MANAGEMENTUL EXPLOATATIILOR AGRICOLE
CURPINS CAPITOLUL I – Principiile de baza ale managementului exploatatiei agricole CAPITOLUL II – Planificarea activitatilor, planificarea productiei vegetale si tehnologii de cultivare a plantelor
CAPITOLUL III – Planificarea activitatilor, planificarea productiei si tehnologii de crestere a animalelor
CAPITOLUL IV – Planificarea activitatilor si a productiei in apicultura
CAPITOLUL I – PRINCIPIILE DE BAZA ALA MANAGEMENTULUI EXPLOATATIEI AGRICOLE Managementul - definiţie şi activitate Managementul: reprezintă ansamblul de cunoştinţe (metode, tehnici, principii, etc.), care, aplicate, sunt extrem de utile pentru funcţionarea şi performanţa oricărei unităţi economice. reprezintă arta de a conduce, de a organiza şi direcţiona diferitele sectoare ale unui agent economic pentru ca acestea, luate împreună, să conducă la obţinerea produselor finite sau a serviciilor pe care acel agent economic şi le-a propus, şi implicit, pentru a fi eficient pe piaţă. pune accent pe însuşirea de cunoştinţe generale, economice şi manageriale (economia bazată pe cunoştinţe), pentru a se putea găsi soluţii unor probleme care apar în condiţiile complexe ale lumii actuale (interdependențe economice, pătrundere pe piețe, concurență acerbă etc.). Managerul reprezintă acea persoană care se află în fruntea unei echipe ce trebuie să facă ca un agent economic să funcţioneze într-o economie de piaţă. Conducerea managerială presupune atât activităţi de sintetizare şi generalizare a experienţei de conducere, de căutare de formule şi idei noi, cât şi găsirea celor mai bune căi şi metode de conducere a agenţilor economici. Pentru a susţine cele prezentate anterior vom aminti ceea ce spunea Fr. Taylor, considerat unul dintre părinţii managementului ştiinţific, şi anume că acele cunoştinţe exacte formează ştiinţa iar aplicarea lor, în practică, pentru atingerea anumitor scopuri, reprezintă o artă. Pentru ca procesele de muncă să fie executate cu eficienţă maximă este necesar, ca activităţile de conducere să se desfăşoare în condiţii optime, aceasta implicând şi un proces informaţional adecvat. Procesele de muncă se împart în raport de conţinutul lor şi de efectele produse în trei categorii, şi anume: Procese de execuţie Procesele de execuţie, din cadrul unui agent economic, se concretizează prin apariţia de produse finite şi servicii, datorate combinării factorilor de producţie pământ şi capital, asupra cărora acţionează cel de al treilea, acesta fiind şi cel fără de care nu se poate realiza producţia, şi anume munca. Procese manageriale (de conducere) Spre deosebire de procesul de execuţie, procesul de management este realizat de către manager, adică acea persoană special împuternicită care cu ajutorul celor cinci funcţii ale
managementului reuşeşte să orienteze activitatea salariaţilor către îndeplinirea obiectivelor propuse. Procese informaţionale Procesul informaţional este reprezentat de totalitatea datelor, a informaţiilor, a fluxurilor informaţionale, a procedurilor, metodelor şi tehnicilor de combinare a informaţiei necesare pentru a lua decizii favorabile agentului economic. Procesul de management are un caracter ciclic. Acesta începe în momentul în care se stabilesc obiectivele, continuă cu trasarea sarcinilor ce revin celor angrenaţi în procesul de execuţie şi se încheie cu realizarea obiectivelor. Funcţiile managementului După cum am văzut anterior, în procesul de conducere, managerul se foloseşte de funcţiile managementului. Majoritatea celor ce au tratat acest domeniu al conducerii manageriale au stabilit că managementul se bazează pe cinci funcţii, şi anume: Funcţia de previziune – în cadrul căreia activităţile de management sunt orientate în sensul aprecierii activităţii viitoare a agentului economic; Previziunea cuprinde: activităţile care vizează orientarea dezvoltării şi funcţionării exploatațiilor agricole pe baza investigării tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor, a posibilităţilor de introducere în producţie a progresului tehnico-ştiinţific; precizarea obiectivelor, a mijloacelor şi măsurilor ce trebuie luate pentru atingerea lor şi elaborarea strategiei şi tacticii corespunzătoare în vederea atingerii scopului stabilit. Previziunea se materializează în: prognoze – tendinţe de dezvoltare în perspectivă, pe un orizont de minim 10 ani; planuri – comensurează obiectivele dezvoltării, mijloacele şi măsurile pentru dezvoltarea lor; programe – se elaborează pentru perioade reduse de timp (campanie, decadă, zi), prezentând un grad ridicat de detaliere şi caracter pregnant operativ. Planul este un instrument de conducere. Orice exploataţie agricolă îşi desfăşoară activitatea pe bază de plan. Planificarea reprezintă stabilirea şi fundamentarea obiectivelor, a sarcinilor de realizare a lor şi a resurselor necesare pe o perioadă corespunzătoare planului pe o perioadă corespunzătoare planului (de perspectivă, anual, trimestrial, lunar). Etapele planificării:
conştientizarea oportunităţilor în lumina pieţei, solicitărilor clienţilor, oportunităţilor proprii, slăbiciunilor proprii legate de nivelul tehnologic, de resursele proprii, de dezvoltare etc; stabilirea obiectivelor (nivelul profitului, a ratei profitabilităţii, a veniturilor, a costurilor minime, a termenelor, etc stabilirea mediului intern şi extern în care va fi aplicat planul; compararea alternativelor în funcţie de scopul urmărit; alegerea alternativei optime; formularea planurilor de sprijin: de aprovizionare cu materiale, asigurarea cu forţă de muncă, cu capital, etc. Sistemul de planificare interioară din exploataţiile agricole cuprinde pe nivelurile organizatorice, următoarele forme de plan: Planul de producţie şi bugetul de venituri şi cheltuieli la nivelul exploataţiei agricole (regii autonome, societăţi comerciale, asociaţii agricole, etc.); Planuri de producţie, venituri şi cheltuieli ale fermelor vegetale, zootehnice, specializate sau mixte, ale fermelor industriale etc. Planul de producţie al exploataţiei agricole cuprinde toate rezultatele preconizate a se obţine pe ramuri de producţie şi categorii de activităţi, precum şi resursele materiale şi umane necesare îndeplinirii lor. După intervalul de timp pentru care se elaborează planurile, sistemul de planificare internă din cadrul exploataţiei agricole cuprinde: planul de organizare economică în perspectivă; planurile anuale; planurile operative sau curente. Planurile de organizare economică în perspectivă se elaborează la înfiinţarea unor exploataţii agricole sau atunci când se reorganizează cele existente. Conţinutul cadru al unui asemenea plan prevede: descrierea condiţiilor pedoclimatice; precizarea gradului de favorabilitate a terenului pentru diferite culturi; dotarea cu mijloace tehnico-materiale în concordanţă cu nevoile de perspectivă ale exploataţiei agricole; estimarea fondurilor necesare şi a rezultatelor economice previzibile; Planurile anuale de producţie ale exploataţiilor agricole detaliază anual, printr-un sistem de indicatori adecvat, sarcinile din planurile de perspectivă ale exploataţiilor agricole aducând corecţii în cazul apariţiei unor factori sau împrejurări noi (modificări neprevăzute ale volumului resurselor, ale cerinţelor pieţei interne, externe, etc.).
Planurile operative sau curente programează producţia pe perioade mai scurte de timp (trimestre, campanii, luni, decade, zile, etc.). Activitatea de planificare presupune desfăşurarea următoarelor acţiuni: inventarierea mijloacelor de producţie; controlul suprafeţelor de teren privind starea culturilor de toamnă, a plantaţiilor, a suprafeţelor pe care au fost efectuate arături; analizarea îndeplinirii planului din anul precedent pe exploataţia agricolă, pe compartimentele operaţionale şi funcţionale; verificarea valabilităţii normelor practicate, a sistemului de retribuire, a gradului de asigurare cu forţă de muncă, etc. Funcţia de organizare – în cadrul căreia este cuprins ansamblul tuturor activităţilor ce stabilesc procesele de muncă, gruparea lor pe compartimente. Cuprinde ansamblul activităţilor managementului prin care se realizează cadrul structural adecvat profilului şi sarcinilor exploataţiilor agricole, precum şi activităţile ce asigură desfăşurarea normală a proceselor de muncă şi de producţie. Aceste aspecte au în vedere: structurarea exploataţiei pe compartimente de producţie operaţionale şi funcţionale; stabilirea componenţei aparatului de management pe posturi şi niveluri ierarhice; acţiunile privind asigurarea desfăşurării în flux continuu a proceselor de producţie şi de muncă; organizarea locurilor de muncă; precizarea modalităţilor de respectare a fluxului de activităţi, prin aplicarea corectă a tehnologiilor în termen optim şi utilizării cât mai depline a capacităţii de lucru a tractoarelor, maşinilor, utilajelor şi agregatelor din dotare. Organizarea reprezintă un proces de diviziune a muncii, de precizare a atribuţiilor şi sarcinilor ce revin lucrătorilor în muncă şi management, precum şi gruparea mijloacelor de muncă şi atribuirea lor personalului după anumite criterii în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Spiritul de organizare se asociază cu ordinea, cu observarea legăturilor dintre lucrători şi bunuri şi cu stabilirea unor reguli de muncă. Obiectul organizării îl reprezintă munca, producţia şi managementul unui obiectiv. La nivel de exploataţie agricolă, organizarea presupune stabilirea activităţilor, gruparea acestora pe organisme, asigurarea şi folosirea raţională a resurselor materiale, umane şi
financiare. Organizarea presupune: stabilirea şi îmbunătăţirea structurii organizatorice; proiectarea unor fluxuri informaţionale în funcţie de densitatea, dispersia şi complexitatea sarcinilor; stabilirea numărului minim de niveluri ierarhice; stabilirea gradului optim de delegare a autorităţii. Funcţia de coordonare Are ca scop: asigurarea fluxului şi unităţii de acţiune; armonizarea şi sincronizarea activităţilor din cadrul exploataţiilor agricole şi a subdiviziunilor; direcţionarea unitară a eforturilor corelarea activităţii cadrelor situate la diferite niveluri ierarhice; Importanţa şi necesitatea funcţiunii de coordonare în managementul exploataţiei agricole depinde de: existenţa unor subsisteme şi compartimente operaţionale şi funcţionale; complexitatea activităţilor ce au ca obiectiv obţinerea mai multor produse agricole şi servicii; natura procesului de producţie; Coordonarea are ca rol principal: menţinerea, păstrarea şi perfecţionarea stării de ordonare a sistemului exploataţiei agricole şi a legăturilor dintre compartimentele sale. Această funcţiune aduce calm, siguranţă, precizie, fermitate şi încredere în forţele proprii.
Coordonarea este influenţată de condiţiile mediului înconjurător, aflat în continuă schimbare
Coordonarea se exercită în fiecare exploataţie agricolă corespunzător structurilor organizatorice, capacităţii de producţie şi naturii activităţilor, a produselor obţinute şi a serviciilor prestate.
Funcţiunea de coordonare este necesară la toate nivelurile organizatorice, începând cu verigile superioare, unde predomină sarcinile de management şi până la nivelul formaţiilor de muncă sau a acţiunilor muncitorului, unde predomină sarcinile de execuţie.
Realizarea acestei funcţiuni are loc prin discuţii, dezbateri şi crearea unor grupe, echipe care să sprijine managerul în exercitarea coordonării. Funcţia de antrenare (motivare) Managerii sunt în permanenţă preocupaţi de modul în care îşi pot motiva (influenţa) oamenii să lucreze mai bine, plecându-se de la ideea că un manager poate lua măsuri care vor avea un efect asupra cantităţii şi calităţii performanţelor angajaţilor. Motivarea este un proces de stimulare personală şi a altor persoane pentru atingerea unui scop sau scopuri. Pentru a lucra bine, oamenii trebuie să fie puternic implicaţi în munca lor şi dornici să-şi atingă anumite scopuri: de la cele mai simple (cum ar fi dorinţa de a face rost de bani sau de a ajunge mai repede acasă), până la cele mai complexe şi utile organizaţiei (a realiza lucruri importante, a găsi metode noi eficiente, a face ceea ce le face plăcere). O altă definiţie a motivării conchide, că motivarea este modalitatea prin care se integrează satisfacerea necesităţilor şi intereselor individuale ale salariaţilor cu realizarea obiectivelor întreprinderii. Sau, conform afirmaţiei lui Dwight Eisenhower: “Motivarea este arta de a face oamenii să facă ceea ce vrei tu, pentru că ei doresc să o facă”. Reieşind din aceste definiţii ale motivării, întâlnite în literatura de specialitate şi care exprimă conţinutul şi esenţa ei, se poate deduce importanţa funcţiei de motivare în activitatea unui conducător. Rolul managerului este de a identifica şi a preciza în ce mod atingerea obiectivelor organizaţiei asigură şi satisfacerea propriilor nevoi ale angajaţilor, iar problema principală în domeniul motivării, care trebuie să fie rezolvată de conducător este: Cum să antreneze întreaga energie creatoare a subordonaţilor pentru a realiza cu maximă eficienţă obiectivele organizaţiei ? Pentru a funcţiona şi a fi viabile într-o lume competitivă, organizaţiile trebuie să îşi motiveze angajaţii să facă următoarele lucruri: 1. Să se alăture organizaţiei şi să rămână în ea. 2. Să îndeplinească sarcinile pentru care au fost angajaţi. 3. Să adopte un comportament creativ, spontan şi inovativ. Dacă toate organizaţiile dintr-un domeniu au tehnologii similare, beneficiază de un avantaj organizaţia care rezolvă cel mai bine problema motivării. Dacă angajaţii de pe toate nivelele sunt motivaţi să rămână în cadrul organizaţiei, să îşi facă treaba la cel mai înalt nivel de eficacitate posibil şi să încerce să facă lucrurile mai bine, organizaţia respectivă este eficace într-o mai mare măsură decât cele în care performanţele sunt sub standard şi în care nimeni nu încearcă să inoveze sau să găsească modalităţi de creştere a nivelului de performanţe.
Există două tipuri principale de strategii prin care un manager poate încerca să influenţeze comportamentul subordonaţilor: influenţarea directă (strategiile care reprezintă interacţiunea directă dintre manageri şi cei pe care doresc să îi influenţeze) şi ajustările situaţionale (acele strategii proiectate să modifice natura situaţiei în care lucrează o persoană, plecându-se de la ideea că situaţiile modificate vor influenţa motivaţiile interne). Concepţiile de motivaţie sunt diferite. Mai des întâlnite sunt: Concepţia de motivaţie raţional-economică. Principalul ei reprezentant, F. Taylor, considera că angajaţii vor muncii mai mult dacă vor obţine salarii mari, iar performanţa acestora ar fi limitată doar de oboseală. Concepţia socială a motivaţiei. Cercetătorii din abordarea relaţiilor umane au demonstrat, că oamenii muncesc pentru a-şi satisface o paletă mai largă de nevoi, importante fiind nevoile sociale şi de recunoaştere. Concepţia de auto-actualizare a motivaţiei. S-a focalizat pe conţinutul şi semnificaţia sarcinilor, subliniind importanţa factorilor motivatori interni. Concepţia complexităţii persoanei. Se bazează pe adaptarea managerilor la situaţiile particulare şi la nevoile diferite ale angajaţilor. Pentru conducător este important de conştientizat, că motivarea eficientă presupune respectarea a 3 caracteristici de bază şi anume. Motivarea trebuie: să fie complexă, în sensul utilizării combinate atât a stimulentelor materiale, cât şi morale; să fie diferenţiată, adică să ţină cont de caracteristicile fiecărei persoane; să fie graduală, adică să satisfacă succesiv necesităţile personalului. Saal F. şi Knight P. oferă pentru conducător mai multe posibilităţi de acţiuni pentru o motivare eficientă: 1. Motivarea trebuie să fie echilibrată de abilitatea angajatului. Astfel, nu este suficient ca o persoană să fie bine motivată să facă un anumit lucru, dacă nu posedă cunoştinţele, capacităţile şi experienţa necesară în domeniu. Lipsa unui echilibru între motive şi abilităţi, conduce de multe ori la eşecul unor programe de motivare a conducătorului. 2. Diferenţele individuale existente la alegerea motivelor. Oamenii sunt motivaţi de lucruri diferite. O modalitate de motivare poate fi eficientă pentru unii angajaţi, dar ineficientă pentru alţii. De aceea este nevoie de luat în consideraţie diferenţele individuale ale persoanelor. 3. Motivaţii directe şi indirecte. Nu totdeauna este posibil de a evidenţia foarte uşor motivaţia angajatului. Uneori motivaţiile persoanelor sunt legate de factori ascunşi, greu de depistat de conducător.
