Avatarii faraonului Tlà
Este evident faptul că între cele două texte, texte, Archaeus şi Avatarii faraonului Tla, există o conexiune, deoarece în primul text text se aminteşte de regele Tla (“ Auzit-ai Auzit -ai tu vr-odată vr-odată povestea regelui Tla?”), iar dacă luăm în considerare caracterul metafizic al acestuia, putem spune că poate fi o introducere a celui c elui de al doilea, acest fapt fiind considerat de G. Călinescu care afirma că: “ După ce va fi făcut teoria veşniciei formelor Universului, bătrânul ar fi povestit ca o ilustraţie Avatarii faraonului Tla.” G. Călinescu şi-a şi-a consacrat teza de doctorat (pe care a susţinutsusţinut-o la Iaşi în 23 noiembrie 1936) operelor eminesciene, fiind şi primul care a îndrăznit să transcrie nuvela, fie ea ea şi parţială. De ce parţială? Deoarece manuscrisul este paginat de Eminescu de la 1 la 71, însă lipsesc filele 3434- 46 şi 60, iar patru dintre ele sunt legate greşit ( 78, 77,74, 75). În plus, în nuvelă sunt intercalate şi nouă strofe din prima versiune a poeziei Venere şi Madonă,
iar dacă judecăm după structură, observăm că nuvela nu este terminată. Totuşi, G.
Călinescu a reuşit să dea o transcriere coerentă a nuvelei şi i-a găsit şi un titlu care a rămas răma s în istoria noastră literară (titlul ( titlul corespunde întru totul cu cuprinsul). Avatarii faraonului Tla, (considerată ca fiind o “cap “capodoperă odoperă fantastică neterminată”) neterminată”)
ilustrează credinţa în metempsihoză, potrivit căreia fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul perisabil perisabil şi sufletul sufletul nemuritor. Putem observa că textul este o naraţiune în ramă: cerşătorul Baltazar din Sevilla, marchizul Alvarez din Bilbao şi tânărul romantic Angelo reprezintă încarnările succesive ale faraonului Tla. Nuvela începe cu o descriere a unui peisaj din Egipt şi anume a castelului Memfis, descriere ce se împleteşte cu filozofia, căci nu este ilustrată doar măreţia peisajului, ci şi efemeritatea efemeritatea condiţiei umane. Prin recursul la magie, faraonul are revelaţia reîncarnărilor sale succesive: “El se uită mult în pahar și părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui... Într-adevăr Într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuț ă de om, cc-o cârjă în mână, bătrân și pleșuv, dormind cu picioarele-n soare și cu capul în umbra tinzii unei biserici... În apa roză văzu parcă un peștișor vioriu care semăna cu un tânăr frumos... în apa viorie văzu un om sinistru și rece, cu faț a de bronz...”. bronz...”. Tot pe cale magică, faraonul o invocă pe zeiţa Isis, pentru a descoperi tainele timpului (Isis (Isis în mitologia egipteană, era simbolul armoniei matrimoniale şi al
fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei). Aceasta este realizată prin folosirea oglinzii care este “ un obiect cu puteri divinatorii”. Urmează apoi o confruntare între zeiţă şi faraon, moment în care “ faraonul ia cunoştiinţă de nimicnicia fiinţei sale în raport cu eternitatea arhetipului”. Definit doar ca “ o clipă suspendată”, omul nu este nici măcar pulbere, ci doar o formă prin care trece, căci pulberea “există dintodeauna” (trecerea timpului determină o succesiune de schimbări care se sfârşesc o dată cu moartea, însă aceste metamorfoze au loc doar în ceea ce priveşte realitatea ce se ascunde în spatele acestui arhetip, iar singurul care rămâne acelaşi tot timpul vieţii este numele). Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o umbră, adică ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia lui Platon care consideră că “umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce se opune lumii reale, adevăratelor esenţe”. De aici şi afirmaţia zeiţei :” În mine, în pieire şi renaştere este eternitatea… Voi… o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer ... voi vreţi să mă prindeţi pe mine...Nebuni!” Întâlnim şi motivul piramidei care, deşi apare ca o întruchipare a mormântului, ea poate fi şi un simbol ascensional, autentic axis mundi, piramida oferind o posibilitate de trecere de la teluric la astral, realizată pe cale magică. Prima secţiune a naraţiunii se încheie prin declararea confuziei dintre vis şi realitate şi printr-o serie de noi meditaţii asupra vremelniciei condiţiei umane. Cea de-a doua secţiune a naraţiunii se desfăşoară într -un alt timp şi spaţiu, avenimentele având loc la Sevilla, iar avatarul faraonului Tla este un cerşător nebun, pe nume Baltazar. Acesta visează că se metamorfozează în cocoş, iar celălalte animale (cioara, broasca) îi repetă numele (Tla), amintind de identitatea lui anterioară.Ceea ce este de remarcat în acest vis e apariţia oului primar, aceasta fiind o credinţă adoptată de către egipteni, indieni, perşi, fenicieni, babilonieni: „Bietul cer șetor adormise... Ce vise ciudate avea... I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde și contrage și poate lua orice formă din lume... I se părea mai întâi că i se umflă capul din ce în ce și el devine un bătrân ghebos, gras și glumeț ... ori că acuși se usucă ca ț ârul și devine un om lung, cu ochii clipitori și mici, îmbrăcat în straie lungi negre... ori că i se umflă corpul și i se subț iază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subț iri... Apoi simț i că se contrage repede, repede și devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuș de ou... Prin albuș el vede numai de jur împrejur coaja oului și se zvârcolește ca o furnicuț ă în centrul lui... și tot crește, crește, pare că-i înghimpă ceva umerii...
