familia crestina claudiu dumea

SPIRITUALITATE 14

Din aceastã colecþie au mai apãrut: 1. Claudiu Dumea, Vã invit la bucurie. 2. Claudiu Dumea, Cuvintele de pe urmã rostite de Cristos pe cruce. 3. Anton Dancã, Alter Christus. Consideraþii despre chemarea ºi trãirea preoþeascã. 4. Ludovic Gillot, Meditaþia. 5. Fiorenzo Angelini, Între oameni. 6. Claudiu Dumea, Dacã vrei sã fi desãvârºit. 7. Claudiu Dumea, Fericirile. 8. Claudiu Dumea, Viciile capitale. 9. Carlo Maria Martini, A pune ordine în viaþa proprie. Meditaþii asupra textului „Exerciþii spirituale” a sfântului Ignaþiu de Loyola. 10. Cristinel Fodor, Direcþiunea spiritualã în seminarul diecezan. 11. Anton Dancã, Itinerarul iubirii Maicii Domnului. 12. Robert Wiecek, Ineditul în cotidian. Exerciþiile spirituale în viaþa curentã. 13. Claudiu Dumea, ªarpele ºi Mielul. Meditaþii despre pãtimirea lui Cristos. 14. Claudiu Dumea, Familia creºtinã.

CLAUDIU DUMEA

FAMILIA CREªTINÃ

Sapientia

Iaºi – 2005

Imprimatur † Petru GHERGHEL Episcop de Iaºi 29.03.2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României DUMEA, CLAUDIU Familia creºtinã / Claudiu Dumea. - Iaºi : Sapientia, 2005 ISBN: 973-8474-55-8 28:392.3

© 2005 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Vãscãuþeanu 6 RO – 700462 Iaºi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.itrc.ro e-mail [email protected]

CUPRINS

Sigle ºi abrevieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Cãsãtoria în planul de iubire al lui Dumnezeu. Cãsãtoria creaþiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 Cãsãtoria rãscumpãrãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 Caracteristicile cãsãtoriei creºtine . . . . . . . . . . . . 33 Pãrinþii: colaboratori ai lui Dumnezeu Creatorul . . 42 Educaþia: cine o face? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51 Educaþia: cum se face? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 Familia, chematã la sfinþenie . . . . . . . . . . . . . . . . 73 Viaþa sacramentalã în familie: botezul ºi spovada . . 82 Euharistia, hrana spiritualã a familiei . . . . . . . . 88 Sfânta familie de la Nazaret, modelul familiilor creºtine . . . . . . . . . . . . . . . 95 Pregãtirea pentru cãsãtorie . . . . . . . . . . . . . . . . . 103 Pãstreazã-te curat! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108 Încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116

SIGLE ªI ABREVIERI 1. Sfânta Scripturã Gen Ex Dt Ps Prov Is Ier Sir Mt Mc Lc In Rom 1Cor 2Cor Ef Col 1Tes 1In

Cartea Genezei Cartea Exodului Cartea Deuteronomului Cartea Psalmilor Cartea Proverbelor Cartea profetului Isaia Cartea profetului Ieremia Cartea lui Ben Sirah Evanghelia dupã sfântul Matei Evanghelia dupã sfântul Marcu Evanghelia dupã sfântul Luca Evanghelia dupã sfântul Ioan Scrisoarea sfântului apostol Pavel cãtre Romani Scrisoarea întâi a sfântului apostol Pavel cãtre Corinteni Scrisoarea a doua a sfântului apostol Pavel cãtre Corinteni Scrisoarea sfântului apostol Pavel cãtre Efeseni Scrisoarea sfântului apostol Pavel cãtre Coloseni Scrisoarea întâi a sfântului apostol Pavel cãtre Tesaloniceni Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican GS LG

Constituþia pastoralã despre Biserica în lumea contemporanã Gaudium et spes Constituþia dogmaticã despre Bisericã Lumen gentium

3. Alte sigle ºi abrevieri CBC FC HV

Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, Bucureºti 1993 IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaþia apostolicã Familiaris consortio PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae

INTRoDUCERE Printre primele lucruri pe care le-am învãþat de mici copii la catehism sau de pe buzele mamei se aflã cele ºapte sacramente. Cele ºapte sacramente sunt: întâi Botezul, al doilea Mirul, al treilea Euharistia, al patrulea Pocãinþa, al cincilea Maslul, al ºaselea Preoþia, al ºaptelea Cãsãtoria. Ultimul sacrament e Cãsãtoria. ªi fiindcã este enumerat ultimul, ne-am putea imagina cã acest sacrament este pe ultimul loc ºi ca importanþã, cã este cel mai puþin important dintre toate. Or, apostolul Pavel, în Scrisoarea cãtre Efeseni, vorbind despre Cãsãtoria din care se naºte familia creºtinã spune cã taina aceasta, sacramentul acesta e mare (cf. Ef 5,32). Despre nici un alt sacrament nu face o asemenea remarcã. Într-un fel, am putea spune cã taina aceasta este cea mai mare dintre toate, cãci, dacã n-ar exista familia care sã procreeze copii, cine sã primeascã Botezul ºi Mirul? Cine sã primeascã Preoþia? De unde sã luãm preoþii care sã celebreze Euharistia, sã dezlege de pãcate la spovadã, sã ungã bolnavii? Dupã ce preotul Giuseppe Sarto, viitorul papã ºi sfânt Pius al X-lea, a fost consacrat episcop, i-a spus mamei sale, arãtându-i inelul de episcop de pe degetul sãu: „Ia te uitã, mamã, ce inel frumos am!” Mama sa i-a rãspuns, arãtându-i inelul din metal simplu de pe degetul ei: „Tu nu ai avea acest inel de aur, dacã nu aº fi avut eu mai întâi acest inel de cãsãtorie”. Cãsãtoria, familia, iatã tema reflecþiilor pe care le vom face împreunã în aceste zile.

8

FAMILIA CREªTINÃ

Când am început sã pregãtesc aceastã serie de predici, nu ºtiam cu ce sã încep. Era în zilele Crãciunului, când la toate emisiunile de televiziune apãrea Moº Crãciun, pe care copiii îl aºteptau cu nerãbdare. Copiii, întrebaþi ce aºteaptã sã le aducã Moº Crãciun, rãspundeau: care jucãrii, care hãinuþe, care prãjituri. Atunci ochii mi-au cãzut pe o scrisoricã pe care o fetiþã din oraºul Prato, din Italia, a trimis-o unui ziar spre publicare. Scrisoarea nu era adresatã lui Moº Crãciun, ci pruncului Isus: Dragã pruncuºorule Isus, tãticul a plecat de acasã acum trei ani e un gol atât de mare în familia noastrã! Mãmica nu mai iese din casã ºi plânge, deoarece nu este însoþitã de tãticul, aºa cum sunt însoþite alte mãmici de soþii ºi copiii lor. Eu uneori încerc sã o mângâi, dar nu pot sã-mi stãpânesc lacrimile ºi plâng ºi eu împreunã cu ea. Pruncule Isus, vei veni în curând în mijlocul nostru ºi îþi cer un singur lucru: adu-l înapoi pe tãticul, ca sã stea împreunã cu mama ºi cu mine. ªi dacã îmi împlineºti dorinþa, promit sã-þi dãruiesc în întregime inima mea.

Zilnic, ziarele ºi televiziunea ne bombardeazã cu ºtiri care mai de care mai cutremurãtoare: crime, violuri, sinucideri, accidente, turnurile gemene din New York lovite de teroriºti, rezultând 6000 de morþi, rãzboiul necruþãtor din Irak transmis în direct, 50 000 de oameni îngropaþi sub dãrâmãturi în cutremurul din Iran, un avion care se prãbuºeºte în Marea Roºie ºi pier vreo 140 de oameni, atentate sinucigaºe º.a.m.d. Dar toate aceste nenorociri se întâmplã departe de noi: New York-ul e departe, Irakul la fel, Marea Roºie poate nici nu ºtim pe unde se aflã pe hartã, ºi nu ne mai dãm seama ce se întâmplã sub ochii noºtri: cã cele mai mari catastrofe ºi cutremure se petrec între pereþii

INTRODUCERE

9

caselor noastre. Câte lacrimi, câtã suferinþã, câte rãzboaie în familiile noastre, victime fiind, în primul rând, copiii nevinovaþi. Cele mai mari tragedii se consumã în familii. Ce mãcel, ce genocid, ce hecatombe, ce holocaust în familiile noastre! Ne-am îngrozit de atacul terorist de la New York, în care au fost uciºi 6000 de oameni, ºi nu ne îngrozim de cei 68 de milioane de copii nevinovaþi uciºi anual în lume prin avort. Popoarele civilizate duc un rãzboi necruþãtor împotriva terorismului din lume, dar nu duc vreun rãzboi împotriva terorismului din propria familie. Duºmanul neamului omenesc a gãsit metoda cea mai simplã de corupere ºi de distrugere a omenirii ºi, în special, a popoarelor creºtine: distrugerea familiei. Când reuºeºte sã distrugã o familie, el reuºeºte sã distrugã generaþii întregi care ies din acea familie. Ne plângem cã astãzi societatea e bolnavã, cã lumea a înnebunit, cã trãim în Sodoma ºi Gomora. E adevãrat, dar societatea e bolnavã fiindcã familia e bolnavã. Familia este celula societãþii. Nu poate fi o societate sãnãtoasã cu familii bolnave moral, dupã cum nu poate fi corp uman sãnãtos cu celule bolnave, canceroase. Ce a dus în timpurile noastre la prãbuºirea, la degradarea familiei, ºi aceasta, din pãcate, tocmai la popoarele de civilizaþie ºi culturã creºtinã? Mai întâi au fost ideologiile dominante care s-au impus, gândirea modernã ce s-a îndepãrtat de gândirea lui Cristos, de învãþãtura evangheliei. E un proces de gândire care a început în Occident cu vreo 500 de ani în urmã, ºi care a evoluat, dând naºtere la ideologiile actuale ateiste, materialiste, consumiste, hedoniste, care dominã aºa-zisa lume civilizatã, care vãd în cãsãtorie ºi familie orice în afarã de capodopera mâinilor lui Dumnezeu.

10

FAMILIA CREªTINÃ

Astfel, pentru ideologia marxistã, cãsãtoria, familia monogamicã este o invenþie a burgheziei, un produs al capitalismului. Pentru reproducerea umanã de calitate, normalã ar fi familia colectivã, cireada umanã, ºi folosirea metodelor de reproducere din zootehnie. Pentru ideologiile laiciste, aconfesionale, familia, cãsãtoria nu este impusã de vreo lege a naturii bazatã pe diversitatea de sexe, ci e un act al voinþei libere a omului. Din punct de vedere juridic, e cel mult un contract care se încheie ºi se desface dupã bunul plac. Aºa o definea celebrul filozof Immanuel Kant: „Cãsãtoria este un contract care consimte folosirea reciprocã a propriilor pãrþi ale corpului”. De altfel, nici sexul nu þine de vreo lege a naturii, ci tot de voinþa omului: de unde schimbarea sexului pe care o practicã transsexualii. Cãsãtoria e un contract pe care pot sã-l încheie între ei ºi doi bãrbaþi sau douã femei. De aici, o monstruozitate la popoarele civilizate, pe care nu o gãsim vreodatã în istorie nici mãcar la popoarele cele mai barbare: legalizarea cãsãtoriei între homosexuali. Existenþialismul ateu, o altã ideologie care dominã lumea contemporanã, combate cu putere cãsãtoria, considerând-o o catastrofã, o instituþie retrogradã ºi nefastã, nãscutã din ignoranþã ºi prejudecatã omeneascã; familia e o închisoare care îngrãdeºte libertatea ºi autoafirmarea persoanei, în care se învaþã lucrurile cele mai dãunãtoare; orice altã ºcoalã, oricât de proastã, e mai bunã decât ºcoala familiei. Sexualitatea nu are nici ea vreo semnificaþie impusã de vreo lege divinã sau naturalã: singura semnificaþie este aceea pe care i-o dã omul. În contextul cultural actual gãsim patru cliºee, patru semnificaþii date sexualitãþii: sexualitatea este un mod sau un gest de exprimare

INTRODUCERE

11

a unei relaþii, aºa cum sunt atâtea alte moduri sau gesturi; e un suvenir, o amintire a unei anumite întâlniri: amintirea unui concediu la mare, a unei excursii, a unui revelion; sexualitatea e un câmp de competiþie între bãrbat ºi femeie, locul unde se mãsoarã forþele dintre sexe; semnificaþia nevroticã pe care o dã psihanaliza lui S. Freud: sexualitatea ca eliberare de stres, de singurãtate, de complexe, de angoase, e singura cale de vindecare, singurul remediu împotriva nevrozelor; sexualitatea ca satisfacþie, consolare, desfãtare supremã; singura pentru care omul meritã sã trãiascã. Aceastã ultimã semnificaþie, care nu þine de sfera raþionalitãþii, ci a instinctualitãþii ºi a pasionalitãþii, concret, duce la douã situaþii paradoxale ºi contradictorii, ce se reflectã, în special, în literaturã, în romane ºi poezii, de pildã, în poeziile lui Eminescu: fie la o idealizare, la o idolatrizare a sexualitãþii, cãpãtând uneori nuanþe mistice – cherchez la femme –, ca în cultele pãgâne ale fertilitãþii sau în cultele satanice, fie în deziluzie, în scârbã totalã, care poate sfârºi uneori cu sinuciderea. La chair est triste, hélas! („Carnea, vai, e tristã!”) – se tânguia dezolat poetul francez Mallarmé. E constatarea la care ajunge inevitabil omul care îºi trãieºte sexualitatea la nivel doar animalic. Cu mult înaintea lui Mallarmé, romanii pãgâni ajunseserã la aceeaºi concluzie exprimatã într-un celebru dicton: Animal, post coitum, triste („Animalul, dupã împerechere, este trist”). Cu toatã idealizarea ºi idolatrizarea sexului opus, scriitorul Chesterton ne aratã cum se apreciazã ºi cum se taxeazã reciproc bãrbaþii ºi femeile concret: dupã standardele masculine, orice femeie este nebunã, iar dupã standardele feminine, orice bãrbat este un monstru. Sau, dacã vreþi, în variantã româneascã, bãrbatul, uneori, ºi femeia, întotdeauna e dracul.

12

FAMILIA CREªTINÃ

Dar, fãrã îndoialã, cã la rãspândirea în lume a acestor ideologii, cu toatã corupþia ºi imoralitatea care se nasc din ele, au fost ºi sunt mijloacele de comunicare în masã: tiparul, radioul, filmele, televiziunea, Internetul, care, în sine, sunt bune ºi ar trebui sã fie folosite pentru binele ºi folosul sufletesc al oamenilor, dar care au ajuns în cea mai mare mãsurã în mâinile Satanei care le foloseºte pentru a distruge cãsãtoria ºi familia ºi, prin aceasta, sã corupã, sã degradeze societatea ºi omenirea. Un adevãrat puhoi de imoralitate, de murdãrii, de dejecþii se revarsã în toate casele prin ecranele televizoarelor: pornografie, filme imorale, emisiuni fãcute de depravaþi ºi depravate care pretind cã fac educaþie sexualã, publicitate pentru avort ºi practici anticoncepþionale. Vedete de film, de muzicã la modã, VIP-uri, care practicã amorul liber, adulterul, care îºi schimbã partenerii de viaþã mai des decât maºinile, au ajuns modele de invidiat, de admirat, de imitat. Cuvântul „iubire”, cel mai frumos cuvânt din lume, pe care sfântul Ioan îl foloseºte pentru a-l defini pe Dumnezeu, e compromis, înjosit, murdãrit, trivializat. Cuvântul iubire este redus la dimensiunea sa biologicã, animalicã. Victimele sunt, în primul rând, cei tineri. Acum câþiva ani, ziarele italiene au publicat testamentul unui tânãr care s-a sinucis la vârsta de 18 ani. Tânãrul spunea în biletul ce l-a scris înainte de a se sinucide: Dau pãmântului trupul meu, sufletul meu îl dau Satanei în care, din nefericire, nu pot sã nu cred. Satanei dau ºi sufletele scriitorilor care m-au dus la pierzare, Satanei dau ºi sufletele celor care mi-au permis sã citesc cãrþile pe care le-am citit.

INTRODUCERE

13

Ne întrebãm: cine poate salva lumea din criza în care se aflã? Cine poate salva poporul nostru din mocirla în care este scufundat? Politicienii cu minciunile ºi demagogia lor? Uniunea Europeanã în care ne imaginãm cã vom gãsi paradisul? Ingineriile economice ºi financiare cu care ne ameþesc deþinãtorii de putere? Nu, ci numai redresarea ºi vindecarea moralã ºi spiritualã a familiei, cãci din familie iese fie sfântul, fie delincventul. Fãrã familii creºtine sãnãtoase, vom fi în continuare un popor de delicvenþi. Nu încape îndoialã cã, în trecut, familia trãia o viaþã mult mai normalã, mai fericitã, într-un climat patriarhal liniºtit, tradiþional, nepoluat moral. Astãzi, situaþia e cu totul alta. Familia e mult mai expusã, mai ameninþatã, atmosfera moralã e cu totul otrãvitã. Pentru a nu se lãsa dusã de curentul lumii, am putea spune cã e necesar eroismul. Spune un proverb cã fuga este ruºinoasã, dar e sãnãtoasã. Când este vorba de salvarea familiei, fuga nu e ruºinoasã ºi e întotdeauna sãnãtoasã: fuga de pericole, de mentalitãþile la modã, de tot ce o ameninþã. Exemplu în aceastã privinþã ne este sfântul Iosif. Când familia i-a fost ameninþatã cu distrugerea, nu a stat la discuþie, nu a negociat cu Irod; a luat pruncul ºi pe mama sa ºi a luat-o la fugã, nu s-a oprit pânã în Egipt. În mod deosebit, familiilor creºtine din timpurile noastre le adreseazã apostolul Pavel cuvintele din Scrisoarea cãtre Romani: „Vã îndemn deci, fraþilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu... nu vã conformaþi lumii acesteia, ci schimbaþi-vã prin înnoirea minþii, ca sã înþelegeþi care este voinþa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plãcut, ce este desãvârºit” (Rom 12,1-2). Mai mult ca oricând, astãzi, creºtinul trebuie sã fie un nonconformist, sã meargã împotriva curentului.

14

FAMILIA CREªTINÃ

S-a descoperit în ultima vreme o boalã numitã „sindromul omului nevãzut”. Cum se manifestã? Ai zilnic o persoanã în faþa ta la masã, în casã, convieþuieºti cu ea ani de zile, ºi nu o vezi, nu-i sesizezi prezenþa fizicã, refuzi sã o priveºti. Trãiau undeva un bãrbat ºi o femeie cãsãtoriþi de mulþi ani. Au avut patru copii pe care i-au crescut bine, i-au aranjat la casele lor. În seara zilei în care ºi-au cãsãtorit ultima fatã, când au rãmas numai ei singuri în casa goalã, s-au aºezat la masã unul în faþa celuilalt. Bãrbatul a privit-o fix pe femeie în ochi, de parcã atunci ar fi vãzut-o pentru prima datã, ºi a întrebat-o: „Dar tu cine naiba eºti?” E posibil ca soþii sã fi trãit mulþi ani împreunã, dar, prinºi cu munca, cu problemele familiei, cu greutãþile vieþii, sã trãiascã alãturi unul lângã altul ca niºte strãini, fãrã sã se cunoascã. Aceste misiuni sunt o ocazie potrivitã pentru soþi sã discute împreunã, sã facã o analizã a vieþii lor de familie, confruntând viaþa lor cu cuvântul lui Dumnezeu ºi cu învãþãtura Bisericii, sã se priveascã în faþã, sã-ºi spunã unul altuia: „Tu cine eºti?” Sã porneascã, dacã e nevoie, pe viitor, pe un nou drum în cãsnicia lor.

CÃSÃToRIA îN PLANUL DE IUBIRE AL LUI DUMNEzEU. CÃSÃToRIA CREAþIEI Ascultând aceastã serie de predici despre cãsãtorie, nu este exclus ca unii dintre cei care mã ascultã sã punã aceastã întrebare: cine vorbeºte despre cãsãtorie? Un preot care nu este cãsãtorit! Cum poate el sã trateze problemele atât de delicate, de intime, de spinoase ale cãsãtoriei, sã le vorbeascã unor soþi cu experienþã, el, care nu are nici o experienþã în domeniu? Recunosc cã nu vorbesc în numele meu personal, cuvintele mele nu sunt rodul vreunei experienþe personale, ci vã voi prezenta învãþãtura pe care Dumnezeu neo descoperã, ºi mie, ºi dumneavoastrã, despre cãsãtorie în lumina experienþei de 2000 de ani a Bisericii. Cine a întemeiat cãsãtoria? Deja Conciliul Tridentin i-a condamnat pe cei care susþin cã nu Dumnezeu a întemeiat cãsãtoria, ci cã ea ar fi o invenþie a oamenilor. Conciliul al II-lea din Vatican reia aceastã învãþãturã, spunând cã însuºi Dumnezeu este autorul cãsãtoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori ºi scopuri; ea nu depinde de bunul plac al omului (cf. GS 48). Când cãsãtoria depinde de bunul plac al omului, când e invenþia omului, atunci ne trezim cu cãsãtorii de homosexuali ºi de lesbiene; oamenii sunt mai inventivi decât Dumnezeu. Au fost în decursul istoriei curente sectare, precum catarii, albigenzii, bogumilii, care au susþinut cã e lucrarea Satanei cãsãtoria, nu lucrarea lui Dumnezeu.

16

FAMILIA CREªTINÃ

Având în vedere ravagiile pe care le face pãcatul, desfrâul în viaþa de familie, desfigurându-i frumuseþea ºi demnitatea, pângãrind iubirea umanã, atracþia sexualã, care stã la baza cãsãtoriei, sunt ºi creºtini puritani, care privesc cãsãtoria cu ochi suspicioºi, neîncrezãtori, au o apreciere negativã, considerând-o un fel de rãu necesar, ºi nu vãd cum se poate împãca iubirea umanã dintre bãrbat ºi femeie cu iubirea de Dumnezeu, când, în realitate, dupã cum vom vedea, iubirea umanã dintre soþi e calea normalã de a ajunge la iubirea lui Dumnezeu, e scara pe care soþii urcã la sfinþenie. A trãit în secolul al XIX-lea, în Franþa, un mare creºtin, Fréderic Ozanam, profesor universitar la Sorbona, la Paris. Prietenul sãu, pr. Lacordaire, cel mai mare orator al timpului, spunea despre el: „E atât de bun, de evlavios, de inteligent! Cu siguranþã cã se va face preot ºi va ajunge un episcop celebru”. Dar s-a înºelat. Prietenul sãu a cunoscut o fatã cuminte ºi s-a cãsãtorit cu ea. Când a auzit, Lacordaire a rãmas decepþionat ºi a zis: „Sãrmanul Ozanam, a cãzut ºi el în capcanã!” Vorbele acestea au ajuns la urechile papei Pius al IX-lea, care îi cunoºtea pe amândoi. Dupã doi ani, Lacordaire vine la Roma ºi este primit în audienþã de Sfântul Pãrinte. Cu aceastã ocazie, papa îi spune: „Pãrinte Lacordaire, ce-mi este dat sã aud? Eu ºtiam cã Isus a orânduit ºapte sacramente. Acum, spre surprinderea mea, îmi este dat sã aud cã lucrurile stau altfel: cã Isus a orânduit ºase sacramente ºi o capcanã. Nu, dragã pãrinte, cãsãtoria nu e o capcanã; e un mare sacrament”.

Sfântul Francisc de Sales ne aratã printr-un exemplu cât de bine pot sta într-o inimã iubirea naturalã dintre un bãrbat ºi o femeie ºi iubirea faþã de Dumnezeu.

CÃSÃTORIA ÎN PLANUL DE IUBIRE

17

Iacob, marele patriarh, era un tânãr cu adevãrat sfânt. Întrucât era un om sfânt, Dumnezeu locuia în inima lui. Dar, într-o zi, o întâlneºte pe Rahela ºi, întrucât era tânãr, se îndrãgosteºte de ea. ªi ce a fãcut în acel moment Dumnezeu, care pânã atunci fusese singurul oaspete al inimii lui Iacob? I-a zis: „Dragã Iacob, afarã cu asta din inima ta! Ori eu, ori ea!”? Nu, ci i-a zis: „Bine, Iacob! Te-ai logodit; e normal ºi corect. În inima ta vom sta de acum doi, în loc de unul singur: eu ºi ea. Îi fac loc cu plãcere. De la voi, creaturile mele, eu cer pentru mine o iubire care sã fie mai presus de toate, dar nu o iubire exclusivã, care sã fie în conflict cu altã iubire. Dar ar fi vai de capul tãu, Iacobe, dacã m-ai izgoni pe mine, ca sã rãmânã numai Rahela în inima ta!” Iubirea lui Dumnezeu este aceea care asumã, înglobeazã, înalþã, transfigureazã, înnobileazã, îndumnezeieºte iubirea umanã. Exact aºa se exprimã Conciliul, care spune cã iubirea umanã se naºte din izvorul iubirii divine, cã iubirea conjugalã este asumatã în iubirea dumnezeiascã. Ce este cãsãtoria? Ca sã rãspundem la aceastã întrebare, trebuie sã rãspundem mai întâi la o altã întrebare: ce este omul? Ce este omul în realitatea, în structura sa ontologicã, fiinþialã, fundamentalã, aºa cum a ieºit el din mintea ºi din mâinile lui Dumnezeu? Care este sensul vieþii sale? ªtim cum îl defineºte sfântul evanghelist Ioan pe Dumnezeu: Dumnezeu este iubire. Aceasta este cea mai bunã definiþie ce i se poate da ºi omului: omul, omul autentic, omul adevãrat, este iubire. Dumnezeu a orânduit cãsãtoria la început, când l-a creat pe om bãrbat ºi femeie, când l-a creat sã intre în relaþie unul cu altul ºi sã se iubeascã.

18

FAMILIA CREªTINÃ

Dumnezeu a zis: „Sã-l facem pe om dupã chipul nostru, dupã asemãnarea noastrã”… Dumnezeu l-a fãcut pe om dupã chipul sãu… parte bãrbãteascã ºi parte femeiascã i-a fãcut… Domnul Dumnezeu l-a fãcut pe om din þãrâna pãmântului, i-a suflat în nãri suflare de viaþã ºi omul s-a fãcut astfel un suflet viu… Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul sã fie singur; am sã-i fac un ajutor potrivit pentru el”… Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om ºi omul a adormit. Domnul Dumnezeu a luat una dintre coastele lui ºi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a fãcut o femeie ºi a adus-o la om. ªi omul a zis: „Iatã, în sfârºit, aceea care este os din oasele mele ºi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie [iºa în ebraicã], pentru cã a fost luatã din om [iº în ebraicã]”. De aceea, va lãsa omul pe tatãl sãu ºi pe mama sa ºi se va uni cu femeia sa, ºi amândoi vor fi un singur trup” (Gen 1,26-27; 2,18.21-24).

În acel moment a întemeiat Dumnezeu cãsãtoria, pe care sã o numim cãsãtoria creaþiei, cãsãtoria naturalã: atunci când l-a fãcut pe om fiinþã sexuatã, parte bãrbãteascã ºi parte femeiascã. Sexualitatea umanã nu are nimic de-a face cu fanteziile mitologiei greceºti, despre care vorbeºte filozoful Platon în lucrarea sa, Banchetul. La început, povesteºte Platon, oamenii erau androgini, adicã nedespãrþiþi în bãrbat ºi femeie, ºi formau o singurã fiinþã. Înfãþiºarea acestor oameni era rotundã. Ei aveau douã feþe, patru urechi, patru mâni, patru picioare ºi nu puteau sã meargã în direcþie dreaptã, ci se miºcau foarte repede în cerc. Între timp, oamenii au ajuns puternici în fapte ºi în gânduri ºi, de aceea, zeii au prins teamã ca nu cumva oamenii sã invadeze cerul ºi sã-i atace. Ca atare, zeii au þinut sfat ca sã hotãrascã ce sã facã în privinþa oamenilor, care puteau fi un


19

pericol pentru ei cu forþa pe care o aveau. Nu se puteau hotãrî sã-i ucidã pe aceºti uriaºi, cãci s-ar fi lipsit pe ei înºiºi de cinstirea ºi jertfele aduse de oameni. În cele din urmã, Zeus a decis: oamenii trebuie tãiaþi în douã, ºi astfel, înjumãtãþiþi, sã slãbeascã. Aºa s-a fãcut: omul în formã de sferã a fost despicat ºi Apolo a fost pus sã plãsmuiascã din fiecare jumãtate o fiinþã distinctã, bãrbat ºi femeie, trãgând pielea din spate ºi acoperind partea din faþã. De atunci, fiecare îºi doreºte cu înfocare cealaltã parte, îºi cautã jumãtatea. Bineînþeles cã Zeus l-a avertizat pe om cã, dacã nu se cuminþeºte, îl mai taie o datã în douã, obligându-l sã meargã sãrind într-un picior. Revelaþia biblicã ne aratã cã bãrbatul ºi femeia, cã deosebirea ºi atracþia dintre cele douã sexe nu s-au nãscut din invidia ºi rãutatea zeilor, ci din iubirea fãrã margini a lui Dumnezeu. Papa Paul al VI-lea scrie în enciclica sa, Humanae vitae: „Dumnezeu a orânduit cu înþelepciune cãsãtoria pentru a realiza în omenire planul sãu de iubire” (HV, 8). Desigur, descrierea bibilicã a facerii omului nu trebuie sã o interpretãm ad litteram, aºa cum se aude, dar, din povestirea popularã pe care ne-o prezintã autorul sacru, trebuie sã desprindem învãþãturile fundamentale pe care Dumnezeu ni le descoperã. „Sã-l facem pe om dupã chipul nostru, dupã asemãnarea noastrã” (Gen 1,26). Dumnezeu e unul ºi, totuºi, vorbeºte la plural. Cum se explicã acest lucru? Comenteazã rabinii: facerea omului a însemnat un lucru atât de important, încât Dumnezeu i-a convocat pe toþi îngerii spre a se consulta cu ei; a þinut un fel de consiliu de coroanã. Dar mai de crezut sunt sfinþii pãrinþi ai Rãsãritului, care ne spun cã, de fapt, Dumnezeu a vorbit în numele celor trei persoane divine. Dumnezeu

20

FAMILIA CREªTINÃ

este iubire. El e unic, dar nu e solitar. Pentru a iubi, trebuie sã fie un „eu”, un „tu”, un „noi”. Dumnezeu nu este un fel de Narcis din mitologia anticã, îndrãgostit de propria imagine pe care o contemplã în oglinda apei. Dumnezeu este unic ºi treimic. Dumnezeu este iubire, fiindcã e treimic. Iubirea lui este o iubire între persoane, o iubire relaþionalã, deschisã cãtre celelalte persoane divine. Tot ce are o persoanã divinã oferã celorlalte persoane, tot ce are o persoanã divinã primeºte de la celelalte persoane. În aceastã dãruire totalã constã fericirea nesfârºitã a Dumnezeului treimic. Dumnezeu l-a fãcut pe om dupã chipul, dupã asemãnarea lui Dumnezeu: l-a fãcut bãrbat ºi femeie, douã persoane distincte, dar care nu-ºi gãsesc realizarea ºi fericirea deplinã decât formând în iubirea conjugalã un singur trup, adicã o singurã fiinþã, o singurã inimã, o singurã gândire, o singurã simþire. Chipul îl poartã omul în el imprimat fiind de Dumnezeu; asemãnarea cu Dumnezeu o face omul dacã bãrbatul ºi femeia comunicã între ei, se deschid unul cãtre altul, sunt în relaþii reciproce de iubire ca ºi cele trei persoane divine. Eva fost fãcutã din coasta lui Adam. De acum înainte, Adam îºi va cãuta mereu propria coastã. La fel, Eva îºi va gãsi liniºtea ºi mulþumirea numai revenind la locul din care a fost luatã. Femeia ºi bãrbatul se vor cãuta: numai aºa pot purta în ei chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu cel treimic. Numai recuperându-ºi coasta, pe Eva, Adam poate deveni din nou întreg, persoanã completã, deplinã. Eva nu a primit suflare de viaþã ca Adam; ea poate trãi numai revenind la locul de unde a fost luatã, devenind un singur trup, respirând aceeaºi suflare de viaþã pe care a primit-o Adam.


