UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ D.S.E.B.C.
Relaţia Biserică-Stat
COORDONATOR PROF. Univ. Dr. GHEORGHE ANGHELESCU
STUDENT MASTER ANUL II SEM. I Rotaru Adrian Mihai Târgovişte
2011
2
Cuprins Introducere 1. Privire generală asupra relaţiei dintre Stat şi Biserică 2. Relaţia Biserică-Stat în societatea actuală Concluzii Bibliografie
3
Introducere Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către Mântuitorul Iisus Hristos, pe cruce şi în mod văzut în urma predicii sfinţilor apostoli la Cincizecime,1 ea are ca scop sfinţirea membrilor ei. Statul însă, are menirea de a oferi cetăţenilor săi garanţia unei vieţi normale, în toate domeniile de activitate2. Relaţia generică dintre Biserică şi stat, reprezintă de la bun început un laitmotiv al prezenţei Creştinismului în istorie. Distincţia fundamentală operată prin persoana lui Hristos, om şi Dumnezeu, între ceresc şi pământesc în materie politică va duce la atitudinea aparent detaşată a creştinului dar, care se roagă inclusiv pentru formele de stăpânire noncreştine (cf. Romani 13). Este motivul pentru care creştini nu se organizează în grupări revoluţionare, nici nu au în vedere răsturnarea raporturilor de putere, nu contestă autoritatea publică şi nici nu se consideră din punct de vedere civic altfel decât ceilalţi. Ruptura se va produce în momentul în care statul roman îşi va impune cu forţa propria lui religie civilă şi va condiţiona loialitatea faţă de cetate prin loialitatea cultică faţă de cezarul3 devenit Dumnezeu. Biserica nu şi-a formulat o teză de credinţă despre o anumită vreme sau despre condiţiile ei, tot aşa ea nu şi-a fixat o învăţătură sau o doctrină a ei, nici despre Stat şi despre raporturile sale cu acesta, ea se ghidează numai după principiile care decurg din situarea şi lucrarea ei în timp. Nici în Sfânta Scriptură, nici în Sfânta Tradiţie şi nici în Sfintele Canoane nu se găseşte vreo învăţătură despre Stat. În Sfînta Scriptură nu se vorbeşte de stat, ci numai de 1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 2, p. 137. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR , Bucureşti 1987, p. 445. 3 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.56.. 2
4
stăpânirea pe care o reprezintă Statul în genere, de atitudinea pe care trebuie sa o aibă credincioşii şi Biserica faţă de această stăpânire.4 Atitudinea Bisericii faţă de Stat s-a reflectat şi în normele ei legale, în canoane, şi chiar în cultul ei public, prin rugăciunile ei speciale, pentru stăpânirea politică, pentru conducerea statelor.5 Statul este de regulă conştient de chemarea sa de a clădi viaţa poporului pe principiile binelui şi dreptăţii, îngrijindu-se atât de bunăstarea materială, cât şi de cea spirituală a societăţii. De aceea, Biserica poate coopera cu statul în chestiuni de pe urma cărora beneficiază atât Biserica însăşi, cât şi individul şi societatea. În lumea contemporană, statul se prezintă de obicei secular, nelegat de niciun fel de angajamente religioase. Cooperarea sa cu Biserica se limitează la câteva domenii şi se întemeiază pe neamestecul reciproc în treburile celuilalt. Biserica nu trebuie să-şi asume funcţii rezervate statului, dar poate cere sau poate îndemna autoritatea de stat să-şi exercite puterea în unele cazuri, dar decizia în această chestiune rămâne statului. Statul nu trebuie să intervină în viaţa Bisericii, în transmiterea credinţei, în viaţa ei liturgică, sau în practica duhovniciei etc. Biserica aşteaptă de la stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.6 „Condiţiile cooperării Biserică-stat trebuie să fie corespondenţa participării Bisericii la eforturile statului cu natura şi chemarea Bisericii, absenţa dictatului statului în activitatea socială a Bisericii şi neimplicarea Bisericii în sfere ale activităţii statului unde acţiunea ei este imposibilă din motive canonice sau de alt fel.”7 1. Privire generală asupra relaţiei dintre Stat şi Biserică 4
Pr. Dr. Ion Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIMBOR, București, 1984, p. 461. Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 280. 6 Ioan I. Ică Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 194. 7 Ibidem, p. 200. 5
5
Din punct de vedere istoric, atât legile religioase, cât şi cele seculare vin din aceeaşi sursă şi multă vreme au fost doar două aspecte ale unei singure sfere legale.