"Aha! gândi el, îmi cresc tuleii"... Apoi se simț i din ce în ce crescând, acu aripile i-erau mari... era cucoș. Cucurigu! strigă el, primblându-se într-o ogradă deșartă sub un gard, peste niște bulgări de piatră și prin glod, în care-i rămânea urmele labelor ca o scrisoare de zodii... Cucurigu... Dar nu-i era bine...Îi era greu capul... creasta i-atârna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altiț e de oț el erau păinjeniț i... el își plecă capul și-l ascunse sub aripă... își ridică un picior și
adormi... Dar într-un par era o cioară care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr... Sunetele astea-l
urmăreau în somn... până ce simț i că nu simte nimic... părea că o tabla neagră se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă și asta... apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, până ce n-a rămas din el... nimic. Înspre sară orașul începu să-nvie... Treceau oameni cu pasul încet pe lângă el și i se uitau curioși în faț ă... "A murit bietul Baltazar!" gândeau ei... Veni un consilier al orașului, gândi și el c-a murit... Nu se găsi nici un popă să-l îngroape... "El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvântăm cadavrul unui îndrăcit".... Sensul filozofic al acestui fragment îl putem găsi în Archaeus, în care Eminescu îşi revelează concepţia sa “ pantheistic - spirituală”. La el, lumea este un vis, iar visul are caracter etern, căci se poate regăsi în fiecare individ, ceea ce înseamnă că lumea este obiectivă, deoarece se “ întemeiază pe cugetul universal, iar ceea ce este cogitabil, este şi posibil” ( Călinescu): "Nu știu
dacă cineva s-a visat vrodată elastic ... că poate crește, se poate îmfla, se poate contrage ...
Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o via ț ă întreagă c-o lume reală și
pipăită , căci în somn se pipăie așa de bine ca-n trezire ... va să zică nu lipsește nici acest
control , cel mai sigur, al realităț ii ... Și acest om s-ar contrage 'ntr-o cartofă care - ar striga oamenilor de pe uliț ă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar sub ț ia într-o prăjină cu barbă englezască și cu pălărie naltă, ori s-ar îngroșa ca un birtaș bavarez ... ar trece printr-o mie de figuri el însuși și, dac' ar dormi toată viaț a lui, nici în minte nu i-ar mai 1 veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi și că toate trebuie să fie cum sunt ... Dacă s-ar trezi puț in înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit și că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. " În vis, Baltazar sau mai bine zis, faraonul Tla, îşi află o nouă identitate şi anume cea a marchizului Alvarez din Bilbao, care este o nouă reîncarnare a sa. În timpul visului marchizul îşi pune întrebarea: “Cine sunt eu?”, ceea ce înseamnă că, în acest caz, visul constituie o formă de cunoaştere, deoarece gentilomul bătrân îşi visează viaţa în care el descoperă o comoară şi devine astfel bogat. El renunţă la căsătoria cu o femeie tânără,
aflând că aceasta iubeşte pe altcineva şi-i oferă o parte din averea sa. Acest fapt ia o întorsătură radicală în momentul în care realitatea se suprapune cu visul. Există un moment în care marchizul începe să se certe cu dublul său din oglindă. Această prezenţă a motivului dublului este îndrăgită de autorii de proză fantastică, motiv care ilustrează o luptă a identităţii. La un moment dat, marchizul chiar se duelează cu “dublul său oniric”, acesta din urmă ajungând să substituie adevărata imagine a marchizului. Sunt prezentate apoi numeroase metamorfoze care apar în viaţa marchizului, datorită averii sale, precum şi crearea unei lumi false