4. Natura dinamică a motivelor. Factorii care motivează oamenii se schimbă, deoarece se ivesc condiţii noi, oamenii se maturizează ori regresează etc. Deci, modalitatea de motivare trebuie să se bazeze pe o analiză profundă şi continuă a angajaţilor. 5. Stereotipurile. Cercetările evidenţiază, că în organizaţii există diferite puncte de vedere (stereotipuri) despre cum ar trebui motivaţi angajaţii. Ele însă nu sunt suficiente pentru o motivaţie eficientă a tuturor angajaţilor. Funcţia de control-evaluare Are ca obiectiv verificarea modului de funcţionare a sistemului, de promovare a aspectelor pozitive şi de înlăturare a abaterilor atunci când este cazul. Se caracterizează prin: acţiunile managementului îndreptate spre realizarea modului în care rezultatele obţinute corespund cu obiectivele stabilite; sesizarea, depistarea şi comensurarea eventualelor abateri, a factorilor şi cauzelor care le-au determinat; stabilirea măsurilor pentru remedierea deficienţelor semnalate. Fiecare manager este investit cu anumite drepturi de a controla activitatea compartimentelor şi a persoanelor din subordine. Controlul este acţiunea prin care se verifică şi se măsoară realizările cantitative şi calitative pentru a se vedea dacă acestea corespund prognozelor stabilite, în scopul orientării activităţii pentru îndeplinirea obiectivelor. Controlul are rolul de a preveni posibilitatea apariţiei şi manifestării unor deficienţe şi de a stabili măsurile concrete şi operative, menite să îndrepte deficienţele constatate. Controlul trebuie să se caracterizeze prin: corectitudine principialitate obiectivitate Controlul se clasifică după următoarele criterii: A. După momentul efectuării: control preliminar: se face înainte de a începe activitatea previzională; cu ajutorul lui se asigură că sunt condiţii necesare pentru îndeplinirea acţiunii; controlul concomitent: vizează în principal, ceea ce se întâmplă în timpul desfăşurării acţiunii; se axează pe operaţiunile în curs, pentru a stabili dacă procesul se desfăşoară corect;
controlul posterior: se face după încheierea acţiunii, asupra rezultatelor finale care sau obţinut.
B. După poziţia managerului faţă de actul de control în procesul managerial: control direct: se realizează prin contact nemijlocit între manageri şi unul sau mai mulţi subordonaţi sau colaboratori: autocontrolul: se practică de fiecare angajat asupra activităţii proprii, în timpul desfăşurării muncii sau după încheierea acesteia; are ca motivare satisfacţia în realizarea unei anumite activităţi şi a unor recompense morale sau materiale; controlul de conformitate: se asigură aducerea fenomenelor la parametrii prestabiliţi; previne apariţia unor perturbaţii şi urmăreşte menţinerea condiţiilor care formează desfăşurarea acţiunii în conformitate cu obiectivele stabilite de manager; C. După natura şi obiectivele urmărite: control tehnic: se execută asupra procesului de producţie: are în vedere respectarea tehnologiilor adoptate, a calităţii lucrărilor, a epocilor optime, etc. controlul economic: se referă la realizarea indicatorilor, aplicarea gestiunii economice, organizarea producţiei şi a muncii, etc.; controlul financiar: urmăreşte modul de îndeplinire a planului financiar, gospodărirea raţională a fondurilor materiale şi băneşti; semnalarea abaterilor de la disciplina financiară, etc.; asigurarea echilibrului financiar între venituri şi cheltuieli, urmărind să influenţeze favorabil îndeplinirea sarcinilor economice şi să contribuie la creşterea eficienţei tuturor activităţilor agricole. control vizual: se face prin supravegherea directă a realizărilor salariaţilor; se efectuează de către supraveghetor prin evaluarea lucrărilor; Controlul se face după un plan iniţial, care se corectează pe parcurs; Este necesar să se sigure publicitatea controlului, ale cărui rezultate trebuie aduse la cunoştinţa managerului şi a celui controlat. Exploatația agricolă – Domeniu de exercitare al managementului În viaţa de zi cu zi şi în economie şi literatura de specialitate există un număr mare de noţiuni diferite în ceea ce priveşte fermele: ferme de familie, fermă forestieră, ferme rurale sau ferme agroturistice. În funcţie de tipul producţiei sau serviciului există de asemenea denumiri mai specifice precum fermă de creştere a animalelor, fermă apicola etc. Noţiunea de fermă se referă la o proprietate dintr-o ţară care include terenul şi toate clădirile, care sunt construite în scopul producţiei. Fermele agricole reprezintă unitatea de producţie de bază în agricultură. Este compusă din terenul şi alte elemente utilizate pentru producţie precum clădiri, utilaje şi unelte. Posedă
forţă de muncă proprie. Toate activităţile şi producţia sunt administrate de către un fermier. Ferma diferă de alte unităţi de producţie deoarece terenul este cel mai important factor şi de asemenea produce anumite bunuri naturale, care sunt utilizate în producţia fermieră ulterioară. Ferma: - se ocupă cu producţia vegetală sau animalieră şi uneori posedă un fel de societate care administrează de asemenea producţia alimentelor. - poate fi o proprietate a fermierului, poate fi închiriată, poate fi de asemenea o parte a unei societăţi, cooperative sau asociaţii. - are două sfere: prima este una tehnică şi productivă şi include procesarea unui tip de produse pe cale naturală pentru obţinerea altora, a doua sferă este una economică şi se ocupă cu procesul producţiei stabilind o relaţie între produse şi preţuri precum şi o participare financiară şi valorică în cadrul producţiei. Ferma este un sistem: complex economic programat, dacă se elaborează un plan; tehnico productiv; în care şeful fermei ia toate deciziile. Procesul decizional în fermă Definiţiile utilizate în literatura economică de specialitate pentru noţiunea de decizie sunt numeroase şi complexe, diferenţierile rezultând chiar din domeniile de acţiune şi situaţiile concrete la care acestea se referă. Decizia poate fi definită făcând apel atât la factori obiectivi, cât şi la o serie de factori şi implicaţii de natură subiectivă în faţa cărora se află la un moment dat fermierul care, de pe această poziţie, este numit decident. Deciziile trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, dintre care se pot menţiona: elaborarea lor să se facă pornind de la o bază reală, obiectivă, sprijinită pe un suport ştiinţific; adoptarea lor să fie atribuită unor persoane competente, capabile să le ducă la bun sfârşit; oportunitatea, respectiv adoptarea lor în timp util; coordonarea diferitelor decizii care se referă la unul şi acelaşi sistem (ferma). În funcţie de criteriile mai sus enumerate, se poate vorbi despre o anumită tipologie a procesului decizional, respectiv a deciziilor. În ferma agricolă de tip familial, asupra deciziei acţionează un complex de factori, astfel că decizia are două laturi componente: una exogenă, care vizează aspecte legate de mediul extern al fermei;
a doua endogenă, care concretizează aspectele interne ale activităţii fermei. Indiferent de tipul deciziei adoptate şi de situaţia la care aceasta face referire, orice proces decizional presupune existenţa următoarelor elemente componente: a) decidentul, fiind persoana sau grupul de persoane care adoptă, în mod concret, decizia; b) obiectivele urmărite prin procesul decizional; c) ansamblul alternativelor - variantele posibile de acţiune în vederea atingerii obiectivelor propuse; d) mulţimea consecinţelor alternativelor, cuprinzând un număr de consecinţe egal cu numărul alternativelor (pentru situaţiile certe) şi, respectiv, un număr mai mare de consecinţe pentru situaţiile în care intervin riscul sau incertitudinea. În acelaşi timp, analizând procesul decizional, se poate spune că acesta cuprinde trei etape principale, şi anume: Etapa pregătitoare este alcătuită, în general, din următoarele faze: a) diagnoza generală a mediului în care ferma evoluează şi oportunitatea deciziei; b) formularea cu claritate a scopului urmărit de către decident; c) obţinerea informaţiilor necesare; d) elaborarea variantelor decizionale. Adoptarea propriu-zisă a deciziei, care cuprinde: a) analiza comparativă a variantelor decizionale; b) adoptarea efectivă a deciziei. Ultima etapă o reprezintă transpunerea în practică a deciziei. Luarea deciziei este influenţată de mulţi factori, existența informaţiilor având un rol important, ele venind şi din mediul extern al fermei (schema de mai jos)
Planificarea activităților din fermă: Ne ajută la evitarea unor greşeli costisitoare. Ne permite utilizarea optimă a tuturor resurselor de care dispunem. Ne ajută la atingerea obiectivelor afacerii. Ne oferă încredere că afacerea este viabilă și capabilă să existe pe termen lung. Ne oferă o modalitate de control a părţii financiare a afacerii.
CAPITOLUL II - PLANIFICAREA ACTIVITATILOR, PLANIFICAREA PRODUCTIEI VEGETALE SI TEHNOLOGII DE CULTIVARE A PLANTELOR În exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie variati în vederea obtinerii unor “iesiri” (în principal, produse agricole), iar pentru întreprinzator – profitul. În acelasi scop, este necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica. Toate aceste elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.) actioneaza în mod interconditionat, chiar se combina. Luând în considerare acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor într-o conceptie unitara, astfel încât factorii de productie
sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina în conditii de eficienta economica convenabila. Se ajunge, în acest fel, la sistemul de productie care corespunde, unor abordari economice, fata de cele tehnice care opereaza cu sistemul de cultura a plantelor. Având un sistem de cultura a plantelor, întrebarile care se pun, si care ne conduc spre aspectele economice, sunt de felul: ce sistem de productie vom adopta ? Ce si cât vom cultiva ? Ce factori de productie se vor utiliza, în ce cantitate si ce cheltuieli vor genera? Care vor fi costurile unitare ale fiecarui produs si rezultatele finale? Componentele sale vor fi alese si realizate, deci, în strânsa legatura cu cheltuielile si cu efectele pe care le genereaza, urmarindu-se asigurarea unui impact favorabil al fiecaruia asupra eficacitatii sistemului de productie practicat. Sistemul de productie este reprezentat prin maniera în care întreprinzatorul / managerul combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica aflate la îndemâna sa, astfel încât sa se practice o structura optima a culturilor si sa se obtina rezultatele economice dorite. În definitie este subînteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii de productie si modul de gestionare a lor se afla în relatii strânse, ceea ce corespunde conceptului de sistem, în general. Se observa ca sistemul de productie în cultura plantelor are o serie de componente (subsisteme) care, prin influenta lor separata si, mai cu seama, intercorelata determina natura acestuia (Schema 1). Subsistemul “structura optima a culturilor “
SCHEMA 1
Elementele de la punctele (b)-(f) sunt considerate, în unele lucrari, componente ale tehnologiei. La rândul sau, aceasta din urma este privita ca al doilea subsistem al sistemului de productie în cultura plantelor, alaturi de “structura optima a culturilor”. Indiferent de punctul de vedere pentru care se opteaza, remarcam faptul ca ele pot fi tratate ca sisteme de sine statatoare, deoarece contin elemente structurale între care exista relatii strânse. Astfel, de exemplu, “subsistemul de fertilizare” devine “ sistemul de fertilizare a solului”. Functionarea optima a sistemului de productie în cultura plantelor presupune asigurarea si manifestarea în acelasi mod a fiecaruia dintre subsistemele sale. Subsistemele având un rol bine determinat în mentinerea echilibrului sistemului, orice dereglare în comportamentul lor sau al unuia dintre ele are repercusiuni asupra parametrilor la care acesta trebuie sa functioneze si, implicit, în ceea ce priveste rezultatele de productie si economice care se vor obtine, fiind vorba, de fapt, de finalitatea alegerii, organizarii si a practicarii sale. Dirijarea sistemului potrivit scopului urmarit, lucru ce poate fi regasit sub forma unei cât mai bune corelatii între venituri si cheltuieli, presupune asigurarea factorilor de productie artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor naturali, înlaturându -se eventualele sale abateri de la parametrii prestabiliti (de exemplu: un anumit nivel al productiei, calitate ridicata a produselor etc.). Daca avem în vedere specificul productiei vegetale, imposibilitatea controlarii unor factori de productie, eforturile financiare mari pentru ameliorarea influentei altora, avem masura dificultatilor de a mentine sistemul, pe întreaga durata a ciclului de productie, în limite firesti, pentru a se obtine rezultatele scontate. Acest lucru depinde atât de aportul fiecarei exploatatii, dar, în situatia în care nu exista capital suficient, acesta este redus, cât si de conditiile de ansamblu create pentru agricultura: irigatii, ameliorari funciare, realizarea si a altor elemente de dezvoltare durabila a acestei ramuri, producerea si oferirea unor factori de productie la preturi avantajoase, îndrumarea tehnica etc. Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea corespunzatoare a sistemului, prezentate mai sus, solicita, desigur, alocari de capital. Sunt, însa, masuri de interventie pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele lor fiind semnificative. Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor, efectuarea la timp si de calitate a lucrarilor, supravegherea atenta a evolutiei diferitelor sale componente si a sistemului, în ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar, aplicarea unor factori în
momentul când se resimte prezenta lor, nu solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra nivelului “iesirilor” din sistemul de productie. Asemenea masuri tin, aproape în totalitate, de priceperea, aptitudinile, abandonarea reticentelor fata de nou, de creativitatea si inventivitatea celor care gestioneaza exploatatiile agricole. În ultima instanta, masurile mentionate, fie ca presupun eforturi financiare, fie ca nu, se regasesc în calitatea managementului exercitat. Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie în cultura plantelor Decizia de alegere a unui sistem de productie este influentata de o multitudine de factori de natura diferita. Sistemul poate sa apara, în aceste conditii, ca o rezultanta a influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori. Marea varietate a factorilor de care depinde alegerea sistemului de productie în cultura plantelor este determinata si de faptul ca productia vegetala se amplaseaza în diferite zone sau microzone naturaleconomice caracterizate, desigur, prin conditii specifice. Acestora li se adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca, componentele politicii agrare, priceperea întreprinzatorului / managerului în gestionarea unui produs sau a altuia si alti factori. Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor factori este necesar ca acestia sa fie cunoscuti, recurgându-se la metode de studiu adecvate domeniului din care ei fac parte. O prezentare sintetica a factorilor de influenta conduce la urmatoarea grupare a lor în: a) factori naturali; b) factori economici si organizatorici; c) factori sociali . Factorii naturali sunt reprezentati, în principal, de sol si de clima. Solul, prin gradul sau de favorabilitate pentru diferite ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea structurii culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de baza al sistemului de productie din cultura plantelor. Clima are o actiune similara prin intermediul temperaturii si al precipitatiilor. Factorii naturali variaza în spatiu si în timp. Primul aspect are influenta în ceea ce priveste alegerea sistemului, iar cel de al doilea vizeaza functionarea lui în limite admisibile si, în general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia, realizarea ultimului aspect necesita, când intervin actiuni perturbatoare, alocari de diferiti factori cu efecte contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli suplimentare, ceea ce va influenta costurile la care se vor obtine produsele si, în final, rezultatele financiare. Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa asigure, prin structura culturilor, dar si a altor componente ale sale, punerea în valoare a factorilor naturali, urmarinduse sporirea productiei diferitelor culturi, potrivit necesitatilor manifestate fata de acesteia, iar prin corectarea influentei lor negative sa se evite variatiile mari ale acesteia de la un an la altul, în caz contrar oferta putându-se îndeparta mult fata de cerere.
În ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat influenta preturilor produselor si ale factorilor de productie potential utilizabili, a politicii agrare, a pârghiilor financiare si, în special, a pietei. În ceea ce priveste piata, sistemul ales trebuie sa tina seama de evolutia cererii fata de un produs sau altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si recurgerea la introducerea altora, putându-se merge, unde specificul culturilor permite acest lucru, pâna la dezagregarea sa si adoptarea altuia care corespunde noilor conditii aparute. Având în vedere subsistemul “structura optima a culturilor”, sistemul de productie are legatura strânsa cu profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea fiind apreciate ca elemente de ordin organizatoric. Influenta profilului si a specializarii se regaseste în ceea ce priveste tocmai alegerea unei structuri optime a culturilor. Or, profilul si specializarea au la baza un demers logic, pornind de la diferite conditii, acestea influentând, inclusiv, culturile care vor fi practicate. Factorii sociali îmbraca forma traditiei, a experientei sau a înclinatiei întreprinzatorului, acestia fiind priviti în contextul influentei celorlalti factori. Se porneste de la ideea ca experienta se dobândeste, iar înclinatiile întreprinzatorului resimt influenta cererii fata de diferite produse. Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se constituie într-o premisa de baza pentru rezultatele obtinute în urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie. Tipuri de sisteme de productie Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului în care se asigura si combina elementele sistemului de productie în cultura plantelor, acesta poate fi regasit sub diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel: a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, în general, a investitiilor se deosebesc: a1 – Sistemul intensiv (în unele situatii chiar superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea factorilor si, deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta imediata a practicarii unui sistem intensiv este problema alocarii optime a factorilor de productie, astfel încât sa se obtina profitul cel mai mare. Alaturi de capital în cazul unor ramuri (legu micultura, pomicultura, viticultura) este vorba si de un consum mare de munca, necesitând o forta de munca numeroasa. Acestui sistem, bazat pe investitii substantiale, regasite în cheltuieli de productie la hectar, ele înregistrând un nivel ridicat, pe utilizarea substantelor chimice, pentru fertilizarea si combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari “consumuri intermediare”, i se
contrapune, mai mult în teorie, dar si, într-o anumita masura, si în practica, sistemul care recurge la o agricultura ecologica. Un sistem de productie din care rezulta produse ecologice se caracterizeaza prin limitarea sau, chiar, renuntarea la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind asigurate prin mijloace conventionale. Fertilizarea se face cu îngrasaminte organice sub forma gunoiului de grajd, a compostului, a îngrasamintelor verzi etc. În legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la viabilitatea sa pe suprafete mari. Mai mult, productiile la hectar fiind mai mici decât în cazul sistemului intensiv, apare problema nivelului preturilor la care se vând produsele ecologice. a2 – Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare semnificativa de capital, fara a se atinge nivelul existent în cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa intermediara în trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile investitionale fiind în crestere. a3 – Sistemul extensiv caruia îi este specific faptul ca productia totala obtinuta este, în primul rând, efectul suprafetei cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar este relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca manuala. Investitiile fiind reduse, ameliorarea muncii este insesizabila. b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza: b1 Sistemul bazat pe monocultura , care se organizeaza în domeniul unor ramuri (viticultura, pomicultura) ce prezinta anumite caracteristici: durata mare de exploatare a plantatiilor, folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor culturi etc. Prin îmbinarea speciilor si a soiurilor se asigura o prelungire a perioadei de folosire a fortei de munca. În cazul existentei unor alocari de factori si, în general, al aplicarii unor tehnologii moderne se obtin productii ridicate, monocultura în cazul ramurilor amintite nu are nimic comun cu cea, eventual, întâlnita, în situatia, de exemplu, a cerealelor. b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai raspândit decât precedentul, întâlnindu-se în special, în cultura mare si în legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol preponderent având organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, dar intervin si alti factori care influenteaza diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului de productie în cultura plantelor. Adoptarea unui asemenea sistem tine si de atitudinea fata de asolament si, în mod implicit, de masura în care se asigura, pe cale artificiala sporirea cantitatii de substante fertilizante din sol (administrarea de îngrasaminte chimice si, mai ales, naturale). În cazul în care se opteaza pentru mai multe culturi este necesar sa se realizeze, potrivit unor cerinte variate, o proportionare optima a lor (structura optima a culturilor)
C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi identificate : C1. Sisteme de productie practicate în câmp deschis, ele fiind supuse influentei directe a unor factori naturali de productie (precipitatii, temperatura etc.). Sunt cele mai raspândite. Pot fi întâlnite si în varianta irigata, apa asigurându -se, deci, pe cale artificiala. Este necesara corectarea, prin masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali (seceta, fertilitate naturala scazuta, aciditate ridicata a solului etc.). C2. Sisteme de productie dezvoltate în mediul artificial, adica prin asigurarea factorilor de productie si dirijarea lor sub un control riguros. Este cazul sistemelor de productie practicate în serele de tip industrial. Este cunoscut rolul lor în ceea ce priveste asigurarea legumelor în extrasezon, apar, însa, factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de energie si asigurarea avantajului competitiv în raport cu legumele importate din alte tari. Structura optima a culturilor Structura culturilor, în calitate de subsistem baza al sistemului de productie în cultura plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia în suprafata cultivata. Ca si sistemul în ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte important în modul de manifestare a acestuia si în ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza, este influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici etc. Tinând seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se proportioneze optim diferitele culturi care intra în structura si, implicit, în sistemul de productie. O structura optima a culturilor trebuie sa satisfaca în relatie de simultaneitate mai multe cerinte: sa ofere produse care, sub aspect cantitativ si calitativ, sa raspunda cererii, sa puna în valoare si sa protejeze conditiile na turale si alti factori de productie, sa permita organizarea asolamentului si a rotatiei si sa asigure un profit maxim posibil pentru întreprinzator. Ca urmare, optiunea pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex, care se cere a fi fundamentat luând în considerare cunostinte atât din domeniul tehnic, cât si din cel economic si metode adecvate. În alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de sol si clima care caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor în valoare, iar pe de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti factori, ceea ce influenteaza nivelul productiei obtinute. Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta ca restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea structurii.
Cu rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si pietei li se adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul, resursele de forta de m unca etc. Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura se desprind din analiza rezultatelor generate de ceea ce s-a cultivat în perioada precedenta. Utilitatea lor se regaseste în masura în care se vor mentine conditiile care le -au generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul preturilor factorilor de productie si al celor de vânzare ale produselor. Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa dupa cum s-a aratat, un profit maxim pentru întreprinzator. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de la fiecare cultura, care va intra în structura, proces relativ dificil, mai cu seama datorita, sar putea spune, imposibilitatii cunoasterii preturilor de vânzare ale produselor, care vor opera în perioada pentru care se alege structura. În demersul de optimizare a structurii culturilor va trebui sa se raspunda, deci, la întrebari de felul: Ce sa se cultive? Cât din fiecare cultura ? Cu ce cheltuieli si ce profit se va obtine ? Tinând seama de aceste întrebari si de faptul ca exista mai multe posibilitati de combinare a culturilor, fundamentarea deciziei referitoare la noua structura a culturilor presupune recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor, metoda planning si metoda programarii liniare. Metoda variantelor consta în elaborarea (construirea) mai multor variante de structura prin modificarea ponderei detinute de diferitele culturi si/sau prin excluderea unora dintre ele si introducerea altora. Aceste modificari se fac pe baza unor rationamente, luând permanent în considerare criteriul de optimizat si diferitele cerinte de ordin natural, tehnic, tehnologic etc. Pentru fiecare varianta se calculeaza rezultatele de productie si economice pe care le genereaza, atentia fiind îndreptata spre profitul posibil de obtinut si se urmareste încadrarea în resursele utilizabile. Se alege varianta cea mai convenabila. Metoda planning este mai riguroasa decât precedenta si are ca premisa inventarierea culturilor posibile de practicat, evidentiindu-se profitul scontat, si a factorilor de productie disponibili care pot sa devina, la un moment dat, limitativi. Metoda, asa cum este ea prezentata în literatura de specialitate, asigura ierarhizarea culturilor în functie de eficienta lor economica (profitul pe unitatea tehnica de productie, adica hectarul) acordând prioritate în structura acelora dintre ele care asigura profitul cel mai mare si se cauta, apoi, sporirea acestuia prin substituiri între culturi. Totodata, metoda are câteva idei de baza: ponderea pe care o poate lua o cultura este limitata de factorul cel mai rar sau de restrictia cea mai severa; în structura trebuie introdusa cu prioritate cultura care valorifica cel mai bine factorul cel mai limitativ; când cultura cea mai importanta a fost crescuta pâna la dimensiunea maxima permisa prin restrictii, trebuie sa se procedeze la fel
pentru cea de interes imediat urmator; când un factor se epuizeaza, el devine, la rândul sau, limitativ si determina o noua ordine de clasament a culturilor. Metoda programarii liniare permite, prin utilizarea unui model matematic corespunzator, obtinerea, din multitudinea de solutii posibile, a celei optime. Functia obiectiv a modelului o va constitui maximizarea profitului, iar variabilele vor reprezenta diferitele culturi posibile de practicat în conditiile existente si potrivit diferitelor cerinte amintite mai înainte. Alaturi de structura culturilor trebuie sa se abordeze si structura soiurilor, cu referire speciala la alegerea acestora si a hibrizilor. Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la nivelul exploatatiei, a conditiilor de sol si clima reclama alegerea soiurilor care se preteaza la modul lor de manifestare. Din acest punct de vedere, mai cu seama în cazul exploatatiilor familiale, procesul de îndrumare poate actiona , cel putin, pe doua directii: o utilizarea, în aceste exploatatii, a samântei de calitate, obtinuta si atestata prevederilor legale în vigoare; o alegerea celor mai potrivite activitatea.
potrivit
soiuri pentru conditiile naturale în care se desfasoara
Optiunile exploatatiilor, în sensul celor de mai sus, conduc spre obtinerea unor productii mult mai mari decât atunci când se foloseste samânta din productie proprie destinata consumului. Este adevarat ca apare problema resurselor financiare necesare achizitionarii samântei, dar, pe ansamblu, se poate aprecia ca influenta, prin intermediul productiei obtinute, asupra rezultatelor, este pozitiva. Acelasi consum de munca se materializeaza într-o productie mai mare, ceea ce conduce la costuri unitare mai mici si profit mai mare. Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a culturilor li se asociaza si cele care se refera la asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar pornind de la recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte decurg o serie de avantaje pentru producatori, cum ar fi: - se pun mai bine în valoare posibilitatile naturale ale exploatatiei si diversi factori de productie administrati prin tehnologie; - productia la hectar, principala si secundara, va fi mai mare; - se creeaza premise pentru a obtine produsele la un cost unitar mai mic decât în situatia în care densitatea este sub cea considerata optima pentru conditiile ecologice date, explicatia putând fi gasita în modul în care se comporta diferitele cheltuieli în raport cu numarul de plante la hectar.
Unele cheltuieli au caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de plante, cum ar fi cele pentru: arat, pregatirea patului germinativ, prasilele mecanice etc. Aceste cheltuieli, oricum se fac, fie ca numarul de plante este mai mic (productie scazuta), fie ca este mai mare (productie ridicata). Alte cheltuieli sporesc, însa, pe masura ce avem mai multe plante la unitatea de suprafata (cheltuieli cu îngrasamintele, cu recoltatul etc.).
Sistemul de fertilizare a solului Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu de elemente referitoare la alocarea diverselor resurse care contribuie la îmbunatatirea fertilitatii acestuia (îngrasaminte chimice, naturale, amendamente), ca si la mijloacele tehnice si metodele utilizate în acest scop. Este recunoscut rolul pe care îl au îngrasamintele chimice, alaturi de alti factori (irigatii, soiuri, hibrizi, combaterea bolilor si a daunatorilor etc.) în ceea ce priveste sporirea randamentelor la hectar la fiecare cultura. Se apreciaza ca numai îngrasamintele aduc un spor de productie de 30%-50%. Este necesar, ca urmare, sa se realizeze si sa se mareasca aceasta contributie, printr-o alocare rationala a lor atât din punct de vedere cantitativ (dozele administrate), cât si al modalitatilor de aplicare. În plus, trebuie avut în vedere, în permanenta, ca pentru obtinerea si aplicarea îngrasamintelor se înregistreaza consumuri însemnate de energie si, în final, cheltuieli ridicate (preturile îngrasamintelor au crescut, aproape, continuu). Acestui ultim aspect i se asociaza, în mod implicit, ponderea la care pot sa ajunga îngrasamintele în structura cheltuielilor de productie care caracterizeaza un sistem de productie intensiv. Efectele lor trebuie sa se concretizeze în sporirea de productie, care sa permita recuperarea cheltuielilor suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce se poate obtine. Numai sporul de productie înregistrat la o cultura sau alta nu este suficient deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare care l-au generat. Exista o variatie a sistemului de fertilizare în spatiu, datorita faptului ca exploatatiile agricole detin terenuri cu fertilitate naturala diferita, iar conditiile de clima si structura culturilor cunosc o diferentiere zonala. Variatiei în spatiu a sistemului de fertilizare i se asociaza cea în timp, determinata de schimbarea nivelului de fertilitate economica a solului, de aparitia unor noi sortimente de îngrasaminte sau de reconsiderarea structurii culturilor sub influenta cererii manifestate pe piata produselor agricole. Aceste aspecte impun cercetarea continua a conditiilor în care se aplica sistemul de fertilizare. Se fac studii agrochimice si pedologice pentru a se cunoaste continutul solului în substante fertilizate. Raportând cerintele plantelor la aceste disponibilitati oferite de sol se
trece, apoi, la solutionarea problemelor referitoare la administrarea îngrasamintelor chimice (alocare, combinare, interrelatia cu alte componente ale sistemului de productie practicat, etc.). Fiind vorba, în ultima instanta de alocarea unui factor de productie intereseaza, desigur, nivelul optim de realizare a acestui proces, ceea ce presupune recurgerea la functiunile de productie de cost si de profit. Se urmareste corelatia care se stabileste între dozele de îngrasaminte si productia obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta evolueaza diferit în raport cu diversele niveluri de alocare a factorului. Prin luarea în considerare a pretului produsului si al îngrasamintelor (trecându-se la functiile economice) se urmareste obtinerea celui mai mare profit, acesta fiind obiectivul oricarui întreprinzator sau manager. Dozele de îngrasaminte aplicate sunt privite si prin prisma eficientei energetice. Recurgerea la îngrasaminte chimice presupune consum ridicat de energie pentru producerea lor, dar si pentru a le administra diverselor culturi. Se iau în considerare, în acest sens, consumul de energie (îngrasamintele transformându - se în energie) care se compara cu energia rezultata în urma obtinerii sporului de productie. Aprecierea eficientei energetice a aplicarii îngrasamintelor chimice se poate face utilizând o serie de indicatori, cum sunt: sporul de energie la hectar (SE /ha), bilantul energetic la hectar (BE/ha) si randamentul energetic (RE). Criteriului economic si celui energetic care opereaza în aplicarea îngrasamintelor chimice i se adauga, din ce în ce mai mult, cel ecologic. Rezultatele economice nu pot si nu trebuie privite separat de efectele nedorite în ceea ce priveste poluarea solului, a apelor de suprafata sau a celor freatice prin administrarea îngrasamintelor chimice. Este necesara aplicarea lor tinând seama de recomandarile specialistilor (cantitate, moment etc.), ca si asigurarea îndrumarii gospodariilor individuale. Utilizarea îngrasamintelor în mod eficient depinde si de modul în care se realizeaza celelalte componente ale sistemului tehnologic: irigatii, lucrarile solului, soiurile utilizate sau densitatea plantelor (absorbtia de catre plante a întregii cantitati de îngrasaminte administrate). Consecinte pozitive pentru eficienta utilizarii îngrasamintelor au si alte elemente, cum ar fi: epoca de aplicare, modul de administrare, masinile utilizate, conditiile de mediu din momentul administrarii, repartizarea lor, când sunt în cantitati insuficiente spre acele culturi care dau sporul cel mai mare de productie etc. Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care îl au în fertilizarea solului impun o reconsiderare a atitudinii fata de îngrasamintele naturale. Efectelor fertilizante ale substantelor organice li se adauga caracterul lor antipoluant, ceea ce nu este de neglijat,
daca avem în vedere preocuparile tot mai intense pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze într-un mediu sanatos si sa consume produse ecologice. Sistemul de irigare a culturilor Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama, mentinerea la un nivel ridicat a randamentului la hectar (având în vedere influenta pozitiva cumulata a celorlalti factori de productie), presupun, când se resimte nevoia, recurgerea la irigarea culturilor componente ale sistemului de productie. Se apreciaza ca în absenta apei, potentialul productiv al pamântului se reduce la mai mult de jumatate. Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si ansamblul de mijloace tehnice si de metode cu care se efectueaza irigarea culturilor. Aplicarea sistemului de irigare necesita eforturi, initiale, de investitii si cheltuieli de distribuire a apei ridicate. Consecinta fireasca a unei asemenea stari de lucruri este ca fiecare unitate, care iriga diverse culturi, trebuie sa asigure rationalitatea acestui proces pentru a mari efectele economice obtinute. Concomitent, un asemenea mod de asigurare a apei pe cale artificiala contribuie la prevenirea unor efecte negative ale irigatiilor, cum ar fi: înmlastinire, saraturare etc. Fiind vorba, si în cazul acestui sistem, tot de alocarea unui factor de productie apare aceeasi problema a nivelului pâna la care se poate merge cu acest proces. Si apa este un factor costisitor, marimea cheltuielilor pentru asigurarea ei depin zând de tipul constructiv al sistemului ,de metoda de irigare si de diferenta de nivel dintre sursa de apa si terenul pe care se aplica irigatiile. Daca ceea ce se obtine (sporul de productie) nu se coreleaza cu cheltuielile suplimentare efectuate, creste costul marginal si cel total pe unitatea de produs, ceea ce scade profitabilitatea produselor obtinute în conditii de irigare. Doza optima economica în cazul factorului apa se obtine cu ajutorul unei functii monofactoriale care, de regula, este de tip parabola, existând un punct (cel de maxim tehnic) dincolo de care administrarea apei nu numai ca nu permite obtinerea de spor de productie, ci duce chiar la diminuarea acesteia. Pentru aflarea dozei optime economice intervin, dupa cum se stie functia de c ost si cea de profit. În ceea ce priveste amplificarea rezultatelor prin utilizarea irigatiilor, un rol important revine structurii culturilor ce se practica pe terenurile irigate. Realizarea unui asemenea obiectiv (cresterea rezultatelor de productie si economice) presupune ca în structura sa prepondereze acele culturi care asigura sporul de productie si de profit cel mai mare. Este cunoscut, de altfel, faptul ca “reactia” (sporul de productie si de energie) culturilor la irigare este diferita. Potrivit rezultatelor practice si ale cercetarii stiintifice sporurile de productie cele mai mari se obtin la: legume, porumb, lucerna, sfecla de zahar etc.