21

Pentru ca bãrbatul ºi femeia sã poatã comunica unul cu altul, sã intre în relaþie unul cu altul, sã devinã doi o singurã fiinþã, e necesar ca fiecare sã iasã din el însuºi ºi sã se îndrepte spre celãlalt, e necesar ca fiecare sã se sacrifice pe sine, sã-ºi rãstigneascã propriul egoism, sã creeze în el un spaþiu gol unde care sã-l primeascã pe celãlalt. Fãrã sacrificarea propriului egoism nu se poate vorbi de iubire, nici de realizarea ca persoanã umanã; omul rãmâne o fiinþã mutilatã ºi incompletã. El poartã într-însul chipul lui Dumnezeu, dar peste chipul lui Dumnezeu, cum ar spune Origene, Satana îºi aplicã masca sa hidoasã. „Cine nu iubeºte – scrie sfântul Ioan – rãmâne în moarte” (1In 3,14). Noi, însã, ºtim cã am trecut de la moarte la viaþã, pentru cã iubim. Ceea ce provoacã, în primul rând, distrugerea familiilor în zilele noastre ºi aduce multã nefericire este o tragicã eroare cu privire la autoafirmare, la realizarea persoanei umane. O prejudecatã ridicatã la rang de filozofie a vieþii; prejudecata cã îþi afirmi personalitatea, închizându-te în tine însuþi, în propriul egoism, ca într-un buncãr, ca într-o cazematã de beton, întunecatã, fãrã ferestre ºi fãrã luminã, însingurându-te, blocând comunicarea cu ceilalþi. E o stare patologicã de schizofrenie. ªi ne spun psihiatrii cã schizofrenicii suferã enorm izolându-se total de cei din familie ºi din afara familiei. Într-un fel, ei poartã în ei suferinþele iadului. Cãci, în fond, ce înseamnã iadul? Iadul înseamnã sã nu poþi iubi, sã rãmâi închis în temniþa propriului egoism. Scriitorul ºi teologul rus Soloviov spune cã iubirea conjugalã este pentru soþi singura cale de mântuire. Mântuirea presupune rãstignirea ºi învierea. Soþii, numai rãstignindu-ºi egoismul, murind unul pentru altul, pot învia la viaþã, primindu-l pe celãlalt în inima sa.

22

FAMILIA CREªTINÃ

Dumnezeu a fãcut-o pe Eva ºi i-a dat-o sã fie un ajutor potrivit pentru bãrbatul ei. Ce fel de ajutor? La ce sã-l ajute? Sã-i spele rufele? Sã-i facã de mâncare? E vorba de altceva, de un ajutor mult mai preþios. Sã-l ajute pe bãrbat sã gãseascã drumul mântuirii, sã spargã cochilia propriului egoism, sã iasã din moarte, sã fie om pe deplin, sã fie fericit. Sacrificarea, rãstignirea propriului egoism. E greu. A fost greu ºi pentru Isus, care a asudat sânge la gândul rãstignirii de a doua zi. Dar l-a susþinut speranþa învierii. „Dacã cineva vrea sã vinã dupã mine, sã renunþe la sine, sã-ºi ia crucea ºi sã mã urmeze” (Mt 16,24). Ne-am putea imagina cã aceste cuvinte sunt spuse doar pentru preoþi, pentru cãlugãri ºi cãlugãriþe. Nu, ele sunt valabile, în egalã mãsurã, ºi pentru cei cãsãtoriþi. Soþii nu pot avea o viaþã fericitã dacã nu îºi iau zilnic crucea ºi nu îºi rãstignesc pe ea egoismul. Viaþa ºi iubirea conjugalã înseamnã moarte ºi înviere. Cãci spune Mântuitorul: „Cine vrea sã-ºi salveze viaþa o va pierde; cine, însã, îºi va pierde viaþa pentru mine ºi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35).

CÃSÃToRIA RÃSCUMPÃRÃRII Am vorbit în meditaþia precedentã despre cãsãtoria creaþiei, cãsãtoria întemeiatã de Dumnezeu la început, atunci când l-a creat pe om. Ne ocupãm acum de cãsãtoria mântuirii sau a rãscumpãrãrii, aceea pe care a orânduit-o Isus Cristos. De fapt, Cristos nu a întemeiat o nouã cãsãtorie. Provocat de farisei în problema divorþului, Isus face trimitere la cãsãtoria dintru început: „Nu aþi citit cã de la început Creatorul i-a fãcut bãrbat ºi femeie?... De aceea, omul îºi va lãsa tatãl ºi mama ºi se va uni cu soþia lui ºi cei doi vor fi un singur trup...” (Mt 19,4-5). Nu existã o cãsãtorie creºtinã, ci un sacrament creºtin al cãsãtoriei. Cristos a înãlþat cãsãtoria, care îºi are rãdãcina în ordinea naturalã stabilitã de Creator, la demnitatea de sacrament. Sfântul apostol Pavel, vorbindu-le efesenilor despre cãsãtorie, le spune soþilor: „Trãiþi în iubire dupã cum ºi Cristos ne-a iubit pe noi ºi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi” (Ef 5,2). Bãrbaþii sã-ºi iubeascã soþiile sacrificându-se pentru ele, aºa cum Cristos iubeºte Biserica, mireasa sa, sacrificânduºi viaþa pentru ea. Femeile sã-ºi iubeascã bãrbaþii, aºa cum Biserica, mireasa, îl iubeºte pe Mirele ei, pe Cristos. Adaugã Apostolul: taina aceasta este mare în legãtura ei cu Cristos ºi cu Biserica (cf. Ef 5,32). ªtim cu toþii ce este o tainã, un sacrament, în sensul liturgic al cuvântului: e un semn vizibil, material: apã, pâine, vin, untdelemn, în care este prezent în mod nevãzut Cristos cu harul sãu, cu iubirea

24

FAMILIA CREªTINÃ

sa, cu lucrarea sa de mântuire. Cãsãtoria este singurul sacrament unde nu existã nici apã, nici pâine, nici vin, nici untdelemn: semnul sacramental sunt mirii: pâinea ºi vinul sunt mirele ºi mireasa. Celebrantul cãsãtoriei nu este preotul – el este doar reprezentantul oficial al Bisericii. Celebranþii sunt mirii, ei rostesc formula sacramentalã în momentul când îºi exprimã consimþãmântul reciproc. Taina aceasta este, întradevãr, mare în legãtura ei cu Cristos ºi Biserica. Iubirea dintre Cristos ºi Bisericã nu este doar un model, un exemplu pentru soþi despre felul cum trebuie sã se iubeascã. În momentul în care încheie cãsãtoria religioasã, mirele îi împrumutã lui Cristos inima, mireasa îi împrumutã Bisericii inima. În soþul care îºi iubeºte soþia e Cristos care îºi iubeºte Biserica; în soþia care îºi iubeºte soþul, Biserica îl iubeºte pe Cristos. În taina sfintei Cãsãtorii, iubirea umanã, carnalã, eroticã, sentimentalã, este spiritualizatã, transfiguratã, sublimatã, îndumnezeitã. Acest lucru ni l-a învãþat Isus când, invitat la nunta din Cana Galileii, a transformat apa în vin. Ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana se întâmplã în orice familie. La început este bucurie, entuziasm, nu lipseºte vinul, simbolul bucuriei ºi al iubirii. Dar, cu trecerea timpului ºi a anilor, vinul iubirii sentimentale se epuizeazã, se consumã, se împuþineazã, se terminã. Intervine monotonia, rutina, obiºnuinþa, „acel monstru care transformã în pulbere toate sentimentele noastre”, cum spune W. Shakespeare. Vin copiii ºi, o datã cu ei, necazurile ºi, adesea, decepþiile. Entuziasmul, frumuseþea, atracþia fizicã de la început s-au dus. Asupra familiei planeazã un nor de tristeþe ºi plictisealã. Nu mai rãmân în casã decât vasele cu apã fadã, fãrã gust. Înclinaþia eroticã, mai ales dacã este

CÃSÃTORIA RÃSCUMPÃRÃRII

25

cultivatã în mod egoist, se spulberã repede ºi jalnic – cum se exprimã Conciliul al II-lea din Vatican (cf. GS 49). Existã vreun remediu la aceastã tristã perspectivã? Da, cel de la nunta din Cana: a-l invita în familie pe Isus, cel care poate înlocui vinul vechi, care s-a dus, cu un vin nou de calitate superioarã, iubirea naturalã cu iubirea evanghelicã, pe eros cu agápe. Reproºul fãcut, uneori, creºtinismului, cã are o concepþie pesimistã ºi negativã despre sexualitate, despre viaþa conjugalã, este neîntemeiat. Dacã citim capitolele 48 ºi 49 din constituþia pastoralã Gaudium et spes a Conciliului al II-lea Vatican, care trateazã despre iubirea conjugalã, despre sfinþenia cãsãtoriei, ne putem face o idee exactã despre ce gândeºte Biserica în aceastã privinþã. Prin iubirea lor, prin dãruirea lor reciprocã, ne spune documentul Conciliului, soþii gãsesc calea spre împlinirea lor umanã, spre mântuire, spre desãvârºire, spre sfinþenie, se îmbogãþesc unul pe altul sufleteºte, se ajutã ºi se încurajeazã reciproc, ca sã fie mai aproape de Dumnezeu, mai buni ºi mai plãcuþi în ochii lui Dumnezeu. Sexualitatea conjugalã trãitã dupã legile morale nu numai cã nu este o piedicã în calea sfinþeniei ºi a iubirii lui Dumnezeu, dar este scara pe care soþii se înalþã spre Dumnezeu. Un mare creºtin, contele ªtefan Szecheny, scria în jurnalul sãu intim la data de 26 decembrie 1820, în ajunul cãsãtoriei sale: Dumnezeul meu, permite-mi sã-mi împart viaþa cu Celina ºi sã gãsesc alãturi de ea mângâierea ºi pacea pe care de unul singur nu aº putea-o gãsi pentru a-mi consacra þie ºi preamãririi tale viaþa mea. Dar dacã alãturi de ea nu voi deveni mai bun, iar ea alãturi de mine nu va deveni mai bunã, atunci despartã-ne mai degrabã ºi fã ca, pe cãi diferite, sã ne putem reîntâlni într-o zi în veºnicie.

26

FAMILIA CREªTINÃ

Sacramentul Cãsãtoriei desãvârºeºte în soþi chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu. Iubirea dintre ei devine mai asemãnãtoare cu iubirea lui Dumnezeu. În ce fel devine mai asemãnãtoare? Mai întâi prin faptul cã soþii învaþã sã se iubeascã reciproc cu inima lui Dumnezeu. Vladimir Soloviov vorbeºte despre iubirea conjugalã ca despre o profeþie. În iubire existã un moment intuitiv iniþial. E ca o profeþie biblicã ce trebuie sã se realizeze în viitor. Când se îndrãgosteºte, omul vede în celãlalt perfecþiunea ºi frumuseþea întruchipatã; pentru el, persoana iubitã este cea mai frumoasã, cea mai bunã, cea mai inteligentã, cea mai idealã din lume. Soloviov afirmã cã numai omul îndrãgostit vede bine, îl priveºte pe cel iubit în inimã, aºa cum acesta poate sã devinã în viitor. Numai iubirea îl descoperã pe celãlalt. Nu iubirea este rodul cunoaºterii, ci cunoaºterea este rodul iubirii. Soþii care se iubesc devin asemãnãtori cu Dumnezeu care este iubire. Iar Dumnezeu ne iubeºte în virtualitatea perfecþiunii noastre. El vede în noi frumuseþea, perfecþiunea la care noi putem ajunge ºi ne ajutã sã putem realiza ceea ce el vede anticipat ºi iubeºte în noi. Când bãrbatul îi spune femeii cã este fiinþa fãrã cusururi, cea mai frumoasã, cea mai bunã din lume, ea îi rãspunde: „Tu eºti singurul care mã vezi astfel, pentru cã eu nu sunt încã astfel. Ajutã-mã sã devin aºa cum mã vezi tu”. Cunoaºterea celuilalt este o intuiþie a iubirii, care presupune o devenire. De aceea, femeia îi spune bãrbatului sãu ºi bãrbatul femeii sale: „Te simþi tu oare în stare sã mi te alãturi ºi sã mã ajuþi ca sã pot deveni tot ceea ce tu ai vãzut în mine?” Un tânãr bãrbat a gãsit femeia vieþii sale, cu care s-a cãsãtorit: femeia idealã, desãvârºitã, frumoasã, fãrã cusur, fãrã umbrã de imperfecþiune, un înger adevãrat.


27

Dar la puþinã vreme a constatat cã s-a înºelat. Femeia cu care se cãsãtorise nu era aceea pe care a visat-o la început, nu era femeia idealã; avea destule cusururi ºi, mai ales, nu-ºi putuse imagina cã un înger poate sã sforãie toatã noaptea ºi sã nu-l lase sã doarmã. Profund deziluzionat, dezorientat, merge la paroh sã se plângã ºi sã cearã sfat: ce are de fãcut? Parohul îi ascultã pãsurile cu rãbdare ºi, la urmã, îi spune: „ªtii ce? Dã divorþ de ea ºi cãsãtoreºte-te cu alta”. Bãrbatul rãmâne ºocat, descumpãnit; la o asemenea soluþie, la un asemenea sfat nu se aºteptase tocmai de la un preot. Parohul continuã: „Dã divorþ de prima soþie, de femeia viselor tale, femeia idealã, desãvârºitã, ºi recãsãtoreºte-te cu femeia realã, cea plinã de defecte ºi lipsuri”. Nu e sfatul cel mai bun pe care preotul putea sã i-l dea. Mai bine i-ar fi spus: „Rãmâi cãsãtorit cu prima femeie, continuã sã iubeºti în ea femeia idealã ºi ajut-o sã devinã aºa cum ai visat-o ºi ai iubit-o de la început”. În al doilea rând, iubirea soþilor devine mai asemãnãtoare cu iubirea lui Dumnezeu prin faptul cã, fãrã sã-ºi dea seama, iubirea lor se va rãsfrânge ºi în jurul lor, se va face simþitã de copiii lor, o vor simþi vecinii, rudele, colegii de muncã, toþi cei cu care vin în contact. E o realitate pe care papa Luciani (Ioan Paul I) o ilustreazã printr-un exemplu pe cât de simplu, pe atât de grãitor. Un tânãr a cunoscut o fatã bunã ºi cuminte, pe care a îndrãgit-o de la prima vedere. Într-o zi, întâlnind-o pe stradã, îi spune: „N-ai vrea sã te cãsãtoreºti cu mine?” Îi rãspunde fata: „O asemenea problemã nu se rezolvã în stradã. Vino disearã acasã la noi ºi discutãm problema cu toþii, în familie”. Seara, tânãrul sunã la uºã. Fata îi deschide. În casã vede o bãtrânã modestã, cu pãrul alb, aplecatã din spate. Era mama fetei. O întâlnise de atâtea

28

FAMILIA CREªTINÃ

ori pe stradã ºi, neºtiind cine este, nu o învrednicise niciodatã mãcar cu o privire. Acum i se pãrea atât de simpaticã. Mai era în casã ºi un bãtrân, modest ºi el, puþin la trup, încovoiat; era tatãl fetei. Niciodatã tânãrul nu mai vãzuse în viaþa lui un bãtrân atât de simpatic ºi atrãgãtor. În timp ce discutau, bat la uºã ºi intrã doi bãieþi: erau fraþii fetei. Tânãrul se ridicã ºi îi îmbrãþiºeazã de parcã i-ar fi cunoscut de când lumea: erau atât de simpatici ºi semãnau atât de mult cu sora lor! Iubind-o pe viitoarea lui mireasã, inima tânãrului se lãrgise, se dilatase, fãcând loc sã încapã în ea toþi cei din jurul fiinþei pe care o iubea. E atât de asemãnãtoare iubirea dintre soþi cu iubirea lui Dumnezeu! Cele trei persoane divine se iubesc, iar iubirea din familia Sfintei Treimi se revarsã în afarã asupra tuturor oamenilor. De aceea, Dumnezeu face sã rãsarã soarele ºi asupra celor buni, ºi asupra celor rãi, ºi sã cadã ploaia ºi asupra celor recunoscãtori, ºi asupra celor nerecunoscãtori. Îi iubeºte ºi pe cei rãi ºi pãcãtoºi, aºteptându-i sã se întoarcã ºi sã devinã buni. Sexualitatea, iubirea umanã, stã la baza cãsãtoriei creºtine. Dar ea este numai un punct de pornire. Dacã se opreºte aici la stadiul ei natural, erotic, nu cunoaºte o transformare, o transsubstanþiere, o spiritualizare, o divinizare progresivã, cãsãtoria se terminã, de regulã, cu un faliment. Sau se ajunge la idealizarea ºi idolatrizarea sexualitãþii ºi a iubirii erotice. Rolul sexualitãþii culmineazã în virginitate. În cãsãtoria creºtinã, iubirea eroticã se transformã în iubire agapicã. Sfinþii pãrinþi ai Bisericii vorbesc despre virginitatea cuplurilor ca linie de sosire a douã persoane unite prin taina Cãsãtoriei. Afirmaþia ar putea sã parã deplasatã, exageratã, paradoxalã, absurdã, de aceea, se cere explicatã, pornind de la semnificaþiile pe care le are cuvântul „iubire”.


29

În mintea ºi în limbajul uman, cuvântul „iubire” are trei sensuri, trei dimensiuni. Este iubirea ca plãcere, iubirea instinctualã, senzualã, trivializatã ºi prezentã în nenumãrate glume ºi expresii obscene ºi exploatatã la nivel epidermic. Este iubirea comunã cu a animalelor. E voitã de Dumnezeu pentru conservarea ºi propagarea speciei, ºi, dacã omul îºi trãieºte iubirea numai la acest nivel, poate fi definit nu animal raþional, cum îl definesc marxiºtii, ci animal iraþional. În al doilea rând, avem iubirea ca afecþiune, emoþie, sentiment, cea pe care o cântã poeþii ºi muzicienii din toate timpurile, ºi constituie tema preferatã a pictorilor ºi a sculptorilor. Aceastã iubire este expresia cea mai finã, cea mai delicatã în relaþiile afective dintre fiinþele umane care se iubesc. Pentru soþi, aceastã iubire e de mare importanþã pentru a face faþã dificultãþilor în viaþa de familie. Dar ea nu este suficientã pentru a satisface nevoia de iubire a inimii omului. Aceastã iubire umanã, ca orice sentiment uman, ca orice emoþie, este efemerã, schimbãtoare. Nu vedem la tot pasul soþi care se topeau de iubire la început, urându-se ºi despãrþindu-se la scurt timp dupã cãsãtorie? Aceastã iubire sentiment slãbeºte o datã cu trecerea anilor ºi se terminã definitiv la moartea unuia dintre parteneri. De aceea, mulþi nu mai cred în iubire; fericirea efemerã pe care o aduce iubirea nu este decât iluzie. Iubirea, prin natura ei, se vrea veºnicã. Dacã nu e veºnicã, mai bine sã nu fie. Iubirea umanã nu satisface pe deplin inima omului. Sunt soþi ºi soþii realizaþi în cãsãtorie, nu duc lipsã de nimic ºi care se plâng totuºi de singurãtate: o singurãtate în doi. Existã în inima fiecãrui om o sete atât de

30

FAMILIA CREªTINÃ

mare, atât de arzãtoare, încât toatã apa de pe pãmânt nu o poate stinge. Despre aceastã sete misterioasã îi vorbeºte Cristos femeii samaritene pe care o întâlneºte la fântâna lui Iacob: „Dacã ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu ºi cine este acela care îþi spune «Dã-mi sã beau», tu ai fi cerut de la el ºi el þi-ar fi dat apã vie... pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apã care þâºneºte spre viaþa veºnicã” (In 4,10.14).

Singura iubire dupã care aspirã omul ºi care umple inima omului este iubirea lui Dumnezeu ºi comuniunea, unirea cu el. Sfântul Augustin, în anii lui de rãtãcire, cunoscuse iubirea multor femei, dar nici una nu-i potolise setea de iubire pânã nu a cunoscut iubirea lui Dumnezeu. De unde celebrele sale cuvinte: „Ne-ai fãcut pentru tine, Doamne, ºi neliniºtitã este inima noastrã pânã când nu se odihneºte în tine!” Iubirea lui Dumnezeu nu este incompatibilã cu iubirea umanã, dimpotrivã, iubirea umanã le poate servi bãrbatului ºi femeii pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeul, pentru a ajunge la comuniunea ºi unirea cu Dumnezeu. Bãrbatul ºi femeia se pot realiza ca persoane umane ºi fãrã primele douã forme de iubire, dar nu se pot realiza ºi nu pot atinge scopul fundamental al vieþii lor fãrã a treia formã de iubire. La întrebarea: „De ce trãieºte omul?”, înþelepciunea popularã rãspunde cu proverbul chinezesc: omul trãieºte ca sã sãdeascã un copac ºi sã facã un copil. Rãspunsul cãrnii ºi al sângelui îl gãsim în toate filozofiile la modã, în toatã literatura ºi arta eroticã: omul trãieºte ca sã soarbã câteva înghiþituri din cupa iubirii ºi, dupã anii de gheaþã ai bãtrâneþii, sã disparã în nefiinþã. Înþelepciunea


31

creºtinã ne dã cu totul alt rãspuns. La întrebarea: „De ce l-a creat Dumnezeu pe om?”, credinþa ne spune: Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca omul sã-l cunoascã pe Dumnezeu, sã-l iubeascã, sã-l slujeascã, ºi astfel, sã dobândeascã viaþa veºnicã, adicã sã trãiascã o veºnicie în iubirea ºi în îmbrãþiºarea lui Dumnezeu, cãci numai aceastã iubire e veºnicã, nu se stinge niciodatã. Iubirea e mai tare decât moartea, citim în Ct 8,6; numai aceastã iubire e mai tare decât moartea. Scopul bãrbatului nu este femeia ºi scopul femeii nu este bãrbatul; bãrbatul nu este creat pentru femeie, nici femeia nu este creatã pentru bãrbat. Femeia este creatã pentru Dumnezeu ºi bãrbatul este creat tot pentru Dumnezeu. Soþii care au fost uniþi în cãsãtorie trãiesc pe pãmânt sexualitatea ºi iubirea eroticã nu numai în vederea procreãrii, ci ºi a înãlþãrii spre iubirea divinã. La moarte, cãsãtoria lor dispare, dispare ºi sexualitatea care nu mai are rost; cei care vor fi gãsiþi vrednici de viaþa veºnicã vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu, care nu se însoarã, nici nu se mãritã, spune Mântuitorul (cf. Lc 20,35); ei redevin virgini, monahi – monos (unul), adicã una cu Dumnezeu într-o veºnicã îmbrãþiºare de iubire. Aceasta este virginitatea cuplurilor, chemarea la viaþa monahalã a soþilor. Dacã sexualitatea trãitã de soþi în mod corect, dupã legea divinã, e menitã sã-i conducã pe soþi la comuniunea de iubire cu Dumnezeu, care va continua în veºnicie dupã moarte, evident cã, cu trecerea anilor, rolul sexualitãþii începe sã se epuizeze: traseul de la iubirea eroticã la iubirea agapicã s-a înfãptuit. E un lucru pe care l-a intuit ºi religiozitatea umanã, de pildã, cea hinduistã. La indieni, de regulã, bãrbaþii cãsãtoriþi, ajunºi la bãtrâneþe, îºi pãrãsesc familiile ºi se retrag în singurãtate, devin monahi, trãiesc numai în unire cu Dumnezeu.

32

FAMILIA CREªTINÃ

Aºadar, virginitatea este destinul universal al omului: e o stare care se realizeazã în mod concret, fie prin intermediul iubirii conjugale, fie prin vocaþia celibatului pe care o primesc cei ce îºi consacrã viaþa lui Dumnezeu, renunþând la cãsãtorie: cãlugãri, cãlugãriþe, preoþi. Sfântul Ciprian, care fusese cãsãtorit înainte de a fi episcop de Cartagina, se adresa cu aceste cuvinte fecioarelor consacrate din comunitatea sa: „Voi sunteþi deja ceea ce noi, cei cãsãtoriþi, vom fi. Voi aþi ajuns deja la unirea deplinã ºi exclusivã cu Dumnezeu, la care noi vom ajunge abia în clipa morþii”.

CARACTERISTICILE CÃSÃToRIEI CREªTINE „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sã nu despartã” (Mt 19,6). Pe parcursul istoriei omenirii, de la primul cuplu uman, de la primul bãrbat ºi prima femeie pe care Dumnezeu i-a voit sã fie un singur trup, familia a cunoscut o evoluþie ºi o dezvoltare enormã. Astfel, în societatea primitivã avem familia primitivã. Nu era propriu-zis familie, ci, mai degrabã, hoardã; oamenii convieþuiau în colonii, în grupuri unde predomina instinctul sexual. Raporturile dintre bãrbaþi ºi femei erau foarte libere: uniri între fraþi ºi surori, pãrinþi ºi copii, poligamie, incest. În timpurile noastre, anumite curente de inspiraþie marxistcolectivistã ar vrea sã readucã omenirea la acest tip de convieþuire în hoardã, considerând cã timpurile de la început au fost epoca de aur a omenirii, paradisul pãmântesc, în care oamenii trãiau liberi ºi fericiþi, fãrã îngrãdiri morale ºi fãrã tabú-uri; de aici, apariþia coloniilor de nudiºti pe litoral. Într-un al doilea moment, avem societatea patriarhalã cãreia îi corespunde familia patriarhalã. Oamenii se organizeazã în triburi sau clanuri. Fiecare clan are drept ºef un patriarh. Acesta posedã mai multe femei, dintre care una este soþie principalã. În continuare, avem societatea clasicã, cu familia clasicã pe care o gãsim în lumea greco-romanã ºi în lumea iudaicã: o numim clasicã întrucât reflectã un concept de societate ºi de familie pe care îl întâlnim la toate popoarele ajunse la un anumit grad de civilizaþie.

34

FAMILIA CREªTINÃ

În familia greacã, romanã ºi iudaicã, bãrbatul deþine un loc privilegiat. Femeia ºi copiii sunt, cumva, proprietatea bãrbatului. Se practicã poligamia ºi divorþul; la evrei, mai mult poligamia, la greci ºi romani, mai mult divorþul. Fecioria ºi celibatul nu sunt preþuite. La greco-romani, politica demograficã era primitivã ºi barbarã. Era politica la care se întorc azi popoarele descreºtinate care legalizeazã avortul ºi eutanasia. În special, copiii ilegitimi, handicapaþii, bolnavii incurabili, bãtrânii erau eliminaþi. Dar gãsim la evrei ºi chiar la greco-romani, în perioadele de înflorire moralã, exemple admirabile de fidelitate monogamicã în cãsãtorie. A devenit nemuritoare istoria Penelopei, soþia eroului grec Ulise, descrisã de Homer. Bãrbatul ei plecase la rãzboi de douãzeci de ani ºi în tot acest timp a trebuit sã facã faþã celor o sutã opt peþitori care o cereau în cãsãtorie. Ca sã scape de ei, de fiecare datã le dãdea acest rãspuns: „Bine, nu am nimic împotrivã. Când voi termina de þesut aceastã pânzã, te voi lua de soþ”. Ea þesea toatã ziua sub ochii peþitorilor. Noaptea destrãma tot ce þesea în timpul zilei. Dupã douãzeci de ani de aºteptare, în sfârºit, soþul ei a sosit acasã. În anumite perioade, adulterul era pedepsit sever. La evrei, femeile prinse în adulter erau ucise cu pietre. La egipteni, bãrbatului prins în adulter i se aplicau o sutã de lovituri de bici, iar femeii i se tãia nasul. Arabii îi tãiau capul celui vinovat. La spartani, Licurg a dat legi draconice împotriva tuturor delictelor. Numai împotriva adulterului nu a dat nici o pedeapsã. Într-o zi, un strãin îl întreabã pe un spartan: „Cum pedepseºte legislaþia voastrã adulterul?” „Nici într-un fel, rãspunde spartanul. Pânã în prezent, un asemenea caz încã nu s-a prezentat la noi”.

