BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE SI SILVICE
Cuprins 1
Nr. 1 1a 1b
1c 1d 1d1 1d2 2 2a 2a1 (1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9) (10) (11) 2a2 2a3 2a4 2b 2b1 2b2 2c
Titlu Cuprins Bonitarea şi evaluarea terenurilor agricole şi forestiere Introducere Unele probleme generale: concepte, principii, relaţii cu alte ştiinţe Rolul bonitării cadastrale şi evaluării a terenurilor agricole şi forestiere în economia naţională; elemente specifice în economia socialistă şi în cea capitalistă Principii ale diferitelor metode de bonitare şi evaluare a terenurilor agricole şi forestiere Dezvoltarea cercetării şi practicii bonitării şi evaluării terenurilor agricole şi forestiere Pe plan mondial În România Metodologia de bonitare şi evaluare din România Bonitarea naturală a solului şi terenurilor agricole Indicatori de sol Alcătuirea globală a materialului de sol Alcătuirea granulometrică (textura) solului Starea de aşezare a solului Apa şi aerul solului Humusul Complexul adsorbtiv (de schimb) Reacţia solului Elementele nutritive pentru plante Conţinutul de carbonat de calciu Salinizarea şi alcalizarea Poluarea chimică a solului Indicatori de climă Indicatori de relief Indicatori de hidrologie şi hidrogeologie Bonitarea potenţată a terenurilor agricole Lucrările de îmbunătăţiri funciare Lucrările agro-pedoameliorative Bonitarea vegetaţiei agricole perene şi a complexului sol/teren - vegetaţie
Pag. 1 3 3 3 6
7 8 8 13 19 19 21 22 23 25 27 29 30 30 31 32 33 33 34 34 37 41 42 50 52 2
2c 2e 2f 2f1 2f2 2f3 3 Anexa 1 Anexa 2 Anexa 3 Anexa 4 Anexa 5
agricolă perena Bonitarea elementelor de infrastructură şi amplasament ale terenurilor agricole Sinteza bonitării cadastrale a solului/terenului Evaluarea (bonitarea economică) a terenurilor agricole Relaţii bonitare - producţie - costuri - preţ Renta funciară şi valoarea terenurilor agricole Metoda propusă de calcul al valorii terenurilor agricole Evaluarea terenurilor forestiere Bibliografie şi acte normative Literatură tehnică şi ştiinţifică Acte normative Coeficienţi de bonitare naturală (Metodologia Elaborării Studiilor Pedologice, 1987) Coeficienţi de potenţare a notelor de bonitare (Metodologia Elaborării Studiilor Pedologice, 1987) Coeficienţi de bonitare a vegetaţiei agricole perene (Propunere ICPA, ICDP Piteşti-Mărăcineni, ICDP Braşov, 2006) Coeficienţi de bonitare a condiţiilor de infrastructură şi amplasament (Ordinul MAAP nr. 101/2001, cu unele modificări) Coeficienţi de evaluare a terenurilor forestiere (Propunere ICAS, 2006)
55 57 59 59 62 68 70 72 72 80 82 116 141 148 152
3
Bonitarea şi evaluarea terenurilor agricole şi forestiere 1. Introducere 1a. Unele probleme generale: concepte, principii, relaţii cu alte ştiinţe Bonitarea şi evaluarea imobilelor este o activitate urmărind a răspunde uneia dintre cele 3 funcţii ale cadastrului, cadastrul tehnic, calitativ şi juridic, şi anume celei referitoare la cadastrul calitativ. Ea se poate referi atât la cadastrul general, având ca obiect toate imobilele unui teritoriu, cât şi la cadastrele de specialitate, câte unul pentru fiecare categorie de imobile, respectiv în materialul de faţă la cadastrul agricol şi la cel forestier. Termenii de bonitare şi de evaluare sunt folosiţi adesea ca sinonime, având origini diferite în diferite limbi. Astfel, în germană se utilizează de regulă termenul „Bonität” sau uneori cei de „Schätzung” (apreciere), iar în rusă termenul „bonitirovka”, respectiv de „oţenka” (apreciere). Dimpotrivă, în engleză termenii curent utilizaţi sunt „evaluation” (evaluare), „appraisal” (estimare) sau „assessment” (apreciere), iar în franceză termenii de „évaluation” (evaluare) sau „estimation” (estimare). În română, îndeosebi pentru terenurile agricole, până de curând a fost folosit termenul bonitare, uneori diferenţiind bonitarea cadastrală (estimarea capacităţii de producţie sau stării de calitate a terenului) şi bonitarea economică (evaluarea valorii efective a terenului respectiv.). În ultimii ani, odată cu trecerea la economia de piaţă, termenul de bonitare are tendinţa de a fi restrâns ca sens, referindu-se numai la starea de calitate a terenului şi se extinde totodată folosirea termenului evaluare pentru a exprima valoarea economică a terenului, în terminologia cadastrală şi economică acest termen incluzând şi bonitarea cadastrală în sensul menţionat mai sus. Lucrările de bonitare cadastrală a terenurilor agricole şi forestiere necesită, cum se va vedea ulterior, cunoaşterea unor numeroase elemente de caracterizare a solului, a terenului şi a vegetaţiei perene respective. Aceste elemente se obţin de instituţii de specialitate, acestea completând ele însele bonitarea cadastrală cu evaluarea terenului respectiv sau punând la dispoziţie rezultatele respective altor evaluatori. Elementele de sol, teren şi vegetaţie necesare pentru studiile de bonitare răspund totodată cerinţelor de rezolvare a unor probleme de tehnologie agricole, respectiv forestieră, de îmbunătăţiri funciare, de conservare şi ameliorare a solului, de mediu înconjurător etc, astfel încât executarea unor astfel de studii de către instituţiile de specialitate depăşeşte necesităţile stricte ale lucrărilor de evaluare. Este necesar a preciza că valoarea unui teren agricol sau forestier estimată în cadrul lucrărilor de bonitare economică sau de evaluare este de fapt o valoare de referinţă, adică o valoare apreciată, utilă pentru unele scopuri specifice, dar care pe piaţă, prin mecanismul cererii şi ofertei, poate fi modificată, uneori sensibil, stabilindu-se astfel preţul real al bunului imobiliar respectiv. In cadrul cadastrului de specialitate agricol, îndeosebi în ceea ce priveşte terenurile arabile fără vegetaţie perenă, ca şi al celui forestier, lucrările de bonitare au ca obiect solul, sau mai exact terenul. Prin acest din urmă termen se înţelege ansamblul solului şi al celorlalţi factori naturali care influenţează formarea solului şi capacitatea lui de producţie, anume clima, relieful, apa freatică, vegetaţia.
4
Lucrările de cadastru în general, cele de cadastru calitativ agricol şi forestier în special, sunt strâns legate de cele de cartografiere a terenurilor respective. Sub acest aspect, bonitarea cadastrală se poate referi la o unitate de teren cu condiţii de sol şi de teren unitare, având deci aceeaşi stare de calitate. In metodologia română o astfel de unitate de teren se numeşte teritoriu ecologic omogen (Teaci, 1966). Pe de altă parte, bonitarea cadastrală, dar mai ales evaluarea (bonitarea economică), este necesar să se refere la o parcelă cadastrală, la o proprietate, sau la nivel mai general la o comună sau la altă unitate administrativă. In acest sens se realizează o evaluare medie a diferitelor teritorii ecologic omogene care constituie parcela, proprietatea, etc., respectivă. Bonitarea cadastrală include o serie de etape succesive: evaluarea strictă a capacităţii naturale de producţie a solului ţi terenului (bonitarea naturală); elemente aparţinând lucrărilor de amenajare şi ameliorare a terenului (bonitarea potenţată), şi anume referitoare fie la lucrări ameliorative aflate efectiv în funcţiune (bonitare potenţială curentă), fie la lucrări ameliorative avute în vedere a se executa sau pune în funcţiune ulterior (bonitare potenţată prognozată). ; • evaluarea productivităţii terenurilor ocupate cu vegetaţie perenă instalată de om sau prezentă în mod natural pe acel teren, respectiv a pajiştilor, plantaţiilor viti-pomicole, sau pădurilor (bonitarea complexă a terenurilor (folosinţelor) cu vegetaţie perenă); • bonitarea elementelor de infrastructură şi amplasament (drumuri, apropierea pieţelor de desfacere etc). Evaluarea (bonitarea economică), care succede bonitării cadastrale, include de asemenea unele etape: • •
• •
evaluarea influenţei pe care o are asupra productivităţii terenurilor agricole sistemul de agricultură şi nivelul tehnologic (stabilirea producţiei pe punctul de bonitare); evaluarea integrală a valorii de referinţă (estimarea propriu-zisă a valorii economice sau efectuarea estimaţiei cadastrale).
In oricare din concepţiile de mai sus, chiar în cea mai restrânsă, bonitarea şi evaluarea terenurilor agricole şi forestiere este o activitatea foarte complexă, la care trebuie să coopereze specialişti de diverse profesii. Rolul principal revine fără îndoială pedologului, cunoscător al solurilor şi elaborator al studiilor pedologice, în mod normal cunoscător de asemenea al celorlalte elemente ale cadrului natural care intervin în evaluarea terenurilor. Întrucât unul din scopurile principale ale bonitării şi evaluării este legat de activitatea de cadastru, participarea acestor specialişti se impune deoarece sunt primii chemaţi să folosească rezultatele acesteia. Este de asemenea necesară participarea la elaborarea instrucţiunilor (metodologiei) de bonitare a agronomilor, horticultorilor, silvicultorilor şi hidroamelioratorilor. In cazul extinderii de la bonitarea strict naturalistă la evaluarea economică, rolul specialiştilor în economie agrară şi al finanţiştilor devine esenţial. Cu alte cuvinte, rezolvarea principalelor probleme ale bonitării cadastrale a terenurilor agricole şi forestiere necesită cunoştinţe dintr-o serie de ştiinţe de bază, în special: • • • •
ştiinţa solului, pedologia; ştiinţa climei, climatologia; ştiinţa formelor de relief, geomorfologia; ştiinţa apelor de suprafaţă şi a celor freatice, hidrologia şi hidrogeologia. 5
De asemenea, sunt necesare cunoştinţe din unele ştiinţe aplicative, printre care, agronomia, respectiv horticultura sau silvicultura, ştiinţele mediului înconjurător, economia şi sociologia. Cadastrul calitativ agricol influenţează la rândul lui elemente ale acestor ştiinţe aplicative prin efectele pe care le are cu privire la garantarea dreptului de proprietate, creşterea eficienţei economice a producţiei agricole, protecţia mediului înconjurător etc. Figura 1 prezintă schematic aceste relaţii. Lucrările de bonitare şi evaluare au caracter variabil în timp, rezultatele lor modificându-se în funcţie de dezvoltarea lucrărilor de amenajare şi a tehnologiilor agricole, de evoluţia în sens pozitiv sau negativ a însuşirilor intrinseci ale solului, şi nu în cele din urmă de schimbarea condiţiilor social-economice, a celor de piaţă. Legea cadastrului 7/1996 prevede în România ca lucrările de bonitare să fie reactualizate periodic, la intervale de 10 ani. Pe de altă parte, metodologia lucrărilor de bonitare şi evaluare nu are, cel puţin în etapa actuală, caracter universal, ci caracter local sau naţional. Aceasta înseamnă că diferitele clase de productivitate a terenului sunt apreciate în raport de variabilitatea condiţiilor naturale şi socialeconomice din ţara respectivă şi nu pot fi de cele mai multe ori echivalate direct cu cele din alte ţări. In metodologia română de bonitare este clar exprimat că valoare maximă de 100 de puncte de bonitare este atribuită terenurilor cu cele mai bune condiţii naturale de producţie din ţară, faţă de această valoare intervenind coeficienţi subunitari de corecţie pentru oricare din aceste condiţii care nu sunt cele optime (Teaci, 1966). Figura 1: Schema relaţiilor dintre cadastrul calitativ agricol şi unele ştiinţe fundamentale şi aplicative. Pedologie Climatologie Geomorfologie Hidrologie şi hidrogeologie
Agronomie Horticultură, Silvicultură Economie Sociologie Ştiinţele mediului înconjurător
Cadastru calitativ agricol
Clasificarea terenurilor pe baza lucrărilor de bonitare nu are de asemenea caracter universal valabil pentru orice mod de utilizare a terenului: în bonitarea terenurilor agricole se obţin note de bonitare specifice diferitelor folosinţe şi culturi. Acest caracter, poate mai clar exprimat în metodologia română decât în alte metodologii, rezultă desigur din faptul că diferitele folosinţe şi 6
culturi au cerinţe proprii faţă de condiţiile naturale ale terenului, precum şi faţă de condiţiile social-economice în care se desfăşoară activitatea de producţie agricolă sau silvică. 1b. Rolul bonitării cadastrale şi evaluării terenurilor agricole şi forestiere în economia naţională; elemente specifice în economia socialistă şi în cea capitalistă Obiectivele lucrărilor de bonitare sunt sensibil diferite în funcţie de tipul de societate în care se efectuează lucrarea respectivă. In economia socialistă cadastrul, şi deci bonitarea economică, practic nu au existat, întrucât nu se punea decât într-o mică măsură problema proprietăţii private a bunurilor imobile, îndeosebi a terenurilor agricole, şi în nici un caz aceea a garantării acestei proprietăţi nu se punea astfel problema stabilirii valorii pământului. Bonitarea, în sensul restrâns al termenului, a constituit totuşi o preocupare importantă în economia socialistă, principalul rol al estimării stării de calitate a terenurilor agricole fiind acela de a contribui la repartiţia pe judeţe, întreprinderi agricole de stat şi gospodării agricole colective a sarcinilor de plan, precum şi la zonarea planificată a diferitelor culturi agricole. In economia capitalistă, bazată pe proprietatea individuală, cadastrul, inclusiv cadastrul calitativ agricol, şi ca atare bonitarea, atât cea cadastrală cât şi cea economică, îşi schimbă simţitor scopul faţă de cel pe care îl avea în economia socialistă: nu mai este vorba despre sarcini de plan într-o economie centralizată, ci despre aprecierea unei valori economice, cel puţin aproximative, a terenurilor agricole. Conform principiilor economiei libere, această valoare este desigur în fapt stabilită în practica tranzacţiilor de piaţă, dar cunoaşterea ei într-o formă estimativă, de referinţă, bazată pe criteriile obiective ale cadastrului calitativ, este necesară pentru rezolvarea unor probleme printre care: • • • • • •
stabilirea impozitului funciar; stabilirea valorii de gajare a pământului în operaţiile de creditare; stabilirea despăgubirilor ce revin proprietarilor de teren în cazuri de expropriere pentru utilitate publică sau de scoatere temporară din folosinţă agricolă pentru executarea unor lucrări de asemenea de utilitate publică; stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor proprietate de stat; obţinerea unei valori orientative care să folosească persoanelor implicate în operaţii de vânzare-cumpărare sau de arendare în iniţierea şi în desfăşurarea tratativelor respective; în perioada de trecere de la economia socialistă la cea capitalistă, de asemenea stabilirea despăgubirilor pentru proprietarii de drept cărora imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 nu le-au putut fi retrocedate în natură.
1c. Principii ale diferitelor metode de bonitare şi evaluare a terenurilor agricole şi forestiere În ceea ce priveşte bonitarea terenurilor agricole se disting următoarele categorii de metode de lucru: • Metode bazate pe stabilirea claselor de producţie. Se realizează o clasificare simplă a terenurilor pe baza producţiilor obţinute, fără considerare directă a caracteristicilor terenului respectiv. O astfel de metodă este cea uzitată în Belgia.
7
• Metode de clasificare calitativă a terenurilor. Terenurile analizate se clasifică în diferite clase pe bază de apreciere conform unei metodologii precise a caracteristicilor acestor terenuri, mai precis a limitărilor pe care diferitele aceste caracteristici le produc în cazul unui anumit tip de folosire a terenului, fără a se calcula însă note de bonitare. Astfel de clasificări sunt uzitate îndeosebi în Statele Unite ale Americei unde sunt generalizate clasificarea după pretabilitate pentru diferite folosinţe (în condiţii de neirigaţie) şi pretabilitatea pentru irigaţie. Asemănătoare sunt metodele folosite de FAO, de asemenea diferenţiat pentru condiţii neirigate şi uscate. • Metode bazate de indici. Sunt incluse aici procedee de estimare directă a producţiilor posibil de obţinut pe terenurile respective. Astfel de metode sunt folosite îndeosebi în USA. • Metode de bonitare parametrică prin însumare. In metodele din această categorie se trece la estimarea prin puncte (note) de bonitare a productivităţii terenurilor studiate. Notele de bonitare rezultă prin însumarea punctelor atribuite diferitelor caracteristici ale terenului care afectează capacitatea de producţie a acestuia, în funcţie de specificul acestor caracteristici pe terenul respectiv. Metoda de bonitare folosită în România până în 1975 este un exemplu de astfel de metodă. • Metode de bonitare parametrică prin multiplicare. Metodele de bonitare aparţinând acestui tip, ca şi cele precedente, pornesc de la un punctaj stabilit prin instrucţiuni pentru diferite condiţii de sol şi de teren, dar aici aceste puncte nu se însumează ci se înmulţesc între ele. Aici se încadrează metodele actualmente utilizate în Germania, în România, în Republica Moldova, precum şi unele metode propuse, dar nu generalizate, în USA. • Metode de bonitare cantitativă. Aceste metode se bazează pe folosirea unor modele matematice de simulare a formării recoltelor şi a unor funcţii determinist-mecaniciste care definesc procesele respective. Printre aceste modele, utilizate şi în România sunt modelele SWATR (Feddes şi colab., 1978), EPIC (Williams şi colab., 1983) şi CERES (Richie, 1985). De asemenea, în România a fost elaborat modelul SIBIL (Simota, 1992). Astfel de metode sunt încă la începutul utilizării lor în ceea ce priveşte folosirea în lucrările de bonitare. Pentru evaluarea (bonitarea economică) bunurilor imobiliare, inclusiv deci a celor agricole şi forestiere, Proiectul metodologiei de evaluare a imobilelor (2006) recent pus în discuţie diferenţiază 3 astfel de metode: • metoda costurilor, bazată pe estimarea cheltuielilor necesare pentru crearea unui imobil asemănător celui evaluat; • metoda comparaţiei directe a vânzărilor (metoda preţului de piaţă), respectiv stabilirea valorii pe baza preţurilor efectiv convenite de vânzători şi cumpărători pentru bunuri imobiliare similare celui evaluat; • metoda capitalizării veniturilor, metodă care în vedere estimarea produselor (sau altor venituri) care se pot obţine de pe urma imobilului respectiv. Din cele de mai sus reiese că metoda costurilor nu poate fi utilizată în cazul terenurilor agricole sau forestiere, deoarece acestea nu pot fi create de om. Metoda preţului de piaţă este probabil metoda cea mai corectă din punctul de vedere al celor mai multe dintre obiectivele pentru care se efectuează lucrări de bonitare şi evaluare, dar această metodă necesită existenţa unei evidenţe statistice complete, corecte şi permanent actualizate, evidenţă în prezent insuficient pusă la punct, motiv pentru care Proiectul de metodologie propune generalizarea ei în 2010. Astfel, cel puţin 8
pentru terenurile agricole şi forestiere, metoda folosită în prezent atât pe plan mondial cât şi în România este metoda veniturilor, acestea stabilindu-se pe baza bonitării terenurilor respective. 1d. Dezvoltarea cercetării şi practicii bonitării şi evaluării terenurilor agricole şi forestiere 1c1. Pe plan mondial Activitatea de bonitare, în special pentru scopuri legate de impozitarea terenurilor agricole, a existat într-o anumită formă încă din antichitate. Se găsesc elemente privind modul de stabilire a impozitelor agricole pe baza productivităţii terenurilor respective în Mesopotamia antică şi în Egiptul faraonic, în Sparta sau în Imperiul Roman (Teaci, 1970; Miclea, 1995). Din Evul Mediu se regăsesc astfel de elemente în legislaţia germană. Intr-o formă organizată, aceste preocupări apar în sec. 18 în principatul Milano, în secolul următor extinzându-se în întreg imperiul Austriac, inclusiv în teritoriile româneşti care aparţineau în acea vreme acestuia, apoi în imperiul German. Preocupări ştiinţifice pentru stabilirea valorii de referinţă a pământului s-au dezvoltat în acea epocă în Germania şi în Elveţia. Mayer defineşte în 1805 noţiunea de bonitare, iar Thaer elaborează pentru prima dată un sistem de bonitare pe bază de puncte stabilite în funcţie de textura solului (ambii autori citaţi de Teaci, 1980). Von Thünen (1842) a dezvoltat concepţia “economiei spaţiale” pe baza căreia valoarea terenurilor agricole este determinată în principal de distanţa faţă de centrele de consum, respectiv de poziţia lor în cadrul “cercurilor Thünen” identificabile în jurul marilor oraşe. In Rusia, Dokuceaev (1883) a studiat problema evaluării calitative a diferitelor soluri, şi aceste studii l-au condus ulterior la elaborarea unui concept cu totul nou referitor la formarea, repartiţia şi caracteristicile solurilor, aşa numitul concept al pedologiei genetice, care treptat s-a impus în întreaga lume şi care îl caracterizează pe autorul ei ca fondator al pedologiei moderne. Ulterior, conceptul şi metodologia bonitării au fost dezvoltate în Rusia de numeroşi autori, printre care Gavriliuk (1974). In Republica Moldova a fost aplicată metodica lui Luneva şi Riabânina (1976), iar recent s-a elaborat o nouă metodică (Metodica instituirii monitoringului funciar în Republica Moldova , 1997; Cerbari, 2001). In Statele Unite ale Americii problemele bonitării sunt în cea mai mare parte abordate sub aspect, necantitativ, conducând la diferite metode de clasificare calitativă a solurilor în clase de pretabilitate sau favorabilitate. Există şi aici abordări conducând la estimări cantitative, dar ele nu sunt deocamdată generalizate: indicele productivităţii solului şi indicele potenţialului solului, precum şi indicele Storie folosit în California sau evaluarea solului pentru creşterea plantelor. Astfel, dintre metodele de clasificare calitativă pentru terenurile neirigate se practică clasificarea terenurilor agricole după pretabilitatea pentru diferite folosinţe (Klingebiel şi Montgomery, 1961), în cadrul căreia se disting opt clase de pretabilitate şi anume: •
clasa I
•
clasa a II - a
•
clasa a III - a
•
clasa a IV - a
terenuri cu puţini factori limitativi care să restricţioneze utilizarea lor terenuri cu unele limitări care reduc sortimentul de culturi sau necesită practici moderate de conservare terenuri cu limitări severe care reduc sortimentul de culturi şi/sau necesită practici specifice de conservare terenuri cu limitări foarte severe care reduc sortimentul de culturi 9
•
clasa a V - a
•
clasa a VI - a
•
clasa a VII - a
•
clasa a VIII - a
şi/sau necesită a fi gospodărite cu grijă terenuri fără pericol sau cu pericol redus de eroziune dar care prezintă alte limitări practic neremediabile şi care limitează utilizarea lor în general ca păşuni, fâneţe, păduri sau terenuri pentru animale sălbatice terenuri cu limitări severe care le fac în genere nepretabile pentru cultură şi care limitează utilizarea lor ca păşuni, fâneţe, păduri sau terenuri pentru animale sălbatice terenuri cu limitări severe care le fac în genere nepretabile pentru cultură şi care limitează utilizarea lor în general ca păşuni , păduri sau viaţă sălbatică terenuri şi forme de relief cu limitări care împiedică utilizarea lor pentru producţie comercială şi limitează această utilizare pentru recreare, viaţă sălbatică, resurse de apă sau în scopuri estetice.
Clasele de pretabilitate se pot subdivide în subclase în funcţie de natura factorilor limitativi care le afectează. Pentru terenurile irigate se efectuează clasificarea terenurilor după pretabilitatea pentru irigaţie (Land classification, 1953). Caracteristic acestei metodologii este includerea unor elemente tehnice specifice amenajărilor de irigaţie şi, îndeosebi, a elementelor economice, criteriul de bază fiind ca producţia ce poate fi obţinută în cazul introducerii irigaţiei să conducă la o capacitate de plată acoperitoare care să asigure cheltuielile de producţie curente, inclusiv cele privind aplicarea apei, să permită amortizarea costurilor de investiţie şi să ofere totodată agricultorilor respectivi un nivel de viaţă satisfăcător. Pentru a răspunde cerinţelor menţionate, lucrările de încadrare a terenurilor pe clase de pretabilitate pentru irigaţie se execută de regulă de către grupe de lucru cuprinzând un pedolog, un hidroameliorator şi un economist. Sunt incluse şase clase de pretabilitate: •
clasa I
•
clasa a II -a
•
clasa a III
•
clasa a IV - a
•
clasa a V - a
•
clasa a VI - a
terenuri pe deplin apte pentru culturi agricole irigate care au o capacitate de plată de 16 - 20 dolari pe acru terenuri moderat apte pentru culturi agricole, capacitatea de plată fiind de 12 - 16 dolari pe acru terenuri marginal apte pentru culturi agricole, cu o capacitate de plată de 7.5 - 12 dolari pe acru terenuri apte numai pentru utilizare în scopuri speciale (orezărie, livezi etc.) terenuri provizoriu considerate ca inapte pentru agricultură irigată, necesitând studii suplimentare pentru precizarea posibilităţilor de corectare a unor factori limitativi cum ar fi salinitatea sau excesul de umiditate terenuri inapte pentru agricultură: accidentate, stâncoase, puternic erodate, insuficient drenate etc.