În aplicarea irigatiilor, având în vedere consumul de energie pe care îl presupune, sunt necesare modalitati de actiune pentru rationalizarea acestora. Potrivit unor studii, amenajarea unui hectar pentru irigatii solicita un consum de energie de 18.000 kwh, caruia i se adauga energia necesara pentru aplicarea udarilor. Sunt necesare deci masuri pentru reducerea consumurilor energetice atât în faza de executie, cât si în cea de exploatare. În plus, în ultima faza, tinând seama de faptul ca energia pentru amenajare este înmagazinata, apare problema modului în care este utilizata suprafata pe care se pot aplica irigatii. Obtinerea efectelor dorite în urma aplicarii irigatiilor este conditionata de tehnologia de productie aplicata culturilor, de masura în care sunt asigurati si ceilalti factori de productie. În interactiune cu apa acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul este ilustrat prin asocierea apei cu aplicarea îngrasamintelor chimice, efectele fiind mai mari, când se asigura combinarea lor, decât atunci când se utilizeaza separat. Porumbul irigat caruia i se aplica îngrasaminte chimice are un bilant energetic de doua ori mai mare decât în situatia de neirigare. Mai mult, irigatiile aplicate singure, dau un spor de productie si de energie mai redus decât acelasi mod de administrare a îngrasamintelor. Sisteme de lucrari ale solului si de întretinere culturilor Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor lucrari de baza ale solului (aratura, pat germinativ etc.) menite sa creeze starea de “confort” necesara plantelor , astfel încât ele sa poata valorifica potentialul productiv al solului si, în acelasi timp, sa creasca si sa se dezvolte. Sunt lucrari costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din consumul de energie necesar pentru aplicarea unei tehnologii). Aportul lor la obtinerea productiei si la eficienta acesteia va fi mai mare daca se vor respecta recomandarile stiintifice privind: adâncimea, alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor de efectuare etc. Concomitent se urmareste si economisirea de energie. Legatura lor cu nivelul productiei obtinute este recunoscuta, dar din punct de vedere economic trebuie sa se compare permanent eforturile, inclusiv cele suplimentare, de exemplu, când creste adâncimea araturii, cu efectele (sporul de productie), ceea ce poate constitui o modalitate de rationalizare a cheltuielilor de productie. În calitate de componente ale tehnologiei aceste lucrari alcatuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem de reglare al acesteia. Desi necesare, lucrarile solului nu sunt, totusi, suficiente pentru a obtine recolta. În timpul ciclului de vegetatie plantele sunt expuse unor riscuri legate de aparitia unor boli si atacul diversilor daunatori, carora li se adauga prezenta buruienilor. Este necesar sa se
intervina cu lucrari de întretinere care sa favorizeze dezvoltarea fireasca a plantelor si sa se obtina recolta, ca scop initial al activitatii exploatatiei agricole. Aceste lucrari au un impact puternic asupra nivelului productiei la hectar si a calitatii acesteia. Cei ce nu le executa sau le efectueaza necorespunzator îsi asuma riscuri foarte mari, care merg pâna la compromiterea totala a productiei . Lucrarile de întretinere sunt numeroase, varietatea lor fiind determinata de specificul culturilor si de situatiile care apar (atacuri de boli si daunatori, grad ridicat de îmburuienare etc.). Ca orice lucrari si cele de întretinere, alaturi de efectele asupra productiei, genereaza si cheltuieli. De aceea, sunt necesare decizii privitoare la numarul, felul si modul de executare. Intereseaza, de asemenea , substantele si mijloacele utilizate , ca si dozele aplicate, cu consecinte directe asupra efectelor ob tinute, dar si în ceea ce priveste cheltuielile. Lucrurile presupun, ca urmare, o îmbinare a aspectelor tehnice cu cele economice, alegându-se varianta tehnologica cea mai convenabila din punct de vedere economic si ecologic (a se vedea efectul poluant al substantelor chimice utilizate). De altfel, unele lucrari, cum ar fi, de exemplu, combaterea buruienilor se pot executa manual, manual si/sau mecanic, si pe cale chimica. Aceste modalitati genereaza consumuri de energie, de munca manuala si, în general, cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare între ele, prin prisma elementelor amintite. Combaterea chimica este mai usor de realizat, fara a presupune forta de munca numeroasa, dar nu trebuie scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor, a solului, a apei etc. Comparând prin prisma consumurilor energetice si al efectului antipoluant combaterea manuala sau/si mecanica apare mai avantajosa. Intervin, însa, probleme legate de asigurarea fortei de munca, de conditiile dificile, când este vorba de lucrari manuale, în care aceasta lucreaza, de eforturile fizice pe care trebuie sa le depuna. Combaterea integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice) apare, deci, ca foarte utila. În acest sens, exista preocupari stiintifice pentru extinderea combaterii biologice a unor daunatori, recurgându-se la dusmani naturali ai acestora. O asemenea modalitate ar reduce, în totalitate efectele, poluante generate de utilizarea substantelor chimice. Aceste lucrari, indiferent de modul în care se executa formeaza sistemul de prevenire a abaterilor, probabilitatea de aparitie a acestora fiind destul de ridicata în cazul plantelor. Din punct de vedere al luptei împotriva bolilor si a daunatorilor exploatatia agricola se afla în fata unei optiuni dificile. Utilizarea substantelor chimice pentru a se putea obtine produsele, asumându -si riscul unei eventuale poluari (mai cu seama daca ele nu sunt administrate sub un control riguros), sau sa renunte la aceste substante, ceea ce va avea consecintele cunoscute pentru productie. Activitatea practica arata predominanta primei variante, dar riscul ecologic este de luat în seama. Ar fi necesar un echilibru între ceea ce se obtine din punct de vedere economic si ceea ce se întâmpla cu aspectele de poluare a mediului, a
produselor etc., sau, altfel spus, avem de a face cu un alt domeniu în care trebuie sa se tina seama atât de criteriul economic, cât si de cel ecologic. Sistemul lucrarilor de recoltare si de transport al produselor agricole vegetale Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si mijloacele tehnice cu ajutorul carora se înfaptuiesc recoltarea, si, respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin amplasarea sa în tehnologia culturii, recoltarea marcheaza încheierea procesului de productie desfasurat pentru obtinerea produselor. Se culeg “roadele” din punctul de vedere al productiei, acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii celor economice, generate de eforturile depuse de-a lungul „lantului” tehnologic, format din nenumarate “verigi” (lucrari). Recoltarea si transportul, daca sunt efectuate corespunzator (momentul ales, metodele si mijloacele utilizate, inclusiv cele pentru transportul produselor), pot sa contribuie la mentinerea cantitatii si calitatii productie i rezultate în urma aplicarii lucrarilor anterioare sau, dimpotriva, sa diminueze efectele previzibile prin prisma unuia sau a ambelor aspecte mentionate mai înainte. Structura exploatatiilor si, de aici, tehnologia practicata îsi pun amprenta asupra modalitatilor de recoltare, tinând seama de specificul produselor, de nivelul înzestrarii tehnice etc. Oricum, aceste modalitati au consecinte economice în ceea ce priveste nivelul cheltuielilor pe care le genereaza, calitatea produselor si, prin aceasta, nivelul preturilor de vânzare obtinute. Ulterior recoltarii, produsele sunt sau ar trebui sa fie “injectate” pe diferite filiere. Partial, astfel de procese au loc, mai cu seama din partea societatilor comerciale agricole, al societatilor agricole etc. Gospodariile familiale recurg, adesea, la stocarea produselor, în cazul cerealelor, pentru nevoi proprii, sau le desfac direct pe piata, daca avem în vedere legumele, fructele etc. S-a recurs la o tratare separata a subsistemelor, încercându- se formularea de solutii pentru asigurarea lor optima. Este un lucru bun, dar nu suficient. De aceea, ele trebuie privite în interrelatie. Disproportia dintre subsisteme, în sensul manifestarii unuia sau a alteia dintre ele la un nivel sub cel optim, nu este dorita, consecintele fiind usor de dedus. Nivelurile optime ale subsistemelor (este vorba, în fiecare caz de un optim partial), trebuie sa conduca la un optim global.
CAPITOLUL III - PLANIFICAREA ACTIVITATILOR, PLANIFICAREA PRODUCTIEI SI TEHNOLOGII DE CRESTERE A ANIMALELOR Cresterea animalelor constituie, alaturi de cultivarea plantelor, a doua componenta a activitatii din agricultura. Rolul sau este important, iar nivelul de dezvoltare atins este o trasatura a unei agriculturi moderne, apta sa satisfaca cerintele de produse animaliere ale diferitelor categorii de consumatori. Agricultura tarilor dezvoltate se caracterizeaza printr-o pondere însemnata a productiei obtinute din cresterea animalelor, schimbându-se în favoarea sa raportul în care se afla cu productia vegetala. Ameliorarea consumului populatiei, cresterea disponibilitatilor de proteina de origine animala si a ponderii acesteia în consum sunt nemijlocit legate de dezvoltarea zootehniei. În tara noastra exista conditii pentru sporirea efectivelor de animale, pentru cresterea potentialului lor productiv, prin activitati de selectie si ameliora re a raselor, si pentru asezarea acestei ramuri pe principii tehnologice recomandate de stiinta agricola. Resursele care privesc acest domeniu ale agriculturii apartin, în urma noii structuri a proprietatii, unor categorii diferite de întreprinzatori: exploatatii familiale, societati comerciale agricole de diferite feluri, societati agricole etc. Procesul de creare a noilor structuri agrare a fost însotit de diminuarea efectivelor de animale, de lichidare a unor unitati care functionau înainte de 1990, preponderente în numarul total de animale din diferite specii fiind, acum, exploatatii familiale . În aceste conditii, devine necesara, pentru a îmbunatati rezultatele de productie si economice, articularea diferitelor elemente care intervin, în vederea c rearii unor sisteme de productie corespunzatoare si încadrarea lor în economia diferitelor exploatatii. Structura exploatatiilor din agricultura (tipuri, amplasare etc.) si elementele din mediul economic ne ofera imaginea multitudinii de factori care influenteaza alegerea, organizarea si functionarea unui sistem de productie. Oricum, el reprezinta o combinare convenabila dintre factori si produse de origine animala, care sa se regaseasca benefic în rezultatele de productie si economico-financiare obtinute. Sistemele de productie si efectivele pe care le detin exploatatiile agricole în noile conditii sunt desigur, diferite, începând cu cresterea animalelor în exploatatii familiale, recurgându se la sistemul traditional, denumit, uneori, si sistem casnic, cu toate ca, asa cum se va vedea, cel putin potrivit unor pareri, pentru aceste exploatatii toate activitatile desfasurate (vegetale, de crestere a animalelor etc.) sunt cuprinse într-un singur sistem, trecând prin sistemele traditionale modern izate si ajungându-se la cele industriale (reconsiderate, în ultimul timp, în anumite privinte). În exploatatiile familiale, pe cunoscutul principiu al
diversificarii activitatii, se cresc numeroase specii, dar numarul de animale din fiecare este redus. Pe de o parte, se urmareste satisfacerea unor nevoi proprii, inclusiv în ceea ce priveste forta de tractiune, iar pe de alta parte exista surse de furajare variate. Se folosesc, pentru furajare, produse secundare din cultura plantelor, cunoscute, însa, prin valoarea lor nutritiva scazuta. Lucrurile merg, în foarte multe cazuri, la voia întâmplarii, nu se urmaresc rezultatele (sporul zilnic în greutate vie sau pe o anumita perioada, costul kilogramului de spor, eficienta economica), în general, nu se aplic a elemente de ordin economic, ceea ce poate conduce la o risipa de furaje, de munca etc. Este vorba de un sistem de crestere în care predomina, în ceea ce priveste întretinerea, furajarea, reproductia si sanatatea animalelor, elemente traditionale practicate de-a lungul timpului. Reînvierea unor lucruri de mult disparute în alte tari este atributul esential al acestui tip de crestere a animalelor. Locul detinut de gospodariile individuale, în ceea ce priveste efectivele totale de animale crescute, impune masuri de îmbunatatire a activitatii lor si, în general, de creare a unor ferme familiale crescatoare de animale, care sa livreze produse si animale vii, în mod constant, catre diferiti integratori. Acestui sistem i se poate adauga cresterea animalelor pentru agrement de catre persoane care nu sunt producatori agricoli, în întelesul strict al acestei categorii de întreprinzatori. Desigur ca livrarile sporadice de produse animale si animale vii, cum se întâmpla, acum, în cazul multor exploatatii familiale, nu pot contribui la crearea filierelor agroalimentare. Sunt necesare sporirile de efective, concentrari de capitaluri pentru modernizarea sistemului de crestere, îmbunatatirea furajarii si a conditiilor sanitar- veterinare. Sistemul traditional, caru ia i s-au adaugat elemente de modernizare, se caracterizeaza prin: investitii reduse; cresterea unui numar nu prea mare de animale; dotarea materiala nu se ridica la un nivel deosebit; procesele de munca sunt putin mecanizate. Sub aceasta forma el poate prezenta interes pentru exploatatiile familiale, ca o treapta spre cresterea moderna a animalelor (daca nu cumva întreprinzatorii în domeniu, nu vor trece direct la sisteme avansate, practicate în tari cu agricultura dezvoltata). Cresterea animalelor în tara noastra a cunoscut în ultimii 30-40 de ani, aplicarea tehnologiilor de tip industrial, în special, la porcine, la pasari, dar si la alte specii si categorii de animale. Aceste tehnologii prezinta o serie de caracteristici: concentrarea unor efective mari de animale în ferme si în unitati; organizarea productiei si a reproductiei în flux; investitii mari; mecanizarea si chiar automatizarea unor procese de munca;
cresterea calificarii fortei de munca; productivitate a muncii ridicata, comparabila, ca nivel, cu cea din industrie (de altfel, sistemul îsi trage denumirea din faptul ca prezinta trasaturi ale productiei industriale: continuitatea proceselor de munca, a obtinerii si a livrarii produselor etc.); desfasurarea unor activitati de cercetare; organizarea distincta a diferitelor faze ale ciclului de productie; efectuarea de încrucisari industriale; asigurarea alimentatiei animalelor pe baza de furaje combinate; în ansamblul sau este un sistem intensiv.