8
Statul creştin a folosit de obicei legea epocii păgâne. Codex
Justiniani a determinat timp de secole sistemul bizantin şi a avut un impact considerabil asupra dezvoltării dreptului în Rusia şi în ţări vest-europene atât în Evul Mediu, cât şi în epoca modernă. Cadrele legale fixate de Justinian privind relaţiile dintre Biserică şi stat au reglementat viaţa Imperiului Bizantin până la căderea sa9. Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin. Biserica a pătruns în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în toate chestiunile vieţii Bisericii.10 Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a fost însă cea a propovăduirii şi apărării credinţei. Apărarea credinţei nu a fost doar o preocupare a ierarhiei Bisericii, ci şi a basileilor, iar ierarhii puteau să discute ori să condamne actele de guvernământ. Amestecul puterii politice în viaţa Bisericii a adus şi lucruri bune pentru Biserică. Dar, deşi aşa de strâns unite, Biserica şi statul au rămas două realităţi distincte, fiecare avându-şi ierarhia proprie. Deşi păstrător al tezaurului învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia strânsă cu puterea politică bizantină, creştinismul nu a fost nici etatizat şi nici păgânizat. 11 Datorită circumstanţelor politice şi istorice diferite în care s-a dezvoltat Biserica Romei în Occidentul medieval, catolicismul occidental a cunoscut o evoluţie ecleziologică diferită de Ortodoxia răsăriteană. Dacă în Răsărit, în condiţiile unui Imperiu puternic, Ortodoxia a luat forma unei Biserici de stat imperiale având în centru simfonia între monarh şi pentarhia patriarhilor, în Occident absenţa unui împărat şi conştiinţa primatului petrin al Bisericii Romei 8
Ibidem, p. 205. Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Op. cit, p. 300. 10 Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. II, Bucureşti, EIBMBOR, 1993, p. 73. 11 Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 23. 9
6
au făcut ca acesta să ia forma unei monarhii de tip imperial, iar Biserica să fie gândită juridic în termeni de putere centralizată, nu de comuniune sacramentală.12 În U.E. se întâlnesc trei modele de relaţie între stat şi biserică13: - separaţie radicală sau modelul francez, - modelul identificării totale sau modelul englez şi - modelul cooperării distincte sau modelul german. În Grecia, ca stat ortodox şi membru al U.E. relaţia dintre stat şi biserică este cuprinsă de unii teoreticeni la modelul englez dar cu specificaţia că Biserica Greacă este o Biserică Naţională autonomă care se conduce sinodal, iar episcopii sunt doar recunoscuţi de stat.
12
Ioan I. Ică jr, Conciliul Vatican II, Reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare. Reflecţiile unui teolog ortodox, http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200404.asp?id=1 13 Pr. Aurel Cristian Tomescu, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în integrarea Europeană a României. Exigenţe, probleme şi perspective, în http://www.episcopiacaransebesului.ro/index.php
7
2.Relaţia Biserică-Stat în societatea actuală Relatia Biserica – Stat trebuie înţeleasă
astfel încât acestea să fie
recunoscute ca făcând parte din diferite structuri de putere. Se consideră, pe drept cuvânt că postmodernismul, sau mai bine zis ceea ce numim astfel, determină un nou tip de interactiune între Biserica şi Stat. Aceasta se datorează evident noilor reconsiderări postmoderne. Oamenii bisericii de azi nu mai traiesc în imaginarul static al cladirilor de cult. Dimpotriva sunt cei care traiesc 98% din timpul lor într-un spatiu al imaginarului dinamic determinat de graba ontologică fiinţială caracteristică postmodernului. Sunt cei care nu mai au acel „răgaz aristotelic”14 ce ar oferi posibilitatea staticului şi astfel al siguranţei păstrării valorilor tradiţionale. Omul
postmodern
Postmodernitatea rediscută
se
constituie
pe
o
dinamică
existenţială.
