, p. 465 15 Mihail Costandache, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia XVII, (1965) nr 2, p.230 – 233. 14
8
După cum am arătat în cele mai de sus în periaoda de început a organizării Bisericii, normele religioase şi morale au fost suficiente pentru soluţionare problemelor ivite în cadrul social creştin, respectiv. După o anumită perioadă când aceste norme s-au dovedit insuficiente Biserica a trecut la elaborarea de norme juridice proprii. Pe măsură ce organizarea Bisericească s-a dezvoltat, s-a formulat şi un drept bisericesc, care a fost ţesut pe întâmplările istoriei. Revelaţia şi obiceiul au constituit până în secolul 3 singurele legi fundamentale ale Bisericii. Bisericile locale dinainte de secolul 3 şi-au luat forme variate de organizare şi conducere conform tradiţiei locului, tradiţia se prezenta ca autor al practicilor, iar obiceiul era cel care o confirma. Catalogarea obiceiurilor şi promulgarea unor norme de drept pozitiv au modificat raportul între legile scrise şi obiceiurile nescrise. Iar în secolul 4 legea pozitivă a dobândit deja un caracter prioritar. Procesul de organizare a Bisericii primare a dus la crearea diferitelor tradiţii canonice locale, însă procesul de uniformizare a cultului şi ritului creştin precum şi al organizării administrative a comunităţilor locale s-a înfăptuit la sinoadele locale, provinciale, si la cele ecumenice. Aceasta ar fi evoluţia procesului istoric al organizării Bisericieşti până la sinodul 1 ecumenic inclusiv. Principiile canonice fundamentale ale organizării bisericeşti, bazele canonice şi cele mai vechi izvoare ale dreptului bisericesc rămân şi astăzi elemente constitutive în organizarea oricărei Biserici locale.
9
Bibliografie
1. Sfanta Scriptura, EIBMBOR, Bucuresti, 1995 2. Ortodoxia, nr. 3 , 1982. pp. 451 – 470. 3. Ortodoxia, nr. 2 , 1965. pp. 230 – 233. 4. Creştinismul de-a lungul secolelor, Earle E. Cairns, 2001. 5. Studii teologice, nr. 3-4, 1955, p.163. 6. Studii teologice, nr. 5-6, 1958, p.279. 7. Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, 1969, pp. 40-48. 8. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4, 1969, p. 154
10