CARACTERISTICILE CÃSÃTORIEI CREªTINE

35

În sfârºit, avem societatea creºtinã ºi familia creºtinã, în ultima fazã a istoriei, când omenirea a ajuns la capãtul evoluþiei sale morale ºi spirituale. Dupã Cristos nu mai putem aºtepta nici o noutate, spunea sfântul Irineu, episcop de Lyon. Cristos ne-a adus toate noutãþile. Avem, aºadar, societatea ºi familia voite de Cristos. ªi care este învãþãtura lui Cristos cu privire la cãsãtorie? Divorþ nu existã. Adulter, care este divorþ ascuns, neoficializat, nu existã. Poligamie, bãrbat cu mai multe femei, nu existã. Au venit la el unii farisei ºi, ca sã-l punã la încercare, i-au zis: „Îi este permis unui bãrbat sã-ºi lase femeia pentru orice motiv?” El le-a rãspuns: „Nu aþi citit cã de la început Creatorul i-a fãcut bãrbat ºi femeie? ªi a zis: De aceea, omul îºi va lãsa tatãl ºi mama ºi se va uni cu soþia lui ºi cei doi vor fi un singur trup... Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul sã nu despartã”. Ei i-au zis: „Atunci de ce Moise a poruncit sã i se dea act de despãrþire ºi s-o lase?” El le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise sã vã lãsaþi soþiile. De la început, însã, nu a fost aºa. Dar eu vã spun: Cine îºi lasã femeia, în afarã de desfrânare [adicã trãieºte în desfrâu, fiindcã nu e cununat legitim], ºi se cãsãtoreºte cu alta, comite adulter”. Discipolii i-au zis: „Dacã aºa stau lucrurile cu bãrbatul ºi femeia, este mai bine sã nu se cãsãtoreascã” (Mt 19,3-10).

Pentru farisei, posibilitatea de a divorþa era lucrul cel mai normal de pe lume. Întrebarea lor nu era dacã e permis divorþul, ci dacã e permis divorþul pentru orice motiv. Erau la vremea aceea dezbateri juridice, discuþii aprinse între rabini cu privire la motivele divorþului. Erau douã partide care se confruntau: unul foarte lax, în frunte cu rabi Hillel,

36

FAMILIA CREªTINÃ

care afirma cã bãrbatul poate divorþa pentru orice motiv, oricât de neînsemnat, de pildã, dacã o datã femeia ardea mâncarea, sau era gãsitã torcând în drum, sau, pur ºi simplu, fiindcã bãrbatul se plictisea de la o vreme sã vadã aceeaºi faþã de femeie. Pe de altã parte, era tabãra rigoristã, în frunte cu rabi Shammai, care susþinea cã bãrbatul, pentru a divorþa, trebuie sã aibã motive deosebit de grave. De notat în textul evanghelic cã pe farisei nu-i interesa ce gândeºte Isus. Intenþia lor era sã-l punã la încercare, adicã sã-l constrângã sã se pronunþe fie de partea laxiºtilor, fie de partea rigoriºtilor ºi, pe baza rãspunsului dat, sã-l acuze fie de laxism, fie de rigorism. Dar pe Isus nu-l intereseazã sterila ºi complicata cazuisticã teologicã a rabinilor, nici dezbaterile juridice, nici opiniile oamenilor. El expune planul genuin al lui Dumnezeu cu privire la cãsãtorie: un singur bãrbat, o singurã femeie. O datã ce s-au unit în cãsãtorie ºi au devenit un singur trup, ei nu se mai pot separa, numai moartea îi mai poate despãrþi. Nu existã nici pricini grave, nici pricini uºoare pentru divorþ, nu existã nici o pricinã: cãsãtoria este indisolubilã, de nedesfãcut. Iubirea exclusivã ºi indisolubilã dintre soþi – excluzând cazul persoanelor care îmbrãþiºeazã fecioria consacratã, celibatul pentru împãrãþia lui Dumnezeu –, e calea unicã ce conduce la iubirea supremã ºi la unirea definitivã cu Dumnezeu. Rãspunsul neaºteptat dat de Isus fariseilor i-a ºocat ºi i-a descurajat chiar ºi pe ucenicii care încã nu-l primiserã pe Duhul Sfânt ºi, deocamdatã, nu puteau înþelege marea noutate adusã de Isus. Dar dupã ce îl vor primi pe Duhul Sfânt, ei îºi vor vãrsa sângele pentru a apãra învãþãtura Mântuitorului. Fariseii i-au replicat lui Isus: „Bine, dar Moise a permis divorþul. Divorþul se

CARACTERISTICILE CÃÃSÃTORIEI CREªTINE

37

practicã la noi de o mie ºi ceva de ani”. „Moise v-a fãcut aceastã concesie ºi Dum nezeu v-a tolerat aceastã dezordine din cauza împietririi inimii voastre. Dar la început, când Dumnezeu a orânduit familia, nu a fost aºa. Dumnezeu a orânduit cãsãtoria indisolubilã. Gata! Pânã aici. Concesia fãcutã de Moise se abrogã. Cãsãtoria trebuie sã revinã la ordinea ºi la legea lui Dumnezeu dintru început”. Cuvintele lui Isus trebuie sã fi cãzut ca un trãsnet peste capetele ascultãtorilor sãi. Moise era cel mai mare legislator al Vechiului Testament. Acum Isus se ridicã deasupra lui Moise: „Dar eu vã spun...” (Mt 19,9). ªterge cu buretele decizia celui mai mare legislator. Sentinþa datã de Isus e definitivã ºi irevocabilã: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sã nu despartã!” (Mt 19,6). Nu mai existã nici o legislaþie omeneascã, nici un guvern, nici un stat, nici un parlament, nici un tribunal, nici Moise, dacã ar veni din nou pe pãmânt, care sã poatã desface o cãsãtorie, sã legalizeze divorþul, fãrã sã contravinã legii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a apãrat cu tãrie învãþãtura lui Cristos cu privire la cãsãtorie. Le scria corintenilor: „Celor cãsãtoriþi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia sã nu se despartã de bãrbat... iar bãrbatul sã nu-ºi lase femeia” (1Cor 7,10-11). În primele patru secole, s-a respectat întocmai voinþa lui Cristos ºi nu s-a admis divorþul, dupã cum dau mãrturie sfinþii pãrinþi atât din Apus, cât ºi din Rãsãrit. Ulterior, Biserica Rãsãriteanã a admis excepþii, însã Biserica Catolicã nu a admis niciodatã excepþii. Canoanele Bisericii Rãsãritene nu cunoºteau pogorãminte care sã ocoleascã învãþãtura lui Cristos, nici ierurgii, binecuvântãri, ci afurisenii pentru soþii care divorþau ºi se recãsãtoreau.

38

FAMILIA CREªTINÃ

Apostolul Pavel ne dã cheia indisolubilitãþii cãsãtoriei, ne dã motivaþia profundã de credinþã pentru ce soþii uniþi în cãsãtorie nu se mai pot despãrþi: „Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos ºi la Bisericã” (Ef 5,32). Bãrbaþii trebuie sã-ºi iubeascã soþiile aºa cum Cristos îºi iubeºte mireasa, Biserica. Soþiile trebuie sã-ºi iubeascã bãrbaþii aºa cum Biserica îl iubeºte pe Cristos, mirele ei. Soþii sunt în lume simbolul, semnul vizibil al unirii nupþiale dintre Cristos ºi Biserica sa. În Vechiul Testament, Dumnezeu prezintã legãmântul cu poporul sãu ca pe un legãmânt nupþial: el, Dumnezeu, e mirele, poporul sãu este mireasa. Prin profetul Ieremia, prevesteºte un nou legãmânt nupþial definitiv: „Iatã, vin zile când voi încheia cu casa lui Israel ºi cu casa lui Iuda un legãmânt nou. Nu ca legãmântul pe care l-am încheiat cu pãrinþii lor, în ziua când i-am luat de mânã, ca sã-i scot din þara Egiptului, legãmânt pe care l-au încãlcat, deºi aveam drepturi de soþ asupra lor, zice Domnul. Ci iatã legãmântul pe care îl voi face cu casa lui Israel, dupã zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea înãuntrul lor, o voi scrie în inima lor ºi eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (Ier 31,31-33).

Noul legãmânt nupþial s-a înfãptuit în Cristos. El este soþul, noul popor ales al lui Dumnezeu, Biserica este soþia. Scrie iarãºi apostolul Pavel corintenilor: „Voi sunteþi scrisoarea lui Cristos alcãtuitã de noi, scrisã nu cu cernealã, ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu, nu pe table de piatrã, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3). Taina aceasta, taina Cãsãtoriei e mare. Soþii, prin iubirea ºi unirea lor nupþialã, fac prezentã, actualizeazã


39

iubirea ºi unirea nupþialã dintre Cristos ºi Biserica sa. În fiecare familie e prezent, ca ºi la nunta din Cana, Cristos care, prin iubirea soþului faþã de soþie, îºi iubeºte Biserica. În fiecare familie e prezentã Biserica. Prin iubirea soþiei faþã de soþ, Biserica îºi iubeºte mirele, pe Cristos. Este evident cã legãmântul de cãsãtorie între soþ ºi soþie trebuie sã întruneascã aceleaºi calitãþi, aceleaºi însuºiri pe care le are legãmântul nupþial dintre Cristos ºi Biserica sa. Aºa cum liantul unirii dintre Cristos ºi Bisericã e iubirea, la fel, liantul unirii între soþi în cãsãtorie trebuie sã fie iubirea. Oare cum poate fi semnul, imaginea vie a iubirii dintre Cristos ºi Bisericã acea familie în care soþii se înjurã, se blestemã, se insultã, se ceartã, acolo unde e violenþã verbalã ºi chiar fizicã? Oare Cristos îºi înjurã ºi îºi loveºte mireasa? Oare Biserica îl blestemã pe Cristos, mirele? Între soþi trebuie pãstratã cu sfinþenie fidelitatea conjugalã, aºa cum Cristos ºi Biserica îºi pãstreazã fidelitatea reciprocã, nu se triºeazã. De aceea Conciliul numeºte familia Ecclesia domestica – familia-Bisericã în miniaturã. Cãsãtoria nu poate fi decât unicã: un bãrbat ºi o femeie, dupã cum Cristos are o singurã mireasã ºi Biserica un singur mire. Cãsãtoria este de nedesfãcut, nu admite divorþul, dupã cum Cristos nu divorþeazã de Bisericã ºi nici Biserica de Cristos. Ultimul conciliu ecumenic al Bisericii întãreºte din nou învãþãtura lui Cristos: „Unirea intimã, dãruirea reciprocã dintre douã persoane, precum ºi binele copiilor pretind fidelitatea deplinã a soþilor ºi unitatea indisolubilã dintre ei” (LG 48). Aceste cuvinte le comenteazã admirabil papa Paul al VI-lea în enciclica sa Humanae vitae:

40

FAMILIA CREªTINÃ

Iubire fidelã ºi exclusivã pânã la moarte. Într-adevãr, aºa o gândesc soþul ºi soþia în ziua în care îºi asumã în mod liber ºi în deplinã cunoºtinþã de cauzã angajamentul legãturii matrimoniale. Fidelitate care poate fi uneori dificilã, dar cã este întotdeauna posibilã, cã este întotdeauna nobilã ºi meritorie, nimeni nu o poate tãgãdui. Exemplul atâtor soþi, de-a lungul veacurilor, aratã cã ea corespunde naturii cãsãtoriei ºi cã este totodatã izvor de fericire profundã ºi durabilã (HV, 9).

Un exemplu admirabil de fidelitate ni-l oferã prinþesa Ecaterina Iagellon, soþia ducelui de Finlanda, Jan Wasa, pe care suedezii l-au fãcut prizonier ºi l-au condamnat la închisoare pe viaþã la Stockholm. Ecaterina s-a prezentat de îndatã la regele Suediei ºi i-a spus: „Maiestate, permiteþi-mã sã-mi urmez soþul în închisoare”. „Doamnã, i-a rãspuns Erik, regele Suediei, nu vã daþi seama ce vorbiþi? Nu ºtiþi cã soþul dumneavoastrã nu va mai vedea niciodatã lumina zilei?” „ªtiu, Maiestate”. „ªi mai ºtiþi cã, din acest moment, el nu mai este tratat ca duce, ci ca puºcãriaº, ca instigator la revoltã, vinovat de lèse-majesté? „ªtiu, Maiestate. Dar liber sau întemniþat, vinovat sau nevinovat, Jan Wasa rãmâne soþul meu”. Inima regelui se înmoaie: „Dar, doamnã, îi spune, eu cred cã dupã condamnarea acestui rebel, nimic nu vã mai leagã de el. Acum sunteþi din nou liberã”. Ecaterina nu rãspunde nimic. Scoate în tãcere inelul din deget ºi spune: „Citiþi, Maiestate”. Pe inel erau sãpate douã cuvinte în latinã: sola mors (numai moartea). Ecaterina a mers alãturi de soþul ei în închisoare, unde a trãit ºaptesprezece ani. Dupã ºaptesprezece ani, regele Erik a murit ºi Jan Wasa a fost eliberat.


41

Pe inelul pe care mirii ºi-l pun în deget unul altuia, în ziua cãsãtoriei, sunt scrise cu litere nevãzute aceleaºi cuvinte: sola mors, numai moartea ne poate despãrþi. Aceste exemple frumoase de soþi care uneori rãmân fideli unuia altuia cu sacrificii împinse pânã la eroism, trebuie sã-i însufleþeascã pe soþii creºtini, ºi nu viaþa scandaloasã, libertinajul, amorurile ruºinoase, flirturile, divorþurile neruºinate ale vedetelor de film, ale artiºtilor la modã, ale sportivilor, trâmbiþate pe toate cãile de mass-media. Ce înseamnã adulterul ºi divorþul, aceste pãcate, privite cu ochii credinþei, în lumina învãþãturii lui Cristos? Înseamnã sacrilegiu, cãci este profanarea unui sacrament. Înseamnã trãdare, sperjur, cãci este încãlcarea jurãmântului fãcut cu mâna pe cruce în faþa lui Dumnezeu în ziua cãsãtoriei: „Jur sã-þi rãmân fidel pânã la moarte, ºi în situaþii fericite, ºi în situaþii nefericite”. Este un furt grav, cãci din momentul cãsãtoriei, bãrbatul nu-ºi mai aparþine, îi aparþine femeii, iar femeia nu-ºi mai aparþine, îi aparþine bãrbatului. Este o faptã, din punct de vedere spiritual, ucigaºã ºi sinucigaºã. Cãci în momentul cãsãtoriei, bãrbatul ºi femeia au devenit doi untr-un singur trup, într-un fel, ca doi gemeni siamezi, care se nasc cu douã trupuri, dar unite într-un singur trup; dacã prin operaþie e posibil uneori ca trupurile siamezilor sã fie separate ºi aceºtia sã supravieþuiascã, separarea soþilor prin divorþ e întotdeauna ucidere ºi sinucidere sufleteascã. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sã nu despartã!

PÃRINþII: CoLABoRAToRI AI LUI DUMNEzEU CREAToRUL Creând pe bãrbat ºi pe femeie dupã chipul ºi asemãnarea sa, Dumnezeu a încununat opera sa creatoare: el îi cheamã [pe soþi] sã fie pãrtaºi în chip special la iubirea ºi puterea de Creator Tatã, prin cooperarea liberã ºi responsabilã a bãrbatului ºi femeii la transmiterea darului vieþii umane: „Dumnezeu i-a binecuvântat ºi le-a zis: creºteþi ºi vã înmulþiþi…” (Gen 1,22). Fecunditatea este rodul ºi semnul iubirii conjugale, mãrturia vie a deplinei dãruiri reciproce a soþilor… soþii trebuie sã fie dispuºi sã coopereze cu iubirea Creatorului ºi Mântuitorului, care prin ei îºi înmulþeºte mereu ºi îmbogãþeºte mereu familia sa (FC, 28).

În aceste cuvinte, papa Ioan Paul al II-lea exprimã toatã învãþãtura creºtinã cu privire la scopurile pentru care Dumnezeu a orânduit cãsãtoria, cãci dacã Dumnezeu a inventat cãsãtoria, ºi nu omul, ºi scopurile cãsãtoriei Dum nezeu le-a stabilit, ºi nu omul, chiar dacã omul adesea nu þine cont de planul ºi de legile lui Dumnezeu cu privire la cãsãtorie. Iatã cele douã scopuri esenþiale ale cãsãtoriei ºi ale sexualitãþii conjugale: iubirea reciprocã ºi fecunditatea care izvorãºte din iubire. „Creºteþi ºi vã înmulþiþi” (Gen 1,22). Creºteþi, realizaþi-vã, împliniþi-vã ca persoane umane, prin iubire ºi dãruire reciprocã, ºi înmulþiþi-vã; înmulþiþi ºi îmbogãþiþi familia lui Dumnezeu. Cu aceºti copii pe care îi aduceþi pe lume, care poartã în ei chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu, care sunt fii ai lui Dumnezeu, Dumnezeu îºi populeazã paradisul; fãrã ei, paradisul ar rãmâne pustiu.

PÃRINÞII: COLABORATORI AI LUI DUMNEZEU

43

Iubirea conjugalã, ca sã fie pe deplin umanã, trebuie sã fie deschisã transmiterii noii vieþi. Iubirea ºi fecunditatea sunt douã realitãþi care în planul Creatorului nu se pot separa: ceea ce Dumnezeu a unit, omul sã nu despartã. Din acest divorþ, din aceastã rupturã dintre iubire ºi fecunditate se nasc toate pãcatele ºi toate perversiunile sexuale care înjosesc demnitatea cãsãtoriei ºi dau peste cap planul Creatorului. Când se urmãreºte numai iubirea – iubirea înþeleasã ca plãcere egoistã, venericã, sau ca emoþie eroticã, instinctualã –, avem de-a face cu lupta înverºunatã împotriva procreãrii, se blocheazã izvoarele vieþii prin tot felul de metode: sterilizare, onanie, prezervative, anticoncepþionale, avort. ªi invers, când se urmãreºte procrearea cu orice preþ, separând-o de actul conjugal, care este expresia supremã a iubirii dintre soþi, avem de-a face cu inseminarea artificialã, cu fecundarea în eprubetã, cu clonarea, pãcate care înjosesc sexualitatea umanã ºi îi înjosesc, în primul rând, pe soþii care le comit. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al vieþii, nu al morþii. Ne-o spune Isus în Evanghelie: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac ºi al lui Iacob este Dumnezeul celor vii, nu al celor morþi (cf. Mt 22,32). El vrea ca familia creºtinã sã fie un sanctuar al vieþii, nu o fabricã a morþii. Familia e condamnatã sã trãiascã în timpurile de faþã în structuri ale pãcatului; cultura care dominã omenirea e o culturã a morþii, promovatã de puternice curente culturale, economice, politice, sociale. Asistãm la o adevãratã conspiraþie împotriva vieþii. S-a dezlãnþuit un adevãrat rãzboi la nivel planetar, în care sunt implicate instituþii internaþionale, marile finanþe ale lumii angajate în încurajarea ºi programarea

44

FAMILIA CREªTINÃ

unor uriaºe campanii pentru rãspândirea contracepþiei, a sterilizãrii ºi a avortului, având complicitatea mijloacelor de comunicare în masã, în special, a televiziunii, care acrediteazã în opinia publicã ideea cã recurgerea la contracepþie, la sterilizare, la avort ºi chiar la eutanasie sunt semne ale progresului ºi cuceriri ale libertãþii, taxându-i pe cei care sunt în favoarea vieþii ca duºmani ai libertãþii ºi ai progresului. În acest rãzboi total împotriva vieþii, uciderea copiilor înainte de naºtere, avortul, îmbracã o gravitate deosebitã. Gândiþi-vã ºi cutremuraþi-vã: 68 de milioane de vieþi nevinovate curmate în lume în fiecare an prin avort. Ce mãcel, ce hecatombã, ce genocid, ce holocaust! „Avortul, ca ºi infanticidul sunt crime odioase” (GS 51), ne spune Biserica la Conciliu. Viaþa e sacrã ºi inviolabilã. Numai Dumnezeu este stãpânul vieþii. Nimeni ºi nimic, nici o autoritate omeneascã, nici un parlament, nici o democraþie, nici o lege nu poate autoriza suprimarea unei fiinþe umane nevinovate. ªi care fiinþã umanã este mai nevinovatã decât copilul din sânul mamei care nu se poate apãra? „Sã nu ucizi!” (Ex 20,13) – porunceºte Dumnezeu în decalog. „Voi cere seamã omului de viaþa omului” (Gen 9,5). Fiecãrei mame pruncucigaºe, Dumnezeu îi aruncã în faþã cuvintele spuse lui Cain când ºi-a asasinat fratele, pe Abel: „Ce ai fãcut? Glasul sângelui copilului tãu strigã cãtre mine rãzbunare din þãrânã!” (cf. Gen 4,10). În cimitirul din Düsseldorf s-a ridicat un monument cu aceastã inscripþie: „În amintirea tuturor copiilor nenãscuþi. Rugaþi-vã pentru asasinii lor”. Într-una din piesele sale de teatru, Calderon de la Barca scoate în scenã un copilaº care, învãluit în întuneric, în numele tuturor copiilor care, ca ºi el, nu s-au


45

nãscut nici odatã, rosteºte aceastã tragicã acuzã: „Destinaþi sã ne naºtem la luminã, am murit în întuneric; în locul unui leagãn cald, am gãsit un mormânt rece; în loc de o mamã, am gãsit o asasinã”. Copilul conceput în sânul mamei nu e „produs de concepþie”, cum îl defineºte o expresie nefericitã, inventatã anume ca sã abatã atenþia de la grozãvia crimei, ci este o persoanã umanã, cu un suflet veºnic ºi nemuritor creat de Dumnezeu în momentul conceperii. Unii încearcã sã justifice avortul, susþinând cã rodul conceperii, cel puþin pânã la un anumit numãr de zile, nu poate fi considerat încã o viaþã umanã personalã. În realitate, din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugureazã o viaþã care nu este cea a tatãlui sau a mamei, ci a unei noi fiinþe umane care se dezvoltã pe cont propriu. Niciodatã nu va deveni o fiinþã umanã dacã nu a fost încã de atunci [de la concepere]. Acestei evidenþe dintotdeauna… ºtiinþa geneticã modernã îi aduce confirmãri preþioase. Ea a arãtat cum din prima clipã este stabilit programul a ceea ce va fi aceastã fiinþã vie: o persoanã, aceastã persoanã individualã cu trãsãturile ei caracteristice deja bine determinate. Încã de la fecundare a început aventura unei vieþi umane (FC, 60).

Desigur, avortul este crimã, indiferent cine îl sãvârºeºte; dar gravitatea acestei crime este mult mai mare când ea se comite într-o familie creºtinã, soþii ºtiind cã lasã un loc gol nu numai în casa lor, ci lasã un loc gol pentru toatã veºnicia în familia ºi în casa lui Dumnezeu. Scriitorul german Paul Keller a compus o emoþionantã legendã, al cãrei erou negativ este Irod, ucigaºul copiilor nevinovaþi din Betleem.

46

FAMILIA CREªTINÃ

În ziua de 28 decembrie, sãrbãtoarea Pruncilor Nevinovaþi, în fiecare an, mormintele din Betleem se deschid ºi din ele ies sufletele micuþe, albe ale acestor copilaºi, þinându-se de mânã. Zboarã spre Ierusalim, se rotesc în vãzduh deasupra mormântului lui Irod ºi încep sã cânte duios ºi trist. „Ce sunt glasurile acestor fantome?”, strigã tiranul, ridicându-se din mormântul în care doarme. Apoi, tremurând, îºi înfundã faþa descãrnatã în pãmânt, ca sã nu mai audã glasurile. În zadar. Micuþii îºi continuã cântarea dureroasã care pãtrunde prin lespedea mormântului. Irod nu mai poate suporta. Iese din mormânt ºi o ia la fugã. Roiul de suflete albe zboarã dupã el. Oriunde aleargã ucigaºul, copiii sunt dupã el. Cautã refugiu pe o corabie de piraþi, dar aceºtia îl aruncã peste bord la þãrm. Copiii, dupã el. Se afundã într-o pãdure ºi cautã adãpost într-o peºterã de tâlhari, dar aceºtia îl alungã. Copiii, dupã el. Aleargã într-un loc unde niºte rãufãcãtori aºteptau sã fie executaþi. Aceºtia fac un bici din frânghia spânzurãtorii ºi îl izgonesc. Copiii, dupã el. Dupã multã alergare, Irod se opreºte într-un sãtuc, în faþa unei case, ºi strigã la prunci: „Uitaþi-vã la femeia aceea, uitaþi-vã, în casa ei, deasupra patului este un rãstignit; în acest moment ea este mai rea decât am fost eu”. Pruncii se dau înapoi îngroziþi. În acel moment, uºa casei se deschide, un suflet mic iese ºi îºi ia zborul spre grupul de prunci: era sufletul unui copil cãruia mama, în acel moment, i-a curmat viaþa.

Dar trebuie salvatã viaþa copilului cu orice preþ? Chiar ºi atunci când este în joc sãnãtatea ºi chiar viaþa mamei? Da. Nu este nici un motiv care sã justifice sacrificarea unei vieþi nevinovate. Aºa cum sportul are eroii sãi: fotbaliºti care mor pe terenul de joc, automobiliºti care mor în întreceri, aºa cum aviaþia are eroii sãi – aviatori care mor prãbuºindu-se cu aparatele de zbor –, aºa cum armata are eroii sãi – soldaþi care mor în luptã pentru apãrarea patriei –, maternitatea


47

îºi are eroinele sale, dupã cum ºi avortul îºi are eroinele sale: probabil cã victimele avortului sunt mai multe decât victimele naºterii. Acum câþiva ani, papa Ioan Paul al II-lea a ridicat-o la cinstea altarelor pe doctoriþa Gianna Molla Beretta, pediatru, doctor în medicinã, din dieceza de Milano. I s-a descoperit un fibrom ºi i s-a pus în faþã alternativa: ori tu, ori copilul. Mai dãduse naºtere la trei copii. A ales sã-ºi sacrifice ea viaþa, pentru a salva viaþa copilului. A nãscut o fetiþã sãnãtoasã, iar ea a murit dupã ºapte zile de la naºtere. A înþeles cuvântul lui Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva sã-ºi dea viaþa pentru prietenii sãi” (In 15,13). Când papa a beatificat-o, în bazilica „Sfântul Petru” din Roma erau prezenþi soþul ei, inginerul Pietro Molla, ºi Gianna Emanuela, fiica pentru care mama ºi-a sacrificat viaþa. Cât e de amarã ºi deprimantã concluzia papei Ioan Paul al II-lea! Secolul al XX-lea, care se pretinde secolul progresului ºi al civilizaþiei, este, în realitate, secolul celei mai oribile barbarii. El va rãmâne în istorie ca secolul atacurilor masive împotriva vieþii, al unui ºir interminabil de rãzboaie ºi al unui masacru permanent al vieþilor umane nevinovate. Falºii profeþi ºi falºii învãþãtori au cunoscut cel mai mare succes posibil (FC, 17).