In USA se folosesc de asemenea pe scară largă noţiunile de productivitate şi potenţial al solului. In metodologia curentă de studiu pedologic (Soil Survey Manual, 1993) se defineşte nota de productivitate, respectiv producţia prognozată pe un sol dat, exprimată în procente faţă de 10
producţia standard obţinută în condiţii de tehnologie superioară pe cele mai bune soluri din zona respectivă. Indicele potenţialului se defineşte ca producţia în condiţii de performanţă din care sau scăzut cheltuielile pentru măsurile aplicate pentru corectarea unor factori limitativi specifici solului respectiv, precum şi echivalentul pierderilor de recoltă produse de factorii limitativi necorectaţi. Indicatorii menţionaţi rezultă pentru diferite soluri, diferenţiat pe mari zone pedoclimatice, din estimări ale specialiştilor pedologi şi agronomi şi din corelarea datelor statistice privind producţiile pe ferme cu învelişul de soluri al fermelor respective. In ceea ce priveşte indicele potenţialului solului, se disting 3 clase, potenţial ridicat, mediu şi redus, şi se precizează principalele caracteristici de sol şi teren care le definesc. Indicele potenţialului este utilizat şi în Canada (Dumanski şi Onofrei, 1989). Cercetări ample privind productivitatea solului s-a efectuat, de exemplu, în statul Illinois din zona principală de cultură a porumbului. Un astfel de studiu (Mausel, 1975) listează indicii de productivitate pentru tehnologia de bază şi pentru tehnologie superioară, pentru cele 26 de asociaţii de soluri identificate la acea dată şi pentru toate unităţile administrative (“county”, similar judeţului din ţara noastră) din cadrul acestui stat. Sunt prezentate valorile medii respective, precum şi procentul de suprafaţă cu terenuri din 7 clase de valori ale indicelui respectiv. Ulterior, Fehrenbacher şi colab. (1978) prezintă productivitatea pe fiecare din cele aproape 1000 de soluri din statul Illinois, de asemenea pentru tehnologii de cultură de bază şi superioare. Datele se referă la culturile de porumb, soia, grâu, ovăz, fâneţe şi păşuni (în acest ultim caz productivitatea se exprimă în număr de zile în care un acru de teren poate susţine un cap de bovină), la păduri de conifere şi arbori cu frunze căzătoare (productivitatea exprimată în sporul anual de masă lemnoasă), precum şi sub forma unui indice mediu pentru culturile cerealiere. In acest studiu productivitatea pentru fiecare sol se referă la terenuri plane, neerodate şi la soluri fără subsol inaccesibil sistemului radicular. Sunt indicaţi totodată coeficienţi (procentuali) de aplicat acestei productivităţi pentru diferite categorii de pantă şi eroziune, precum şi pentru prezenţa subsolului limitativ. Recent, problema productivităţii solului în statul Illinois a fost reluată, actualizându-se indicii respectivi în acord cu progresele tehnologice (Olson şi colab., 2000a, 2000b), dar totodată aducându-se importante elemente de noutate metodologică. S-au aplicat tehnici de calcul statistic (Garcia-Paredes, 2000), corelându-se pentru 34 de amplasamente reprezentative producţiile de porumb şi soia cu 16 însuşiri morfologice, fizice şi chimice ale solului. Ecuaţiile de regresie obţinute au fost validate pe baza datelor referitoare la alte 156 de amplasamente. O metodologie complexă de evaluare a terenurilor este sistemul LESA, elaborat în USA (National land evaluation and site assessment, 1983). Acest sistem îşi propune să furnizeze informaţie care să răspundă la numeroase probleme atât ale organelor de decizie cât şi ale fermierilor. Printre acestea, stabilirea impozitelor, evaluarea valorii de vânzare şi arendei, identificarea terenurilor agricole prime şi unice, identificarea posibilului impact asupra mediului şi implementarea politicii de protecţie a terenurilor agricole, planificarea proiectelor privind resursele naturale şi căilor de transport, determinarea dimensiunii minime a fermelor. Sistemul LESA include metodologia prezentată anterior referitoare la clasele de pretabilitate şi la conceptele de productivitate şi potenţial, la care adaugă o procedură de evaluare a condiţiilor de amplasament. In acest scop se iau în consideraţie 16 caracteristici, printre care procentul de teren cu folosinţă agricolă, distanţa faţă de zonele urbane, mijloacele de transport, impactul culturii istorice, impactul asupra mediului. Punctajul ce se poate acorda diferă de la zonă la zonă, astfel încât el nu 11
este prevăzut în instrucţiuni centralizate ci într-o primă fază trebuie stabilit pentru fiecare zonă. In acest scop se porneşte de la note maxime de 10 ce pot fi acordate fiecărui factor. In continuare acestor note li se aplică o corecţie subunitară, diferită de la o caracteristică la alta şi specifică fiecărei zone studiate. Se însumează apoi notele maxime astfel stabilite şi acestea se reduc din nou, proporţional, astfel încât suma lor să fie 200. Întrucât punctajul maxim pentru productivitatea (potenţialul) solului este 100, se acceptă astfel o valoare maximă dublă pentru condiţiile de amplasament decât pentru condiţiile naturale ale terenului. Abia în faza următoare se trece la acordarea de puncte fiecărei unităţi de teren din zona studiată. In categoria metodelor parametrice multiplicative din USA este cea iniţiată în California de Storie (1933), care ia în considerare 4 grupe de factori, şi anume grosimea solului şi permeabilitatea, textura şi structura solului, panta terenului, şi o serie de aşa numiţi factori modificatori printre care drenajul, salinitatea, conţinutul de elemente nutritive, reacţia. Fiecare dintre cei cele patru grupe de factori este apreciat cu un punctaj, sub formă procentuală, între 5 şi 100 de procente, cele patru procente înmulţindu-se între ele pentru a se obţine nota de bonitare a terenului respectiv. O metodologie recent elaborată în USA, care poate fi de asemenea încadrată în categoria bonitării parametrice multiplicative, este cea denumită Notarea solurilor pentru creşterea plantelor - SRPG (Soil rating for plant growth, 2000). Modelul de calcul include 7 factori (structura şi nutrienţii în stratul superficial al solului, caracteristici privind apa solului, componente chimice toxice, reacţia solului, clima, profilul fizic al solului, relieful), în cadrul cărora se identifică 30 de subfactori. Pentru fiecare subfactor s-au stabilit clase de valori, fiecărei clase atribuindu-se un număr de puncte între 0 şi 100. Intr-o primă fază se calculează “nota de factor” care este media aritmetică a punctelor pentru subfactorii respectivi divizată cu 100. In cea de a doua fază se calculează “nota solului pentru creşterea plantelor” care rezultă din înmulţirea celor 7 note ale factorilor şi înmulţirea cu 100 a produsului rezultat. In afară de aceasta sunt prevăzuţi 11 “caracteristici care trec peste ceilalţi factori”. Acestea se referă la soluri scheletice, turbe, băltiri permanente şi altele, notate cu 0 - 20 puncte. Pe terenurile unde este prezentă una din aceste caracteristici se foloseşte direct nota respectivă, fără a se mai trece la calculul descris anterior. Metodologia SRPG nu este diferenţiată pe folosinţe sau culturi. Modelul a fost testat pe mai mult de 200 de serii de sol de pe întreg teritoriul USA. In cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie ( FAO) s-a elaborat o metodologie asemănătoare celei americane de clasificare calitativă în clase de pretabilitate (A framework for land evaluation, 1976). Sunt diferenţiate 2 ordine de favorabilitate (favorabil şi nefavorabil), 5 clase de favorabilitate (favorabilitate ridicată, moderată şi redusă, respectiv nefavorabil în prezent şi permanent), subclase de favorabilitate (definite prin natura factorilor limitativi) şi unităţi de favorabilitate (în funcţie de caracteristici privind producţia sau tehnologia). Unele detalii specifice terenurilor neirigate (Guidelines: land evaluation for rainfed agriculture, 1983) şi irigate (Guidelines: land evaluation for irrigated agriculture, 1985) au fost discutate ulterior. O metodă simplă de stabilire a unor clase de producţie este cea uzitată în Belgia (Sys şi colab., 1991), unde se separă 5 clase: •
clasa I:
• •
clasa a II-a: clasa a III-a:
terenuri foarte bune, pe care se obţin recolte de peste 90% din recolta maximă din ţară terenuri bune, 75 - 90% din recolta maximă din ţară terenuri mijlocii, 55 - 75% din recolta maximă din ţară 12
• •
clasa a IV-a: clasa a V-a:
terenuri slabe, 30 - 55% din recolta maximă din ţară terenuri neproductive, pe care nu se pot obţine decât recolte sub 30% din cele maxime în ţară
Metodologia recent elaborată în Republica Moldova (Cerbari, 2001) este de asemenea o metodologie parametrică cu caracter multiplicativ. Sunt identificate 134 soluri (la nivel de tip şi de subitp de sol), fiecare având un punctaj de bonitare cuprins între 0 şi 100 de puncte. Acest punctaj este corectat prin înmulţire cu coeficienţi de corecţie subunitari pentru una sau mai multe dintre 15 caracteristici ale solului şi terenului: grosimea solului, grosimea orizontului cu humus, gradul de eroziune, prezenţa proceselor de colmatare, conţinutul de humus, adâncimea la care apare carbonatul de calciu, salinizarea, alcalizarea, gleizarea, conţinutul de schelet, textura, densitatea aparentă, adâncimea apei freatice, prezenţa alunecărilor de teren, prezenţa unor materiale depuse prin activitatea omului. Revenind la Germania, în perioada mai recentă metodologia de bonitare a fost pusă la punct de Rothkegel (1928), ea fiind ulterior oficializată legislativ (Bodenschätzungsgesetz, 1934) şi generalizată prin aplicare pe întreaga ţară. Principalul obiectiv urmărit a fost acela al calculării cât mai obiective a impozitelor, motiv pentru care instituţia creată în acest scop s-a organizat (şi este şi astăzi organizată) în cadrul Ministerului Finanţelor. Metodologia adoptată este relativ simplă şi se bazează pe studiile pedologice executate de alte organizaţii de specialitate. Ea are un important caracter participativ, acordându-se un loc amplu discuţiei directe dintre specialişti şi proprietarii de pământ. Clasele de bonitare stabilite sunt permanent actualizate în funcţie de modificările intervenite în calitatea solului şi în sistemele de agricultură. Întreaga suprafaţă a Germaniei (de fapt a fostei Republici Federale a Germaniei) a fost bonitată într-o perioadă de circa 60 de ani. La baza acestei metodologii pentru terenurile arabile stau 3 caracteristici principale ale terenului: • • •
tipul de rocă, 5 grupe, respectiv materiale deluviale mai puţin favorabile, loess şi materiale aluviale foarte favorabile, roci dure alterate sau pietrişuri din nou mai puţin favorabile; textura stratului arat, anume 8 clase texturale de la nisip până la argilă la care se adaugă solurile turboase, cele mai favorabile fiind desigur solurile cu textură mijlocie; starea de evoluţie a solului (“Zustandstuffe” în germană), separându-se faze de evoluţie; faza 1 (soluri bogat humifere, nelevigate profund, cu proprietăţi fizice favorabile), cea mai favorabilă, ocupă un loc central în procesul de evoluţie a solului de la roca brută până la solurile extrem degradate prin procese pedogenetice nesatisfăcătoare (podzolire, pseudogleizare); între roca nesolificată şi locul central se diferenţiază faze de la 7 până la 2, iar între locul central şi solul extrem degradat pedogenetic de asemenea faze de la 2 până la 7, deci în total un număr de 13 faze; punctajul de bonitare este acelaşi pentru fazele având acelaşi număr, indiferent dacă este vorba despre soluri insuficient dezvoltate sau soluri excesiv dezvoltate.
Pentru fiecare dintre diferitele combinaţii posibile între tipurile de rocă, textură şi stadiul de evoluţie (în total 212 astfel de combinaţii) se prevede o gamă de variaţie a punctajului de bonitare, în genere de câte 8 - 10 puncte, specialistul evaluator urmând să aleagă, pe criterii oarecum subiective, pentru fiecare teren, un număr concret de puncte între aceste limite. In continuare, punctajul de bonitare de bază astfel stabilit se corectează într-o anumită proporţie în funcţie de condiţii specifice de climă, de relief, de apă freatică sau de prezenţa în apropiere a unei păduri. 13
Pentru bonitarea pajiştilor metodologia este oarecum diferită. Pentru textura solului se analizează numai 5 clase texturale, iar pentru starea de evoluţie a solului un total de numai 5 faze (1 fază optimă şi câte 2 faze în intervalul rocă - sol optim şi în cel sol optim - sol excesiv degradat). Condiţiile de rocă nu se iau în consideraţie, iar cele de climă şi de hidrologie sunt incluse printre factorii de bază ai bonitării. 1c2. In România In afara provinciilor aflate la acea dată în Imperiul Austriac, respectiv în Vechiul Regat şi în Basarabia, unele elemente privind clasificarea după calitate a pământurilor se regăsesc în lucrările fondatorului ştiinţelor agricole româneşti, Ion Ionescu de la Brad (1870). După 1918 au existat preocupări pentru stabilirea unei metodologii proprii de bonitare care să permită extinderea în celelalte provincii româneşti a sistemului de cadastru şi impozitare, generalizat la acea vreme în Transilvania, Banat şi Bucovina. Au fost publicate propuneri de metodologie de către Popovici Lupa (1925), Drăgan (1934), Grinţescu (1936), Vasiliu (1936). Legea cadastrului 23/1933 a avut unele prevederi privind bonitarea cadastrală dar, ca de altfel şi celelalte prevederi ale acestei legi, ele nu au fost practic aplicate până la război decât în câteva comune, cu caracter oarecum experimental. O dezvoltare deosebită au căpătat în România lucrările de bonitare începând cu anii 60’, desigur fiind direcţionate în conformitate cu principiile economiei socialiste şi având deci ca obiectiv principal repartizarea sarcinilor de plan. In această etapă bonitarea s-a efectuat pe baza metodologiei elaborate iniţial de Teaci (1960; 1966; 1970), cu contribuţii ale lui Crişan (1959), Teaci şi Burt (1964, 1966), Hartia (1966), Burt (1970), Teaci şi colab. (1972), şi ulterior sensibil modificată de acelaşi autor (Teaci, 1980). In aceeaşi perioadă Burt (1970, 1973) a propus termenul de ecometrie pentru caracterizarea cantitativă a relaţiilor dintre caracteristicile terenului şi productivitatea acestuia. Metoda de bonitare folosită în România până în 1975 (Teaci, 1966) a fost o metodă parametrică cu caracter aditiv. Au fost folosite următoarele criterii: • •
• •
solul, metodologia respectivă identificând un număr de 141 de soluri şi fiecăruia dintre ele atribuindu-se un număr precis de puncte, între 0 şi 50; clima, stabilindu-se un punctaj de plus sau minus 10 puncte pentru temperatura medie anuală şi de plus sau minus 10 puncte pentru cantitatea de precipitaţii anuale; relieful, luat în considerare prin plus sau minus 15 puncte acordate în funcţie de înclinarea pantei şi de prezenţa unor depresiuni închise sau deschise, cu unele corecţii suplimentare în funcţie de expoziţia pantei faţă de punctele cardinale; condiţiile hidrologice, respectiv adâncimea apei freatice, excesul de umiditate de suprafaţă, excesul de umiditate specific pe unele terenuri în pantă sau riscul inundaţiilor, bonitate de asemenea cu plus sau minus 15 puncte.
In toate cazurile punctajul este diferenţiat pentru diferitele folosinţe agricole (arabil, păşuni, fâneţe, vii, livezi), iar în cazul terenurilor arabile pentru 5 culturi (grâu, porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr). Punctajul atribuit fiecăruia din cei patru factori menţionaţi se adună, putându-se obţine astfel pentru un anumit teren orice valoare între -50 şi +100 de puncte. O formă dezvoltată a acestei metodologii a fost elaborată ulterior (Instrucţiuni pentru elaborarea lucrărilor ..., 1975). Ea a fost utilizată într-o amplă lucrare, bazată pe studiile pedologice la scara 14
1:10.000, efectuate în cei peste 20 de ani anteriori, care au fost sintetizate la scara 1:50.000 (Raionarea pedoclimatică ..... scara 1:50.000, 1975). Cea de a treia variantă a metodei de bonitare (Teaci, 1980), care va fi descrisă în detaliu ulterior, este o metodă parametrică cu caracter multiplicativ. Ea este general utilizată în prezent (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987). De asemenea, ea a fost recent preluată în activitatea de cadastru (Metodologia cadru, 1995). In perioada elaborării acestor metodologii s-au efectuat ample cercetări privind corelarea diferitelor însuşiri ale terenului cu producţiile obţinute în unităţi agricole din diferite zone ale ţării. Intre aceste însuşiri s-au studiat condiţiile climatice (Teaci şi colab., 1966; Teaci şi Burt, 1967), conţinutul de schelet (Canarache şi Stângă, 1975), sursele de apă inclusiv din apa freatică (Burt şi Teaci, 1971; Burt şi Munteanu, 1975). Cercetări specifice s-au efectuat pentru bonitarea culturii de sfeclă de zahăr (Seceleanu şi Teaci, 1990), cartof (Maxim, 1980), porumb siloz (Andreiaşi şi colab., 1994), pajişti (Neacşu şi colab, 1978, 1981; Neacşu şi Mielcescu, 1979; Ţărău şi Teaci, 1997) şi celor de pomi fructiferi (Zambrovics, 1961; Teaci şi colab 1973, 1978, 1980, 1981; Voiculescu, 1987, 1989; Voiculescu şi colab., 1982, 1983a, 1983b, 1983c, 1983d, 1987, 1989), arbuşti fructiferi (Voiculescu şi colab., 1989) sau viţă de vie (Oancea şi colab., 1978, 1986; Teaci şi colab., 1978; Popa, 1989; Popa şi Stan, 1990). Hartia (1966) a folosit rezultatele obţinute prin aplicarea în Banat a primei variante a metodologiei Teaci de bonitare şi le-a corelat cu rezultatele economice ale întreprinderilor agricole respective. S-au efectuat de asemenea lucrări de bonitare în diferite zone din ţară: Dobrogea (Teaci şi colab., 1963; Burt şi colab., 1968), sudul ţării (Teaci şi colab., 1970), Oltenia (Teaci şi Burt, 1970), zona Siret - Moldova (Predel, 1975), judeţele Satu Mare (Asvadurov, 1980), Giurgiu (Parichi şi colab., 1987), Vrancea (Munteanu şi Rapaport, 1980), Iaşi (Tutunea şi Teraci, 1971), precum şi la nivelul întregii ţări la diferite scări (Teaci şi colab., 1974, 1975). Unele dintre lucrările menţionate (Teaci şi colab., 1963, 1966, 1970, 1972, 1975; Teaci şi Burt, 1967) includ şi corelaţii de ansamblu între notele de bonitare şi producţiile, uneori şi cheltuielile de producţie, ale principalelor culturi. Costea şi colab. (1972) au aplicat metodologia de bonitare pentru profilarea producţiei agricole la o unitate agricolă de stat, iar Hălmăjan şi colab. (1977) au realizat o aplicaţie a lucrărilor de bonitare pentru repartizarea sarcinilor de plan, sistem caracteristic etapei respective, pentru judeţul Bihor, folosind o metodologie economică specifică. Hartia (1966) a propus unii indicatori de apreciere a condiţiilor de amplasament şi organizare a teritoriului, respectiv distanţa şi starea drumurilor, mărimea şi forma parcelelor. Pentru aceste caracteristici a propus indici cu valori de la 0 la 6 care urmau a fi scăzuţi din notele de bonitare stabilite prin metoda Teaci. O variantă mai completa de indicatori de amplasament şi infrastructură este în curs de elaborare, o primă formă fiind publicată în lucrarea lui Mihalache şi colab. (2001). Ea va fi prezentată ulterior în lucrarea de faţă. O concepţie în parte diferită privind bonitarea condiţiilor de amplasament şi infrastructură a fost elaborată de Vlad (2001a; 2001b), Setul de indicatori consideraţi este în mare măsură acelaşi, adăugându-se elemente privind diferenţa de altitudine dintre parcela de teren, fermă şi centrul de desfacere precum şi gradul de acoperire a terenului cu muşuroaie, pietre, arbori, arbuşti sau cioate. Factorii de infrastructură şi amplasament sunt consideraţi a afecta în primul rând favorabilitatea economică a terenului respectiv şi nu productivitatea lui intrinsecă (mărimea 15
producţiei). Ca urmare, coeficienţii respectivi au în cea mai mare parte valori supraunitare, iar produsul lor este un indicator independent, numit notă de evaluare a amplasamentului terenului, şi reprezintă procentul din valoarea recoltei rămas după scăderea cheltuielilor suplimentare datorite condiţiilor respective de amplasament şi infrastructură: 9
KA = 100 - (a1 + ∑ a i ) * (2 - KP / 100) 2
unde KA este nota de evaluare a amplasamentului terenului, a 1 - indice parţial de evaluare a lungimii şi calităţii drumurilor; a2 .. a9 - indici parţiali de corecţie pentru diferenţa de altitudine, mărimea şi forma parcelei, fragmentarea microreliefului, acoperirea terenului cu muşuroaie, pietre, arbori, arbuşti şi cioate; KP - factor de corecţie invers proporţional cu nota de bonitare a terenului respectiv, variind între 2 pentru nota 100 şi 1 pentru nota 0. In acelaşi timp a fost propusă (Cârstea, 1964; Cârstea şi Tănase, 1982) o metodă de clasificare calitativă a terenurilor, similară celei din USA, dar adaptată condiţiilor specifice locale. O metodologie similară de încadrare în clase de bonitare folosită anterior în România este de asemenea cea propusă de Georgescu (1960, 1964). Conform acesteia terenurile arabile se împart în 6 clase de calitate. In clasa I sunt încadrate terenurile lipsite de orice factori limitativi, pe măsura creşterii acestor factori şi a intensităţii lor terenurile se încadrează în clasele II - V, iar în clasa a VI-a se încadrează terenurile neproductive, improprii folosirii ca arabil. Clasele de calitate se subdivid în 9 subclase pe baza naturii factorilor limitativi (eroziune, exces de umiditate, aciditate, salinitate, prezenţa scheletului sau a texturii nisipoase, terenuri cu gropi, deponii sau halde). Se separă în continuare 7 grupe de terenuri, diferenţiate pe baza înclinării pantei. In ceea ce priveşte celelalte terenuri agricole (pajişti, vii, livezi), ele se clasifică în 3 clase. A fost publicată o sinteză la nivelul întregii ţări a rezultatelor studiului efectuat pe baza acestei metode de Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului (Georgescu, 1983). Ulterior (Metodologia de elaborare a studiilor pedologice, 1987), au fost preluate şi sensibil detaliate astfel de sisteme de clasificare a solurilor după pretabilitate. Sunt prezentate metodologii separate pentru pretabilitatea la arabil, vii, livezi, pajişti, amenajamente silvice, orezării şi sere sau solarii, precum şi pentru desecare/drenaj, irigaţie, combaterea eroziunii, combaterea poluării, recultivarea terenurilor degradate antropic, folosirea apelor uzate. Sunt menţinute în cea mai mare măsură cele 6 clase de pretabilitate menţionate anterior şi subclasele diferenţiate pe baza naturii factorilor limitativi, la care se adaugă grupe de pretabilitate bazate pe intensitatea factorilor limitativi şi subgrupe de pretabilitate stabilite prin detalieri ale unor caracteristici ale solului. Criteriile de includere a unui teren în clase, subclase şi grupe de pretabilitate sunt prezentate în detaliu sub forma caracteristicilor concrete, cantitative, ale solului şi terenului. Aceste clasificări sunt folosite în elaborarea unor studii pedologice, îndeosebi în cazul celor destinate fundamentării proiectelor de îmbunătăţiri funciare şi a celor de organizarea teritoriului In ultimii ani s-au efectuat noi paşi înainte pentru dezvoltarea sistemului de bonitare, inclusiv includerea lui într-un cadru mai larg, şi s-au susţinut în acelaşi domeniu o serie de noi teze de doctorat. Ştefan (1998) analizează detaliat aspectele economie ale rentei funciare. In acest cadru, între altele prezintă rezultate obţinute prin calcule specifice privind valoarea producţiei şi a venitului 16
net diferenţiat pe cele 10 clase de bonitare şi pe 3 nivele tehnologice. Din aceste calcule, care au luat în considerare valori ale cheltuielilor de producţie nediferenţiate pe clase de bonitare, au rezultat valori pozitive ale venitului net pentru clase I - V de bonitare, valori nule pentru clasa a VI-a de bonitare şi valori negative pentru clasele VII - X. Puşcă (1997) studiază bonitarea terenurilor agricole din Banat pentru grâu şi porumb. El foloseşte un sistem de prezentare a variaţiei coeficienţilor de bonitare în funcţie de clasele de valori ale indicatorilor respectivi sub formă de ecuaţii obţinute prin calcul statistic, şi anume prin serii de ecuaţii liniare câte una pentru fiecare clasă de valori. Ţărău (1998) a detaliat semnificativ metodologia de bonitare pentru păşuni şi fâneţe. Au fost stabiliţi, în acord cu metodologia de bonitare curentă, coeficienţi de bonitare a celor 17 indicatori diferenţiaţi pentru 16 specii de graminee şi leguminoase perene. Se folosesc de asemenea ecuaţii obţinute prin calcul statistic pentru exprimarea variaţiei coeficienţilor de bonitare, şi anume întro variantă serii de ecuaţii liniare, câte una pentru fiecare clasă de valori, iar în altă variantă ecuaţii continue polinomiale de gradul 6 sau logaritmice. Metodologia elaborată a fost validată pe baza rezultatelor de producţie din 9 câmpuri experimentale din Banat. Ea a fost aplicată la întreaga suprafaţă agricolă a Banatului, prezentându-se hărţile respective de clase de bonitare pentru speciile respective. Jurcuţ (1999) a cercetat 12 amplasamente din Câmpia şi Piemonturile Vestice, stabilind atât clasele de calitate a terenului după metodologia Georgescu cât şi notele de bonitare după metodologia Teaci. Au fost de asemenea obţinute datele de producţie pentru principalele culturi, precum şi venitul net obţinut la aceste culturi, diferenţiat în exploataţii asociative şi de către agricultori individuali. Din concluziile acestei lucrări sunt de reţinut argumentele în favoarea metodologiei bazate pe note de bonitare, precum şi corelaţiile semnificative dintre notele de bonitare, producţii şi venitul net. De asemenea, autorul analizează problema evaluării influenţei condiţiilor de amplasament. In acest sens el propune o serie de coeficienţi subunitari pentru distanţa şi calitatea drumurilor şi pentru mărimea, forma şi gradul de comasare al parcelelor, pe care îi denumeşte “coeficienţi de penalizare”. Vlad (1997, 2001a; 2002) a elaborat un sistem suport de decizie, numit DexTer. Acesta are la bază crearea unei baze de date computerizate care cuprinde pentru teritoriul ce urmează a fi analizat toţi indicatorii de sol şi teren necesari. In continuare au fost elaborate programe de calculator prin care se pot stabili notele şi clasele de bonitare naturală şi potenţată, pretabilitatea terenurilor pentru arabil, vii, livezi şi pajişti, cerinţele orientative pentru lucrări hidroameliorative (irigaţie, desecare/drenaj, combaterea eroziunii), precum şi recomandări privind lucrările şi fertilizarea solului. Sistemul DexTer are la bază metodologia de specialitate existentă (Metodologia de elaborare a studiilor pedologice, 1987), iar aplicarea lui a fost exemplificată pe terenurile a patru comune din judeţele Hunedoara şi Iaşi. Au fost totodată avute în vedere lucrările anterioare privind realizarea şi utilizarea bazei de date cu informaţia necesară lucrărilor de bonitare la diferite scări (Tapalagă şi colab., 1997; Marian şi colab., 1997). Patriche (2001) a utilizat metode statistico-matematice specifice, exemplificându-le pe un număr de 25 de terenuri din judeţul Iaşi. S-a folosit un set de indicatori sensibil diferiţi faţă de cei din metodologia actuală. Au fost aplicate metoda componenţilor principali pentru analiza stării de calitate (bonitării) terenului şi o metodă de programare liniară pentru rezolvarea unor probleme de decizie privind optimizarea structurii culturilor. 17
Tratate şi cursuri de specialitate au inclus de asemenea elemente privind bonitarea terenurilor agricole (Kovács, 1979; Puiu, 1980; Timaru, 1993a, 1993b; Otiman, 1994, 1999; Miclea, 1995; Chivu şi colab., 1996; Alecu şi colab., 1997; Teaci, 1999; Bohatereţ, 1999; Bold şi Avram, 1999; Vlad, 2000; Canarache, 2001; Mihalache şi colab, 2002; Vlăduţ şi Popescu, 2002; Guş, 2002; Măgdălina, 2002; Ţărău, 2003; Patriche, 2003; Pălămaru şi Dârja, 2004). Legea cadastrului 7/1996 conţine unele prevederi generale privind bonitarea cadastrală. O modificare importantă în organizarea cadastrului a urmat trecerii cadastrului agricol în competenţa Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie (Ordonanţa de urgenţă 70/2001). În acelaşi timp, după 1989 au fost emise mai multe acte normative cu prevederi de interes pentru bonitarea şi evaluarea terenurilor agricole şi forestiere: impozitarea veniturilor agricole (Legea 34/1994, Ordonanţa Guvernului 36/2002), arenda (Legea 16/1994), scoaterea terenurilor din folosinţă agricolă (Legea 18/1991) sau forestieră (Legea 120/2004), valoarea de patrimoniu proprietăţii de stat (Hotărârea de Guvern 834/1991, Hotărârea de Guvern 59/1994), concesionarea terenurilor din patrimoniul statului (Legea 219/1998), despăgubirea proprietarilor de drept ale căror terenuri agricole sau forestiere nu au putut fi restituite (Legea 1/2000, Hotărârea de Guvern 1546/2001). Problemele privind efectuarea studiilor pedologice, inclusiv bonitarea terenurilor agricole, şi monitorizarea calităţii solului, sunt în parte detaliate prin Ordinul MAAP 101/2001 şi Ordonanţa de urgenţă 37/2002. În ceea ce priveşte terenurile forestiere, un rol important l-au avut cercetările lui Chiriţă şi colab. (1964, 1977) şi altor specialişti privind staţiunile forestiere, precum şi metodologiile elaborate în diferite etape de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice. Reglementările din actele normative menţionate sunt adesea diferite, uneori chiar contradictorii. În prezent, Agenţia de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în cadrul unui larg colectiv multidisciplinar, are în curs de definitivare un proiect de act normativ (Metodologia de evaluare a imobilelor), care îşi propune să unifice aceste aspecte. Problemele de bonitare şi evaluare a terenurilor agricole şi forestiere în cadrul acestei metodologii sunt avute în vedere de specialiştii din Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului, împreună cu alte institute de specialitate din agricultură, respectiv din Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice.