Mai cu seama, sistemul industrial poate fi: în flux continuu si cu circuit închis si în flux continuu si cu circuit deschis. În cazul circuitului închis, ferma, societate etc. se ocupa de toate fazele ciclului de productie, începând cu monta si gestatia, pâna la obtinerea “produsului finit”. Acest mod de organizare a activitatii prezinta avantajul ca stadiile ciclului de productie se afla sub aceeasi coordonare si responsabilitate, existând interes si preocupari pentru a se realiza corespunzator, rezultatele obtinute, în stadiul final, fiind influentate si de ceea ce se întâmpla în cele precedente. Sistemul în flux continuu si cu circuit deschis presupune o fragmentare a fluxului tehnologic, fermele ocupându-se fiecare de unul din stadii. Exista deci o anumita specializare, ea generând unele avantaje. Calitatea activitatii, dirijarea diferitelor procese se realizeaza mai bine ca urmare a specializarii si pot constitui elemente favorizante ale cooperarii. Nu trebuie uitat însa ca în cazul unui complex, de exemplu, de îngrasare a porcinelor, stadiul final va prelua materialul biologic al carui nivelul calitativ si potentialul productiv vor depinde de ceea ce au facut fermele aflate “în amonte”. Se poate deduce ca ambele sisteme au atât avantaje, cât si dezavantaje. Se apreciaza ca este bine sa se recurga la un circuit închis, asigurându-se o coordonare unitara, desi activitatea este mai greu de cuprins în procesul managerial. Caracterul de sistem închis sau deschis este regasit si în cazul sistemului traditional modernizat de crestere a animalelor, materialul biologic asigurându-se, dupa caz, din unitate sau din afara ei ( lipsind însa continuitatea fluxului). Sistemul de crestere a animalelor are, la rândul sau, diferite componente (subsisteme), purtând specificul domeniului, între ele existând relatii si determinând, prin modul în care se satisfac cerintele lor (ale subsistemelor), rezultate finale: a) structura efectivelor de animale; b) asigurarea conditiilor de adapostire a animalelor, de adapare si de administrare a furajelor, ceea ce se regaseste sub denumirea de sistem de întretinere a animalelor;
c) organizarea reproductiei si a selectiei animalelor; d) stabilirea dimensiunii efectivelor e) alegerea celui mai potrivit sistem de alimentatie; Structura efectivului de animale Un sistem de productie în cresterea animalelor presupune, desigur, existenta acestora în ceea ce priveste speciile, rasele, categoriile în functie de profilul si specializarea exploatatiei. Problema se pune în mod diferentiat în functie de orientarea activita tii: daca se cresc mai multe specii, ori o singura specie sau numai o categorie de animale. La fel, intervine si un alt aspect referitor la faptul daca înlocuirea efectivului matca se face din propria exploatatie (existând preocupari pentru cresterea si selectia tineretului de reproductie) sau se recurge la cumparari de animale. Este evident ca, aici, apar probleme economice, ceea ce presupune compararea cheltuielilor facute pentru întretinerea tineretului de înlocuire în propria exploatatie cu pretul platit pentru a -l cumpara din afara. În plus, este de presupus ca exploatatiile specializate în obtinerea si cresterea materialului de reproductie pot asigura acest lucru în conditii mai bune. Structura efectivului va fi reprezentata de ponderea pe care fiecare specie (când se cresc mai multe) o detine în totalul acestuia, exprimat în U.V.M. În cazul unei specii structura este redata de ponderea fiecarei categorii în efectivul total (de exemplu – taurine: ponderea vacilor de lapte, a tineretului femel de 0-3 luni, 3 -6 luni, 6-12 luni etc.) Structura are influenta asupra unor laturi ale sistemului de productie: reproductia efectivului, asigurata de existenta efectivului matca; obtinerea produsilor si a produselor, aspect legat de cel de mai sus; costul si eficienta produselor; modul în care este folosit spatiul de cazare, consumul de furaje etc. Elementele asupra carora exercita influenta structura efectivului sunt de prima importanta pentru activitatea unei exploatatii crescatoare de animale, de aceea trebuie sa fie tratata cu maximum de atentie, asigurându -i fundamentarea necesara. Decizia privind orientarea catre o specie sau alta, ori catre o categorie de animale este influentata de factori de natura diversa: zona naturala, care, prin resursele furajere pe care le ofera, conduce catre un anumit sistem de alimentatie; cererea fata de diferite produse animale; relatiile cu integratorii care opereaza pe filierele pe produse; preturile diferitelor produse ; politica de stimulare a obtinerii unui anumit produs; apropierea fata de centrele de
consum, în cazul desfacerii directe a unor produse; înclinatiile producatorului; folosirea unor competente distinctive care conduc la un avantaj comparativ; randamentul animalelor; sporul de crestere în greutate, în general potentialul la productiv. Este vorba de un complex de factori , a caror actiune nu, totdeauna, este usor de surprins, si, care se modifica, dar structura nu poate cunoaste o rapiditate a schimbarilor, având în vedere specificul cresterii animalelor (perioada de intrare în productie). Devine necesara o anumita stabilitate a unor factori sau, cel putin, posibilitatea identificarii evolutiei lor, ceea ce are legatura cu trasaturile mediului economic, în ansamblul sau, în care evolueaza agricultura, în general, si cresterea animalelor, în special. În ideea ca nu se merge pe o specializare îngusta, ci exista o anumita structura, intereseaza ponderea diferitelor categorii de animale si, mai cu seama, a efectivului matca. De efectivul matca, de marimea si, desigur, de potentialul lui productiv depind: obtinerea produsilor si a produselor si reproductia, fie ea simpla, fie largita, a efectivului total. Privind aceasta problema în cazul diferitelor specii, la acelasi efectiv ponderea celui matca va fi diferita, determinata de particularitatile fiecaruia, în ceea ce priveste: prolificitatea, durata gestatiei, vârsta la care se monteaza tineretul femel. Deciziile referitoare la ponderea efectivului matca se vor lua în relatie cu acesti factori, cu specializarea si cu marimea efectivului total, ultimul aspect având legatura directa cu dimensiunea exploatatiei crescatoare de animale. În functie de modul în care se asigura înlocuirea animalelor iesite din efectiv, se poate recurge la ponderi diferite ale efectivului matca. Lucrurile vor avea un mod mai clar de derulare pe masura ce se vor "aseza"” diferitele sisteme de productie, se va realiza o specializare a exploatatiilor, va exista interes mai mare pentru utilizarea animalelor de rasa, inclusiv în exploatatiile familiale, si vor aparea unitati care sa produca material biologic valoros, rol, în acest sens, putând sa aiba si societatile comerciale agricole pe actiuni, contribuind la inducerea progresului tehnic în agricultura. Implicatiile pe care structura le are asupra economiei unitatilor crescatoare de animale presupune recurgerea la asigurarea optimizarii ei, realizarea unor proportii corespunzatoare între categoriile de animale, astfel încât sa fie satisfacute cerintele de productie si de reproductie, înlocuirea animalelor iesite din efectiv, rationalizarea cheltuielilor de productie etc. Sistemul de întretinere
Incluzând efective de animale, sistemul de productie presupune si crearea conditiilor, care sa le apere de intemperii, carora li se adauga aspectele legate de modul în care se administreaza furajele si se asigura adapatul etc. Se ajunge, în acest fel, la sistemul de întretinere a animalelor, care cuprinde elemente de genul celor amintite. Conditiile de clima specifice tarii noastre, ca si recurgerea la anumite tehnologii de crestere, în special la cele de tip industrial, au condus la practicarea a trei sisteme de întretinere: în stabulatie, la pasune si mixt. Fiecare dintre acestea se caracterizeaza, desigur, printr-un anume continut si, ceea ce este si mai important, genereaza rezultate de productie si economico-financiare deosebite. Mai mult, practicarea unui sistem sau a altuia presupune efort investitional diferit, regasit, apoi, prin intermediul amortizarii, în nivelul cheltuielilor de productie si al costului unitar al produselor. Si aici, avem de optat între mai multe variante, alegând pe cea mai convenabila, urmarind sa se actioneze, în continuare, pentru a-i pune în valoare avantajele pe care le ofera si sa se intervina pentru a-i înlatura eventualele inconveniente, astfel încât sa se raspunda cât mai bine atât cerintelor tehnice, cât si celor economice. Sistemul de întretinere în stabulatie presupune mentinerea animalelor, tot timpul anului, în adaposturi (grajduri) si asigurarea furajarii si a adaparii în aceste spatii. Se asigura, ca urmare, dirijarea unitara a desfasurarii diferitelor proceselor de munca, se creeaza conditii, datorita investitiilor efectuate, pentru a se introduce mecanizarea si chiar automatizarea unor lucrari, se mareste gradul de concentrare a efectivelor aflate în exploatare sau pentru crestere si îngrasare, ceea ce se constituie, desigur, în avantaje ale acestui sistem. Din pacate, sistemul prezinta si anumite dezavantaje: sensibilitate marita a animalelor în ceea ce priveste starea de sanatate, o anumita reducere a fecunditatii si a prolificitatii acestora, un risc ridicat de aparitie a unor epizootii, ceea ce presupune cresterea cheltuielilor pentru a fi prevenite. Aceste dezavantaje, coroborate cu marimea investitiilor solicitate pot aduce în discutie eficienta acestui sistem, mult utilizat în cazul tehnologiilor de crestere industriala a diferitelor specii de animale. Oricum, el s-a utilizat si se foloseste si acum, fiind întâ lnit chiar si în sistemul gospodaresc, în cazul cresterii vacilor de lapte, a tineretului taurin la îngrasat etc. Daca avem în vedere taurinele, stabulatia poate fi, în functie de gradul de libertate de miscare a animalelor, fixa si libera (în ultima situatie animalele au posibilitatea de miscare în grajd sau în padocul existent în fata acestuia). Sistemul de întretinere pe pasune presupune ca animalele sa fie crescute (speciile si categoriile, care se preteaza ) pe pasune pâna la livrare, sau sa fie mentinute, în aceste
conditii, tot timpul anului. Aceasta forma, asa zisa clasica de întretinere pe pasune, nu poate fi întâlnita la noi din cauza specificului climei. Tarile care o utilizeaza au avantajul existentei unor pasuni bogate si al unei clime blânde. Sistemul de întretinere mixt, asa cum îi spune si denumirea, îmbina, în anumite proportii, elementele ale precedentelor: mentinerea animalelor pe pasune în sezoanele când conditiile de clima si, implicit, de asigurare a masei verzi permit acest lucru, si în stabulatie, în perioadele reci ale anului. Întretinerea pe pasune prezinta avantajul utilizarii, în hrana animalelor, a unor furaje mai ieftine, costul masei verzi de pe pasune fiind mult mai redus decât al celei cultivate sau al altor furaje. Efectele în ceea ce priveste productia obtinuta depind de bogatia pasunii, de compozitia sa floristica etc. În plus, dispar unele dezavantaje ale întretinerii în stabulatie, animalele fiind mai fortificate sub influenta favorabila a unor conditii de mediu, prolificitatea si fecunditatea sunt mai ridicate. Sistemul este specific unitatilor care detin pasuni si gospodariilor populatiei. În organizarea sistemului, în functie de distanta la care se afla amplasata pasunea , se poate recurge asa dupa cum s-a m ai aratat, la una din urmatoarele situatii: deplasarea zilnica a animalelor la pasune; crearea unor tabere de vara. Sistemul poate fi practicat, datorita avantajelor pe care le ofera. Insuficienta masei verzi asigurata de pasune, dar si chiar atunci când cantitatile sunt îndestulatoare, determina interventia cu furaje concentrate pentru a avea sporuri în greutate sau productii ridicate, în conditii de eficienta economica convenabila. Reproductia animalelor Functionarea sistemului de productie din cresterea animalelor, potrivit scopului urmarit (crestere si îngrasare, exploatare pentru productie, cum ar fi cazul vacilor de lapte), presupune existenta unui efectiv de animale corespunzator dupa vârsta si sex. Animalele aflate în exploatare au, asa dupa cum se stie, o anumita evolutie a potentialului productiv (tipica fiind curba de lactatie întâlnita la vacile de lapte), pe masura ce trec anii acesta începe sa scada. În plus, pentru cresterea tineretului pentru carne (taurine, porcine etc.) este nevoie ca acesta sa fie obtinut. Atât pentru un aspect, cât si pentru celalalt (ca sa ne referim numai la acestea doua), este necesar sa se asigure reproductia biologica a animalelor. Fara acest proces nu este posibila înlocuirea animalelor iesite din efe ctiv, obtinerea tineretului si nici cresterea numarului de indivizi din specia respectiva.
Importanta reproductiei, prin prisma elementelor amintite , dar si în ceea ce priveste obtinerea produselor si ameliorarea potentialului productiv al animalelor prin procese de selectie, face necesara urmarirea înfaptuirii ei în conditii tehnice corespunzatoare. Un instrument eficace este, în acest sens, “ Programul de monta si fatari”, fiind evidenta legatura dintre el si componenta sistemului de productie care este reproductia animalelor. Din punct de vedere tehnic, trebuie urmarite: evolutia biologica si fiziologica a animalelor, starea lor de întretinere si, în general, tot ceea ce influenteaza instalarea conditiilor de reproductie. Lipsa acestora are, ulterior, consecinte nedorite în plan economic: cheltuielile de întretinere a animalelor nu se regasesc în produse si/sau produsi, ceea ce afecteaza negativ eficienta activitatii. În functie de obiectivele exploatatiei si de sistemul de relatii cu mediul economic si, în special, cu piata, în desfasurarea reproductiei se recurge, fie la mentinerea aceluiasi efectiv, ceea ce este specific reproductiei simple, înlocuind numai animalele iesite din efectiv, potrivit reformei, fie cresterea efectivului, având loc, de fapt, o reproductie largita. Realizarea reproductiei, potrivit obiectivelor unitatii, este un proces complex, deoarece se lucreaza cu organisme vii, prezentând particularitati biologice, resimtind influenta conditiilor de întretinere, a celor de furajare si de mediu, la care se adauga evolutia regresiva a organismului odata cu trecerea timpului. Problemele de organizare ale reproductiei vizeaza atât efectivul matca, cât si tineretul femel ajuns la vârsta optima pentru a fi cuprins în aceasta activitate. În ceea ce priveste efectivul matca, situatia ideala este sa fie programat la monta în totalitate si, mai cu seama, sa se realizeze monta fecunda si fatari în cazul tuturor animalelor. Unui asemenea fenomen pozitiv ar urma sa i se asocieze, în cazul speciilor care se preteaza, un procent ridicat de prolificitate. Efectul conjugat al celor doua aspecte s-ar concretiza întrun numar mare de produsi, iar în cazul vacilor de lapte si al ovinelor si în obtinerea laptelui de la întregul efectiv, ceea ce are consecinte pozitive pentru economia exploatatiei. Cu privire la tineretul femel, asigurarea unei reproductii eficace este determinata, în mare masura, de conditiile de întretinere, care le sunt asigurate pentru dezvoltarea corporala si fiziologica normala. Astfel, el devine apt pentru reproductie. De dorit, daca se realizeaza cerintele reproductiei, ca trecerea tineretului femel la monta sa se faca mai de timpuriu (fara a influenta negativ dezvoltarea normala a animalelor). Se obtin anumite avantaje materializate în sporirea productiei, reducerea cheltuililor de întretinere a tineretului etc. Aici, trebuie îmbinate aspectele curente de activitati cu cele de perspectiva, vizând evolutia starii fiziologice a animalelor pentru a atinge un potential productiv al acestora cât mai ridicat. În cazul cresterii unui numar mare de animale, problemele reproductiei devin si mai complexe, urmarirea fiecarui animal si, în general, a tuturor schimbarilor, care intervin
în efectiv (“intrari”, “iesiri” etc.) presupune utilizându-se tehnica electronica.
un
sistem
informational adecvat,
În organizarea reproductiei un rol important îl are respectarea si, daca se poate, scurtarea (desi aici intervin aspecte care tin de biologia speciei), ciclului de reproductie. Oricum, daca nu se urmaresc animalele, intervin dereglari în programarea la monta si se întârzie si, ca urmare, nu se respecta ciclul amintit, ceea ce aduce în discutie procentul de natalitate si consecintele negative pe care le genereaza scaderea acestuia. Este cunoscut faptul ca ciclul natural al reproductiei presupunea fatarile din primavara, care veneau în sensul evolutiei favorabile a conditiilor de clima, a posibilitatilor de obtinere a hranei etc. De aici, în domeniul cresterii animalelor se practica, ma i ales în gospodariile populatiei, dar nu numai, fatarile sezonale . Este vorba de o concentrare a obtinerii produsilor si a produselor în perioada de primavara si de vara. Cererea fata de lapte, de exemplu, este continua, iar fatarile sezonale nu raspund unei asemenea manifestari a acesteia, oferta concentrându-se în anumite perioade. Se apreciaza ca fatarile sezonale ar fi utile în cazul când tineretul este folosit pentru reproductie, mai cu seama cele din primavara contribuie la obtinerea unor produsi mai viabili, mai fortificati. Perfectionarea tehnologiilor de crestere a animalelor a avut ca efect si organizarea montelor si a fatarilor în flux, obtinându-se produsi si produse (lapte, carne) de la diferitele loturi de animale, în tot timpul anului. Aceasta ritmicitate se repercuteaza pozitiv asupra functionarii sistemului, a folosirii fortei de munca si a capitalului, a încasarii veniturilor si, în general, asupra economiei exploatatiei crescatoare de animale. Intervin anumite dificultati în ceea ce priveste conditiile de clima, de asigurare a unei furajari variate, produsele se obtin la un cost mai mare, ceea ce ridica si problema pretului de vânzare. În functie de caracteristicile speciei, de tehnologia de crestere si de exploatare si de posibilitatile exploatatiei urmeaza sa se ia decizia cea mai potrivita în ceea ce priveste programarea montelor si a fatarilor. Tehnologiile intensive nu se pot manifesta în afara organizarii reproductiei esalonate, ea fiind componenta acestora, care imprima ritmicitate activitatilor si tenta industriala productiei. Ponderea detinuta de exploatatiile familiale în efectivele de animale, orientarea, cel putin a unora dintre ele, spre cresterea unui numar mai mare de animale dintr-o specie sau alta, constituie tot atâtea motive pentru îndrumarea lor spre utilizarea de animale de rasa si spre desfasurarea reproductiei, astfel încât sa se pastreze caracteristicile raselor folosite. Fondul genetic si potentialul productiv al animalelor vor depinde, mult, de situatia
existenta, din acest punct de vedere, în exploatatiile amintite. Fenomenul este prea important, cu consecinte asupra structurii efectivelor, a selectiei si a ameliorarii animalelor, a economiei exploatatiilor crescatoare si a celei a productiei animale, în general, pentru a nu se lua, cel putin, în timp, masurile recomandate de stiinta în acest domeniu. Altfel, exista riscul practicarii unei zootehnii în care elementele traditionale si factorii întâmplatori sa aiba un rol de seama, dar acestea nu contribuie, decât în masura mai mica, la dezvoltarea cresterii animalelor, care este o trasatura a unei agriculturi moderne, apta sa contribuie la crearea sistemului agroalimentar national. Dimensiunea efectivelor de animale O problema mult dezbatura este cea a numarului de animale ce trebuie crescute într-o exploatatie care organizeaza un sistem de productie în acest domeniu, încât rezultatele de productie si economice sa fie cele mai bune. Practica din zootehnia noastra în anii de dinainte de 1990 a cunoscut o mare concentrare de efective de animale în fostele unitati agricole de stat si cooperatiste (cooperative agricole de productie si asociatii economice intercooperatiste). Noile structuri agrare au produs mari transformari. Pe de o parte, sau constituit exploatatii familiale, în cazul fiecareia se creste, un numar redus de animale, de regula, din mai multe specii, iar pe de alta parte fostele unitati de stat, transformate în societati comerciale agricole pe actiuni, desi confruntate cu dificultati economice, mai cu seama cele fara baza furajera, supuse proceselor, dupa caz, de restructurare, de privatizare sau de lichidare mai concentreaza înca unele efective de animale. Sunt, deci, doua situatii limita, ambele fiind greu de acceptat. Se pot crea filierele pe produs cu actuala distributie a efectivelor pe exploatatiile familiale? Pot rezista economic societatile comerciale agricole pe actiuni care au datorii mari? Sunt întrebari la care raspunsul dat poate conduce spre o regândire a numarului de animale ce revine pe o exploatatie. În acest sens, este de subliniat ca tarile cu agricultura dezvoltata nu au o zootehnie bazata pe exploatatii care sa creasca animalele în conditii de felul celor întâlnite în exploatatiile noastre (marimea efectivelor, întretinerea, modul de furajare etc.), dar nici mari aglomerari de animale. Dezvoltarea zootehniei, integrarea ei în economia alimentara presupune, totusi, existenta unor exploatatii care cresc un numar mai mare de animale decât ceea ce exista în marea majoritate a exploatatiilor actuale, astfel încât sa se poata aplica tehnologii corespunzatoare în toate componentele lor, inclusiv în ceea ce priveste obtinerea produselor, privita prin prisma calitatii si a igienei acestora. Numarul de animale crescute de o exploatatie este influentat de o serie de factori: resursele unitatii, capacitatea de cazare, capitalul detinut, forta de munca existenta, gradul de mecanizare a proceselor de munca, posibilitatile de furajare si, nu în ultimul rând, cererea manifestata pe piata fata de un produs sau altul. Aceste elemente fiind asigurate intervin, desigur, aspecte de ordin economic: costurile la care se obtin produsele, posibilitatile de desfacere a acestora etc.