Iar aceastã tragicã realitate este cauzatã de faptul cã lumea l-a pãrãsit pe Dumnezeu. Iar când dispare Creatorul, dispare ºi creatura. Când Dumnezeu, izvorul vieþii dispare, viaþa omului nu mai are nici o valoare. Din ateism se naºte materialismul. Iar pentru un materialist, ce este omul? E ceea ce spunea un creator de

48

FAMILIA CREªTINÃ

umor negru: „Omul este un colet poºtal pe care moaºa îl expediazã groparului”. Cu ani în urmã, s-a introdus obiceiul, începând din Statele Unite, de a se expedia prin poºtã familiei cenuºa cadavrului incinerat. La rubrica „valoare”, pe coletul cu cenuºa umanã se menþioneazã: „fãrã valoare”. Aºa este: dacã omul este redus la materie, nu mai are nici o valoare. Ce valoare sã aibã un pumn de cenuºã? Pentru un materialist, dacã omul nu are suflet, copilul din sânul mamei nu poate fi decât „produs de concepþie”, care oricând poate fi eliminat, iar bãtrânul, handicapatul, bolnavul incurabil nu este altceva decât un balast pentru societate, pentru familie. Ce rost are sã mai fie þinut în viaþã? Dacã Dumnezeu nu existã, omul devine autonom, cu desãvârºire liber. Ce fel de libertate? Libertatea celor mai puternici de a-i elimina pe cei slabi ºi lipsiþi de apãrare, de a sugruma viaþa copiilor neajutoraþi. Dacã Dumnezeu nu existã, nu mai existã vreo altã lege decât aceea pe care ºi-o dã omul; el hotãrãºte ce este bine ºi ce este rãu, deformând ºi pervertind noþiunea de bine ºi rãu, cum bine spunea profetul Isaia: „Vai de cei ce zic rãului bine ºi binelui rãu; care numesc lumina întuneric ºi întunericul luminã!” (Is 5,20). Cei care apãrã ºi practicã avortul se numesc campioni ai progresului ºi libertãþii, cei care apãrã viaþa se numesc duºmani ai progresului ºi libertãþii. Chiar ºi limbajul moral s-a pervertit: cei care deturneazã avioane ºi pun la cale atentate cu maºini capcanã, omorând câteva sute sau câteva mii de oameni, se numesc teroriºti, cei care omoarã 68 de milioane de vieþi nevinovate în fiecare an prin avort se numesc apãrãtori ai libertãþii ºi purtãtori ai drepturilor omului în lume. Avortul, care


49

dintotdeauna a purtat numele oribil de „crimã”, nu se mai numeºte astfel: se numeºte „întrerupere de sarcinã” – nume nevinovat ºi inofensiv. O mare parte din omenirea de azi se aseamãnã cu omenirea pervertitã descrisã de apostolul Pavel în Scrisoarea cãtre Romani: renegându-l pe Dumnezeu „au rãtãcit în cugetãri inutile, iar inima lor nechibzuitã s-a întunecat. Pretinzându-se înþelepþi, au înnebunit” (Rom 1,21-22). Ba poate cã pãgânii din timpurile noastre sunt mai pervertiþi ºi mai întunecaþi la minte decât cei de pe vremea sfântului Pavel: cel puþin, aceia nu cereau legalizarea homosexualitãþii, ca statul sã le recunoascã oficial cãsãtoria, ºi nici nu fãceau operaþii transsexuale. Dacã Dumnezeu nu existã ºi nici vreo viaþã sau rãsplatã dupã moarte nu existã, omul nu mai are alt scop decât sã smulgã vieþii ºi trupului maximum de plãceri senzuale cu minimum de obligaþii ºi responsabilitãþi. ªi în acest caz, în mod inevitabil, copilul devine duºmanul numãrul unu al cuplului. Aºa s-a impus ºi dominã lumea hedonismul, cultura plãcerii, cultura satisfacerii egoiste a dorinþelor ºi instinctelor animalice. Dupã învãþãtura sfântului Pavel, istoria omenirii este un rãzboi permanent ºi crâncen între douã tabere: între bine ºi rãu, între luminã ºi întuneric, între Cristos ºi Belial, între Dumnezeu ºi Satana, între cultura vieþii ºi cultura morþii. Acest rãzboi a luat astãzi proporþii înspãimântãtoare. Soþii creºtini sunt prinºi în acest conflict în care nu existã neutralitate. Ei sunt chemaþi sã decidã, sã facã o alegere necondiþionatã în favoarea vieþii. Este însuºi Dumnezeu care, prin glasul lui Moise, le face aceastã chemare: „Iatã, pun astãzi

50

FAMILIA CREªTINÃ

înaintea ta viaþa ºi moartea, binele ºi rãul… Am pus înaintea ta viaþa ºi moartea, binecuvântarea ºi blestemul. Alege viaþa, ca sã trãieºti tu ºi seminþia ta” (Dt 30,15.19). Biserica este conºtientã de situaþiile uneori complicate ºi dramatice în care se aflã multe familii: lipsã de locuinþã, sãrãcie, mizerie, ºomaj, nesiguranþa zilei de mâine, boalã, presiuni ºi condiþionãri sociale, economice, femei care îºi pierd serviciul sau nu sunt angajate dacã rãmân însãrcinate, lipsa de ajutorare a familiilor numeroase sau în dificultate din partea societãþii, a statului, dispreþul din partea anturajului care practicã cultura morþii º.a.m.d. În acest caz, soþii trebuie sã recurgã, pentru motive juste, la planificarea familiei, folosind metodele naturale de reglementare a naºterilor legate de perioadele infertile, ceea ce presupune înfrânare, abstinenþã periodicã în viaþa conjugalã. În acest sens, documentele Bisericii vorbesc despre paternitatea ºi maternitatea responsabilã în planificarea familialã. ªi, mai presus de toate, soþii sã fie conºtienþi cã, ºi pentru ei, calea care duce la mântuire este îngustã ºi cã trebuie sã depunã efort pentru a merge pe ea.

EDUCAþIA: CINE o FACE? „Cãsãtoria ºi dragostea conjugalã sunt prin natura lor orânduite [de Dumnezeu] în vederea procreãrii ºi educaþiei copiilor” (GS 50). Funcþia pãrinþilor nu este una pur biologicã: reproducerea. De aceastã funcþie e legatã o altã funcþie mult mai dificilã ºi mult mai importantã: educaþia. Cãci ce rost are sã aducã copii pe lume, dacã apoi aceºti copii nu sunt ajutaþi sã-ºi realizeze destinul lor uman? Sfântul Pãrinte papa Ioan Paul al II-lea, explicând ºi dezvoltând cuvintele de mai sus ale Conciliului, scrie în exortaþia sa apostolicã Familiaris consortio: Obligaþia de a educa îºi are rãdãcinile în vocaþia iniþialã a soþilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu… Deoarece au dat viaþã copiilor, pãrinþii au obligaþia gravã de a-i educa; ei sunt primii ºi principalii lor educatori. Aceastã funcþie educativã este atât de importantã încât, dacã lipseºte, cu foarte mare greutate poate fi înlocuitã. Pãrinþilor le revine obligaþia de a crea în sânul familiei o atmosferã pãtrunsã de iubire ºi evlavie faþã de Dumnezeu ºi de oameni, atmosferã care favorizeazã educaþia completã a copiilor în sens personal ºi social. Familia este prima ºcoalã a virtuþii sociale, de care duce atâta lipsã societatea (FC, 35).

În continuare, Sfântul Pãrinte subliniazã cã dreptul ºi, în acelaºi timp, obligaþia pãrinþilor de a-ºi educa copii este esenþial, primar, de neînlocuit, inalienabil, pentru cã educaþia copiilor nu poate fi încredinþatã în totalitate altora ºi nici uzurpatã de alþii. În educaþie,

52

FAMILIA CREªTINÃ

elementul cel mai radical ºi cel mai necesar este iubirea din partea pãrinþilor: iubirea paternã ºi maternã (cf. FC, 36). Primul lucru care rezultã din cuvintele Sfântului Pãrinte este faptul cã pãrinþii sunt aceia care trebuie sã facã educaþia copiilor. Societatea, ºcoala, Biserica îi ajutã pe pãrinþi, dar nu îi înlocuiesc pe pãrinþi în educarea copiilor. ªi nimeni nu poate uzurpa acest drept, aceastã obligaþie de a-ºi educa copiii. În timpurile moderne, statele totalitariste, nu numai din lumea comunistã, bolºevicã, dar ºi din lumea aºa-zis liberã, considerând copiii, tineretul proprietatea statului, au încercat ºi au reuºit în foarte mare mãsurã sã le smulgã pãrinþilor dreptul ºi posibilitatea de a-ºi educa copiii. În 1937, Hitler spunea poporului german: „Acest nou Reich nu va ceda nimãnui tineretul, ci îl va lua ºi îi va da propria educaþie ºi propria creºtere”. Considerând educaþia creºtinã, tradiþionalã, în familie, drept conservatoare ºi retrogradã, statul cautã sã smulgã familiei copiii la o vârstã cât mai fragedã, pentru a-ºi impune propria educaþie în ºcolile de stat din care sunt excluse valorile creºtine. Acesta este motivul adevãrat pentru care se încearcã peste tot introducerea învãþãmântului obligatoriu la vârsta de ºase sau chiar cinci ani. ªcolile particulare ºi cele confesionale sunt pretutindeni descurajate, supuse discriminãrii, pentru a nu se putea face altã educaþie decât cea impusã de stat. Când s-au fondat Statele Unite, Constituþia stabilea cã nu statul, ci familiile, pãrinþii trebuiau sã numeascã profesorii, învãþãtorii în ºcoli, astfel încât educaþia copiilor nu scãpa de sub controlul pãrinþilor. În continuare, guvernele au creat condiþii economice de aºa naturã cã femeia a fost obligatã sã meargã la

EDUCAÞIA: CINE O FACE?

53

muncã, sã-ºi lase cãminul, sã câºtige bani pentru întreþinerea familiei. Intenþia guvernanþilor nu era emanciparea, promovarea femeii, ci smulgerea copiilor din braþele mamelor: deschizând creºe, cãmine, grãdiniþe, statul putea sã le imprime copiilor chiar din primii ani ai vieþii propria educaþie, propria ideologie. Copiii sunt condamnaþi sã trãiascã, practic, separaþi de pãrinþi în anii copilãriei: pãrinþii îi lasã dormind când pleacã dimineaþa la muncã ºi îi gãsesc dormind când se întorc seara. Ce sã mai spunem de situaþia dramaticã în momentul de faþã la noi, când tata sau mama, sau amândoi pãrinþii sunt nevoiþi sã meargã la muncã în þãri strãine, trãind ani de zile departe de copiii lãsaþi singuri acasã, eventual în grija strãinilor, a bunicilor, a rudelor? Îmi povestea o mamã plecatã la muncã în Italia cã ºi-a lãsat acasã un copil mic care încã nu cunoºtea. Când s-a întors prima datã acasã, dupã doitrei ani, copilul nu a recunoscut-o de mamã: „Pleacã, i-a zis, tu nu eºti mama mea!” Ce sã mai spun de acele mame care, nefiind împinse de sãrãcie, de mizerie, ci de dorinþa de a se afirma, de a face carierã, de a trãi pe banii lor sau, pur ºi simplu, din comoditate, spre a se putea distra libere, lasã educaþia copiilor pe seama guvernantelor, a femeilor angajate în casã? Toþi aceºti copii, care au neºansa de a trãi în copilãrie lipsiþi de prezenþa ºi iubirea pãrinþilor, mai ales a mamei, vor fi toatã viaþa marcaþi, traumatizaþi psihic, deficitari în dezvoltarea lor umanã, spiritualã, moralã, socialã. Actualul papã, Ioan Paul al II-lea, luptã din rãsputeri, încercând sã-i convingã pe conducãtorii politici ai statelor sã prevadã în legislaþia þãrilor lor salarizarea mamelor care au copii, pentru ca acestea sã poatã sta cât mai mult timp acasã cu copiii lor. Cãci dacã sunt salarizate

54

FAMILIA CREªTINÃ

îngrijitoarele, educatoarele, învãþãtoarele, profesoarele care se ocupã opt ore pe zi de creºterea ºi educaþia copiilor strãini în creºe, cãmine, grãdiniþe, ºcoli, de ce nu ar avea drept la salariu mamele care fac o muncã mult mai necesarã ºi valoroasã: îºi îngrijesc ºi îºi educã proprii copii douãzeci ºi patru de ore din douãzeci ºi patru în propria familie? O femeie din Germania, casnicã, a scris într-un ziar un articol plin de amãrãciune, dupã ce pe paºaport, la rubrica „profesie”, i s-a scris: „Fãrã profesie”. „Fãrã profesie”: aºa era scris pe paºaport. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Cum adicã, fãrã profesie? A te gândi la toþi ºi a te îngriji de toþi ceilalþi nu e oare profesie de la primele ore ale dimineþii pânã la orele cele mai târzii ale nopþii? Sã fii mereu preocupatã de binele tuturor, sã fii soþie, mamã, femeie care face totul în casã: oare aceasta nu înseamnã sã ai toate profesiile?”

A le asigura copiilor o viaþã decentã: un adãpost, mâncare, îmbrãcãminte, ºcolarizare este o obligaþie gravã a pãrinþilor. Dar obligaþia cea mai gravã este aceea de a le face educaþia moralã ºi religioasã, deoarece, cum spune Mântuitorul în Evanghelie, „nu numai cu pâine trãieºte omul, ci ºi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Sfântul Ioan Gurã de Aur le spunea pãrinþilor: „Cum sã nu provocaþi mânia lui Dumnezeu dacã voi gãsiþi timp pentru toate, dar nu gãsiþi un minut ca sã le vorbiþi copiilor voºtri despre Dumnezeu?” Este o enormã greºealã aceea pe care o fac unii pãrinþi, zicând: nu trebuie influenþaþi copiii, trebuie lãsaþi liberi sã aleagã ei când cresc mari calea de urmat, dacã vor sã practice vreo religie, vreo moralã. Ce religie? Ce moralã? E ca ºi cum ar spune: nu trebuie


55

învãþaþi copiii de mici sã meargã, sã mãnânce, sã vorbeascã; trebuie lãsaþi liberi sã creascã mari, sã hotãrascã ei ce sã mãnânce, ce limbã sã vorbeascã. Educaþia primitã în familie în primii ani ai copilãriei e determinantã, îºi pune amprenta pentru tot restul vieþii, ceea ce se reflectã în expresia „a avea cei ºapte ani de acasã”. Niciodatã nu i se spune unui om needucat: n-ai cei ºapte ani de la ºcoalã, n-ai cei patru ani de la liceu, n-ai cei cinci sau ºase ani de la facultate, ci: n-ai cei ºapte ani de acasã. Într-o scrisoare trimisã pãrinþilor din Istanbul, unde era nunþiu apostolic, Giuseppe Roncali, viitorul papã Ioan al XXXIII-lea, spunea: De când am plecat de acasã, cam pe la vârsta de zece ani, am citit multe cãrþi ºi am învãþat multe lucruri pe care voi nu puteaþi sã mã învãþaþi. Dar acele puþine lucruri pe care le-am învãþat de la voi în casã rãmân ºi acum cele mai preþioase ºi mai importante; ele susþin, dau viaþã ºi cãldurã multor altor lucruri pe care le-am învãþat mai târziu, în atâþia ani de studiu ºi de învãþãmânt.

În mod cu totul ºi cu totul deosebit, pãrinþii trebuie sã se ocupe de educaþia sexualã prudentã, delicatã ºi progresivã a copiilor, ajutându-i sã ducã o viaþã de castitate desãvârºitã pânã la cãsãtorie. „Educaþia sexualã, drept ºi datorie fundamentalã a pãrinþilor, scrie papa Ioan Paul al II-lea în documentul amintit mai sus, trebuie sã se facã mereu sub conducerea lor plinã de grijã, fie în sânul familiei, fie în centrele de educaþie alese ºi controlate de dânºii” (FC, 37). Conºtient cã educaþia sexualã care se face în ºcolile de stat ºi prin mijloacele de informare în masã e, de fapt, antieducaþie, întrucât nu se þine cont de nici o

56

FAMILIA CREªTINÃ

valoare moralã ºi religioasã, predându-se doar tehnicile de a face „sex protejat”, papa adaugã: Biserica se opune cu tãrie la o anumitã formã de informare sexualã, ruptã de principiile morale ºi atât de rãspânditã, care nu este altceva decât o iniþiere la experimentarea plãcerii ºi stimul care duce la pierderea seninãtãþii, chiar la anii nevinovãþiei, deschizându-se calea spre viciu (FC, 37).

Având în vedere efectele nocive pe care le are pseudo-educaþia sexualã fãcutã în ºcolile statului, în unele þãri catolice, pãrinþii le-au retras învãþãtorilor ºi profesorilor dreptul de a le preda copiilor ore de educaþie sexualã, rezervându-ºi în exclusivitate aceastã misiune. Bravo lor! Pentru pãrinþi, educaþia copiilor e o mare artã. ªi de unde o învaþã? Sunt în timpurile noastre ºcoli de pedagogie, o mulþime de cãrþi, de articole, de reviste de specialitate, de emisiuni care propun tot felul de metode savante, ºtiinþifice, avansate de educaþie, metode ºi teorii care se bat uneori cap în cap ºi care, în loc sã facã luminã, provoacã mai degrabã derutã, confuzie, nesiguranþã în minþile pãrinþilor. Aºa se explicã faptul cã, la sondaje, peste 55% din pãrinþi recunosc cã nu sunt capabili sã le facã educaþie religioasã copiilor lor, iar aproape jumãtate dintre ei declarã cã educaþia religioasã nici mãcar nu-i priveºte pe ei, pe pãrinþi; e treaba preoþilor. Având în vedere situaþia gravã din ºcolile noastre în ultimii ani: dezordine, debandadã, indisciplinã, droguri, alcool, elevi derutaþi, debusolaþi, gãsim tot mai mulþi pãrinþi care regretã timpurile comunismului, când era mai multã disciplinã în ºcoli, ºi doresc sã vinã


57

la putere un partid de tip fascist care sã restabileascã disciplina ºi sã aducã la ordine tineretul scãpat de sub control. E o concepþie total greºitã. Nu aceasta este rezolvarea. Aceºti copii sunt derutaþi ºi debusolaþi deoarece pãrinþii lor sunt, în primul rând, derutaþi ºi dezorientaþi. Nu de vreo gardã de fier are nevoie societatea pentru a avea copii buni, ci de pãrinþi buni, de familii creºtine, sãnãtoase, care sã-ºi educe cu înþelepciune copiii. ªi nici nu e necesar ca pãrinþii sã studieze tratate savante despre educarea copiilor sau sã facã vreo facultate de specialitate: e de ajuns sã urmeze bunul simþ natural, în special, instinctul sãdit de Dumnezeu în inimile mamelor, sã cunoascã învãþãtura creºtinã, pe care sã o sãdeascã în inimile copiilor, sã-i înveþe pe copii frica de pãcat, dragostea faþã de Dumnezeu ºi respectul faþã de legile sale. Dacã citim vieþile oamenilor mari ºi ale marilor sfinþi, care au ajuns mari datoritã educaþiei frumoase primite în familie, constatãm cã, în general, ei nu aveau pãrinþi savanþi, ci oameni simpli, dar cu o credinþã puternicã, pe care au ºtiut sã o transmitã copiilor lor. Sã luãm cazul celui mai mare educator pe care l-a avut Biserica ºi, poate, omenirea: sfântul Ioan Bosco. Toatã arta sa de educator a învãþat-o de la o educatoare genialã: a fost mama sa, Margareta, o femeie simplã, cu o casã de copii. Nu ºtia nici sã scrie, nici sã citeascã, dar ºtia pe de rost toatã învãþãtura creºtinã pe care o punea în practicã. Era calmã, blândã, bunã, rãbdãtoare, dar ºtia sã fie ºi energicã, nu închidea ochii la capriciile ºi ºotiile copiilor. Avea pregãtitã ºi o vãrguþã pentru a o folosi la nevoie. Odatã, pe când ea lipsea de acasã, copilul, Ioan, a fãcut o poznã. Când mama s-a întors acasã, copilul i-a ieºit în întâmpinare, ºi-a recunoscut

58

FAMILIA CREªTINÃ

vinovãþia ºi i-a prezentat mamei vãrguþa ca sã-ºi aplice pedeapsa. Desigur, sinceritatea lui i-a obþinut imediat suspendarea pedepsei. Cu intuiþia ei de mamã, i-a interpretat un vis pe care copilul l-a avut la vârsta de nouã ani. Se fãcea, povesteºte copilul tuturor celor din familie, cã eram pe o pajiºte în spatele casei în mijlocul unui grup de copii care gesticulau, înjurau, fãceau tot felul de necuviinþe ºi urlau ca lupii. Mai întâi am încercat sã-i îndepãrtez cu vorbã bunã, apoi am recurs la pumni. Dar o voce dulce de tot mi-a zis: „Nu, nu cu lovituri, ci cu blândeþe ºi iubire trebuie sã þi-i faci prieteni”. Dupã care lupii s-au transformat în miei. Aceeaºi voce dulce mi-a zis: „Ia-þi toiagul ºi condu-i la pãºune”. Oare ce vrea sã însemne visul acesta? întreabã copilul. „Poate vei ajunge cioban, vei paºte oile ºi caprele”, rãspunde unul dintre fraþi, Iosif. „Poate vei ajunge capul unei bande de tâlhari”, îºi dã cu pãrerea un alt frate, Anton. Bunica i-a atras atenþia cã nu trebuie sã creadã în vise. În schimb, mama Margareta l-a privit cu dragoste ºi i-a zis: „Cine ºtie dacã Ionel, într-o zi, nu va ajunge preot?”

ªi aºa a fost. Numai Dumnezeu ºtie câþi lupi a transformat sfântul Ioan Bosco în miei, cu pedagogia învãþatã de la mama sa. Societatea omeneascã trece printr-o situaþie grea, de mare prãbuºire, de mare decãdere sub toate aspectele. Toatã lumea se plânge, toatã lumea se lamenteazã, e demoralizatã, descurajatã, nu apare nici o perspectivã de viitor, e o situaþie fãrã ieºire, fãrã speranþã. Mai poate fi salvatã societatea, mai poate ieºi din impas? Pentru a fi salvatã, societatea nu are nevoie nici de savanþi, nici de economiºti, nici de juriºti, cu atât mai puþin de politicieni. Are nevoie de familii solide, sfinte,


59

de pãrinþi capabili sã facã educaþie moralã ºi religioasã copiilor. E unica speranþã, unica salvare. Viitorul societãþii, viitorul poporului nostru nu depinde nici de intrarea în NATO, nici în Uniunea Europeanã; viitorul poporului nostru este în mâinile pãrinþilor ºi, mai ales, ale mamelor sfinte. Instrucþia religioasã a copiilor, în primii ani de viaþã a lor, iatã plãcuta îndatorire a mamei! Voi, mamelor, îi aveþi pe copii în mâinile voastre. Dacã timpul este pierdut, cu greu va mai putea fi recuperat, ºi ceea ce e sãdit în inimile lor cu greu va putea fi ºters în întregime. Aici se aflã succesul vostru promiþãtor, o, mame creºtine, dar, totodatã, ºi responsabilitatea voastrã (PIUS AL XII-LEA, Discurs cãtre Uniunea Femeilor, 24 iulie 1949).

EDUCAþIA: CUM SE FACE? În ce constã arta pãrinþilor de a-ºi educa copiii? Rãspunsul l-am auzit deja în îndemnul apostolic al Sfântului Pãrinte papa Ioan Paul al II-lea, în Familiaris consortio: elementul cel mai radical în educaþia copilului este iubirea paternã ºi maternã. Pãrinþilor le revine obligaþia de a crea în sânul familiei o atmosferã pãtrunsã de iubire. Iubirea este mediul vital în care poate sã creascã frumos ºi armonios un copil. ªi cum educaþia copilului trebuie sã înceapã nu doar din momentul în care copilul e adus pe lume, ci din momentul în care copilul e conceput în sânul mamei, sânul matern deja trebuie sã fie un mediu vital pãtruns de iubire: iubirea e la fel de necesarã ca ºi lichidul amniotic pentru o dezvoltare normalã fizicã ºi psihicã a copilului. Se ºtie cã, în timpul gestaþiei, mama îi transmite copilului, prin sângele care trece din trupul ei în trupul copilului, hrana ºi oxigenul, astfel încât copilul se hrãneºte împreunã cu mama, respirã împreunã cu mama, consumã alcool împreunã cu mama, fumeazã împreunã cu mama. Inima copilului bate în acelaºi ritm cu inima mamei. Dar la fel de important este ceea ce mama îi transmite în timpul sarcinii copilului pe plan psihic: sentimentele ei, stãrile ei psihice ºi sufleteºti, tensiunile ei, tulburãrile ei. Copilul simte tot ce simte mama; simte dacã pãrinþii sãi se iubesc sau nu. Am putea spune cã, în sânul matern, într-un fel, copilul se agitã împreunã cu mama, se înfurie ºi se ceartã împreunã cu ea, înjurã ºi blestemã împreunã cu ea, se roagã împreunã cu ea, e lovit când mama e lovitã. Totul se rãsfrânge asupra copilului ºi îl marcheazã psihic pentru toatã viaþa.

EDUCAÞIA: CUM SE FACE?

61

Medicii pediatri observã cã, ºi dupã naºtere, copilul rã mâne în continuare dotat cu niºte antene extrem de fine, cu ajutorul cãrora capteazã tulburãrile psihice, tensiunile nervoase ale mamei. Sunt mame care îºi duc copiii la medic, deoarece copiii au stãri de iritare, de neliniºte, de agitaþie, plâng mereu, au tulburãri de nutriþie ºi nu-ºi dau seama cã nu copiii, ci ele, mamele, sunt bolnave; ele transmit copiilor agitaþia, iritarea, neliniºtea sufleteascã, tensiunile lor nervoase. Crearea unei atmosfere de pace, de liniºte, de armonie, de iubire în familie e primul lucru necesar în educaþia copiilor. Elementul cel mai radical în educaþia copilului e iubirea paternã ºi maternã. Mai ales iubirea maternã. Iubirea mamei e o chestiune de viaþã ºi de moarte pentru copil. Psihologul elveþian René Spitz a fãcut o experienþã interesantã. A þinut sub observaþie copiii abandonaþi de la un orfelinat de lux ºi pe cei nãscuþi într-o închisoare de femei, unde mamele aveau voie sã-ºi þinã cu ele copiii pânã la vârsta de un an. Savantul a constatat cã, în curs de un an, nici unul dintre cei 122 de copii din închisoare nu a murit. Nu au avut condiþii ideale de viaþã: ca la închisoare. Dar au avut iubirea mamelor. În schimb, 30 din cei 94 de copii din orfelinat au murit, deºi aceºtia aveau de toate. Un singur lucru le lipsea: iubirea mamelor. Copiii neiubiþi de pãrinþi sunt copii distruºi pentru toatã viaþa. Cei mai mulþi delincvenþi: criminali, sinucigaºi, tâlhari, violatori sunt copiii care nu s-au bucurat de cãldura iubirii pãrinteºti în copilãrie, copii abandonaþi, provenind din familii dezorganizate, cu pãrinþi divorþaþi, eventual cãrora li s-a spus în faþã de cãtre pãrinþi când erau mici: „Tu nu trebuia sã te naºti, tu nu ai fost programat, eºti în plus, o gurã în plus de hrãnit, o

62

FAMILIA CREªTINÃ

povarã pentru familie, eºti un intrus”. Sunt cazuri când asemenea copii nefericiþi, neiubiþi, sunt blocaþi chiar în creºterea lor biologicã, fizicã, rãmân nedezvoltaþi, rahitici. Pãrinþii trebuie sã fie conºtienþi cã, atunci când aduc pe lume un copil, acesta este un copil al lui Dumnezeu: copilul e o lucrare umanã ºi, în acelaºi timp, e o lucrare divinã. Copilul nãscut e o fiinþã destinatã sã existe pentru toatã veºnicia. Fac un calcul extrem de greºit acei soþi care delibereazã, nu ºtiu ce sã aleagã, nu ºtiu pentru ce sã se hotãrascã: o maºinã sau un copil? O vilã sau un copil? Maºina, cu siguranþã, va fi aruncatã, într-o zi, la cimitirul de maºini. Vila cu siguranþã cã, într-o zi, se va prãbuºi ºi se va transforma într-o grãmadã de ruine: un copil, în schimb, e fãcut pentru toatã veºnicia. Ochiºorii lui sunt destinaþi sã-l vadã veºnic pe Dumnezeu; guriþa lui e destinatã sã-l laude ºi sã-i cânte veºnic lui Dumnezeu împreunã cu îngerii; inimioara lui e destinatã sã-l iubeascã veºnic pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi iubeºte pe copiii pe care pãrinþii îi aduc pe lume; sunt proprii sãi copii. Pe toþi îi iubeºte. Poate cea mai frumoasã poezie care cântã iubirea lui Dumnezeu pentru copii e cea publicatã de poetul francez Michel Quoist în volumul intitulat Rugãciuni: Iubesc copiii, spune Domnul. Vreau ca voi sã fiþi asemenea lor. Nu-i iubesc pe bãtrâni, spune Domnul, în afarã de cazul cã încã sunt copii. Nu vreau decât copii în Împãrãþia mea; e lucru hotãrât din veºnicie. Copii ºchiopi, copii cocoºaþi, copii zbârciþi, copii cu barbã albã; orice fel de copii vreþi, dar copii, numai copii.


63

Nu-i ce discuta: e hotãrât, nu e loc pentru alþii. Iubesc copiii cei mici, spune Domnul, deoarece chipul meu în ei nu e încã umbrit. Nu mi-au sabotat asemãnarea mea: sunt proaspeþi, curaþi, fãrã ºtersãturã, neraºchetaþi. Astfel, când mã plec cu duioºie asupra lor, mã oglindesc în ei… Dar mai presus de toate, ah! Mai presus de toate! Iubesc copiii pentru privirea lor: în privirea lor le citesc vârsta. În paradisul meu nu vor fi decât ochi de cinci ani, cãci nu cunosc nimic mai frumos decât privirea curatã de copil. Nu trebuie sã vã miraþi, spune Domnul. Eu locuiesc în ei, eu mã arãt la fereastra sufletului lor. Când vã aflaþi în faþa unei priviri curate, eu sunt cel care vã zâmbesc...