18
2. Metodologia de bonitare şi evaluare din România Pentru terenurile agricole, în cele ce urmează se va prezenta metodologia de bonitare naturală şi potenţată a solului şi terenului, respectiv cea elaborată de Teaci (1975), cu unele modificări ulterioare (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987; Ordinul MAAAP 223/2002) conducând la bonitarea cadastrală. Metodologia de bonitare a vegetaţiei agricole perene, ca şi a amplasamentului şi infrastructurii, are la bază prevederile Ordinului 101/2001. Bonitarea cadastrală se efectuează în etape succesive de lucru. Într-o primă etapă se estimează pentru fiecare unitate de sol/teren notele de bonitare naturală (NBn), uneori corectate prin operaţia de bonitare potenţată. Notele de bonitare naturală, acolo unde nu au fost corectate prin potenţare, sau cele corectate unde a fost cazul, devin note de bonitare a solului/terenului (NBst). Atât notele NBn cât şi cele NBst sunt diferite pentru diferite folosinţe, aceasta se marchează prin adăugarea în paranteză a simbolurilor (a) pentru arabil, (g) pentru grădinile de legume, (l) pentru livezile de pomi fructiferi (v) pentru vii, (p) pentru păşuni şi (f) pentru fâneţe. În continuare, pentru terenurile agricole cu vegetaţie perenă, se estimează starea de calitate a acesteia: NB(l) pentru livezi, NB(v) pentru vii, NB(p) pentru păşuni, NB(f) pentru fâneţe, iar prin combinarea acestora cu valorile NBst respective se obţin notele complexului sol/teren - vegetaţie: NB(a), NB(l), NB(v), NB(p), NB(f). Etapa următoare este estimarea condiţiilor de amplasament şi infrastructură, nediferenţiată deocamdată pe categorii de folosinţă, notele respective fiind marcate cu NBi. În final, prin combinarea acestora cu notele complexului sol/teren - vegetaţie, se estimează notele de bonitare cadastrală (NBc), diferenţiate în funcţie de categoria de folosinţă: NBc(a), NBc(l), NBc(v), NBc(p) sau NBc(f). Odată obţinută nota de bonitare cadastrală se poate trece la evaluarea (bonitarea economică) a terenurilor agricole respective. Este necesar de precizat că metodologia de faţă se referă strict la terenurile cu folosinţă agricolă care nu prezintă interes economic din alte puncte de vedere decât producţia agricolă. Valoarea terenurilor, în prezent agricole, situate în intravilan, ca şi a celor situate în extravilan în apropierea unor localităţi, în zone turistice sau în apropierea unor căi de comunicaţie majore, este desigur determinată în principal de cu totul alte criterii, de posibilitatea folosirii lor pentru construcţii. Metodologia de evaluare a acestor terenuri ca trebui revăzută, combinând probabil criterii specifice terenurilor agricole şi celor de construcţie. În ceea ce priveşte terenurile forestiere, metodologia de bonitare şi evaluare este în mare măsură asemănătoare celei referitoare la terenurile agricole, dar având în vedere specificul respectiv sunt unele deosebiri care se vor analiza ulterior. 2a. Bonitarea naturală a solului şi terenurilor agricole Pentru fiecare dintre caracteristicile solului şi terenului care influenţează capacitatea de producţie a pământului, metodologia de bonitare prevede o serie de coeficienţi de bonitare naturală egali cu valori cuprinse între 0 şi 1. Prin multiplicarea, pentru un teren dat, a tuturor acestor coeficienţi, iar a produsului lor cu 100, se obţine nota de bonitare naturală: NBn = (B1 × B2 × ... × B17) × 100 19
Sunt luaţi în considerare 17 indicatori de bază, pentru unii dintre aceştia coeficienţii de bonitare fiind diferiţi în funcţie de alte caracteristici ale solului sau terenului, ajungându-se astfel la un număr de 20 de indicatori care se cer analizaţi pentru un teren dat în scopul bonitării naturale a acestuia. Indicatorii respectivi sunt arătaţi în Tabelul 1. Tabelul 1: Factorii de teren utilizaţi în calculul notelor de bonitare naturală (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987) Indicatori de bonitare naturală Factor principal Sol
Textură în orizontul superior
Porozitate totală (grad de tasare) în secţiunea de control Precipitaţii anuale corectate
B1a - B1b1
Porozitate totală (grad de tasare) în secţiunea de control Grad de gleizare Grad de pseudogleizare Rezervă de humus pe adâncimea 0-50 cm Reacţie în orizontul superior Conţinut de carbonat de calciu Grad de salinizare / alcalizare Grad de poluare
Textură în secţiunea de control
B3a - B3b
Desecare / drenaj Textură în orizontul superior
B4a - B3b B5 B6a - B6b
Grad de saturaţie -
B7a - B7b B8 B9 B10
Temperatură medie anuală corectată Precipitaţii anuale corectate
-
B11
Temperatură medie anuală corectată
B12a - B12c
Înclinarea pantei Prezenţă alunecări de teren Risc de inundaţii Adâncimea apei freatice
Textură în secţiunea de control Precipitaţii anuale corectate Desecare / drenaj -
B13 B14 B15 B16a - B16h
Volum edafic
Climă
Relief Hidro logie
Factori ajutători
Tabel Anexa 1
Exces de umiditate de suprafaţă
B2a - B2b
B17
Pentru fiecare dintre indicatorii menţionaţi există un număr de clase de valori. De exemplu, pentru textură 6 clase de la nisip la argilă (la care se adaugă soluri carbonatice, roci compacte permeabile sau impermeabile şi depozite organice), pentru reacţia solului 14 clase cu pH de la sub 3.5 până la peste 10, pentru precipitaţii corectate 12 clase de la sub 300 mm până la peste 20
1400 mm, pentru pantă 10 clase de la plan (sub 2%) până la abrupt (peste 100%), pentru adâncimea apei freatice 8 clase de la sub 50 cm până la peste 10 m etc. Coeficienţii de bonitare sunt stabiliţi pentru fiecare din aceste clase de valori. Coeficientul 1, care denotă condiţiile optime oferite de indicatorul respectiv pentru productivitatea solului, este acordat, conform specificului indicatorului respectiv, fie clasei de valori celei mai mici(salinizare, pantă, exces de umiditate de suprafaţă şi alţii), fie clasei celei mai mari (volum edafic), fie unei clase cu valori intermediare, optime (textură lutoasă, reacţie neutră, adâncime mică a apei freatice (1.4 - 2 m) şi alţii). Bonitarea terenurilor agricole se realizează diferenţiat pentru diferite folosinţe şi culturi, coeficienţii de bonitare pentru fiecare indicator şi pentru fiecare clasă de valori fiind diferenţiaţi pe aceste folosinţe şi culturi. Folosinţele şi culturile considerate, în număr total de 26 sunt: • • • • •
terenuri arabile: grâu, orz, porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr, soia, mazăre şi fasole, in pentru ulei, in pentru fuior, cânepă, lucernă, trifoi, legume; păşuni; fâneţe; vii: struguri de vin, struguri de masă; livezi: măr, păr, prun, cireş şi vişin, cais, piersic.
Pentru terenurile arabile, în afara notei de bonitare individuale pentru diferitele culturi, se calculează şi o notă medie, respectiv media celor 4 culturi cu cele mai mari note pe terenul respectiv (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987) sau media celor 8 culturi mai răspândite în România: grâu, orz, porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, soia şi mazăre/fasole (Ordinul MAAP 223/2002). Tabele complete pentru coeficienţii de bonitare pentru fiecare indicator, corespunzători diferitelor clase de valori, folosinţe şi culturi, sunt date în Anexa 1. O exemplificare sub formă grafică a acestor coeficienţi pentru fiecare indicator şi pentru câteva folosinţe sau culturi va fi prezentată în cele ce urmează. 2a1. Indicatori de sol Solul este definit ca un corp natural de sine stătător, strat superficial al scoarţei terestre provenit din roci prin procese specifice, înzestrat cu însuşirea de fertilitate. Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a întreţine viaţa plantelor, punându-le la dispoziţie apa şi elementele nutritive necesare proceselor lor vitale Formarea solului prin transformarea rocilor de la suprafaţa uscatului terestru se realizează printro serie de procese specifice (procese de pedogeneză), de lungă durată, secole sau chiar mai mult. Principalele procese de pedogeneză sunt dezagregarea (sfărâmarea) şi alterarea (modificarea alcătuirii chimice) rocilor, acumularea în stratul superior a unor substanţe organice specifice provenite din transformarea prin humificare a resturilor vegetale, spălarea sau levigarea spre straturile din profunzime a unor componente şi acumularea unora dintre acestea la anumite adâncimi. Ca urmare a proceselor menţionate rezultă unele straturi caracteristice, bine diferenţiate, cu însuşiri proprii, aşa numitele orizonturi genetice. Ansamblul orizonturilor genetice constituie profilul de sol. Natura şi proprietăţile diferitelor orizonturi genetice şi a profilului de sol diferă mult de la o zonă geografică la alta sau chiar de la o parcelă de teren la 21
alta în funcţie de factorii pedogenetici (climă, rocă, relief, vegetaţie, timp, om) care afectează procesul de pedogeneză. Caracteristicile profilului de sol şi ale orizonturilor genetice care îl compun, precum şi factorii pedogenetici şi procesele de pedogeneză care au contribuit la formarea acestora, reprezintă principalele criterii pe baza cărora se identifică numeroasele clase, tipuri, subtipuri etc. de sol existente pe suprafaţa globului. Pe aceeaşi bază se atribuie diferitelor soluri denumiri corespunzătoare şi se realizează clasificarea acestora. Denumirile diferitelor soluri, clasificarea acestora şi însuşirile profilului de sol sunt esenţiale pentru elaborarea de către specialiştii pedologi a hărţilor de sol ale unui teritoriu dat. Ele dau totodată indicaţii generale privind calitatea solului, măsurile ameliorative necesare şi tehnologiile adecvate. Totuşi, aceste elemente nu se folosesc direct în lucrările de bonitare, în acest scop fiind necesară cunoaşterea concretă a principalelor însuşiri morfologice, fizice şi chimice ale solurilor identificate şi clasificate pe hartă. (1) Alcătuirea globală a materialului de sol Solul este un sistem eterogen, adică format din substanţe diferite, polifazic, adică format din toate cele trei faze (solidă, lichidă şi gazoasă) şi polidispers, adică faza solidă este alcătuită din particule de diferite dimensiuni. Condiţii medii cu totul generale de alcătuire a materialului de sol sunt cele în care, din volumul lui, jumătate este reprezentat de faza solidă şi câte un sfert de cea lichidă şi de cea gazoasă. Volumul neocupat de faza solidă, deci cel ocupat de faza lichidă şi de cea gazoasă împreună, constituie porii solului. Din faza solidă, o mică parte, cel mult o zecime, este materie organică (humus), iar restul, cea mai mare parte, materie minerală (minerale diverse, în cea mai mare parte silicatice). Materia minerală este alcătuită din particule de dimensiuni foarte variate, cu un diametru variind de la miimi de milimetru până la centimetri sau chiar decimetri. Conţinuturile de apă şi respectiv de aer sunt complementare, în sensul că suma lor este constantă într-un sol dat şi la un moment dat, creşterea volumului de apă conducând la scăderea celui de aer şi invers. Valorile medii indicate pentru proporţia celor trei faze sunt numai uneori întâlnite în practică, ele putând varia în solurile agricole între limite foarte largi, cele mai frecvente fiind 45 - 60% pentru materia minerală, 0 - 5% pentru materia organică, 10 - 30% pentru apă şi 5 - 40% pentru aer. Toate componentele solului sunt esenţiale pentru ca acesta să-şi îndeplinească diferitele lui funcţii, şi ca atare şi pentru estimarea stării de calitate (bonitării) solului. Faza solidă a solului constituie matricea în care se fixează sistemul radicular al plantelor, pune la dispoziţia acestora cele mai multe elemente nutritive, iar printr-o serie de proprietăţi ale sale asigură mediul în care se desfăşoară principalele procese din sol şi din sistemul sol - plantă. Faza lichidă este cea care asigură necesarul de apă al plantelor şi transportul către aceasta a substanţelor dizolvate, inclusiv a elementelor nutritive. Faza gazoasă contribuie la realizarea unui mediu corespunzător pentru viaţa microorganismelor şi rădăcinilor şi pentru unele procese chimice din sol. (2) Alcătuirea granulometrică (textura) solului Prezenţa în faza solidă a solului a materiei minerale alcătuită din particule de diferite dimensiuni, alcătuire care poate fi extrem de variată de la un sol la altul, este una din proprietăţile solului esenţială pentru funcţionarea acestuia şi pentru determinarea stării lui de calitate. Particulele elementare ale solului sunt acele particule minerale silicatice care nu pot fi divizate în particule mai mici decât prin sfărâmare sau prin tratamente chimice, nu prin simpla desfacere a 22
agregatelor. Particulele elementare de diferite dimensiuni sunt clasificate în fracţiuni granulometrice, fiecare dintre ele definită printr-un interval de diametre. Sistemul de fracţiuni granulometrice utilizat în România, bazat pe clasificarea internaţională din 1912, cuprinde următoarele fracţiuni principale: argilă praf nisip fin nisip grosier schelet (sau fragmente grosiere)
diametru sub 0.002 m diametru cuprins între 0.002 şi 0.02 mm diametru de 0.02 - 0.2 mm diametru de 0.2 - 2 mm diametru mai mare de 2 mm
Primele patru dintre aceste fracţiuni, cu diametrul mai mic de 2 mm, constituie materialul fin al solului. Cu foarte puţine excepţii, orice sol conţine, în proporţii variate, toate cele patru fracţiuni granulometrice de material fin. Cele mai multe soluri arabile din România nu conţin fragmente grosiere. Alcătuirea granulometrică a solului este dată de conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice, iar textura de conţinutul procentual al celor patru fracţiuni ale materialului fin. După proporţia diferitelor fracţiuni granulometrice ale materialului fin, solurile se împart în mai multe clase texturale. In sistemul utilizat în România se disting 6 clase texturale (subdivizate la rândul lor în 21 de subclase texturale), şi anume nisip, nisip lutos, lut nisipos, lut, lut argilos, argilă (aceasta din urmă subdivizată în metodologia de bonitare în argilă lutoasă şi argilă mediefină). În completarea acestor clase texturale se disting soluri carbonatice, roci fisurate, roci nefisurate şi materiale organice. Alcătuirea granulometrică şi textura sunt însuşiri practic permanente ale solului, care nu se modifică decât cel mult în urma unor procese pedogenetice de foarte lungă durată. Această caracteristică sunt adesea diferenţiate pe profilul de sol, modificându-se de la un orizont genetic la altul. Alcătuirea granulometrică şi textura reprezintă un criteriu important în clasificarea solurilor. Alcătuirea granulometrică şi textura sunt factori importanţi de care depind numeroase alte proprietăţi ale solului. Astfel, pe măsură ce creşte conţinutul de argilă şi scade cel de nisip, adică pe măsură, ce se trece de la textura nisipoasă spre cea argiloasă, se constată o creştere a capacităţii de reţinere a apei inaccesibile plantelor, a reţinerii elementelor nutritive şi a rezistenţei mecanice pe care solul o opune la pătrunderea rădăcinilor şi la executarea lucrărilor solului. Dimpotrivă, în acelaşi sens de modificare a texturii are loc o scădere a aeraţiei solului, a permeabilităţii (uşurinţei cu care apa circulă prin sol) şi adesea a temperaturii solului în unele perioade ale anului.
23
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
20
40
60
80
Argila (%)
Figura 2: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru textura solului în orizontul superior, pentru soluri afânate (o : grâu; - : cartof) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) In acord cu cele de mai sus, textura solului este un element important care influenţează starea de calitate a solului, şi ca urmare reprezintă unul din criteriile de bază în bonitarea cadastrală. Cele mai bune sunt solurile cu textură medie, lutoase, iar scăderea notei de bonitare este mai accentuată spre solurile cu textură grosieră, nisipoasă, şi mai redusă spre solurile cu textură fină, argiloasă. Influenţa texturii solului asupra stării de calitate a acestuia diferă în oarecare măsură de la o cultură la alta. Spre exemplu, grâul, porumbul, păşunile şi fâneţele cer soluri ceva mai grele şi suferă mai mult atunci când solul are textură grosieră, în timp ce cartoful şi unii pomi fructiferi, dimpotrivă, cer soluri ceva mai uşoare şi suferă mai mult atunci când solul are textură fină (Figura 2; Tabelele B1a - B1b în Anexa 1). Influenţa conţinutului de schelet se manifestă asupra stării de calitate a solului în sens negativ, întrucât ea determină o scădere a volumului de sol efectiv util, a volumului de sol care contribuie direct la reţinerea apei, elementelor nutritive etc. In metodologia de caracterizare a solurilor şi de bonitare cadastrală se foloseşte indicatorul numit volum edafic, care exprimă indirect volumul de sol util pe adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular: Volum edafic (%) =
∑ [(100 − Schelet ) * Ad. sol]
100
Prezenţa scheletului, deci scăderea semnificativă a volumului edafic, micşorează puternic nota de bonitare a solului respectiv, această scădere fiind întrucâtva diferită la diferite culturi, şi cu atât mai accentuată cu cât climatul respectiv este mai uscat (Figura 3; Tabelele B2a - B2b în Anexa 1).
24
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
20
40 60 Volum edafic (%)
80
100
Figura 3: Exemple de coeficienţi de bonitare (grâu) pentru volumul edafic util al solului (o : precipitaţii anuale < 600 mm; - : precipitaţii anuale > 600 mm) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Solurile agricole din România au predominant în orizontul superior textură mijlocie şi frecvent, mai ales pe terenurile arabile, textură fină. In adâncimea profilului de sol predomină solurile cu textură fină. Solurile scheletice şi cele organice ocupă suprafeţe foarte reduse, iar cele carbonatice practic lipsesc. (3) Starea de aşezare a solului Particulele solide ale solului pot fi aranjate într-o formă mai relaxată, mai afânată, sau dimpotrivă într-o stare mai strânsă, mai tasată. In funcţie de această stare de aşezare volumul părţii solide a solului este mai mic sau mai mare, şi, corespunzător, volumul pe care îl ocupă porii acestuia este mai mare sau mai mic. Pentru caracterizarea stării de aşezare a solului sunt necesare următoarele noţiuni: •
densitatea, notată cu D, este masa unei unităţi de volum al particulelor solide, fără porii solului, şi are de regulă valori specifice puţin variabile în diferite soluri (cu excepţia celor organice), cuprinse între 2,65 şi 2,70 g/cm3;
•
densitatea aparentă, notată cu DA, este masa unei unităţi de volum total al solului, adică de volum al fazei solide plus cel al porilor, şi are valori care variază în genere între 1,20 şi 1,60 g/cm3;
•
porozitatea totală, notată cu PT, este volumul porilor exprimat în procente din volumul total al solului respectiv, are valori care variază în genere între 45 şi 50% şi este calculată cu: PT (%) = 100 × (1 −
•
D ) DA
gradul de tasare, notat cu GT, este un indice complex care ia în considerare toţi indicii anterior definiţi, precum şi conţinutul de argilă care are un rol important în aprecierea stării de aşezare a solului: 25
GT (%) =
(45 + 0.163 × A) − PT * 100 (45 + 0.163 × A)
(unde A este conţinutul de argilă. %).