Cercetarile au evidentiat faptul ca dincolo de un anumit efectiv cheltuielile variabile sporesc mai rapid decât se reduc cele relativ constante, ceea ce duce la marirea costului de productie. Mai mult, în conditiile în care se ajunge la un excedent mare de produse de origine animala intervin anumite limitari ale productiei si, implicit, ale efectivelor . Cresterea înzestrarii tehnice si aplicarea tehnologiilor de tip industrial au determinat, la noi, în perioada precedenta, o sporire a efectivelor pe unitati, obtinându-se anumite avantaje: adâncirea specializarii, cantitati mai mari si omogene de produse, dirijarea unitara a unor procese de munca si de productie etc. S-a manifestat, însa, actiunea contrara a unor factori: consumul ridicat de energie pentru aplicarea tehnologiilor, nivelul cheltuielilor pentru transportul furajelor, al celor pentru prevenirea si combaterea unor epizootii etc. Influente limitative de ne neglijat în privinta concentrarii unui numar mare de animale într-o unitate exercita si: cresterea riscului de aparitie a unor epizootii (sunt necesare cheltuieli pentru tratamente preventive si curative);
existenta unor dificultati privind evacuarea si depozitarea dejectiilor si cresterea costurilor generate de aceste procese; legata de aspectul precedent, se afla amplificarea pericolului de poluare a apelor, a aerului sau a solului .
În optiunile privind efectivul de animale, care va fi crescut într-o exploatatie, este necesar sa se cuantifice influentele negative ale unor astfel de factori. Mai mult, se apreciaza ca sporirea efectivelor, care este însotita de aplicarea unor tehnologii intensive, poate avea ca urmari: scaderea rezultatelor de productie, reducerea randamentelor medii si diminuarea fecunditatii, a natalitatii si a prolificitatii. Sistemul de alimentatie Componentele sistemului de productie au, desigur, fiecare rolul sau, conditioneaza functionarea acestuia si determina rezultatele sale finale. Fara a subestima vreunul dintre ele, se cuvine, totusi, sa remarcam importanta deosebita care revine, în sensul celor de mai sus, sistemului de alimentatie a animalelor. Alegerea unui sistem de alimentatie în functie de specie, categoria de animale, directia de crestere etc. este o problema care constituie obiectul unor serioase cercetari stiintifice în zootehniile dezvoltate, în care procesul este supus unor rigori si mentinut sub control, folosind metode si tehnici dintre cele mai moderne. Sistemul de alimentatie influenteaza nu numai productia obtinuta , calitatea acesteia, sporul de crestere în greutate, dar si starea de sanatate a animalelor, precocitatea, prolificitatea etc. În plus, atentia acordata acestuia este determinata si de faptul ca furajele consumate contribuie, în mare masura, la formarea nivelului cheltuielilor de productie în cresterea si
exploatarea animalelor si al costu lui unitar al produselor, iar, de aici, influenta se exercita asupra profitabilitatii produselor. Întâlnim, cu acest prilej, un caz particular al utilizarii factorilor de productie – furajele, problemele de alocare, de combinare si de substituire fiindu-le specifice. Important este ca, prin tot ceea ce se face în acest domeniu, sa se asigure un ridicat coeficient de conversie a furajelor în produse de origine animala, acesta depinzând atât de volumul si calitatea furajelor administrate, cât si de rasele de animale utilizate. Un consum mare de furaje pe unitatea de produs (de exemplu: pe kilogramul de spor în greutate sau pe litrul de lapte) ridica costul produselor noastre si le face necompetitive în raport cu cele similare din alte tari. Repartizarea efe ctivelor de animale pe categorii de exploatatii conduce la o mare varietate de atitudini referitoare la furajarea animalelor, mergând de la cea traditionala, întâlnita în exploatatiile familiale, pâna la preocuparile de asigurare a unei furajari rationale, în cazul societatilor comerciale crescatoare de animale. Exploatatiile familiale folosesc furaje de volum, produsele secundare de la culturile de câmp, masa verde de pe pasuni si alte resurse, punându-le în valoare prin cresterea animalelor . Totusi, continutul lor în substante hranitoare, mai ales al productiei secundare, este redus, ceea ce poate face ca potentialul productiv al animalelor sa nu fie folosit la nivel maxim. Ameliorarea furajarii animalelor în aceste exploatatii este mai mult decât necesara, îndrumarea la tehnica putând avea consecinte benefice. Astfel, extinderea unor culturi leguminoase perene ar constitui, în acest sens, o modalitate demna de luat în seama, renuntându -se la fânuri obtinute prin cultivarea unor cereale: orz, ovaz, porumb. Este vorba, de fapt, de îmbunatatirea structurii culturilor furajere si, desigur, de administrare în ratie a unor cantitati corespunzatoare de furaje concentrate. Sistemul de alimentatie trebuie ales pe criterii stiintifice, asigurându-se o structura rationala a acestuia, pregatirea si administrarea furajelor potrivit particularitatilor diferitelor specii si categorii de animale. Din punct de vedere tehnic si economic intereseaza marimea si costul ratiei administrate animalelor. Ratia este redata prin cantitatile de furaje din diferite sortimente asigurate zilnic unui animal. Prin ratie se urmareste pe de o parte satisfacerea functiilor vitale ale animalului (componenta de întretinere a ratiei), iar pe de alta parte obtinerea productiei (componenta de productie a ratiei). Prin marimea si prin structura ei, ratia poate conduce la realizarea unor randamente ridicate sau, dimpotriva, ajungându - se chiar la risipa de furaje. Scopul administrarii ratiei presupune cel putin doua aspecte: a) corelarea ei cu productia obtinuta (componenta de întretinere se coreleaza cu greutatea animalelor) si b) optimizarea structurii ratiei furajere.
Cât priveste primul aspect, el este un domeniu special de aplicare a functiilor de productie, de cost si de profit la studiere a alocarii factorilor de productie. Administrarea furajelor peste o anumita limita, daca avem în vedere, de exemplu, vacile de lapte, nu mai duce la sporirea productiei (potentialul productiv fiind dat), furajele ori sunt eliminate, ori transformate în grasime. Problemele de optim economic sunt specifice acestui domeniu, urmarindu-se obtinerea productiei la un cost care sa conduca la cel mai bun profit. Optimizarea ratiei urmareste, ca ea sa aiba o structura corespunzatoare (substante nutritive, saruri minerale, vitamine etc.) pentru o alimentatie echilibrata a animalelor în functie de specie, categoria de animale si directia de crestere si sa conduca la un cost minim (având în vedere amintita problema a ponderii furajelor în totalul cheltuielilor de productie din cresterea animalelor). Asigurarea furajelor se poate face din productie proprie sau/si prin cumparari (furaje combinate si diferite reziduuri industriale). Când este vorba de furajele cultivate, producatorul are de ales între mai multe furaje care se deosebesc între ele atât prin continutul lor în substante hranitoare, cât si prin costurile pe care le genereaza. Pentru a alege furajele, care urmeaza a fi cultivate se procedeaza la ierarhizarea lor, luând în considerare, cumulativ, continutul pe care îl au în unitati nutritive si proteina digestibila si costul unitar la care se obtin. Varietatea tipurilor de alimentatie aplicate în cresterea animalelor în tara noastra, care cuprind furaje diferite, inclusiv cele de volum (productie secundara, furaje cultivate etc.) ridica problema depozitarii, pastrarii si a conservarii acestora. Ele sunt pastrate, mai cu seama în exploatatiile familiale, în maniera traditionala, existând riscul producerii unor deprecieri datorita intemperiilor, ceea ce poate afecta sanatatea animalelor. Tehnologiile moderne recurg la masini de balotat care reusesc sa strânga fânul în baloti de mic volum, care sunt usor de depozitat si de pastrat. Si din acest punct de vedere, sunt necesare masuri tehnice si îndrumarea exploatatiilor crescatoare de animale.
CAPITOLUL IV - PLANIFICAREA ACTIVITATILOR SI A PRODUCTIEI IN APICULTURA Locul pe care sunt amplasaţi stupii şi celelalte dotări auxiliare pentru buna desfăşurare a activităţilor apicole reprezintă o exploataţie apicolă care uzual poartă denumirea de stupină sau prisacă, iar perimetrul strict în care este amplasată stupina mai poartă denumirea de vatră sau bătătură. Un asemenea loc de amplasare în ambianţă poate fi permanent, când dezvoltarea şi iernarea familiilor se realizează pe locul respectiv, sau temporar, în situaţia în
care familiile de albine sunt amplasate pe un anumit loc o perioadă scurtă de timp, care corespunde de regulă cu amplasamentul în pastoral. În ambele cazuri, pentru ca activitatea să se desfăşoare corespunzător trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii şi să se respecte normele de protecţia muncii. Pentru înfiinţarea stupinelor trebuie procurate familii, roiuri artificale sau naturale. Procurarea albinelor trebuie să se facă de la alte stupine aflate la o distanţă de cel puţin 6 km pentru prevenirea întoarcerii albinelor la vechea vatră a stupinei. Achiziţionarea albinelor se face de regulă primăvara după efectuarea zborului de curăţire, iar familiile sau nucleele trebuie să fie puternice cu cel puţin 1,5 kg albine şi cu minimum 8 kg de hrană, iar mătcile să fie tinere. Procurarea acestora din toamnă prezintă riscul unor pierderi mari pe timpul iernii, mai ales din cauza unei pregătiri necorespunzătoare pentru iernare. Mărimea unei exploataţii apicole, ce poate fi amplasată într-un anumit loc, este condiţionată de existenţa şi potenţialul resurselor melifere de pe raza economică de zbor de până la 2 km, ţinându-se seama de posibilităţile de îmbunătăţire ale bazei melifere şi de practicare a stupăritului pastoral. Se va mai ţine seama de existenţa altor stupine în raza de zbor a albinelor. În zonele cu resurse melifere abundente şi cu posibilităţi de practicare a stupăritului pastoral pe o vatră se pot amplasa circa 100 de familii, când resursele melifere sunt modeste numărul de stupi pe vatră nu vor depăşi 25 - 30, iar în situaţia în care pentru polenizarea unor culturi se folosesc albinele, mărimea stupinei se va alege în funcţie de suprafaţa culturii şi de necesarul de familii pentru polenizarea unui hectar de cultură. În stabilirea mărimii exploataţiei apicole nu stau numai condiţiile legate de sursele de cules. În consecinţă, adaptarea măsurilor de natură economică, optimizarea activităţii apicole şi aelaborarea şi implementarea diverselor soluţii tehnologice impun clasificarea exploataţiilor apicole pe baza unor criterii.
Clasificarea după gradul de specializare : - exploataţii specializate a căror activitate este doar apicultura. Aceste unităţi dispun de forţă de muncă specializată şi în general au dimensiuni de peste 100 de familii, folosind stupăritul pastoral, caracterizându-se printr-o productivitate ridicată, dar presupun şi investiţii în general mari; - exploataţii mixte (cu apicultură de completare) preponderent agricole dar în activitatea cărora intră şi apicultura în scopul valorificării resurselor melifere din zonă şi eventual a forţei de muncă neocupate în anumite perioade din an. Asemenea unităţi prezintă ca avantaj a unor factori de producţie comuni cu celelalte ramuri, mărind gradul de utilizare al acestora şi reducând costurile aferente producţiei agricole. În plus, nu necesită forţă de muncă integral calificată şi este o formă de integrare pe orizontală.
Clasificarea după dimensiunea exploataţiei : exploataţii specifice apicultorilor amatori cu un efectev mai mic de 30 de familii; exploataţii caracteristice apicultorilor semiprofesionişti care trebuie să se bazeze pe principii de rentabilitate deoarece necesită resurse importante. Aceste exploataţii cuprind 30 – 100 de familii ; -exploataţii cu peste 100 de familii de albine, conduse de apicultori profesionişti. În acest caz timpul de lucru poate depăşi 2000 ore de muncă pe an, sunt utilizate tehnici moderne de creştere şi întreţinere a familiilor de albine, iar în timpul sezonului activ este necesară chiar forţă de muncă suplimentară. Clasificarea după sistemul de întreţinere : exploataţii apicole care practică stupăritul pastoral care se caracterizează printr-o capitalizare superioară întrucât presupune dotări cu mijloace mecanice de transport corespunzătoare, rulotă apiculă pentru apicultor şi toate necesităţile în vederea unei bune mobilităţi pentru valorificarea culesurilor. exploataţii apicole staţionare care utilizează resursele de cules locale, forţa de muncă locală cât şi ceilalţi factori de producţie neutilizaţi în altă direcţie în cadrul gospodăriei şi exploataţiei. La aceste exploataţii trebuie să existe un nivel satisfăcător de resurse melifere în zona de acţiune a albinelor chiar dacă există şi perioade în care nivelul resurselor nu este suficient. În afara criteriilor menţionate, există posibilitatea grupării explotaţiilor apicole după gradul de specializare a producţiei (unităţi specializate pentru producerea unui produs apicol sau serviciu apicol cum ar fi polenizarea, producerea de roiuri şi exploataţii cu producţie diversificată); după gradul şi direcţia de integrare, după tipul de stupi utilizaţi, etc. Locul de amplasare a stupinei trebuie să fie protejat de vânturi şi de accesul animalelor, fiind indicată împrejmuirea de un gard din arbuşti meliferi. Terenul trebuie să fie uscat, iar nivelul apei freatice mai jos de 1,5 m; locurile umede menţin o temperatură mai scăzută, împiedicând plecarea albinelor mai devreme la cules şi în acelaşi timp, din cauza condiţiilor de microclimat dezvoltarea familiilor este necorespunzătoare. Locurile umede şi joase menţin mult timp roua şi ceaţa, iar cele prea înalte sunt expuse vânturilor. Vatra stupinei trebuie să fie deschisă, cu pomi sau arbori răsfiraţi, care în timp de caniculă să protejeze stupii împotriva razelor solare şi să prezinte o uşoară înclinaţie pentru scurgerea apei din precipitaţii. Stupii nu se aşează în desişuri de pădure deoarece temperatura scăzută se menţine un timp mai îndelungat şi albinele ies târziu la cules. Este interzisă aşezarea stupinei în apropierea întinderilor mari de apă deoarece constituie un pericol permanent de înec a albinelor, mai ales când bat vânturile puternice, diminuându-se în acelaşi timp zona de acţiune a albinelor. Aşezarea stupilor se va face în locuri ferite de zgomot, departe de şosele, centre populate, întreprinderi poluante, fabrici de dulciuri etc.