Pãrinþii, aºadar, nu sunt numai colaboratori la opera de creaþie a lui Dumnezeu, dar sunt, în acelaºi timp, colaboratori ºi pãrtaºi la iubirea lui Dumnezeu: Dumnezeu îºi iubeºte copiii cu inima pãrinþilor. Copilul nu e proprietatea statului, nici a educatorilor ºi nici mãcar a pãrinþilor; e proprietatea exclusivã a lui Dumnezeu ºi trebuie educat dupã planul ºi voinþa lui Dumnezeu. Sunt copiii lui Dumnezeu, de aceea, trebuie trataþi cu cel mai mare respect. Nu-ºi dau seama pãrinþii ce pãcat fac atunci când aruncã asupra copiilor – asupra copiilor lui Dumnezeu – cuvinte urâte: boi, mãgari, porci, draci, îi blestemã, îi înjurã! Copilul, fiind copil al lui Dumnezeu, poartã în el chipul, icoana lui Dumnezeu. În esenþã, toatã munca de educaþie pe care o fac pãrinþii la asta trebuie sã se reducã: sã scoatã la ivealã, sã facã cât mai vizibil chipul lui Dumnezeu din copil, sã facã cât mai strãlucitoare asemãnarea lui cu Dumnezeu. Cu ani în urmã, pe când mã aflam în Israel, arheologii au fãcut o descoperire

64

FAMILIA CREªTINÃ

senzaþionalã în oraºul Bet-ªean. Fãcând sãpãturi pe locul unde fusese o bisericã bizantinã din secolul al IV-lea sau al V-lea, au descoperit la mare adâncime în pãmânt un mozaic cu chipul lui Cristos, excepþional de frumos. M-am dus ºi eu sã vãd minunea. Am putut sã vãd pe fundul unei gropi adânci mozaicul de pe pardoseala bisericii. O echipã de arheologi lucra de zor, cu rãbdare, cu migalã; îl curãþau de pãmânt, îl spãlau, puneau la loc bucãþelele de piatrã ce se deranjaserã de la locul lor. Dupã luni ºi luni de muncã migãloasã, au reuºit sã dea chipului de pe mozaic toatã frumuseþea sa originarã. Aceasta este toatã munca de educaþie a pãrinþilor: sã scoatã din copil chipul lui Dumnezeu întipãrit în el. Acesta este sensul cuvântului „a educa” – educere în latineºte: „a scoate dinãuntru”, „a aduce la suprafaþã”. Pãrinþii – în special mama – nu sunt niºte artiºti care picteazã pe o pânzã un chip frumos; nici niºte sculptori care scot dintr-un bloc de marmurã un chip frumos; nici niºte poeþi care descriu în cuvinte un chip frumos; nici niºte muzicieni care cântã în melodii frumuseþea unui chip uman. Ei sunt niºte simpli arheologi care se strãduiesc sã sape în inima copilului, ca sã descopere, sã scoatã la luminã, sã spele, sã cureþe, sã facã cât mai strãlucitoare capodopera mâinilor lui Dumnezeu: chipul lui Dumnezeu întipãrit în sufletul copilului. Determinant în educaþia copiilor este exemplul bun al pãrinþilor: a fi ei înºiºi ceea ce vor sã fie copiii, a face ei înºiºi ceea ce cer de la copii sã facã. Pãrinþii nu trebuie sã-i spunã copilului: „Pleacã ºi te spovedeºte!”, ci „Haide sã mergem la spovadã!” Ce rost are sã-i spunã duminica copilului: „Mergi la bisericã!”, dacã tatãl, în loc sã meargã la bisericã, merge la bar, iar mama merge la muncã, nu cã e obligatã, ci din dorinþa de câºtig? Ce rost


65

are sã-i spunã copilului sã nu fure, sã nu mintã, sã nu înjure, sã-i dea peste gurã, când îl aud înjurând, dacã ei înjurã, furã ºi mint? Copiii îi imitã pe cei mari. Cum sã nu se certe copiii între ei, dacã pãrinþii se ceartã tot timpul? Copiii rãmân toatã viaþa cu ceea ce au vãzut când erau mici la pãrinþi. A înjurat tata, va înjura ºi bãiatul; a blestemat mama, va blestema ºi fata; au furat, au minþit, au fost niºte alcoolici pãrinþii, aºchia nu sare departe de trunchi. Într-o anchetã socialã fãcutã în Franþa pe tema educaþiei în familie, a fost interogatã ºi o mamã cu foarte mulþi copii, dar toþi copii bine educaþi, serioºi, cuminþi, la locul lor, credincioºi practicanþi, toþi realizaþi în viaþã, cu serviciu, bine rânduiþi la casele lor, toþi mulþumiþi de situaþia lor. Asistentul social a întrebat-o pe mamã: „Cum ai reuºit, practic, sã-þi pregãteºti atât de bine copiii pentru viaþã, fãcându-i pe toþi sã rãmânã buni creºtini? Ce metode ai folosit? Care este secretul?” Rãspunsul mamei a fost simplu: Când, la moartea soþului meu, m-am trezit cu zece copilaºi, dintre care cel mai mare avea cincisprezece ani, resursele mele erau modeste ºi am fost nevoitã sã iau imediat decizii grave, dintre care cea dintâi a fost aceasta: sã-mi fac un examen de conºtiinþã. Examinându-mã, mi-am dat seama cât era de urgent sã mã reformez pe mine însãmi, sã-mi schimb viaþa, sã devin mai bunã, sã mã perfecþionez… M-am pus pe treabã, ºi de atunci continuu.

„Asta e tot ce ai fãcut pentru copiii tãi?” „Nimic altceva: eu am lucrat în mine ºi Dumnezeu a lucrat în ei”. Iatã o mamã care a ºtiut sã scoatã la suprafaþã chipul lui Dumnezeu din sufletul copiilor sãi.

66

FAMILIA CREªTINÃ

Privind la pãrinþii lor, copiii ar trebui sã spunã: „Cât sunt de sârguincioºi pãrinþii noºtri la rugãciune, la bisericã, la sacramente! Aceste lucruri trebuie sã fie foarte frumoase ºi necesare, de vreme ce le fac ei, care sunt mari! Le vom face ºi noi, care suntem mici, ca sã devenim ºi noi mari, înþelepþi ºi frumoºi ca ei!” Cine vrea sã-i educe pe alþii trebuie sã se educe mai întâi pe el însuºi. Este lucru absolut evident cã educaþia copiilor nu se face cu ciomagul ºi cu urlete. Aceasta poate fi, cel mult, dresurã de animale, nu educaþie. Dar ºi dresura animalelor se face cu bucãþele de zahãr, nu cu ciomagul. Principiul educaþional „bãtaia e ruptã din rai” nu e întotdeauna valabil; în cele mai multe cazuri, bãtaia e ruptã din iad. În Fraþii Karamazov, F. Dostoievski are o paginã emoþionantã în care descrie plãcerea aproape sadicã a unor pãrinþi de a-ºi pedepsi copiii: Multe fiinþe umane au o caracteristicã specialã: plãcerea de a-ºi pedepsi copiii, dar numai copiii. Faþã de toate celelalte fiinþe ale speciei umane, aceºti justiþiari sunt binevoitori ºi blânzi, aºa cum trebuie sã fie un european cult ºi umanitar. Dar le place destul de mult sã-ºi tortureze copiii, îºi iubesc copiii în acest mod. Tocmai faptul cã aceste creaturi sunt lipsite de apãrare e o tentaþie pentru cãlãii lor: încrederea angelicã a copilului care nu ºtie încotro sã se îndrepte ºi încotro sã meargã; iatã ce înfierbântã sângele stricat al nemilosului. Înþelegi tu ce se întâmplã, când mica fãpturã – care nici mãcar nu poate înþelege sensul a tot ce i se face – îºi bate cu pumniºorii pieptul scuturat de sughiþuri, închis, ca pedeapsã, în întuneric, într-un loc murdar ºi rece, ºi îºi varsã lacrimile sale blânde în care nu e pic de rãutate, îndreptându-se spre bunul Dumnezeu ca sã-i ia el apãrarea? Îþi poþi imagina, prietene, o asemenea oroare?


67

Ce se va alege mai târziu de un copil educat cu asemenea metode brutale? ªtim cu toþii. Dar e ceva ºi mai grav: un copil îºi face imaginea despre Dumnezeu, Tatãl ceresc, dupã imaginea tatãlui sãu pãmântesc. Un tatã brutal, tiran, distruge la copil chipul adevãrat al lui Dumnezeu, îl perverteºte ºi îl face odios. Prima rugãciune pe care o învaþã copilul când începe sã vorbeascã este Tatãl nostru. În timp ce o rosteºte, copilul se gândeºte: „Tatãl nostru, care eºti în ceruri, rãmâi acolo unde eºti, în cer, nu am nevoie de tine; îmi este de ajuns tatãl meu de pe pãmânt”. La originea ateismului lui J.-P. Sartre trebuie sã fi stat un tatã excesiv de sever, de teama cãruia filozoful, în copilãrie, dupã ce a spart un vas, a stat încuiat o zi întreagã în baie, spre a nu fi gãsit. În cãrþile lui gãsim o urã sãlbaticã împotriva paternitãþii, ºi a lui Dumnezeu, ºi a omului. Un pãrinte, deºi este dator sã-ºi corijeze ºi sã-ºi mustre copilul când e cazul, trebuie sã fie conºtient cã copilul pe care îl ceartã e mai bun decât el, numai cã pe el nu are cine sã-l certe, de aceea se crede ireproºabil. Oare nu pe copil îl propune Isus celor în vârstã drept model de urmat? „Adevãr vã spun, dacã nu vã veþi întoarce ºi nu veþi deveni asemenea copiilor, nu veþi intra în împãrãþia cerurilor” (Mt 18,3). Pãrinþii prea exigenþi, care îi pun pe copii sã le cearã neapãrat iertare când greºesc cu ceva, sã fie conºtienþi cã ei ar trebui sã cearã iertare mai des de la copii, mãcar în inima lor. Celebrul educator William Livingston Larned ne dã un exemplu de cerere de iertare a unui tatã de la copilul sãu: Ascultã, copilul meu, îþi vorbesc în timp ce dormi, cu mânuþa ºi cu cârlionþii blonzi lipiþi de fruntea transpiratã. M-am strecurat în camera ta. Puþin mai înainte, în timp

68

FAMILIA CREªTINÃ

ce ºedeam în birou ºi citeam ziarul, m-a cuprins un sentiment de remuºcare. Am venit ca un vinovat la cãpãtâiul tãu. Iatã ce gândeam, copilul meu. M-am enervat pe tine. Te-am certat în timp ce te îmbrãcai ca sã mergi la ºcoalã, fiindcã te spãlai ca o pisicã. Te- am dojenit fiindcã nu îþi lustruiai ghetele, am strigat la tine când ai aruncat ceva pe jos. ªi la micul dejun am gãsit ceva sã-þi reproºez. Murdãreai faþa de masã, înghiþeai cu lãcomie, þineai coatele pe masã, întindeai prea mult unt pe pâine. ªi în timp ce mergeai la joacã, iar eu mã grãbeam sã iau tramvaiul, ºi tu te-ai întors cãtre mine ºi m-ai salutat, strigând: „La revedere, tãticule!”, eu, încruntat, þi-am rãspuns: „Stai cu capul sus!” Iar seara am luat-o de la capãt. Veneam pe stradã ºi team surprins cã te jucai cu bilele, mergând de-a buºilea. Aveai gãuri la ciorapi. Te-am ocãrât în faþa celorlalþi copii, expediindu-te acasã. „Ciorapii sunt scumpi ºi, dacã ar trebui sã-i cumperi tu, ai fi mai cu grijã!” Închipuie-þi, fiul meu, cuvinte spuse de un tatã! Îþi aminteºti apoi, pe când citeam în birou, cum ai intrat, timid, vãzându-se în privirea ta cã erai îndurerat? Când te-am privit pe deasupra ziarului, supãrat cã sunt deranjat, teai oprit ezitând pe prag, iar eu te-am repezit: „Ce vrei?” N-ai spus nimic, dar te-ai avântat impetuos, te-ai aruncat în braþele mele, m-ai cuprins ºi m-ai sãrutat, m-ai cuprins cu mânuþele tale ºi cu iubirea pe care Dumnezeu a fãcut-o sã încolþeascã în inima ta ºi pe care nici mãcar nesimþirea mea nu putea sã o înãbuºe. Apoi ai dispãrut, þopãind pe scãri. Ei bine, fiul meu, dupã puþin timp, ziarul mi-a cãzut din mânã ºi m-a cuprins un sentiment de neliniºte, de teamã. Ce a fãcut din mine obiºnuinþa! Obiºnuinþa de a descoperi greºelile altora, de a certa: iatã cum am rãsplãtit copilãria ta! Nu cã nu te iubeam; dar ceream prea mult la vârsta ta. Mãsuram cu metrul anilor mei. Am pretins prea mult, prea mult, prea mult! (W.L. LARNED, Trebuia sã mã gândesc, fiul meu).


69

Sunt destui pãrinþi care, la bãtrâneþe, sunt cuprinºi de remuºcãri ºi plâng severitatea excesivã cu care ºi-au tratat copiii când erau mici. ªi în acest caz ce este de fãcut? Pãrinþii trebuie sã le lase copiilor frâu liber, sã închidã ochii la toate greºelile lor, sã nu le mai facã nici o observaþie, sã le împlineascã toate mofturile ºi capriciile? Fereascã Dumnezeu! Ar fi un sistem de educaþie la fel de falimentar. O revistã italianã, Vie nostre (februarie 1958), le propune pãrinþilor douãsprezece reguli pentru educaþia copiilor: 1. Începeþi prin a-i da copilului tot ce cere. 2. Vorbiþi în faþa copilului despre calitãþile lui la care þine atât de mult (cã e cel mai frumos copil de pe lume, cã e cel mai reuºit, cã e un geniu precoce º.a.m.d.). 3. Spuneþi în faþa lui cã nu e posibil sã-l corijezi: „Nu mai e nimic de fãcut cu tine!” 4. Când tatãl îl dojeneºte, mama sã-i dea dreptate, ºi invers. 5. Lãsaþi-l sã creadã cã tatãl sãu nu e decât un tiran, bun doar sã-l pedepseascã. 6. Tatãl sã o dispreþuiascã pe mama în faþa copilului. 7. Nu daþi atenþie la prietenii cu care umblã. 8. Lãsaþi-l sã citeascã tot ce vrea ºi sã se uite la orice fel de filme. 9. Cãutaþi sã strângeþi multã avere pentru el, fãrã sã-i daþi principii bune, ºi puneþi-i bani în buzunar. 10. Nu-l supravegheaþi în timpul liber. 11. Pedepsiþi-l pentru fleacuri ºi apoi distraþi-vã pe seama viciilor lui. 12. Dacã învãþãtorii, la ºcoalã, vor sã-l pedepseascã, apãraþi-i defectele împotriva învãþãtorilor. Faceþi toate acestea ºi puteþi fi siguri cã fiul vostru va ajunge o canalie desãvârºitã.

70

FAMILIA CREªTINÃ

La pãrinþi, iubirea nu înseamnã slãbiciune: înseamnã, când e cazul, energie, fermitate, luare de poziþie. În anul 1946, psihologul ºi pediatrul american Benjamin Spock a publicat cartea sa, intitulatã Copilul, cum trebuie educat, cum trebuie crescut. A fost un bestseller, a fãcut furori în America ºi Europa, astfel încât cartea a meritat numele de „Biblia copilului”. Autorul le propunea pãrinþilor cea mai avansatã, cea mai ºtiinþificã, cea mai modernã ºi perfectã metodã de educare a copiilor. Copilul învaþã sã trãiascã, pur ºi simplu, trãind: lãsaþi-l liber, sã-ºi facã experienþele lui; va descoperi de la sine sensul lucrurilor; eliberaþi-l de fricã, de atâtea reguli impuse; dacã descoperã el ceea ce astãzi este just, mâine va lupta, spontan, pentru dreptate.

Efectele acestei pedagogii avangardiste s-au dovedit a fi dezastruoase. Dupã douãzeci ºi ceva de ani, Spock a fost nevoit sã-ºi facã autocritica: Am fost înþeles greºit, mãrturiseºte el. E adevãrat, copiii simt nevoia de a fi iubiþi, dar ºi mai mult simt nevoia de a fi cãlãuziþi de autoritatea pãrinþilor: au mai mult nevoie de disciplinã decât de permisivitate; a le intra în voie întotdeauna, a le da tot ce cer e contraproductiv: corijarea ºi pedeapsa pot fi de mare folos în dezvoltarea copilului.

Aºadar, nici tiranie, nici lipsã de autoritate la pãrinþi, ci înþelepciune, prudenþã, mãsurã ºi iubire în toate. Pãrinþii nu trebuie sã sufoce personalitatea copilului, ci trebuie sã o respecte, sã o favorizeze, ca sã se dezvolte armonios. ªi cum copilul nu este proprietatea lor, ci proprietatea lui Dumnezeu, ei trebuie sã respecte voinþa ºi planul lui Dumnezeu cu privire la copil. Sãdindu-i în


71

suflet valori umane, morale ºi religioase, copilul trebuie ajutat sã uzeze în mod conºtient ºi personal de libertatea legitimã de voinþã ºi, în cele din urmã, sã îi acorde cuvenita autonomie. Pãrinþii, dupã ce ºi-au dus la îndeplinire misiunea, trebuie sã se retragã, spunând cu Ioan Botezãtorul referitor la Cristos: „El trebuie sã creascã, iar eu sã mã micºorez” (In 3,30). Pãrinþii nu au dreptul sã-ºi impunã voinþa ºi ambiþiile lor voinþei lui Dumnezeu ºi voinþei legitime a copiilor; de pildã, sã le impunã ce carierã sau profesie sã aleagã în viaþã, sã le impunã cu cine sã se cãsãtoreascã, sã le impunã starea de viaþã: cãsãtoria, preoþia sau viaþa consacratã, sã mai comande în casa copiilor ºi dupã ce s-au cãsãtorit, ceea ce duce atât de des la dezbinarea ºi destrãmarea familiilor tinere. Din nefericire, se întâmplã ca unii copii care au avut pãrinþi buni, mame sfinte, care s-au bucurat de o educaþie creºtinã aleasã, sã apuce mai târziu pe cãrãri greºite: sã ajungã atei, criminali, hoþi, desfrânaþi, concubinari. Auzim mereu spunându-se: „Ce pãcat! Ce pãrinþi buni a avut, ºi uite ce s-a ales de el!” Nu ne putem imagina ce calvar ºi ce suferinþã sunt asemenea copii pentru pãrinþi. Nu întotdeauna pãrinþii sunt vinovaþi de eºecul educaþiei. Aceºti pãrinþi sã nu se descurajeze. Copiii lor au toate ºansele ca la bãtrâneþe sau chiar pe patul de moarte, atunci când muribundul îºi strigã mama, sã se întoarcã la ce au vãzut la mama ºi la ce i-a învãþat mama când erau mici. Fiul risipitor s-a întors la tatãl care i-a dat o educaþie bunã. Augustin s-a întors la credinþa pe care a supt-o o datã cu laptele la sânul mamei. Aceºti pãrinþi, aceste mame sã urmeze exemplul sfintei Monica, cea care a plâns, s-a rugat, a postit timp de 16 ani pentru fiul ei rãtãcit, încurajatã de cuvintele sfântului

72

FAMILIA CREªTINÃ

episcop Ambroziu: „Fiul atâtor lacrimi nu poate sã piarã”. E ceea ce ne spune Dumnezeu în Sfânta Scripturã: „Creºte-þi copilul pe calea pe care trebuie sã o urmeze, iar la bãtrâneþe nu se va abate de la ea” (Prov, 22,6).

FAMILIA, ChEMATÃ LA SFINþENIE Una dintre cele mai rãspândite prejudecãþi din lume este aceea cã sfinþenia nu este pentru familiºti, cã sfinþenia ar fi o problemã care îi priveºte pe preoþi, pe cei care pãrãsesc lumea ºi merg la mãnãstire: cãlugãri ºi cãlugãriþe care, neavând familie, pot petrece toatã ziua ºi chiar noaptea în rugãciune, în bisericã. Când, acum câþiva ani, a izbucnit în Statele Unite ruºinosul scandal în care a fost implicat preºedinte B. Clinton, dovedit de adulter ºi perversiune sexualã, s-a fãcut un sondaj în Italia, la care s-a pus o singurã întrebare: „Ce pãrere aveþi despre acest caz?” O femeie a rãspuns: „E normal. Doar preºedintele Clinton nu e obligat sã ducã viaþã de preot”. Sau unii soþi considerã cã sfinþenia e posibilã, dar cu o condiþie: sã urmeze cât mai îndeaproape programul de viaþã spiritualã ºi de rugãciune al celor care trãiesc în mãnãstire. Sfânta Elisabeta de Turingia a pus-o pe servitoarea sa fidelã, Isentrude, sã o scoale în fiecare noapte la o anumitã orã, pentru ca, îngenuncheatã pe podeaua camerei nupþiale, sã se uneascã în rugãciune cu cãlugãriþele care la ora aceea se rugau în biserica lor. Dar s-a întâmplat într-o noapte ca servitoarea, din neatenþie, în loc sã o tragã de picior pe Elisabeta, ca sã o scoale, sã-l tragã de picior pe bãrbatul acesteia, care dormea alãturi. Bãrbatul, deºi admira virtutea soþiei sale, i-a spus supãrat: „Eºti mãritatã, eºti mamã, mulþumeºte-te sã te rogi în timpul zilei, ca femeie mãritatã ºi mamã ce eºti”. ªi avea dreptate.

74

FAMILIA CREªTINÃ

Biserica, mai ales la ultimul ei conciliu, repetã cu insistenþã: „Toþi credincioºii sunt chemaþi ºi obligaþi sã tindã spre sfinþenie ºi spre desãvârºirea stãrii lor” (LG 42); toþi credincioºii se vor sfinþi din zi în zi mai mult în condiþiile lor de viaþã, pentru toþi ºi pentru fiecare în parte e valabilã porunca lui Cristos: „Fiþi desãvârºiþi precum Tatãl vostru ceresc este desãvârºit” (Mt 5,48). ªi învãþãtura Apostolului: „Aceasta este voinþa lui Dumnezeu: sfinþirea voastrã” (1Tes 4,3). Existã o unicã sfinþenie, deºi cãile pe care se ajunge la ea sunt multe: una este calea preoþilor spre sfinþenie, alta e calea cãlugãrilor ºi cãlugãriþelor, alta e calea persoanelor care trãiesc necãsãtorite în mijlocul lumii, alta e calea celor care sunt vãduvi; soþii creºtini trebuie sã se ajute reciproc sã ajungã la sfinþenie în viaþa conjugalã. Dar poate cã lucrul cel mai frumos pe care l-a spus Biserica la conciliu cu privire la sfinþenie, la cãsãtorie ºi la familie este expresia: familia este un sanctuar casnic, e templu, e bisericã în miniaturã, este lãcaº de cult ºi e sfânt, aºa cum sfânt este lãcaºul de cult, biserica, în care ne adunãm duminica pentru rugãciune ºi pentru jertfa sfintei Liturghii. De altfel, expresia nu este nouã. În primele veacuri ale creºtinismului, când, din cauza prigoanelor, nu se puteau construi biserici, casa fiecãrui creºtin era o bisericã. La intrarea în casele creºtinilor erau scrise inscripþii ca aceasta: „Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, locuieºte aici. Nimic rãu sã nu treacã pragul acestei case”. Dupã ce s-au construit biserici, sfinþii pãrinþi îi îndeamnã în continuare pe creºtini: „Fã din casa ta casa lui Dumnezeu, o micã bisericã”. Bisericile aveau altarul orientat spre rãsãrit ºi, deasupra altarului, pe boltã era crucea glorioasã, semnul Fiului

FAMILIA, CHEMATÃ LA SFINÞENIE

75

Omului, care va veni din nou cu mãrire ºi putere mare. Creºtinii, în casele lor, se îndreptau ca ºi în bisericã la rugãciune spre rãsãrit. Orientarea la rugãciune era marcatã în casele lor de o cruce pusã pe peretele dinspre rãsãrit. Dacã familia creºtinã e o micã bisericã, un mic lãcaº de cult, în orice familie trebuie sã fie trei elemente care existã în orice bisericã, în orice templu, în orice lãcaº de cult: preoþi, jertfe, rugãciuni. Cine sunt preoþii în familia creºtinã? Preoþii sunt soþii. Ei au preoþia comunã pe care o primesc toþi creºtinii la botez. Despre aceastã preoþie scrie sfântul apostol Petru când le spune primilor creºtini: „Voi sunteþi o împãrãþie de preoþi”. În virtutea acestei preoþii, soþii au celebrat sacramentul Cãsãtoriei în faþa sfântului altar, în prezenþa preotului care are preoþia ierarhicã sau sacramentalã, ºi continuã sã-ºi exercite preoþia lor conjugalã în familie. Sfântul Augustin le atribuia taþilor, în familie, funcþia de vicari episcopali: Comportaþi-vã în casa voastrã ca niºte vicari ai noºtri. Episcopul poartã acest nume pentru cã vegheazã asupra altora, având grijã de ei. Fiecare dintre voi, capi de familie, sã se considere învestit, dacã putem spune aºa, cu o misiune episcopalã în ceea ce priveºte credinþa celor dragi ai voºtri.

Preoþia presupune, în primul rând, aducere de jertfe. Ce jertfe aduc lui Dumnezeu soþii care îndeplinesc în familie funcþia preoþeascã? Rãspunsul ni-l dã Conciliul al II-lea din Vatican: Toate faptele, rugãciunile ºi iniþiativele lor apostolice, viaþa conjugalã ºi de familie, munca zilnicã, destinderea trupului ºi a sufletului, dacã sunt trãite în Duhul Sfânt, ba chiar ºi încercãrile vieþii, dacã sunt suportate cu rãbdare,

76

FAMILIA CREªTINÃ

devin jertfe spirituale plãcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos, care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncã evlavie Tatãlui împreunã cu ofranda trupului Domnului (LG 34).

Soþii îi aduc jertfã lui Dumnezeu, sacrificã egoismul din ei, ambiþia, orgoliul, pretenþia de a avea întotdeauna dreptate, ambiþia de a-ºi impune punctul de vedere; a ceda în favoarea celuilalt, a cere iertare celuilalt fãrã a întreba cine a început, cine are dreptate, e o adevãratã jertfã plãcutã lui Dumnezeu. La aceastã jertfã se referea apostolul Pavel când le scria romanilor: „Vã îndemn deci, fraþilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, sã vã oferiþi trupurile voastre ca jertfã vie, sfântã ºi plãcutã lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12,1). Într-un cerc de prieteni, un bãrbat se lãuda: „În discuþiile cu soþia mea, eu am întotdeauna ultimul cuvânt”. „ªi cum reuºeºti?” l-au întrebat ceilalþi, curioºi. „Foarte simplu. Îmi cer iertare ºi cu asta discuþia s-a încheiat”. „Dacã cineva vrea sã vinã dupã mine, sã renunþe la sine, sã-ºi ia crucea ºi sã mã urmeze” (Mt 16,24). Ar fi greºit sã credem cã Isus a adresat aceste cuvinte doar preoþilor ºi persoanelor chemate la viaþa consacratã. Nu, le-a adresat în egalã mãsurã celor cãsãtoriþi ºi, poate, în primul rând, lor. Pentru a pãstra pacea, armonia, dragostea, fericirea în familie, soþii trebuie sã-ºi rãstigneascã zilnic pe crucea pe care o duc în spate egoismul, mândria, rãutatea, necumpãtarea ºi toate acele porniri dezordonate ºi instincte josnice care distrug demnitatea ºi sfinþenia vieþii de familie. ªi, în al treilea rând, ca orice lãcaº de cult, ca orice bisericã, mica bisericã, familia, trebuie sã fie un lãcaº de rugãciune; rugãciunea rostitã în comun de tata, de


77

mama, de copii la diferite momente ale zilei: rugãciunea de dimineaþã ºi de searã, Îngerul Domnului, rugãciunea sfântului Rozariu, rugãciunea înainte ºi dupã masã, rugãciunea de consacrare a familiei la inima preasfântã a lui Isus. Rugãciunea e cimentul familiei care îi þine în comuniune, în unire, în armonie pe toþi membrii familiei. În trecut, familiile erau mult mai unite ºi la aceasta contribuia foarte mult rugãciunea Rozariului, pe care pãrinþii, împreunã cu copiii, o spuneau în fiecare searã în toate familiile creºtine. În zilele noastre, televizorul a înlocuit Rozariul. Pãrinþii ºi copiii adorm seara în faþa televizorului. Telenovelele au înlocuit rugãciunea de searã. Se spune cã radioul ºi televizorul îi uneºte pe oamenii de pe toatã faþa pãmântului, fãcându-i sã participe simultan la aceleaºi evenimente, privind în direct prãbuºirea turnurilor gemene din New York sau rãzboiul din Irak. Mai degrabã, putem spune cã i-a izolat ºi i-a înstrãinat pe cei apropiaþi din familie, fãcându-i sã se ignore unii pe alþii. E necesar ca, la un moment dat, seara, sã se stingã televizorul pentru a se face rugãciunea comunã. E adevãrat cã taþii sunt mai puþin prezenþi astãzi în familie decât altãdatã, dar, când sunt prezenþi, trebuie sã se alãture ºi ei la rugãciunea familiei, sã nu lase rugãciunea ºi formaþia religioasã a copiilor numai pe seama mamelor. Este expresia: „A învãþa rugãciunile de pe genunchii mamei”. De ce nu le-ar învãþa ºi de pe genunchii tatei? El nu are genunchi? La evrei, obligaþia de a-i învãþa pe copii rugãciunile ºi de a le face educaþia religioasã cade, în primul rând, în sarcina tatãlui, nu a mamei. Sub aspectul rugãciunii, s-ar putea spune cã, la creºtini, mulþi copii sunt orfani de tatã. Prezenþa activã a tatãlui la rugãciunea comunã îi dã rugãciunii un aspect de mãreþie,

78

FAMILIA CREªTINÃ

de virilitate, de forþã, de demnitate; rugãciunea nu e o manifestare de sentimentalism ºi de pietism feminin. Cântãreþul francez Aimé Duval ne-a lãsat o emoþionantã descriere a copilãriei sale. A rãmas puternic marcat de felul cum pãrinþii sãi se rugau în fiecare searã împreunã cu copiii lor. Provenea dintr-o familie de þãrani cu nouã copii; el era al cincilea. Tatãl sãu se întorcea în fiecare searã obosit de la muncã, cu o legãturã mare de lemne în spate. Dupã cinã, când sosea timpul rugãciunii de searã, îngenunchea pe podea, îºi sprijinea coatele pe un scaun ºi rãmânea cu capul între mâini, fãrã sã ne priveascã, fãrã sã se miºte, fãrã sã dea nici cel mai mic semn de nerãbdare. Mã gândeam: „Tatãl meu, care este atât de puternic, care duce casa, care ºtie sã mâne boii, care nu se pleacã în faþa primarului, a celor bogaþi, a celor rãi!… Tatãl meu, în faþa lui Dumnezeu, devine ca un copil. Cum îºi schimbã înfãþiºarea când începe sã vorbeascã cu el! Trebuie sã fie mare de tot Dumnezeu, dacã tatãl meu îngenuncheazã în faþa lui! Dar totodatã trebuie sã fie foarte bun Dumnezeu, de vreme ce poþi sã-i vorbeºti, fãrã sã-þi schimbi hainele de muncã”. Mama stãtea în mijlocul copiilor. Nu putea sta în genunchi, deoarece îl þinea în braþe pe cel mai mic. Spunea rugãciunile supraveghindu-i pe copii, trecânduºi privirea mereu de la unul la altul. Îi privea, dar nu spunea nimic. Nu dãdea nici o atenþie, chiar dacã cei mai mici mai scânceau sau afarã urla vântul, sau pisica mieuna, sau cine ºtie ce mai fãcea. Iar eu mã gândeam: „Trebuie sã fie tare apropiat de noi Dumnezeu, de vreme ce poþi sã-i vorbeºti þinând un copil în braþe ºi purtând ºorþul. Dar totodatã trebuie sã fie «o persoanã» foarte importantã, de vreme ce mama mea, atunci când îi vorbeºte, nu acordã nici o atenþie nici pisicii, nici furtunii! Mâinile tatãlui meu [mãrturiseºte Duval] ºi buzele mamei mele m-au învãþat despre Dumnezeu mai mult decât catehismul”.