1.2 1 Coef. bonitare
0.8 0.6 0.4 0.2
-30
-20
0 -10 0 10 Grad de tasare (%)
20
30
Figura 4: Exemple de coeficienţi de bonitare (grâu) pentru gradul de tasare al solului în secţiunea de control (o : textură grosieră - mijlocie; - : textură fină) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) După valorile gradului de tasare solurile se apreciază astfel ca soluri afânate (porozitate extrem de mare ... mare), slab tasate (porozitate mijlocie), moderat tasate (porozitate mică) şi puternic tasate (porozitate foarte mică). Indicatorii enunţaţi anterior ai stării de aşezare a solului (cu excepţia densităţii) prezintă variabilitate accentuată atât de la un sol la altul şi de la un orizont la altul al aceluiaşi profil de sol, cât şi la acelaşi sol în diferite momente ale anului. Această variabilitate în timp se manifestă îndeosebi în stratul superior al solului, care este puternic afânat în urma executării lucrărilor de arătură şi în mai mică măsură în urma îngheţurilor de iarnă, se tasează în anumită măsură pe cale naturală în perioadele următoare celor în care el este afânat, şi se poate tasa puternic dacă se circulă cu unelte agricole sau cu mijloace de transport de mare greutate, mai ales în condiţii de sol umed. Orizonturile inferioare ale solului prezintă o stare de afânare mai puţin variabilă în timp, dar foarte variabili la diferite tipuri (subtipuri) de sol. Starea de aşezare a solului influenţează calitatea solului, îndeosebi în ceea ce priveşte însuşirile fizice ale acestuia. Astfel, pe măsură ce creşte starea de îndesare a solului (cresc valorile densităţii aparente şi ale gradului de tasare, scad valorile porozităţii totale) scade capacitatea solului de a reţine apă accesibilă plantelor, se înrăutăţesc condiţiile de aeraţie cu consecinţe nefavorabile privind procesele chimice şi biologice din sol, scade permeabilitatea pentru apă, creşte rezistenţa mecanică opusă pătrunderii în sol a sistemului radicular al plantelor. Întrucât, cum am arătat, starea de aşezare a stratului superior al solului variază simţitor în timp, şi ca atare nu constituie o caracteristică permanentă a unui sol dat, în lucrările de bonitare 26
cadastrală se ia în considerare numai cea a stratului inferior al solului. Coeficienţii respectivi de bonitare variază la diferitele culturi, precum şi în funcţie de textura solului, influenţa stării de aşezare fiind mai accentuată pe solurile cu textură grosieră şi mijlocie (Figura 4; Tabelele B3a B3b în Anexa 1). (5) Apa şi aerul solului Incă din definiţia solului şi a fertilităţii acestuia a reieşit că una din principalele lui funcţii, de care depinde în mare măsură creşterea plantelor, este aceea de a furniza acestora apă, inclusiv substanţe dizolvate în apă. Chiar dacă apa provine în ultimă instanţă din precipitaţiile atmosferice, nu direct din sol, fără capacitatea solului de a înmagazina această apă în zilele cu precipitaţii şi a pune rezervele astfel acumulate la dispoziţia plantelor în zilele fără precipitaţii creşterea acestora ar fi practic imposibilă. Umiditatea solului variază între limite largi de la sol la sol, dar mai ales la acelaşi sol de la o zi la alta: după ploi (sau după irigaţie) şi după topirea zăpezii umiditatea creşte, iar după aceasta ea scade, apa fiind evaporată sau consumată de plantele care cresc pe solul respectiv. Dacă aportul de apă este ridicat, depăşind capacitatea solului de a reţine durabil apă, pe soluri cu permeabilitate normală, excedentul din precipitaţii se infiltrează în adâncime, în apa freatică aflată la adâncime specifică diferitelor terenuri. Dacă această adâncime este redusă, apa freatică influenţează direct profilul de sol. Astfel, în perioadele secetoase, apa freatică la mică adâncime are efecte pozitive, putând constitui o sursă suplimentară de aprovizionare a plantelor (aport freatic). Dimpotrivă, la adâncime foarte mică se produce exces de umiditate de adâncime. Totodată, în perioadele ploioase, chiar în absenţa apei freatice, pe terenuri plane sau depresionare cu soluri foarte slab permeabile, excedentul de apă din precipitaţii se poate acumula temporar prin băltire la suprafaţa solului, producând exces de umiditate de suprafaţă. In condiţiile oricăreia dintre formele de exces de umiditate conţinutul de aer din sol se reduce sub limite admisibile, cu consecinţe negative adesea apreciabile asupra creşterii plantelor. Aeraţia deficitară conduce totodată la fenomene chimice specifice (reducerea oxizilor de fier şi mangan), manifestate morfologic prin culori albăstrui-verzui, adesea sub formă de pete amestecate cu pete ruginii dar uneori prezente în întregul volum de sol, şi prin acumularea unor concentraţii solide, dure, ale oxizilor respectivi. Aceste caracteristici morfologice ale solurilor cu exces de umiditate indică procese de gleizare în cazul orizonturilor din adâncimea profilului de sol aflate sub influenţa apei freatice situate la mică adâncime, şi respectiv procese de pseudogleizare în cazul orizonturilor situate la suprafaţă sau imediat sub suprafaţă aflate sub influenţa excesului de umiditate de suprafaţă. Gradul de gleizare şi respectiv gradul de pseudogleizare al unui sol se apreciază în funcţie de procentul din masa solului care prezintă culorile specifice acestor procese şi de adâncimea la care apare gleizarea, respectiv pseudogleizarea.
27
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
2
4
6
8
Grad de gleizare
Figura 5: Exemple de coeficienţi de bonitare (porumb) pentru gradul de gleizare a solului (o : nedesecat; - : desecat) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
2 4 Grad de pseudogleizare
6
Figura 6: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru gradul de pseudogleizare a solului (o : porumb; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) In ceea ce priveşte permeabilitatea solului, noţiune menţionată anterior, ea defineşte uşurinţa cu care apa poate circula în sol, fie pentru infiltrarea în adâncime a excedentului de precipitaţii, fie pentru ridicarea apei din stratul de apă freatică spre rădăcinile plantelor, fie pentru circulaţia apei în masa solului din părţile ceva mai umede spre cele mai uscate din apropierea rădăcinilor sau din apropierea suprafeţei solului. Indicele cantitativ al permeabilităţii este conductivitatea hidraulică a solului, exprimată de exemplu în mm/oră. Însuşirile solului legate de apa şi aerul acestuia nu se regăsesc ca atare în calculul notei de bonitare. Intr-adevăr, ele depinzând în mare măsură de textură şi de starea de aşezare, efectul lor asupra stării de calitate a solului este indirect exprimat de aceste însuşiri şi de coeficienţii de 28
bonitare corespunzători. De asemenea, modul în care aprovizionarea solului cu apă provenită din precipitaţii influenţează starea de calitate a terenului, ca şi prezenţa la adâncime redusă a apei freatice şi efectele în genere negative sau uneori pozitive ale acesteia, sunt incluse în calculul notei de bonitare prin indicatori care vor fi discutaţi ulterior în cadrul elementelor de climă şi parţial al celor de hidrologie-hidrogeologie. Influenţa excesului de umiditate freatic sau de suprafaţă asupra stării de calitate a solului se exprimă totodată prin gradul de gleizare, respectiv de pseudogleizare. Coeficienţii de bonitare (Figura 5 şi Tabelele B4a - B4b în Anexa 1 pentru procesele de gleizare; Figura 6 şi Tabelul B5 în Anexa 1 pentru cele de pseudogleizare) sunt diferenţiaţi pentru diferite culturi, iar cei referitori la gradul de gleizare a solului sunt de asemenea diferenţiaţi în funcţie de amenajările de desecare-drenaj existente pe terenurile analizate. (5) Humusul Materia organică a solului, humusul, rezultă din procese de transformare în sol, prin activitatea microorganismelor care îl populează, a resturilor organice, mai ales a resturilor plantelor care au crescut pe solul respectiv. Humusul conţine unele elemente nutritive necesare plantelor, în special azot, dar şi fosfor şi potasiu care, chiar dacă sunt folosite în cantitate foarte mică, joacă un rol esenţial în nutriţia plantelor. In acelaşi timp cu transformarea resturilor vegetale în humus, procesele microbiologice din sol conduc la descompunerea, mineralizarea, parţială a acestuia, eliberând elementele nutritive componente care devin astfel accesibile plantelor şi sunt preluate de acestea. Avem astfel de a face cu un circuit permanent al materiei: sol - plantă - resturi vegetale - humus - elemente nutritive - plantă - sol.
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
200
400
600
800
Rezerva de humus (t/ha)
Figura 7. Exemple de coeficenţi de bonitare (grâu) pentru rezerva de humus a solului pe adâncimea 0 - 50 cm (o : textură grosieră; - : textură mijlocie) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) In afară de rolul esenţial de rezervor şi sursă de elemente nutritive pentru plantă, humusul joacă un rol foarte important în determinarea stării de calitate a solului prin influenţa pozitivă pe care o are asupra stării de afânare a solului, asupra reţinerii apei, asupra permeabilităţii pentru apă a solului şi asupra altor însuşiri şi procese din sol. 29
Rezerva de humus a solului este adesea exprimată prin cantitatea acestuia, în t/ha, pe adâncimea de 50 cm. In calculul notei de bonitare rezerva de humus intervine prin coeficienţi proprii, diferenţiaţi pe culturi, dar şi în funcţie de textura solului (Figura 7; Tabelele B6a - B6b în Anexa 1). (6) Complexul adsorbtiv (de schimb) Particulele minerale fine, de dimensiunea argilei, ca şi particulele organice ale humusului, prezintă la suprafaţă sarcini electrice negative libere. Pentru compensarea lor, ele reţin pe această suprafaţă prin fenomene specifice de adsorbţie ioni cu sarcini pozitive, cationi, ai diferitelor elemente chimice, şi anume fie ai unor elemente bazice (calciu, magneziu, sodiu, potasiu), fie ai hidrogenului, care pot fi schimbaţi cu alţi cationi dintre cei arătaţi, aflaţi dizolvaţi în apa solului în diferite concentraţiii. Proporţia hidrogenului schimbabil se cuantifică prin gradul de saturaţie în baze, V: V (%) =
SB × 100 SB + H
Unii cationi schimbabili (potasiu şi alţii) adsorbiţi de complexul argilo-humic constitue o sursă importantă de elemente nutritive pentru plante. Proporţia normală redusă de sodiu (şi magneziu) schimbabil şi absenţa sau o proporţie relativ redusă de hidrogen schimbabil condiţionează însuşiri chimice favorabile ale solului. Creşterea peste anumite limite a proporţiei de hidrogen schimbabil determină reacţie acidă, nefavorabilă pentru creşterea plantelor. Dimpotrivă, creşterea conţinutului de sodiu schimbabil peste anumite limite în solurile alcalice conduce la reacţie alcalină, de asemenea defavorabilă creşterii plantelor, la scăderea adesea extremă a permeabilităţii solului pentru apă, la creşterea tasării solului şi la alte fenomene negative. In bonitarea cadastrală indicatorii diferitelor însuşiri ale schimbului cationic nu sunt folosiţi direct în calculul notelor de bonitare, unii dintre ei depinzând cum am arătat de alţi indicatori (conţinut de argilă şi de humus), iar alţii fiind folosiţi prin intermediul reacţiei sau caracterului alcalic al solului care vor fi discutate ulterior. (7) Reacţia solului Se înţelege prin reacţie concentraţia ionilor de hidrogen într-o soluţie (H+, ioni-gram / litru). Ea se măsoară în mod obişnuit prin valoarea pH, care este logaritmul cu semn schimbat al acestei concentraţii: pH = -log (H+) Valoarea pH = 7 este cea a unei soluţii neutre, valori mai mici indicând reacţie acidă iar valori mai mari reacţie alcalină. In sol, limitele de variaţie sunt de regulă între 4 şi 7 pentru solurile acide şi între 7 şi 10 pentru cele alcaline. Majoritatea plantelor de cultură se dezvoltă bine la valori pH între 5.8 şi 8.5. In solurile cu reacţie puternic acidă, valori pH sub 5.8, aceasta se corectează prin aplicare periodică de amendamente calcice, iar în solurile cu reacţie alcalină, cu pH peste 8..5 corecţia se realizează prin aplicare de amendamente gipsice. Valoarea pH (în stratul superior al solului) este unul dintre indicatorii folosiţi în calculul notei de bonitare. Coeficienţii respectivi de bonitare variază în funcţie de cultură, dar şi în funcţie de gradul de saturaţie al solului respectiv (Figura 8; Tabelele B7a - B7c în Anexa 1).
30
1.2
Coef.bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 2
4
6
8
10
12
pH
Figura 8: Exemple de coeficienţi de bonitare (grâu) pentru reacţia solului în orizontul superior (o : grad de saturaţie în baze < 55%; - : grad de saturaţie în baze > 55%) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) (8) Elementele nutritive pentru plante Plantele, ca orice organism viu, au nevoie pentru a creşte de hrană. Ea este constituită, în cazul plantelor, din diferite elemente chimice pe care ele le obţin, cu excepţia carbonului şi oxigenului, practic exclusiv din sol. Cele mai multe dintre aceste elemente nutritive sunt indispensabile pentru creşterea plantelor, chiar dacă adesea sunrt folosite în cantităţi extrem de mici. Elementele nutritive (nutrienţii) se găsesc în sol sub forma unor combinaţii chimice specifice, în mare parte insolubile şi ca atare nefolosibile direct de către plante, iar în parte solubile şi accesibile. Din punct de vedere practic, tehnologic, prezintă importanţă majoră trei macroelemente nutritive (macronutrienţi), anume azotul, fosforul şi potasiul. Acestora, în condiţiile agriculturii moderne intensive, cu producţii ridicate, li se adaugă uneori, în cazuri specifice, şi microelemente nutritive (micronutrienţi), precum zincul, borul, manganul, cuprul şi altele,. Solurile României au, practic toate, conţinuturi reduse de azot şi de fosfor, iar unele soluri (mai ales pentru anumite culturi) de asemenea de potasiu. Suplimentarea rezervei de elemente nutritive accesibile din sol se poate realiza parţial prin aplicarea gunoiului de grajd, folosit din cele mai vechi timpuri Agricultura modernă de mare productivitate şi eficienţă economică nu este însă posibilă fără folosirea de asemenea a îngrăşămintelor chimice produse industrial. Conţinutul în sol al formelor accesibile plantelor din cele trei elemente chimice majore diferă sensibil de la un sol la altul, chiar în aceeaşi parcelă de cultură. El diferă de asemenea de la an la altul, în funcţie de consumul (recolta obţinută în anul precedent), de cantităţile de îngrăşăminte organice şi/sau chimice aplicate anterior şi în parte şi de unele condiţii climatice. Cerinţele de fertilizare diferă de asemenea de la o cultură la alta. Ca urmare a celor de mai sus, aplicarea corectă a îngrăşămintelor pentru a obţine recolte eficiente economic şi pentru a evita totodată acumularea de conţinuturi excesive, toxice, poluante, trebuie să se bazeze pe analize specifice de sol şi de plantă efectuate în cadrul unor studii agrochimice care se cer repetate odată la 2 - 5 ani. 31
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
20
40
60
CaCO3 (%)
Figura 9: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru conţinutul de carbonat de calciu al solului în orizontul cu conţinut maxim din secţiunea de control (o : grâu; - : măr) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) In acord cu cele mai sus, conţinuturile solului de elemente nutritive accesibile plantelor nu intervin direct în calculul notelor de bonitare datorită marii lor variabilităţi în timp, precum şi datorită faptului că deficienţele respective pot fi de cele mai multe ori operativ remediate prin tehnologii curente de cultură. Unele efecte extreme, de mai lungă durată, ale conţinuturilor reduse sau toxice de elemente nutritive asupra stării de calitate a solului se regăsesc indirect în metodologia de bonitare prin indicatorii referitori la conţinutul de humus, reacţia solului, gradul de poluare şi alţii. (9) Conţinutul de carbonat de calciu Numeroase soluri, formate pe roci conţinând carbonat de calciu sau minerale care în procesul de alterare şi formare a solului se transformă parţial în carbonat de calciu, conţin acest mineral în proporţie adesea până la 10 - 15%, uneori chiar mai mult. Prezenţa carbonatului de calciu conduce la saturarea complexului adsorbtiv cu cationici bazici, îndeosebi cu cationi de calciu, şi la reacţie neutră sau slab alcalină a solului, favorabilă creşterii majorităţii plantelor. Conţinuturi foarte ridicate de carbonat de calciu sunt însă defavorabile creşterii unor plante, îndeosebi pomilor fructiferi şi viţei de vie. Coeficienţii de bonitare pentru conţinutul de carbonat de calciu sunt exemplificaţi în Figura 9 şi în Tabelul B8 din Anexa 1. (10) Salinizarea şi alcalizarea Majoritatea solurilor prezintă cantităţi nesemnificative de săruri solubile (cloruri, sulfaţi etc), sub 80 - 100 mg la 100 g sol. Unele soluri, formate în climate uscate pe roci saline sau în condiţii de apă freatică salină aflată la mică adâncime (soluri salinizate, iar în cazul unor conţinuturi foarte ridicate solonceacuri) depăşesc însă această cantitate, cel puţin în unele orizonturi din profilul de sol. De asemenea, cum am arătat anterior, majoritatea solurilor au conţinut redus de sodiu schimbabil în complexul adsorbtiv, de regulă 2 - 3% şi în orice caz sub 12 - 15%. Si în acest caz însă, unele soluri (soluri alcalice, iar în cazuri de conţinuturi foarte ridicate soloneţuri) depăşesc această proporţie în unele orizonturi. Gradul de salinizare şi respectiv gradul de alcalizare a 32
solului se apreciază în funcţie de conţinutul de săruri solubile, respectiv procentul de sodiu schimbabil, şi de adâncimea la care apare acest conţinut.
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
1 2 3 4 5 Grad de salinizare/alcalizare (de la 0 absent la 6 - foarte puternic)
Figura 10: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru gradul de salinizare şi/sau alcalizare a solului (o : grâu; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Prezenţa sărurilor solubile şi/sau a sodiului schimbabil este extrem de nefavorabilă pentru alte proprietăţi ale solului (reacţie, capacitate de apă accesibilă plantelor, permeabilitate) şi pentru creşterea plantelor (pătrunderea sistemului radicular, accesibilitatea apei şi elementelor nutritive). In lucrările de bonitare a solului se foloseşte un singur coeficient atât pentru salinizare cât şi pentru alcalizare, considerându-se acela dintre aceşti doi indicatori care indică un grad mai accentuat al procesului în solul respectiv. Coeficienţii diferă în funcţie de folosinţa terenului şi de cultură (Figura 10; Tabelul B9 în Anexa 1). (11) Poluarea chimică a solului Odată cu dezvoltarea intensivă a industriei, mineritului, transporturilor, urbanismului, şi chiar a agriculturii, se produc efecte negative asupra mediului înconjurător, inclusiv asupra solului, prin acumularea unor substanţe chimice dăunătoare. Astfel de substanţe poluante sunt diferite metale grele, fluoruri, hidrocarburi, produce acidifiante, reziduuri petroliere, deşeuri radioactive, azotaţi şi alte substanţe provenite uneori din aplicarea excesivă a îngrăşămintelor, reziduuri de pesticide. Uneori se consideră de asemenea ca poluanţi deşeuri, reziduuri şi depozite provenite din excavaţii, cariere, minerit de suprafaţă, prelucrarea minereurilor, cenuşi, exploataţii zootehnice, gunoaie menajere.
33
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
2
4
6
Grad de poluare (de la 0 - nepoluat pana la 5 excesiv poluat)
Figura 11: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru gradul de poluare a solului (o : porumb; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) La concentraţii reduse sau moderate creşterea plantelor pe terenurile afectate este posibilă, dar recoltele sunt afectate, în timp ce la concentraţii ridicate acestea practic dispar. In studiile pedologice se disting 5 grad de poluare, apreciate în funcţie de procentul estimat de reducere a producţiei agricole. Cuantificarea efectelor poluării se realizează în metodologia de bonitare cadastrală prin folosire unui coeficient de bonitare specific (Figura 11; Tabelul B10 în Anexa 1). 2a2. Indicatori de climă Clima se defineşte drept ansamblul de stări ale atmosferei terestre, deasupra unei regiuni date, în succesiunea lor normală. Ştiinţa care studiază condiţiile climatice este climatologia. Clima unei regiuni se caracterizează printr-o serie de indicatori, dintre care radiaţia solară, temperatura, precipitaţiile, evapotranspiraţia, presiunea atmosferică, umiditatea aerului, vântul şi altele. Dintre aceştia, sunt folosiţi direct în calculul notelor de bonitare temperatura şi precipitaţiile (ambele corectate pentru condiţii de pantă). Clima în general, fiecare dintre indicatorii acesteia în particular, are un rol esenţial în viaţa plantelor, diferitelor zone climatice fiindu-i adaptate anumite categorii de plante, iar în cazuri extreme (temperaturi permanent sub 00C sau lipsă practic totală de precipitaţii), creşterea oricărei plante devenind imposibilă. Astfel de zone climatice extreme nu există însă în România. Temperatura este un rezultat al bilanţului radiaţiei emise de soare, ajunse pe pământ şi reflectate de acesta. Temperatura variază în cursul anului de la o zi la alta, iar în cursul zilei de la o oră la alta, variaţia de la un an la altul fiind relativ scăzută. In climatologie se înregistrează în principal temperatura aerului. Temperatura solului variază în acelaşi sens cu cea a aerului, dar modificările de la o zi la alta sau de la o oră la alta au loc cu o mică întârziere şi sunt în anumită măsură atenuate. Această atenuare este cu atât mai accentuată cu cât ne referim la straturi mai adânci ale solului, astfel încât la o adâncime de câţiva metri temperatura practic nu prezintă variaţii, ci este întotdeauna egală cu temperatura medie anuală a aerului pe terenul respectiv. Temperatura este în oarecare măsură influenţată pe terenurile în pantă de înclinarea şi de expoziţia (direcţia faţă de 34
punctele cardinale) acesteia: temperatura medie anuală poate creşte pe pantele sudice cu 1 - 20C faţă de terenurile plane din regiunea respectivă, şi poate scădea pe pantele nordice de asemenea cu 1 - 20C.
1.2 1 Coef. bonitare
0.8 0.6 0.4 0.2 0 -5
0 5 10 Tem p. m edie anuala (0C)
15
Figura 12: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru temperatura medie anuală corectată (o : grâu; - : porumb; • viţă de vie, struguri pentru vin; ∗ : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Temperatura intervine în viaţa plantelor prin faptul că permite, sau nu permite, desfăşurarea tuturor proceselor biologice. In condiţiile unei zone termice date, unde cresc plante specific adaptate, temperatura unui anumit an poate interveni prin influenţarea datei semănatului, sau prin efecte negative ale unor temperaturi extrem de reci sau extrem de calde în unele perioade. Regimul termic nu poate fi corectat în vederea promovării producţiei agricole, cu excepţia unor cazuri speciale, respectiv al construcţiei de sere sau solarii. Precipitaţiile atmosferice sunt rezultatul condensării în straturile mai înalte ale atmosferei a vaporilor de apă, picăturile de ploaie sau fulgii de zăpadă astfel rezultaţi ajungând la suprafaţa solului. Precipitaţiile au loc ca fenomene izolate, cu durată obişnuită de ore sau chiar de minute, variaţia în cursul anului având o regularitate redusă. Ca atare, există în multe zone climatice destul de numeroşi ani sau anotimpuri cu deficit de precipitaţii faţă de normala regiunii respective, adică ani secetoşi, iar în unele zone climatice ani sau anotimpuri cu excedent de precipitaţii faţă de normala regiunii respective, în care se pot petrece băltiri sau inundaţii. Apa provenită din precipitaţii se infiltrează de regulă în sol, unde este stocată, rezervele astfel formate putând fi puse la dispoziţia plantelor în zilele lipsite de precipitaţii. Cantitatea de precipitaţii care ajunge astfel la dispoziţia plantelor este, ca şi temperatura, modificată pe terenurile în pantă, cu deosebire când solul este puţin permeabil, totalul anual al precipitaţiilor putându-se reduce în condiţiile zonei agricole a României cu până la 100 mm.
35
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
200
400
600
800
1000
Precipita\ii anuale (m m )
Figura 13: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru precipitaţiile anuale corectate, pentru temperaturi anuale de 801 ... 100C (o : grâu; - : porumb; ∗ : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Apa rezultată din precipitaţii este principala sursă de apă a plantelor, care o folosesc pentru procesele lor vitale: transportul elementelor nutritive din soluţia de sol şi în ţesuturile vegetale, formarea materiei organice a plantei, transpiraţie etc. O umiditate suficientă a solului este o condiţie pentru germinaţia seminţelor semănate, iar o umiditate moderată a solului este cea care corespunde condiţiilor de execuţie optimă a lucrărilor mecanice. Regimul precipitaţiilor în regiunile unde acestea sunt reduse sau unde frecvenţa anilor secetoşi este ridicată poate fi corectat prin irigaţie, în timp ce efectele excesului de apă din unele zone sau din unii ani poate fi diminuat prin lucrări de desecare şi drenaj. In cadastrul agricol calitativ, pentru bonitarea terenurilor se utilizează coeficienţi referitori la cei doi indicatori climatici menţionaţi anterior: temperatura media anuală şi precipitaţiile anuale, fiecare corectată în funcţie de înclinarea pantei. Ambii coeficienţi de bonitare diferă desigur în funcţie de plantă, iar cel privind precipitaţiile este de asemenea diferenţiat în funcţie de temperatura zonei climatice respective (Figurile 12 şi 13; Tabelele B11 şi B12a - B12c în Anexa 1).
2a3. Indicatori de relief Relieful este totalitatea formelor suprafeţei terestre dintr-o regiune dată, iar geomorfologia este disciplina ştiinţifică care studiază relieful. Sunt considerate forme de megarelief continentele şi oceanele, forme de macrorelief munţii, dealurile, câmpiile, luncile etc., forme de mezorelief văile şi colinele, forme de microrelief dunele, crovurile, grindurile şi ravenele.