AŞEZAREA ŞI ORIENTAREA STUPILOR
În regiunile nordice stupii se aşează pe pantele sudice sau sud-vestice care sunt mai încălzite, iar în regiunile sudice pe versanţii estici şi sud-estici. Pantele nordice şi nordvestice sunt prea reci şi nu sunt recomandate. În mod obişnuit, stupii sunt aşezaţi în rânduri drepte, în aşa fel ca un stup dintr-un rând să fie situat între doi stupi de pe celălalt rând. Distanţa între rânduri va fi de 6 m, iar pe rând de 4 m. Pentru o mai bună orientare a albinelor, cât şi în scop estetic, stupii se pot aşeza şi în grupe mici de câte doi-trei, la distanţă de 1 m unul de celălalt, urdinişurile fiind orientate în direcţii diferite (sud-estică sau sudică), ţinându-se seama şi de direcţia resurselor melifere. Stupii vor fi aşezaţi pe suporturi speciale sau pe ţăruşi la înălţimea de 25 - 30 cm deasupra solului. La orientarea stupilor se va avea în vedere ca urdinişurile să nu fie orientate în direcţia vânturilor dominante sau pe direcţia de zbor a albinelor să nu se găsească o altă stupină care ar atrage şi ar reţine albinele culegătoare. În faţa fiecărui stup se va răzui iarba şi se va pune nisip pentru ca locul respectiv să fie în permanenţă curat. Această suprafaţă de circa 1 m2 este numită “oglinda stupului” ajutând la observarea din timp a unor stări anormale în familia respectivă (albine moarte, puiet răcit şi scos afară din stup, albine intoxicate, puiet văros etc). RENTABILITATEA EXPLOATAŢIILOR APICOLE În creşterea albinelor, ca în orice activitate economică, elementele de rentabilitate determină orientarea activităţilor umane către acele preocupări care să aducă bunăstare. Orice apicultor priceput deja ştie că prin diversificarea producţiei creşte rentabilitatea economică, la fel şi prin creşterea dimensiunilor exploataţiilor apicole, iar modul de valorificare a producţiilor obţinute joacă un rol esenţial. Sistemul de întreţinere influenţează creşterea rentabilităţii economice a exploataţiilor apicole. Stupinele care se deplasează în pastoral înregistrează rezultate superioare celor întreţinute pe vatră permanentă, cu condiţia ca acestea să depăşească 50 de familii de albine. Diversificarea producţiei are un rol hotărâtor în asigurarea rentabilităţii exploataţiilor indiferent de mărimea acestora, mai ales pentru cele care practică sistemul de întreţinere staţionar. EVIDENŢA ÎN APICULTURĂ Indiferent de gradul de specializare, de dimensiunea exploataţiei sau sistemul de întreţinere, este necesară o evidenţă clară a tuturor lucrărilor şi observaţiilor efectuate la fiecare control, atât pentru cunoaşterea în fiecare moment a stării precise în care se găseşte fiecare familie şi a lucrărilor de îngrijire necesare a se acorda în continuare, cât şi pentru a se urmări originea, producţia şi productivitatea fiecărei familii. Este necesar de asemenea să se ţină o evidenţă tehnico-operativă în care să se înregistreze toate mişcările cantitative de bunuri
materiale; datele din evidenţa tehnico-operativă pot servi ca material de verificare şi înregistrare pentru celelalte evidenţe ale exploataţiei. Pentru a se putea ţine evidenţa în stupină sunt necesare: numerotarea stupilor şi cunoaşterea metodologiei de efectuare a notărilor în fişele şi formularele respective. Numerotarea stupilor Fiecare familie de albine va primi un număr de ordine care se va scrie citeţ, în negru, pe o tablă cu dimensiunile de 150/50 mm vopsită în alb şi fixată în partea dreaptă a peretelui din faţă al stupului. Numărul este format din 11 cifre, din care, primele două reprezintă codul de judeţ, următoarele trei codul asociaţiei şi ultimele şase numărul de ordine al familiei de albine. Acest număr aparţine familiei şi nu stupului, fapt pentru care în cazul care familia se transvazează în alt stup, se fixează pe acesta şi tăbliţa cu numărul de ordine. Metodica efectuării notărilor în fişe şi formulare Situaţia mişcării efectivelor cuprinde toate intrările şi ieşirile de familii (roiuri) ca urmare a cumpărărilor şi vânzărilor, precum şi a trecerii de la o categorie la alta (de la roi la familie de bază). Se menţionează că în anul formării lor, roiurile nu au planificată producţie, deoarece vor trece în categoria familiilor de bază abia la data controlului de toamnă. Pe baza efectivelor şi producţiilor scontate se determină şi necesarul de inventar, utilaje şi alte materiale. La completarea rubricilor din "Fişa familiei de albine" se va ţine seama de următoarele indicaţii: pentru aprecierea greutăţii albinelor vii se socotesc câte 0,2 kg albine la o ramă de stup orizontal în perioadele călduroase (când albinele stau mai relaxate) şi câte 0,3 kg în perioadele reci; puterea familiei poate fi exprimată însă şi în număr de intervale dintre rame bine ocupate de albine. În staţiunile de cercetări aprecierea se face prin cântărirea fagurilor cu albine şi apoi a fagurilor fără albine; suprafaţa în dm2 ocupată de puiet se apreciază aplicând deasupra o ramă cu şiruri de sârmă paralele trasate în sens orizontal şi vertical, pătratele rezultate reprezentând câte 1 dm2. Măsurătoarea se face pe ambele feţe ale fagurelui; cantitatea de miere se calculează cunoscând că 1 dm2 fagure cu miere căpăcită pe ambele feţe, conţine circa 350 g miere; existenţa păsturii se notează codificat, cu X când familia dispune de un fagure cu păstură, cu XX dacă aceasta are mai mulţi faguri şi cu semnul minus, când lipseşte sau este în cantitate neglijabilă; fagurii cu miere: se înregistrează numărul fagurilor care conţin numai miere sau miere şi păstură; fagurii goi se consideră aceia care sunt complet lipsiţi de miere, puiet sau păstură;
fagurii artificiali sunt toţi fagurii care nu au fost complet construiţi de albine, astfel încât matca să poată depune în ei ouă; starea sau puterea familiei: se apreciază prin calificativele: foarte puternică, puternică, mijlocie, slabă, foarte slabă; total faguri cuib, bucăţi: la stupii multietajaţi se înregistrează numărul total de faguri din cuib construiţi sau nu, cu provizii, puiet, goi, care rămân în stup după efectuarea controlului; la stupii orizontali, numărul de faguri din spaţiul ocupat de cuib, fără cei destinaţi depozitării proviziilor; producţia de miere recoltabilă (marfă) se stabileşte la extracţie, prin împărţirea cantităţii de miere extrasă, la numărul de rame care s-au recoltat, obţinându-se astfel producţia medie de miere pe ramă. Prin înmulţirea numărului de rame extrase de la fiecare familie cu cantitatea medie de miere pe ramă se obţine producţia de miere extrasă. Atunci când de la unele familii se urmăreşte aflarea producţiei de miere cât mai exact, se cântăresc mai întâi ramele cu miere înainte de extragere, apoi după extragere, diferenţa de greutate reprezentând cantitatea de miere extrasă de la familiile respective. La calcularea producţiei de ceară marfă, în principiu, se aplică aceleaşi indicaţii, luându-se în consideraţie notaţiile cât mai exacte privind întreaga cantitate de materie primă de ceară. Cu prilejul controlului de primăvară şi a celui de toamnă, se întocmeşte o situaţie recapitulativă, privind starea şi puterea familiilor, a rezervelor de hrană, a fagurilor de rezervă, starea sanitară etc. Datele obţinute cu prilejul cântăririi stupului de control, datele privind starea stupului, datele fenologice, se trec în "Foaia de observaţii zilnice", ţinând seama de indicaţiile prezentate în continuare. Temperatura aerului se înregistrează la umbră. Precipitaţiile se notează cu simbolul P1 dacă a plouat foarte puţin, cu P2 dacă solul a fost umectat până la adâncimea de circa 5 cm, cu P3 dacă a plouat mai mult şi cu semnul minus dacă nu a plouat. Nebulozitatea se notează cu zero dacă cerul a fost complet senin, cu cifra 5 dacă aproximativ o jumătate din bolta cerească a fost înnorată şi cu cifra 10 dacă cerul a fost complet acoperit. Umiditatea relativă a aerului se notează după înregistrările higrometrului, la ora 14. Se notează direcţia şi intensitatea vântului predominant din timpul zilei, cu următoarele simboluri: cu litera c - calm; cu cifra 1 - vânt slab, care întreţine mişcarea frunzelor, încreţeşte suprafaţa apelor stătătoare; cu cifra 2 - vânt tăricel, care provoacă valuri pe apele stătătoare; cu cifra 3 - vânt tare, care mişcă arborii mici; cu cifra 4 - care mişcă arborii mari, rupe crengi; cu cifra 5 - furtună, uragan. Începutul şi sfârşitul înfloririi plantelor melifere importante se notează cu simbolul X.
Citirea înregistrărilor cântarului de control şi completarea rubricilor respective din foaia de observaţii zilnice, se efectuează seara, după încetarea zborului albinelor, zilnic în sezonul activ şi la interval de 10 zile în sezonul rece.
CALENDARUL LUCRĂRILOR APICOLE ÎN STUPINĂ PE PARCURSUL UNUI AN APICOL Luna August după recoltarea şi extracţia mierii de la culesul de vară se iau măsuri de prevenire a furtişagului în caz de lipsă de cules, se conservă fagurii de la rezerva stupinei; încep lucrări de echilibrare şi completare a rezervelor de hrană pentru iarnă, controlându-se calitatea proviziilor şi efectuându-se revizia familiilor de albine în funcţie de specificul zonei bioapicole; dacă este posibil se deplasează stupinele la culesurile târzii de întreţinere; se efectuează hrăniri stimulative pentru intensificarea creşterii puietului; se examinează cu atenţie din punct de vedere sanitar-veterinar toate familiile din stupină efectuându-se tratamentele specifice, cu precădere împotriva varroozei; Luna Septembrie se efectuează revizia tuturor familiilor de albine din stupină şi se execută restrângerea cuiburilor; se completează rezervele de hrană şi se îndreaptă eventualele stări anormale; se reformează fagurii necorespunzători; se continuă cu executarea tratamentelor pentru combaterea bolilor;
Luna Octombrie după încetarea depunerii pontei de către matcă se efectuează tratamentele împotriva varroozei; se împachetează cuiburile familiilor de albine în materiale termoizolante; se montează la urdiniş gratii contra rozătoarelor; se împrejmuieşte vatra stupinei pentru asigurarea liniştii depline; se amenajează perdele de protecţie a stupinei contra vânturilor dominante şi a curenţilor reci de aer, iar stupii se poziţionează cu faţa spre soare pe direcţia S-V; Luna Noiembrie se revizuiesc, se repară şi se dezinfectează toate utilajele şi echipamentele apicole de rezervă; se finalizează lucrările din luna anterioară, se îndepărtează factorii stresanţi de pe vatra de iernare stimulându-se zborurile fiziologice târzii de curăţire;
sortarea fagurilor de la rezerva stupinei, curăţirea şi dezinfecţia stupinei; repararea stupilor şi a celorlalte utilaje apicole; aprovizionarea stupinei cu materiale necesare pentru reluarea activităţii în primăvară; Luna Decembrie supravegherea şi controlul săptămânal al iernării familiilor de albine; stimularea şi supravegherea zborurilor târzii de curăţire; îndepărtarea fără zgomot a gheţii sau a zăpezii de pe scândurile de zbor ale stupilor; protejarea suplimentară a stupilor contra vânturilor reci; asigurarea liniştii în stupină; repararea utilajelor, însârmarea ramelor şi fixarea fagurilor artificiali; Luna Ianuarie supravegherea iernării familiilor de albine prin controale auditive săptămânale şi remedierea stărilor anormale constatate; îndepărtarea fără zgomot a gheţii şi a zăpezii de pe scândurile de zbor ale stupilor; îndepărtarea albinelor moarte de la urdiniş pentru uşurarea accesului aerului în stup; asigurarea liniştii familiilor de albine prin prevenirea atacului şoarecilor, ciocănitorilor, pasărilor de curte, etc; protejarea suplimentară a stupilor prin perdele de protecţie împotriva vânturilor şi curenţilor de aer; repararea, curăţirea şi dezinfecţia inventarului apicol; pregătirea echipamentului de faguri pentru viitorul sezon activ; Luna Februarie efectuarea de controale auditive săptămânale şi îndepărtarea stărilor anormale sesizate; pregătirea vetrelor de stupină în vederea efectuării zborurilor de curăţire de către albine; stimularea şi supravegherea zborului de curăţire al albinelor; completarea rezervelor de hrană; repararea, curăţirea şi dezinfecţia inventarului apicol; tratarea fagurilor din rezerva stupinii cu sulf; Luna Martie stimularea şi supravegherea zborului de curăţire al albinelor; instalarea adăpătorului apicol în stupină; efectuarea controlului sumar de primăvară; aplicarea tratamentelor pentru combaterea bolilor (Varrooza, Nosemoza); hrănirea stimulativă a familiilor în vederea valorificării culesurilor principale timpurii (salcâm şi rapiţă);
Luna Aprilie efectuarea controlului general de primăvară şi remedierea situaţiilor anormale constatate; transferarea familiilor de albine în stupi curaţi şi dezinfectaţi; lărgirea treptată a cuiburilor în decursul perioadei de înflorire a pomilor cu faguri clădiţi şi apoi cu faguri artificiali; instalarea colectoarelor de polen; depistarea şi reformarea fagurilor necorespunzători; extragerea şi condiţionarea cerii provenite de la fagurii reformaţi; tratarea fagurilor de rezervă împotriva găselniţei; verificarea stării de sănătate a tuturor familiilor de albine; aplicarea tratamentelor pentru varrooză şi locă europeană dacă este cazul. Transportarea familiilor de albine la polenizarea în livezi şi prevenirea intoxicaţiilor determinate de tratamentele fitosanitare; Luna Mai lărgirea cuibului în funcţie de evoluţia culesului şi dezvoltarea familiei de albine; remedierea familiilor slabe cu puiet căpăcit din familiile puternice; introducerea în stup a fagurilor artificiali pentru asigurarea necesarului de faguri clădiţi; pregătirea familiilor de albine şi deplasarea lor pentru valorificarea culesului de la salcâm; extragerea mierii şi topirea cerii produse; combaterea eventualelor loci; Luna Iunie recoltarea fagurilor cu miere pentru iernare şi trecerea lor la rezerva stupinei; extragerea mierii şi cerii obţinute de la culesul de la salcâm; recoltarea polenului cu ajutorul colectoarelor de polen; umbrirea stupilor şi intensificarea ventilaţiei cuiburilor prin lărgirea urdinişurilor; formarea de familii noi în scopul prevenirii roirii naturale şi întărirea acestora cu faguri cu puiet căpăcit şi cu albine tinere din familiile puternice care manifestă tendinţa de roire; pregătirea familiei de albine pentru valorificarea culesurilor de vară; transportul stupinei la culesurile de tei şi floarea-soarelui; controlul periodic al stării de sănătate şi a puterii familiilor de albine şi eventual tratamente pentru combaterea locilor; Luna Iulie întărirea familiilor de albine formate anterior; înlocuirea mătcilor necorespunzătoare cu mătci tinere şi prolifice;
participarea la cules, extragerea şi condiţionarea mierii obţinute la culesurile de vară; efectuarea unei revizii generale a cuiburilor; transportarea stupilor la culesuri de întreţinere; practicarea hrănirilor stimulative şi prevenirea furtişagului; recondiţionarea inventarului apicol deteriorat în timpul transporturilor şi continuarea tratamentelor dacă este cazul;
MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII FAMILIILOR DE ALBINE Asupra albinelor acţionează numeroase boli, dăunători şi substanţe toxice, care alături de neasigurarea condiţiilor interne şi externe necesare familiei de albine, constituie factori limitativi în creşterea albinelor şi a producţiilor apicole. Menţinerea sănătăţii familiilor de albine presupune asigurarea unui complex de măsuri profilactice de ordin organizatoric, biologic şi igienic şi măsuri curative – după apariţia bolii. MĂSURI ORGANIZATORICE Stupina trebuie să fie ferită de vânturi, iar vatra stupinei trebuie să beneficieze de căldura soarelui, mai ales în sezoanele de primăvară, toamnă şi iarnă, iar în sezonul de vară sunt necesare măsuri pentru umbrirea stupilor. Locul trebuie să fie uscat, cu nivelul pânzei freatice la cel puţin 1,5 m, cu posibilităţi de scurgere a apelor provenite din precipitaţii. Stupinele trebuie amplasate cât mai aproape de baza meliferă pentru o cât mai bună valorificare a culesurilor. Stupii vor fi amplasaţi paralel cu masivul melifer şi nu perpendicular pe acesta; aşezarea stupilor pe vatră se va face în grupuri mici de 30-40 familii şi trebuie să asigure o bună orientare a albinelor. Aşezarea stupilor se va face în "şah", în rânduri distanţate între ele la 6 m, iar distanţa între stupi pe rând la 4 m, fie în grupe de 2 - 3 stupi la distanţa de 1 m între stupi, cu urdinişurile orientate diferit, iar distanţa între grupe de 8 - 10 m. Aglomerarea stupilor sporeşte riscul de rătăcire a albinelor şi de răspândire a bolilor. Se va evita aşezarea stupilor în raza de zbor a albinelor care aparţin altei stupine. Vatra stupinei va fi dezinfectată periodic prin săparea adâncă a terenului şi prin stropirea cu clorură de var, iar pentru aprecierea stării de sănătate, în faţa fiecărui stup se va amenaja "oglinda stupului" (o suprafaţă curată, neinerbată, pe care se pune nisip pentru a putea analiza resturile scoase din stup, mortalitatea etc).