79

Aºa cum Biserica are o liturgie oficialã, organizatã de preoþii ce au preoþia ierarhicã, ºi la care participã întreaga comunitate creºtinã, tot astfel, biserica familialã ar trebui sã aibã o liturgie casnicã, organizatã de pãrinþi în virtutea preoþiei lor conjugale, la care sã participe întreaga comunitate familialã. Pe aceastã liturgie familialã trebuie sã se întemeieze liturgia oficialã comunitarã a Bisericii. Meritã sã fie remarcat faptul cã, în iudaism, liturgia din familie, mai ales în sãrbãtoarea ºabatului ºi la Paºti, e mai importantã decât liturgia oficialã de la sinagogã sau chiar de la templu, atunci când acesta exista. Oficiantul în aceastã liturgie casnicã este tatãl familiei. ªi aºa cum Biserica are un calendar liturgic cu anumite sãrbãtori, în care se celebreazã diferite intervenþii ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii, tot astfel, familia, biserica micã, ar trebui sã aibã un calendar liturgic, în care membrii familiei sã celebreze diferite intervenþii ale lui Dumnezeu în viaþa familiei. Asemenea sãrbãtori familiale, pe care toþi membrii familiei sã le celebreze prin rugãciuni speciale ºi prin anumite rituri, sã le numim liturgice, ar putea fi: 1) Aniversarea cãsãtoriei, când toatã familia întrunitã pentru sãrbãtoare sã se roage ºi sã sãrute inelele sfinþite în ziua cununiei; 2) Aniversarea botezului fiecãruia dintre membrii familiei, care ar putea fi marcatã de reînnoirea în comun a promisiunilor de la sfântul botez, rugãciuni în faþa lumânãrii aprinse de la botez, vizita ºi rugãciuni la baptisteriul din bisericã, vizitarea naºilor, trasarea semnului crucii pe frunte, aºa cum s-a fãcut la ceremonia botezului; 3) Aniversarea mirului, însoþitã de rugãciuni ºi lecturi biblice în familie din Faptele Apostolilor, în legãturã cu coborârea Duhului Sfânt;

80

FAMILIA CREªTINÃ

4) Aniversarea morþii unui membru al familiei cu rugãciuni ºi gesturi, cum ar fi aprinderea unei lumânãri în faþa portretului defunctului sau vizitarea mormântului la cimitir º.a.m.d. Foarte recomandatã este rugãciunea în familie a Liturgiei orelor sau a Breviarului, care, fiind tradusã acum ºi în limba românã, poate fi înþeleasã de toatã lumea. Gãsim acest îndemn în introducerea la Breviar: „Se cuvine ca familia, ca lãcaº de cult casnic al Bisericii, nu numai sã-i înalþe lui Dumnezeu rugãciuni în comun, dar sã recite, dacã este posibil, anumite pãrþi ale Liturgiei orelor, ca sã se uneascã mai strâns cu Biserica” (nr. 27). Aº pune ºi eu, în încheierea acestei meditaþii, întrebãrile pe care papa Paul al VI-lea le punea soþilor prezenþi la audienþa generalã din 11 august 1976: Mamelor, îi învãþaþi pe copiii voºtri sã se roage creºtineºte?… Îi pregãtiþi, în colaborare armonioasã cu preoþii, pe copiii voºtri la primirea sacramentelor iniþierii: Spovada, Prima Împãrtãºanie ºi sfântul Mir?… Îi obiºnuiþi ca, atunci când sunt bolnavi, sã se gândeascã la suferinþele lui Cristos… sã cearã aju torul Maicii Domnului ºi al sfinþilor?… Recitaþi voi sfântul Rozariu în familie?… ªi voi, taþilor, ºtiþi sã vã rugaþi împreunã cu copiii voºtri,… cu toatã comunitatea familialã… cel puþin din când în când?… Exemplul vostru în corectitudinea gândirii ºi a faptelor, ajutat de rugãciunea fãcutã în comun, este o lecþie pentru viaþã, un act de cult, cu merit deosebit… ºi, în felul acesta, aduceþi pacea între pereþii casei voastre: „Pace acestei case!”

Existã în limbajul conjugal o expresie care indicã o realitate frumoasã, dar ºi o mare tristeþe: luna de miere, prima lunã din viaþa de cãsãtorie. De ce e numai o lunã ºi nu e toatã viaþa soþilor de miere? Dupã o lunã de convieþuire fericitã urmeazã adesea certurile, rãzboiul,


81

iadul. Dispare mierea ºi rãmâne luna, luna de pe cer? În ziua cãsãtoriei li se face mirilor urarea: „Casã de piatrã!” Nu ºtiu ce vrea sã spunã aceastã expresie, dar îi putem da noi o interpretare: e casa, familia solidã, de nezdruncinat, de piatrã sau, cum spune Mântuitorul în Evanghelie, „casa ziditã pe stâncã”, având ca temelie credinþa, cuvântul lui Dumnezeu ºi rugãciunea.

VIAþA SACRAMENTALÃ îN FAMILIE: BoTEzUL ªI SPoVADA În Vechiul Testament gãsim istoria deosebitã a tânãrului Tobia, care trãieºte împreunã cu pãrinþii sãi la Ninive, în þara robiei, în Asiria. El porneºte la un drum lung, plin de pericole ºi de peripeþii, spre Ecbatana, în Persia, în cãutarea aceleia care avea sã-i fie soþie. Însoþit ºi cãlãuzit de îngerul Rafael, care îl ocroteºte în toate primejdiile, tânãrul ajunge cu bine la Raguel ºi o cere în cãsãtorie pe fiica acestuia, Sara. Tatãl se învoieºte, dar îl avertizeazã asupra unui mare risc: fata era infestatã, chinuitã de diavol; un fenomen înspãimântãtor care este întâlnit frecvent ºi în zilele noastre. De ºapte ori fusese mãritatã, dar toþi cei ºapte bãrbaþi au murit chiar în prima noapte dupã cãsãtorie. Diavolul ce se alipise de fatã le-a curmat viaþa în noaptea nunþii. Tobia a luat-o, totuºi, pe Sara de soþie. Impresionanta rugãciune pe care mirii au adresat-o lui Dumnezeu în prima noapte când au fost împreunã ºi un rit de exorcizare l-au izgonit pe diavol. Tobia, împreunã cu soþia, cãlãuzit ºi ocrotit în continuare de îngerul Rafael, s-a întors cu bine în casa tatãlui sãu. Povestirea aceasta reflectã o realitate pe care nici o familie creºtinã nu poate sã o ignore: cãsãtoria cunoaºte multe riscuri, obstacole, dificultãþi, tentaþii, momente de crizã, de întuneric. Diavolul, care este „un ucigaº de la început” (In 8,44), cum spune sfântul Ioan, cautã sã distrugã viaþa de familie, aducând astfel tristeþe, jale, moarte, nefericire. Ce fel de moarte aduce? Ce viaþã curmã? Viaþa biologicã? ªi aceastã moarte, cãci uciderea

VIAÞA SACRAMENTALÃ ÎN FAMILIE

83

copiilor înainte de a se naºte, avorturile, fãrã îndoialã, reprezintã lucrarea Stanei. Dar mai este o viaþã mult mai preþioasã, pe care Diavolul o curmã: este viaþa dumnezeiascã din om. E necesar, ca ºi în cazul lui Tobia, ca un înger bun sã fie în fiecare familie, ca sã o cãlãuzeascã ºi sã o ocroteascã împotriva Duhului Rãu. Citim într-unul din psalmi: „Îngerul Domnului strãjuieºte lângã cei ce se tem de el ºi îi scapã din primejdie” (Ps 34,7). Creºtinul are douã vieþi: viaþa biologicã, naturalã, pe care o are în comun cu celelalte vieþuitoare, ºi viaþa supranaturalã, viaþa dumnezeiascã, viaþa harului sfinþilor. Este viaþa pe care ne-a adus-o Isus Cristos: „Eu am venit ca sã aibã viaþã ºi s-o aibã din belºug” (In 10,10). Aceastã viaþã dumnezeiascã, creºtinii o primesc la botez. Aceastã viaþã a harului sfinþitor, Diavolul, care este ucigaº de la început, o ucide, împingându-l pe om sã comitã pãcatul de moarte; de aceea, pãcatul se numeºte de moarte, fiindcã ucide viaþa harului sfinþitor. Grefat pe harul sfinþitor primit la botez, soþii primesc în plus un har special, propriu stãrii lor, în sacramentul Cãsãtoriei. Acest har sacramental, ne învaþã Conciliul, nu dispare în momentul când se încheie ceremonia cãsãtoriei, ci rãmâne cu ei, îi însoþeºte pe tot parcursul vieþii lor, pentru ca, aºa cum el [Cristos] a iubit Biserica, dãruindu-ºi viaþa pentru ea, tot astfel, soþii sã se poatã iubi cu fidelitate, pentru totdeauna, cu o iubire reciprocã. De aceea, soþii creºtini sunt întãriþi ºi consacraþi de un sacrament special pentru datoriile ºi demnitatea stãrii lor. Iar ei, împlinindu-ºi obligaþiile conjugale ºi familiale în puterea acestui sacrament, pãtrunºi de Duhul lui Cristos, în virtutea cãruia toatã viaþa lor este pãtrunsã de credinþã, speranþã ºi dragoste, tind sã se desãvârºeascã tot mai mult ºi sã se sfinþeascã reciproc, participând la preamãrirea lui Dumnezeu (GS 48).

84

FAMILIA CREªTINÃ

Este obiceiul ca mireasa sã se îmbrace cu rochie albã în ziua cununiei. ªi ar fi foarte bine ca ºi mirele sã se îmbrace în costum alb. Nu e o simplã tradiþie, un element decorativ, de sãrbãtoare; avem de-a face aici cu un simbolism deosebit de frumos ºi de profund. Rochia albã pe care o poartã mireasa ºi costumul alb pe care ar trebui sã-l poarte mirele simbolizeazã virtutea castitãþii, pãstratã neºtirbitã pânã în faþa altarului. Dar mai mult decât atât, e simbolul harului sfinþitor primit la botez. Haina albã din ziua cununiei ne trimite cu mintea la haina albã pe care mirii au primit-o la botez, însoþitã de cuvintele preotului: „N., ai devenit o fãpturã nouã ºi ai fost îmbrãcat(ã) cu Cristos. Aceastã hainã albã sã-þi aminteascã de demnitatea ta. Pãstreaz-o nepãtatã pentru viaþa veºnicã”. Haina albã e dezbrãcatã odatã ce a trecut nunta; dacã a fost împrumutatã sau închiriatã, este datã înapoi proprietarului. Dar haina interioarã a harului pe care o simbolizeazã haina albã din ziua nunþii nu trebuie dezbrãcatã toatã viaþa: aceasta este haina curatã de nuntã, despre care vorbeºte Mântuitorul în Evanghelie, fãrã de care nimeni nu poate intra la ospãþul de nuntã al împãrãþiei lui Dumnezeu. E vorba de acea hainã þesutã din cele mai delicate virtuþi, pe care o recomandã apostolul Pavel: Ca niºte aleºi ai lui Dumnezeu, sfinþi ºi iubiþi, îmbrãcaþi-vã, deci, cu dragoste, cu îndurare, cu bunãtate, cu umilinþã, cu blândeþe ºi rãbdare. Îngãduiþi-vã unii pe alþii ºi, dacã cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaþi-vã! Aºa cum v-a iertat Domnul, la fel [sã vã iertaþi] ºi voi. Însã, mai presus de toate acestea, [îmbrãcaþi-vã] cu iubire, care este legãtura desãvârºirii. Sã domneascã în inimile voastre pacea lui Cristos la care aþi fost chemaþi ca sã fiþi un singur trup ºi fiþi recunoscãtori (Col 3,12-15).


85

Stãm uneori ºi ne întrebãm cu uimire: De ce atâtea familii eºueazã? Au început-o atât de bine ºi în scurtã vreme totul s-a prãbuºit, viaþa lor devine insuportabilã. Iatã explicaþia: soþii îºi imagineazã cã ei sunt cei care realizeazã o cãsãtorie fericitã, cu forþele lor, fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Nu cunosc cuvintele psalmistului: „Dacã Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc” (Ps 127,1). Dacã soþii se spovedesc o datã, de douã ori pe an, la Paºti ºi la Crãciun, ºi atunci poate din obiºnuinþã ºi de ochii lumii, dacã trãiesc doar câteva zile pe an harul sfinþitor, în rest, trãiesc tot timpul în stare de pãcat de moarte, fãrã harul Botezului ºi fãrã harul sacramental al Cãsãtoriei legat de harul Botezului, de unde sã aibã forþã, energie, ca sã înfrunte greutãþile, dificultãþile pe care le cunoaºte absolut orice familie? La început, totul era frumos, ideal, minunat, soþii se credeau doi îngeri ai lui Dumnezeu, cãrora numai aripile le lipsesc. Dar, în scurtã vreme, coboarã cu picioarele pe pãmânt ºi constatã cã nu sunt îngeri, ci oameni cu slãbiciuni, cu defecte ca toþi oamenii, cu idei, cu concepþii diferite. ªi atunci începe rãzboiul: fiecare dintre soþi îi reproºeazã celuilalt greºelile, fãrã sã le vadã pe ale sale. Soþii au promis la botez: „Mã lepãd de Satana ºi de toate faptele lui”. Trãind în pãcate de moarte, sãvârºind faptele Satanei, ei îl invitã din nou în casa lor pe Duhul cel Rãu, iar acesta nu pierde ocazia de a pescui în apã tulbure. Se simt sugestiile lui, se aud ºoaptele lui: nu puteþi merge mai departe, nu mai puteþi trãi împreunã, trebuie sã vã despãrþiþi, sã divorþaþi, sã încercaþi alte combinaþii, nu vã potriviþi la caracter, nu sunteþi fãcuþi unul pentru altul; divorþul, nu este altã soluþie. Dacã divorþul este singura soluþie ºi numai el mai poate aduce fericirea, de ce atâþia

86

FAMILIA CREªTINÃ

divorþaþi divorþeazã a doua doarã ºi a treia oarã, ºi a patra oarã? Diavolul, spune Isus, este mincinos, tatã al minciunii ºi ucigaº de la început. Ucide nu numai viaþa supranaturalã a harului, dar ºi viaþa fizicã. Statisticile ne aratã cã numãrul sinuciderilor printre divorþaþi este de-a dreptul impresionant: acelaºi numãr de sinucideri care existã în rândul delincvenþilor, nebunilor ºi prostituatelor. E adevãrat cã viaþa de cãsãtorie devine uneori insuportabilã, dar situaþia nu se remediazã prin distrugerea cãsãtoriei, ci prin îndreptarea vieþii soþilor. E adevãrat cã sunt situaþii în care nu mai este decât o singurã soluþie pentru a se rezolva impasul în care s-a ajuns, dar nu este soluþia inspiratã de duhul cel rãu, ci soluþia propusã de apostolul Pavel: „Suportaþi-vã unul pe altul ºi, dacã unul are motiv sã se plângã de celãlalt, iertaþi-vã unul pe altul”. „De câte ori sã-l iert?”, va spune femeia. „De câte ori sã o iert?”, va spune bãrbatul. Pânã la ºapte ori?” Rãspunsul îl dã Isus: „Nu-þi spun pânã la ºapte ori, ci pânã la ºaptezeci de ori ºapte” (Mt 18,22), adicã întotdeauna, ori de câte ori celãlalt greºeºte. Cea mai mare comoarã, cea mai mare bogãþie pe care soþii o pot avea în casa lor este harul sfinþitor pe care l-au primit la botez ºi harul Cãsãtoriei grefat pe harul Botezului, fãrã de care soþii nu-ºi pot împlini datoriile stãrii lor. Soþii care trãiesc în harul sfinþitor sunt locuinþe ale Sfintei Treimi: „Dacã cineva mã iubeºte, spune Isus, va þine cuvântul meu; Tatãl meu îl va iubi ºi vom veni la el ºi ne vom face locuinþã la el” (In 14,23). „Am gãsit paradisul pe pãmânt, exclama fericitã Elisabeta a Sfintei Treimi. Paradisul e acolo unde este Dumnezeu. Dumnezeu este în sufletul meu.


87

Paradisul este în sufletul meu”. La fel pot spune soþii care trãiesc în harul sfinþitor: „Paradisul e în sufletul meu, paradisul e în casa mea ”. O asemenea familie e o familie lãrgitã, numeroasã, cãci pe lângã persoanele care trãiesc în ea mai sunt ºi cele trei persoane divine care vin sã locuiascã. De aceea, este lucru de cea mai mare importanþã ca, atunci când, fereascã Dumnezeu, soþii cad într-un pãcat greu, sã nu aºtepte Paºtele sau Crãciunul ca sã se spovedeascã, ci sã recurgã imediat la sacramentul Spovezii spre a recupera harul Botezului ºi harul Cãsãtoriei. Acesta este îndemnul pe care papa Ioan Paul al II-lea îl adreseazã soþilor în exortaþia sa apostolicã, Familiaris consortio: „Cãinþa ºi iertarea reciprocã în sânul familiei creºtine, lucruri obiºnuite în viaþa zilnicã a familiei, îºi aflã momentul specific în pocãinþa creºtinã. În ceea ce îi priveºte pe soþii creºtini, papa Paul al VI-lea scrie în enciclica Humanae vitae: «Dacã pãcatul îºi gãseºte loc între ei, sã nu se descurajeze, ci sã recurgã cu umilinþã ºi perseverenþã la mila lui Dumnezeu, care este împãrþitã cu îmbelºugare în sacramentul spovezii»” (FC, 58).

EUhARISTIA, hRANA SPIRITUALÃ A FAMILIEI Normele liturgice cer ca sacramentul cãsãtoriei sã se celebreze, în mod obiºnuit, în cursul sfintei Liturghii. Cer acest lucru pentru a se scoate în evidenþã legãtura strânsã care existã între Euharistie ºi Cãsãtorie. Am vãzut importanþa vitalã a harului sfinþitor pentru ca soþii sã aibã o cãsãtorie reuºitã. Dar aºa cum viaþa naturalã, biologicã, fãrã hranã, fãrã mâncare, piere, tot astfel, viaþa supranaturalã primitã la botez, fãrã pâinea euharisticã, piere, se stinge. Ne-o spune Cristos: „Dacã nu mâncaþi trupul Fiului Omului ºi nu beþi sângele lui, nu aveþi viaþã în voi” (In 6,53). Familia este imaginea pãmânteascã a familiei Sfintei Treimi, formatã din trei persoane. E un mister de iubire: „Tatãl, scrie sfântul Augustin, este cel care iubeºte. Fiul este cel iubit, Duhul Sfânt este iubirea dintre ei”. Familia pãmânteascã e oglinda familiei treimice: douã persoane care se iubesc – un bãrbat ºi o femeie – ºi a treia persoanã – copilul, rodul iubirii lor. Pornind de la acest mister al iubirii care este Sfânta Treime, Conciliul defineºte familia ca fiind „o comunitate de viaþã ºi iubire”. Dar ce are a face Sfânta Treime cu Euharistia? Are. Noi spunem cã în sfânta Euharistie este prezent Isus Cristos, a doua persoanã a sfintei Treimi, cu trupul, cu sângele, cu sufletul, cu dumnezeirea. E adevãrat. Dar nu trebuie sã pierdem din vedere cã cele trei persoane divine nu se separã niciodatã una de alta, astfel încât în sfânta Euharistie sunt prezente toate cele trei persoane

EUHARISTIA – HRANA SPIRITUALÃ A FAMILIEI

89

ale Sfintei Treimi. La sfânta Liturghie, familia creºtinã se întâlneºte cu familia Sfintei Treimi, care îi este model, prototip, origine, izvor. Acest lucru vrea sã-l reprezinte celebra icoanã a pictorului rus Rubliov. E pictatã Sfânta Treime. Cele trei persoane divine, Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, apar sub chipul celor trei îngeri misterioºi, care i-au apãrut lui Abraham pe când acesta stãtea la umbrã sub stejarul de la Mambre ºi pe care patriarhul i-a ospãtat. Ei se aflã în cerc în jurul unei mese pe care se aflã un potir. Se pãtrund unul pe altul cu privirile, în timp ce aratã cu mâna stângã spre potirul de pe masã, ca ºi cum ar voi sã spunã: „În jurul altarului, în jurul mesei euharistice, iubiþi-vã unul pe altul, fiþi una, aºa cum noi ne iubim ºi suntem una”. „Familia creºtinã aflã în sfânta Euharistie fundamentul comuniunii sale, pentru cã pâinea euharisticã face din membrii comunitãþii familiale un singur trup” (FC, 57). Cuvintele papei se inspirã din învãþãtura sfântului Pavel, care le scria corintenilor: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împãrtãºire cu trupul lui Cristos? Pentru cã este o singurã pâine, noi, cei mulþi, suntem un singur trup, cãci toþi ne împãrtãºim din aceeaºi unicã pâine” (1Cor 10,16- 17). Aºa cum pâinea euharisticã e una, deºi e formatã din multe boabe de grâu mãcinate ºi se transformã întrun singur trup – trupul lui Cristos –, aºa cum vinul euharistic e format din multe bobiþe de struguri zdrobite ºi e transformat în sângele lui Cristos, tot astfel, soþii, deºi doi, împãrtãºindu-se din aceeaºi pâine euharisticã, devin un singur trup. Dacã sângele lui Cristos primit în sfânta Euharistie este în bãrbatul care se împãrtãºeºte, în femeia care

90

FAMILIA CREªTINÃ

se împãrtãºeºte, în copiii care se împãrtãºesc, toþi membrii familiei devin rude cu Cristos, uniþi cu el prin cele mai strânse legãturi de sânge. Un mare poet catolic, Paul Claudel, are o admirabilã poezie intitulatã Sângele preþios, în care spune: Acest sânge, primit de la Maria, E cãldura inimii ei. Acest sânge, care e ºi al ei, Acum ne este împãrtãºit ºi nouã în somnul luminos Al beþiei sacramentale!… Ceea ce ridicãm în mâini Nu e doar un potir de aur, Ci toatã jertfa de pe Calvar!… Întreaga rãscumpãrare se revarsã asupra noastrã Asemenea unui vas ce se apleacã, Asemenea celor cinci râuri ale paradisului… Buzele noastre se ating de viaþa cealaltã.

Ceea ce ridicãm în mâini nu e doar un potir de aur, ci toatã jertfa de pe Calvar. Poetul aminteºte în aceste versuri un adevãr fundamental al credinþei creºtine, anume cã, la sfânta Liturghie, Cristos îºi continuã pânã la sfârºitul lumii jertfa sa de pe cruce; îºi reînnoieºte legãmântul nupþial de iubire cu mireasa sa, Biserica; legãmânt stropit ºi pecetluit cu sângele sãu. De aceea, auzim la fiecare Liturghie cuvintele sale rostite la Cina cea de tainã: „Acesta este sângele meu, al noului ºi veºnicului legãmânt care se varsã pentru voi ºi pentru cei mulþi”. „Misterul acesta [taina Cãsãtoriei] este mare: eu o spun cu privire la Cristos ºi la Bisericã” (Ef 5,32). În Euharistie, soþii creºtini descoperã ºi cunosc adevãrata iubire ce trebuie sã-i uneascã: adevãrata presupune înseamnã suferinþã, renunþare, sacrificarea egoismului,


91

a egocentrismului, chiar sacrificarea vieþii, dacã e cazul, pentru binele ºi fericirea celuilalt: legãmântul nupþial de iubire dintre soþ ºi soþie trebuie sã fie, ca ºi legãmântul nupþial dintre Cristos ºi Biserica sa, un legãmânt stropit ºi pecetluit cu sânge. De unde, îndemnul apostolului Pavel adresat soþilor: Fiþi imitatorii lui Dumnezeu ca niºte copii iubiþi ºi trãiþi în iubire dupã cum ºi Cristos ne-a iubit pe noi ºi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandã ºi jertfã de bunã mireasmã... Bãrbaþilor, iubiþi-vã soþiile aºa cum Cristos a iubit Biserica ºi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinþi... ca sã ºi-o prezinte sieºi ca o Bisericã glorioasã, fãrã sã aibã vreo patã sau rid sau ceva asemãnãtor, ci sã fie sfântã ºi neprihãnitã (Ef 5,1-2.25-27).

La teribilul cutremur de pãmânt care a avut loc în Armenia în 1989, printre cei care au alergat în ajutorul celor îngropaþi sub dãrâmãturi a fost ºi Maica Tereza de Calcutta cu surorile sale misionare. Printre supravieþuitori a fost gãsitã o mamã cu copilaºul ei care a stat 18 zile îngropatã sub dãrâmãturi. Cum a putut copilul sã supravieþuiascã timp atât de îndelungat? Mama ºi-a tãiat un deget ºi i-a dat zilnic copilului sã sugã sânge din el. Sângele mamei devenea hranã pentru copil. Când Maica Tereza s-a apropiat ca sã o îmbrãþiºeze, eroica mamã i-a atins cu mâna crucifixul pe care misionarele caritãþii îl poartã pe umãrul stâng ºi i-a zis cu o voce care abia se mai auzea: „El, Cristos, m-a învãþat sã fac ce am fãcut”. Nu întâmplãtor, Isus, tocmai la Cina cea de tainã, când orânduieºte Euharistia, le dã ucenicilor porunca cea nouã, porunca sa, porunca iubirii: „V-am dat exemplu ca ºi voi sã faceþi aºa cum v-am fãcut eu... Aºa cum eu v-am iubit, aºa sã vã iubiþi unul pe altul” (In 13,15.34). Cristos care continuã sã-ºi verse sângele

92

FAMILIA CREªTINÃ

în jertfa euharisticã pentru noi, cei care formãm Biserica, mireasa sa, nu este doar un model, un exemplu de urmat pentru soþi ºi pentru toþi membrii familiei, ci, mai presus de toate, este un izvor de forþã, de energie spiritualã, pentru ca membrii familiei sã trãiascã în iubire, sã înfrunte greutãþile vieþii de familie, sã învingã ispitele ºi pãcatele care ameninþã frumuseþea ºi sfinþenia cãsãtoriei. În noaptea când Dumnezeu a eliberat poporul evreu din sclavia Egiptului, îngerul nimicitor a trecut pe la toate casele: ºi ale egiptenilor, ºi ale evreilor. Trecând pe la casele evreilor ºi vãzând sângele mielului pascal cu care erau stropite uºile, le-a ocolit, le-a cruþat. Acel miel pascal era doar un simbol ºi o prefigurare a adevãratului miel pascal, Cristos, înjunghiat pentru mântuirea oamenilor. Cum ar putea sã se apropie îngerul cel rãu, Satana, de sufletele stropite cu sângele lui Cristos în sfânta Împãrtãºanie? Cum sã nu ocoleascã acele case, sã nu cruþe acele familii în care Euharistia este primitã des? Sfântul Ioan Gurã de Aur îi vedea pe creºtinii din vremea sa întorcându-se de la sfânta Împãrtãºanie plini de forþã, de energie ºi îi compara cu niºte lei ce scot flãcãri pe gurã; Diavolul nu putea suporta vederea lor. Euharistia înfãptuieºte în cel ce o primeºte o transformare profundã, o schimbare radicalã, îl îndumnezeieºte, îl face capabil de fapte eroice, îl face sã înfrunte cu curaj în viaþã lovituri pe care numai cu forþele sale omul nu le poate suporta, îl zdrobesc. Am citit un caz petrecut cu câtva timp în urmã în Belgia. Era în Postul Mare. Un inginer, director de întreprindere, catolic profund, practicant, ºi-a propus sã-i pregãteascã el însuºi pe muncitorii sãi pentru spovada ºi împãrtãºania


93

de Paºi. Le-a þinut conferinþe, le-a fãcut catehezã în timpul liber. Cei mai mulþi dintre muncitori erau îmbâcsiþi cu idei comuniste, anticlericale. Dar directorul a ºtiut cum sã-i ia, cum sã le vorbeascã: i-a convins pe toþi sã-ºi facã datoria creºtinã de Paºti. Au mers în bloc, cu directorul în frunte, la bisericã, s-au spovedit, s-au împãrtãºit. Dar chiar în seara acelei zile s-a întâmplat o mare nenorocire: fiica unuia dintre muncitori a cãzut într-o fântânã ºi s-a înecat. Directorul a rãmas consternat. Se temea ca nu cumva muncitorul, abia convertit, sã vinã ºi sã-i spunã: „Uite ce þi se întâmplã când devii bun creºtin. Aceasta este rãsplata pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru împãrtãºania de Paºti!” De aceea, cãuta sã-l ocoleascã. Dar s-a prezentat muncitorul la director. Acesta i-a ieºit în întâmpinare, l-a îmbrãþiºat. Amândoi au stat un timp muþi. A fost muncitorul cel care a rupt tãcerea, zicând: „Domnule inginer, lovitura pe care am primit-o nu o pot descrie în cuvinte. Am un gol imens în inimã. Vãduv, nu aveam decât aceastã fetiþã: era mândria mea, bucuria mea, mângâierea mea. Nu trãiam decât pentru ea. Disperat, am fost tentat sã mã sinucid ºi sã merg împreunã cu ea în mormânt. Dar mi-am amintit ce ne-aþi spus dumneavoastrã: „În toate durerile voastre, cãutaþi tãrie la picioarele altarului”. Am intrat într-o bisericã. Era în timpul Liturghiei. Preotul, aplecat, rostea cuvintele consacrãrii într-o tãcere de mormânt. Apoi a îngenuncheat. A ridicat ostia ºi a þinut-o sus câteva secunde. Atunci mi-au venit în minte cuvintele pe care ni le-aþi citit din Evanghelie: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul sãu, unicul nãscut...” (In 3,16). Dumnezeu este Tatã, ºi ni l-a dat pe Fiul sãu. ªi eu sunt tatã ºi i-o dau în schimb pe fiica mea. Dar pentru dar, iubire pentru iubire, generozitate pentru generozitate. Rostind aceste cuvinte, m-am simþit uºurat, ºi mi s-a pãrut cã o vãd pe fiica mea zâmbindu-mi din paradis ºi zicându-mi: „Tãticule, sunt mulþumitã de tine”.