36
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
20
40
60
80
100
Panta (%)
Figura 14: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru panta terenului (o : grâu; - : porumb; păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
∗:
Relieful influenţează starea de calitate a terenului, deci nota de bonitare a acestuia, în special prin faptul că o parte din apa de precipitaţii căzute pe forme de relief accidentate se scurge la suprafaţa terenului în pantă, reducând astfel cantitatea de apă care poate fi pusă la dispoziţia plantelor. Totodată, apa de scurgere poate frecvent antrena cu ea particule solide de sol, producând fenomenul de eroziune a solului. Eroziunea are efecte deosebit de grave asupra stării de fertilitate a solului, deoarece ea antrenează orizonturile superioare ale solului, cele mai bogate în humus şi elemente nutritive, şi poate scoate la suprafaţă orizonturi din adâncimea profilului, mult mai puţin fertile, sau chiar straturi de rocă total nefertile. Panta terenului şi expoziţia acestuia spre unul sau altul dintre punctele cardinale influenţează într-o anumită măsură cantitatea de lumină solară şi temperatura, ambele cu posibile efecte asupra creşterii anumitor culturi. Relieful în pantă afectează totodată negativ eficienţa economică a agriculturii prin faptul că executarea lucrărilor agricole este sensibil îngreunată. In acelaşi timp, pe terenurile joase, pe lunci sau în crovuri, se poate produce o acumulare a unei cantităţi suplimentare de apă din precipitaţii care în climate aride poate avea efecte pozitive, iar în climate umede poate produce exces de umiditate şi băltiri cu efecte negative. In calculul notelor de bonitare relieful intervine prin înclinarea pantei, adesea numită simplu pantă. Acest indicator se exprimă fie prin raportul dintre cateta verticală şi cea orizontală ale unui triunghi imaginar având ca ipotenuză suprafaţa terenului, exprimat în procente, fie prin unghiul format de suprafaţa terenului cu orizontala (exprimat în 0). Coeficienţii de bonitare respectivi diferă în funcţie de cultură (figura 14; Tabelul B13 în Anexa 1). Efectele negative ale eroziunii produse pe terenurile în pantă nu sunt direct incluse în calculul notei de bonitare, ci indirect prin coeficienţii referitori la rezerva de humus şi la alte caracteristici ale solului.
37
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
1
2
3
Alunecari (o - absente; 1 - stabilizate; 2 sem istabilizate; 3 - active)
Figura 15: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru alunecările de teren (o : grâu; - : viţă de vie, struguri pentru vin) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Un proces de degradare a terenului specific terenurilor în pantă, în anumite condiţii de litologie şi climă, îl reprezintă alunecările de teren, adică mişcarea spre josul pantei a unei mase de sol şi rocă subiacentă în condiţii de umiditate excesivă. Prezenţa sau riscul alunecărilor se exprimă printr-un coeficient propriu de bonitare, diferenţiat pe culturi (figura 15; Tabelul B14 în Anexa 1). 2a4. Indicatori de hidrologie şi hidrogeologie Hidrologia este disciplina ştiinţifică care se ocupă cu studiul apelor, iar hidrogeologia cea care studiază apele subterane dintr-o regiune dată. Un element în care hidrologia intervine în probleme de interes pentru agricultură îl constituie inundaţiile care pot afecta terenurile agricole şi producţia diferitelor culturi din luncile multor râuri, atunci când aceste terenuri nu sunt protejate prin îndiguire. Apele subterane care constituie obiectul studiilor hidrogeologice de interes pentru agricultură sunt apele freatice de mică adâncime, uneori numite ape pedofreatice, înţelegând prin aceasta orice strat din profilul de sol sau din subsolul situat imediat sub profilul de sol care este complet saturat cu apă. Apa se acumulează aici datorită prezenţei dedesubt a unui strat impermeabil care nu permite pătrunderea spre adâncime a excesului de apă din precipitaţii. Prezenţa apei freatice la mică adâncime poate avea efecte negative specifice asupra formării solului, conducând adesea la exces de umiditate şi la procese de gleizare, iar în unele condiţii la procese de salinizare. Aceste elemente conduc la necesitatea introducerii amenajărilor de desecare prin canale deschise sau prin modelarea terenului şi/sau drenaj închis prin introducerea în sol a unor tuburi de ceramică sau de materiale plastice.
38
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
0.2 0.4 0.6 0.8 Frecventa inundatiilor (ani)
1
Figura 16: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru inundabilitatea prin revărsare (o : grâu; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0
2
4
6
8
10
12
14
16
Adancime apa freatica (m)
Figura 17: Exemple de coeficienţi de bonitare (teren nedrenat, textură mijlocie - fină) pentru adâncimea apei freatice (o : grâu, precipitaţii anuale < 600 mm; : grâu, precipitaţii anuale > 600 mm; - : păşune, precipitaţii anuale < 600 mm; + : păşune, precipitaţii anuale > 600 mm) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Excesul de umiditate dăunător culturilor agricole poate apărea, de obicei având caracter temporar, la suprafaţa solului, sub formă de băltire sau cel puţin de saturare cu apă a stratului superior al solului. Aceasta se petrece pe soluri cu orizonturi foarte slab permeabile în adâncimea profilului de sol, pe terenuri plane de pe care excedentul de precipitaţii nu se poate scurge şi mai ales pe terenuri slab depresionare, şi desigur în zone bogate în precipitaţii sau în ani sau anotimpuri cu cantităţi ridicate de precipitaţii. 39
In acelaşi timp, prezenţa la adâncime moderată a apei freatice poate avea efecte pozitive, contribuind în zonele cu precipitaţii reduse la aprovizionarea plantelor cu apă prin aport freatic.
1.2
Coef. bonitare
1 0.8 0.6 0.4 0.2 0 0 2 4 6 8 Clasa exces de umidatate de suprafata (de la 0 - absent pana la 7 - excesiv)
Figura 18: Exemple de coeficienţi de bonitare pentru excesul de umiditate de suprafaţă (o : porumb; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) In lucrările de bonitare cadastrală se folosesc coeficienţi de bonitare pentru cele trei elemente discutate anterior: riscul inundaţiilor (Figura 16; Tabelul B15 în Anexa 1), adâncimea apei freatice (Figura 17; Tabelele B16a - B16h în Anexa 1) şi excesul de apă de suprafaţă (Figura 18; Tabelul B17 în Anexa 1). In toate cazurile coeficienţii sunt diferenţiaţi pentru diferite culturi, iar în cazul adâncimii apei freatice ei sunt de asemenea diferenţiaţi în funcţie de existenţa unor amenajări pentru desecare-drenaj, de condiţiile climatice şi de textura solului.
40
2b. Bonitarea potenţată a terenurilor agricole Ameliorarea însuşirilor solului (şi terenului) nefavorabile pentru producţia agricolă este una din problemele esenţiale ale agriculturii, cu implicaţii specifice în metodologia de bonitare cadastrală. Se disting pe de o parte lucrările (amenajările) de îmbunătăţiri funciare (hidroameliorative), iar pe de alta lucrările agro-pedoameliorative. In prima categorie se includ lucrările inginereşti antierozionale sau de conservare a solului, îndiguirea, desecarea, drenajul, irigaţia. Aceste lucrări au efecte de durată şi necesită investiţii ridicate care urmează a se recupera în câteva zeci de ani, au în mare parte caracter de lucrări de construcţie necesitând a fi efectuate pe bază de proiecte de specialitate, iar execuţia lor revine unor întreprinderi de asemenea de specialitate. Cea de a doua categorie (afânarea adâncă, ameliorarea solurilor sărăturate, amendarea gipsică sau calcică, fertilizarea ameliorativă, combaterea poluării solului), lucrări cu efecte de durată relativ scurtă (de regulă 4 - 8 ani), cu costuri relativ reduse care se finanţează din cheltuielile curente ale exploataţiei agricole şi se recuperează pe deplin în perioada arătată. Ele nu necesită proiecte de specialitate şi se execută de regulă direct de producătorii agricoli. Unele lucrări agropedoameliorative specifice (nivelare sau modelare, rigole, arături pe direcţii specifice, culturi tolerante sau protectoare etc.) se practică pe terenurile cu exces de umiditate de suprafaţă sau salinizate şi pe cele supuse eroziunii, în completarea lucrărilor hidroameliorative respective. Lucrările agro-pedoameliorative au un caracter intermediar între lucrările de investiţie şi cele curente agrotehnice. Lucrările menţionate conduc la creşterea capacităţii de producţie a terenurilor pe care se aplică. Ca urmare, pe astfel de terenuri este necesară majorarea notelor de bonitare naturală. Această majorare se realizează prin aplicarea unor coeficienţi de potenţare supraunitari, diferenţiaţi atât în funcţie de clasele de valori ale indicatorilor care definesc limitările respective, cât şi pe folosinţe şi culturi. Sunt luate în considerare, principial, în total, 12 astfel de lucrări ameliorative, arătate în Tabelul 2. Efectul celor mai multe dintre lucrările ameliorative menţionate se manifestă direct asupra însuşirilor solului, adică asupra unor indicatori folosiţi ei înşişi în lucrările de bonitare naturală. Ca urmare, în cazul actualizării periodice a lucrărilor de bonitare folosirea coeficienţilor de potenţare respectivi nu mai este necesară pentru stabilirea stării de calitate momentană a terenului respectiv. Ea rămâne utilă numai pentru prognoza unor eventuale lucrări viitoare de ameliorare, şi ca atare este de interes la întocmirea proiectelor de îmbunătăţiri funciare sau a celor de organizarea teritoriului. De interes direct pentru bonitarea cadastrală şi pentru estimarea valorii de referinţă a terenurilor agricole, chiar în cazul existenţei unor studii pedologice recente, ar rămâne dintre aceşti coeficienţi de potenţare numai cei referitori la lucrările ale căror efecte nu se materializează direct prin modificarea însuşirilor solului, şi anume la lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului şi la cele de irigaţie. În metodologia în curs de finalizare la ANCPI, luând în considerare şi necesitatea simplificării lucrărilor de evaluare, se are de asemenea în vedere, cum se va arăta ulterior, renunţarea şi la aceşti doi indicatori de potenţare şi înlocuirea lor cu un procedeu de majorare a producţiei prognozate pentru punctul de bonitare. În acest caz, nota de bonitare a solului/terenului este aceeaşi cu nota de bonitare naturală: 41
NBst = NBn Acolo unde se aplică metodologia de bonitare potenţată, nota de bonitare a solului/terenului rezultă din: NBst = NBn × (P1 × P2 × ... P12) cu menţiunea că, desigur, se iau în considerare numai coeficienţii de potenţare referitori la lucrări ameliorative efectiv realizate pe terenul respectiv şi aflate în exploatare. În acord cu cele de mai sus, în Metodologia în curs de finalizare la ANCPI, luând în considerare şi necesitatea simplificării lucrărilor de evaluare, se are de asemenea în vedere, cum se va arăta ulterior, renunţarea şi la aceşti 2 indicatori de potenţare şi înlocuirea lor cu un procedeu de majorare a producţiilor prognozate pentru un punct de bonitare naturală. 2b1. Lucrările de îmbunătăţiri funciare Amenajare antierozională a terenurilor în pantă constituie o primă categorie extrem de însemnată de lucrări de îmbunătăţiri funciare. Degradarea solului pe terenurile în pantă datorită scurgerii apei la suprafaţa terenului, antrenarea cu această apă a particulelor de sol, a îngrăşămintelor şi a reziduurilor de pesticide aplicate este un proces cu largă extindere şi cu consecinţe negative adesea extrem de grave, în timp, asupra stării de fertilitate a solului şi asupra stării de calitate a terenurilor respective, ca şi a drumurilor şi apelor din aval. Lucrările inginereşti de prevenire şi combatere a eroziunii solului se referă la amenajarea de terase, în special pentru plantaţii de vii şi pomi pe pante cu înclinare mare, la fixarea ravenelor, adică a formelor de eroziune de adâncime şi la prevenirea alunecărilor de teren. De importanţă deosebită în prevenirea şi combaterea eroziunii, în primul rând a eroziunii de suprafaţă, este aplicarea, în completarea lucrărilor inginereşti, a unor lucrări agropedoameliorative şi a unor tehnici agricole specifice. Esenţial este ca lucrările solului şi semănatul să se execute întotdeauna de-a lungul curbelor de nivel, deci perpendicular pe direcţia pantei, deoarece în acest mod denivelările produse la arătură sau praşilă şi rândurile de plante ele însele diminuează intensitatea scurgerii apei pe pantă şi a eroziunii. Lucrarea solului de-a lungul curbelor de nivel adesea ea nu este suficientă pentru prevenirea şi combaterea în bune condiţii a eroziunii, fiind necesar a fi însoţită de sistemul culturilor în fâşii, fâşii care să fie cultivate alternativ cu plante oferind rezistenţă diferită la eroziune şi având perioade de vegetaţie în anumită măsură diferită. In zonele cu climate umede, între două astfel de fâşii se pot instala benzi înierbate care să constituie un obstacol suplimentar pentru scurgeri şi eroziune. Coeficienţii de potenţare a notelor de bonitare pentru lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului sunt în funcţie de panta terenului şi, desigur, de folosinţă şi de cultură, în mod complementar folosindu-se unde este cazul şi coeficienţi specifici privind lucrările de combatere a alunecărilor (Figurile 19 şi 20, în Tabelele P1a - P1b în Anexa 2). In ceea ce priveşte lucrările de terasare, potenţarea notelor de bonitare se face conform coeficienţilor, de asemenea diferenţiaţi în funcţie de panta terenului, exemplificaţi în Figura 21 şi prezentaţi integral în Tabelul P2 din Anexa 2. Tabelul 2: Factorii de teren utilizaţi în calculul notelor de bonitare potenţată (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) 42
Măsură ameliorativă
Indicatori de bonitare potenţată Factor principal Factori ajutători
Tabel Anexa 2
Combaterea eroziunii
Panta terenului Alunecări de teren Panta terenului Inundabilitate Exces de umiditate de suprafaţă
-
P1a - P1b
Grad pseudogleizare Precipitaţii anuale corectate Temperatură medie anuală corectată Grad de gleizare Precipitaţii anuale corectate Textură în secţiunea de control Textură în orizontul superior Adâncime apă freatică Temperatură medie anuală corectată -
P2 P3 P4a - 4e
-
P8
Grad de saturaţie în baze Grad de saturaţie în baze Textură în orizontul superior -
P9 P10 P11a - 11 b
Terasare Îndiguire Desecare
Drenaj
Adâncime apă freatică
Irigaţie
Precipitaţii anuale corectate
Afânare adâncă
Porozitate totală (grad de tasare) în secţiunea de control Grad de salinizare / alcalizare Reacţie Reacţie Rezervă de humus
Combaterea salinizării / alcalizării Amendare gipsică Amendare calcică Fertilizare ameliorativă Combaterea poluării
Grad de poluare
P5a - 5e
P6a - 6d
P7
P12
43
6
Coef. potentare
5 4 3 2 1 0 0
20
40
60
80
100
Panta terenului (%)
Figura 19: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de combatere a eroziunii solului (o : grâu; - : porumb; ∗ : păşuni) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
1.4
Coef. potentare
1.3 1.2 1.1 1 0.9 0.8 0
1
2
3
Alunecari (0 - absente; 1 - stabilizate; 2 sem i-stabilizate; 3 - active)
Figura 20: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de combatere a alunecărilor de teren (o : grâu; - : viţă de vie) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Îndiguirea este o lucrare de îmbunătăţiri funciare şi de regularizare a cursurilor de apă care constă în construirea unor diguri paralele cu un astfel de curs, având rolul de a preveni inundarea terenurilor învecinate. Terenurile inundabile, de obicei folosite doar extensiv în agricultură înainte de îndiguire, devin de regulă prin îndiguire terenuri foarte productive. Coeficienţii de potenţare respectivi sunt prezentaţi în Figura 22 şi în Tabelul P3 din Anexa 2 şi ei sunt stabiliţi în funcţie de frecvenţa inundaţiilor pe terenul respectiv.
44
7 6 Coef. potentare
5 4 3 2 1 0 0
20
40
60
80
100
Panta (%)
Figura 21: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de terasare (o : grâu; - : porumb; + : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
2
Coef. potentare
1.8 1.6 1.4 1.2 1 0
0.2
0.4
0.6
0.8
1
Frecventa inundatiilor (ani)
Figura 22: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de îndiguire (o : grâu; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Pe terenurile afectate de exces de umiditate se execută iniţial, în cele mai multe cazuri, lucrări de desecare, constând dintr-o reţea de canale pentru evacuarea apei pe care o deversează într-un curs de apă fie direct, gravitaţional, fie cu ajutorul unor staţii de pompare. In continuarea acestora se execută un ansamblu de alte lucrări, diferenţiate în funcţie de categoria de exces de umiditate şi de unele caracteristici specifice ale solului şi terenului.
45
14
Coef. potentare
12 10 8 6 4 2 0 0
2
4
6
8
Clase exces de um iditate de suprafata (de la 0 - absent pana la 7 - excesiv)
Figura 23: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de desecare pentru temperatură medie anuală de 8 - 100C (o : porumb, precipitaţii anuale 400 - 500 mm; - : porumb, precipitaţii anuale 700 - 800 mm; * : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Astfel, excesul de umiditate poate fi datorat acumulării apei la suprafaţa solului sau în straturile superioare ale acestuia, în acest caz având de a face cu exces de umiditate de suprafaţă, de obicei temporară. Canalele de desecare au aici frecvent o amplasare neregulată, adaptată microreliefului, urmărind deci pe cât posibil micile denivelări naturale ale terenului. Scurgerea apei de pe teren spre canalele de desecare se asigură prin lucrări agro-pedoameliorative specifice de nivelare, creându-se o uşoară pantă pe o direcţie către aceste canale, evitându-se orice denivelare care ar împiedica scurgerea. In zonele cu exces puternic de umiditate de suprafaţă, scurgerea apei către reţeaua de canale poate fi favorizată prin trasarea la începutul sezonului de vegetaţie a unei reţele de rigole de mică adâncime, temporare, iar în cazuri extreme prin crearea în timp, cu ajutorul unor arături repetate executate în aceeaşi direcţie, a unor fâşii de teren înălţat, aşa numitele coame, separate prin mici rigole de scurgere. De asemenea, pe astfel de terenuri reţeaua de canale de desecare se poate completa cu instalare de drenuri închise completate cu lucrări periodice, repetate periodic, de afânare adâncă sau de drenaj cârtiţă. Potenţarea notelor de bonitare datorită ansamblului lucrărilor de desecare menţionate, cu caracter atât hidroameliorativ cât şi agro-pedoameliorativ, se realizează pe baza coeficienţilor din Figura 23 şi Tabelele P4a - P4e din Anexa 2, fiind diferenţiaţi în funcţie de intensitatea excesului de umiditate, gradul de pseudogleizare a solului şi temperatura zonei respective. Pe de altă parte, pe terenurile pe care excesul de umiditate este datorat nivelului ridicat al apei freatice reţeaua de canale poate avea o amplasare regulată, canalele fiind paralele şi echidistante, de obicei la distanţe de câteva sute de metri şi cu lungime de 1 - 1.5 km. In unele cazuri astfel de canale sunt suficiente pentru a crea condiţii bune de practicare a agriculturii. Pe terenuri cu apa freatică permanent situată la foarte mică adâncime reţeaua de canale de desecare se cere completată cu lucrări de drenaj închis, respectiv cu reţele de obicei paralele de tuburi de ceramică sau de material plastic introduse în sol prin care excesul de apă se scurge spre canalele de desecare. 46
10 9
Coef. potentare
8 7 6 5 4 3 2 1 0 0
5
10
15
Adancim e apa freatica (m )
Figura 24: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de drenaj de adâncime in condiţii de textură mijlocie - fină a solului şi de gleizare mijlocie (o : grâu, precipitaţii anuale < 600 mm; : grâu, precipitaţii anuale > 600 mm; + : păşune, precipitaţii anuale < 600 mm; • : păşune, precipitaţii anuale > 600 mm) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Coeficienţii de bonitare referitori la lucrările de drenaj sunt cei din Figura 24 şi din Tabelele P5a P5e (Anexa 2), Aceşti coeficienţi au la bază adâncimea apei freatice pe terenul respectiv, diferenţiată în funcţie de cantitatea de precipitaţii specifică zonei respective şi de textura solului, şi corectată în funcţie de gradul de gleizare a solului. Irigaţia este o lucrare de îmbunătăţiri funciare care urmăreşte introducerea în sol, îndeosebi în perioada de vegetaţie a culturilor respective, a unor cantităţi de apă sporite faţă de cele aduse prin precipitaţiile naturale specifice zonei respective. Irigaţia este obligatorie în climate deşertice sau aride, fără precipitaţii sau cu precipitaţii care nu permit creşterea plantelor de cultură, şi are caracter complementar în climate semiaride sau subumede în care precipitaţiile permit creşterea plantelor de cultură, dar nu conduc la recolte mari cu eficienţă economică ridicată. In România predomină condiţiile în care irigaţia are caracter complementar, singura zonă în care aceasta este obligatorie fiind cea a solurilor nisipoase de origine eoliană care ocupă suprafeţe relativ restrânse în sudul Olteniei şi în câteva alte regiuni. Valorile coeficienţilor de potenţare pentru irigaţie se exemplifică pentru câteva culturi în Figura 25 şi în Tabelul P6a din Anexa 2 şi sunt diferenţiaţi în funcţie de cantitatea de precipitaţii a zonei respective. Datele respective se referă la condiţii curente de aplicare a irigaţiei, respectiv la zone cu temperatura medie anuală peste 100, pe terenuri cu apa freatică la adâncime mai mare de 5 m, şi pe soluri cu textură mijlocie. Pe terenurile care prezintă alte condiţii de temperatură, adâncime a apei freatice şi/sau textură coeficienţii de potenţare se modifică prin înmulţirea lor cu unii coeficienţii de corecţie din Tabelele P6b .. P6d din Anexa 2.
47
6
Coef. potentare
5 4 3 2 1 0 0
200
400 600 800 Precipitatii anuale (m m )
1000
Figura 25: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de irigaţie în condiţii de temperatură medie anuală 90 - 100, adâncime medie a apei freatice 7 - 15 m şi textură mijlocie a solului (o : grâu; - : porumb; ∗ : sfeclă de zahăr) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
9
Coef. potentare
8 7 6 5 4 3 2 1 0 0
1
2
3
4
5
Grad de salinizare/alcalizare (de la 0 - absent la 6 - foarte puternic)
Figura 26: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de combatere a salinizării şi/sau alcalizării (o : grâu; - : păşuni) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Ameliorarea solurilor sărăturate este o altă categorie complexă de lucrări ameliorative. Pe fondul unor amenajări de îmbunătăţiri funciare specifice, în special irigaţie şi drenaj, este inclusă după caz spălarea excesului de săruri prin irigare cu cantităţi adesea mari de apă, asigurarea eliminării excesului de apă şi coborârii nivelului apei freatice, aplicarea de amendamente gipsice, cultivarea de culturi tolerante la săruri etc. Aplicarea acestui ansamblu de măsuri este de multe ori 48
costisitoare, neeficientă economic, astfel încât ele nu se aplică în practică decât în cazuri speciale. Potenţarea notelor de bonitare se realizează pe baza coeficienţilor prezentaţi în Figura 26 şi în Tabelul P8 din Anexa 2, diferenţiaţi în funcţie de gradul de salinizare sau de alcalizare a solului (luându-se în considerare aceea dintre aceste două caracteristici care este mai accentuată).
9 8
Coef. potentare
7 6 5 4 3 2 1 0 2
4
6
8
10
12
pH
Figura 27: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de amendare calcică (o : grad de saturaţie în baze < 55%; - : grad de saturaţie în baze < 55%, păşune) şi gipsică (+ : grad de saturaţie în baze > 55%, + : grâu şi păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975)
2
Coef. potentare
1.8 1.6 1.4 1.2 1 0.8 0
200
400
600
800
Rezerva de humus (t/ha)
Figura 28: Exemple de coeficienţi de potenţare (grâu) pentru lucrări de fertilizare ameliorativă (o : textură grosieră; - : textură mijlocie - fină) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) 2b2. Lucrările agro-pedoameliorative 49
Cum s-a arătat anterior, lucrările agro-pedoameliorative se aplică adesea în cadrul ansamblului de lucrări ameliorative menţionate, în astfel de cazuri potenţarea notelor de bonitare realizânduse prin aplicarea coeficienţilor prezentaţi în cele de mai sus. In numeroase situaţii lucrările agropedoameliorative se aplică însă independent de cele hidroameliorative, în astfel de cazuri potenţarea notelor de bonitare efectuându-se prin folosirea de coeficienţi specifici. Pe solurile cu subsol compact, impermeabil, dar neafectate sau slab afectate de exces de umiditate, situate în climate subumede sau moderat umede sau/şi pe terenuri uşor înclinate care asigură eliminarea apei excedentare, o lucrare agro-pedoameliorativă specifică este afânare adâncă. Coeficientul de potenţare (Tabelul P7 din Anexa 2) este acelaşi pentru orice porozitate totală care arată necesitatea acestei lucrări (grad de tasare > 10%) şi pentru orice folosinţă sau cultură. Amendare cu gips se practică, adesea şi independent de ansamblul lucrărilor de ameliorare a sărăturilor, pe unele soluri slab alcalice fără conţinuturi excesive de săruri solubile. Efectele ei asupra stării de calitate a solului se cuantifică cu ajutorul coeficienţilor de potenţare a notei de bonitare din Figura 27 şi Tabelul P9 din Anexa 2, utilizaţi numai pentru solurile cu grad de saturaţie în baze mai mare de 55% şi diferenţiaţi în funcţie de valoarea pH a solului respectiv. Amendare cu calcar este o lucrare agro-pedoameliorativă esenţială pentru solurile acide. Coeficienţii de potenţare respectivi, utilizaţi pentru solurile cu grad de saturaţie în baze mai mic de 55% şi diferenţiaţi în funcţie de valoarea pH a solului, sunt prezentaţi în Figura 27 şi în Tabelul P10 din Anexa 2.