Este necesară o bună pregătire profesională a apicultorului. Acesta nu va face schimb de utilaj apicol între stupi fără să aibă certitudinea că nu răspândeşte o serie de boli, iar prin intervenţiile sale să nu predispună la apariţia furtişagului. Să asigure condiţii optime pentru efectuarea zborurilor de curăţire, culesuri continue de întreţinere, iar pe timpul iernii, rezerve de hrană suficiente şi de calitate. Să aibă pregătirea necesară pentru efectuarea tuturor lucrărilor la timp, în condiţii tehnice şi de igienă optime. MĂSURI DE ORDIN BIOLOGIC Se referă la acele măsuri care în final vor conduce la situaţia ca în stupină să nu se găsească decât familii puternice cu mătci tinere şi valoroase, care au o mare capacitate de apărare faţă de boli. In acest sens, se face selecţie, eliminându-se familiile care prezintă o slabă rezistenţă la boli, iar prin măsuri tehnice se urmăreşte obţinerea unor familii puternice. Prin alegerea pentru reproducţie a familiilor în care grupa albinelor curăţitoare este numeroasă şi foarte activă, acestea sunt capabile să depisteze afecţiunea, să cureţe celulele, să elimine puietul bolnav înainte de agravarea bolii. Creşterea de mătci trebuie să se facă numai din familii sănătoase. Familiile de albine slabe, neîngrijite corespunzător, reprezintă un teren favorabil pentru apariţia bolilor, constituind focare şi surse de răspândire a maladiilor. MĂSURI DE IGIENĂ Familiile de albine, roiurile şi mătcile care se introduc în stupină vor fi perfect sănătoase. Anual, stupii, utilajele şi materialele de lucru se dezinfectează, de regulă în cursul lunilor septembrie-octombrie, cu soluţie de formol 2 - 4%, cu soluţie de sodă caustică 2 - 5% sau cu soluţie de sodă calcinată 5%. Materialul astfel dezinfectat va fi spălat cu peria şi apă fierbinte. Pentru evitarea unor boli ai căror agenţi patogeni prezintă formă sporulată se recomandă şi flambarea. Tot pentru dezinfecţie în apicultură se mai foloseşte acidul acetic glacial şi sulful, mai ales pentru dezinfecţia fagurilor. Pernele de protecţie termică se supun tratamentului cu vapori de formol, se usucă şi dacă este necesar se schimbă materialul de umplutură. Nu se vor introduce în stupină stupi şi utilaj apicol folosit anterior, fără ca acesta să fi fost bine curăţat şi dezinfectat. Se vor reforma fagurii din cuib la cel mult trei ani de utilizare, iar fagurii de rezervă se vor dezinsectiza şi dezinfecta în fiecare an.
Toate resturile rezultate de la curăţirea stupului şi a inventarului apicol, precum şi albinele moarte şi resturile colectate de pe fundul stupului se vor aduna cu atenţie şi vor fi arse. Se va asigura în fiecare stupină o sursă de apă permanentă cu ajutorul adăpătoarelor apicole care vor fi dezinfectate periodic. La apariţia bolilor în unele familii, acestea vor fi izolate şi ţinute în carantină, iar aplicarea tratamentului medicamentos, atât în scop preventiv cât şi curativ, se va face la recomandarea personalului de specialitate. MĂSURI DE ORDIN CURATIV Aceste măsuri vizează tratarea bolilor după instalarea lor în familiile de albine. Agenţii patogeni care provoacă boli sunt foarte numeroşi: virusuri, bacterii, miceţi, protozoare şi paraziţi. Pe lângă agenţii etiologici menţionaţi care conduc la starea de boală a albinelor, mai intervin şi alte cauze limitative legate de existenţa unor dăunători, apoi cele datorate diferitelor acţiuni ale omului, care pot conduce la pierderi datorate intoxicaţiilor ca urmare a folosirii unor insecticide, pesticide şi creşterii gradului de poluare. VALORIFICAREA OPTIMĂ A POTENŢIALULUI MELIFER Balanţa Meliferă Întocmirea balanţei melifere pentru o anumită zonă sau localitate îşi găseşte utilitatea, la înfiinţarea unei stupine, pentru stabilirea măsurii în care baza meliferă asigură recolte satisfăcătoare de miere. La întocmirea balanţei melifere se face o estimare a bazei melifere şi se calculează numărul de familii de albine care pot fi întreţinute în mod economic în zona respectivă. Estimarea bazei melifere Această acţiune presupune: identificarea speciilor melifere, stabilirea suprafeţelor ocupate, determinarea capacităţii nectarifere şi stabilirea producţiei potenţiale de miere. Identificarea speciilor melifere Albinele valorifică economic numai resursele melifere care se află în apropierea vetrei stupinei. Cu cât această distanţă se măreşte, cu atât se micşorează randamentul la cules al
albinelor (fig. 2). Raza economică de zbor a albinelor în jurul vetrei stupinei este de 2 km, ceea ce practic corespunde unei suprafeţe de 1 256 ha. Identificarea speciilor melifere în raza de zbor a albinelor se face folosind documentaţia existentă la inspectoratele silvice şi la organele agricole judeţene, la care se mai pot adăuga datele culese din teren. Determinarea lor se face pe diferite moduri de folosinţă: livezi, vii, culturi agricole melifere (bostănoase, floarea-soarelui, rapiţă, muştar etc.) vatra localităţilor etc. Culturile fără importanţă apicolă nu se iau în considerare. Stabilirea suprafeţelor ocupate de plantele melifere. Suprafeţele ocupate cu plante agricole, livezi, vii se înregistrează ca atare. Pădurile cuprind de obicei amestecuri de specii, unele fără importanţă meliferă, motiv pentru care trebuie să se aprecieze proporţia în care se găsesc speciile respective. De exemplu: într-o pădure cu o suprafaţă totală de 200 ha, se apreciază că teiul se află în proporţie de 30%, jugastrul 20%, iar restul reprezintă specii fără interes apicol. In această situaţie teiul va ocupa 60 ha, iar jugastrul 40 de ha. Arborii meliferi valoroşi (teiul, salcâmul) sau pomii fructiferi izolaţi se inventariază ca număr, apoi se calculează suprafaţa pe care ar ocupa-o dacă s-ar găsi într-o plantaţie compactă. Determinarea capacităţii nectarifere a plantelor Chiar dacă în lucrările de specialitate există date cu privire la conţinutul în nectar al plantelor, secreţia acestuia este influenţată de o multitudine de factori interni şi externi. Pentru determinarea capacităţii nectarifere a plantelor din raza economică de zbor a albinelor se poate apela la metode directe şi indirecte. Metodele directe cele mai importante sunt: metoda capilarelor, metoda microanalizei chimice, metoda microhârtiilor de filtru. Metoda capilarelor. Se folosesc pipete de sticlă numite capilare cu diametrul interior la vârful capilarului de 0,2 - 0,5 mm, extrăgându-se nectarul, prin aspirare cu ajutorul unui furtun în continuarea pipetei, dintr-o singură floare, sau din mai multe flori, care în prealabil au fost izolate înainte cu 24 de ore cu plase de sârmă sau cu tifon. Diferenţa între greutatea capilarului după aspirarea nectarului şi greutatea capilarului înainte de întrebuinţare, reprezintă cantitatea de nectar extrasă, exprimată în mg/floare în 24 de ore. Pentru a afla cantitatea de nectar secretată pe toată perioada înfloririi, se repetă extracţia, calculându-se producţia de nectar pe o plantă, cultură, sau masiv melifer. Această metodă prezintă dezavantajul că nu poate fi folosită la plantele cu flori mici, cu tubul corolei strâmt, cât şi în cazurile în care concentraţia nectarului este mai mare de 65%. Concentraţia nectarului în zahăr se determină cu ajutorul refractometrului.
Metoda prezintă avantajul că este rapidă, se poate lucra direct pe teren şi permite determinarea cantităţii de nectar şi concentraţia lui în zahăr, pe toată durata înfloririi unei flori, cât şi la un anumit număr de ore. Metoda microanalizei chimice. Metoda constă în difuziunea nectarului în apă şi apoi prin analize chimice se determină cantitatea de zahăr invertit şi zaharoză, iar prin însumare se obţine cantitatea totală de zahăr din flori. Pentru aceasta se formează probe din 50 – 2 000 flori, fiecare după ce au fost izolate sub tifon cu 24 ore înainte. Se pun în cristalizatoare, se toarnă 50 - 200 cm3 apă distilată şi se spală timp de 15 - 30 minute, apoi soluţia se filtrează şi se păstrează cu toluol în sticluţe cu dop rodat până la efectuarea analizelor pentru dozarea zahărului. Această metodă prezintă dezavantajele imposibilităţii determinării cantităţii şi concentraţiei nectarului, necesită reactivi şi aparatură de laborator, nu poate fi aplicată pe teren, iar cantitatea de zahăr determinată nu este cea reală, deoarece în timpul spălării difuzează în apă şi zaharurile din sucul celular al florilor. Metoda este recomandată la plantele cu flori mici, unde nu există altă posibilitate de extragere a nectarului. Metoda microhârtiilor de filtru se foloseşte în cazul florilor cu tubul corolei lung şi îngust (levănţică, isop, izmă etc.) Se procedează la confecţionarea a 50 - 100 fâşii de hârtie de filtru lungi de 20 mm şi înguste de 2 mm. Se pun la uscare, după care, se introduc într-o eprubetă uscată care se cântăreşte. Se stabilesc 50 - 100 flori care în prealabil au fost izolate cu tifon 24 de ore. În fiecare floare se introduce o fâşie de hârtie de filtru care absoarbe nectarul, apoi se pun din nou fâşiile în eprubetă şi se recântăreşte. Diferenţa dintre cele două cântăriri reprezintă cantitatea de nectar din cele 50 - 100 flori. Dacă se usucă microhârtia de filtru se determină cantitatea de zahăr din nectar. Cunoscând cantitatea de zahăr dintr-o floare (z), apreciind numărul de flori la hectar (f) şi durata de înflorire (d), se poate calcula producţia medie de zahăr la hectar după formula: Z=zxfxd Producţia medie de zahăr la hectar (Z) poate fi transformată în producţie medie de miere la hectar, ştiindu-se că în 100 părţi miere sunt 80 părţi zahăr şi 20 părţi apă, după formula: M = Z x 1,25 numărul 1,25 reprezentând coeficientul de transformare al zahărului în miere. Metodele indirecte sunt prezentate de: metoda stupului de control, metoda determinării după frecvenţa de cercetare a florilor şi metoda determinării după zborul albinelor la urdiniş.
Metoda stupului de control constă în înregistrarea zilnică a greutăţii stupului de control aşezat pe un cântar. Citirile cântarului se fac seara, după încetarea zborului albinelor, iar datele sunt înregistrate în carnetul de stupină. Metoda determinării capacităţii nectarifere a plantelor după frecvenţa de cercetare a florilor se referă la numărul de albine care vizitează plantele melifere, raportat la o anumită suprafaţă şi un anumit timp. Pentru plantele erbacee se determină frecvenţa prin numărul de albine la m2 timp de un minut. La plantele arborescente determinarea se face la metru linear de ramură. Observaţiile se fac la începutul, mijlocul şi sfârşitul înfloririi din oră în oră, sau la orele 8, 10, 12, 14, 16, 18. Metoda determinării capacităţii nectarifere a plantelor după zborul albinelor la urdiniş constă în aprecierea intensităţii zborului şi durata acestuia. După intensitate, zborul poate fi apreciat ca foarte puternic, puternic, slab şi zile fără zbor, iar după durată se apreciază în număr de ore de zbor. Stabilirea producţiei potenţiale de miere a resurselor din raza economică de zbor Pentru calcularea producţiei potenţiale de miere în vederea întocmirii balanţei melifere se ţine seama de potenţialul melifer al diferitelor plante şi de suprafaţa ocupată de acestea în suprafaţa determinată de raza economică de zbor. Calculul numărului familiilor de albine Pentru aceasta trebuie cunoscută cantitatea de miere pe care trebuie să o recolteze o familie de albine pentru consum propriu, pentru înmulţirea ei, cât şi cantitatea de miere marfă preconizată a se obţine. O familie de albine de putere medie consumă pe timp de un an pentru nevoile proprii cantitatea de 90 kg miere, iar un roi, jumătate din această cantitate. Apreciindu-se că numărul de familii se măreşte cu 25% familii noi (roiuri), cantitatea de miere necesară în plus unei familii va fi de 11,2 kg, cantitate care rezultă din calculul: 90/2 x 25/100 = 11,2 kg. Dacă se planifică o recoltă de miere marfă de 20 kg pe familia de albine, cantitatea de miere pe care trebuie să o recolteze o familie de albine într-un an va fi: 90 kg + 11,2 kg + 20 kg = 121,2 kg. Pentru determinarea numărului de familii de albine se va împărţi producţia recoltabilă de miere de la 121,2 kg.
Stabilirea numărului de familii de albine necesare pentru polenizarea culturilor agricole entomofile din zonă Pentru polenizarea culturilor entomofile cu ajutorul albinelor este necesară existenţa unor familii puternice cu cel puţin 30 000 albine. Momentul optim al deplasării familiilor de albine pentru polenizare este începutul înfloririi. În scopul stabilirii numărului de familii de albine pentru polenizarea culturilor se va ţine seama de suprafeţele de teren ocupate cu plante agricole entomofile, datele fenologice cu privire la datele calendaristice privind începerea şi terminarea înfloririi (respectiv timpul de înflorire), precum şi numărul de familii de albine necesare pentru efectuarea polenizării saturate la hectarul de cultură. Prin utilizarea albinelor la polenizarea plantelor entomofile, conform normelor de polenizare, se obţin importante sporuri de recoltă, cât şi producţii importante de miere în funcţie de potenţialul melifer al surselor supuse polenizării. În cazul în care există culturi care înfloresc simultan, numărul familiilor de albine necesare pentru asigurarea polenizării tuturor culturilor va fi dat de numărul de familii care se cer pentru epoca de înflorire a culturilor cu înflorire simultană. În cazul când culturile au înflorire eşalonată, polenizarea va fi complet asigurată, cu cel mai mare număr de familii care se cer pentru o singură cultură. VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A RESURSELOR MELIFERE PRIN STUPĂRITUL PASTORAL Flora meliferă din România prezintă o largă varietate, cu specii care înfloresc din martie până în octombrie, asigurând culesuri de întreţinere şi de producţie repartizate neuniform pe perioada sezonului apicol. În timpul sezonului activ există însă şi goluri de cules, variabile ca timp, durată şi sezon. Concentrarea resurselor melifere pe anumite suprafeţe şi anumite perioade de timp au creat aceste goluri care nu pot fi acoperite decât prin deplasarea familiilor de albine la distanţe mai mici sau mai mari pentru asigurarea hranei şi realizarea producţiilor apicole, concomitent cu polenizarea culturilor agricole, contribuind la sporirea producţiilor agricole şi păstrarea echilibrului ecologic în natură. Cunoaşterea amănunţită a bazei melifere, inclusiv a criteriului fenologic după care plantele se clasifică, în funcţie de data înfloritului, în plante timpurii de primăvară, de primăvară, de vară şi toamnă, stă la baza stupăritului pastoral. Practic, astăzi nu se mai poate vorbi despre o apicultură intensivă fără stupărit pastoral.
Fenologic, înainte de înflorirea salcâmului, în apropierea apelor înfloresc timpuriu arinii, plopii şi sălciile care furnizează primele cantităţi de nectar şi polen; în pădurile de foioase înfloresc arborii şi arbuştii meliferi: alunul, cornul, salcia căprească, jugastrul, paltinul de câmpie, măceşul şi altele la care se asociază multe specii spontane erbacee: ghioceii, viorelele, brebeneii, urzicuţa, păpădia etc. În livezi înfloresc pomii şi arbuştii fructiferi care alături de alte specii spontane sau cultivate din toamnă (rapiţa de toamnă) asigură culesuri de întreţinere şi uneori chiar de producţie, foarte importante pentru dezvoltarea familiilor de albine în vederea valorificării culesului principal de la salcâm. În a doua jumătate a lunii mai- prima jumătate a lunii iunie înfloreşte salcâmul care cuprinde masive în zonele de şes, deal, zona submontană, asigurându-se cules în mai multe etape, în funcţie de rapiditatea deplasării stupinelor în pastoral. După salcâm, în zonele de stepă şi silvostepă, înfloresc lanurile de rapiţă şi coriandru. Urmează apoi culesurile de vară dominate de tei şi floarea-soarelui, iar în zona de munte culesurile de fâneţe, zmeur, iar în unii ani culesurile de la zburătoare. În pădurile de conifere şi foioase în lunile mai, iunie, iulie se înregistrează culesuri importante de mană, sau chiar un al doilea cules de mană la începutul toamnei de la stejar şi salcie. După epuizarea acestor culesuri, toamna în luncile râurilor şi Delta Dunării se realizează ultimele culesuri din flora erbacee cu înflorire târzie.
Pentru mulţi apicultori este rentabilă deplasarea stupinelor în pastoral la unele masive din ţară, iar pentru unii se dovedeşte mai rentabilă valorificarea culesului pe plan local în funcţie de numeroşi factori de care trebuie să se ţină seama. În vederea deplasării cu stupinele în pastoral, apicultorii se vor documenta în prealabil asupra locului de amplasare şi vor ţine legătura cu filialele zonale ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine.