94

FAMILIA CREªTINÃ

Acel muncitor a înþeles ce înseamnã sfânta Liturghie, ce înseamnã Euharistia. Existã în cãrþile de teologie o afirmaþie care se repetã mereu: Biserica face Euharistia ºi Euharistia face Biserica; douã realitãþi care ori sunt amândouã, ori nu e nici una. Comunitãþile protestante, neavând sacramentul Preoþiei, nu au Euharistia ºi, neavând Euharistia, ele nu sunt propriu-zis Biserici. Euharistia face Biserica mare, universalã, dar la fel de bine putem spune cã Euharistia este aceea care face biserica micã, biserica familialã, casnicã. În virtutea preoþiei lor baptismale ºi matrimoniale, sunt soþii cei care celebreazã aceastã euharistie casnicã, în familie. În ce constã aceastã euharistie? E masa luatã împreunã, pãrinþii ºi copiii, în familie, mãcar în zilele de duminicã ºi în sãrbãtori. A te aºeza împreunã toþi membrii familiei în jurul aceleiaºi mese e semn de iubire, prietenie, intimitate, fidelitate reciprocã. A face în comun rugãciunea de binecuvântare ºi de mulþumire la masã înseamnã a celebra euharistia în familie, cãci cuvântul grec eucharistía, tradus, înseamnã „aducere de mulþumire”. O paginã cititã din Evanghelie, cu glas tare, înainte de masã, ar putea întregi aceastã euharistie casnicã, aºa cum, în bisericã, Euharistia este precedatã de liturgia cuvântului. De mici copii am învãþat la catehism cã, pentru a primi cu folos sfânta Împãrtãºanie, se cere, printre altele, sã ne pregãtim cum se cuvine pentru a-l primi pe Cristos. Euharistia casnicã celebratã în jurul mesei comune este cea mai bunã pregãtire pentru a participa cu folos în fiecare duminicã ºi sãrbãtoare la sfânta Liturghie, la Euharistia Bisericii Catolice (universale).

SFâNTA FAMILIE DE LA NAzARET, MoDELUL FAMILIILoR CREªTINE Conciliul al II-lea din Vatican, tratând într-unul din documentele sale despre cãsãtorie ºi familie în lumea contemporanã, spune printre altele: Demnitatea cãsãtoriei nu se bucurã pretutindeni de aceeaºi strãlucire, cãci este întunecatã de poligamie, de plaga divorþului, de aºa-zisa dragoste liberã sau de alte deformãri. Mai mult, iubirea conjugalã este prea adesea pângãritã de egoism, de hedonism ºi de practici ilicite împotriva procreãrii (GS 47).

Conciliul vorbeºte despre plaga, despre epidemia divorþurilor. Aºa este: în prezent, în unele þãri, într-un an sunt mai multe divorþuri decât cãsãtorii. Iar la divorþ se ajunge pentru a se pune capãt certurilor, conflictelor, rãzboiului dintre soþi. Chiar dacã nu se ajunge întotdeauna la divorþ, viaþa în multe familii este un iad, un rãzboi continuu. Doi soþi la bãtrâneþe fãceau aceastã constatare amarã: „Ne-am cunoscut trei sãptãmâni, ne-am iubit trei luni, ne-am certat treizeci de ani, iar acum copiii noºtri urmeazã sã o ia de la capãt, sã facã ce am fãcut noi”. Aceasta este soarta familiilor întemeiate pe instinct, pe plãcere, pe iubirea sentimentalã pe care o au în comun cu animalele, ºi nu pe cuvântul lui Dumnezeu, pe credinþã. La sfârºitul predicii de pe munte, Isus spunea: Oricine ascultã aceste cuvinte ale mele ºi le împlineºte va fi asemenea cu bãrbatul înþelept care ºi-a construit casa pe stâncã. A cãzut ploaia, au venit ºuvoaiele, au suflat

96

FAMILIA CREªTINÃ

vânturile, au nãvãlit peste casa aceea, dar ea n-a cãzut, pentru cã fusese construitã pe stâncã. Însã oricine ascultã aceste cuvinte ale mele ºi nu le împlineºte va fi asemenea cu bãrbatul necugetat care ºi-a construit casa pe nisip. A cãzut ploaia, au venit ºuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea ºi ea s-a prãbuºit. Iar prãbuºirea ei a fost mare (Mt 7,24-27).

Biserica ne pune în faþa ochilor o asemenea casã pe care doi soþi înþelepþi au zidit-o pe stâncã, pe stânca cuvântului lui Dumnezeu pe care l-au ascultat ºi l-au pus în practicã: e casa sfintei Familii de la Nazaret. O casã în care au izbit vânturi puternice, au nãvãlit ºuvoaie, care a cunoscut lovituri, încercãri grele – evangheliºtii ne amintesc trei dintre ele: copilul care li se naºte în condiþii inumane, într- un grajd, printre animale; plecarea în exil, în þarã strãinã când sângerosul rege Irod încearcã sã omoare copilul. Nu vã puteþi imagina ce a însemnat aceastã fugã în Egipt: o mamã care abia nãscuse sã porneascã la drum cu un copil de numai câteva zile în braþe, sãptãmâni întregi de mers de la Betleem pânã în delta Nilului, prin pustiu, unde nu este nici apã, nici mâncare, unde ziua arde un soare ucigãtor, iar cum se însereazã, se lasã dintr-odatã un frig cumplit. Apoi, pericolul de a fi sfâºiaþi de fiare. ªtiu ce a însemnat acel drum pe care l-a fãcut sfânta familie, cãci, pe când studiam la Ierusalim, l-am parcurs eu însumi pe urmele sfintei familii, de la Betleem la Cairo, în delta Nilului; am fãcut acest drum într-un autobuz modern, cu aer condiþionat, cu mâncare ºi bãuturã la discreþie în frigider, ºi nu mã urmãreau poliþiºtii vreunui Irod ca sã mã omoare. Vã mãrturisesc cã a fost o cãlãtorie ce mi se pãrea cã dureazã o veºnicie. ªi apoi, pierderea copilului când avea 12 ani. ªtiþi ce

SFÂNTA FAMILIE DE LA NAZARET

97

înseamnã pentru pãrinþi sã-ºi piardã un copil, sã-l caute cu disperare, sã nu ºtie nimic de el trei zile? Dar aceastã casã, aceastã sfântã familie, nu s-a prãbuºit, cãci era ziditã pe stâncã, nu pe nisip. Sfânta familie de la Nazaret era sfântã, pentru cã toþi membrii ei erau sfinþi. Doi soþi ideali, Iosif ºi Maria, care trãiesc în armonie, înþelegere, unire, iubire desãvârºitã. Iubirea lor este desãvârºitã deoarece este înrãdãcinatã în iubirea faþã de Dumnezeu. Ne putem face o idee despre aceastã iubire citind scrisoarea pe care un mare creºtin italian, prof. Giuseppe Capograssi, i-a trimis-o soþiei sale, Iulia: Te iubesc, Iulia, fiindcã îl iubesc pe Dumnezeu… noi ne iubim cu o iubire adevãratã, pentru cã îl iubim pe Dumnezeu... oare poþi sã iubeºti dacã nu iubeºti Iubirea (pe Dumnezeu, care este iubire)? Tu ºtii bine cã ai iubit mai întâi Iubirea ºi apoi pe mine; ºi m-ai fãcut ºi pe mine sã iubesc mai întâi Iubirea ºi apoi pe tine. De aceea, iubirea noastrã este atât de plinã, atât de continuã, atât de totalã, pentru cã Domnul ne-a dat harul de a iubi Iubirea.

Cei doi soþi, Iosif ºi Maria, au cunoscut necazurile pe care le cunoaºte orice familie, dar erau fericiþi, cãci au descoperit secretul fericirii: fericirea însemna a-l face fericit pe celãlalt. Fiecare trãia pentru celãlalt; fiecare renunþa la el însuºi, se sacrifica, pentru ca celãlalt sã fie fericit. Iosif ºi Maria cunoºteau ºi puneau în practicã cuvintele pe care apostolul Pavel avea sã le scrie efesenilor: „Bãrbaþilor, iubiþi-vã soþiile aºa cum Cristos a iubit Biserica ºi s-a sacrificat, a mers la moarte pentru ea… Femeilor, fiþi supuse bãrbaþilor, aºa cum Biserica este supusã Mirelui ei Cristos” (cf. Ef 5,22-28). Pentru Maria, nu era nimic umilitor în spunerea faþã de soþul ei.

98

FAMILIA CREªTINÃ

Dimpotrivã, era fericitã sã se supunã unui bãrbat care o iubea atât de mult, încât era gata sã-ºi sacrifice viaþa, sã moarã pentru ea. De fapt, nu numai Maria era supusã soþului ei, dar ºi Iosif era supus soþiei sale, cãci pentru nimic în lume nu ar fi putut sã-i refuze ceva sã o facã fericitã. Era o supunere reciprocã. Nu era umbrã de neînþelegere, ceartã, conflict, dezbinare între ei. Cãci, în fond, de unde se nasc toate certurile ºi conflictele între soþi? Din egoism, din ambiþie: fiecare vrea sã-l domine pe celãlalt, sã-ºi impunã punctul de vedere, cu pretenþia de a avea întotdeauna dreptate, nu cedeazã în favoarea celuilalt. Doi soþi aveau o cãsnicie destul de fericitã. Într-o zi, stãteau la masã într-o atmosferã de bunã dispoziþie. La un moment dat, un ºoricel trece în fugã prin faþa mesei. „L-ai vãzut?”, spune bãrbatul. „A luat-o la dreapta”. „L-am vãzut”, rãspunde femeia, „dar n-a luat-o la dreapta, ci a luat-o la stânga”. „Ba la dreapta”, „Ba, la stânga”. „Nu, la dreapta a luat-o”. „Nu, la stânga a luat-o”. Spiritele se aprind, cearta ia proporþii ºi se lasã cu bãtaie. Sar vecinii sã-i despartã. A doua zi iarãºi ceartã, a treia zi, iarãºi. Din ziua aceea n-au mai avut pace în casã. Nu mai puteau trãi împreunã; s-au despãrþit. Dupã ºapte ani, la intervenþiile prietenilor, s-au împãcat. La prima masã pe care au luat-o din nou împreunã, bãrbatul spune: „Ce proºti am fost! Ne-am distrus familia, ne-am fãcut de râs în ochii lumii, ne-am despãrþit pentru un ºoarece care a trecut prin faþa mesei ºi a luat-o la dreapta”. „Iarãºi începi? A luat-o la stânga, nu la dreapta!”, a sãrit femeia ca arsã. ªi iarãºi au început certurile ºi scandalurile. ªi iarãºi s-au despãrþit; de data aceasta definitiv.

Pãrinþii lui Isus erau uniþi între ei, nu trãgeau unul într-o parte, altul în cealaltã parte. Erau alãturi unul lângã altul, ºi în bucurie, ºi în suferinþã. Ce ar fi fost ca,


99

atunci când l-au pierdut pe copil la templu, pãrinþii sã înceapã sã se certe, sã-ºi scotã ochii unul altuia, sã-ºi reproºeze, sã se acuze reciproc. Maria sã-i arunce în faþã lui Iosif; „Tu eºti de vinã cã s-a pierdut copilul; tu eºti bãrbatul, tu ai autoritatea în casã!” Iosif sã-ºi reproºeze Mariei: „Ba tu eºti de vinã. Tu trebuia sã stai cu ochii pe el. Copilul trebuie sã stea lângã fusta mamei”. Nici vorbã de o asemenea discuþie. Cum observã cã lipseºte copilul, se întorc amândoi la Ierusalim, îl cautã cu înfrigurare. Când îl gãsesc, mama sa îi spune: „Fiule, de ce ne-ai fãcut aceasta? Iatã, tatãl tãu ºi cu mine te-am cãutat îngrijoraþi” (Lc 2,47). „Nu numai eu, nu numai tatãl tãu. Amândoi am alergat, am umblat peste tot, n-am închis un ochi pânã nu te-am gãsit”. Câtã delicateþe la Maria! Nu iese ea în faþã, nu spune: eu ºi cu tatãl tãu, ci tatãl tãu ºi cu mine. Îi dã întâietate soþului ei. „Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret ºi era supus lor... Isus creºtea în înþelepciune, staturã ºi har înaintea lui Dumnezeu ºi a oamenilor” (Lc 2,51-52). Copilul Isus era supus pãrinþilor sãi, cãci pãrinþii sãi erau supuºi în toate lui Dumnezeu. Dragostea, înþelegerea reciprocã dintre pãrinþi este darul cel mai preþios pe care pãrinþii pot sã-l ofere copilului; cel puþin, la fel de preþios ca ºi viaþa fizicã, biologicã pe care i-o transmit. „Fiule, de ce ne-ai fãcut aceasta?” (Lc 2,47). Gãsim în aceste cuvinte o nuanþã de reproº din partea pãrinþilor. Avem aici o învãþãturã pentru toþi pãrinþii care vor sã le facã o educaþie sãnãtoasã copiilor. A face o educaþie bunã copiilor nu înseamnã a-i lãsa de capul lor, a închide ochii la orice, a-i lãsa sã trãiascã dupã instinctele lor, a le face toate mofturile ºi toate capriciile; când e necesar, trebuie sã-i mustre, sã-i pedepseascã, sã-i facã sã plângã; e spre binele lor ºi le vor mulþumi mai târziu pãrinþilor

100

FAMILIA CREªTINÃ

cã au fost severi cu ei când era cazul sã fie. Cuvântul „a educa” provine din douã cuvinte latineºti: e – „din” ºi ducere – „a scoate din”: a educa înseamnã a scoate afarã viitorul om, aºa cum se scoate afarã o statuie dintr-un bloc masiv de piatrã. Statuia se scoate prin lovituri de daltã ºi ciocan, care fac sã iasã scântei. Nu severitatea, nu exigenþa este de condamnat la pãrinþi; de condamnat este furia, mânia, necontrolarea nervilor: a-i certa pe copii în momente de beþie, urlând, zbierând la ei cu vorbe murdare, cu înjurãturi, cu blesteme, lovind în ei ca în animale. Îi îndemn pe toþi pãrinþii sã-ºi dojeneascã copiii, atunci când greºesc, cu cuvintele pe care le-a rostit Maria: „Fiule, pentru ce ne-ai fãcut aceasta?” (Lc 2,47). Dar cu aceeaºi dragoste, cu aceeaºi blândeþe, cu aceeaºi durere în suflet cu care le-a rostit ea. Vã asigur cã aceste puþine cuvinte vor avea mai mult efect decât toate urletele, decât toate înjurãturile ºi blestemele, decât toate bãtãile administrate. Apostolul Pavel le scrie efesenilor: „Voi, pãrinþilor, sã nu-i provocaþi pe copiii voºtri la mânie, ci creºteþi-i în disciplina ºi învãþãtura Domnului” (Ef 6,4). La dojana mamei sale, copilul Isus a rãspuns: „De ce m-aþi cãutat? Nu ºtiaþi cã eu trebuie sã fiu în casa Tatãlui meu?” (Lc 2,49). Altfel spus: „Eu sunt copilul vostru, trebuie sã stau în casa voastrã. Iatã, mã întorc cu voi acasã la Nazaret ºi voi fi supus vouã, cãci vã recunosc de pãrinþi ai mei. Dar nu uitaþi cã, mai mult decât vouã, eu îi aparþin Tatãlui meu ceresc. De aceea, se cuvine ca, în primul rând, sã fiu în casa Tatãlui meu, care este templul în care m-aþi gãsit”. ªi aici, avem o altã învãþãturã extrem de importantã pentru toþi pãrinþii. Copiii sunt ai pãrinþilor, dar, mai mult decât ai pãrinþilor, ei îi aparþin Tatãlui ceresc: pãrinþii nu sunt stãpânii,


101

proprietarii copiilor: singurul stãpân, singurul proprietar este Dumnezeu. Pãrinþii sunt simpli administratori cãrora Dumnezeu îi încredinþeazã pe copii cu misiunea precisã de a-i îngriji, de a le asigura un adãpost ºi cele necesare pentru viaþa trupeascã, de a le da o educaþie umanã, moralã, spiritualã, religioasã, astfel încât, într-o zi, sã poatã ajunge în casa Tatãlui din ceruri, unde vor fi adãpostiþi pentru toatã veºnicia. ªi fiindcã Dumnezeu este stãpânul absolut al copilului, el are dreptul sã-l cheme oricând la el ºi nimeni nu are dreptul sã-i reproºeze ceva. Ori de câte ori asist la înmormântarea unui copil, a unui tânãr, a unei tinere, ºi vãd cum pãrinþii bocesc disperaþi, cum îºi ridicã mâinile spre cer, cum îl acuzã pe Dumnezeu: „De ce mi-ai luat copilul? De ce nu l-ai lãsat sã trãiascã? De ce ai fost nedrept cu noi?”, atunci mi se pare cã aud glasul celui mort spunându-le de pe lumea cealaltã pãrinþilor: „De ce bociþi cu atâta disperare? De ce vã ridicaþi glasul împotriva lui Dumnezeu? Nu m-aþi pierdut. Am plecat în casa Tatãlui meu. Nu ºtiaþi cã trebuie sã fiu în casa Tatãlui meu?” Copilul îi aparþine lui Dumnezeu ºi, la moartea copilului, Dumnezeu ia ce-i aparþine. În literatura iudaicã citim cã cei doi fii ai lui rabi Meir au murit în aceeaºi zi, într-o dupã-amiazã de sabat, pe când el era la sinagogã. La întoarcere, femeia sa, vestita Beruria, nu a avut curajul sã-i comunice vestea tristã, ca sã nu-i umbreascã bucuria sabatului. A aºteptat pânã a venit seara ºi atunci, sfioasã, s-a apropiat de bãrbatul ei ºi i-a zis: „Am sã-þi pun o întrebare. Cu câtva timp în urmã, un prieten mi-a încredinþat mai multe bijuterii ca sã i le pãstrez, iar astãzi a venit ca sã le ia înapoi. Ce trebuie sã fac?” „De ce îmi pui aceastã întrebare? Nu

102

FAMILIA CREªTINÃ

încape îndoialã. Dã-i bijuteriile”. Atunci, ea l-a condus în camera de sus, unde zãceau copiii de o bunã bucatã de vreme. „Iatã bijuteriile pe care trebuie sã le dau înapoi”. Atunci, rabi Meir, plângând cu sughiþuri, a repetat cu Iob: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Talmud).

Un cunoscut scriitor francez, Montaigne, compara cãsãtoria cu o colivie frumos coloratã ºi spoitã cu aur; pãsãrile din afarã încearcã sã intre în ea, cele care sunt înãuntru încearcã cu disperare sã iasã afarã. Nu aceasta este familia creºtinã. Familia sfântã de la Nazaret ne aratã cã familia creºtinã nu este o colivie sau o închisoare; ea poate fi un paradis. Isus, venind în lume, a coborât din paradis într-un alt paradis; ºi s-a simþit bine în acest paradis de la Nazaret, de vreme ce, din cei 33 de ani de viaþã, 30 i-a petrecut în sânul familiei. O familie care are la temelie legea ºi voinþa lui Dumnezeu, credinþa ºi iubirea, rugãciunea ºi sfintele sacramente e casa omului înþelept ziditã pe stâncã, despre care vorbeºte Mântuitorul în Evanghelie, e paradisul.

PREGÃTIREA PENTRU CÃSÃToRIE „Cinsteºte-i pe tatãl tãu ºi pe mama ta” (cf. Ex 20,12). Spune un proverb: „Când pleci în cãlãtorie pe uscat, fã-þi cruce, când pleci la cãlãtorie pe mare, fã-þi douã cruci, când te cãsãtoreºti, fã-þi trei cruci, cãci aceastã cãlãtorie este cea mai grea ºi mai periculoasã dintre toate”. De fapt, pentru a întemeia o familie trainicã, solidã, nu sunt suficiente trei cruci pe care mirii le fac în ziua cãsãtoriei ºi nici zece. O cãsãtorie fericitã nu se improvizeazã, nu este rodul întâmplãrii, al norocului, chiar dacã cea mai frecventã urare care li se face mirilor în ziua nunþii este: „Sã vã dea Dumnezeu noroc! Sã aveþi baftã în cãsnicie!” O cãsnicie reuºitã se pregãteºte prin ani îndelungaþi de luptã, de exerciþii, de antrenament, ca un sportiv care nu intrã pe teren pentru o competiþie fãrã antrenament îndelungat, supunându-se unui regim sever de renunþãri, de abstinenþã, ca un soldat care nu pleacã la rãzboi, pe front, fãrã sã fi fãcut exerciþii, antrenamente pe poligonul de tragere. Fãrã aceastã pregãtire temeinicã, nici sportivul, nici soldatul nu pot spera vreo victorie; sigur vor cunoaºte eºecul. Cãsãtoria se mai numeºte ºi cununie; cuvântul vine de la cununã sau coroanã. Mireasa poartã pe cap, în ziua cununiei, o cununã, o coroniþã. În trecut, o purta ºi mirele. E cununa care li se punea pe cap în antichitate celor ce câºtigau o victorie în rãzboi sau într-o luptã sportivã. Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea la o cununie: „Se aºazã o coroanã pe capul mirilor, simbol al

104

FAMILIA CREªTINÃ

victoriei lor, cãci înainteazã neînvinºi spre portul cãsãtoriei, ei care nu au fost învinºi de plãcere”. Pregãtirea îndepãrtatã pentru cãsãtorie începe deja din copilãrie ºi constã în ascultarea ºi supunerea faþã de pãrinþi. Acei copii care au fost refractari la educaþia datã de pãrinþi, refuzând sfaturile ºi învãþãturile bune ale pãrinþilor, când vor fi pãrinþi la rândul lor, nu vor ºti sã-ºi educe copii, cãci este o vorbã: nu va ºti sã porunceascã cel care nu a ºtiut sã asculte, nu va fi un pãrinte bun cel care nu a fost un copil bun; va fi eventual un tiran care îºi va stãpâni copiii cu biciul. Când se vorbeºte despre raporturile dintre pãrinþi ºi copii, se pune problema conflictului dintre generaþii. Se spune: lumea s-a schimbat, tineretul de azi nu mai este tineretul de ieri, are alte gusturi, alte concepþii decât ale pãrinþilor. Un anumit conflict între generaþii a existat de când lumea. Dar, spre deosebire de alte timpuri, acest conflict, în timpurile noastre, este exacerbat, provocat intenþionat, întreþinut: forþe anticreºtine, care în mod intenþionat ºi programat vor sã distrugã familia tradiþionalã ºi valorile creºtine ale cãsãtoriei, introduc lupta de clasã în sânul familiei, îi asmut pe copii împotriva pãrinþilor, cu scopul de a-i sustrage pe copii de sub autoritatea pãrinþilor, spre a le bãga în cap propriile ideologii. Romanele, filmele, psihologia – în special, psihanaliza lui S. Freud – sunt pline de critici sistematice la adresa pãrinþilor, acuzaþi cã sunt ignoranþi, incapabili sã le facã copiilor o educaþie corectã, ºtiinþificã, progresistã, cã sunt plini de prejudecãþi, depãºiþi, cu mentalitãþi retrograde, incapabili sã înþeleagã aspiraþiile tinerei generaþii de a construi o lume nouã, aspiraþiile de libertate º.a.m.d. Autoritatea pãrinþilor e subminatã, e discreditatã. Dar copiii au

PREGÃTIREA PENTRU CÃSÃTORIE

105

neapãrat nevoie de autoritatea pãrinþilor. Fãrã autoritatea pãrinþilor, fãrã repere în viaþã, copiii nu-ºi gãsesc echilibrul interior, stabilitatea psihicã, sunt dezorientaþi, debusolaþi. Toatã lumea se plânge cã tineretul de azi e violent, e agresiv. Violenþa, agresivitatea tinerilor nu este altceva decât o proiecþie în afarã a sfâºierilor interioare, a dramelor, a rãzboiului, a violenþei din inimile lor. O anumitã nepotrivire sau deosebire de gusturi, de preferinþe între pãrinþi ºi copii nu e numaidecât pãcat. Intrã în normalitate. De pildã, pãrinþii poartã o îmbrãcãminte pe care au apucat-o la vremea lor, când fetele nu umblau cu pantaloni. Astãzi, copiii lor preferã o altã modã în îmbrãcãminte. Pãrinþii umblã ca pe vremea lor: cu capul acoperit, bãrbaþii cu pãrul scurt, femeile cu pãrul lung; copiii lor umblã cu capul descoperit, bãieþii cu pãrul lung, fetele cu pãrul scurt; pãrinþii preferã muzica ºi dansurile bãtrâneºti de pe vremea lor, copiii lor preferã dansurile moderne, manelele sau altã muzicã la modã. Dar toate aceste gusturi ºi preferinþe diferite, lucruri minore, supuse schimbãrii de la o generaþie la alta, nu trebuie sã se transforme în conflict între generaþii, în rãzboi între pãrinþi ºi copii; cu un pic de înþelepciune ºi înþelegere din partea pãrinþilor, cu un pic de dragoste ºi înþelegere din partea copiilor, se poate trãi în familie în armonie ºi bunã pace. Dar sunt lucruri esenþiale, fundamentale în viaþa de familie, care nu se schimbã de la o generaþie la alta, care nu þin de gusturi sau de modã: astfel, e legea lui Dumnezeu, e decalogul, e porunca a patra a lui Dumnezeu, valabilã pentru toate generaþiile: „Cinsteºte-i pe tatãl tãu ºi pe mama ta” (cf. Ex 20,12). Pentru toate generaþiile din toate timpurile, sunt obligatorii cuvintele lui Dumnezeu din Sfânta Scripturã:

106

FAMILIA CREªTINÃ

„Pãzeºte, fiule, povaþa tatãlui tãu ºi nu dispreþui îndemnul mamei tale” (Prov 6,20). „Fiul înþelept ascultã de învãþãtura tatãlui sãu” (Prov 13,1). Domnul l-a înãlþat pe tatã înaintea fiilor ºi a întãrit dreptul mamei peste copii. Cel care îºi cinsteºte tatãl se va curãþa de pãcat. ªi ca unul care strânge comori, aºa este cel care îºi cinsteºte mama. Cel care îºi cinsteºte tatãl se va bucura de fiii sãi ºi în ziua rugãciunii sale va fi ascultat. Cel care îºi venereazã tatãl va avea viaþã lungã ºi cel care se teme de Domnul îi aduce mângâiere mamei sale... Fiule, sprijinã-l pe tatãl tãu la bãtrâneþe ºi nu-l mâhni în viaþa lui. ªi chiar dacã i se va împuþina mintea, ai milã ºi nu-l dispreþui când tu eºti în putere… Ca un hulitor este cel care îºi pãrãseºte tatãl ºi blestemat de Domnul este cel care o ocãrãºte pe mama sa... Din toatã inima cinsteºte-l pe tatãl tãu ºi nu uita durerile mamei tale. Aminteºte-þi cã ei te-au adus pe lume; ce le vei da în schimb pentru ceea ce au fãcut ei pentru tine? (Sir 3,2-6.12- 13.16; 7,27-28).

„Copii, ascultaþi-i pe pãrinþi în toate, cãci lucrul acesta este plãcut Domnului” (Col 3,20). Mai departe, cum trebuie sã se pregãteascã tinerii pentru o cãsãtorie reuºitã, frumoasã? În trecut era un lucru foarte important zestrea pentru cãsãtorie. Bãieþii trebuiau sã aibã pogoane de pãmânt ca sã aibã cu ce porni la drum în cãsãtorie, fetele, mai ales iarna, torceau, þeseau, fãceau mormane pânã la tavan de perne, scoarþe, covoare, ºtergare, cãmãºi, catrinþe. Zestrea era mãsura hãrniciei ºi destoiniciei viitoarei gospodine. Astãzi lucrurile s-au schimbat. Zestrea fetelor acum e în rafturile magazinelor. Iatã încã un lucru minor, supus schimbãrii de la o generaþie la alta. ªi nu e nici un motiv de vãrsat lacrimi: cu o ºcoalã, cu o facultate, cu o meserie, cu un serviciu, cu douã braþe harnice se poate porni la drum în viaþa de cãsãtorie.

PREGÃTIREA PENTRU CÃSÃTORIE

107

ªi în acest caz, fetele nu trebuie sã-ºi mai procure nici un fel de zestre în vederea cãsãtoriei? Ba da. Trebuie sã-ºi procure zestrea, dota sufleteascã. Aceasta e mult mai preþioasã ºi mai necesarã pentru o viaþã fericitã în cãsãtorie decât muntele de perne ºi scoarþe de odinioarã. Ce este aceastã dotã sufleteascã? Este un caracter bun, calitãþile umane ºi virtuþile creºtine precum: blândeþea, bunãtatea, delicateþea, bunele maniere, rãbdarea, pudoarea, modestia, respectul faþã de toþi, înfrânarea, spiritul de sacrificiu, de dãruire, practicarea virtuþilor creºtine, ba chiar ºi acele calitãþi ºi deprinderi umane cum ar fi hãrnicia, arta de a gãti mâncare, de a face menajul, simþul curãþeniei, al ordinii, al frumuseþii; aceasta este dota cea mai preþioasã, care creeazã în casã o atmosferã plãcutã, intimã, frumoasã, atrãgãtoare, care îi face pe toþi membrii familiei sã se simtã bine în familie, ºi nu în afara familiei. Dacã toate soþiile ar aduce o asemenea dotã la cãsãtorie, cu siguranþã cã multe baruri ºi discoteci, unde mulþi se duc fiindcã nu se simt bine acasã, ar rãmâne goale. Sfântul Giuseppe Moscati, medic ºi profesor universitar, canonizat de actualul papã Ioan Paul al II-lea, chemat sã consulte acasã o studentã bolnavã, dupã ce a fãcut consultaþia, a fost întrebat de pacientã: „Vã place biblioteca mea?” Dupã ce aruncã o privire, profesorul rãspunde: „Da, e frumoasã ºi bine aranjatã, dar lipseºte din ea o carte foarte importantã”. „Care anume?” „Cartea de bucate”. Cãrþile lui W. Shakespeare ºi ale lui L. Tolstoi sunt valoroase ºi importante, dar cartea de bucate poate fi mult mai importantã ºi mai necesarã pentru fericirea unei familii.