9 8 Coef. potentare
7 6 5 4 3 2 1 0 0 1 2 3 4 5 Grad de poluare ( de la 0 - nepoluat pana la 5 excesiv poluat)
Figura 29: Exemple de coeficienţi de potenţare pentru lucrări de combatere a poluării solului (o : grâu; - : păşune) (Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1975) Fertilizare ameliorativă se practică pe solurile cu rezervă redusă de humus datorată fie unor cauze naturale (procese specifice de formare a solului), fie unor lucrări de nivelare capitală efectuate anterior în diferite scopuri. Ea constă în aplicarea unor doze apreciabile de îngrăşăminte organice şi minerale. Efectele fertilizării ameliorative asupra notei de bonitare se cuantifică prin coeficienţii de bonitare prezentaţi în Figura 28 şi în Tabelele P11a - P11b din Anexa 2, fiind diferenţiaţi conform rezervei de humus şi texturii solului respectiv. 50
Pe terenurile degradate ca urmare a acumulării unor substanţe poluante se practică un ansamblu de lucrări agro-pedoameliorative adaptate în funcţie de specificul substanţei poluante respective şi incluse în conceptul general de lucrări de combatere a poluării. Potenţarea notelor de bonitare ca urmare a aplicării acestor lucrări se bazează pe coeficienţii, diferenţiaţi în funcţie de gradul de poluare a solului, din Figura 29 şi Tabelul P12 din Anexa 2.
51
2c. Bonitarea vegetaţiei agricole perene şi a complexului sol/teren - vegetaţie agricolă perenă Capacitatea de producţie şi valoarea economică a terenurilor agricole cu folosinţe având vegetaţie perenă, respectiv livezi, vii sau pajişti (păşuni sau fâneţe) depinde în principal de calitatea acestei vegetaţii, şi în măsură mai redusă de calitatea solului şi terenului respectiv. În aceste condiţii, literatura de specialitate şi actele normative existente în România au în vedere o serie de caracteristici ale vegetaţiei respective, ţinând totodată seama de notele de bonitare ale solului/terenului prezentate anterior. În cele ce urmează se va prezenta metodologia respectivă în acord cu proiectul elaborat de ICPA, în curs de definitivare în cadrul ANCPI. Pentru livezile de pomi fructiferi şi pentru vii se iau în consideraţie câte 4 indicatori, unul dintre care este comun în ambele cazuri. Pentru pajişti se foloseşte un singur indicator. Indicatorii respectivi sunt arătaţi în Tabelul 3, iar tabele complete pentru coeficienţii de bonitare pentru fiecare indicator, corespunzători diferitelor clase de valori şi folosinţe, sunt date în Anexa 3. Tabelul 3. Factorii de vegetaţie agricolă perenă utilizaţi în calculul notelor de bonitare Indicator de vegetaţie agricolă perenă
Tabel (Anexa 3)
Factor principal
Factor secundar
Tipul plantaţiei pomicole
-
V1
Vârsta plantaţiei pomicole
-
V2
Tipul plantaţiei viticole
-
V3
Vârsta plantaţiei viticole
-
V4
Procentul de goluri din plantaţia pomicolă sau viticolă
-
V5
Valoarea pastorală a păşunii sau fâneţei
Indice specific al calităţii speciei vegetale
V6a - V6b
Tipul plantaţiei pomicole (Tabelul V1) este o caracteristică importantă a productivităţii, aceasta crescând de la plantaţiile pomicole clasice spre plantaţii intensive şi mai ales spre cele moderne, superintensive, şi diminuându-se în cazul terenurilor cu pomi izolaţi sau altor tipuri de plantaţii neperformante. Vârsta plantaţiei pomicole (Tabelul V2) este altă caracteristică importantă, diferenţiată în funcţie de tipul de plantaţie. Productivitatea optimă este la o vârstă de 10 - 15 ani pentru plantaţiile intensive, clasice sau neperformante, respectiv de 6 - 10 ani pentru plantaţiile superintensive. Productivitatea scade la vârstă mai mică sau mai mare, scăderile la vârstă mare fiind mai accentuate la plantaţiile intensive şi mai ales la cele superintensive. În ceea ce priveşte plantaţiile viticole, principiile sunt aceleaşi ca mai sus, productivitatea fiind considerată dublă la viile nobile faţă de cele hibride (Tabelul V3), iar vârsta optimă (Tabelul V4) fiind de 6 - 10 ani la viile nobile şi de 6 - 15 ani la cele hibride52
Procentul de goluri (Tabelul V5) diminuează productivitatea atât a plantaţiilor pomicole cât şi a celor viticole cu circa 10% la fiecare 5% de goluri, la goluri mai mari de 50% considerându-se că plantaţia nu mai este productivă. Pentru pajişti, criteriul de estimare a productivităţii este valoarea pastorală (Tabelul V6a), un indicator specific având la bază speciile de ierburi din pajiştea respectivă şi ponderea pe care acestea le ocupă în pajiştea respectivă, fiecare specie fiind caracterizată printr-un indice specific de calitate (Tabelul V6b). Valoarea pastorală poate varia între 0 şi 5, fiind diferenţiate 10 clase de valori, productivitatea acestora fiind exprimată prin capacitatea de păşunat, adică prin numărul de unităţi de vită mare care se pot creşte pe 1 hectar. Nota de bonitare a vegetaţiei din livezile de pomi fructiferi se estimează cu formula: NBv (l) =
V1 − (V 2 + V5) × 100 3.5
Nota de bonitare a vegetaţiei din plantaţiile viticole se estimează cu formula similară: NBv ( v) =
V3 − (V 4 + V5) × 100 2.0
Coeficienţii V1 .. V5 se preiau din Anexa 3. Nota de bonitare a vegetaţiei de pajişte se estimează cu formula: NBv(p) = Vp × 20 unde Vp este valoarea pastorală, determinată cu formula: Vp =
∑ (A × Is) 100
unde: Vp - valoarea pastorală, interpretată conform Tabelului V6 din Anexa 3; A - gradul de acoperire, partea din suprafaţa terenului pe care se regăseşte specia respectivă, contribuţia specifică a acestei specii în compoziţia floristică a pajiştii respective (%); Is - indicele specific de calitate al speciei respective, preluat din Tabelul V7, Anexa 3, gama de valori posibile fiind între 0 (specie fără valoare) şi 5 (specie excelentă), Notele de bonitare ale complexului sol/teren - vegetaţie agricolă perenă se obţin prin însumarea unor fracţiuni ale notelor de bonitare sol/teren ale terenului respectiv cu fracţiuni ale notelor de bonitare ale vegetaţiei perene respective. Fracţiunile respective (0.2 sau 0.4 pentru sol/teren, respectiv 0.8 sau 0.6 pentru vegetaţia perenă) iau în considerare ponderea solului/terenului, respectiv a vegetaţiei, în estimarea capacităţii de producţie şi valorii terenului respectiv. Desigur, în cazul terenurilor arabile nota de bonitare este egală cu cea pentru sol/teren, deoarece aici nu există vegetaţie perenă. Astfel, notele de bonitare ale complexului sol/teren - vegetaţie agricolă perenă se obţin cu formulele: • pentru terenurile arabile: NBa = NBst(a) • pentru livezile de pomi fructiferi: 53
NBl = 0.2 NBst(l) + 0.8 NBv(l) • pentru vii: NBv = 0.2 NBst(v) + 0.8 NBv(v) • pentru păşuni: NBp = 0.4 NBst(p) + 0.6 NBv(p) • pentru fâneţe: NBf = 0.4 NBst(f) + 0.6 NBv(p)
54
2d. Bonitarea elementelor de infrastructură şi amplasament ale terenurilor agricole Amplasarea unei parcele de teren agricol la diferite distanţe de centrul fermei, al gospodăriei, sau de instituţia unde pot fi stocate, expediate sau vândute produsele obţinute, precum şi calitatea drumurilor respective, ca şi diferenţa de altitudine (aceasta mai ales în cazul păşunilor), reprezintă factori care contribuie la stabilirea stării de calitate şi valorii terenului respectiv. De asemenea, forma şi mărimea parcelei, microrelieful acesteia, eventuala acoperire a terenului cu muşuroaie, pietre, arbori etc. Coeficienţii de bonitare pentru factorii menţionaţi, preluaţi în cea mai mare parte din Ordinul MAAP nr. 101/2002, sunt prezentaţi în Anexa 4. Sunt luate în considerare 10 condiţii de infrastructură şi amplasament de care depind condiţiile de desfăşurare a lucrărilor agricole şi de valorificare a producţiei. Coeficienţii corespunzători acestor condiţii de infrastructură se înmulţesc cu notele de bonitare, de obicei această operaţie făcându-se numai la nivelul notelor medii pe parcele, proprietăţi, exploataţii etc. Aceşti coeficienţi se referă la următoarele condiţii. Distanţele de la parcelă la gospodăria proprietarului, la fermă şi/sau la baza de recepţie, la siloz, la gara de încărcare a produselor au influenţă asupra desfăşurării la timp şi productivităţii lucrărilor agricole, precum şi asupra modului şi eficienţei de valorificare a produselor. Coeficienţii de bonitare respectivi sunt prezentaţi în Tabelul A1. Calitatea reţelei rutiere de la parcelă la gospodărie şi la baza de recepţie/gară (asfalt, macadam, pământ etc), precum şi a căilor de acces de la reţeaua rutieră la parcelă (acces direct, acces pe drum de pământ, acces pe drum de tarla etc) influenţează eficienţa producţiei agricole în mod similar condiţiilor anterioare şi este cuantificată prin coeficienţii din Tabelul A2. Diferenţa de altitudine dintre teren şi fermă sau gospodărie (Tabelul A3) este un indicator important al calităţii terenului respectiv, cu deosebire în cazul păşunilor montane şi al fâneţelor din zonele de deal. Diferenţa de altitudine dintre teren şi fermă sau gospodărie (Tabelul A4) este uneori un indicator important al calităţii terenului respectiv, cu deosebire în cazul păşunilor montane şi al fâneţelor din zonele de deal. Mărimea parcelelor de teren, element cu deosebită influenţă asupra productivităţii maşinilor agricole, coeficienţii de bonitare respectivi fiind prezentaţi în Tabelul A5. Forma parcelelor de teren (dreptunghiulară, pătrată sau trapezoidală, triunghiulară, neregulată), care are de asemenea influenţă directă asupra productivităţii maşinilor agricole, este bonitată pe baza coeficienţilor din Tabelul A6). Gradul de fragmentare a microreliefului din parcela de lucru, cu influenţă de asemenea asupra eficienţei şi calităţii lucrărilor agricole, este bonitat pe baza coeficienţilor din Tabelul A7. Acoperirea terenului cu muşoroaie de furnici sau de alt tip sau cu pietre (Tabelul A8), precum şi cu arbori, arbuşti sau cioate de arbori (Tabelul A9) reprezintă de asemenea indicatori importanţi ai calităţii terenului, în condiţiile României în special pentru păşuni şi fâneţe. Terenuri arabile cu pietre la suprafaţa solului sunt rar întâlnite, de exemplu în unele zone din apropierea Focşanilor, Ploieştilor sau Braşovului. Nota sintetică de bonitare a condiţiilor de amplasament şi infrastructură, aceeaşi (cel puţin în etapa actuală) pentru toate folosinţele agricole se calculează cu formula: 55
NBi = (A1 × A2 × ... × A9) × 100
56
2e. Sinteza bonitării cadastrale a solului/terenului Nota de bonitare cadastrală (NBc) a solului/terenului, incluzând nota de bonitare naturală şi, unde este cazul, cea potenţată, nota de bonitare a vegetaţiei agricole perene (pe terenurile cu astfel de folosinţă) şi nota de bonitare a condiţiilor de amplasament şi infrastructură se obţine, pentru diferitele folosinţe, cu formulele: NBc(a ) =
NBst (a ) × NBi (a ) 100
NBc(l) =
NBst (l) × NBi (l) 100
NBc( v) =
NBst ( v) × NBi ( v) 100
NBc(p) =
NBst (p) × NBi (p) 100
NBc(f ) =
NBst (f ) × NBi (f ) 100
Calculul notei de bonitare se face succesiv în următoarele etape: • •
•
• • •
•
calculul notei de bonitare naturale pe unităţile cartografice identificate pe hărţile din studiul pedologic respectiv, în mod obişnuit pe unităţi de sol sau pe teritorii ecologic omogene; calculul notei de bonitare potenţate, folosind în acest scop datele menţionate în studiul pedologic şi/sau în planul cadastral cu privire la lucrările de ameliorare a solului; în cazul lucrărilor de bonitare destinate strict cadastrului, este suficient calculul notelor de bonitare potenţată pentru lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului şi de irigaţie efectiv existente şi în folosinţă sau se renunţă total la acest calcul, efectul lucrărilor de irigaţie şi amenajare antierozională luându-se în consideraţie prin diferenţierea producţiilor prognozate pentru un punct de bonitare; calculul notei de bonitare (naturale şi potenţate) medii pe fiecare parcelă de teren delimitată pe planul cadastral; în acest scop se calculează media aritmetică ponderată în funcţie de suprafaţă a notelor de bonitare ale tuturor unităţilor de sol (teritoriilor ecologic omogene) existente pe parcela respectivă; calculul notei de bonitare cadastrale, corectate pentru indicatorii de infrastructură şi amplasament, acest calcul efectuându-se de regulă numai la nivelul parcelei cadastrale, nu şi la cel al unităţilor de sol sau al teritoriilor ecologic omogene; calculul notei de bonitare medii (medie aritmetică ponderată în funcţie de suprafaţă) pe proprietate, iar unde este necesar şi pe sat, comună, bazin hidrografic, sistem de îmbunătăţiri funciare, judeţ etc.; clasificarea terenurilor pe clase de bonitare; acestea pot fi în număr de 10 (grupând terenurile cu note de bonitare din 10 în 10) sau în număr de 5 (pe grupe de câte 20 de puncte de bonitare), în ambele cazuri clasa I fiind cea mai productivă (90 - 100 sau respectiv 80 - 100 puncte), iar clasa a X-a (0 - 10 puncte), respectiv a V-a (0 - 20 puncte), cea mai puţin productivă; Calculul efectiv al notelor de bonitare se poate face manual, dar există şi unele programe de calculator în acest scop, elaborate la Oficiile Judeţene pentru Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara (Treta şi Tărău, 1988; Uruioc şi colab., 1989), Suceava (Leşanu şi 57
Botezat, 2000), precum şi Piteşti şi Piatra Neamţ (nepublicate), precum şi la ICPA (Vlad, 2001a). In prezent este finalizat la Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie un astfel de program modernizat, unitar la nivelul ţării, accesibil utilizatorilor. O etapă esenţială pentru definitivarea lucrării de bonitare, specifică economiei bazate pe proprietatea agricolă individuală, şi deocamdată neintrodusă în metodologia din România, se referă la caracterul participativ şi la publicitatea rezultatelor. Aceste etape sunt clar specificate în metodologia germană. Caracterul participativ al executării lucrărilor de bonitare se materializează prin faptul că se constituie comisii speciale de estimare la nivel naţional, de land, de circumscripţie financiară şi comunal, cu componenţă largă. Activitatea de bază revine comisiei de circumscripţie, condusă de directorul acesteia şi având în componenţa ei specialişti pedologi, cadastrali şi agronomi. Comisia comunală, cu care specialiştii menţin un permanent contact, este condusă de primar şi este alcătuită din reprezentanţi ai agricultorilor locali. După încheierea lucrării de bonitare, aceasta este pusă la dispoziţie prin afişare timp de 30 de zile spre a fi consultate de toţi cei interesaţi, care au dreptul să depună contestaţii ce se rezolvă la nivelul comisiei de land. Reamintim, aşa cum am precizat anterior, că metodologia prezentată aici se referă strict la bonitarea şi evaluarea terenurilor cu folosinţă agricolă.
58
2f. Evaluarea (bonitarea economică) a terenurilor agricole Evaluarea unui bun imobiliar la valoarea acestuia se poate realiza, cum s-a arătat anterior, prin diferite metode dintre care, pentru specificul terenurilor agricole şi pentru modul în care sunt disponibile în etapa actuală evidenţele privind tranzacţiile şi preţurile acestora, singura posibil de utilizat este cea a capitalizării veniturilor, metodă care este de fapt o extindere a celei privind bonitarea solului/terenului. În acord cu cele de mai sus, în cele ce urmează se va prezenta o sinteză a datelor existente în literatura română privind relaţiile dintre bonitarea cadastrală şi evaluarea economică, o evidenţă a actelor normative recente, precum şi metodologia de evaluare în curs de finalizare la ANCPI. 2f1. Relaţii bonitare - producţie - costuri - preţ Notele de bonitare stabilite prin diferite metode, inclusiv cele stabilite prin metodologia din România, descriu în foarte bună măsură productivitatea solului (terenului) pentru diferite folosinţe şi culturi. Intre notele de bonitare şi recoltele efectiv obţinute în condiţiile unui an normal din punct de vedere climatic pe terenurile respective există o strânsă legătură. Această legătură nu este absolută şi permanentă: ea depinde de nivelul tehnologiei de cultură aplicate, situaţie care se poate pune în evidenţă comparând producţiile obţinute în unităţi agricole cu diferite astfel de nivele (Figurile 30 şi 31). Diferă de asemenea producţiile obţinute în diferite epoci, pe măsura introducerii unor perfecţionări tehnologice (Figura 32).
6000
Productia (kg/ha)
5000 4000 3000 2000 1000 0 0
20
40
60
80
100
Nota de bonitare
Figura 30. Relaţia dintre nota de bonitare şi producţia obţinută (porumb, 1964 - 1967) în exploataţii agricole cu diferite nivele tehnologice (x : întreprinderi agricole de stat; o : sector de producţie al staţiunilor de cercetare) (Teaci, 1970)
59
6000
Productia kg/ha
5000 4000 3000 2000 1000 0 0
20
40
60
80
100
Nota de bonitare
Figura 31. Relaţia dintre nota de bonitare şi producţia obţinută (porumb) în întreprinderile agricole de stat în trei perioade de timp (o : 1957 - 1959; - : 1960 - 1963; x : 1964 - 1966) (Teaci, 1970)
3000
Pret (ROL)
2500 2000 1500 1000 500 0 0
20
40
60
80
100
Nota bonitare
Figura 32. Relaţia bonitare /cost pentru întreprinderile agricole de stat în perioada 1959 - 1963 (o : lei/t; - : lei/ha) (Teaci, 1970) O legătură de asemenea strânsă există între nota de bonitare, valoarea şi costul producţiei agricole, şi ca urmare venitul net al acestora.
60
200 160
ROL/ha
120 80 40 0 -40 20
40
60
80
100
Nota de bonitare
Figura 33. Relaţia dintre nota de bonitare şi indicatorii economici ai producţiei agricole globale (lei/ha) pentru întreprinderile agricole de stat din Dobrogea (o : venit brut; x : costuri de producţie; - : venit net) (Teaci şi colab., 1963)
2500 venit net (ROL/ha)
2000 1500 1000 500 0 -500 0
50
100
150
-1000 -1500 nota de bonitare naturala
Figura 34. Relaţia bonitare / venit net pentru soluri din Banat, anii 60’ (o : întreprinderi agricole de stat; x : cooperative agricole de producţie) (Teaci, 1970) Veniturile brute (valoarea producţiei obţinute) cresc, aşa cum s-a arătat, odată cu creşterea notei de bonitare datorită calităţii din ce în ce mai bune a solului. Costurile scad, atunci când se raportează la cantitatea de produs (Figura 32) odată cu creşterea notelor de bonitare deoarece terenurile de calitate inferioară necesită intervenţii tehnologice sporite, din ce în ce mai costisitoare. In consecinţă, venitul net obţinut din producţia agricolă are o tendinţă de scădere, adesea accentuată, pe măsura scăderii notelor de bonitare, sub un anumit nivel ajungându-se la “venituri” nete negative, adică la pierderi financiare, care definesc astfel de terenuri ca terenuri marginale, improprii din punct de vedere economic pentru folosinţa respectivă (Figurile 33 şi 34). 61
Pe baza relaţiei mai sus descrise se utilizează noţiunea de producţie pe punct de bonitare, care oferă într-o formă uşor accesibilă, dar cu oarecare aproximaţie în special în cazul terenurilor cu note de bonitare foarte mici sau foarte mari, posibilitatea de a aprecia pe baza notei de bonitare potenţialul de producţie al unui teren pentru o anumită cultură. Această apreciere se realizează înmulţind numărul de puncte corespunzător terenului respectiv cu producţia pe punctul de bonitare. Legea 16/1994 stabileşte că producţia pe punct de bonitare poate fi de 40 kg/ha grâu, 52 kg/ha porumb, 16 kg/ha floarea soarelui, 200 kg/ha cartof etc. 2f2. Renta funciară şi valoarea terenurilor agricole O parte din venitul net revine proprietarului de teren şi ea constituie renta funciară. Se diferenţiază renta funciară absolută, corespunzătoare terenurilor cu cea mai slabă capacitate de producţie din zona şi din momentul considerat, şi renta funciară diferenţială, corespunzătoare plusului de capacitate productivă a unui teren dat datorit calităţii naturale mai bune a solului (terenului) (rentă funciară diferenţială I) sau lucrărilor ameliorative efectuate şi tehnologiilor de cultură aplicate pe acest teren (rentă funciară diferenţială II). In etapa actuală de dezvoltare economică, în ţările dezvoltate se acceptă că renta funciară reprezintă în mod curent 10 - 15% din valoarea producţiei ce se poate obţine pe terenul respectiv. Cu alte cuvinte, deţinătorul de teren (fie el proprietar sau arendaş) trebuie să obţină şi să valorifice o producţie care să acopere, în afara cheltuielilor de producţie curente şi a muncii sale proprii, aceste 10 - 15%, renta funciară, pe care urmează să le plătească proprietarului sub formă de arendă, dacă el nu este în acelaşi timp proprietarul acestui teren, sau să le încaseze personal, dacă deţinătorul este totodată proprietar. In România, condiţiile economice în care se dezvoltă pentru moment relaţiile dintre proprietar şi deţinător sunt neclare şi instabile, fiind frecvente cazuri în care deţinătorul nu plăteşte nici un fel de arendă, dar şi cazuri în care arenda atinge valori mai mari decât cele 10 - 15% menţionate. Dispoziţii legale (Legea 48/1994) precizau că fostele întreprinderi agricole de stat care deţin terenuri proprietatea unor acţionari şi locatori ar trebui să achite acestora contravaloarea a 600 kg/ha grâu, indiferent de nota de bonitare a terenului respectiv. In măsura în care valoarea rentei funciare sau a producţiei pentru terenuri cu diferite note de bonitare este cunoscută, pe baza ei se poate calcula valoarea de referinţă (unii autori folosesc termenul mai simplu de valoare) a terenului respectiv. În literatura de specialitate (Guş, 2003; Ţărău, 2003; Palamaru şi Dârja, 2004) şi în unele acte normative se folosesc diferite metode de calcul al valorii terenurilor. Astfel: • metoda rentei funciare capitalizate: Vt =
R × 100 Pp × Pv × A × 100 = Cc Cc × 100
• metoda valorii de bază: Vt = Vb × (1 + N) × na • metoda profitului: Vt = [VP - (CP + K1 + ... Kn)] × na unde Vt este valoarea terenului, R este renta funciară (arenda), Cc este rata dobânzii, Pp este producţia prognozată, Pv este preţul de vânzare a producţiei, A este arenda exprimată în procente 62
din valoarea producţiei, Vb este valoarea venitului agricol impozabil, N este o eventuală corecţie a venitului agricol, na este numărul de ani în care venitul obţinut se consideră a egala valoarea terenului, VP este valoarea producţiei, CP reprezintă cheltuielile generale de producţie, iar K reprezintă eventuale corecţii ale cheltuielilor de producţie. Valorile de bază ale oricăreia din aceste formule, respectiv arenda, venitul impozabil sau valoarea producţiei, se pot obţine din acte normative, din analiza pieţei, dar mai ales pe baza echivalentului notelor de bonitare cu producţiile prognozate. Din păcate, uneori, producţiile se aproximează aceleaşi pentru întreaga ţară, pe judeţe, sau pe grupe de judeţe, soluţii care nu corespund realităţii din teren. În prezent, în Uniunea Europeană, se foloseşte de asemenea indicatorul marjă brută standard, calculat ca diferenţa dintre valoarea producţiei şi o parte a cheltuielilor aferente. Luarea în considerare doar a unor cheltuieli are justificare politico - socială, marja brută fiind folosită în special pentru acordarea subvenţiilor. Valoarea producţiei se estimează adesea pe baza bonitării solului/terenului. În România există preocupări privind introducerea acestui indicator (ICDEA în colaborare cu ICPA). In România există în prezent reglementări legale care definesc valori de referinţă pentru terenurile agricole în vederea stabilirii valorii de patrimoniu a proprietăţii de stat, taxelor pentru scoaterea terenurilor agricole din folosinţă agricolă (Tabelul 5) şi impozitului agricol, precum şi unele calculaţii şi recomandări ale Institutului de Economia Agriculturii al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice privind valoarea de referinţă a arendei şi a vânzării pământului şi ale altor autori (Tabelul 6). Legea 16/1994 privind arendarea terenurilor agricole stabileşte că producţia pe punct de bonitare poate fi de 40 kg/ha grâu, 52 kg/ha porumb, 16 kg/ha floarea soarelui, 200 kg/ha cartof, etc. Normele tehnice de calcul al taxei pentru scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol (1994) au la bază producţiile anuale la hectar pe clase de bonitare menţionate anterior (la care se adaugă producţia secundară, cea de paie), din care se scad cheltuielile de producţie considerate a reprezenta 81% din valoarea producţiei, obţinându-se astfel venitul net anual evaluat. Valoarea se calculează pe 25 de ani, înmulţind deci venitul net anual cu 25. Această valoare este corectată în funcţie de unii “factori de departajare”, respectiv categoria localităţii, amplasarea terenului faţă de localitate, caracteristicile economice şi sociale ale zonei, reţeaua de transport, echiparea tehnico-edilitară a terenului, caracteristicile ameliorative ale acestuia şi restricţii de folosire prevăzute în planul de amenajare a teritoriului respectiv. Legea 219/1998 privind concesionarea terenurilor agricole din proprietatea statului, prevede modul de calcul al nivelului minim al redevenţei ce urmează a fi plătite de concesionator. Baza de calcul o reprezintă “zona agropedoclimatică”, fiind stabilite 5 astfel de zone, fiecare dintre ele cuprinzând un număr de judeţe. Această bază de calcul variază de la echivalentul de 490 kg/ha grâu pentru zona I până la 230 kg/ha grâu pentru zona V. Valorile acestea se corectează pe baza unor coeficienţi care se referă la clasa de calitate a terenului, folosinţa terenului, existenţa unor amenajări de îmbunătăţiri funciare, categoria localităţii,, distanţa faţă de localitatea respectivă, calitatea drumurilor, precum şi durata concesionării şi suprafaţa concesionată. Pentru plantaţiile pomicole şi viticole se iau în considerare tipul acesteia, vârsta ei şi procentul de goluri.