astfel statutul ontolgic al fiinţei umane, care
determină o noua evaluare axiologică ce sfârşeşte paradoxal în relativizare valorică. Nimic nu va mai fi ridicat la rangul de adevarată valoare de omul postmodern, pentru că totul serestrânge, sau poate se extinde la o pluralitate acceptată şi la reconsiderarea toleranţei culturale şi de orice gen. Pluralitatea se manifestă prin acceptarea inacceptabilului. Nimic nu mai poate fi afirmat suprem, pentru că toti trebuie să locuim împreună indiferent de culoarea politică, eclesială şi religioasă. Iar paradoxul care tocmai se naste din această idee a pluralităţii şi tolerantei este dat de faptul ca tolerantul este intolerant cu privire chiar la tolerantul însuşi. Şi aceasta impune un nou tip de religiozitate crestină. Omul Bisericii apare dintr-o dată un tip obişnuit, nu cel retras în pustie, sfântul, nici chiar reperul într-o societate, ci un cetăţean ca şi ceilalţi. Normele impuse de el, cele ale Bisericii, pot părea vetuste şi inacceptatbile pentru sociatatea modernă. Trebuie 14
http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html
8
să tolereze totul, chiar dacă Tradiţia refuză aceasta. Omul Bisericii devine astfel, din persoană un individ. Dar nu numai toleranţa se propune grosolan fiinţei eclesiale, ci şi nevoia unei noi imagini. Astfel are loc o re-ontologizare. Daca pentru greci exista fiinţa, pentru moderni cunoaşterea, pentru omul postmodern ceea ce există nu mai este nimic din toate acestea ci dimpotrivă este imaginea. Traim intr-o lume plina de imagini, de semne, singurele care există cu adevarat. „Imaginea devine pentru noi mai mult decât o moda – o lume. Iata că lumea s-a facut imagine. ”15 Totul în massmedia este reclamă şi imaginea trupului. Imaginarul atacă eclesialul pentru că postmodernul e obişnuit să aleagă între imagini. Noul termen de apreciere al celor doua instituţii, pe care postmodernismul îl impune, ce ţine de noul tip de cerinţe politico-filosofice este dat de relaţiile de putere. Discutia despre putere devine postmodernă în momentul în care ea este discutată în contextul adevarului, a toleranţei şi pluralităţii. Orice institutie care pare a reprezenta o structură de putere, este cu atât mai mult condamnată cu cât îşi impune, evident sau nu, aceasta putere. Perspeciva instututiilor de control social oferită statului vizează, impunerea unui anumit tip de discurs. De aici va rezulta temeiul clasificarilor acţiunilor umane în normale sau deviante, ceea ce legitimează şi creează cale liberă abuzului de forţă. Statul propune şi un discurs închis, la care nimeni nu are voie să adauge sau să scoată ceva; orice incercare de acest gen e pedepsită. Biserica a propus un astfel de discurs, de la disciplina arcană până la cruciade16 şi nu numai, dar acesta nu mai caracterizează biserica de azi. Legitimitatea discursului său se discuă în cadrul intâlnirilor confesionale. Biserica are, de fapt şi această misiune de a rezolva disputele ce ţin de 15 16
Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pg. 79. Pr. prof. Ioan Rămureanu, Op. cit, p. 244.