PÃSTREAzÃ-TE CURAT! Tinerii trebuie sã preþuiascã ºi sã practice înfrânarea, curãþia desãvârºitã, pânã în ziua cãsãtoriei religioase, a cãsãtoriei religioase încheiate la bisericã, nu a cãsãtoriei civile încheiate la primãrie, cãsãtorie care în faþa lui Dumnezeu nu are nici o valoare. E lucrul cel mai important de care depinde mai târziu reuºita sau falimentul unei cãsãtorii. Nu vor putea fi niºte soþi sfinþi în cãsãtorie cei care au trãit în pãcat, în desfrâu pânã la cãsãtorie, în afarã de cazul cã le dã Dumnezeu harul unei convertiri sincere. Mirii pot primi cadouri valoroase în ziua cununiei lor, eventual, o maºinã, un apartament, bani, alte lucruri de preþ, dar vor avea un gol imens în inimã dacã nu vor putea sã-ºi facã reciproc cadoul cel mai preþios: sã se dãruiascã unul celuilalt în toatã frumuseþea, puritatea ºi integritatea sufleteascã ºi trupeascã. O cãsãtorie poate fi frumoasã ca în poveºti. Dar pãcatele sãvârºite înainte de cãsãtorie sunt ca un vierme care roade pe dinãuntru un mãr frumos ºi atrãgãtor pe dinafarã. Cãci în inimile soþilor se infiltreazã bãnuiala, neîncrederea, gelozia. Urmeazã reproºurile reciproce: „Dacã tu ai trãit cu mine înainte de cãsãtorie, cine ºtie cu câþi (cu câte) ai mai trãit? Ce siguranþã am eu acum cã îmi eºti fidel (fidelã)?” E viermele care roade iubirea, care duce la certuri ºi dezbinãri ºi, nu rareori, la despãrþire. Totul se plãteºte scump. De unde vorba adânc înrãdãcinatã în realitate: „Câte pãcate înainte de cãsãtorie, atâtea lacrimi în cãsãtorie”.

PÃSTREAZÃ-TE CURAT!

109

Suntem iarãºi în faþa unei realitãþi care nu poate constitui obiectul unui conflict între generaþii. Castitatea desãvârºitã pânã la cãsãtorie este obligatorie pentru toate generaþiile, de la începutul pânã la sfârºitul lumii. E complet greºit sã se spunã: „Nu mai sunt timpurile de altãdatã! Lumea s-a schimbat. Tineretul de astãzi judecã altfel; altã mentalitate, alte concepþii!” Lumea se schimbã, mentalitãþile ºi felul de a trãi al oamenilor se schimbã, dar Dumnezeu nu se schimbã, legea lui nu se schimbã, învãþãtura lui Cristos, cuvântul Scripturii nu se schimbã. Nu se schimbã cuvintele lui Isus din Evanghelie, indiferent câþi sunt cei care þin cont ºi câþi sunt cei care nu þin cont de ele: „Aþi auzit cã s-a spus: Sã nu comiþi adulter. Eu, însã, vã spun cã oricine priveºte o femeie, dorind-o, a ºi comis adulter cu ea în inima lui” (Mt 5,27-28). „Cerul ºi pãmântul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt 24,35). Cuvintele apostolului Pavel rãmân în continuare valabile: desfrânaþii n-au loc în împãrãþia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9). Faptul cã puþini mai þin cont de învãþãtura creºtinã cu privire la castitate nu schimbã cu nimic datele problemei. Isus ne avertizeazã în continuare: „Intraþi pe poarta strâmtã, pentru cã largã este poarta ºi latã calea ce duce spre pieire ºi mulþi sunt cei care merg pe ea. Dar cât de strâmtã este poarta ºi cât de îngustã calea care duce la viaþã! ªi puþini sunt cei care o gãsesc” (Mt 7,13-14). Biserica, la ultimul conciliu ecumenic, afirmã din nou, cu toatã tãria, deºi avem impresia cã nimeni nu o mai ascultã, învãþãtura creºtinã cu privire la castitate: Tinerii trebuie instruiþi în mod corespunzãtor ºi la timp, în primul rând, în sânul familiei înseºi, cu privire la demnitatea, funcþia ºi exercitarea dragostei conjugale,

110

FAMILIA CREªTINÃ

pentru ca, formaþi întru curãþie, la timpul potrivit sã poatã trece de la o logodnã cinstitã la cãsãtorie… În repetate rânduri, cuvântul lui Dumnezeu îi cheamã pe miri ºi pe soþi sã-ºi nutreascã ºi sã-ºi dezvolte cu dragoste curatã logodna ºi cu afecþiune neîmpãrþitã cãsãtoria (GS 49).

ªi, ca sã rãspundã la întrebarea pe care ºi-o pun tinerii: pânã unde pot merge prietenii ºi logodnicii pentru a-ºi manifesta prietenia ºi dragostea?, Catehismul Bisericii Catolice spune foarte clar ºi pe înþelesul tuturor: Logodnicii sunt chemaþi la trãirea curãþiei în înfrânare. Astfel, puºi la încercare, vor descoperi respectul reciproc, vor face ucenicia fidelitãþii ºi a speranþei de a se primi unul pe celãlalt de la Dumnezeu. Vor rezerva pentru timpul cãsãtoriei manifestãrile de tandreþe [de intimitate] specifice iubirii conjugale. Se vor ajuta unul pe altul sã creascã în curãþie (CBC, 2350).

Fãrã îndoialã cã, pentru tinerii de azi, e mult mai greu sã trãiascã în castitate decât pentru cei din trecut: atmosfera care ne înconjoarã e otrãvitã de microbii imoralitãþii. Televiziunea ne bagã în casã toate abjecþiile, toate obscenitãþile, toate trivialitãþile. La drept vorbind, viciul desfrâului a existat în toate timpurile. Libertini au fost de când lumea. Dar existã o mare deosebire între dezmãþul de azi ºi cel din trecut. În trecut, dezmãþul era practicat de grupuri restrânse de libertini. Astãzi, dezmãþul, libertinajul s-a generalizat, a devenit fenomen de masã. Libertinajul sexual e legat direct de ateism, se naºte direct din ateism, atât din ateismul teoretic, cât ºi din cel practic; ateism practic înseamnã a trãi ca ºi cum Dumnezeu nu ar exista. ªi dacã Dumnezeu nu existã, omul e redus la dimensiunile sale biologice: un


111

trup ca al animalelor, lipsit de suflet nemuritor, care poate sã-ºi satisfacã plãcerile venerice, instinctele animalice, fãrã nici o îngrãdire, fãrã nici o lege moralã, fãrã a rãspunde în faþa cuiva de ceea ce face. În anii ’50, dupã rãzboi, exact când s-a petrecut ateizarea maselor, a început în Statele Unite ºi a trecut apoi în Europa aºa-zisa revoluþie sexualã, descãtuºarea instinctului sexual, ca o condiþie a realizãrii omului ºi a fericirii lui pe pãmânt. S-a creat o culturã pan-sexualã care dominã aºa-zisa lume civilizatã ºi se rãspândeºte rapid la scarã planetarã. Autorii acestei culturi destinate omului animal sunt toþi atei. E Sigmund Freud (1856-1939), cu psihanaliza lui, pentru care omul nu este altceva decât un animal dominat de instinctul sexual. E Karl Marx (1818-1883), pentru care omul nu este altceva decât un animal economic, menit sã producã bunuri de consum. ªi cum femeia trebuie sã munceascã ºi ea ºi sã producã, trebuie sã recurgã la toate mijloacele, inclusiv la avort, pentru a elimina copilul, privit ca o piedicã în calea producþiei. Nu e de mirare cã prima naþiune din lume care a legalizat avortul, în 1920, a fost tocmai Rusia sovieticã, marxistã. E Simone de Beauvoir (1908-1986), ibovnica lui J.-P. Sartre, consideratã a fi întemeietoarea miºcãrii feministe ºi înverºunatã duºmanã a maternitãþii. Pentru ea, femeia e femeie nu datoritã structurii sale biologice, ci este rezultatul culturii create de bãrbaþi ºi a unei serii de factori sociali. Femeia are dreptul sã fie ce vrea ea sã fie ºi e cu atât mai femeie cu cât e mai puþin legatã de maternitate. A fost un stimulent pentru dr. Pinkus de a pune la punct, tocmai în anii ’50, pilula anticoncepþionalã, care a devenit simbolul ºi instrumentul eliberãrii femeii de maternitatea neprogramatã.

112

FAMILIA CREªTINÃ

Sunt Wilhelm Reich (1887-1957) ºi Herbert Marcuse (1898-1979), cei mai radicali exponenþi ai eliberãrii sexuale: dupã teoriile lor, sexualitatea este un fenomen pur biologic, ea nu are altã finalitate decât plãcerea eroticã ºi nu are vreo altã lege decât cea pe care ºi-o dã fiecare. Prin urmare, trebuie lãsat oamenilor maximum de libertate sexualã; nu existã bine ºi rãu. Totul e permis: heterosexualitate, homosexualitate, raporturi sexuale precoce, pornografie, comportamente sexuale aberante, contra naturii. Familia, cãsãtoria, diferenþa dintre sexe, obligaþia de a procrea trebuie sã disparã. Orice reprimare sexualã, orice lege civilã sau religioasã care impune vreo îngrãdire este un atentat la fericirea omului. Sunt alþi antropologi, precum W.H. Masters, V.E. Johnson, Kinsey (acesta din urmã zoolog, specialist în reproducerea animalelor), care au studiat sexualitatea umanã pornind de la legile biologice ale sexualitãþii animalelor, redusã la simple reacþii neurofiziologice ale unor substanþe chimice: hormoni, feromoni º.a.m.d., care se pot mãsura cu instrumente, fãrã sã se þinã cont de faptul cã, spre deosebire de animal, persoana umanã este o realitate infinit mai complexã. Ei au creat o antropologie bazatã pe natura umanã identicã cu natura animalului ºi, ca atare, nu poate fi vorba de valori morale. Sunt ºi ei de acord cã orice reprimare sexualã este împotriva naturii ºi cauzã de tulburãri psihice. Dacã admitem, însã, cã natura omului nu e natura animalului, atunci suntem de acord cã îngrãdirea, stãpânirea sexualã e împotriva naturii animalului, dar nu împotriva naturii omului. Aºadar, avem de-a face cu o culturã care dominã lumea, diametral opusã culturii ºi învãþãturii creºtine.


113

Tânãrul creºtin va preþui ºi va trãi castitatea numai dacã va descoperi cu ochii credinþei valoarea trupului. Dacã, pentru atei, trupul omului nu valoreazã mai mult decât trupul unui animal care la moarte dispare total, pentru creºtini, trupul este capodopera mâinilor lui Dumnezeu, e destinat învierii ca ºi trupul lui Cristos, având un destin veºnic. Trupul e carne însufleþitã, spiritualizatã, adicã unitã cu un suflet spiritual nemuritor. Mai mult, trupul creºtinului devine prin botez templul lui Dumnezeu, locuinþa Sfintei Treimi, cãruia i se datoreazã un respect infinit. Apostolul Pavel, în Scrisoarea întâi cãtre Corinteni, face o splendidã teologie a trupului: Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul ºi Domnul pentru trup. Iar Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia ºi pe noi prin puterea sa. Nu ºtiþi voi cã trupurile voastre sunt mãdularele lui Cristos?... Fugiþi de desfrânare! Orice alt pãcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însã cel care se dedã la desfrânare pãcãtuieºte în propriul sãu trup. Sau nu ºtiþi cã trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieºte în voi ºi pe care l-aþi primit de la Dumnezeu ºi cã nu sunteþi ai voºtri? Cãci aþi fost cumpãraþi cu un preþ mare. Aºadar, preamãriþi-l pe Dumnezeu în trupul vostru! (1Cor 6,13-15.18-20).

Gerard Kelly, un mare pedagog american din zilele noastre, bun cunoscãtor al problemelor tineretului, le dã tinerilor care întreþin o prietenie în vederea cãsãtoriei urmãtorul sfat: Când te vei gândi prima datã la fata pe care o iubeºti, închide-þi ochii la farmecul uman al chipului sãu fizic ºi întipãreºte-þi în tine însuþi gândul cã ea este un tabernacol viu, un templu al Dumnezeului celui viu. Apoi ia-þi

114

FAMILIA CREªTINÃ

hotãrârea sã nu profanezi niciodatã acest tabernacol. Apoi fata sã gândeascã despre bãiat în acelaºi fel. Purtaþi-l ºi preamãriþi-l pe Dumnezeu în trupurile voastre.

Ascultând învãþãtura Bisericii cu privire la curãþie, tinerii ar putea sã-ºi zicã: Biserica e duºmana iubirii, e duºmana fericirii celor tineri, care, dacã nu se distreazã când sunt tineri, când sã se mai distreze? Fals, complet fals. Biserica iubeºte în cel mai înalt grad tinerii care sunt speranþa ºi viitorul Bisericii ºi lumii. Priviþi-l pe actualul papã Ioan Paul al II-lea care fascineazã milioane de tineri cu prezenþa sa. Biserica preþuieºte iubirea ca fiind darul cel mai mare ºi mai necesar fãcut oamenilor, fãrã de care pãmântul s-ar transforma într-un imens pustiu. ªi fiindcã o preþuieºte, încearcã din rãsputeri sã o salveze, sã nu degenereze, sã nu fie înãbuºitã de instinctul animalic, îi învaþã pe tineri sã o trãiascã în toatã frumuseþea, delicateþea ºi strãlucirea sa. Prietenia, iubirea nu sunt adevãrate dacã duce la pãcat. Cel care iubeºte vrea binele celui pe care îl iubeºte. Or, în pãcat nu poate sã existe vreun bine. Când iubirea este ocazie de ruinã sufleteascã reciprocã, ea nu mai este iubire, ci contrarul iubirii. Nimeni nu poate sã zicã: „Te iubesc, de aceea, hai sã mergem împreunã în iad”, ci spune: „Te iubesc, de aceea, vreau sã te duc cu mine în cer”. Prietenii se iubesc cu adevãrat când se ajutã reciproc sã practice virtutea, sã se apropie mai mult de Dumnezeu, sã-l iubeascã mai mult pe Dumnezeu. Pentru un tânãr ºi o tânãrã care se iubesc, iubirea nu înseamnã a se privi unul pe altul, ci a-ºi îndrepta amândoi ochii spre Dumnezeu (G. Kelly).

Dragi tineri, deºi trãiþi într-o lume imoralã ºi vicioasã, deºi sunteþi supuºi multor încercãri ºi ispite, luptaþi cu


115

curaj pentru a vã pãstra curaþi pânã la cãsãtorie. Castitatea este posibilã; nu daþi ascultare profeþilor ºi învãþãtorilor mincinoºi. Dovadã cã e posibilã sunt nu numai sfinþii din toate timpurile, care ºi-au pãstrat castitatea neatinsã, dar ºi o mulþime de tineri din zilele noastre, care cunosc ºi trãiesc în aceeaºi atmosferã infectã, care cunosc aceleaºi încercãri ºi ispite. În Statele Unite, de unde a pornit revoluþia sexualã în rândul tinerilor, care îºi dau seama de ravagiile fãcute de desfrâul generalizat – de bolile venerice, de SIDA –, e o puternicã miºcare împotriva depravãrii: un milion de adolescenþi, de tineri, au fãcut jurãmânt în cadrul unor ceremonii religioase impresionante, în prezenþa pãrinþilor ºi a comunitãþii, sã trãiascã în castitate totalã pânã la cãsãtorie. Urmaþi îndemnul Mântuitorului: „Vegheaþi ºi rugaþi-vã, ca sã nu intraþi în ispitã! Cãci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mt 26,41). Vegheaþi, fiþi prudenþi, evitaþi acele distracþii, acele întâlniri care pot fi ocazie ºi pericol de cãdere în pãcat; ajutaþi-vã unul pe altul, dacã sunteþi deja în prietenie, sã creºteþi în curãþie. Fiþi râvnici la sfânta Liturghie, la spovadã, hrãniþi-vã des cu pâinea celor tari, cu sfânta Euharistie, chemaþi-o în ajutor la timp de ispitã pe Maica Preacuratã ºi, cu siguranþã, veþi avea bucuria, cum spune Conciliul, sã treceþi, la timpul cuvenit, de la o logodnã cinstitã la o cãsãtorie fericitã.

îNChEIERE Încheiem aici reflecþiile noastre cu privire la cãsãtorie ºi la familie. Taina aceasta – cãsãtoria – e mare, ne învaþã apostolul Pavel. E mare deoarece cãsãtoria, cu legile ºi finalitatea ei, e opera, e lucrarea, e invenþia lui Dumnezeu, nu e invenþie omeneascã, nu se naºte din vreo culturã umanã ºi nu se poate schimba în funcþie de cultura la modã. Taina aceasta devine ºi mai mare odatã cu venirea lui Cristos în lume. Fiul lui Dumnezeu s-a nãscut într-o familie. Împãrãþia lui Dumnezeu pe pãmânt s-a nãscut într-o familie, creºtinismul s-a nãscut într-o familie. Primul templu, primul sanctuar pe care Cristos i l-a înãlþat lui Dumnezeu pe pãmânt, a fost cãsuþa sfântã de la Nazaret. Dar taina aceasta, cãsãtoria, devine cu totul ºi cu totul mare prin faptul cã Isus o ridicã la demnitatea de sacrament în care este el însuºi prezent în lume pânã la sfârºitul veacurilor: prin bãrbat, în familia creºtinã, Cristos, mirele, îºi iubeºte mireasa, Biserica; prin femeie, mireasa, Biserica, îºi iubeºte mirele, pe Cristos. Aici e marea demnitate ºi dumnezeiasca chemare a soþilor creºtini. ªi tristeþea tristeþilor ar fi ca ei, prin pãcat, prin trãirea incorectã a acestei taine, sã-l izgoneascã pe Cristos din viaþa ºi din familia lor. Suntem conºtienþi de atacurile ºi ameninþãrile la care este supusã în timpurile noastre familia creºtinã, de pãcatele care pângãresc sfinþenia cãsãtoriei. Soþii creºtini trebuie sã înfrunte mentalitatea, cultura dominantã a timpului, care este o mentalitate a senzualitãþii ca scop

ÎNCHEIERE

117

suprem al vieþii, o culturã a morþii. Ei trebuie sã meargã împotriva curentului. În mod deosebit, lor le spune Mântuitorul: „Iatã, eu vã trimit ca pe niºte oi în mijlocul lupilor; fiþi, aºadar, înþelepþi ca ºerpii ºi simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). Dar duºmanul cel mai periculos nu este în afarã, ci înãuntrul familiei: este egoismul care distruge iubirea pe care se întemeiazã familia. Inevitabil, întrebarea pe care mirii ºi-o pun în ziua cãsãtoriei lor este aceasta: „Ce soartã ne aºteaptã în viitor? Ce vom avea din casa noastrã: paradisul sau iadul?” Rãspunsul e simplu de dat, nu e nevoie sã meargã la babe sau la ghicitoare ca sã-l afle. Totul depinde de ei ºi de felul cum îºi educã copiii. Dacã toþi membrii familiei vor înþelege cã iubirea înseamnã sacrificiu, dãruire, slujire reciprocã, generozitate, strãdanie de a-i face fericiþi pe ceilalþi, uitând de tine însuþi, va fi paradisul. Dar dacã toþi trãiesc laolaltã în casã ca într-un han, ca într-o pensiune, ca într-o cazarmã sau ca într-o închisoare, fiecare vãzându-ºi de egoismul ºi de interesele lui, fãrã sã-i pese de ceilalþi, fãrã îndoialã cã acolo va fi iadul, cãci iadul înseamnã a nu putea iubi. O realitate care poate fi ilustratã prin urmãtoarea asemãnare: Unui chinez i s-a permis la moarte sã viziteze iadul ºi paradisul. Iadul era o sufragerie uriaºã cu o masã întinsã, aºa cum se poate vedea în hotelurile chinezeºti cele mai luxoase; o salã enormã, extraordinar de frumos împodobitã. Osândiþii stãteau la masã, având fiecare în faþa sa o farfurie cu orez, ºi þineau în mânã, în loc de lingurã, niºte beþiºoare, dupã obiceiul chinezesc, lungi de doi metri. Se vedea în privirea lor o suferinþã enormã, o disperare, cãci aveau posibilitatea sã apuce mâncarea, dar nu puteau sã o ducã la gurã,

118

FAMILIA CREªTINÃ

deoarece beþiºoarele erau prea lungi. Paradisul arãta exact ca ºi iadul; aceeaºi sufragerie luxoasã, frumos împodobitã, aceeaºi masã întinsã, aceeaºi farfurie cu orez, aceleaºi beþiºoare lungi de doi metri. Un singur lucru era diferit: fericiþii din paradis stãteau la masã faþã în faþã, la o distanþã corespunzãtoare, ºi se hrãneau reciproc, fiecare ducând mâncarea la gura celuilalt. Model de iubire în familie e Cristos: altarul bisericii e locul unde Cristos se sacrificã, unde continuã jertfa de pe Calvar, continuã sã-ºi verse sângele din iubire faþã de oameni. Trupul sãu frânt, sângele sãu vãrsat, oferite ca hranã ºi bãuturã, e putere, e energie pentru familia creºtinã. În al doilea rând, familia creºtinã va rãmâne unitã ºi va face faþã tuturor dificultãþilor dacã va practica rugãciunea. Dar rugãciunea adevãratã, autenticã, nu parodia de rugãciune pe care noi o facem adesea. Iar rugãciunea adevãratã, autenticã, nu e un monolog, ci un dialog. Nu înseamnã doar a ne deschide gura ºi a-i cere lui Dumnezeu ce voim sã ne dea, ci a ne deschide urechile, spre a asculta glasul lui Dumnezeu ºi a auzi ce cere Dumnezeu de la noi, care este voinþa lui Dumnezeu, ce avem de fãcut în fiecare clipã. Ceea ce cere Dumnezeu de la noi când ne rugãm e mai important decât ceea ce cerem noi de la el. ªi când ne pierdem rãbdarea ºi îi reproºãm lui Dumnezeu: „Doamne, eºti surd, nu auzi cuvintele mele?”, rãspunsul lui nu poate fi decât acesta: „Da, sunt surd, cãci ºi tu eºti surd, nu auzi cuvintele mele, sau le auzi, dar nu þii cont de ele”. O rugãciune cu totul specialã, care þine unitã familia, este rugãciunea sfântului Rozariu. La unele populaþii din Africa, la cãsãtorie existã un rit care echivaleazã cu înmânarea verighetelor în civilizaþia noastrã grecoromanã: mirilor li se leagã la un loc mâinile cu o frânghie.

ÎNCHEIERE

119

Rozariul spus în comun este frânghia, este lanþul care leagã mâinile soþilor, care leagã mâinile copiilor de mâinile pãrinþilor. Trãieºte undeva o familie formatã din cinci membri: tata, mama ºi trei copii, între trei ºi unsprezece ani. În fiecare searã, familia se roagã Rozariul, dar într-un mod foarte original. Rozariul se face în fiecare searã începând din bucãtãrie. Aici cu toþii spun primul mister. De aici, copilul cel mai mic e dus la culcare ºi în cãmãruþa lui se spune al doilea mister. Se merge mai departe în camera unde dorm cei doi copii mai mari, ºi aici se spune al treilea mister. De aici, pãrinþii trec în camera lor ºi terminã Rozariul, dar în ºoaptã, ca sã nu-ºi deranjeze copiii care s-au culcat deja. Evanghelia Liturghiei de azi (duminica I din Postul Mare; anul C) ne poate fi de mare ajutor în reflecþia noastrã asupra cãsãtoriei ºi în examinarea atentã a conºtiinþei cu privire la viaþa de familie. Satana continuã sã creadã cã este Dumnezeu, cã lui îi aparþin împãrãþiile pãmântului cu toatã puterea ºi strãlucirea lor ºi cã i le dã cui vrea el ºi pretinde de la Isus adoraþie. Trei ispite, trei capcane pe care i le întinde Fiului lui Dumnezeu: plãcerea senzualã. „Spune ca pietrele acestea sã devinã pâini” (Mt 4,3). Pofta de avere: „Îþi voi da toate acestea dacã vei cãdea înaintea mea ºi mã vei adora” (Mt 4,9). Mândria, orgoliul, dorinþa de a-ºi face imagine în ochii lumii: „Sari de pe sprânceana templului în prãpastia dedesubt, adâncã de 180 de metri, fãrã sã pãþeºti ceva, ºi vei smulge admiraþia ºi aplauzele lumii care va vedea spectacolul” (cf. Mt 4,6). Reacþia lui Isus e promptã: „Pleacã, Satanã! Cãci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tãu îl vei adora ºi numai lui îi vei sluji” (Mt 4,10). Toþi evangheliºtii subliniazã

120

FAMILIA CREªTINÃ

faptul cã Satana a început sã-l ispiteascã pe Isus dupã ce a primit botezul, ºi nu înainte de botez. În continuare, þinta preferatã a Satanei, destinatarii principali ai ispitelor ºi curselor sale nu sunt pãgânii, idolatrii, ci botezaþii, creºtinii. Iar când botezaþii cedeazã la ispitele Satanei, devin infinit mai imorali, mai corupþi, mai perverºi decât pãgânii, decât idolatrii: cultura morþii, explozia sexualã, avortul, contracepþia, legalizarea homosexualitãþii ºi a eutanasiei nu s-au nãscut la popoarele islamice, nici la idolatrii din Africa sau din Asia, ci la popoarele botezate, creºtine, ale Americii ºi Europei. Cu aceleaºi trei ispite la care l-a supus pe Isus, Satana îi încearcã ºi pe cei botezaþi, vizând distrugerea familiei care este celula societãþii ºi a Bisericii. Ispita senzualitãþii: „Bucurã-te de viaþã! Urmeazã-þi instinctul! Fã din plãcerea venericã suprema fericire ºi supremul scop al vieþii tale!” Ispita lãcomiei de avere: „Câºtigã, adunã bani, nu conteazã prin ce mijloace, nu conteazã cã sunt stropiþi cu sânge nevinovat de copii!” Ispita mândriei: „Fã-þi imagine în ochii lumii, nu-þi compromite reputaþia, fii în rând cu lumea! Nu te lãsa arãtat cu degetul!”. Multe mame care au acceptat sã aibã mai mult de doi copii mi-au mãrturisit cã suferinþa cea mai mare pentru ele nu este sã nascã ºi sã creascã mulþi copii, ci suferinþa pe care o îndurã la maternitate din partea medicilor, asistentelor, a celorlalte femei din salon: dispreþul, umilirile, criticile, reproºurile, presiunile care se fac asupra lor de a-ºi avorta copiii. Prin cele trei ispitiri, Satana îi împinge pe soþi la pãcatul de trufie pe care l-a comis el, transformându-l din înger în diavol: creaturã fiind, a refuzat statutul de creaturã, a voit sã ia locul Creatorului, sã fie Dumnezeu.

ÎNCHEIERE

121

Dumnezeu Creatorul e stãpânul absolut al vieþii ºi al morþii. El i-a chemat pe soþi la un parteneriat, i-a chemat sã fie colaboratorii sãi la opera de creaþie, împreunã cu el creatori ºi dãtãtori de viaþã. Este dreptul exclusiv al lui Dumnezeu de a da legile morale cu privire la viaþa care se concepe ºi se naºte, de a stabili ce este bine ºi ce este rãu în sfera sexualitãþii. Când primesc sugestiile Satanei ºi se lasã seduºi de glasul lui, soþii nu mai acceptã statutul lor de creaturã, nu acceptã sã fie partenerii, colaboratorii lui Dumnezeu, ci îi iau locul Creatorului, se declarã stãpânii vieþii copilului, o suprimã dupã bunul plac; îºi fac ei legea în domeniul sexualitãþii, stabilesc ei ce este bine ºi ce este rãu. Avortul, metodele de contracepþie, fecundarea artificialã, clonarea, manipulãrile genetice sunt tot atâtea semne cã omul, creatura, a luat locul Creatorului, cã se considerã stãpânul absolut al vieþii, cã l-a eliminat complet pe Dumnezeu. Postul Mare e timpul forte când Dumnezeu ne cheamã la convertire, la pocãinþã. În aceste patruzeci de zile de post, textele liturgice care se proclamã în bisericã ne invitã la convertire de o mie ºi ceva de ori. Am început Postul Mare cu punerea cenuºii pe cap ºi cu cuvintele care ni s-au spus: „Adu-þi aminte, omule, cã eºti þãrânã ºi în þãrânã te vei întoarce”. Dar nu gândul cã într-o zi vom muri ºi ne vom întoarce în þãrânã trebuie sã ne sperie – sunt situaþii în viaþã când ne întrebãm dacã n-ar fi mai bine dacã am muri decât am trãi –, ci trebuie sã ne sperie gândul cã, în ziua în care trupul se va întoarce în þãrânã, sufletul se va prezenta în faþa Creatorului pentru judecatã. Sfântul Augustin îºi imagineazã acest dialog între Isus ºi sufletul ce se prezintã spre a fi primit în paradis:

122

FAMILIA CREªTINÃ

– Cine eºti tu? – Sunt un om. – Spune-mi, cum þi-ai tratat trupul tãu de lut? Cum þiai tratat sufletul tãu nemuritor? – Sunt creºtin, rãspunde sufletul. – Aratã-mi mâinile tale, sã vãd dacã sunt strãpunse ca ale mele… Aratã-mi fruntea ta, sã vãd dacã este încoronatã cu cununa mea de spini… ªi haina ta de la botez unde îþi este? ªi unde îþi este lumina credinþei care þi s-a aprins atunci? Aratã-mi faþa, ca sã te pot recunoaºte ca frate al meu, ca fiu al Tatãlui meu, ca templu al Duhului iubirii.

Sã lãsãm sã pãtrundã în inimile noastre chemarea pe care Dumnezeu ne-o face cu insistenþã în acest timp destinat convertirii ºi pocãinþei: „Astãzi, dacã veþi auzi glasul meu, nu vã împietriþi inimile voastre”.

familia crestina claudiu dumea

Recommend Documents