63
Tabelul 5: Prevederi legale actuale în România privind valori de referinţă pentru preţul terenurilor agricole (mii ROL/ha) Reglementare
Folosin ţă
Taxă pentru folosirea terenurilor de stat (HG 412/1977) Valoare de patrimoniu (HG 59/1994) Norme de venit agricol impozabil (Legea 34/1994)
Valoarea terenului, inclusiv taxa de scoatere din circuitul agricol (calculat de Palamaru şi Dârja, 2004, bazat pe Legile 18/1991 şi 34/1994) Valoare de despăgubire (Legea 1/2000) Valori de referinţă recomandate de ICEA (1999) • arendă • preţ Valoare medie obţinută prin 4 metode calcul (Guş, 2004)
Clasă de calitate
Arabil
I 2250
II 2000
III 1600
IV 1000
V 650
Agricol
3300
2640
1870
1100
770
Arabil Legume Păşuni Fâneţe Vii Livezi Păduri Ape Agricol
141 1050 70 80 920 1150
141 945 60 70 900 975
48 480 40 50 810 750
20 30 40 250 500
3177
2565
92 640 50 60 880 840 50 35 1840
840
300
Arabil
27540
21420
15300
9180
6120
1500 15000 80058
1250 12500 68527
1000 10000 57943
750 7500 38887
500 5000 25134
Normele metodologice din 2004 pentru stabilirea valorii terenurilor arabile în vederea acordării despăgubirilor prevăzute în Legea 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere folosesc formula de calcul al valorii de referinţă prezentată anterior. Renta funciară luată în calcul este stabilită pe cele 5 clase de calitate (bonitare) a terenului, luând în considerare o producţie de 40 kg/ha pe punctul; de bonitare, considerându-se că renta funciară reprezintă 17% din valoarea producţiei respective. Tabelul 6. Estimări privind profitul (rentă sau arendă) şi preţul pământului (mii ROL, 1999) pe zone (Preţul pământului în România, 2000; Lazăr, 2001) Estimare
Profit
Zona I : Câmpia Română 1500
II : Câmpia de Vest + Sud-Est
III : Podişuri
IV : Dealuri şi coline
V : Premontană şi montană
1250
1000
750
500 64
Preţ
15000
12500
10000
7500
5000
Impozitele datorate statului de posesorii unor terenuri agricole au fost stabilite într-o etapă anterioară (Ordonanţa Guvernamentală 8/2001) diferenţiat în funcţie de zonele de favorabilitate, în mii ROL pe hectar, astfel: Zona I Zona II Zona III Zona IV ZonaV
1550 1250 1000 530 220
Pentru terenurile nearabile, impozitele de mai sus urmau a fi multiplicate cu factori cuprinşi între 0.4 şi 1 pentru păşuni şi fâneţe, 1 şi 4 pentru vii, livezi şi grădini de legume şi 1 pentru terenurile cu vegetaţie forestieră. Această modalitate de stabilire a impozitelor a fost ulterior anulată, impozitul fiind în fapt înlocuit prin taxele locale reglementate prin Ordonanţa Guvernamentală 36/2002. Se prevăd taxele menţionate în tabelul 7, diferenţiate pe categorii de folosinţe şi pe zone. Încadrarea terenurilor pe zone se face de către consiliile locale pe baza unor criterii relativ neclar definite în actul normativ respectiv, preluate după cât se pare în mare măsură după criteriile aplicabile terenurilor intravilane neagricole. Există în acest act normativ şi o precizare conform căreia se pot folosi în acest scop “alte evidenţe agricole şi cadastrale”, care lasă posibilitatea luării în considerare a notelor de bonitare, dar aceasta nu este suficient precizat şi ca atare rămâne la latitudinea consiliilor locale.
Tabelul 7. Impozite (ROL/m2) pe terenurile situate în extravilan (Ordonanţa Guvernamentală 36/2002) Categoria de folosinţă Terenuri cu construcţii (fără a lua în calcul suprafaţa construită) Arabil Păşuni Fâneţe Vii
Zona I
II
III
IV
10
9
8
7
15 12 12 25
12 10 10 20
10 8 8 15
8 6 6 10 65
Livezi Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră Terenuri cu ape Drumuri şi căi ferate Terenuri neproductive
30 15 8 -
25 12 6 -
20 10 4 -
15 8 -
Valorile din acest tabel se majorează în funcţie de rangul localităţii respective prin înmulţire cu coeficienţii următori (definirea celor 6 categorii de localităţi fiind preluată din Legea 351/2001). • • • • • •
localităţi urbane de rangul 0 (municipiul Bucureşti localităţi urbane de rangul I (municipii cu peste 200.000 locuitori) localităţi urbane de rangul II (municipii cu sub 200.000 locuitori) localităţi urbane de rangul III (oraşe) localităţi rurale de rangul IV (comune) localităţi rurale de rangul V
8.00 5.00 4.00 3.00 1.10 1.00
Cum s-a menţionat şi anterior, valoarea de referinţă a pământului nu este identică cu preţul de piaţă (mai simplu preţ) care rezultă din mecanismul cererii şi ofertei. In acest mecanism intervin numeroşi factori care modifică, adesea sensibil, valoarea de referinţă reieşită din notele de bonitare: sistemul de agricultură practicat, îndeosebi elementele acestuia care nu sunt direct legate de fertilitatea solului, cum ar fi zootehnia, densitatea populaţiei rurale, oportunităţile de locuri de muncă în alte ramuri economice, densitatea populaţiei urbane consumatoare de produse agricole sau gradul de dezvoltare a industriei prelucrătoare de produse agricole, dar şi elemente economice cum sunt condiţiile financiare mai mult sau mai puţin favorabile agriculturii, gradul de capitalizare a populaţiei care să asigure fondurile necesare pentru cumpărarea de pământ sau sistemul de creditare, precum şi elemente politice ca relaţiile internaţionale, sistemul vamal sau strategia naţională faţă de agricultură, şi nu în ultimul rând elemente de natura tradiţiei locale pentru agricultură şi pentru proprietatea agrară.
66
Tabelul 8: Preţuri de vânzare a terenurilor agricole practicate în România Zonă geografică
Judeţe actuale
1897* 1929**
(aproximativ echivalent zone
agricol arabil
legume
păşuni fâneţe vii
livezi
păduri ape
2000***
2002****
2004****
intravilan
intravilan
intravilan
extravilan
extravilan
geografice)
lei
BR,CL,DJ,GR,IL,I F,OT,TR,B
441
20.2
37.5
12.5
17.6
52.1
36.0
41.0
38
12.7
363
23.8
732
21.9
Muntenia-Oltenia - AG,BZ,DB,GJ, zona colinară MH,PH,VL
354
23.8
45.0
12.4
23.3
80.5
37.0
31.5
62
7.3
163
17.2
176
18.2
Moldova - zona colinară
BC,NT,VN
347
22.6
35.6
8.0
19.9
87.9
40.2
28.7
30
6.6
156
15.4
294
22.9
Moldova - zona Siret-Prut
BT,GL,IS,VS
304
13.4
36.5
8.7
16.6
57.3
32.1
34.5
22
4.6
53
6.6
165
11.4
Dobrogea
CT,TL
10.8
25.2
6.2
10.0
46.7
32.5
22.2
31
5.7
230
6.5
601
13.4
Bucovina
SV
44.2
74.0
11.8
21.1
-
89.9
60.3
68
16.0
52
20.0
45
19.0
Basarabia de Nord
-
13.0
23.9
6.9
12.7
45.2
34.8
38.7
Basarabia de Sud
-
9.1
22.9
5.1
7.4
27.4
35.1
15.7
Transilvania de Centru-Sud
AB,BV,CJ,CV, HG,HD,MS,SB
30.9
47.7
10.5
28.4
78.8
47.5
34.2
89
8.1
123
8.0
861
22.1
Transilvania de Nord
BN,MM,SJ
27.4
43.5
10.6
24.0
80.0
41.0
35.7
71
6.2
23
12.8
172
36.5
Câmpia Tisei
AR,BH,SM
30.6
48.4
10.0
23.4
71.4
37.3
33.2
56
5.7
74
7.9
171
13.8
Banat
CS,TM
4.0
51.7
12.3
24.5
86.0
32.0
29.5
37
4.0
36
5.7
244
18.0
20.2
39.1
9.7
24.0
56.0
38.2
34.4
53
8.1
138
8.2
324
18.0
Câmpia Dunării
România
367
mii lei
extravilan
milioane ROL
10.9
* Bohatereţ, 1999 ** Lupan, 1933 *** Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei **** Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Economia Agriculturii şi Dezvoltare Rurală
67
Preţurile de piaţă ale pământului practicate în România în diferite momente (tabelul 8) exemplifică aceste deosebiri faţă de valoarea de referinţă. Este evident faptul că în zone cu soluri dintre cele mai fertile, Câmpia Română sau Banatul, nu se practică preţurile cele mai ridicate, faţă de exemplu în zonele colinare învecinate, cu soluri mai puţin fertile dar cu populaţie rurală mai densă. Preţurile de piaţă cele mai ridicate ale pământului se întâlnesc în zonele de mari aglomerări urbane din jurul Bucureştilor, dar şi în mare parte a Transilvaniei şi mai ales în Bucovina unde agricultura se bazează într-o măsură însemnată pe zootehnice şi unde tradiţiile lumii satelor sunt mai adânci. Analizând datele din Tabelul 8 prin compararea diferitelor etape istorice la care se referă datele respective se constată unele asemănări, dar şi unele deosebiri în ceea ce priveşte modul cum se comportă diferitele zone geografice ale ţării. Preţurile de piaţă semnalate pentru anul 2000 sunt cele mai diferite în ceea ce priveşte atât valoarea lor comparativă faţă de alte momente istorice, cât şi eşalonarea diferitelor zone geografice, aceasta probabil pentru că piaţa încă nu este stabilizată, şi poate şi pentru că datele nu sunt pe deplin certe, nefiind rezultate dintr-o analiză statistică completă. O comparaţie a preţurilor de mai sus cu cele practicate în alte ţări (Preţul pământului în România, 2000; Lazăr, 2001) arată diferenţe sensibile. Astfel, în ţările Uniunii Europene preţurile variază între 1800 şi 27000 dolari pe hectar, iar în Cehoslovacia şi Polonia între 5300 şi 15000 dolari pe hectar. In USA preţul mediu în 1992 a fost de 1692 dolari pe hectar, diferind de la stat la stat între 314 dolari pe hectar în Wyoming (zona nord-vestică predominant montană) până la 11792 dolari pe hectar în New Jersey (zona nord-estică preoreşănească). Posibilitatea de recalculare a valorii de referinţă pentru a lua în considerare cele de mai sus şi a transforma acest preţ în preţ cât mai apropiat de cel de piaţă fără îndoială există, dar deocamdată nu a fost suficient cercetată şi nu există în prezent o metodologie adaptată acestui obiectiv. 2f3. Metoda propusă de calcul al valorii terenurilor agricole Metodologia de evaluare a terenurilor agricole în curs de definitivare la ANCPI ia în considerare calculul valorii terenului metoda rentei funciare capitalizate, după cum urmează. Producţiile potenţiale, echivalate în kg/ha grâu, pentru 1 punct de bonitare cadastrală sunt, pentru diferite folosinţe agricole, cele din Tabelul 9. Producţiile potenţiale [P(a), P(g), P(l), P(v) P(p) sau P(f)] pentru terenurile studiate rezultă din înmulţirea valorilor unitare de mai sus cu notele de bonitare naturală, de exemplu pentru terenurile arabile: P(a) = NBc(a) × 50 Valoarea producţiei potenţiale estimate [V(a), V(g), V(l), V(v), V(p), V)f)] se calculează pentru terenurile arabile pe baza preţului minim de referinţă pentru grâu (PR), stabilit pentru anul respectiv de MAPDR, de exemplu pentru terenurile arabile: V(a) = P(a) × PR Tabel 9. Producţii potenţiale pentru un punct de bonitare cadastrală 68
Folosinţa terenului Arabil Legume * livadă de pomi fructiferi Viţă de vie Păşune Fâneaţă
Producţie potenţială, echivalent grâu, kg/ha neamenajat amenajare irigat antierozională 40 50 60 200 250 400 380 480 580 340 420 500 25 30 35 30 35 40
* pentru terenurile arabile folosite în cultura legumelor se foloseşte simbolul (g) Valoarea de referinţă a terenului agricol (VR) rezultă din formula: VR =
[V(a ) + V(g) + V(l) +V( v) + V(p) + V(f )] × 17 × 10 100
unde 17 este procentul de calcul al rentei funciare iar 10 este rata dobânzii, ambele ăpreluate din H.G. nr. 1546/2004. Renta funciară şi rata dobânzii, ca şi preţul minim de referinţă al grâului, se pot desigur modifica anual, în funcţie de evoluţia condiţiilor generale ale economiei naţionale.
69
3. Evaluarea terenurilor forestiere Cercetările privind evaluarea terenurilor forestiere se derulează într-o formă în oarecare măsură diferită de cele privind terenurile agricole. Datorită îndeosebi faptului că vegetaţia forestieră este practic permanentă, iar exploatarea ei şi înlocuirea cu noi arbori are loc de regulă la intervale de multe zeci de ani sau chiar de peste o sută de ani, estimarea productivităţii acestor terenuri se bazează în cea mai mare măsură pe indicatori privind vegetaţia, şi în mult mai mică măsură pe indicatori privind solul şi terenul. În literatura de specialitate un termen larg folosit este cel de staţiunea forestieră, pe larg discutat în România de Chiriţă şi colab. (1964, 1977). Staţiunea (numită şi biotop) este definită ca subsistemul sau componenta de natură anorganică a pădurii, locul de viaţă al acesteia, ea incluzând elemente de relief, rocă, sol şi climă, termenul având astfel un sens apropiat de cel de teren folosit în evaluarea agricolă. Staţiunile forestiere sunt numite, la un prim nivel (tipuri de staţiuni), cu termeni care includ forma majoră de relief şi formaţia vegetală. Astfel (Târziu, 1997), sunt definite următoarele 7 tipuri de staţiuni: staţiuni montane de molidişuri (simbol FM3); staţiuni montane de amestecuri (simbol FM2); staţiuni montane şi premontane de făgete (simbol FM1); staţiuni de făgete şi gorunete de dealuri (FD3); staţiuni de cvercete şi şleauri de deal (FD2); staţiuni de stejerete şi amestecuri de diferite specii de cvercinee din dealuri joase şi câmpii subcolinare (FD1); • staţiuni de câmpie (CF). • • • • • •
Tipurile de staţiuni forestiere se subdivid în subtipuri (în funcţie de clasa de producţie a arboretului), faciesuri (în funcţie de rocă, relief, climă şi sol) şi familii (în funcţie de familia de sol şi de forma de climă). Metodologia de evaluare a terenurilor forestiere este definită atât în tratate de specialitate, cât şi în acte normative. Printre acestea, Ordonanţa 96/1998 privind scoaterea terenurilor din fondul forestier şi, într-o formă mai detaliată, Hotărârea Guvernului 1546/2004 referitoare la stabilirea despăgubirilor către foştii proprietari cărora nu li s-a putut restitui terenurile respective. În cele ce urmează şi în Anexa 5 se va prezenta metodologia recent elaborată de ICAS, aflată în curs de definitivare la ANCPI în cadrul general al Metodologiei de evaluare imobiliară. Valoarea V a unui teren cu vegetaţie forestieră pentru unitatea de suprafaţă (1 hectar) rezultă din însumarea valorii terenului respectiv V(TER) şi a valorii vegetaţiei existente V(VEG): V = V(TER) + V(VEG) Valoarea terenului împădurit sau a unui teren ce urmează a fi împădurit V(TER) rezultă prin multiplicarea valorii maxime posibile V(u) a vegetaţiei forestiere pe terenul respectiv cu 3 coeficienţi de corecţie: V(TER) = V(u) × R1 × R2 × C(u) Valorile V(u), respectiv valoarea maximă a terenului stabilită în funcţie de caracteristicile acestuia, se estimează, în lei/hectar, în funcţie de formaţia forestieră şi de bonitatea terenului (Tabelul F1). Valorile din acest tabel au fost calculate cu formula: 70
V(u ) =
C(MEX ) × P(ML ) × R (PF) R ( D)
unde C(MEX) este creşterea medie la exploatabilitate a speciei reprezentative de arbori (m3 ha-1 an-1), P(ML) este preţul mediu al lemnului (lei m-3), R(PF) este rata medie a profitului (%), iar R(D) este dobânda (%). În materialul de faţă preţul lemnului este cel din anul 2006, rata profitului a fost considerată 25%, iar dobânda 10%, aceste valori urmând a fi desigur actualizate periodic. Cei 3 coeficienţi de corecţie sunt: R1, referitor la şansa de instalare a vegetaţiei (Tabelul F3); şi R2, referitor la riscul de asigurare a integrităţii pădurii (Tabelul F4); C(u), coeficient de utilitate, referitor la condiţiile de amplasament şi infrastructură (Tabelul F2), acesta din urmă calculat cu formula: 8
C(u ) = ∑ u (i) 1
Valoarea vegetaţiei forestiere V(VEG), principalul indicator folosit în evaluarea terenurilor forestiere, rezultă din formula: V(VEG ) = ∑ [PR (i) × V(ij)] × K × F × D1 × D2
unde K este consistenţa vegetaţiei forestiere, exprimată prin indicele de acoperire (în zecimi); Pr(i) este proporţia de participare a fiecărei specii în compoziţia arboretului (în zecimi); V(ij) este valoarea maximă a pădurii din specia i la vârsta j (lei/ha) (Tabelele F5a şi F5b); F este coeficient de corecţie corespunzător tipului funcţional al arboretului (Tabelul F6); D1 este indice de reducere a valorii vegetaţiei în raport cu starea de uscare a arboretului (Tabelul F7); D2 este indice de reducere a valorii vegetaţiei în raport cu calitatea arboretului (Tabelul F8);.