9
discursuri prin domeniul dialogului, pentru că discursul pe care ea îl propune ea are legitimitate divină. Acesta este discursul prin excelenţă, singurul spre care tinde de fapt fiecare Biserică. Putem considera astfel că în relatie cu Statul, Biserica îşi dovedeste o mai profundă reconsiderare a adevaratelor valori şi oferă, de fapt, libertate celor care nu ţin acelasi tip de discurs.17 Deosebirea fundamentală între Stat şi Biserică se bazează pe faptul că legitimarea puterii statului este conventională şi deci trecătoare, seculară, în timp ce a Bisericii este divină. Dacă Statul are rolul de a restrânge consecinţele păcatului social, Biserica o are misiunea conducerii pe om în Împaratia lui Dumnezeu. Evident statul are datoria de a asigura libertatea persoanelor18 cât şi libertatea individului de a crede orice şi în orice intensitate etc, însă libertatea aceasta nu trebuie să vizeze lezarea libertăţii celuilalt. Statul trebuie să facă acest lucru tocmai datorita noului tip de filosofie pe care şi l-a însuşit. Postmodernismul pur şi simplu nu mai acceptă o valoare singulară, ci orice alteritate şi acceptă până şi nefiinţa. Astfel, Statul produce un anumit tip de cultură pentru că actionează motivat fiind de o filosofie pe care şi-a însuşit-ode aceea discursul său va fi coercitiv. Biserica este chemată să confrunte acest tip de discurs. Este, de fapt, datoria Bisericii de a proclama discursul ei legitim şi de a-l prezenta ca perspectivă adevarată în cadrul unui dialog rational bazat pe Sfintele Scripturi. Aceasta va fi adevarata misiune a Bisericii secolului XXI, de-a ramâne fidelă Scriptură. „Într-o lume care tolerează totul, cei care vor proclama singurul Adevar, vor fi intoleraţi de toti cei care se luptă pentru toleranţă.”19
17
http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html Pr. Mihai Valica..., Teologie socială, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 167. 19 http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html 18
10
Concluzii Purtătoarele instituţionale ale celor două construcţiui imaginative-religia şi ideologia-sunt Biserica şi statul. Acestea acţionează în planuri diferite şi independente. Postmodernismul propune un nou tip de relaţionare Biserică – Stat. Revizuirea acestei relaţii se impune în contextul unei influenţe a postmodernismului în domeniul eclesial. Biserica trebuie să fie tolerantă, dar nu în sensul unei scaderi a propriului standard. Biserica trebuie să-şi afirme susţinut mesajul şi să aibă taria de a confrunta sistemul axiologic determinat de stat. Atât Statul cât şi Biserica sunt structuri de putere, însă diferenţa fundamentală este că Biserica are ca argument suprem pe Însuşi Hristos ca şi conducator al ei. Puterea Bisericii şi autoritatea acesteia este reală, însă nu trebuie să abuzeze de ea, nu trebuie să-şi impună puterea, decât prin dialog, modalitate prin care poate fascina viaţa puţincredinciosului sau a necreştinului. Din cauza multiplelor tensiuni şi contraste, Biserica a fost constrânsă să tuteleze interesele proprii în marea lor majoritate. Lumea modernă oferea Bisericii şi celor care au fost sensibilizaţi de dreptul la libertate, noi mijloace de intervenţie, drepturi prea libere ce derivau din ideea radicală şi raţionalistă a secolului, în timp ce completa lor transformare politică a avut un rol important în dezvoltare. „Biserica înr-o societate democratică şi într-un stat de drept trebuie să respecte pluralismul politic şi religios. Statul nu legitimează Biserica în nici o modalitate, chiar dacă aceasta se numeşte naţională. Chiar în situaţie de autonomie din punct de vedere politic, Biserica rămâne mereu solidară cu poporul. Mai mult, ea are obligaţia în animite momente importante, bine
11
precizate, să solicite tuturor forţelor naţiunii să ajungă la un consens politic pentru binele public”20 Biserica, cu dreptul oficiului său şi a competenţei sale, nu se confundă în nici un caz cu comunitatea politică şi nu este legată cu nici un sistem politic şi este în primul rând dovada şi mărturia propriului său caracter transcendent oferit persoanei umane.
20
Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu, Ortodoxia în contextul socio-istoric al Europei de astăzi, în „Almanah biserricesc”, Ed. Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgoviște, 2005, p. 80.
12
BIBLIOGRAFIE
1.
Anghelescu, Prof. Dr. Gheorghe, Ortodoxia în contextul socio-
istoric al Europei de astăzi, în „Almanah bisericesc”, Ed. Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgoviște, 2005. 2.
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, N., Drept canonic ortodox, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1990. 3.
Ică, Ioan I. Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii,
Editura Deisis, Sibiu, 2002. 4.
Idem, Reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare.
Reflecţiile unui teolog ortodox, http://www.studiatheologica.cnet.ro 5.
Marion, Jean-Luc, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
6.
Meyendorff, Jean , Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996. 7.
Mircea, Pr. Dr. Ion, Dicţionar al Noului Testament, EIMBOR,
Bucureşti, 1984. 8.
Radu, Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă,
EIBMBOR, Bucureşti 1987. 9.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992. 10.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică ortodoxă,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 2. 11. Tomescu, Pr. Aurel Cristian, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în
integrarea Europeană a României. Exigenţe, probleme şi perspective, în http://www.episcopiacaransebesului.ro/index.php 12.
Valica,
Pr. Mihai..., Teologie socială, Editura Christiana,
Bucureşti, 2007.
13