şi deşarte care se destramă o dată cu terminarea averii. Astfel, este ilustrată atotputernicia banului în ceea ce priveşte crearea unui pseudoparadis. Întâlnim în această parte a nuvelui şi descrierea unui portret angelic şi anume cel al Ellei care ar putea reprezenta o ultimă şansă a creării unui paradis terestru, însă, în final, se dovedeşte a fi doar o iluzie. După ce marchizul constată că “aurul e izvorul făţărniciei şi-a minciunii”, moare şi naraţiunea se mută în Franţa şi este prezentată povestea lui Angelo. Acesta este un personaj romantic, atras de mistere, dar şi unul problematic, “un cerebral care are fruntea
etern
întunecată de cugetări aspre”. Spaţiul în care începe naraţiunea este reprezentată de un paraclis, unde o doamnă, stând aplecată asupra unui sicriu, îşi plânge fiul mort. Afară se poate auzi o conversaţie aprinsă între doctorul Dreifus şi un ins care pretinde că Angelo nu este mort şi cere ca acesta să fie dus acasă. Sunt descrise apoi senzaţiile pe care mortul le are şi deşi aceste descrieri pot părea bizarre, sunt totuşi foarte des întâlnite la Eminescu. După aceea, mortul învie, iar acţiunea este întreruptă, din cauza faptului că există o lipsă de câteva pagini şi se ajunge la un dialog între Angelo şi mama sa, în care este ilustrată senzaţia de déjà-vu, specifică metempsihozei, explicată de Angelo în felul următor: “ Îmi pare ades că noi am mai trăit o dată şi că te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc…Visez ades, şi-n fundul visărilor mele văd Egiptul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope şi că aceea femeie eşti tu...”. Apare apoi doctorul de Lys care îl va introduce mai târziu pe Angelo într-o societate numită “Amicii întunericului”, a cărui membru este şi el, aceasta fiind o “ lume esoterică, unde valorile supreme sunt identificate cu voluptăţiile sufleteşti”. Tânărul este dus în peştera unui demon al amorului, unde participă la o şedinţă de magie. Întâlnim aici mitul androginului, demonul iubirii purtând numele lui Cezar(a), asta în funcţie de
opţiunile lui Angelo. Acesta se îndrăgosteşte de Cazara şi deşi ea îl ameninţă că îl va distruge cu iubirea ei, totuşi, Angelo accept să trăiască “ într -o stare de vrajă şi de beţie a simţurilor”. Apare, în antiteză cu femeia-demon, femeia-înger reprezentată de Lilla care întruchipează paradisul domestic pe care Angelo îl refuză, considerându-l monoton şi ucigător al oricăr or vise şi idealuri şi de aceea, prefer ă iubirea demonică a Cezarei, bazată pe “voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerii” pe care aceasta i-o promite, însă nu ştim dacă o şi oferă, deoarece naraţiunea se încheie cu această “dilemă” plasând întâmplările “ sub pecetea tainei”. Se poate observa că lipseşte cea de-a patra naraţiune, promisă în ramă atunci când faraonul îşi anticipează, pe cale magică, viitoarele întrupări. Este vorba de relatar ea în care regele trebuia să se reîncarneze în “omul sinistru şi rece, cu faţă de bronz”. George Călinescu susţinea că, în scrierea nuvelei sale, Eminescu s-a inspirit din operele unor scriitori precum Theophile Gautier, Ernest Theodor Hoffman, E. A. Poe, C. G. Jung, F. Von Schiller, ş.a., reuşind să exceleze atât în sfera filosofiei cât şi în cea a fantasticului ( romantic terifiant şi cel absurd). Temele şi motivele folosite de Eminescu în nuvela sa au fost reluate de prozatori precum Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu. Prin operele sale, Eminescu a reuşit să-şi depăşească epoca, deşi a fost apreciată “la adevărata ei valoare abia la mai multe decenii de la moartea poetului” ( Ilina Gregori).