71
Bibliografie şi acte normative Literatură tehnică şi ştiinţifică * A frame for land evaluation (1976). Food and Agriculture Organization, Soils, Bulletin no. 32, Rome, 72 pag. * Bodenschätzungsgesetz (1934). Berlin. * Guidelines: land evaluation for irrigated agriculture (1985). Food and Agriculture Organization, Soils Bulletin No. 55, Rome, 231 pag. * Guidelines: land evaluation for rainfed agriculture. (1983). Food and Agriculture Organization, Soils Bulletin no. 52, Rome, 237 pag. * Instrucţiuni pentru elaborarea lucrărilor de raionare pedoclimatică, bonitare şi caracterizare tehnologică a terenurilor agricole în vederea zonării producţiei agricole. Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, 3 volume, 550 pag. * Land classification (1953). In “Bureau of Reclamation Manual, vol. V, Irrigated land use”, United States Department of the Interior, Bul. 29, 135 pag. * Metodica instituirii monitoringului funciar în Republica Moldova (1997). Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Proiectări Tehnologice pentru Pedologie, Agrochimie şi Ameliorarea Solurilor “N. A. Dimo”, Chişinău, 146 pag. * Metodologia cadru şi îndrumări tehnice pentru elaborarea documentaţiilor de organizarea teritoriului exploataţiilor agricole pe teritorii administrative (1995). Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului, Bucureşti, 29 pag. * Metodologia elaborării studiilor pedologice (1987). Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti, 3 vol., 766 pag. * National agricultural land evaluation and site assessment handbook (1983). United States Department of Agriculture, Soil Conservation Service, Washington DC, 123 pag. * Preţul pământului în România (2000). Institutul de Economie Agrară, Bucureşti, 24 pag. * Propunere ICAS (2006) pentru Procedura de evaluare pentru terenurile cu vegetaţie forestieră. * Propunere ICDB (2006) pentru Metodologia de bonitare a pajiştilor naturale. * Propunere ICPA (cu colaborarea ICDB Piteşti-Mărăcinen şi ICDP Braşov) (2006) pentru Metodologia de bonitare şi evaluare a terenurilor agricole. * Raionarea pedoclimatică, bonitarea şi caracterizarea tehnologică a terenurilor agricole scara 1:50.000 (1975). Raport tehnic, Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti. * Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (1980). Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti, 173 pag. * Soil rating for plant growth (2000). United States Department of Agriculture, National Resources Conservation Service, Washington DC, 96 pag. * Soil Survey Manual (1951). United States Department of Agriculture, Soil Conservation Service, Handbook No. 18. Washington DC, pag. 365 - 395. * Soil Survey Manual (1993). United States Department of Agriculture, Soil Conservation Service, Handbook No. 18. Washington DC, pag. 281 - 325. Alecu I., Merce E., Pană D., Sâmbotin L., Ciurea I, Bold I., Dobrescu N. (1997). Management în agricultură. Ed. Ceres, Bucureşti, 352 pag. Andreiaşi N., Teaci D., Rugină V. (1994). Contribuţii la metodologia de bonitare privind cultura porumbului siloz. Ştiinţa solului, nr. 1-2, pag. 31 - 44. 72
Andreiaşi N. (1990). Solurile, bonitarea şi unele probleme pedoameliorative la C.A.P. Corbeanca, Sectorul agicol Ilfov. Stiinţa solului, nr. 3-4, pag. 3 - 8. Asvadurov H. (1980). Clasele de bonitare la principalele culturi agricole ale consiliilor unice agroindustriale din judeţul Satu Mare. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 44, pag. 102 - 109. Bohatereţ V.M. (1999). Renta funciară, fundamente tehnice şi economice. Ed. Terra Nostra, Iaşi, 407 pag. Bold I., Crăciun A. (1999). Organizarea teritoriului. Ed. Mirton, Timişoara, 727 pag. Burt M. (1961). Cu privire la aprecierea clasei de fertilitate a solurilor. Probleme agricole, nr. 10. Burt M. (1970). Ecometria şi aplicarea ei în evaluarea eficienţei factorilor naturali de producţie. Ştiinţa solului, vol. 8, nr. 1, pag. 53 - 63. Burt M. (1973). Contribuţii la problema ecometriei în raport cu efectul apei în agricultură. Ştiinţa solului, vol. 11, nr. 3, pag. 29 - 41. Burt M., Munteanu M. (1975). Unele aspecte ale efectului ecometric al umezirii solului din pânza freatică la recolte de grâu, porumb şi floarea soarelui. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 41 (1973), pag. 181 - 189. Burt M., Teaci D. (1971). Contribuţii la studiul efectului apei în unele experienţe agricole. Analele Institutului de Studii şi Cercetări Pedologice, vol.38 (1970), pag. 323 - 331. Burt M., Teaci D., Gusar Gr. (1968). Cercetări privind bonitarea raioanelor pedoclimatice din Dobrogea. Analele ICIFP, Seria Pedologie, vol. 35 (1967), pag. 205 - 220. Canarache A. (2001). Organizarea teritoriului şi bonitarea cadastrală. Note de curs, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, 153 pagini. Canarache A., Stângă N. (1972). Observaţii asupra relaţiilor dintre conţinutul de schelet al solului şin recoltă. Analele Institutului de Studii şi Cercetări Pedologice, vol. 39 (1971), pag. 427 - 432. Cârstea St. (1964). Utilisation of soil survey in land capability classification for various agricultural uses. Transactions 8th International Congress Soil Science, Bucharest, vol. 5, pag. 847 - 852. Cârstea St., Tănase Gh. (1969). Cu privire la metoda bonitării tehnice a solurilor pentru cadastrul funciar. Geodezie, Cadastru şi Organizarea Teritoriului, nr. 5, pag. 37 - 46. Cerbari V. (2001). Sistemul de clasificare şi bonitare a solurilor Republicii Moldova pentru elaborarea studiilor pedologice. Ed. Pontos, Chişinău, 103 pag. Chiriţă C. D. şi colab. (1964). Fundamentele naturalistice şi metodologice ale tipologiei şi cartării staţionale forestiere. Edt. Acad. RSR, Bucureşti. Chiriţă C.- D. şi colab. (1977). Staţiuni forestiere. Edit. Acad. RSR, Bucureşti. Chivu D., Băbuşanu V., Rominger E. (1996). Arenda şi arendarea în viticultură şi pomicultură. Edit. A92, Iaşi, 157 pag. Costea C., Kiss A., Brassay A. (1972). Studiu privind folosirea bonitării solului în acţiunea profilării producţiei agricole la I.A.S. Seini, judeţul Maramureş. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 10C, pag. 797 - 829. Crişan I. (1959). Criterii pedologice generale pentru aprecierea fertilităţii solului. Studii şi Cercetări Agricole, vol. 4, Timişoara. Dokuceaev, V. V. (1883). Russkii Cernozem. Otcet Volnomu Ekonomiceskomu Obştcestvu, Sankt Petersburg, 32 pag. Dumanski J., Onofrei C. (1989). Techniques of crop yield assessment for agricultural land evaluation. Soil Use and Management, vol. 5, pag. 9 - 16. 73
Feddes R A., Kowalik O. J., Zaradny H. (1978). Simulation of field water use and crop yield. PUDOC, Wageningen, 189 pag. Fehrenbacher J. B., Pope R. A., Jansen I. J., Alexander J. D., Ray B. W. (1978). Soil productivity in Illinois. University of Illinois at Urbana - Champaign, Circular 1156, 21 pag. Garcia-Paredes J. D., Olson K. R., Lang J. M. (2000). Predicting corn and soybean productivity for Illinois soils. Agricultural Systems, vol. 64, pag. 151 - 170. Gavriliuk F. Ia. (1974). Bonitirovka pociv. Vîsşaia Skola, Moscova, 271 pag. Georgescu Sc. (1960). Bonitarea economică a solurilor. Revista de geodezie şi organizarea teritoriului, nr. 4. Georgescu Sc. (1964). Evidenţa funciară calitativă şi estimarea cadastrală a terenurilor agricole. Revista de Geodezie şi Organizarea Teritoriului, nr. 1. Georgescu Sc. (coordonator) (1983). Studiul fondului funciar agricol al Republicii Socialiste România. Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului, Bucureşti, 202 pag. Guş P. (2002). Curs evaluator funciar. USAMV Bucureşti. Hartia S. (1966). Aprecierea economică a terenurilor agricole. Ed. Agro-silvică, Bucureşti, 157 pag. Hălmăjan V., Predel Fl., Teaci D., Tutunea C., Ionescu S., Burt M., Andreiaşi N., Seceleanu I., Neacşu M. (1977). Aspecte privind aplicarea metodei de bonitare pentru optimizarea repartiţiei sarcinilor de producţie până la nivel de parcelă în cooperativele agricole de producţie din judeţul Bihor. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 42 (1974), pag. 195 - 204. Ionescu de la Brad I. (1870). Lecţiuni elementare de agricultură. Tipografia Lucrătorilor Români, Bucureşti, 580 pag. Isac I., Drăghici D. (1999) Agricultura României, prezent, trecut, viitor. Ed. Brio Star, Piteşti, 344 pag. Jurcuţ T. T. (1998). Cercetări privind îmbunătăţirea metodologiei de realizare a lucrărilor de cadastru calitativ. Teză de doctorat, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca, 212 pag. Klingebiel A. A., Montgomery P. H. (1961). Land capability classification. Soil Conservation Service, Handbook No. 210, Washington DC, 21 pag. Kovács J. AS. (1979). Indicatorii biologici, ecologici şi economici ai florei pajiştilor. Red. Prop. Tehn. Agric., Bucureşti, 50 pag. Lazăr Tr. (2001). Renta funciară şi preţul pământului. Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă, Bucureşti, 40 pag. Leşanu P., Botezat V. (2000). Sistem informaţional de prelucrare automată a datelor pe calculator, utilizat la întocmirea documentaţiilor privind studiile pedologice şi bonitarea terenurilor agricole la nivelul TEO cu încadrare în clase de calitate şi de pretabilitate şi cu recomandări ameliorative. Conferinţa a 16-a a Societăţii Naţionale Române de Stiinţa Solului, Suceava (manuscris). Luneva P. I., Riabânina L. N. (1976). Bonitirovka pociv Moldavii dlia polevâh kultur. Ed. Stiinţa, Chişinău, 85 pag. Lupan N. H. (1933). Cercetări asupra preţului şi rentei pământului în România. Analele Institutului de Cercetări Agronomice al României, vol. 4, pag. 253 - 282. Marian A., Vlad V., Tapalagă M., Ghinea P. (1997). Sistem de programe pentru gestiunea şi prelucrarea datelor privind bonitarea terenurilor agricole la scara 1:10.000. Curierul ASAS, “Oferte de informatică în domeniile agriculturii”, partea a II-a, pag. 19 - 22. 74
Mausel P. W., Runge E. C. A., Carmer S. G. (1975). Soil productivity indexes for Illinois counties and soil associations. University of Illinois at Urbana - Champaign, Bulletin 752, 49 pag. Maxim N. (1980). O metodă de bonitare a factorilor naturali pentru cultura cartofului. Stiinţa solului, nr. 2-3, pag. 3 - 18. Măgdălina I. (2002). Amenajarea, organizarea şi sistematizarea teritoriului. Ed. Ceres, Bucureşti, 200 pagini. Miclea M. (1995). Cadastrul şi cartea funciară. Ed. ALL, Bucureşti, 366 pag.. Mihalache M., Andreiaşi N., Teaci D. (2001). Bonitare, favorabilitate şi evaluare agroeconomică. Ed. Corvin, Deva, 240 pag. Munteanu M., Rapaport C. (1980). Resursele de soluri şi potenţialul productiv al terenurilor agricole din judeţul Vrancea. Stiinţa solului, nr. 4, pag. 3 - 16. Neacşu M., Cardaşol V., Kovacs A., Mielcescu A. (1981). Bonitarea pajiştilor din judeţul Braşov, importanţa ei în echilibrarea balanţei furajere. Publicaţiile Societăţii Naţionale Romnâne pentru Stiinţa Solului, vol. 19E, pag. 63 - 69. Neacşu M., Mielcescu A. (1979). Aspecte privind influenţa condiţiilor staţionale asupra vegetaţiei pajiştilor permanente. Stiinţa Solului, nr. 5-6, pag. 21 - 29. Neacşu M., Vasu Al., Zanelli S., Cardaşol V., Kovacs A. (1978). Caracterizarea condiţiilor staţionale ale pajiştilor din perimetrul Păltiniş - Cibin şi aprecierea capacităţii lor de producţie. Lucrările Staţiunii Centrale de Cercetare a Pajiştilor, Măgurele-Braşov, vol. 4. Oancea C. şi colab. (1978). Facteurs déterminants de l’écologie des sols qui infuencent la croissance et le développement de la vigne dans le vignoble de Drăgăşani. Symposium International sur l’Ecologie de la Vigne, Constanţa. Oancea C., Răuţă C., Toti M., Dumitrescu Fl. (1986). Podgoria Ştefîăneşti, studiu ecopedologic. Stiinţa Solului, nr. 3, pag. 3 - 67. Olson K. R., Lang J. M. (2000). Average crop, pasture and forestry productivity ratings for Illinois soils. University of Illinois at Urbana - Champaign, Bulletin 810, 82 pag. Olson K. R., Lang J. M., Garcia-Paredes J. D., Majchrzak R. N., Hadley C. I., Woolery M., E., Rejesus R. M. (2000). Optimum crop productivity ratings for Illinois soils. University of Illinois at Urbana - Champaign, Bulletin 811, 21 pag. Otiman P. I. (1994). Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II şi III. Ed. Helicon, Timişoara, 271 pag. Otiman P. I. (1999). Economie rurală. Ed. Agroprint, Timişoara, 688 pag. Palamaru M., Dârja M. (2004). Evaluarea bunurilor imobiliare. Edit. Risoprint, Cluj-Napoca, 245 pag. Parichi M., Munteanu M., Popovăţ A., Dumitru E. (1987). Zonarea agroecopedologică a judeţului Giurgiu. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 47, pag. 151 - 158. Patriche C. V. (2001). Aplicabilitatea metodelor statistico-matematice în evaluarea terenului agricol. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, nr. 30C, pag. 301 310. Patriche C. V. (2003). Evaluarea biofizică şi tehnică a terenurilor agriocole. Edit. Terra Nostra, Iaşi. 242 pag. Popa V. Gh. (1989). Criterii şi indicatori pentru elaborarea unei noi metode de bonitare a terenurilor destinate ecosistemelor viticole. Ştiinţa solului, nr. 4, pag. 70 - 78. Popa V. Gh. (1993). Argilozitatea aparentă, un nou indicator ecopedologic. Ştiinţa solului, nr. 34, pag. 28 - 33. 75
Popa V. Gh., Stan M. (1990). Regimul aero-hidric în sol, factor al dezvoltării radiculare la viţa de vie. Ştiinţa Solului, nr. 3-4, pag. 13 - 22. Predel Fl. (1975). Bonitarea terenurilor din zona de confluenţă Siret - Moldova. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 41 (1973), pag. 191 - 195. Puiu Şt., (1980). Pedologie. Ed. Ceres, Bucureşti, 394 pag. Puşcă I. (1997). Cercetări privind influenţa factorilor ecologici asupra producţiei de grâu şi porumb în Câmpia Banatului. Teză de doctorat, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gh. Ionescu Şişeşti, Bucureşti. Richie J. H. (1985). A user-oriented model of the soil water balance in wheat. In: E. Fry şi T. K. Atkin (editori), Wheat growth and modelling. NATO - ASI Series. Rossiter D. G. (1990). ALES: a framework for land evaluation using a microcomputer. Soil Use and Management, vol. 6, pag. 7 - 20. Rothkegel W. (1928). Das Verfahren der Reichfinanzverwaltung bei der Bewertung landwirtschaftliche Betriebe. Berlin. Seceleanu I., Teaci D. (1990). Bonitarea terenurilor arabile din România pentru cultura sfeclei de zahăr. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 50, pag. 79 93. Simota C. (1992). SIBIL, un model matematic pentru dinamica apei în sol şi formarea recoltelor. Raport tehnic ICPA, 55 pag. Storie R. E. (1933). An index for rating the agricultural value of soils. California Agricultural Experiment Station, Bulletin No. 556, 44 pag. Storie R. E. (l964). Handbook of soil evaluation. University of California, Berkeley, CA, USA, 255 pag. Sys C., Van Ranst E., Debaveye J. (1991). Land evaluation. University of Ghent, Belgium, 522 pag. Ştefan C. (1998). Funcţionalitatea rentei funciare în agricultura României în condiţiile economiei de piaţă. Teză de doctorat, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gh. Ionescu Siseşti, Bucureşti, 229 pag. Ştefănescu S. L., Dumitru M., Lungu M., Lazăr C., Voiculescu N., Crăciun C. (2001). Influenţa unor proprietăţi ale solului asupra sistemului radicular al speciilor pomicole. Ed. GNP Minischool, Bucureşti, 161 pag. Tapalagă M., Vlad V., Cojocaru G., Canarache A., Untaru G., Munteanu M. (1997). Sistem de programe pentru gestiunea bazei de date de bonitare a terenurilor agricole la scara 1:50.000. Curierul ASAS, “Oferte de informatică în domeniile agriculturii”, partea a II-a, pag. 40 - 43. Târziu D. (1997). Pedologie şi staţiuni forestiere. Edit. Ceres, Bucureşti, 488 pag. Teaci D. (1960). Consideraţii privind clasificarea şi evaluarea economică a solurilor din România. Probleme Agricole, nr. 12. Teaci D. (1966). Bonitarea terenurilor agricole pe baza criteriilor naturalistice - ecologice. Ştiinţa Solului, vol. 4, nr. 1, pag. 52 - 65. Teaci D. (1966). Studii şi cercetări privind bonitarea terenurilor agricole. Autoreferatul tezei de doctorat, Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 102 pag. Teaci D. (1970). Bonitarea terenurilor agricole. Ed. Ceres, Bucureşti, 164 pag. Teaci D. (1980). Bonitarea terenurilor agricole. Ed. Ceres, Bucureşti, 296 pag. Teaci D. (1999). Agricultura şi silvicultura românească 2020. Ed. Omniapres, Bucureşti, 132 pag. Teaci D. şi colab. (1963). Contribuţii la metodica de apreciere economică a terenurilor agricole. Simpozionul “Aprecierea Economică a Solurilor”, Timişoara. 76
Teaci D. şi colab. (1978). Indicateurs et déterminants édaphiques de la capacité de production des terrains pour la culture de la vigne. Symposium International sur l’Ecologie de la Vigne, Constanţa. Teaci D., Burt M. (1964). Ökologische Kriterien für die Bonitierung des Landwirtschaften Geländes. 8th International Congress of Soil Sciene, Bucharest, vol. 5, pag. 853 - 864. Teaci D., Burt M. (1966). Contribuţii la metoda de apreciere economică a terenurilor agricole. Analele Institutului Central de Cercetări Agricole, Secţia de Pedologie, Bucureşti, vol. 33 (1965), pag. 249 - 266. Teaci D., Burt M. (1967). Contribuţii la metodica de bonitare economică a terenurilor agricole. Analele Secţiei de Pedologie a Institutului Central de Cercetări Agricole, vol. 34 (1966), pag. 315 - 330. Teaci D., Burt M. (1970). Raionarea pedoclimatică a Olteniei., Analele Institutului de Cercetări pentru Îmbunătăţiri Funciare şi Pedologie, Seria Pedologie, vol. 37 (1969), pag. 113 - 140. Teaci D., Burt M., Morgenstern S. (1970). Cercetări privind influenţa diferitelor caractere chimice şi fizice ale solului asupra producţiei de grâu şi porumb în partea sudiucă a României. Analele Analele Institutului de Cercetări pentru Îmbunătăţiri Funciare şi Pedologie, Seria Pedologie, vol. 37 (1969), pag. 157 - 174. Teaci D., Burt M., Predel Fl. (1966). Contribuţii la metoda de raionare pedoclimatică a terenurilor agricole. Analele Secţiei de Pedologie a Institutului Central de Cercetări Agricole, vol. 33 (1965), pag. 231 - 247. Teaci D., Burt. M., Schuster M. (1972). Cercetări privind legăturile corelative între condiţiile pedoclimatice şi producţiile de grâu şi porumb pe teritoriul României. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti, vol. 39 (1971), pag. 413 - 426. Teaci D., Hartia S., Savopol L., Nastea St., Filip M. (1963). Aprecierea economică a terenurilor gospodăriilor agricole de stat din regiunea Dobrogea pe baza criteriilor pedologice şi economice. Analele Secţiei de Pedologie ICCA, vol. 30 (1962), pag. 151 - 165. Teaci D., Maxim N. (1962). Problemele clasificării economice a fertilizării şi folosirii raţionale a solurilor din partea de vest a R.P.R. Studii şi Cercetări de Biologie şi Stiinţe Agricole, vol. 20, nr. 1 - 2. Teaci D., Tutunea C., Burt M., Predel Fl., Munteanu M. (1974). Aspecte privind raionarea pedoclimatică şi bonitarea terenurilor agricole din România (la scara 1:200.000) pe judeţe. Analele Institutului de Studii şi Cercetări Pedologice, vol. 40 (1972), pag. 389 - 408. Teaci D., Voiculescu N., Amzăr Gh., Popescu I. (1973). Influenţa unor condiţii ecologice asupra creşterii pomilor fructiferi. Ştiinţa Solului, vol. 11, nr. 2, pag. 44 - 54. Teaci D., Voiculescu N., Amzăr Gh., Popescu I. (1978). Cercetări privind influenţa condiţiilor naturale de mediu asupra creşterii pomilor. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 43, pag. 203 - 218. Teaci D., Voiculescu N., Popescu I., Amzăr Gh. (1980). Efectul reacţiei solului asupra creşterii mărului şi părului în România. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 44, pag. 93 - 102. Teaci D., Voiculescu N., Popescu I., Puiu St. (1981). Metodă de evaluare a potenţialului de producţie al plantaţiilor de pomi. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 19E, pag. 105 - 113. Timaru Gh. (1993a). Organizarea integrală a teritoriului; din experienţa ţărilor Comunităţii Economice Europene. Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti, 78 pag Timaru Gh. (1993b). Organizarea teritoriului şi introducerea asolamentelor în exploataţiile agricole. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti, 130 pag. 77
Treta D., Ţărău D. (1988). SPED-1, sistem informatic pentru bonitarea terenurilor agricole. Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara (manuscris). Tutunea C., Teaci D. (1971). Raionarea pedoclimatică şi bonitarea terenurilor agricole din judeţul Iaşi, scara 1:200.000. Simpozionul al III-lea “Aprecierea Economică a Terenurilor”, Iaşi. Ţărău D. (1998). Cercetări privind relaţiile dintre condiţiile ecopedologice şi capacitatea de producţie a terenurilor pentru pajiştile din Banat. Teză de doctorat. Academia de Stiinţe Agricole şi Silvice Gh. Ionescu Şişeşti, Bucureşti, 211 pag. Ţărău D. (2003). Bazele teoretice şi practice ale bonitării şi evaluării terenurilor din perspectivă pedologică. Edit. Solness, Timişoara, 358 pag. Ţărău D., Teaci D. (1997). Condiţiile ecopedologice naturale şi capacitatea de producţie a terenurilor pentru pajiştile din Banat. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 29D, pag. 146 - 160. Uruioc V., Uruioc St., Ianoş Gh. (1989). Implementarea pe calculator a grupării terenurilor agricole în funcţie de pretabilitatea la arabil. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 26B, pag. 273 - 276. Vlad V. (1996). Proposal for an integrated expert system for land evaluation in Romania. Stiinţa Solului, vol. 30, nr. 2, pag. 77 - 91. Vlad V. (1997). Evoluţia evaluării terenurilor spre sisteme suport de decizii pentru managementul terenurilor. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 29D, pag. 166 - 174. Vlad V. (2000). O schiţă de sistematizare a domeniului evaluării terenurilor. Ştiinţa Solului, vol. 34, nr. 2, pag. 143 - 162. Vlad V. (2001a). Contribuţii privind sisteme suport de decizie pentru evaluarea şi utilizarea terenurilor agricole. Teză de doctorat, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, 332 pag. Vlad V. (2001b). Model general de evaluare a amplasamentului terenurilor agricole. Stiinţa Solului, vol. 35, nr. 1-2, pag. 141 - 150. Vlad V. (2001c). Consideraţii privind un suport de decizii pentru terenurile agricole şi baza de date a cadastrului calitativ agricol din România. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 30B, pag. 239 - 252. Vlad V. (2002). Requirements for the decision support systems for land management. Stiinţa Solului, vol. 36, nr. 1, pag. 88 - 99. Vlad V., Munteanu I., Vasile C., Ionescu U., Vişan I., Piticu S. (2000). Expert system for physical and economic evaluation of agricultural land. Romanian Agricultural Research nr. 13 - 14, pag. 51 - 60. Vlăduţ M. N., Popescu A. (2002). Evaluări agricole. ANCA, Bucureşti, 192 pag. Voiculescu N. (1987). Reacţia solului, toleranţa speciilor pomicole la variaţia reacţiei solului. Ştiinţa solului, nr. 4, pag. 52 - 67. Voiculescu N. (1989). Influenţa carbonaţilor din sol asupra proceselor de creştere la speciile pomicole. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 49, pag. 145 156. Voiculescu N. (1994). Evaluarea favorabilităţii terenurilor pentru cultura speciilor pomicole. Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, vol. 28C, pag. 171 - 264. Voiculescu N. şi colab. (1983a). Parametri de sistem radicular la speciile pomicole care intră în relaţie cu proprietăţile fizice şi chimice ale solului. Lucrări Ştiinţifice Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, seria A. 78
Voiculescu N., Craioveanu Gh., Popescu I. (1983b). Efectul limitativ al conţinutului de schelet al solului asupra creşterii nucului la Bârseşti - Gorj. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 45, pag. 145 - 151. Voiculescu N., Păduraru I., Ştefănescu S., Iacob V. (1989). Cercetări privind sistemul sol - plantă la coacăzul negru. Ştiinţa Solului, nr. 1, pag. 56 - 64. Voiculescu N., Popescu I., Bădescu Gh., Craioveanu Gh., Jampa A., Roman I., Crişan I. (1987). Volumul de sol explorat de sistemul radicular al pomilor şi arbuştilor fructiferi. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 47, pag. 141 - 150. Voiculescu N., Popescu I., Teaci D., Puiu St., Amzăr Gh. (1983c). Exprimarea parametrică a influenţei condiţiilor ecopedologice asupra grosimii trunchiului la pomi. I. Ştiinţa Solului, nr. 3, pag. 30 - 36. Voiculescu N., Popescu I., Teaci D., Puiu St., Amzăr Gh. (1983d). Exprimarea parametrică a influenţei condiţiilor ecopedologice asupra grosimii trunchiului la pomi. II. Ştiinţa Solului, nr. 2, pag. 28 - 40. Voiculescu N., Stefănescu S., Bălăceanu V., Popescu I. (1992). Evaluarea favorabilităţii terenurilor pentru cultura mărului. Ştiinţa Solului, nr. 1-4, pag. 31 - 37. Voiculescu N., Stefănescu S., Iacob V. (1989). Particularităţi ale toxicităţii aluminiului în din sol pentru cultura prunului şi cireşului. Stiinţa Solului, nr. 4, pag. 39 - 48. Voiculescu N., Ştefănescu S., Andreiaşi N., Demeter T. (1993). Restricţii pedologice pentru cultura prunului în Lunca Dunării. Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, vol. 52, pag. 105 - 111. Von Thünen, J. H. (1842). Der isolierter Stadt. Rostock. Williams J. R., Renard K. G., Dyke P. T. (1983). EPIC, a new method for assessing erosion’s effects on soil productivity. Journal of Soil and Water Conservation, pag. 381 - 383. Zambrowicz E. şi colab. (1961). Repartiţia rădăcinilor orizontale ale mărului în funcţie de sol şi agrotehnică. Lucrări Ştiinţifice, vol. 4. Acte normative Hotărârea Guvernului (nr. 1546/2004) pentru Aprobarea regulamentului privind aprobarea Normelor metodologice de stabilire a valorii terenurilor arabile şi forestiere şi de plată către foştii proprietari. Monitorul Oficial nr. 911/2004. Hotărârea Guvernului (nr. 59/1994) privind Stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole. Monitorul Oficial nr. 67. Hotărârea Guvernului (nr. 834/1991) privind Stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat. Monitorul Oficial nr. 259/1991. Hotărârea Guvernului (nr. 890/2005) pentru Aprobarea regulamentului de aplicare a Legii 18/1991 şi Legii 1/2000. Monitorul Oficial nr. 890/2005. Hotărârea Guvernului nr. 412/1997 privind Folosirea terenurilor proprietate a statului. Legea (nr. 1/2000) pentru Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere. Monitorul Oficial nr. 8/2000. Legea (nr. 219/1998) privind Regimul concesiunilor. Monitorul Oficial nr. 140/1999. Legea (nr. 23/1933) pentru Organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţilor funduare în Vechiul Regat şi Basarabia. Monitorul Oficial nr. 90. Legea (nr. 34(1994) privind Impozitul pe venitul agricol. Monitorul Oficial nr. 140/1994, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2001, Monitorul Oficial nr. 430/2001. 79
Legea (nr. 351/2001) privind Aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional. Monitorul Oficial nr. 408. Legea (nr. 48/1994) privind Drepturi în favoarea persoanelor fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar în temeiul art. 36 din Legea 18/1991. Monitorul Oficial nr. 175. Legea (nr. 7/1996) Cadastrului şi publicităţii imobiliare. Monitorul Oficial nr. 61. Legea (nr. 16/1994) Arendării. Monitorul Oficial nr. 91/1994, modificată şi completată în 1998. Legea (nr. 18/1991) Fondului Funciar. Monitorul Oficial nr. 37, republicată Monitorul Oficial nr. 1/1998. Norma metodologică nr. 23/2004 privind Stabilirea valorii terenurilor agricole şi forestiere în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea 18/1997 şi Legea 1/2000. Monitorul oficial nr. 911/2004. Ordinul Guvernului nr. 36/2002. Ordinul MAA (nr. 34/2000) pentru Aprobarea normelor metodologice de realizare şi ţinere a Cadastrului viticol. Monitorul Oficial nr. 212. Ordinul MAAP (nr. 101/2001) pentru Aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a OSPA şi a normelor de conţinut ale studiilor pedologice şi de bonitare a terenurilor agricole. Ordinul MAAP (nr. 223/2002) pentru Aprobarea metodologiei de întocmire a studiilor pedologice şi agrochimice şi a sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură. Monitorul Oficial, nr. 598/2002. Ordinul MAP şi MAAP (nr. 5120/441/2001) pentru Aprobarea regulamentului privind scoaterea terenurilor din folosinţă agricolă şi schimbarea categoriilor de folosinţă agricolă. Monitorul Oficial nr. 789/2001. Ordonanţa de urgenţă (nr. 37/2002) privind Finanţarea studiilor pedologice şi agrochimice. Monitorul Oficial nr, 223, Ordonanţa de urgenţă (nr. 70/2001) pentru Modificarea şi completarea Legii 7/1996. Monitorul Oficial nr. 266. Ordonanţa Guvernamentală (nr. 8/2001) pentru Modificarea Legii 34/1994. Monitorul Oficial nr. 430. Ordonanţa Guvernului (nr. 96/1998) privind Reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional. Monitorul Oficial nr. 74/2002. Ordonanţa nr. 938/1998 privind Preţul terenurilor forestiere. Monitorul Oficial nr. 498/1998. Propunere ANCPI (2006) pentru Metodologia de evaluare a imobilelor.
80
